Biserica, Trup tainic sfințitor, împlinește un dublul rol, îmbrăcând în istoria omenirii [616250]

1
Introducere

Biserica, Trup tainic sfințitor, împlinește un dublul rol, îmbrăcând în istoria omenirii
atât aspectul de instituție spirituală cât și cea de organism viu so cial, ce are ca însușiri
fundamentale unitatea, sfințenia, și apostolicitatea oferite de Mântuitorul Iisus Hristos, al cărei
cap este, precum și ecumenicitatea și universalitatea ca atribute ce servesc întreaga omenire
spre folosul dobândirii mântuirii subiective și obiective. În înțeles juridic -dogmatic aceste
caracteristici vădesc folosul lor indispensabil pentru a forma un Trup Tainic integru, ce se va
conduce conform unei bune orânduiri și își va împlini misiunea pastoral -culturală, având
conștiința păstrării nealterate a învățăturii creștine, conducând pe om spre Împărăția Cerur ilor,
spre dobândirea moștenirii veșnice a mântuirii sale.
Ierarhia corespunde necesității oricărei societăți de a avea un guvernământ1. Mărturie
stau cărțile Noului Testament, precum și Faptele Sfinților Apostoli, ce furnizează mai multe
date despre prime le comunități creștine, despre organizarea și buna funcționare a lor atât din
punct de vedere canonic, cât mai ales din punct de vedere spiritual cultic.
Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos cea una la Cincizecime, și -a păs trat unitatea
de-a lungul veacurilor și o va păstra până la sfârșit prin mărturisirea dreptei credințe și
învățături, cuprinsă în Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, prin respectarea cultului rânduit de
Sfinții Părinți aparținători ai primelor veacuri, conform rânduielii și pract icii Sfinților Apostoli,
dar și prin respectarea principiilor rânduite de sfintele sinoadelor ecume nice ca indispensabile
în organizația și administrația Bisericii.
Tuturor acestor principii de organizare și administrare, li se atribuie calitatea de
funda mentale, deoarece ele au fost rânduite încă de la început, în lumina învățăturii
Mântuitorului Iisus Hristos, asemenea unor piloni de nezdruncinat ce își au începutul în
organizația Bisericii alături de dogme și precepte morale creștine, în conformitate cu mesajul
evanghelic.

1 Constantin Erbicea nu, Despre ierarhie ori guvernământ în Biserica Ortodoxă , în revista B.O.R., an
XXXVII/1945, nr. 9, București, pp. 1020 -1028.

2
Calitatea de canonice li se atribuie fiindcă, după o practică neîntreruptă, prin uzanță, ele
au fost stabilite prin norme numite și canoane, pe care Sfinții Părinți bisericești ai sinoadelor
ecumenice le -au legiferat sau le -au confir mat, oferindu -le calitatea de drepte și normative,
avându -se obligativitatea respectării lor în întreaga Biserică.
Biserica Ortodoxă în plinătatea ei, este model de unitate în diversitate, împletind
bucuria cuvântului lui Dumnezeu cu normativitatea și buna ordine canonică, ce stă martoră a
desfășurării în condiții optime a planului învățătoresc, sfințitor și haric ce îi revine sfintei
Biserici ca misiune în viața omului, membru viu și subiect al mânturii.
Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostoli că așa cum se mărturisește în
articolul 9 din Simbolul de credință, prin natura sa de Trup tainic al lui lisus Hristos (canonul l
VI; 13, I —II), este menită să cuprindă în sine, într -o comuniune sfântă, toată lumea. Acest fapt
oferă Bisericii calitatea de atotcuprinzătoare, ea adunând în lucrarea sa pe toți cei mântuiți
obiectiv prin pogorârea dumnezeirii Fiului pentru întregul neam omenesc, până la sfârșitul
veacurilor. Biserica lui Hristos se înfierează pe unica și adevărata temelie a învățăturii
dogmatic e a sfintelor sinoade ecumenice (can. 6, II; l, 2, 3, VI), ce au materializat în hotărâri
dogmatice, liturgice și canonice cu aplicare strictă, față de natura pe care Biserica, Trup tainic
al Domnului (can. l VI, 13, I —II), o simbolizează ca ansamblul de l ucrări bisericești. Fiind
situată în timp și în spațiu (can. 95 VI, 16 VII), întreaga credință , modul de trăire creștin, de
manifestare a ei (can. 68 Cart.), cultul bisericesc (can. 29, 31. VI; 75 VI ; 18. 59 Laod. ; 103
Cart.), dar și modul de organizare și cârmuire al Bisericii (can. 6 II; 1. 3. 7. 8 III; 3. VI), vor
naște în sânul comunității un mod de viețuire reglementat de canoane și împlinit de harul lui
Dumnezeu prin Sfintele Taine, izvor veșnic iubitor ale darurilor mântuitoare.
Privită ca un tot unitar, Biserica, va aduce fiecare element constitutiv al ei, fie canonic,
fie spiritual sau chiar amprenta laică, la o înțelegere aparte, la o trăire și o raportare a întregului
la plinătatea spiritual duhovnicească a caracterului sacramental pe care Bis erca îl are și pe care
îl împlinește, făcând voia lui Dumnezeu. În acest înțeles autentic, putem mărturisi că Biserica
constituie o comuniune de tip comunitate, înțelegând că ea este deplin corespunzătoare în ce
privește lucrarea mântuitoare pe care o are de împlinit, atât ca obiectiv cât și ca mijloc spre
atingerea unui scop sfânt. În lucrarea sfințitoare și conducătoare a Bisericii, nimic nu se petrece
izolat, ci totul se desfășoară în comunitatea întregului care participă desăvârșit.

3
Contra ortodoxiei d e tip comunitate, unitate comunională, s -au formulat acuze
referitoare la încetarea Bisericii de a mai reprezenta o unitate ecumenică, întrucât ea este
organizată din mai multe Biserici autonome și autocefale Biserici de tip național, aparent
independente una față de cealaltă. Astfel, fărâmițarea organizației Bisericii și lipsa de legătură
dintre diversele Biserici autocefale, ar periclita ecumenicitatea, deoarece aceasta presupune
tocmai unitatea dintre toate părțile Bisericii.
Mijloacele în care ființeaz ă unitatea și ecumenicitatea Bisericii, prin care ea se
înfăptuiește ca organism viu lucrător, sunt tocmai mijloacele mântuirii, tezaurul credinței și
virtuțile lui, faptele viețuirii creștine individuale și ale viețuirii comunitare în iubire. Punctul
central al acesteia viază în însuși principiul vieții ca dar al lui Dumnezeu, dragostea care
străpunge păcatul, curățește, înalță și unifică totul în duh sfânt. Unitatea este principala mărturie
a prezenței și lucrării Sfântului Duh în lume, mijlocul dumnezeie sc prin care se înfăptuiește
comuniunea ortodoxă ca tot unitar, prin legătura desăvarșirii pe care o poartă în ființa ei
împărtășindu -o cu dărnicie divină tuturor oamenilor. Ecumenicitatea Bisericii se referă la tot
ce cuprinde ea, la modul său de a fi și de a acționa în lume și pentru lume. Ca atare ea nu se
limitează la explorarea aspectelor interne și nu se rezumă la o ecumenicitate calitativă, ci
abundă în aspectul său extern cantitativ. Lucrarea de față își propune să explice și totodată să
clarifice p roblemele canonice în sânul ortodoxiei legate de acordarea și primirea statutului de
Biserici autonome, respectiv autocefale precum și problemele legate de dipticele ortodoxiei,
dar și problema diasporei ortodoxe și a dreptului de urisdicție asupra acestei a, întrucât migrația
maselor în întreaga Europă și nu numai, este una foarte mare având cauze diverse precum cele
sociale, politice sau economice. Toate aceste teme alese, au drept obiectiv atingerea unei bune
rânduieli ce trebuie să împlinească calitatea canonico -juridică în vederea obținerii unei
organizării teritoriale precise, reglementate și definite, precum și a unei jurisdicții corecte și
autoritar materne a Bisericilor ce își au grija față de poporul natal.
În primul capitol al acestei lucrări, m -am focalizat pe tratarea temei cu o deosebită
importanță canonică pentru vădirea calității unei Biserici ortodoxe și anume Autonomia.
Aceasta, ca temă de referință în organizarea canonică a unei Biserici, va avea în vedere
împlinirea statutului structural de instituție publică ce se conduce în mod autonom, având o
administrație de tip independent, însă cu toate acestea, depinzând în mod indirect de Statul în
cuprinsul căruia își va desfășura întreaga activitate.

4
Principiul canonic al autonomiei bisericeșt i, este un principiu esențial și fundamental în
organizația și forma de conducere ecelsială, el referindu -se la raporturile reale întreținute de
Bisericile ortodoxe cu celelalte Biserici surori și inclusiv cu Statul, în cuprinsul căreia este
activă mereu, fiind benefică societății din punct de vedere spiritual și moral. Prezentarea acestei
teme, va avea un suport canonic exclusiv, cu rolul de a întări cele afirmate. Scurtul istoric
etimologic va avea drept scop explicitarea cât mai corect cu putință a terme nilor canonici puși
sub lumina discuției. Actualitatea temei va își va avea împlinirea într -un act oficial Sinodal,
care reprezintă o hotărâre unanimă la nivel interortodox.
În capitolul al II -lea, intitulat Autocefalia, un alt termen ce a fost pus în dis cuție de -a
lungul vremii, acesta ca si Autonomia, reprezintă un statut eclesial pe care o Biserică deja
autonomă, îl poate atinge prin respectarea juridico -canonică a principiilor impuse, atrăgând
după sine o serie de drepturi și obligații, ce trebuiesc re spectate întru totul. Această
independență jurisdicțională a unei Biserici față de o organizație bisericească similară, va avea
o poziție aparte în cadrul societății, atât laice cât și bisericești, astfel încât va putea îngriji și
ocroti o Biserică autonom ă, față de care va manifesta o pronie părintească, reglementată de
sfintele canoane. Această independență nu va afecta întru nimic unitatea credinței și a doctrinei
ortodoxe universale.
Se va urmări să se dezvolte principiul autocefaliei cuprins în istori a bisericească de -a
lungul vremii. Toate aceste propuneri etimologice, vor porni de la aspecte generale la aspecte
particulare, actualitatea temei găsindu -și o finalitate ortodoxă în cuprinsul actelor sinodale ale
Întrunirilor eclesiale în contemporaneitat e.
Capitolul al III -lea, dezbate tema diasporei ortodoxe, al dreptului de a o organiza și a -i
purta de grijă, precum și canonicitatea acestei organizații aflată în afara cuprinsului teritorial
național. În tot acest timp, Biserica Ortodoxă va face efortu ri considerabile pentru a răspunde
nevoilor de dezvoltare în sânul său, spre a alcătui un document recunoscut unanim de întregul
corpus bisericesc, privind problema jurisdicției asupra acestor comunități de tip comunional,
aflate în cuprinsul altor state, care fie sunt creștine, fie sunt laice.
Capitolul va analiza propunerea pe care o plasează în discuțiile interortodoxe, Biserica
și o va sprijini canonic pentru a -i oferi o bază solidă juridică, cu scopul de a nu crea disensiuni
în sânul ortodox, spre o bu nă conlucrare și o bună orânduire într -o sinergie interortodoxă
deplină

5
Ultimul capitol al acestei lucrări, prezintă tema dipticelora ce reprezintă expresia vie și
materializată în concret, a comuniunii dogmatice, canonice și cultice între Bisericile orto doxe.
Atașarea sau lipsa numelui întâistătătorului unei Biserici din dipticele Bisericii Ortodoxe sau
chiar ștergerea efectivă a numelui respectiv, era o mărturie directă a faptului că Biserica
respectivă nu se află în comuniune de credință -duhovnicească, ceea ce atrăgea după sine
disensiune în sânul ortodox, astfel încât problema respectării dipticelor bisericești se va impune
ca temă principală în respectarea jurisdicțională și canonică în privința autonomiei, a
autocefaliei și a diasporei.
În ceea ce pri vește tema Dipticelor, a fost subliniată importanța aprecierii criteriilor ce
se află în acord canonic cu eclesiologia și tradiția Bisericii spre a se putea stabili ordinea
Bisericilor locale. Dipticele au fost și rămân unul din mijloacele prin care se va manifesta
comuniunea duhovnicească a întregii Biserici Ortodoxe. Împărtășirea reciprocă a pomelnicelor
sau a dipticelor este chiar expresia comuniunii duhovnicești a Bisericilor locale. Singurul organ
competent care stabilește ordinea pomenirii în Biserica Ortodoxă, a fost și va rămâne Sfântul
Sinod Ecumenic.

6
Capitolul I. Autonomia

Atunci când vorbim despre cuvântul autonomie, îl putem identifica ceva mai târziu în
lexicul bisericesc, pentru prima dată apărând sub această formă în canonul 7 al sinodului VI
ecumenic, însă fără înțelesul canonic -juridic pe care l -a dobândit cu timpul. El urmează a se
folosi în mod frecvent asemenea înțelesului actual încă din veacul al X -lea și al Xl -lea, însă
numai cu sensul de autocefalie iar cu acest înțel es continuă să fie întâlnit de -a lungul
veacurilor în numeroase documente sau acte oficiale ale bisericii, ca și în scrieri teologice,
istorice și canonice. Intrând în uzul bisericesc cu înțelesul de autocefalie, cuvântul autonomie
se întâlnește chiar mai des, fiind preferat acesta în folosul comunicării statutului pe care o
Biserică îl îndeplinește. Î n unele documente bisericești oficiale, dar și în scrierile unor teologi
renumiți, se folosește cuvântul autonomie în înțelesul de autocefalie, întrucât cei d oi termeni
ating modul de organizare bisericesc al unei instituții de drept divino -uman. Această
explicație încearcă să arăte clar modul de funcționare, de organizare dar și de desfășurare
juridic -canonic al unei Biserici locale, ce își poate permite o aut onomie în depline condiții
clericale și spirituale, de funcționare, astfel încât să își poată avea propria comunitate creștin –
ortodoxă față de care să manifeste grijă părintească, căreia să îi administreze Sfintele Taine
fiind îndreptătoarea celor rătăciți și mângâiere celor în necaz, prin rugăciunile și ierurgiile
săvârșite, fără a se rupe de Biserica -Mamă căreia îi aparține, înrâurind mântuirea creștinilor
în izvorul duhovnicesc al Bisericii, făcându -se păstrătoare vie a învățăturii Mântuitorului și
vas a les al Duhului lui Dumnezeu pe care îl va revărsa asupra întregii comunități.

1.1 Noțiuni introductive despre Autonomia bisericească(etimologie și istoric)
Prin autonomie se poate înțelege „însușirea de a acționa în mod independent, a oricărei
unități, psihice conștiente, având un eu bine reliefat ce se afirmă ca suport ontic al fiecărei
existențe umane individuale. În Psihologie, unitatea autonomă se numește obișnuit, individ sau
ins. În Morală prin autonomie se înțelege autodeterminarea, adică însușire a unei ființe umane,
de a acționa ca o unitate conștientă, liberă și deci responsabilă pentru actele sale. O astfel de
ființă în stare să ia asupra sa drepturi și obligații morale, deci în calitate de agent sau subiect
etic, se numește persoană ”2.

2 Pr. Prof. Liviu Stan , Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei,
anul XXVIII, nr. 7-8/1962, iulie -august, Iași, p. 567 -568.

7
În Drep t, prin autonomie se înțelege „ o autodeterminare mai restrânsă decât aceia pe
care o exprimă autodeterminarea morală, ea limitându -se la cercul mai îngust al ordinii juridice
în cadrul căreia, ca existență autonomă, contează numai așa -zisele subiecte de d rept, adică
numai acele persoane care pot lua asupra lor drepturi și obligații cu caracter juridic ”3.
Persoanele lipsite de această autodeterminare etică, nu pot fi subiecte de drept căci deși
sfera drepturilor și obligațiilor juridice este mai restrânsă d ecât a celor morale, totuși nimeni
nu și le poate asuma fără a fi conștient și liber, deci fără a fi o ființă autonomă. Tuturor
subiectelor de drept le este inerentă autonomia sau autodeterminarea juridică, fără de care nici
nu poate prinde consistență sub iectul de drept.
Cu toate acestea, în orice ordine juridică, adică „în cadrul oricărui organism social
închegat prin legi de drepte și cârmuit – prin acestea, nu toate subiectele de drept se bucură de
aceeași autonomie, ci în mod firesc, între ele se stabi lește o ierarhie, care în esența este
limitativă prin autonomia diferitelor subiecte de drept aflate pe scările acestei ierarhii ”4
Se înțelege astfel că orice Stat suveran „conferă sau recunoaște autonomia unor unități
ale aparatului său, sau unor organiza ții din cuprinsul teritoriului său, numai în limitele
suveranității sale și cu condiția ca aceasta să nu fie încălcată prin activitatea nici uneia dintre
respectivele unități sau organizații care să bucură de autonomie. Acestor unități, autonome care
nu fa c parte din aparatul de stat, li se adreseaă numele de instituții autonome și specificul lor
este că organizarea și conducerea lor se face pe baza unor norme elaborate de însăși
organizațiile sau instiuțiile respective. Aceste norme, închegate într -o formă legală, numită în
mod obișnuit și propriu Statut, trebuie să respecte legalitatea de Stat și să fie ca atare verificate
și aprobate de către autoritatea de stat competentă ”5. Organizarea și funcționarea acestor unități
eclesiale, nu se mai reglementează în mod juridic prin legi de stat, ci prin norme elaborate de
însăși cultele religioase, fiind aprobate de Stat sub numele de Statute.
Cât despre Stat, „el asigură această autonomie a cultelor prin întregul regim legal creat
pe baza constituției printr -o lege specială a Cultelor, apoi prin alte norme legale obligatorii
pentru activitatea cultelor, prin verificarea și aprobarea Statutelor cultelor și prin aprobarea
altor hotărâri normative aduse de cultele înseși sub formă de regulamente, instrucții, circul are.

3 Ibidem , p. 569
4 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație și administrație pentru
unitatea Bisericii , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLV, nr. 3 -4/196 9, martie -aprilie, Iași, p. 156 –
165.
5 Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit , p. 570.

8
Din toate acestea, se vede că într -un prim înțeles juridic, autonomia bisericească
înseamnă autonomia sau independența ei legal exprimată față de stat ”6.
Deci, autonomia Bisericii este recunoscută în cadrul dreptului Public, ea reprezentând
baza juri dică spre afirmarea ei ca subiect al Dreptului Internațional, întrucât fără de autonomie
această calitate este lipsită de suportul juridic. Astfel „se restrânge în extern, în domeniul
Dreptului Internațional, autonomia Bisericii, recunoscută în cadrul Drep tului de Stat. Dar în
afara Dreptului Public intern sau a Dreptului de Stat, și a Dreptului Internațional, noțiunea de
autonomie bisericească mai are o seamă de întrebuințări specifice și în cadrul strict al Dreptului
Bisericesc, sau în cadrul intern biser icesc ”7.
În acest cadru, cuvântul autonomie se va întrebuința pentru a defini independența de tip
administrativ mult mai restrânsă, a următoarelor unități: a unei Biserici, ce este organizată
având ierarhie proprie; a unei mitropolii; a unei eparhii, a un ei parohii, a unei mănăstiri, a unor
ctitorii, fundații, instituții, său așezăminte religioase cu caracter flantropic -social; a unor
societăți sau asociații religioase. „Ceea ce însumează independența administrativă a acestor
unități, este reprezentat de d repturi care prin exercițiu realizează o autoguvernare asemănătoare
cu autocefalia pentru că în fond, între autonomie și autocefalie în cadrul bisericesc, există
numai o deosebire de grad, iar nu de esență ”8.
Cuvântul autonomie reprezintă ceva mai mult dec ât autocefalia, întrucât are un înțeles
juridic mai exact, mai adecvat cadrului în care se manifestă și mai cuprinzător pentru
înțelegerea exactă a modului de organizare și de funcționare. „Prin el se exprimă faptul, că
cineva își alege sieși lege, se cond uce după o lege proprie pe care și -o face el singur fără
amestec din afară ”9.
Cu toate acestea, prin întrebuințare în limbajul bisericesc, „i s-a dat autocefaliei un
cuprins juridic major față de autonomie, în sensul că definește o independență quasi -suver ană
în relațiile interbisericești, pe când autonomia, abia una relativă, limitată de o serie de
servituți ”10. În orice caz, fondul comun al celor doi termeni, autocefalia ca administrare prin

6 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Preocupări și studii de drept canonic , în revista Studii Teologice, seria II -a, anul XX, nr.
5-8/1968, mai -iunie, București, p. 408 -409.
7 Ibidem , p. 410.
8 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol V, editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 63 -64.
9 Iordăchescu Valeriu, Legea autonomiei în întrebuințarea Bisericii , în revista Biserica Ortodoxă Română, seria
II., anul XLIV, nr. 1/1926, iulie -august, p. 481 -482.
10 Ibidem , p. 483.

9
căpetenie proprie și autonomia ca guvernare prin legi proprii, e ste același, deosebirea constând
doar în gradul pe care îl atinge fiecare în canonicitatea sa proprie în sânul bisericesc.
Timpul precis de când cuvântul autonomie se folosește în înțeles propriu, cunoscut de
noi, nu se cunoaște nici măcar cu aproximație, deși realitatea pe care o exprimă acesta există
cel puțin din veacul al III -lea. El este folosit însă în mod curent, începând cu veacul al -XIV lea,
cu Sintagma Alfabetică a lui Matei Vlastares.

1.2 Autonomia unităților bisericești în Ortodoxie
În primel e veacuri ale creștinismului, comunitățile bisericești postapostolice se
organizau după posibilitățile locului în care apăreau și timpul în care se închega întreaga
comunitate într -o familie creștină cu principii evanghelice. Privind problema apariției
jurisdicției administrativ -teritoriale în Biserica primară, este necesar a evidenția următoarele:
„în componența Imperiului Roman s -au inclus diverse grupuri și populații. Acest fapt a dus la
o nouă împărțire administrativ -teritorială a Imperiului, care a determinat, la rândul ei ca
periodic unitățile bisericești să se structureze jurisdicțional ”11. În timpul împăratului Constantin
cel Mare, fondatorul Imperiului Bizantin, organizația administrativă de tip bisericesc se
întărește după principiul acomodației, adică în cel mai practic mod cu putință, se acomodează
după împărțirea administrativ -teritorială a statului, fiindu -i fidel, împăratul împărțind imperiul
în prefecturi, districte și dioceze. Odată cu Edictul de la Milano, din anul 313, împărțirea
administ rativ- bisericească s -a acomodat la împărțirea politică de stat, acest principiu al
acomodației organizatoric -teritoriale bisericești fiind de origine apostolică.
Termenul grecesc autonomie, se folosește cu dispoziția de a exprima o unitate
bisericească a utonomă, ce se află în același timp subordonată Bisericii Autocefale -Mamă,
numirea termenului folosit, aducând cu el dreptul Bisericii locale autonome de a primi justețea
conducerii interne într -un mod liber sub formă canonică. Cel mai adesea , termenul aut onomie
s-a întrebuințat cu înțelesul de autocefalie dar nedeplină.

11 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox , în
revista Studii Teologice, seria II -a, anul XLI, nr. 4/1989, iulie -august, București, p. 80.

10
Din punct de vedere canonico -teologic contemporan, cei doi termeni reproduc o
diversitate de înțelesuri, astfel încât Biserica autocefală este totodată și autonomă, deoarece ea
dă legi pen tru ea și pentru Bisericile supuse ei canonic. Cu toate acestea Biserica autonomă nu
poate fi totodată și autocefală pentru că se află în dependență directă față de Biserica Mamă ce
are dreptul de a hotărî și a propune schimbări statutare și regulamentare de tip intern
organizatorice.
Pornind de la izvoarele nesecate ale istoriei dar și cele ale canonicității, ca baze ale
statutului autonom bisericesc, putem observa că la începutul veacului al IV -lea, Bisericile din
Imperiul romano -bizantin erau deplin auto cefale. Pierderea autocefaliei lor s -a manifestat prin
apariția exarhatelor. Exprimându -se principiul autonomiei bisericești în canonul al 2 -lea al
Sinodului II Ecumenic (38l) se glăsuiește astfel: „Episcopii regionali să nu -și întindă puterea
asupra Biser icilor dincolo de limitele regiunilor lor și să nu se amestece în lucrurile Bisericilor,
ci, după canoane, episcopul alexandrin să conducă Bisericile egiptene, episcopii răsăriteni să
conducă în Răsărit cu păstrarea privilegiilor Bisericii de Antiohia, rec unoscute prin canoanele
de la Niceea, episcopii din Pont să aibă în seama lor regiunea Pontului. Nefiind invitați,
episcopii să nu treacă limitele regiunii lor pentru a hirotoni. Prin păstrarea menționantei pravile
privind districtele bisericești, este evi dent că lucrările fiecărei regiuni vor fi rezolvate după cum
s-a decis la Niceea. Bisericile lui Dumnezeu la popoarele barbare trebuie să fi concluse după
obiceiul de până acum păstrat de la părinți ”12. Așadar, canonul al 2 -lea al Sinodului II Ecumenic
amin tește despre prezența diocezelor și interzice categoric acestor organizații administrativ –
teritoriale ale bisericii să își răspândească puterea jurisdicțională asupra altor dioceze de același
tip. Prin aceeași pravilă se afirmă clar posibilitatea răspândir ii puterii jurisdicționale asupra
tuturor mitropoliilor existente pe teritoriul aceleeași regiuni diocezane sau exarhale.
Biserica sub aspectul ei extern -social, se prezintă în viața de stat ca o instituție aparte
ce nu se poate confunda cu instituțiile p ublice născute de puterea omenească, nici cu instituțiile
particulare, întrucât ea intră în categoria instituțiilor de utilitate publică de natură divino –
umană. „Atât doctrina cât și practica juridică consecventă, situează Biserica între instituțiile de
utilitate publică, considerând -o ca o instituție specială de acest fel, diferită prin natura și prin
importanța ei, față de celelalte instituții din categoria aceasta. Ea este pe drept cuvânt socotită
ca instituție de utilitate publică în cadrul Statului, fi indcă întocmai ca și celelalte instituții de
acest fel, ea desfășoară o activitate socialmente utilă și în felul acesta, facilitează sau asigură

12 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 71.

11
îndeplinirea unui interes public, a unui interes obștesc, fie colaborând cu instituțiile de stat, fie
acționând paralel cu ele pentru asigurarea interesului public general pe care -l urmărește
Statul ”13.
Asemenea instituțiilor de utilitate publică, i se acordă Bisericii acel privilegiul de
recunoștere a statutului de persoană juridică de drept public, prin capacitate a de a săvârși acte
juridice, de a fi realmente subiect de drept public, dar și acea capacitate juridică pe care o au
toate instituțiile publice propriu -zise, întrucât ea funcționează în teritoriul statului de care
aparține asemenea celorlalte insituții.
Prin autonomie se înțelege „nu numai o independență juridică externă a cuiva de
altcineva, ci o independență mai reală, mai deplină, întemeiată pe natura distinctă a unei
realități față de altele. Cu aplicare la raportul dintre Biserică și Stat, prin auton omie se înțelege,
în terminologia canonică, independența deplină a Bisericii față de Stat în toate privințele,
independență ce decurge din originea și natura deosebită a Bisericii, precum și din mijloacele
și din țelurile specific deosebite ale Bisericii f ață de acelea ale Statului ”14.
Spre deosebire de autonomie, autocefalia ca termen sinonimic, exprimă „raportul de
independență jurisdicțională, un raport juridic extern, nu unul de natură internă dintre Bisericile
Ortodoxe, deoarece prin autonomie se definește dreptul firesc al Bisericii de a -și fixa singură
în mod independent de Stat, normele ei de tot felul, normele doctrinare, cultice și juridice
proprii naturii sale și de a se conduce prin acestea în același mod independent de Stat ”15.
În legătură c u problema autonomiei trebuie menționat că prin controlul pe care îl
exercită Statul asupra Bisericii, nu se știrbește întru nimic autonomia instituției divino -umane,
întrucât acest control statal, „nu se extinde decât asupra acelor laturi ale activității bisericești,
care sunt pasibile de control din partea Statului, fiindcă prin caracterul lor nu țin de natura
proprie și distinctă de Stat a Bisericii și asupra acelora care servesc numai ca auxiliare ale
activității Bisericii pentru îndeplinirea misiunii e i, cum sunt de exemplu bunurile economice ”16.
Suveranitatea Statului îi dă acestuia dreptul de a ține sub supraveghere, de a controla orice

13 Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii ortodoxe române , în revista Studii Teologice, seria II, nr. 7 -8/1949,
septembrie -octombrie, București, p. 638 -639.
14 Ciucur Marcel, Autonomie și autocefalie în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul
L, nr. 3 -4/1974, martie -aprilie, Iași, p. 216.
15 Ibidem , p. 217.
16 Liviu Stan pr. Dr., Obârșia autocefaliei și autonomiei , în revista Mitropolia Olteniei, anul LII, nr. 1 -4/1961,
ianuarie -aprilie, Craiova, p. 21.

12
manifestare cultică. Așadar Statul își limitează controlul său numai la aspectele externe, la
manifestările credinței religioase, fără a intervenii asupra celor de natură internă spirituală.
„Autonomia este principiul fundamental canonic în temeiul căruia Biserica Ortodoxă,
privită sub aspectul ei extern ca societate cu ordine juridică este independentă de oricare altă
societate, inclusiv Statul în cuprinsul căruia s -a organizat și își desfășoară activitatea
corespunzătoare misiunii ei ”17.
În virtutea autonomiei, recunoscută și garantată de Stat, Biserica la nivel interortodox,
își reglementează prin organele ei proprii, toate chestiunile de ordin religios, cultural și
administrativ. Statul supraveghează și poate controla activitatea Bisericii numai în
manifestările ei externe, pentru ca acestea să nu fie contrare ordinii publice, securității statului
și bunelor moravuri , ce pot fi lezate printr -o propagandă rău intenționată ce poate provoca
disensiuni în rândul societății.
Autonomia bisericească, în acest înțeles, este tipic externă, fiindcă se referă la
raporturile Bisericii cu alte societăți și îndeosebi cu Statul în cuprinsul căruia s -a organizat; și
apoi pentru a se deosebi de autonomia numită internă, ce se referă exclusiv la raporturi între
unități bisericești cu statut egal sau subordonat așa cum sunt Bisericile autonome și autocefale.
Atunci când vorbim despre autonomia internă a unei Biserici, privim sub două aspecte
acest lucru. Astfel primul aspect se referă la „raporturile dintre două Biserici ortodoxe
naționale, organizate cu sinoade proprii, dar nu cu aceeași poziție în cadrul Bisericii Ortodoxe
ecumenice ci una cea autonomă este dependentă într -o oarecare măsură de o Biserică
autocefală, care i -a recunoscut autonomia. Biserica autocefală garantează față de celelalte
Biserici autocefale ortodoxia celei autonome, ca învățătură și canonicitate a ei, ca organi zare
și formă de exercitare a puterii bisericești ”. Cel de -al doilea aspect se referă la „raporturile
dintre unitățile bisericești de același rang, din cuprinsul unei Biserici autocefale sau autonome:
mitropolii, episcopii, protopopiate, parohii, mănăstiri , fundații sau așezăminte religioase ș.a.
Unitățile de același rang sunt egale între ele și se conduc independent una de alta, prin organe
proprii, alese după aceleași criterii, dar toate își desfășoară activitatea sub supravegherea,
îndrumarea și controlu l autorității ierarhic superioare, pentru a aplica toate, în cuprinsul lor, în
același spirit, măsurile și hotărârile organelor centrale deliberative și executive ale acelei

17 Idem, Despre autonomia bisericească , în revista Studii Teologice, seria II -a, anul X, nr. 5 -6/1958, mai -iunie,
p. 377.

13
Biserici; astfel se asigură unitatea de organizare și de conducere în Biserica ort odoxă autocefală
sau autonomă respectivă ”18.
Cu privire la dependența unei Biserici autonome de o Biserică autocefală -Mamă, se
poate afirma că această dependență este determinată de calea prin care s -a ajuns la înființarea
comunităților ortodoxe. Se pot obs erva modalitățile prin care unele comunități au luat ființă ca
Biserici autonome aducând în prim -plan factorii interni și externi ce au justificat dependența și
definirea lor.
Prima cale ce poate fi socotită, stă cel mai strâns legată de porunca dată de M ântuitorul
Iisus Hristos, Sfinților Săi Apostoli cu caracter misionar profund. Porunca de a merge și a
învăța toate neamurile botezându -le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, învățând
toate câte le -au fost poruncite(trimitere biblica), este i mprimată de caracteristici profund
autonome și autocefale, împlinite de prezența Sfântului Duh. Întâia formă pe care o Biserică
autonomă a luat -o, a fost tocmai aceea în urma activității misionar -apostolice în care s -au
grupat comunități restrânse, ce fiin țau în conformitate cu învățătura Mântuitorului, în frângerea
pâinii și în rugăciune, numite și Biserica primară.
Autonomia de care dădea dovadă această comunitate de tip comunional, era exprimată
prin posibilitatea ei de a se conduce direct, respectiv de către Sfinții Apostoli, având ca
îndreptar loghioanele Fiului lui Dumnezeu, istoria faptelor Sale precum și modelul de viață
pilduitor și sfânt. Aducând acest model de comunitate în istoria apropiată, se afirmă foarte clar
că „dreptul ca să aprobe constit uirea unei comunități în Biserică de tip autonom, revine fără
nici o rezervă Bisericii autocefale prin a cărei activitate misionară au luat ființă acea
comunitate, fiindcă această Biserică este cea mai în măsură să aprecieze, dacă dezvoltarea ca
număr și c a organizare, a acelor comunități prezintă garanția că ele s -ar putea conduce în mod
autonom cu sinod propriu ”19. Din această categorie putem menționa Biserica Ortodoxă
Autonomă Chineză și Biserica Ortodoxă Autonomă Japoneză. Ambele au fost declarate ca fii nd
autonome de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale Ruse, întrucât prin activitatea
misionară a acestei Biserici au luat ființă și au fost organizate comunitățile respective, până ce
s-a ajuns în situația de a se putea constitui ca Biserici autonome cu statut ecclesial recunoscut,
având o bază canonică foarte precisă .

18 Bold dr. Florin, Contribuții la dezvoltarea dreptului bisericesc român în veacul XX , în revis ta Studii Teologice,
seria II -a, anul XI, nr. 9 -10/1959, noiembrie -decembrie, București, p. 556.
19 Floca prof. Ioan, Faze și etape ale stărilor de independență de tip autonom și autocefal , în revista Mitropolia
Ardealului, anul XXX, nr. 5 -6/1985, mai -iunie , Sibiu, p. 288 -298.

14
O altă cale prin care se poate ajunge ca anumite comunități bisericești ortodoxe să se
constituie în Biserici autonome, este impulsionată de momentul în care „un teritoriu pe care
exist ă comunități ortodoxe se desprinde din teritoriul aflat sub jurisdicția unei Biserici
autocefale din cuprinsul unui stat suveran și se alipește teritoriului unui alt stat suveran în care
nu există organizată Biserică ortodoxă de naționalitatea membrilor co munităților de pe
teritoriul ce se anexează ; sau atunci când teritoriul desprins se constituie în stat independent,
suveran, situație care impune ca și Bisericile sau cultele religioase din cuprinsul lui, libere să
păstreze legături duhovnicești pentru unitatea credinței, cu culte similare din afară, să nu se afle
în dependență jurisdicțională de culte sau organizații religioase din afara hotarelor lui ”20. Un
exemplu elocvent sunt Biserica Ortodoxă Autonomă din Finlanda, Bisericile ortodoxe de tip
autocef al din Polonia și din Cehoslovacia.
Cea de -a treia modalitate prin care comunitățile unitar -eclesiale se constituie ca unități
bisericești autonome de tip eparhial, arhiepiscopal sau mitropolitan, acestea fiind forme ale
statutului canonic legal, este acel moment în care ele au luat ființă „ca diaspore ale unei Biserici
ortodoxe naționale, ce a asigurat acestor diaspore asistență religioasă și le -a sprijinit în
organizarea lor, până ce au ajuns în situația de a se putea conduce singure în mod autonom ”21.
Asemenea unități autonome au în momentul de față Statele Unite ale Americii, Canada,
Australia și în Europa Centrală și Occidentală etc.
O alta situație se întâlnește în statele federative. În cuprinsul acestora există o republică
autonomă cu populație ortod oxă de naționalitatea republicii respective. În această categorie
poate fi menționată cea mai recentă Biserică Ortodoxă Autonomă din Republică Autonomă
Macedonia, ce subzistă în statul federativ Iugoslavia.
O importanță deosebită se oferă comunităților ort odoxe ce ar putea obține dreptul de a
se conduce autonom , situație ce impune ca atunci când „în cuprinsul unui stat suveran, în care
nu există Biserică ortodoxă națională, ci eventual numai diaspore ortodoxe, au luat ființă și s –
au dezvoltat comunități or todoxe cu membri de naționalitatea statului respectiv, dar nu în urma
activității misionare organizate a vreunei Biserici ortodoxe autocefale, ci în urma acțiunii
misionare a unor persoane ortodoxe izolate ”22. Această situație delicată a comunităților

20 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație și administrație pentru
unitatea Bisericii, în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLV, nr. 3 -4/1969, martie -aprilie, Iași, p. 156 –
157.
21 Ibidem , p. 158.
22 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 5 –
6, mai -iunie, 1961, p. 278.

15
ortod oxe care se formează pe această cale, se rezolvă cu participarea oricărei Biserici ortodoxe
autocefale, ce i -a comunitatea sub îndrumare duhovnicească acordându -i eventual autonomia,
doar dacă s -ar constata în mod canonic, că adunarea credincioșilor împlin ește condițiile
necesare proclamării și menținerii ei ca autonomă. În această categorie poate fi menționată
Eparhia catolică -ortodoxă din Franța, sub ascultarea duhovnicească a Patriarhiei Române.

1.3 Condiții și obligații necesare unei Biserici pentru a lua ființă ca autonomă
În izvoarele fundamental canonice ale bisericii Ortodoxe, precum Sfânta Scriptură,
Sfânta Tradiție dar mai ales între canoanele cu obligativitate generală ale Sfintelor Sinoade, se
găsesc o multitudine de norme în lumina cărora pot fi apreciate unele raporturi dintre diferitele
Biserici autocefale între ele, iar pe de altă parte între Bisericile autocefale și Bisericile
autonome. Scopul acestor raporturi a fost acela de a nu slăbi unitatea Bisericii Ortodoxe ci,
dimpotrivă, de a o c ultiva și a o întări prin permanenta colaborare și întrajutorare iubitoare
frățească.
„Lipsa reglementării canonice precise, a făcut la început ca unele situații să degenereze
și astfel să intervină discuții și contestări, ce au tulburat raporturile de ar monioasă colaborare
tradițională din sânul Bisericii Ortodoxe. Pentru evitarea înrăutățirii acestor raporturi, s -a
convenit ca respectându -se deocamdată statutul între primele teme asupra cărora ar urma să
hotărască viitorul Sinod Ortodox, să fie cele cu p rivire la autoritatea competentă să acorde
autocefalia și autonomia unei noi Biserici ortodoxe și la procedura de urmat în acest scop,
precum și cu privire la competența jurisdicțională asupra diasporelor ortodoxe ”23.
În ceea ce privește autonomia unitățil or administrativ bisericești, încă de la început
trebuie arătat că tuturor unităților li s -a recunoscut și li se recunoaște și azi de către Biserică și
de legile civile, personalitatea juridică proprie. Această calitate, exprimă faptul că „ele au fost
și sunt considerate până azi, ca subiecte de drept independente una de alta și deci ca unități
autonome. Dar acest alfa juridic al oricărei autonomii într -o societate organizată prin legi de
drept, este legat în viața bisericească, de numeroase realități și as pecte religioase, istorice și
canonice, caracteristice pentru fiecare dintre unitățile bisericești autonome ”24.

23 Idem, Autocefalia și autonomia , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 1 -4, ianuarie -aprilie, 1962,
Craiova, p. 81.
24 Ibidem , p. 84

16
Se știe că până în veacul al III -lea, când s -a început organizarea mitropoliilor, „toți
episcopii au fost autonomi și deci automat autocefali, de ci acest lucru s -a răsfrânt și asupra
tuturor eparhiilor. Cum s -a impus însă sistemul mitropolitan, episcopii și -au pierdut
autocefalia, care a trecut asupra mitropoliților, iar aceia a eparhiilor a trecut asupra
mitropoliilor. Dar în cadrul mitropoliilor, episcopii n -au devenit simpli subalterni ai
mitropoliilor, ci au rămas cârmaci autonomi ai eparhiilor lor. Principala dovadă a autonomiei
episcopilor, o constituie dreptul lor de a sfinți Marele Mir pentru trebuințele eparhiei proprii ”25.
Acest fapt este prevăzut de canonul 6 Cartagina și se întemeiază pe hotărâri sinodale din veacul
al IV -lea. Timp îndelungat dreptul episcopilor de a sfinți Marele Mir a fost respectat și nici
astăzi acest drept nu este contestat de nimeni, neavând suport contrar canonic.
Poziția autonomă a episcopilor dar și a eparhiilor, este consacrată prin numeroase
canoane, precum și prin rânduiala, păstrată din cele mai vechi timpuri până azi, după care
preoții nu pomenesc și nu pot fi obligați să pomenească la sfintele slujbe decât p e episcopul
eparhiei din care fac parte (Can. 13 sin. I —II. Constantinopol). Canoanele interzic oricărui
episcop de a se amesteca într -o eparhie străină și de a săvârși acte de autoritate, prin care ar
leza autonomia vreunui alt episcop. Se interzice deci exercițiul puterii bisericești de orice fel,
fie învățătoresc, fie sacramental, ori jurisdicțional în afara teritoriului eparhiei proprii. Canonul
20 Trulan, repetând și tâlcuind hotărârea de același fel a can. 11 Sardica, dispune în privința
puterii învăț ătorești că „nu este îngăduit episcopului să învețe în public în altă cetate care nu
ține de el iar de se va vădi cineva făcând aceasta, să înceteze de la episcopie; să lucreze însă
cele ale presyiterului ”. Exercitarea puterii sacramentale este pusă în pri m-plan în canonul 35
Apostolic, în cuprinsul canonului 22 Antiohia precum și al canonului 48 Cartagina. Exercitarea
puterii jurisdicționale de către un episcop pe teritoriul altei eparhii, este interzisă de can onul 2
al Sinodului II Ecumenic prin care se rânduiește ca „episcopii să nu treacă peste diecezele lor,
nici pentru a săvârși hirotonii, și nici pentru alte afaceri de conducere bisericească ”26.
Tot așa este oprită exercitarea puterii jurisdicționale în eparhie străină și potrivit can.
13 Antiohia, ca re dispune că „episcopul ce se va duce în eparhie străină pentru orânduirea
treburilor bisericești care nu -l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul și el încă să –
și ia pedeapsa cuvenită neorânduirii sale și întreprinderii ilegale, caterisit f iind imediat de acum
înainte de către Sfântul Sinod ”.

25 Iordăchescu Valeriu, Legea autonomiei în întrebuințarea Bisericii , în revista Biserica Ortodoxă Română, seria
II., anul XLIV, nr. 1/1926, iulie -august, p. 482.
26 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Biserici i Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 71.

17
Autonomia eparhială este garantată de numeroase alte dispoziții canonice „prin care se
orânduiește, ca fiecare episcop să facă numai cele ce se referă la eparhia sa și la satele supuse
ei (Can. 34 ap. ș i 9 Antiohia). Această autonomie a episcopilor este asigurată nu numai față de
episcopi de orice treaptă (can. 34 ap; 2, ec.), ci și față de Sinoade (Can. 34 ap. 9 Antiohia) ”27.
Astfel, prin dezvoltarea organizației bisericești, s -a ajuns ca în secolul al IV -lea, ca
unele mitropolii abia devenite autocefale, să -și piardă autocefalia prin încadrarea lor în unități
bisericești autocefale mult mai mari ca statut, conduse de un arhiep iscop, de un primat sau chiar
mai târziu de către însuși patriarh. În această situație, „mitropoliile au devenit autonome,
conducându -se prin sinoade proprii mitropolitane, care se întrunesc periodic (Can. 37 apost.:
5. I, ec: 20 Antiohia; 19. IV ec;) sau de două ori pe an (can. 37 ap. 5. I. ec.: 19, IV, ec: 20
Antohia), ori măcar odată (can. 8. Trulan, 6. VII, ec,) ”28. Această autonomie a mitropoliilor
este prevăzută în canoanele: 34, 37. apost: 2. II. ec: ( „sinodul mitropoliei va cârmui cele ale
fiecărei m itropolii ”); 8. III ec. ( „sfântul și ecumenicul Sinod a hotărât să se păzească curate și
nevătămate drepturile fiecărei mitropolii ”) 12, 19. IV. ec, 8 Trulan ( „sinodele mitropolitane să
rânduiască toate câte s -ar ivi în mitropolii ”).
Prin aceste prevederi canonice menționate, se va asigura autonomia mitropoliilor,
respectiv autocefalia acestora. Ca semn al autonomiei mitropolitane, trebuie socotită obligația
episcopilor sufragani de a -l pomeni pe mitropolitul de care aparțin, la sfintele slujbe potrivit
canonului 14 al Sinodul II de la Constantinopol. „Dar atât autonomia eparhială, cât și cea
mitropolitană, poate fi încălcată, în cazul când operează în mod legal și canonic dreptul de
devoluțiune, sau când se prevede vreo limitare expresă a ei ca excepție de la regula generală
(can. 55 Cart.). În cazul eparhiilor, normele prin care se consacră dreptul de devoluțiune ( legile
lui Justinian din anul 531, Cod. 1, 3, 46, 6 și din anul 546, Nov. 123, 1, 2 ; Can. 11 VII. ec.), se
aplică de către mitropoliți sau arhie piscopi, iar în cazul mitropoliilor, de către exarh sau
patriarh ”29.
Tot în secolul al IV -lea, ctitoriilor și fundațiilor bisericești, apoi instituțiilor și
așezăminelor speciale de asistență socială, create în sânul Bisericii, li s -a recunoscut o
autonomie canonic legală. Pentru funcționarea lor s -au emis norme legale și c anonice, ba chiar

27 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 1 -4, ianuarie –
aprilie, 1962, Craiova, p. 80.
28 Ibidem , p. 81.
29 Ibidem , p. 82.

18
s-au adoptat chiar statute de către autoritatea bisericească, precizându -se astfel frontierele
autonomiei proprii fiecăreia, potrivit rostului său specific.
Se înțelege cu mare ușurință că apariția Bisericilor autonome, a fost determinat ă la
rândul ei de împrejurări, necesități dar și de condiții asemănătoare în care își vor găsii
legitimitatea autonomă. Bisericile autonome au apărut, în forma lor caracteristică păstrată până
azi, într -o epocă în care mai existau deja mitropolii autocefal e și autonome, în orice caz nu mai
înainte de veacul al IV -lea. Primele Biserici autonome sunt cele care s -au organizat la diferite
popoare prin acțiunea misionară a Bisericii Ecumenice de la începutul veacului al -IV-lea și
anume Bisericile Armeană (anul 3 02) și Georgiană (anul 326). Ceva mai târziu, în veacul al –
VIII-lea, Biserica sârbă se constituie tot ca autonomă, fiind subordonată Patriarhiei de la
Constantinopol, care o lipsește de autonomie subordonându -și-o în mod complet mai apoi.
Abia în anul 1204 comunitatea bisericească sârbă devine din nou autonomă, iar în anul 1346
se proclamă ca autocefală în calitate de patriarhie, fapt ce durează până la anul 1766.
Cele două mitropolii ale Bisericii Ortodoxe Române, respectiv cea a Munteniei (1359)
și cea a Moldovei (1401), se constituie și ele ca Biserici autonome, situație pe care și -o
păstrează succedând cu cea de autocefalie, până când în anul 1885 se recunoaște autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române în mod canonic, ea fiind formată din cele două mitropol ii istorice.
Cu toate acestea, autonomia Bisericii Moldovei fusese deja recunoscută de Patriarhia din
Constantinopol la anul 1395.
Toate Bisericile autonome, din vremurile vechi până în veacurile XIX și XX, au fost
suverane ale Bisericilor autocefale -Mame într-o măsură mai mare sau mai mică, numărul
obligațiunilor eclesiastice prin care se exprima această dependență, variind de la caz la caz
potrivit cu împrejurările în care se desfățurau aceste evenimente. Autonomia ni se înfățișează
deci ca o stare de apr oape autocefalie sau de autocefalie limitată, printr -o serie de servituți care
împovărau Bisericile autonome. Acestea constau în „obligațiile asumate de Bisericile
autonome de a supune confirmării Bisericii autocefale pe ierarhii lor întâistătători sau și pe alții
mai importanți, de a -i trimite pe aceștia pentru hirotonie la scaunul principal al Bisericii
autocefale, de a -i supune judecății sinodului Bisericii autocefale atât pe întâistătătorii lor cât și
pe ceilalți ierarhi uneori, de a primi Sfântul Mir n umai de la Sinodul autocefal de care depind,
apoi în obligația întâistătătorului Bisericii autonome de a pomeni la sfintele slujbe pe căpetenia

19
Bisericii autocefale, în aceia de a contribui material, periodic sau ocazional, pentru nevoile
Bisericii autocef ale”30.
Prima Comisie Interortodoxă Pregătitoare întrunită, s -a desfășurat la Mănăstirea
Vatoped (Muntele Athos, 1930), a abordat unele teme care priveau viața și disciplina Bisericii
Ortodoxe ce erau deja considerate subiecte standard și clare la Constantinopol (1923), cu toate
acestea, aceste teme erau cu totul noi pentru ortodocși. Apare pentru prima dată la nivel
interortodox activă problema ecumenismului. În cadrul acestei întâlniri a comisiei
interortodoxe, s -a discutat și problema privind „de finirea condițiilor după care o Biserică se
proclamă autonomă și deosebirea dintre autocefalie și autonomie dar și condițiile potrivit
cărora se proclamă și se recunoaște autocefalia unei Biserici Ortodoxe, precum și definirea
numărului Bisericilor autocef ale ortodoxe recunoscute, în vederea intercomuniunii canonice și
a participării lor la conferințele și sinoadele interortodoxe fără împiedicare ”31.
Prima Conferință Panortodoxă Presinodală ce s -a desfășurat în perioada 21 -28
noiembrie 1976 la Centrul Ortodo x al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy/Geneva a avut pe
ordinea de zi, „teme care implică o interpretare corectă a legislației canonice ortodoxe și a
întregii tradiții canonice a Bisericii de Răsărit, cele care privesc relațiile interortodoxe precum
problema diasporei, a autocefaliei, dar mai ales a autonomiei și a dipticelor ”32. Totuși prima
Conferință Panortodoxă Presinodală nu a lua vreo decizie hotărâtoare în privința caracterului
unui Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, precum nici în ceea ce privește durata sau
metodele de lucru ale acestor întruniri și dezbateri. S-au stabilit iată un număr de 10 teme care
urmează a fi discutate la prima Conferință Panortodoxă Presinodală din anul 1976. Printre
temele deja cunoscute ale diasporei ortodoxe; al e autocefaliei și modului declarării acesteia,
tema autonomiei a fost unul din puctele sensibile ce vor provoca în sânul ortodox, discuții
foarte intense, cu un caracter pronunțat juridic -canonic.
Actele prin care ori s -a recunoscut, ori s -a decretat auton omia acestor Biserici „cuprind
elemente care definesc în termeni clari condiția canonică a autonomiei și arată raportul
Bisericilor autonome cu cele autocefale, specificând că Bisericile autonome formează părți
integrante ale Bisericilor autocefale, că dre pturile de cârmuire autonomă se extind asupra
administrației, a învățământului teologic și religios, a misiunii, a asistenții sociale, a

30 Idem, Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXVIII,
nr. 7-8/1962, iulie -august, Iași, p. 567.
31 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 28.
32 Ibidem , p. 190.

20
mănăstirilor, a treburilor economice, a judecății bisericești prin instanțe constituite canonic, a
treburilor matrimoni ale”33. Sinoadele Bisericilor autonome uneori vor putea, alte ori nu, să
sfințească Marele Mir. Activitatea și hotărârile acestor Sinoade locale, vor fi supuse controlului
Bisericii autocefale. Constituirea acestor sinoade ale Bisericilor autonome, activitatea lor dar
și întreaga activitate desfășurtă de Biserica autonomă, se va conforma imperativ, canoanelor și
statutelor proprii, care sunt sau nu supuse încuviințării Bisericii autocefale. La sinoadele
Bisericilor autonome, căpetenia Bisericii autoc efale sau sinodul ei, își trimite delegați sau
reprezentanți de seamă, iar la nevoie pot participa cu drept de vot deliberativ și alți ierarhi de
sub jurisdicția Bisericii autocefale -Mamă.
Se poate înțelege așadar că în primul rând, orice Biserică autonomă se găsește în stare
de dependență spirituală și canonică față de întreaga ortodoxie creștină. Prin urmare,
construirea și menținerea unor astfel de unități bisericești în cadrul Ortodoxiei ecumenice, va
trebui să intre în veder ea întregii Biserici și să a ibă aprobarea acesteia pentru a putea funcționa
legal și mai ales canonic .
Cea de -a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală, întrunită la Chambesy în anul 1986,
s-a putut face remarcată prin lucrările și hotărârile luate în cadrul întâlnirilor, stabilind teme
pentru următoarele conferințe și fixând totodată o metodologie precisă pentru viitoarele
întruniri panortodoxe. S -a avut în vedere faptul că temele ce urmau a fi discutate erau cu mult
mai dificile din cauza divergențelor apărute între Bisericile loca le ortodoxe surori. În virtutea
celor patru viitoare teme (Diaspora; Autocefalia și modalitatea ei de proclamare; Autonomia și
modalitatea ei de proclamare; Dipticele), s -a putut afirma caracterul eclesiologic -canonic
esențial, aceste teme având o importan ță deosebită la nivelul dialogului interortodox dar
totodată și o vulnerabilitate.
În ce privesc lucrurile rânduite esențial autonomiei „acelea a căror legitimitate este și
firească, și conformă principiilor canonice, se poate identifica cu precizie printr -o schițare
metodică, raporturile pe care autonomia le stabilește cu cele trei funcții principale pe care
Biserica este datoare să le împlinească ”34. Astfel cu privire la puterea învățătorească , Biserica
autonomă primește pastorale de la întâistătătorul Bis ericii autocefale precum și hotărârile și
îndrumările cu caracter dogmatic ale acesteia fiind automat răspunzătoare în fața sinodului
Bisericii autocefale pentru posibilele abateri ale sale de la dreapta credință. Exercitând puterea

33 Ibidem , p. 191.
34 Pr. Prof. Liviu Stan, Legislația bisericească , în revista Biserica Ortodoxă Română, anul LXXI, nr. 5 -6/1953,
mai-iunie, p. 503.

21
sacramentală, autonomia aduce cu ea obligații potrivit cărora căpetenia autonomă este
hirotonită doar de întâistătătorul Bisericii -Mame, pe care îl vor pomenii la sfintele slujbe ;
Biserica autonomă va primi Sfântul și Marele Mir de la Biserica Mamă și va respecta
întotdeauna măs urile și hotărârile garantei Biserici autocefale. În ce privește puterea
jurisdicțională , Biserica autonomă este obligată să aibe în constituirea sa cel puțin 2 sau 3
arhierei în funcțiune, recunoscuți canonic de Biserica autocefală ce vor fi membrii ai Si nodului
local al Bisericii garante, supunându -se judecății acesteia pentru orice abatere sau nelegiuire
săvârșită în sânul ortodox. Biserica autonomă este obligată să nu păstrează relații cu alte
Biserici ortodoxe autocefale decât în baza medierii Biserici i autocefale de care aparține. Cel
mai important punct menționat, este acela al faptului că Bisericile autonome nu pot avea
diaspora proprii.
În anul 1993 s -a întrunit ce -a de -a doua Comisie Interortodoxă Pregătitoare la
Chambesy , sub conducerea mitropolitului Hrisostom de Efes. Întrunirea comisiei s -a remarcat
prin textele elaborate privind temele Diasporei și a Autocefaliei. La această Comisie, Patriarhia
Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului și de pr. prof. Ion
Bria în calitate de consilier. Scopul principal al comisiei a fost acela de a obține unanimitatea
Bisericilor Ortodoxe locale privind tema diasporei ortodoxe, însă obiectivul secundar a fost
tocmai acela de a extinde acest consens bise ricesc și asupra temelor privind autocefalia și
autonomia, modul de proclamare al acestor statute canonice pe care Biserica le împlinește.
Secretariatului îi va fi cerut de către comisie, să întocmească un proiect de regulament privind
organizarea și funcț ionarea Adunărilor de tip episcopal.
După cum se știe, pentru a se ajunge la actul prin care ia ființă o Biserică autonomă, în
acțiune intră trei factori bisericești și anume: unitatea dependentă care cere autonomia ; unitatea
autocefală care o acordă și B iserica ecumenică. Actul fizic prin care ia ființă o Biserică
autonomă, angajează însă numai doi factori bisericești și anume, unitatea dependentă care
constituie subiectul autonomiei și Biserica autocefală competentă ce oferă autonomia. Astfel
cea dintâi trebuie să fi ajuns în situația unei unități autonome, reclamându -și în mod legitim
autonomia, iar cea de -a doua, Biserica autocefală în cauză, trebuie să consimtă și să proclame
recunoașterea autonomiei de fapt, a unității care solicită acest lucru, dărui nd ființă noii
autonomii ce îndeplinește legal canonic toate condițiile impuse. Subiect al autonomiei poate fi
orice unitate bisericească dependentă de una autocefală, care are în componența sa cel puțin 2
sau 3 episcopi.

22
Mai concret, condițiile în care po ate lua ființă o Biserică autonomă se prezintă astfel:
1. Condițiile din partea unității care formează subiectul autonomiei, sunt : „să dovedească
statornicie în ținerea tuturor bunelor rânduieli ale Bisericii, să arate bună chivernisire a
treburilor sale p roprii, să aibe cel puțin 2 sau 3 arhierei spre a -și putea organiza un sinod, sau
să fie dată posibilitatea ca în cadrul ei să funcționeze un atare număr minim de arhierei, să
existe motive întemeiate pentru constituirea unei noi unități autonome, arhierei i sau conducerea
bisericească legal constituită a unității respective să se adreseze Bisericii autocefale de care
depind, sau în .cazul că este o unitate formată spontan și, neatîrnătoare de nici o Biserică, să se
adreseze Bisericii autocefale în drept cu cererea de a i se conferi sau de a i se recunoaște
autonomia ”35. 2. Se impun o serie de condiții din partea Bisericii Autocefale. „Astfel sinodul
Bisericii autocefale solicitate, sau în cazuri de forță majoră, căpetenia acelei Biserici, să aprobe
cererea un ității solicitante ; hotărâre luată să fie comunicată, printr -un act oficial, deobiceiu
«tomos» — tuturor Bisericilor autocefale pentru informarea lor, iar nu pentru a le cere
consimțământul ca în cazul autocefaliei, precum și noii biserici autonome ; se va arăta temeiul
care justifică recunoașterea ori proclamarea autonomiei și se vor specifica drepturile și
îndatoririle care definesc poziția noii unități autonome față de Biserica autocefală ”36.
Congresul canoniștilor ținut la Chambesy , urma să fie însărcinat cu elaborarea acestui
proiectului de regulament de data aceasta privind criteriile organizării. Întregul congresul cu
tematică exclusiv canonică a fost prezidat de mitropolitul Damaskinos al Elveției. Biserica
Ortodoxă Română a fos t reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului și de pr. dr. Mircea
Basarab. „Acum s -a elaborat un Proiect de Regulament de funcționare a adunărilor episcopale
din diaspora ortodoxă, care avea să fie al treilea document de discuție în cadrul celei de A IV –
a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy, 2009)”37. Vor fi rămas în discuție cele trei
teme: autocefalia, autonomia și dipticele. Cele trei teme sus amintite ar fi trebuit tratate alături
de tema Diasporei ortodoxe, conform recomandării din anu l 1986 făcută de Secretariatul pentru
pregătirea Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy.
Comisia Interortodoxă Pregătitoare, cu scopul definitivării textelor privind Autonomia
și modalitatea ei de proclamare, va pune în discuție și temele auxiliare aut onomiei precum
autocefalia și dipticele. Întrucât prin organizarea și funcționarea Bisericilor autonome „nu se

35 Iordăchescu Valeriu, Legea autonomiei în întrebuințarea Bisericii , în revista Biserica Ortodoxă Română, seria
II., anul XLIV, nr. 1/1926, iulie -august, p. 485.
36 Ibidem , p. 485 -486.
37 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 203.

23
contravine niciunei învățături dogmatice, nici unității Bisericii, nici păstrării sucesiunii
apsotolice în ea, este evident că ea are o bază dogm atică întocmai ca și autocefalia. Ea mai are
apoi și o bază politică în condițiile de organizare a Statelor, a raporturilor dintre ele și a
legitimelor interese ale acestora ”38.

1.4 Actualitatea problemei la nivel interotodox
Dobândirea independenței stata le, a dus în mod inevitabil și natural, la proclamarea și
totodată la recunoașterea autocefaliilor bisericești precum cea a Greciei – 1850; a Serbiei –
1879 dar și a României – 1885; precum și la recunoașterea autonomiei administrative.
În prima jumătate a secolului al XX -lea, Bisericile autonome ce și -au câștigat dreptul
ca fiind autocefale, au evoluat în statutul lor canonic și organizatoric devenind patriarhii,
începând cu Patriarhia Rusiei în anul 1917, Patriarhia România în anul 1925, ori cea a Bulgarie i
(1961) și a Georgiei (1990). Dobândirea acestui rang organizatoric pe care aceste Biserici
Ortodoxe autocefale precum și recunoașterea lor de către Patriarhia Ecumenică, l -au câștigat
în mod canonic, a coincis cu instaurarea regimului comunist de tip ate ist în cadrul
comunităților, fapt care a îngreunat eforturile de solidificare a dialogului interortodox.
Debutul acestui dialog interotodox, ce avea ca scop pregătirea Sfântului și Marelui
Sinod, s -a realizat la inițiativa Patriarhiei Ecumenice din Constan tinopol, prin celebrele
Enciclice Patriarhale ale Patriarhului ecumenic din acea vreme, în persoana lui Ioachim al III –
lea (1902 -1904), prin care se cheamau Bisericile la un dialog spre colaborare și întărire a
legăturilor frățești, spre a se da un răspuns unanim acceptat în sânul Ortodoxiei ecumenice,
asupra problemelor bisericești din acea vreme, ce vizau direct atât clerul cât și credincioșii.
Nota entuziastă și optimismul adus prin desfășurarea celei de -a IV -a Conferință
Panortodoxă Presinodală din luna iunie a anului 2009, se va continua printr -un proces de
pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Acest lucru va aduce cu sine
convocarea Comisiei Interortodoxe Pregătitoare pentru perioada 9 -17 decembrie -2009 la
Chambesy -Geneva, sub p reședinția mitropolitului Ioan de Pergam. Temele principale ce
necesitau o discuție cât mai profundă în cadrul acestei întâlniri, au rămas aceleași ce vizează
autocefalia, autonomia și dipticele ortodox, din cuprinsul listei de zece teme propuse în anul

38 Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia biserice ască, în revista Studii Teologice, seria II -a, anul X, nr. 5 -6/1958,
mai-iunie, p. 377 -378.

24
1976. Discutate anterior în cadrul întrunirile interortodoxe, temele amintite au fost reluate cu
mare interes. În ceea ce privește tema Autonomia și modul ei de proclamare, mitropolitul Ioan
de Pergam a hotărât să impună respectarea hotărârilor din anul 2008 având ca motiv principal
neparticiparea unor Biserici Autonome la Întrunirile Panortodoxe, dar și diferitele ranguri de
autonomie pe care le dețineau, în definirea noțiunii în sine de autonomie asupra căreia existau
opinii separate . Textul final privind Autonomia și modul ei de proclamare a fost în final
acceptat și adoptat unanim de toate Bisericile ortodoxe.
Așadar temele aprobate în mod oficial pentru examinare și adoptare de către Sfântul și
Marele Sinod vor fi cele legate de misiunea Bisericii Ortodo xe în lumea contemporană,
problema Diasporei ortodoxe și a organizării ei, tema autonomiei și modul proclamării acesteia,
etc. Se va pune în discuție și se va hotărî înființarea unui Secretariat Panortodox, alături de
generarea unui regulamentul de funcțio nare a Sinodului, cu participarea observatorilor
eterodocși la aceste manifestări teologice și canonice.
Autonomia și modul ei de proclamare reprezintă ce de -al treilea document aprobat în
ședințele de lucru ale Sinodului din Creta. Acesta a fost discutat în a treia zi a lucrărilor sinodale
cu data de 22 iunie 2016. Toate prevederile referitoare la autonomie și modul de proclamare al
acesteia, vor fi fost transpuse în trei paragrafe. Dintre noțiunile abordate în cadrul paragrafelor
și al discuțiilor efecti ve la nivel interotodox, putem identifica noțiuni privitoare la instituția
Autonomiei, la condițiile pentru obținerea acesteia precum și tema Bisericii Autonome în
relație cu Biserica Autocefală, căreia îi este ascultătoare. Observând structura și conținut ul
acestui document, „constatăm că autonomia bisericească este asumată ca o realitate internă a
Bisericilor autocefale, dar care poate avea impact și asupra relațiilor dintre Bisericile ortodoxe
surori. Documentul sinodal desemnează autonomia ca exprimând statutul de independență
relativă a Bisericii locale respective în cadrul Bisericii autocefale (1), că autonomia este
acordată în urma solicitării justificate din partea Bisericii locale (2.a) iar Biserica autocefală
are competența de a analiza în Sinod ac eastă solicitare și de a lua o decizie”39.
Spre o soluționare unanimă cât mai favorabilă pentru ambele părți implicate, „Sinodul
Bisericii Autocefale va avea datoria de a preciza prin tomosul de autonomie limitele
geografice și relațiile pe care Biserica autonomă le are cu Biserica autocefală (2.b). Textul
arată că acordarea autonomiei trebuie să fie realizată într -un spirit de coresponsabilitate

39 Comunicat de Presă al Secretariatului Sinaxei privind Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe , Chambésy,
21-27 ianuarie 2016.

25
panortodoxă, și în acest sens actul canonic de proclamare a autonomiei este comunicat
Bisericilor ortodoxe sur ori de primatul Bisericii autocefale (2.c)”40.
Statutul integrant al Bisericii autonome în cuprinsul Bisericii autocefale, este întărit și
de faptul că „relațiile interortodoxe, intercreștine și interreligioase ale acesteia se realizează
prin intermediul Bisericii autocefale (2 d.) iar întâistătătorul Bisericii autonome pomenește la
sfintele slujbe doar numele întâistătătorul Bisericii autocefale de care aparține (3.a) și de la care
primește Sfântul și Marele Mir (3.c)”41.
Acest document specifică anumite p revederi ce țin să sublinieze interesul textului
pentru dialog la nivel panortodox, accentuând „rolul median al Patriarhiei Ecumenice în cazul
apariției unor conflicte jurisdicționale între Biserici, în care poate fi implicată instituția
autonomiei (2.f) s au în eventualitatea organizării unei Biserici autonome în diaspora ortodoxă
(2.e)”42.
În legătură cu acest document se reține ideea potrivit căreia autonomia bisericească
trebuie să fie organizată cu imperativul respectării tradiției canonice în cadrul Bis ericilor
ortodoxe autocefale. Neînțelegerile la nivel ortodox față de această temă și de modului în care
aceasta se va manifesta într -o regiune oarecare, trebuie să fie soluționate consensual
panortodox. „Patriarhul ecumenic, în calitatea sa de întâistătăt or al Bisericii Ortodoxe are
vocația de a fi vector de consens”43.

40 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 250.
41 Ibidem ,p. 251.
42 Ibidem , p. 252.
43 Ibidem , p. 255.

26
Capitolul II. Autocefalia
Principiul autocefaliei și realitatea lucrătoare pe care o înfățișează acesta în viața
ortodoxiei ecumenice, sunt lucruri componente ale practicii biseric ești ortodoxe, „din care se
pot desprinde condițiile și regulile de proclamare și de funcționare a unei Biserici autocefale,
totuși problema autocefaliei continuă să fie dezbătută contradictoriu, fie constestându -se
principiul autocefaliei, fie pomenindu -i-se în discuție doar unele aspecte ”44. Fără vreo îndoială
„nici unitatea, nici ecumenicitatea Bisericii ca însușiri esențiale ale ei, nedeterminate de
formele de organizare, nu se pot confunda cu unitatea externă și cu universalitatea înțeleasă î n
sens extensiv. Unitatea și ecumenicitatea propriu zise, nu pot fi atinse prin nimic de
diferențierea corpului social al Bisericii în unități autocefale sau autonome ”45.
Așa se explică situația neclară formată între autonomie și autocefalie, asemenea cu
încurcăturile create în rețeaua restortului jurisdicțional în care se găseau toate Bisericile
Ortodoxe din diaspora. Cercurilor conducătoare ale Bisericilor Ortodoxe de pre tutindeni, au
ridicat problema clarificării raporturilor jurisdicționale dintre marile unități bisericești ce se
constituiau ca Biserici autocefale sau autonome. În deplin drept s -au pus în dezbatere problema
autocefaliei bisericești, ca statut canonic sup erior în sânul ortodox pe care o Biserică îl poate
îndeplini conform condițiilor canonice și reglementărilor stabilite de puterea decizională a
Sfintelor Sinoade locale și Ecumenice. Această problemă se punea cu atât mai tenace cu cât
fiecare unitate biser icească nouă, de tip independent, căuta să își justifice propria poziție
canonică, în raport cu celelalte Biserici surori, așa după cum se pricepea fiecare în parte. Modul
de legitimizare abordat la nivel interortodox s -a făcut în mod diversificat, fie pe texte canonice
fundamentale, fie prin invocarea intereselor bisericești, fie în stăruința găsirii unor formule noi
pentru a -și crea o situație convenabilă din punct de vedere canonic în cadrul Ortodoxiei
ecumenice.

44 Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în revista Ortodoxia, anul VIII, nr. 3/1956, iulie -septembrie, București,
p. 369.
45 Ibidem , p. 370.

27
Astfel se explică mai ales faptul că „o serie de Biserici care s -au constituit pentru prima
dată în unități independente și astfel ele au căutat să obțină din partea Patriarhiei din
Constantinopol, recunoașterea noii lor situații, în timp ce altele au procedat tocmai invers, fie
că s-au despr ins de Patriarhia din Constantinopol precum cazul Bisericii Ortodoxe din Albania,
fie că au evitat orice subordonare față de aceasta ”46.

2.1 Noțiuni introductive despre Autocefalia bisericească (etimologie și istoric)
Cel dintâi lucru care trebuie precizat legat de noțiunea autocefaliei, prin care în sens
canonic ortodox trebuie să se reflecte acesta, este „ideea de independență administrativ –
jurisdicțională a unei unități bisericești ortodoxe, constituită pe bază sinod ală, față de altă
unitate constituită în același fel, în cadrul Ortodoxiei ecumenice ”47. Așadar nu este vorba de o
altfel de independență decât de cea strict administrativ -jurisdicțională sau de cârmuire, în
sensul că așa cum spune însuși numele său grecesc , autochefali , se traduce cârmuire prin cap
propriu adică înțelegem în acest context prin căpetenia proprie a unei Biserici.
Niciuna din unitățile bisericești care au o cârmuire proprie, nu sunt subordonate una
alteia, ci fiecare se conduce în mod indepen dent față de o structură identic canonică. O astfel
de poziție a unei Biserici autocefale amintește de suveranitatea raporturilor dintre state.
„Autocefalia, deși se poate asemăna cu suveranitatea, nu este totuși nicidecum identică cu
aceasta, întrucât suv eranitatea are caracteristica de a reprezenta o independență principial
nelimitată prin nimic, pe când autocefalia reprezintă o independență limitată prin norme
obligatorii pentru toate Bisericile autocefale și anume prin norme cu caracter dogmatic,
ceremo nial-liturgic și canonic -disciplinar ”48. Deosebim de autocefalie termenul autonomie,
aceasta din urmă reprezentând un grad inferior de independență față de autocefalie, pe când
suveranitatea am văzut că reprezintă un grad superior.
Cuvântul autocefalie nu a fost de la început folosit pentru a exprima poziția canonică a
Bisericilor care se găsesc în situația de independență. Despre folosirea cuvântului autocefalie,
în limbaj bisericesc, se găsesc știri sigure înainte de veacul al V -lea.

46 Plătică Mihail, Sobornicitate și autocefalie , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXVI, nr. 7 -8/1960,
iulie-august, Iași, p. 452.
47 Ciobotea prof. dr. Daniel Ilie, Autocefalia Bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă , în revista
Mitropolia Banatului, anul XXXV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, p. 290.
48 Carloviț Gherman, Autocefalia Bisericii , în revista Biserica Ortodoxă Română, anu l X, nr. 1/1886, ianuarie,
București, p. 82

28
Este interesant de r emarcat faptul că „nici unul dintre canoane nu folosește cuvântul
autocefalie, exprimând noțiunea acesteia prin alte cuvinte, și că în legătură cu canoanele,
cuvântul autocefalie este folosit în sens propriu, abia de comentatorii de mai târziu ai
canoanelo r, în veaculI XII. Astfel Theodor Balsamon spune că în vechime, toți mitropoliții
provinciilor erau autocefali ”49.
Biserici autocefale au existat cu multă vreme înainte de a se folosi efectiv denumirea
actuală, prin care se exprimă poziția de independență administrativ -jurisdicțională. „Nu numai
că s-au constituit la un anumit moment în decursul istoriei bisericești, d eterminate de vreo
schimbare deosebită în organizarea bisericească, ci ele există chiar din epoca apostolică ”50.
Se cunoaște că Sfinții Apostoli ai Mântuitorului Hristos și -au desfășurat activitatea
misionară în mod independent, în sensul autocefaliei și a stfel toate Bisericile întemeiate de
către ei se conduceau în chip autonom și autocefal. Mărturii au stat Bisericile din Ierusalim,
Antiohia, Efes, Tesaloninc, Corint și Filipi, izvorul ce a cuprins acestea fiind cartea Faptele
Apostolilor și însăși existe nța și cuprinsul Epistolelor adresate de Sfântul Apostol Pavel,
Romanilor și Galatenilor.
Atunci când vorbim despre unitățile teritoriale mitropolitane ce s -au constituit ținând
seamă de diverse condiții obiective printre care s -au numărat cu necesitate, împărțirea
administrativă de stat ; apartenența etnică a credincioșilor, care a determinat însăși împărțirea
administrativă a imperiului roman; situația geografică; interesele economice și culturale, etc.
vorbim despre dispoziții care fac referire exactă la întreg sistemul de conducere cuprins în
sfintele canoane.
Astfel, „prin canonul 34 se rânduiește ca episcopii fiecărui neam să -l cinstească pe cel
dintâi dintre ei și să -l socotească drept căpetenie a lor. Apoi canonul 37 apostolic dispune ca
sinodul epis copilor din unitățile constituite în jurul câte unei căpetenii, să se întrunească de mai
multe ori pe an. Deși aceste canoane nu derivă direct de la Apostoli, ele totuși nu sunt mai noi
decât din veacul al III -lea, din vremea când sistemul mitropolitan se constituise, fără a i se zice
însă astfel. Numele sistemului apare documentar mai întâi în canoanele sinodului ecumenic de
la Niccea (anul 325, can. 4. 6). De aici înainte este pomenit în diverse alte canoane 8. III ecum.:
12, 28 ; IV. ecum.; II, VII ecum.) , relevând mereu caracterul autocefal al mitropoliilor, așa cum

49 Floca prof. dr. Ioan, Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească , vol I., EIMBOR,
București, 1990, p. 55.
50 Roșescu pr. Ion, Contextul istoric al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe , în revista Glasul Bisericii, anul
LIV, nr. 6 -12/1995, iunie -decembrie, p. 36.

29
subliniază și Theodor Balsamon în comentariul canonului 2 al sin. II ecum. Din faptul că prin
canoane se definesc pozițiile autocefale ale mitropoliilor, rezultă că deși ele s -au constituit
spontan, totuși drepturile lor au fost recunoscute și consacrate prin hotărâri sinodale, adică prin
hotărâri ale forurilor mai înalte de cârmuire ale Bisericii. De fapt chiar sinoadele ecumenice au
luat măsuri de apărare a independenței mitropoliilor, interz icând ca acestea să -și întindă
jurisdicția în afara teritoriilor lor (Can. 2. II ecum.; 8, III ecum.; 12, IV ecum) ”51.
Din vremea împăratului Constantin cel Mare, unitățile administrativ bisericești s -au
format în cadrul unităților administrative de stat, a stfel încât în fruntea unei eparhii sau
provincii politice, stătea un mitropolit ce avea o poziție asemănătoare cu aceea a unui proconsul
sau praeses, guvernatorul politic al provinciei. „Încă din veacul al -IV-lea însă s -au constituit
unități bisericești m ai mari, denumite dieceze, ce erau formate din mai multe provincii sau
eparhii, căpetenia bisericească dintr -o dieceză, dobândind titulatura de arhiepiscop, exarh, iar
mai târziu chiar de patriarh, aceasta din urmă demnitate fiind coordonată cu cea politic ă din
fruntea unei prefecturi, unitate formată din mai multe dieceze ”52. Pentru considerentul că
rezidau în capitalele prefecturilor sau diecezelor politice, titlul de patriarh l -au primit unii dintre
mitropoliții din capitalele marilor unități administrati ve ale imperiului, anume cei din Roma,
Constantinopol și Antiohia, pe când cei din Alexandria și Ierusalim, l -au primit pentru alte
considerente.
În orice caz dezvoltarea aceasta a organizației bisericești prin constituirea diecezelor și
la urmă a patriarh iilor „nu anulează autocefalia mitropoliilor, multe din acestea păstrindu -și-o
intactă și mereu apărată de către sinoadele ecumenice, cum arată în special cazul mitropoliei
din Cipru, a cărei autocefalie este apărată de canonul 8 al sinodului III ecumenic, împotriva
încercărilor arhiepiscopilor -exarhi din Antiohia de a o supune jurisdicției lor; apoi canonul 12
al sinodului IV ecumenic oprește atingerea drepturilor mitropoliilor autocefale, prin crearea în
aceeași mitropolie a unei noi unități mitropolitane , dispunându -se ca și în cazul când prin
puterea de stat s -ar proceda la împărțirea în două a unei mitropolii, întâistătătorul noii mitropolii
să piardă drepturile de mitropolit, putându -i-se acorda doar titlul de mitropolit onorific, dar
nicidecum să nu s e permită atingerea drepturilor autocefale ale mitropoliei adevărate, adică a
acelei existente mai dinainte ”53.

51 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 25.
52 Braniște Ene pr. Prof., 90 de ani de la recunoa șterea autocefaliei Bisericii ortodoxe române , în revista Glasul
Bisericii, anul XXXIV, nr. 11 -12/1975, noiembrie -decembrie, București, p. 1125.
53 Ibidem , p. 1127.

30
Prin introducerea organizației de formă diecezană, respectiv a unităților administrative
bisericești numite dieceze, în unele părți ale Biserici i ca de exemplu în Egipt, mitropoliile și –
au pierdut autocefalia rămânând autocefală numai unitatea diecezană în frunte cu mitropolia
din Alexandria, totuși în restul Bisericilor s -a păstrat organizația mitropolitană autocefală
neatinsă timp îndelungat. Ea a fost întărită prin hotărârile canonului 6 al sinodului I ecumenic,
prin canonul 8 al sinodului II ecumenic și mai târziu prin canonul 12 al sinodului IV ecumenic.
Cât privește organizația diecezană, aceasta a făcut subiectul unei reglementări ce prin
canonul 2 al sinodului II ecumenic, a dispus că nici unul dintre cârmuitorii diecezelor să nu
depășească granițele unităților teritoriale proprii. În vederea aplicării acestei dispoziții a acestui
canon, sinodul al III -lea ecumenic prin canonul 8 „recunoaște și întărește autocefalia
mitropoliei din Cipru, arătând că aceasta se bucură din vechi timpuri de autocefalie și dispune
ca arhiepiscopul Antiohiei, care era căpetenia bisericească a diecezei Orientului din care făcea
parte și Ciprul, să nu -și extindă jur isdicția dincolo de limitele care i s -au stabilit prin canonul 6
al sinodului I ecumenic ”54.
Totuși, recunoscut este faptul că prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic s -a extins
jurisdicția patriarhului de la Constantinopol asupra diecezelor din Asia, Pon t și Tracia, care au
fost lipsite de la acea dată de autocefalie proprie.
Era firesc ca de îndată ce „în cadrul unităților administrative ale imperiului, numite provincii
sau eparhii, s -au organizat unități bisericeștii corespunzătoare, ca mitropoliile autocefale, acest
sistem de organizare să se fi adoptat în întreaga Biserică, și nu sunt dovezi că lucrurile s -ar fi
petrecut altfel ”55. Existența unor astfel de unități autocefale nu trebuie să ne surprindă prin
prezența lor chiar în Biserica apuseană, ace st lucru nereprezentând decât o rânduială sau o stare
comună a Bisericii lui Hristos, cea Una.
În Biserica din Răsărit, încă din veacul al V -lea s-au format în mod oficial cunoscutele
cinci patriarhii „printr -o hotărâre a sinodului IV ecumenic din Calcedon în anul 451 iar aceste
mari unități bisericești s -au închegat și ele ca unități autocefale, incluzând în cuprinsul lor
diverse mitropolii și chiar dieceze, a căror autocefalie a încetat, prin constituirea patriarhiilor
respective ”56.

54 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 81.
55 Iorgu prof . dr. D. Ivan, Raporturile bisericilor ortodoxe autocefale locale între ele și față de Patriarhia
ecumenică, după canoane și istorie , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIX, nr. 7 -8/1973, iulie –
august, Iași, p. 465.
56 Ibidem , p. 466.

31
Se cunoaște faptul că titlul de patriarh, gândit în sens comun ca și căpetenie bisericească
venerabilă, alături de însăși organizația patriarhală, v -a apăra chiar din a doua jumătate a
veacului al IV -lea. Astfel ele s -au dezvoltat paralel cu organizația diecezană, pentru a se
închege și a -și lua ființă tocmai chiar din aceastea, prin încorporarea mai multor dieceze într -o
patriarhie, așa cum a fost cazul patriarhiei din Constantinopol cu diecezele Tracia, Asia și Pont,
lucru reglementat canonic prin hotărâre sinodală. „Lângă fo rmele de Biserici autocefale
enumărate, respectiv episcopii din primele veacuri, mitropolii, dieceze și patriarhii, au mai
apărut încă din veacul al V -lea, așa numitele arhiepiscopii autocefale, create probabil prin
împărțirea unor mitropolii în două sau m ai multe unități mitropolitane, în sensul amintit de
canonul 12 al sinodului IV ecumenic ”57. Ele reprezentau defapt o eparhie sau episcopie
independentă sau autocefală, fiind inițial autocefale toate episcopiile din epoca Sfinților
Apostoli dar și în perioa da post -apostolică.
Încă de la anul 535 prin Novela 11, împăratul Justinian a creat în Iliric, Biserica
autocefală cunoscută sub numele de Justiniana Prima „a cărei autocefalie tot el a restrâns -o
parțial după zece ani (anul 545 Novela 131. 4). Așa prin d iverse legi sau Novele, Justinian s -a
ocupat de autocefalia patriarhiilor și a mitropoliilor (Novela 37, 131, 153 etc.) ”58.
Iată câteva exemple la nivel ortodox, ale Bisericilor ce s -au constituit ca autocefale de –
a lungul timpului. Prima Biserică autocefal ă este cea a Bulgariei, cu titlul de arhiepiscopie, a
avut reședința la Silistra și s -a constituit în veacul al X -lea. Deși nu a fost recunoscută inițial
de către Patriarhia din Constantinopol, ea a dobândit această recunoaștere în anul 927 din partea
împă ratului bizantin Roman Lecapenul. Biserica bulgară și -a pierdut însă apoi autocefalia și
și-a proclamat -o din nou la anul 1185, nedobândind însă recunoașterea din partea Patriarhiei
din Constantinopol decât la 1234. O altă Biserică, cea sârbă de data aceas ta, a fost proclamată
patriarhie autocefală de către țarul Ștefan Dușan, la anul 1346, dar nu a fost recunoscută de
către patriarhia de Constantinopol decât în jurul anului 1375. În tot acest timp mitropolitul de
Karlovitz a dobândit titlul onorific de pat riarh. Amintind de istoria neamului românesc, la anul
1864 și -a dobîndit autocefalia din partea Bisericii autocefale de la Karlovitz și mitropolia
ortodoxă a Transilvaniei, iar la anul 1874 s -a constituit ca Biserică autocefală de fapt,
mitropolia Bucovine i și Dalmației, dar ambele mitropolii în anul 1918 au intrat în cuprinsul
Bisericii autocefale Ortodoxe Române, care își dobândise autocefalia la anul 1885, deși se
proclamase ea singură autocefală, încă la 1865. Ultimele autocefalii canonic recunoscute su nt

57 Ibidem , p. 467.
58 Erbiceanu C., Sistemul Bisericilor Ortodoxe Autocefale , în revista BOR, an XXV, nr. 1/1901, București, p. 372.

32
cele ale Bisericii ortodoxe din Polonia, recunoscută la 1948 de către Biserica ortodoxă rusă și
a Bisericii ortodoxe din Cehoslovacia, recunoscută la 1951 tot de către Biserica ortodoxă rusă.
Totuși aceste două unități s -au găsit sub jurisdicția canonic ă a Bisericii ruse, mai înainte de
aceste evenimente. Așadar, Bisericile autonome ale Poloniei și Cehoslovaciei au fost
ascultătoare și dependente de autocefalia rusă din totdeauna.
Cele mai multe unități bisericești și -au dobândit autocefalia în diferite chipuri, fie având
motive diverse sociale, fie din situații canonice ce impuneau organizarea și buna lor
funcționare, după cum urmează: fie prin înființarea lor de către Sfinții Apostoli; fie prin
păstrarea autocefaliei Bisericilor locale moștenite de la S finții Apostoli ; fie prin introducerea
sistemului mitropolitan, ajungându -se ca „autocefaliile să fie determinate de faptul organizării
mitropoliilor în cuprinsul unităților administrative ale imperiului romano -bizantin, numite
provincii sau eparhii ”59; fie prin organizarea unor unități mai mari bisericești în cadrul național
pe temelia canoanelor apostolice (34 și 37); „ori prin organizarea exarhatelor bisericești
autocefale în cadrul unităților administrative de stat numite dieceze (Roma, Alexandria); p rin
organizarea de către unele sinoade locale, în temeiul canoanelor apostolice, a unor unități
mitropolitane autocefale sau chiar a unor unități bisericești mai mari (Can. 9, 12, 14. 19
Antiohia; can. 3 și 5 Sardiea; 95 Cart. ctc.); prin consacrarea și or ganizarea autocefaliilor de
către sinoadele ecumenice (can. 4. I. ec.; 6 f ec.; 7, I ec.; 2 II ec.; 3, II ec.; 8, III ec.; 12. 17, IV
ec.; 28 IV ec.; 36, 39 VI ec., etc.); prin organizarea patriarhatelor; prin intervenția directă a
puterii de Stat; prin ho tărârea conducerii bisericești și de stat ale unor popoare sau națiuni care
și-au reclamat, ba chiar și -au proclamat independența bisericească sau autocefalia, așa cazul
Bisericii române; prin hotărârea Bisericilor autocefale mai vechi, din care s -au despr ins cele
ulterioare; prin consimțămîntul tacit sau expres al tuturor celorlalte Biserici autocefale, cu
ocazia creării sau recunoașterii unei noi autocefalii așa cum este cazul autocefaliilor
mitropolitane și a celor diecezane ca și al Bisericii din Cipru, recunoscute prin canoanele
sinoadelor I. II. III și IV ecumenice apoi cazul Bisericilor autocefale patriarhale, recunoscute
prin sinoadele IV și VI ecumenice ”60.

59 Ibidem , p. 373.
60 Păcurariu pr.prof. Mircea, Câteva considerații privind vechimea autocefaliei , în revista Mitropolia Ardealului,
an XXX, nr. 5 -6/1985, Sibiu, p. 275.

33
2.2 Bazele autocefaliei
Dezvoltarea istoric -canonică a organizațiilor bisericești, nu identi fică existența unui
singur tip de autocefalie, precum nici existența acelorași baze și condiții menite să legifereze
proclamarea unei autocefalii. Cu toate acestea, condițiile de bază sau cauzele care au determinat
constituirea Bisericilor autocefale, pot fi identificate. O primă condiție firească, ce se
înfățișează, este cea sub formă de năzuință naturală spre independență și libertate, dar și sub
forma unor condiții naturale de tip geografic, economic, culturale și naționale, precum și sub
forma unor împr ejurări de forță majoră. O altă cauză poate fi cea dogmatică; ori canonică sau
chiar o bază politică, determinată de puterea de stat.
La începutul anilor 1950 , Patriarhia Ecumenică a reluat o temă mult vehiculată încă
înainte de Primul Război Mondial și v-a adresa un apel către celelalte Biserici ortodoxe locale
surori, lansând astfel propunerea convocării unui Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe,
spre dezbaterea unor teme cu esență canonică, printre care și autocefalia. Reacția Bisericilor
nu a înt ârzâiat să apară fiind plină de entuziasm, deschisă către discuții pregătitoare.
Privind condițiile naturale, deși ele nu au fost receptate întotdeauna ca fiind temeiuri
suficient de veridice pentru justificarea autocefaliei „totuși nu se poate socoti în a lt chip decât
ca foarte legitimă și deasupra oricăror obiecțiuni, năzuința naturală spre independență, care este
o formă a năzuinței după libertate, constituind și principalul obiectiv al luptei pentru libertate.
Această năzuință este atât de puternică înc ât totul caută să se descătușeze până chiar și din
legile firii, cu toate că în afara acestora nimic nu ar putea exista și cu atât mai puțin viața
omenească ”61. Așadar libertatea și independența sunt condițiile absolut necesare oricărei
activități conștiente, spre îndeplinirea rostului în viață. „Fără acestea două nu se poate realiza
nimic, așa încât nici obiectivul suprem al vieții creștine și al lucrării Biser icii, care este
mântuirea, nu poate fi atins altfel decât în condiții de libertate și independență ”62.
Cât privesc condițiile geografice, economice, culturale ca și împrejurările de forță
majoră care „determină constituirea unor grupuri sau unități omenești independente unele de
celelalte, legitimitatea cauzelor pe care le reprezintă acestea a fost mai puțin trasă la îndoială
decât legi -timitatea cauzei pe care o reprezintă realitatea numită popor sau națiune ”63.

61 Liviu pr. Dr. Stan, Obârșia autocefaliei și autonomiei , în revista Mitropolia Olteniei, anul LII, nr. 1 -4/1961,
ianuarie -aprilie, Craiova, p. 21.
62 Ivan. L, Etnosul (neamul) temei divin și principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericești , în revista
BOR, nr 1/1985, p. 80.
63 Ibidem , p. 83.

34
Astfel, prima Conferință Panortodoxă s -a într unit la R hodos în 1961 și a hotărât în
unanimitate convocarea Sinodului, alcătuind, o agendă foarte bogată și ambițioasă pentru acest
sinod. S -au stabilit 42 de teme și 43 de subteme, fiind grupate în 8 capitole fiecare. „Capitolul
al patrulea era rezervat relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe, iar temele care urmau să fie
discutate în acest sens vizau reglementarea relațiilor între Bisericile Ortodoxe, relațiile acestora
cu Patriarhia Ecumenică și soluționarea modului de proclamare a autocefaliei și autono miei
bisericești ”64. Următoarele două Conferințe Panortodoxe și -au desfășurat lucrările și întreaga
activitate canonică în anii 1963. Cu acestea s -a intrat într -o nouă etapă a dialogului preconciliar
spre clarificarea exactă a problemelor existente în sânul ortodox.
Dacă avem în vedere și faptul că la mântuire sunt chemate cu drept egal toate formele
naturale de existență a oamenilor, „pentru că toate câte există și câte vor mai apare, au fost
mântuite în chip obiectiv, ne dăm și mai bine seama, că ele sunt îndreptățite prin urmare să
apară cu identitatea lor proprie, cu ceea ce reprezintă prin specificul lor, în acțiunea de
dobândire a mântuirii, la care sunt chemate ca ceea ce sunt, ca ceea ce reprezintă ele defapt ”65.
Popoarele sau națiunile constituite în Biserici naționale de tip autocefal, „nu
desființează Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, după cum nici națiunea ca
atare nu desființează omenirea, și după cum nici indivizii cu entități independente nu
desființează grupul sau societate a din cuprinsul căreia fac parte, unde își desfășoară întreaga
activitate. După cum nu există contrazicere între părțile firești ale unui organism, tot așa nu
există și nu poate să existe contrazicere între formele de organizare firești din cadrul omenirii
și nici între formele de organizare firești ale credinței religioase, în cadrul Bisericii ”66.
Unitatea Bisericii, unitatea ființială și absolută a Trupului Tainic „nu este și nu poate fi
prejudiciată în nici -un fel prin constituirea unor Biserici independente sau autocefale, precum
nici unitatea ei externă, formală, nu se desființează și nici nu se prejudiciază prin organizarea
în sânul Bisericii ecumenice a unor Bis erici autocefale. Acest lucru ar fi posibil numai dacă
respectivele Biserici ar abandona fondul creștin comun de la Sfinții Apostoli. Această putere
tot în mod unitar o dețin prin solidaritatea ocărmuitorii sacramentali al Bisericii, și o dețin în
totalita tea ei numai formând împreună o unitate, dar tot una și aceeași putere o dețin și

64 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 160.
65 Moisescu patrh. Iustin , Pastorală la aniversarea centenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe , în revista Glasul
Bisericii, anul XLIV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, București, p. 286.
66 Pîrvu Constantin, Autocefalia Bisericii ortodoxe , în revista Studii Teologice, seria II -a, anul VI, nr. 9 -10/195 4,
București, p. 511.

35
individual pentru unitățile sau grupurile în slujba cărora sunt puși. Existând și lucrând
individual, episcopii nu desființează unitatea Bisericii a cărei putere de conducere o dețin și o
exercită atât în mod colegial -sinodal, cât și în mod individual -personal dobândită prin
moștenire de la Sfinții Apostoli. În ce privește exercitarea sinodală a puterii bisericești ea
reprezintă un principiu superior de organizare al Bisericii ”67.
Din cele arătate rezultă că de fapt, constituirea autocefalelor în cadrul Bisericii
Ortodoxe au din punct de vedere dogmatic o justificare desavârșită, atât prin sinodalitate, cât
și prin succesiunea apostolică neafectând prin nimic unitatea Bisericii , „astfel încadrându -se
deopotrivă și în organizarea sinodală a Bisericii și în transmiterea puterii bisericești prin
succesiune apostolică. Într -adevăr, actul de constituire și transmitere a autocefaliei, reprezintă
un act de transmitere a puterii jurisdi cționale depline din partea unei unități episcopale
superioare, care o deține în baza succesiunii apostolice ”68.
Dat fiind faptul că autocefalia își găsește o justificare deplină în învățătura dogmatică a
Bisericii, ea a fost din timp reglementată prin leg i bisericești sau canoane, canonul cel mai
vechi și mai important fiind canonul 34 apostolic. După cum arată textul canonului, provinciile
sau marile unități bisericești erau organizate în cadru etnic, constituindu -se adică în granițele
unui teritoriu locu it de un anume popor . Analizând cuprinsul canonului 34 apostolic „se poate
observa că el dedică pentru organizarea Bisericii următoarele principii: principiul etnic;
principiul autocefaliei, căci el dispune ca unitatea bisericească organizată în frunte cu un
episcop protos să se conducă în mod independent; prin¬cipiul sinodaliității, căci prin el se
dispune ca autocefalia sau conducerea independentă a respectivei unități bisericești naționale,
să fie încredințată sinodului tuturor episcopilor sub prezidenți a episcopului protos al res -pective
mari unități bisericești teritoraile; principiul organizării quasi -mitropolitane, și în fine,
principiul conducerii autonome a episcopiilor ”69.

67 Pr. Prof. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei,
anul XXVIII, nr. 7 -8/1962, iulie -august, Iași, p. 572.
68 Gabriel Viorel Gârdan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dia logul panortodox presinodal , în revista Ortodoxia,
an LVI, nr. 1/2011, p. 89.
69 Floca prof. Ioan, Faze și etape ale stărilor de independență de tip autonom și autocefal , în revista Mitropolia
Ardealului, anul XXX, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, Sibiu, p. 290.

36
Așadar acest canon „consacră organizația mitropolitană în cadrul Bisericii, introdusă în
mod formal, după o rânduială specifică prin canoanele sinodului I ecumenic (respectiv
canoanele 4, 5, 6, 7) dar și organizația reprezentată de canonul 34 apostolic, care după cum s –
a arătat, face referire la o unitate bisericească c reată în cadrul etnic, iar nu în cadrul unei unități
administrative precise a imperiului roman ”70.
În veacurile al IV -lea și al V -lea, multe canoane ale sinoadelor ecumenice dar și ale
unor sinoade particulare, consolidează și dezvoltă principiul autocefaliei pe planul acesta al
legalității, astfel încât avem canoanele 4, 5, 6, și 7 ale sinodului I ecumenic, canoanele 2 și 3
ale sinodului II ecumenic, canonul 8 al sinodului III ecumenic, canoanele 9, 12, 17, 19 și 28
ale sinodului IV ecumenic, cano anele 8, 39 ale sinodului VI ecumenic, apoi canoanele 9, 14.
16 17, 19, 20 ale sinodului de la Antiohia ; canoanele 3 și 6 ale sinodului de la Sardica;
canoanele 13, 18, 49, 50, 51, 73, 76, 95 ale sinodului din Cartagina .
Dintre toate aceste canoane se obi șnuiește a se scoate la lumină în special, importanța
pe care o afirmă canonul 8 al sinodului III ecumenic, despre care se spune că ar fi „canonul
prin care s -a inaugurat autocefalia în Biserică, ceea ce este cu totul greșit, pentru că acest canon
nu face decât să întărească un fel de organizare, existentă din vechime așa cum spune însuși
textul său, și nu se referă doar numai la autocefalia mitropoliei din Cipru, pe care o apără
împotriva arhiepiscopului din Antiohia ci se referă la toate mitropoliile exis tente, apărând
dreptul acestora la autocefalie, așa cum se vede prea bine din partea a doua a textului acestui
canon. De autocefalia mitropoliei din Cipru se ocupă și canonul 39 al sinodului Trulan,
apărând -o chiar în situația în care unii erau dispuși să considere că nu mai există o bază pentru
menținerea acestei autocefalii. Dispoziția canonului 39 Trulan ca și a canonului 8 Trulan,
dovedește că și în veacul al -VII-lea, mitropoliile continuau să fie autocefale în cea mai bună
parte ”71.
Canonul 6 al sinodul ui I ecumenic.; canonul 2, al sinodului II ecumenic; canonul 8, al
sinodului III ecumenic; canoanele 9 și 28 aparținând sinodului IV ecumenic „consacră
autocefalia diecezelor, împreună cu toate celelalte canoane care se referă la organizarea
unităților bis ericești, formate pe măsura unităților administrative de stat numite dieceze ”72.

70 Ibidem , p. 291.
71 Ciucur Marcel, Autonomie și autocefalie în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul
L, nr. 3 -4/1974, martie -aprilie, Iași, p. 220.
72 Liviu pr. Dr. Stan, Obârșia autocefaliei și autonomiei, în revista Mitropolia O lteniei, anul LII, nr. 1 -4/1961,
ianuarie -aprilie, Craiova, p. 24.

37
La cele arătate, s -ar mai putea adăuga numeroase texte canonice și considerațiuni, în
legătură cu felul în care acestea au temeluit din punct de vedere al legislației bisericeș ti,
organizarea Bisericilor autocefale în diferite cadre naturale, cum ar fi cadrul etnic (canonul 34
apostolic), apoi cadrul geografic (canonul 8 al Sin. III ecum. etc.).
La baza autocefaliei, s -a mai adăugat, și o bază politică. Această bază ce se prezin tă sub
trei aspecte și anume: „sub cel pe care -l reprezintă împărțirea omenirii în țări sau state, fie
naționale, fie polinaționale; sub acela pe care -l reprezintă însăși împărțirea statelor în unități
teritoriale administrative, și în fine sub acela pe ca re-l reprezintă interesele legitime ale unor
state, fie de a consolida prin autocefalie o organizație bisericească existentă pe teritoriul lor, fie
pentru a o sustrage unei influențe străine nedorite, prin proclamarea ei ca autocefală față de o
Biserică ce s-ar găsi pe teritoriul unui stat mai mare sau neprieten, etc ”73. În ce privește primul
aspect, se revelează faptul că aceste granițele politice, ca limite ale suveranității unui stat, au
fost recunoscute de către Biserica Ortodoxă ca limite legitime canon ice ale autocefaliei, a
suveranității religioase pe care Biserica o deține. De asemenea, și în ce privește al doilea aspect,
amintim faptul că „Biserica a considerat unitățile administrative ale statului, drept cadre
obligatorii pentru organizarea înăutrul lor a unor unități bisericești corespunzătoare, rânduială
înscrisă în canonul 17, al sinodului IV ecumenic ”74.

2.3 Condiții ce stau la baza proclamării Autocefaliei în Biserica Ortodoxă
Proclamarea unei Biserici ca fiind autocefală, va reprezenta întotde auna, unul din cele
mai însemnate acte pentru întreaga Biscrică ortodoxă, întrucât autocefalia aduce cu sine și
produce o schimbare esențială în sânul bisericii, în ortodoxia ecumenică. Această schimbare
va angaja o unitatea bisericească spre schimbare, pu nct ce pune în acțiune prezența a trei mari
factori importanți, spre a reliefa acest act solemn. Se amintește astfel componența factorilor
precum „prezenta cerere a Bisericii ce dorește a fi proclamată autocefală, prezența Bisericii
Mamă de care a depins până la acel moment, dar și înștiințarea Bisericii Ecumenice de acest
demers către proclamare ”75. Fiecare dintre acești factori colaborează în chip personal la
proclamarea acestui act al autocefaliei, aducându -și permanent contribuția în mod evident,

73 Floca prof. dr. Ioan, Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească , vol I., EIMBOR,
București, 1990, p. 315.
74 Idem, p. 318.
75 Ciucur Marcel, Dreptul de acordare a aut ocefaliei în Biserica Ortodoxă , în revista Studii Teologice, seria II -a,
anul XXIX, nr. 5 -8/1977, București, p. 536.

38
pentru buna organizare, funcționare și desfășurare a întregului proces canonic -juridic spre
împlinirea autocefaliei. Vor fi așadar trei categorii de conditii ce privesc Biserica ce se dorește
a fi autocefală, alături de criterii Bisericii -Mamă dar și ale Biseric ii ecumenice, care ia act de
acest deziderat.
Pentru a cere autocefalia bisericească, Biserica autonomă trebuie să facă dovada
statorniciei în credința ortodoxă, precum și în păstrarea rânduielilor tradiționale cu caracter
disciplinar -canonic. Totodată se cere dovedirea maturității canonice în vederea conducerii de
sine a bunei orânduieli și a atentei chiverniseli a bunurilor. Dispunerea de un grup de ierarhi
pentru constituirea unui Sinod autocefal în totală conformitate cu prevederile canonice unanim
respectate și acceptate de Biserica ecumenică, este a treia condiție imperativ cerută. Este
necesar să existe o dorință dar și o aspirație eclesiologică spre manifestarea sa pentru
autocefalie în sânul credincioșilor în mod extern, nu numai în sânul clerului ș i a ierarhiei
bisericești interne. Ierarhia bisericiească se va adresa Bisericii -Mamă sub jurisdicția căreia se
găsește, în numele creștinilor ce simt nevoia schimbării. Can. 34 Apost; 17 Cartagina; 15 Sin.
I-II local, va interzice categoric proclamarea au tocefaliei de către alte unitate bisericească, în
afară de Biserica -Mamă, ce împlinește rolul de garantă oficială pentru Biserica autocefală
novice. Tot ierarhia care cere autocefalia, este nevoită să se pună în acord partenerial, cu statul
pe teritoriul c ăruia se găsește în granițele căruia se va manifesta ca instituție divino -umană,
aplecată spre îndreptarea societății și buna orânduire a moravurilor poporului păstorit. Imediat
după obținerea autocefaliei, noua Biserică autocefală va trebui să vestească d espre acest lucru,
toate celealte Biserici autocefale, prin scrisori irenice cu caracter informativ, rugându -le să o
primească pe aceasta în comuniunea lor harică și eclesială.
Se impun și o serie de condiții din partea Bisericii care acordă autocefalia, a Bisericii –
Mamă. Astfel Biserica Autocefală are datoria să emită un Tomos sinodal, un act prin care se
conferă autocefalia. Tomosul acesta nu poate fi un act personal al căpeteniei Bisericii
autocefale, ci el se află semnat de toti ierarhii Sinodului eparh ial, ce iau la cunoștință
evenimentul și se află în acord unanim față de cererea Bisericii autonome respective. „Tomosul
trebuie să arate temeinicia actului de proclamare a autocefaliei, și să specifice drepturile pe
care le primește o Biserica autocefală ”76.

76 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 1 -4, ianuarie –
aprilie, 1962, p. 86.

39
Se va vesti tuturor celorlalte Biserici autocefale crearea noii autocefalii, comunicându –
le totodată tomosul sinodal întocmit și rugându -le irenic, să consimtă la acest eveniment în
favoarea acordării autocefaliei.
Noua autocefalie trebuie să fie recun oscută de toate Bisericile surori deja autocefale,
fâcându -se cunoscută această recunoaștere, cum am amintit, prin scrisori sau acte de
consimțământ, ca răspuns la scrisorile Bisericii -Mame și ale noii Biserici. În cazul în care unei
unități bisericești au tonome nu i s -ar recunoaște autocefalia de către Biserica -Mamă, deși
respectiva autocefalie ar fi legitim -canonică și a fost cerută cu respectarea atentă a rânduielilor
canonice, celelalte Biserici autocefale pot și au dreptul canonic de a interveni pentru a se acorda
autocefalia cerută, precum pot să intervină și pentru a nu se recunoaște autocefalia sau pentru
a se retrage autocefalia unei Biserici deja proclamată, care nu îndeplinește condițiile canonice
în acest scop. În cazul proclamării unei autocefal ii de către Biserica -Mamă, aceasta săvârșește
acest act în numele Bisericii ecumenice, pentru că prin acesta exercită o putere pe care o deține
în chip solidar cu întreaga Biserică ortodoxă creștină.
Prin conferirea autocefaliei, o Biserică dobândește o s erie de drepturi ce îi asigură și
garantează o conducere complet independentă „în câmpul lucrării pe care o săvârșește prin
exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericești și anume a puterii învățătorești, a puterii
sfințitoare și a puterii jurisdicț ionale sau cârmuitoare ”77. Cu alte cuvinte, o Biserică de tip
autocefal, va dobândi competența și dreptul de a transmite prin sine însăși întreaga moștenire
oferită de Sfinții Apostoli, Bisericii lui Dumnezeu, sau deplina succesiune apostolică în
conformita te uridico -canonică. În mod magistral, acest lucru se face prin alegerea, hirotonia și
instituirea în funcțiune, a unui corp clerical propriu, în frunte cu înalta ierarhie a episcopatului.
Sfintele canoane alături de întrunirile panortodoxe în cadrul Comis iilor și Conferințelor
teologice, au pus în discuție și au hotărât să stabilească, vocalizând părerile lor referitoare la
principiile după care o Biserică autocefală se conduce, reliefând drepturile pe care aceasta le
dobândește în urma proclamării ei. Ast fel privind aspectele ce vizează exercitarea puterii sau
funcțiunii învățătorești, orice Biserica autocefală se va bucura de drepturi. Unele sunt
principale precum puterea de a alcătui și difuza în cuprinsul ei cărți cu un cuprins doctrinar,
catehetic, scr ieri apologetice, mărturisiri de credință, cărți de învățătură ori manuale, tratate,
studii și predici. Cu acest scop se va putea organiza învâțământul religios -catehetic și teologic
pentru toți credincioșii din cuprinsul eparhiei dar mai ales pentru forma rea morală și

77 Ibidem , p. 87.

40
intelectuală a clerului. Drepturile aduc putința de a fi organizate misiuni religioase interne și
externe, cu angajarea în discuții și colaborări cu orice organizație, confesiune religioasă, dacă
astfel de acte nu impun compromisuri de tip do ctrinar. Biserica autocefală poate judeca și
condamna singură ereziile care apar sau pătrund pe teritoriul său, ținând viu îndreptarul
credinței în orice situație.
În ce privește exercitarea puterii sau funcțiunii sacramentale sau sfințitoare, orice
Biseri că autocefală se bucură de următoarele drepturi principale : stabilește rânduieli sau norme
cu caracter tipiconal pentru săvârșirea Sfintelor Taine apreciind totodată validitatea acestora,
ca garantă a lor, a sfintelor slujbe și a ierurgiilor, putând chiar să introducă modificări și adaptări
în ritualul religios, fără însă a -i atinge esența acestuia. Cele mai înemnate drepturi recunoscute
unei Biserici autocefale, sunt acelea ale putinței de a sfinți singură Sfântul și Marele Mir ; de a
canoniza sfinți; de a institui sărbători prin adoptarea calendarul pe care -l socotește cel mai
potrivit pentru credincioși; putând astfel introduce schimbări în tot ceea ce constituie element
religios în cultul său, îmbogățind simbolistica bisericească cu elemente specifice naț ionale, atât
în arhitectură, în pictură și chiar în muzica religioasă.
În ce privește exercitarea puterii jurisdicționale sau cârmuitoare, oferită în mod canonic
de statutul pe care îl împlinește orice corpus tainic eclesial, fiecare Biserică autocefală se
bucură de dreptul prin care poate contribui la aducerea unei hotărâri sinodale, cu valoare de
lege, în cuprinsul său eparhial. Aceste norme pot să se refere la orice chestiune reglementară
de tip juridic, inclusiv la administrația comună și la disciplină. Poate de asemenea să își aleagă
sinură corpul episcopal ce întrunște Sinodul Bisericii autocefale cu drept de retragere sau
proclamare a unei Biserici autonome căreia îi va emit gramatele sau documentele de instituire
în funcțiune. Biserica autocefală își va exercita puterea asupra credincioșilor din cuprinsul
eparhial dar și asupra credincioșilor săi din diaspora, formă canonic -juridică recunoscută la
nivel interortodox. Biserica Autocefală poate stabili cu Statul pe al cărui teritoriu se găsește,
partene riate și acorduri în conformitate cu interesele sale în mod legitim. Prin exercitarea în
mod independent a întregii puteri bisericești, „orice unitate autocefală devine egală în grad și
coordonată cu toate celelalte Biserici autocefale existente. Între căp eteniile Bisericilor
autocefale nu există nici o deosebire ca grad și ca drepturi și nici între sinoadele acestora.

41
Singura deosebire care se admite este cea onorifică, stabilită potrivit unor vechi norme
canonice ”78.

2.4 Drepturi și obligații aduse de pr incipiul autocefaliei
Alături de aceste drepturi s -a hotărât ca fiecare Biserică autocefală să ia aminte la
obligațiile ce îi revin, dintre care unele chiar constituie limite ale autocefaliei oferite iar altele
îndatoriri legal -canonice frățești sau de ono are, față de Bisericile surori autocefale. Astfel
„limitele autocefaliei sunt determinate de unitatea ecumenică a Bisericii care trebuie apărată și
asigurată prin întreaga activitate a oricărei Biserici autocefale și mai precis, prin respectarea
întocmai a adevărurilor dogmatice, a esențialelor rânduieli liturgice și a esențialelor principii
și norme cu caracter canonic și disciplinar ”79. Conform legislației, altă serie de limite ale
autocefaliei sunt impuse de Dreptul intern al statului în care se întâlnește o Biserică autocefală,
ca și de Dreptul International. Întotdeauna ca o regulă de bază spre promovarea ortodoxiei și
întreținerea comuniunii iubitoare eclesiale, fiecare Biserică autocefală se obligată prin statutul
acordat, să intre în legătură cu Sinoadele Bisericilor surori și să se consulte cu acestea în
chestiuni și problematici ortodoxe. Pe lângă celelalte obligații și îndatoriri canonice, Sinodul
fiecărei Biserici autocefale, va trebui să înscrie în dipticele sale toate căpeteniile celorla lte
Biserici autocefale surori, pe care îi va pomeni doar ocazional.
Prima Conferință Panortodoxă Presinodală a fost întrunită la Chambesy în anul 1976,
și a trecut la revizuirea tematicii sinodale, reținând doar 10 teme ce au fost trecute pe agenda
Sfântu lui și Marelui Sinod. Printre aceste teme se regăsește și problema autocefaliei și a
modului ei de proclamare în plan orgaizatoric ortodox. „Reținerea acestei teme pe agenda
Sfântului și Marelui Sinod era pe deplin justificată de lipsa evidentă a consensul ui panortodox
în această problemă, diversitatea tipurilor de existență instituțională bisericească fiind un
argument suficient de convingător. Această lipsă de consens era mai acută decât oricând în
contextul acordării, în mod unilateral, de către Biserica Ortodoxă Rusă a statutului de
autocefalie Bisericii Ortodoxe din America . Situația era complicată și mai mult de faptul că în
timp ce majoritatea scaunelor patriarhale nu recunoșteau acest statut autocefal, dar prin

78 Idem, Autocefalia și autonomia în Ortodoxie , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 5 -6, mai -iunie, 1961,
p. 279.
79 Ibidem , p. 280.

42
iconomie păstrau comuniunea cu Biseric a Ortodoxă din America, Bisericile din Georgia,
Polonia, Cehia și Slovacia au recunoscut autocefalia acestei structuri ecleziale ”80.
Tema autocefaliei a fost abordată sistematic în discuțiile Comisiei Interortodoxe
Pregătitoare din anul 1993. Discuțiile au fost reluate în decembrie 2009 si continuate în
februarie 2011, fără să se ia o soluție unanim acceptată.
Este evident că se poate, așa cum a fost oferită ca un dar frățesc de către Bisericile
surori, autocefalia, să și dispară prin aceleași cauze care au determinat -o să existe, influențată
fiind de factori care au colaborat la crearea acesteia. Altfel spus, factorii determinanți pot afecta
autocefalia și pot aduce chiar retragerea ei în diferite situații, sub diferite aspecte și în condiții
multiple. Așadar chiar Biserica autocefală poate renunța ea însăși la autocefalia acordată.
Totodată episcopatul primat al Biserici sau Sinodul Ec umenic (can 28. IV ecum) poate să
lipsească de statutul autocefaliei orice unitate din cuprinsul Bisericii ortodoxe din tot cuprinsul.
O altă situație în care autocefalia poate dispărea, este aceea a dezorganizării Bisericii respective
sau chiar prin dispa riția credincioșilor din cuprinsul local, afectați poate de cauze politice și
economice. Statul ar fi o putere centrală cu poziție decizională, însă Biserica nu a admis
asemenea acte mărginite, ci a cerut să i se respecte statutul în baza hotărârilor în co nformitate
cu canonul 12 al sinodului al -IV-lea ecumenic.

2.5 Actualitatea problemei.
În prima jumătate a secolului al XX -lea, Bisericile autonome ce și -au câștigat dreptul
ca fiind autocefale, au evoluat în statutul lor canonic și organizatoric devenind patriarhii,
începând cu Patriarhia Rusiei în anul 1917, Patriarhia România în anul 1925, ori cea a Bulgariei
(1961) și a Georgiei (1990). Dobândirea acestui rang organizatoric pe care aceste Biserici
Ortodoxe autocefale precum și recunoașterea lor de către Patriarhia Ecumenică, l -au câștigat
în mod canonic, a coincis cu instaurarea regimului comunist de tip ateist în cadrul
comunităților, fapt care a îngreunat eforturile de solidificare a dialogului interortodox.
Problema autocefaliei ce fusese dezbătută de comisia din 1993 și aprobat prin consens
un text, fără a exista un acord asupra autorității competente pentru semnarea tomosului de
proclamare a autocefaliei, a fost extinsă la extrem.

80 Plămădeală dr. Antonie, Despre Sfântul și Marele Sinod Ortodox în pregătire , în revista Mitropolia Ardealului,
anul XXVII, nr. 7 -8/1982, iulie -septembrie, Sibiu, p. 438.

43
În ceea ce privește proclamarea autocefaliei stipulată în paragraful 3 punctul c), „în
comunicatul final al comisiei se arată că aceasta și -a exprimat acordul în unanimitate,
precizându -se că exprimând consimțământul Bisericii mame și consensul panortodox,
Patriarhul ecumenic proclamă oficial autocefalia Bisericii solicitant e și promulgă tomosul de
autocefalie. Acest tomos este semnat de către Patriarhul ecumenic, de către Preafericirile lor
Primații Preasfintelor Biserici Ortodoxe, invitați pentru aceasta de către Patriarhul ecumenic,
adăugând la acesta împreună – mărturia lo r prin aplicarea semnăturilor lor”81. Cu toate acestea,
nu a fost formulat un text final unanim acceptat de către Bisericile Ortodoxe pe tema
autocefaliei, care să fie supus spre aprobare viitoarei Conferințe Panortodoxe Presinodale.
Textul acestei comisii a fost în natura sa, un acord teolo gic al delegaților Bisericilor locale,
neaccepntându -se vreo manifestare a puterii din partea Patriarhiei Ecumenice în treburile
interne ale unei Biserici autonome și autocefale din cuprinsul teritorial local sau diasporal.
„După eclesiologia ortodoxă, ac est drept (de proclamare a autocefaliei, n.n.) aparține
exclusiv autorității supreme a Bisericii -mame, pentru că, fiind Biserică autocefală (patriarhală),
ea nu poate accepta ingerință niciunei autorități în treburile care privesc credincioșii săi”82.
Deci, potrivit tradiției și practicii îndelungate a Bisericii noastre în acord cu eclesiologia
ortodoxă, autocefalia unei noi Biserici de acest tip, care nu fusese Biserică -fiică pentru
Patriarhia Ecumenică, nu poate fi hotărâtă de aceasta, căci un astfel de ac t va fi catalogat drept
demers necanonic și profanator în granițele și în jurisdicția unei Biserici Autocefale -Mamă,
nerespectându -i acesteia drepturile și astfel subminându -i autoritatea canonică. Cu atât mai
mult, privilegiul acordării tomosul de recunoa ștere al autocefaliei, revine exclusiv
Întâistătătorul Bisericii -Mame împreună cu membrii Sfântului Sinod ce au aprobat cererea de
autocefalie, spre exercitarea canonică în mod real, a autorității eclesiologice. Privind această
temă, Comisia a deci ca în p erioada 22 -26 februarie 2011 să convoace la Chambesy o nouă
întrunire pregătitoare, sub președinția mitropolitului Ioan de Pergam. De data aceasta, Biserica
Ortodoxă Română a avut ca reprezentanți pe canonistul lect. dr. George Grigoriț, consilierul
Patria rhal în cadrul Cancelariei Sfântului Sinod la acea vreme. Această comisie și -a propus să
definitiveze problema semnării tomosului de autocefalie prin analizarea problemei dipticelor
ortodoxe. Întrucât această problemă necesită o atentă corectare, răspunsul unanim ortodox a
fost amânat.

81 Actul Sinodal oficial al Patriarhiei , în revista Glasul Bisericii, anul LIV, nr. 6 -12/1995, iunie -decembrie,
București, p. 5
82 Ibidem , p. 7.

44
Sinaxa panortodoxă „are în prezent un rol consultativ și orientativ cu scopul de -a întări
comuniunea sacramentală prin concelebrare euharistică, coresponsabilitatea pastorală prin
dialog și cooperarea misionară prin acțiune, între Bisericile Ortodoxe Autocefale și în relația
Ortodoxiei cu lumea de azi. Autoritatea spirituală a Sinaxei crește mai ales prin cultivarea
coresponsabilității pentru unitatea Ortodoxiei… Totuși, într -o Sinaxă panortodoxă, ca într -o
familie, pot fi discutate și problemele concrete care afectează negativ relațiile dintre Bisericile
Ortodoxe surori și mărturia ortodoxă în lumea de azi. Deși Sinaxa panortodoxă nu este un Sinod
Panortodox, totuși ea poate ajuta mult la înțelegerea importanței sinodalităț ii la nivel
panortodox sau universal… In mod paradoxal, Bisericile Ortodoxe Autocefale cultivă azi mai
mult dialogurile oficiale internaționale cu alte Biserici decât dialogul și cooperarea între ele…
Misiunea spirituală, pastorală și socială a Ortodox iei ne cheamă azi să unim mai mult jurisdicția
canonică teritorială cu responsabilitatea pastorală pentru persoanele concrete și Autocefalia
locală cu Ortodoxia universală sau ecumenică”83.
Unul dintre cele mai importante eveniment al ortodoxiei în actualit ate, îl reprezintă
Sfântul și Marele Sinod din Creta, desfășurat în anul 2016 în perioada 16 – 26 iunie, sub
președinția și atenta pronie a Sanctitatății sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Delegația
Patriarhiei Române, a fost condusă de Preafericitul Pă rinte Daniel, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române.
Înainte de începerea propriu -zisă a întâlnirii, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul
Ecumenic, a vorbit despre cele 10 teme care au fost stabilite la prima Conferință Panortodoxă
Presinodală din anul 19 76. Făcând o retrospectivă atentă, acesta a mărturisit: „Deoarece, din
cele 10 teme adoptate în 1976, numai opt au fost discutate, iar două teme nu au întrunit până
acum unanimitate (autocefalia și dipticele), Patriarhul Ecumenic a propus ca aceste teme să nu
mai facă parte din lista de teme pentru Sfântul și Marele Sinod, ci să fie discutate ulterior ”84.

83 Cuvânt rostit de Preafericit ul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române în deschiderea lucrărilor
Synaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale , Constantinopol, 6 -9 martie 2014, în:
http://ziarullumina.ro/sinaxa – panortodoxa -eveniment -spiritual -reprezentativ -89401.html, site consultat în data de
1.06.2018.
84 Plămădeală dr. Antonie, Despre Sfântul și Marele Sinod Ortodox în pregătire , în revista Mitropolia Ardealului,
anul XXVII, nr. 7 -8/1982, iulie -septembrie, Sibiu, p. 440.

45
Subcapitolul Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă

Autocefalia și Autonomia exprimă în limbajul canonic ortodox , o stare de independenț ă
sau de neatârnare jurisdic țional -administrativă a unor unități bisericești teritoriale , față de altele
de același fel , identic statutare . Această neatârnare a marilor unități bisericești are un aspect ce
ține de natur sa social -juridică, în sensul că resp ectivele unități eclesiale se pot organiza și
conduce în mod independent una de alta doar în limitele pe care le permite unitatea lor
dogmatică, cultică dar și canonică. În conexiunile interbisericești ortodoxe nu avem de a face
cu o independență de tip su veran statală, ci numai cu una limitată de tip semisuveran, aceasta
întrucât „toate unitățile autonome și autocefale sunt dependente una de alta prin subordonarea
lor comună față de învățătura de credință ortodoxă, de rânduielile cultice de bază și față de
principiile canonice fundamentale, păstrate în tradiția Ortodoxiei, toate fiind egal îndatorate să
apere tezaurul doctrinar, cultic și canonic, ce constituie cheagul unității lor ”85.
În înțelesul actual ce l -a cuprins cuvântul autocefalie, se exprimă star ea de independență
jursdicțional -administrativă „pentru treburile sale interne a unei mari unități bisericești față de
altele care au o poliție coordonată; pe când termenul autonomie exprimă azi starea de relativă
și parțială independență sub același rapor t, a unei mări unități bisericești față de o unitate
autocefală care are o poliție superioară și căreia unitatea autonomă îi este subordonată ”86.
De-a lungul istoriei cele două cuvinte autocefalie și autonomie s -au folosit în înțeles
identic, numai rareori făcându -se distincție între starea de independență mult mai deplină pe
care o exprimă cuvântul autocefalie și între starea de independență mai re strânsă pe care o
evocă cuvântul autonomie. Trebuie remarcat faptul că mult timp înainte de a se statornicii în
limbajul bisericesc cele două cuvinte, „realitățile cărora le -au dat ele expresie, au existat în
forme cu mult deosebite de acelea în care exist ă astăzi ”87.

85 Roșescu pr. Ion, Contextul istori c al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe , în revista Glasul Bisericii, anul
LIV, nr. 6 -12/1995, iunie -decembrie, p. 40.
86 Ciobotea prof. dr. Daniel Ilie, Autocefalia Bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă , în revista
Mitropolia Banatului, anul XXXV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, p. 300.
87 Floca prof. Ioan, Recunoașterea autocefaliei , în revista Teologică, anul IV, nr. 4/1994, octombrie -decembrie,
Sibiu, p. 80.

46
Astfel datele istorice furnizează o serie de izvoare ce vorbesc de existența unor unități
independente sau autocefale în sensul de acum, „au fost toate unitățile locale, numite la început
comunități. Cu timpul, s -au constituit unitățile teritoriale numite eparhii, apoi altele și mai
extinse, numite mitropolii, exarhate și patriarhate ”88.
Atunci când s -a coagulat bine unitatea eparhială, ea s -a remarcat ca „unitate autocefală
în sens propriu, în timp ce unitățile locale și -au pierdut autoc efalia, rămânând cu o
independență limitată în stare de unități dependente sau subordonate unității autocefale
eparhiale ”89. Același lucru s -a petrecut cu unitățile eparhiale ce se aflau în raport cu cele
provinciale sau mitropolitane, apoi cu acestea față de cele exarhale și cu cele exarhale în raport
cu cele patriarhale, spre identificarea evoluției dar și a modului organizatoric ecclesial primar.
Rezultă clar că nu s -a statornicit în vreo formă tipic coagulată sau unică, această unitate
bisericească local ă sau teritorială, căreia să îi revină dreptul de autocefalie. Acest drept se va
recunoaște tuturor formelor de unități bisericești și iată că alături de unitățile autocefale au
existat, secondând mereu, unitățile autonome. Din categoria unităților locale autonome au făcut
parte și mănăstirile, cum ar fi spre exemplu mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai și
Athosul, ce au încercat să se afirme chiar ca unități autocefale. Prezența unităților bisericești
autocefale și autonome, de toate dimensiunil e și proporțiile amintite, este atestată pretutindeni
în Biserica veche atât în Răsărit cât și în Apus.
Termenul autonomie se folosește și pentru a exprima „poziția de neatârnare a Bisericii
sau a oricărui cult față de stat ”90, în înțelesul că orice cult se organizează și se conduce după
norme sau legi prorpii în mod liber, fără ca vreun amestec din partea Statului, în treburile
interne ale Bisericii sau cultelor, să existe sau să se manifeste imperativ.
Supusă dezvoltării și transformării „sub acțiunea ca tegoriei timp organizarea Bisericii
și împreună cu ea și cuvintele care o însoțesc folosindu -se pentru a exprima în fiecare etapă sau
epocă istorică realitățile vieții bisericești, suferă schimbări continui organizarea, în forme și
dimensiuni, iar cuvintel e, în lexic și în înțeles. Termenii: autocefalie și autonomie nu fac

88 Liviu pr. Dr. Stan, Obârșia autocefaliei și autonomiei , în revista Mitrop olia Olteniei, anul LII, nr. 1 -4/1961,
ianuarie -aprilie, Craiova, p. 25.
89 Ciucur Marcel, Autonomie și autocefalie în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul
L, nr. 3 -4/1974, martie -aprilie, Iași, p. 222.
90 Iorgu Ivan, Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor, în Dreptul bisericesc ortodox , în revista Studii
Teologice, seia II -a, an XLI, nr. 4, iulie -august, 1989, p. 80.

47
excepții de la această rânduială generală, impusă de legile care guvernează viața omenească în
orice domeniu de manifestare a ei ”91.
Necunoscuți la început acești termeni, nefolosiți în li mbajul bisericesc, „ei au apărut la
un moment dat și au intrat în circulație cu anumite înțelesuri și rosturi în viața biserisească ”92.
Astfel cuprinsul lor tradițional a suferit modificări iar cu timpul s -a ajuns să se precizeze într –
un anumit fel în zile le noastre acest termen.

Actualitatea problemei
Problema Autocefaliei și a Autonomiei în relațiile interbisericești s -a pus atât în veacul
trecut cât și în veacul prezent, cu atât mai mult acum când este nevoie de o precizare clară a
sensurilor pe care le poate îmbrăca statutul organizatoric de tip canonic, al unei Biserici. Există
așadar o problemă practică legată de proclamarea sau de recunoașterea unor biserici autocefale.
În mod practic, problema autocefaliei s -a pus în legătură cu următoarele aspecte
principale ce au dat naștere discuțiilor în baza celor afirmate de Biserici precum a fost Biserica
din Grecia, Arhiepiscopia Sinaiului, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica Română, etc. În același
fel s-a pus spre dezbatere și problema autonomiei, în legătură cu aproximativ aceleași Biserici
ce puneau în discuție statutul înalt al acordării și proclamării autocefaliei. De asemena s -a pus
și în legătură cu Bisericile constituite în diaspora rusească, sub formă de Biserici autonome, în
Europa, în America și la ur mă în China.
Pe temele de constituire sau recunoaștere a drepturilor de autocefalie și de autonomie
ale acestor Biserici s -au produs nenumărate neînțelegeri, unele având un caracter conflictual
acut între diverse unități ortodoxe surori. Neînțelegerile au pornit pe tema recunoașterii
autocefaliei sau a autonomiei și a degenerate în complicații și agravări prin alte neînțelegeri
iscate pe tema jurisdicției asupra diasporei ortodoxe, un alt punct sensibil ce ține de aceste două
teme ale statutului organizato ric.
Felul în care s -au pus spre discuție aceste probleme și implicațiile aduse de ele, au
determinat la nivel interotodox examinarea lor prin diverse studii și păreri oficiale exprimate
de conducătorii Bisericilor ortodoxe.

91 Ibidem , p. 82.
92 Ibidem , p. 83.

48

Aceste discuții „au fost pril ejuite nu numai de cauze interne, de problema practică ce s –
au pus în legătură cu autocefalia și cu autonomia, ci și din cauze externe precum unele atacuri
lansate de catolici împotriva principiului autocefaliei și al autonomiei. Se înțelege, că tuturor
acestora li s -a dat răspuns din partea ortodoxă, fie prin documente sau hotărâri oficiale, cum
este scrisoarea Patriarhilor orientali de la 1848, — fie prin diverse scrieri alcătuite de teologi,
istorici și canoniști ortodocși, cum sunt acelea ale lui Damala s, Kiriakos, Șaguna, Melchisedec
și alții ”93.
Discuțiile asupra autocefaliei și autonomiei „au fost alimentate de diverși profani sau
chiar de teologi ortodocși, care sub impresia scrierilor catolice, deplâng fărâmițarea ortodoxiei
în Biserici naționale, pe când alții exagerează în aplicarea principiului național ca singur temei,
așa cum pretind ei, al autocefaliei; și în fine, o altă categorie care atribuie exclusiv Sinodului
Ecumenic dreptul de a conferi autocefalia ”94.
O privire istoric -critică pe tema autocefaliei și autonomiei poate avea ca re zultat
constatarea faptului că nu s -a avut totdeauna în vedere noțiunea clară asupra termenilor de
autocefalie și de autonomie, atât din partea autorităților bisericești cât și din partea teologilor
ce au avut o p ărere despre aceste teme. De asemenea se poate constata că partea catolică a
recurs intenționat la mistificări și prezentări în mod confuz a noțiunilor, spre a defăima cu atât
mai ușor autocefalia și autonomia ortodoxă. „Oferind o expresie stării de nelămu rire asupra
problemei autocefaliei și a autonomiei, Conferința Interortodoxă de la Vatoped din anul 1930,
a inclus aceste două probleme în catalogul temelor propuse spre a fi dezbătute și soluționate de
un viitor Pro -Sinod sau Sinod Ecumenic. Dar și de atu nci încoace, problema a preocupat
Congresul teologilor ortodocși întrunit la Atena în 1936, apoi Consfătuirea Interortodoxă de la
Moscova din 1948, și în fine, Comisia Patriarhiei Ecumenice pentru pregătirea lucrărilor în
vederea Pro -Sinodului Ortodox, com isie care a reactualizat -o în 1952 și mai nou în 1960 și
1961 ”95.

93 Galeriu pr.prof. Constantin, R estrospectiva celor 90 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii ortodoxe
române , în revista Glasul Bisericii, anul XXXIV, nr. 11 -12/1975, noiembrie -decembrie, București, p. 1138.
94 Ibidem , p. 1140
95 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 147.

49

Menținerea în actualitate a discuție permanente asupra acestor probleme se datorează
„felului în care ele au fost alimentate de litigiile ce s -au produs pe tema Diasporei și de scrierile
prilejuite de aceste litigii ”96. Pentru a servi nevoilor Bisericii, într -un mod cât mai practic, spre
a se da posibilitatea soluționării problemelor existente și cu dorința de a se lua unele hotărâri
prin care să se statornicească pentru viitor o rânduială c anonică precisă și completă în privința
Autocefaliei și Autonomiei, va fi fost necesar să se lămurească în prealabil, în mod deplin, a
deosebirii dintre cei doi termeni ; modul de proclamare a lor; numărul real al Bisericilor ce
există astăzi în conformita te cu rânduielile constituirii lor canonice.

Deosebirea celor doi termeni canonici
Ceea ce se știe despre apariția și pătrunderea în vocabularul bisericesc, al acestui termen
de autocefalie, se pune în mod sigur, în strânsă legătură cu textul canonului 3 4 apostolic unde
cuvintele aoton și kefalin , sunt puse alături în înțelesul pe care l -a dobândit cuvântul
aotokefalos . Mai târziu, el este folosit în mod curent începând cu sfârșitul veacului al IV -lea
sau începutul veacului al V -lea, datorită nevoilor care au determinat încetățenirea lui statornică
în limbajul bisericesc. „În veacurile următoare V, VI, VII se folosește atât în Biserica din
Răsărit; cît și în cea din Apus, exprimând noțiunea de independență jurisdicțională a unor mari
unități bisericești . Nu este însă folosit nici în textele canoanelor și nici în actele sinoadelor
ecumenice și locale, fiindcă era considerat un lucru prea cunoscut și de la sine înțeles. Mai
târziu, se întâlnește în numeroase scrieri și documente bisericești, fără întrerupe re, până în
zilele noastre ”97.
În tot acest timp, despre cuvântul autonomie se știe că el apare ceva mai târziu în lexicul
bisericesc, respectiv, la început în canonul 7 al Sinodului VI Ecumenic, însă fără înțelesul
canonic -juridic pe care l -a dobândit cu timpul. El se folosește cu înțe les curent încă din veacul
al X-lea și al Xl -lea însă numai în înțelesul de autocefalie, cu acest înțeles continuă să fie întâlnit
de-a lungul veacurilor în numeroase documente sau acte oficiale bisericești, ca și în scrieri
teologice, istorice și canonice . Intrând în uzul bisericesc cu înțelesul de autocefalie, cuvântul

96 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol V, editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 33.
97 Roșescu pr. Ion, Contextul istoric al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe , în revista Glasul Bisericii, anul
LIV, nr. 6 -12/1995, iunie -decembrie, p. 38.

50
autonomie se întâlnește chiar mai des decât cuvântul autocefalie și folosirea lor în înțeles
identic se continuă până în zilele noastre.
Deosebirea exactă între aceste două cuvinte, nu se p oate stabili decât prin analiza
practică a stărilor deosebite cărora le va da expresie aparte fiecare dintre ele, depinând de
contextul în care acestea vor fi folosite. Astfel că din istoria, tradiția și practica bisericească
precum și diverse documente și scrieri privitoare la autocefalie „rezultă că în cuprinsul acestei
noțiuni intră: deplinul exercițiu al puterii bisericești de către o autoritate sinodală într -un
teritoriu determinat, și adică, a puterii învățătorești, a celei sfințitoare și a celei juri sdicționale.
Această putere se deține și se execită în mod independent de către unitățile autocefale între ele,
dar păstrând toată unitatea ecumenică a ortodoxiei, prin unitatea dogmatică, cultita și canonică.
Aceste lucruri sunt precizate mai complet sau mai sumar în documentale de proclamare a
autocefaliei, în Mărturisirile de credință, precum, și în legile și statutele de organizare ale
diverselor Biserici ortodoxe autocefale ”98.
Conform unei rațiuni logice, o Biserica autonomă va reprezenta o prelungire a unei
Biserici autocefale peste granițele ei teritoriale, formând același corp cu Biserica autocefală
Mamă, față de care rămâne în dependență jurisdicțională. În această situație, „autonomia
înseamnă numai exercițiul restrâns al celor trei ramuri, ale put erii bisericești în sensul că
Bise¬rica Autocefală își rezervă sieși, exercițiul și pe seama celei autonome, a unei părți din
puterea învățătorească, din cea sfințitoare și din cea jurisdicțională ”99.
În privința puterii învățătorești, Biserica autocefală î și reține „dreptul de a lua hotărâri
dogmatice și pentru biserica autonomă, ce îi este ascultătoare, de a da enciclice sau pastorale
prin Sinod sau prin căpetenia sa, acestea devenind obligatorii și pentru Biserica autonomă”100.
În privința puterii sfințito are, Biserica autocefală își va rezerva „dreptul de a sfinți
numai ea marele Mir și pentru Biserica autonome, de asemenea de a săvârși hirotonia primului
ierarh sau a tuturor ierarhilor Bisericii autonome sub ascultare și chiar de a canoniza sfinți și
de a institui Sărbători obligatorii pentru biserica autonomă”101.
În privința puterii jurisdicționale, Biserica autocefală își păstrează jurisprudența „de a
aproba sau de a oferi statute și legi de organizare Bisericii autonome, sau chiar de a o obliga să

98 Ciucur Marcel, Autonomie și autocefalie în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul
L, nr. 3 -4/1974, martie -aprilie, Iași, p. 226.
99 Ibidem , p. 226 -227.
100 Ibidem , p. 228
101 Ibidem , p. 230.

51
aplice normele legiuirilor sale; de a numii locțiitor în timpul disponibilității scaunului principal
al Bisericii autonome; de a confirma alegerea primului -ierarh sau și a celorlalți ierarhi ai
Bisericii autonome, de a -i convoca la Sinoade, de a le trimite hotăr ârile Sinodale și alte hotărâri
pe cale de circulare, de a judeca pe primul ierarh sau și pe ceilalți ierarhi ai Bisericii autonome,
de a obliga Biserica autonomă să nu stabilească relații externe, decât cu aprobarea sa sau prin
intermediul său, apoi de a nu exercita nici un fel de jurisdicție asupra diasporei comune”102.
În legătură cu deosebirile practice și teoretice dintre autocefalie și autonomie, se pune
problema de a se cunoaște temeiurile de orice fel, care justifică apariția și menținerea acestor
două forme de organizare. Izvorul și sprijinul acestor temeiuri își va găsii loc în anumite legi
naturale din istoria și practica tradițională a vieții bisericești, în potrivirea orânduită cu anumite
adevăruri dogmatice scrise, care constituie și principii fundamentate de observat în organizare
și conducere , dar și în potrivirea lor cu principiile și normele canonice ale Bisericii din
totdeauna. Tocmai ținîndu -se seama de aceste legi și condiții naturale „unitățile bisericești s -au
constituit ca unități auto cefale în cadrul local, teritorial -geografic, în cadru național, în cadru
statal sau politic, și desigur, ele s -ar putea constitui și în viitor în orice asemenea cadre
determinate de dezvoltarea vieții omenești după legile naturii ”103.
Procedând în felul acesta în întreaga dezvoltare istorică a organizării sale, iar practica
constituirii autocefaliilor și autonomiilor devenind constantă în viața bisericească, autocefalia
și autonomia, au dobândit un temei tradițional închegat de fapte istorice și din pract ica
bisericească îndelungată.
Cât privesc temeiurile dogmatice ale autocefaliei și autonomiei, ele nu se regăsesc
exprimate în texte ale Sfintei Scripturi sau în vreuna din hotărârile dogmatice ale sfintelor
Sinoadelor ecumenice, ci ele constau în „dreapta potrivire a principiilor autocefaliei și
autonomiei, cu adevărurile dogmatice de bază privitoare la: unitatea Bisericii, la ierarhie și la
sinodalitate; și într -adevăr, unitatea Bisericii este păstrată și asigurată prin autocefalie și
autonomie, ca o unit ate în varietate, așa cum ființează orice unitate posibilă, pentru că nu este
cu putință nici un fel de unitate care să însemneze uniformitate desăvârșită . Unitatea ecumenică

102 Ibidem , p. 232.
103 Erbiceanu C., Sistemul Bisericilor Ortodoxe Autocefale , în revista Biserica Ortodoxă Română, an XXV, nr.
1/1901, București, p. 373.

52
a Bisericii, mai este asigurată și prin observarea de către toate Bisericile auto cefale și
autonome, a unității lor dogmatice, cultice și canonice ”104.
Privind la principiul ierarhic și la cel sinodal, ce constituie deopotrivă adevăruri
dogmatice și principii fundamentale de organizare a Bisericii, putem revela constituirea
unităților au tocefale și autonome ce se face prin stricta respectare a principiului ierarhic și a
celui sinodal, acestea două asigurând defapt funcționarea organizatoric -canonică a unităților
bisericești. „În conformitate cu aceste două principii, nici o unitate biseri cească nu se poate
proclama autocefală sau autonomă, decât cu aprobarea autorității ierarhice superioare iar
drepturile de autocefalie și de autonomie, se recunosc numai pe seama unor unități în stare să
funcționeze în frunte cu un Sinod format dintr -un mi nim de membri. De asemenea proclamarea
și recunoașterea unei autocefalii, nu se poate face decât de către un Sinod autocefal sau de un
Sinod Ecumenic ”105.
În privința temeiurilor canonice legate de autocefalie și autonomie, se menționează
limpede că acestea constau în texte ale canoanelor propriu -zise, dar și în practica bisericească
îndelungată, conformă cu învățătura de credință și principiile canonice ce au dobândit în timp
puterea unei legi scrise, îndreptar al unităților eclesiale ortodoxe.
Dintre textel e canonice, întâi canon ce pune în discuție problema autonomiei și a
autocefaliei, este al 34 -lea apostolic, al cărui cuprins este următorul: „Se cade ca episcopul
fiecărui neam, să cunoască (să cinstească) pe cel dintâi dintre dânșii și să -l socotească pe acesta
drept căpetenie și nimic mai important să nu facă fără părerea Aceluia, și numai pe acelea să le
facă fiecare (episcop), câte se referă la eparhia lui și la ținuturile de sub stăpînirea ei. Dar nici
acela (căpetenia) să nu facă ceva fără socotința tuturor. Căci astfel va fi înțelegere și se va
preamări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh ”106.
Alte canoane care cuprind prevederi în legătură cu asigurarea Autocefaliei și
Autonomiei bisericești sunt: 35, 37 Apostolic, 4, 5, 6, 7. Sinodul I ecumenic, 3. II. ecumenic;
8, III ecumenic; 9, 12, 17, 19 ,28. IV.ecumenic; 8, 36, 39. IV. ecumenic; 9/ 14/ 16, 17/ 19, 20,
Antioh.; 3, 6 Sardica.; 13, 18, 49, 50, 51, 73, 76, 95 Cartagina etc.

104 Liviu pr. Dr. Stan, Obârșia autocefaliei și autonomiei , în revista Mitropolia Olteniei, anul LII, nr. 1 -4/1961,
ianuarie -aprilie, Craiova, p. 29.
105 Ibidem , p. 30
106 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 27.

53
Recunoașterea unei noi autocefalii de către î ntreaga Biserică, are numai caracterul unui
act declarativ, în sensul că „prin el se constată, canonicitatea autocefaliei celei noi și pe acest
temei, se intră în comuniune formală cu noua autocefalie ”107.
Pe baza unei temeinice cunoașteri și constatări a mo dului canonic sau necanonic în care
și-au dobândit și s -au format autonomia și autocefalia marile unități bisericești teritoriale care
intră azi în cuprinsul ortodoxiei ecumenice, se poate observa clar. Astfel vorbim despre
Bisericile autonome construite î n mod canonic, amintind: Arhiepiscopia Sinaiului,
Arhiepiscopia Finlandei și Biserica Ortodoxă din China. „În privința Arhiepiscopiei Sinaiului,
este de observat că ea reprezintă de fapt o mănăstire cu vechi tradiții, care are poziția unei
stavropighii apa rte, înzestrată cu drepturile unei Biserici autonome având în frunte un ierarh cu
gradul de arhiepiscop ”108.
În afară de Bisericile autocefale și autonome ce își au baza și izvorul în canonicitate,
„mai există o seamă de unități bisericești ortodoxe cu un n umăr corespunzător de ierarhi, care
își zic Biserici autocefale sau Biserici autonome, fără a avea însă îndreptățirea canonică la
aceasta. Astfel sunt de exemplu: Biserica ucrainiană autocefală din America, Biserica ortodoxă
rusă autonomă din America și al tele”109. Acestea nu sunt decât niște unități diasporale
aparținătoare Bisericilor autocefale, care sunt îndreptățite a hotărâ cum se pot organiza, cum
este potrivit a lucra aceste diaspore pentru credincioși.
Bisericile autocefale, „din cunoașterea datelor istorice, a modalității concrete dc
constituire a lor și a observării normelor canonice care îndreptățeau proclamarea ca autocefale
a Bisericilor în cauză, cu împlinirea condițiilor și formelor esențiale necesare în acest scop,
rezultă că în situația de B iserici autocefale constituite în mod deplin canonic, se găsesc astăzi
patrusprezece Biserici ortodoxe. Ele pot fi împărțite în două categorii: Biserici autocefale având
în frunte patriarhi și Bisericile autocefale având căpetenii din treapta arhiepiscopil or sau
mitropoliților ”110. Din prima categorie fac parte în ordine ierarhică următoarele Biserici
ortodoxe: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia
Ierusalimului, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Georgiei, Patriarhia Ser biei, Patriarhia României
și Patriarhia Bulgariei. Din a doua categorie fac parte următoarele autocefale: Arhiepiscopia

107 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române , în revista Studii Teologice, seria II -a, anul
XXXVIII, nr. 2/1986, martie -aprilie, București, p. 15.
108 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Raporturile bisericilor ortodoxe autocefale locale între ele și față de Patriarhia
ecumenică, după canoane și istorie , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIX, nr. 7 -8/1973, iulie –
august, Iași, p. 468.
109 Ibidem , p. 469.
110 Ibidem , p. 153.

54
Ciprului, Arhiepiscopia Eladei, Arhiepiscopia Albaniei, Mitropolia Poloniei și Mitropolia
Cehoslovaciei.

Între Bisericile autocefale persistă încă unele neînțelegeri pe tema recunoașterii
autocefaliilor mai noi și anume, a Bisericilor din Polonia și din Cehoslovacia. De asemenea nu
este întru totul lămurită ierarhia onorifică a Bisericilor autocefale, unele d in ele adoptând o
enumerare, altele alta. În fine, „obiectul unor discuții între Bisericile autocefale îl face și
chestiunea numărului de ierarhi necesari pentru constituirea unui Sinod autocefal, precum și
aceea a jurisdicției Bisericilor autonome asupra diasporei fiecăreia ”111.
Se înțelege însă, că de îndată ce s -ar adopta o hotărâre în sensul lămurit și propus mai
sus, în privința modalității de proclamare și recunoaștere a unei Biserici autocefale precum și
a unei Biserici autonome „s -ar atinge atât litig iile relevate, cât și altele mai mărunte care s -au
născut tot în legătură cu rânduielile Autocefaliei și Autonomiei ”112.

111 Ibidem , p. 155.
112 Ciobotea prof. dr. Daniel Ilie, Autocefalia Bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă , în revista
Mitropolia Banatului, anul XXXV, nr. 5-6/1985, mai -iunie, p. 293.

55

Capitolul 3. Diaspora ortodoxă
Implicațiile canonice apar deseori în raporturile dintre Bisericile Ortodoxe cu privire la
unitățile lor din Diaspora, privitor la unitățile bisericești organizate în afara Bisericilor
autonome și autocefale, față de care din punct de vedere canonic, ele d epind, din care s -au
desprins dar față de care continuă să rămână sub totală jurisdicție, fiindu -le subordonate.
În zorii creștinismului, mobilele puternice ale misiunii le -au reprezentat mărturiile
Sfinților Aposotoli și ucenici ai Domnului Hristos, întărind astfel comunitățile nou formate.
Prin acestea se explică în bună parte, răspândirea cu atât de multă rapiditate a credinței creștine,
și tot prin ele se explică și trăirea creștinilor în diaspora. Diaspora reprezenta o împrăștiere în
afara comunit ății creștine proprii a maselor de credincioși. Aceste grupuri mici din diaspora
creștină, formau grupuri misionare, alături de creștinii care trăiau singuri sau cu familiile lor
între necreștini, ori chiar cei ce se găseau în serviciu militar sau deportaț i, erau misionari,
formând astfel cele mai mici unități misionare creștine. Iată cum se explică existența diasporei
în sânul creștin primar. „Fiecare unitate a diasporei creștine ținea bisericește de comunitatea
din care se desprinsese, sau cel mult de epi scopul sub a cărui jurisdicție se găsise anterior”113.
Totuși în vremea aceea, exista autonomia locală a eparhiilor și a mitropoliilor, încât acestea
constituiau adevărate Biserici autocefale, fără a se numi însă astfel. Situația canonică -juridică
a lor nu s e diferenția cu mult de situația canonică -juridică a unei Biserici autocefale din zilele
noastre.

3.1 Noțiuni introductive despre Diaspora ortodoxă
Aceste unități ale Diasporei creștine s -au format în diferite moduri. La fel ca structurile
autonome și au tocefale, ce s -au organizat în chip diferit, așa și Diaspora creștină a luat ființă
fie pe calea misiunii potrivit poruncii Mântuitorului Iisus Hristos „Mergând învățați toate
neamurile”(Matei 28, 19) prin asigurarea că mărturisind pe Hristos înaintea oame nilor și Fiul
va depune mărturie pentru noi înaintea Tatălui care este în ceruri (Matei 10, 32); fie prin
deplasări ale populației, colonizări, luări în captivitate, desprinderi de teritorii, înmulțire,
reorganizări administrative teritoriale ș.a.

113 Liviu pr. Dr. Stan, Diaspora Ortodoxă , în revista BOR, anul LXVIII, nr. 11 -12/1950, noiembrie -decembrie,
București, p. 603.

56
Între d iversele unități bisericești „s -au stabilit raporturi normale, firești și familiale,
anume ca acelea între mamă și fii, din care au rezultat, de o parte și de alta, atât drepturi cât și
îndatoriri stabilite apoi și prin norme canonice precise cutumiare sau scrise”114.
Procesul de formare a unităților diasporale a dus la situația ca azi fiecare Biserică
Ortodoxă locală autocefală sau autonomă să aibă sub jurisdicția sa, unități diasporale formate
în afara teritoriului statal originar, în cadrul căruia este or ganizată Biserica Mamă. De -a lungul
timpului unii patriarhi, în special cei din Constantinopol, au pretins că au un drept exclusiv de
jurisdicție asupra întregii Diaspore creștine în baza privilegiului jurisdicțional ce le -ar reveni
pe fondul unor canoane și în special în baza canonului 28 al Sinodului IV ecumenic. Aceste
pretenții la primatul de jurisdicție asupra întregii Diaspore Ortodoxe, rezultă din actele de
autoritate săvârșite de aceștia, consemnate în studiile publicate de unii ierarhi și teologi. Toți
întâistătătorii Bisericilor autocefale și autonome au fost lezați în drepturile lor firești și
canonice de aceste idei sentențioase și de aceea au trimis scrisori de protest contestând temeiul
canonic ce sta la baza acțiunilor întreprinse de Patriarh ia de Constantinopol și îndeosebi de
Meletie Metaxakis. Atitudine ferm potrivnică dar canonică, au luat și Bisericile de limbă greacă
lezate la fel de grav prin acțiunile Patriarhiei din Constantinopol. În urma acestor proteste ale
Bisericilor implicate și a atitudinii de atașare a altor Biserici la cauza dreaptă a celor lezați,
Patriarhia din Constantinopol a fost determinată să renunțe la anumite acte și astfel să se
restabilească ordinea canonică normală în întreaga Biserică ortodoxă. Apare pentru prima dată
la nivel interortodox, activă problema ecumenismului.în cadrul Primei Comisii Interortodoxe
Pregătitoare întrunită la Mănăstirea Vatoped (Muntele Athos, 1930). Printre temele discutate,
amintim „problema diasporei” dar și a relațiilor Bisericii Ortod oxe cu celelalte Biserici
creștine, teme cu o încărcătură canonică foarte sensibilă la nivel interortodox.

3.2 Jurisdicția teritoriilor din întreaga Diasporă ortodoxă
Această jurisdicție asupra diasporei era o sarcină dificilă, lipsită de avantaje majore,
chiar dacă ea a ajuns să constituie o onoare deosebită pentru unele scaune ierarhice de acum.
Ea era împreunată cu obligații din partea Bisericii -Mamă ce avea angajame nte financiare și
pastoral -morale, pe care le manifesta față de diasporă, pe care o trata cu foarte mare atenție și
grijă duhovnicească.

114 Ibidem , p. 604.

57
Neînțelegerile referitoare la dreptul jurisdicțional asupra diasporei, manifestat de
Bisericile locale la nivel intero rtodox, s -a evidențiat în epoca modernă. Aceste reacții făceau
referire decât la diaspora ortodoxă iar nu la întreaga diasporă creștină. Discuțiile au fost stârnite
de câteva acte unilaterale, lipsite de temei canonic, pe care Patriarhia din Constantinopol le-a
problematizat. Istoria bisericească mărturisește că „sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol s -au găsit, până la dobândirea autocefaliei lor, toate Bisericile popoarelor slave,
apoi Biserica Greciei, a României și a Albaniei”115, afirmându -și în mod practic această
jurisdicție prin întreprinderea unor acțiuni de misiune și prin purtarea de grijă unor mănăstiri
și unor episcopi ai Bisericilor autonome ce existau în afara granițelor imperiului bizantin.
Cu deosebire, Patriarhia din Constantinopol și-a exercitat jurisdicția sa deplină asupra
comunităților grecești din diaspora ortodoxă pentru două motive principale. Întâiul pentru a le
subordona și a le ocrotii de jugul otoman, iar al doilea motiv, pentru a le controla în mod
exclusiv, întrucât par iarhul era etnarhul politic al întregii ortodoxii grecești aflate în imperiul
otoman. „Exercitându -și etnarhia și față de credincioșii din patriarhatele orientale, patriarhii
din Constantinopol au fost ispitiți uneori să -și exercite și oarecare jurisdicție bisericească
asupra lor, dar s -au lovit de rezistența onorantă a celorlalți patriarhi”116. Totuși jurisdicția
patriarhiei din Constantinopol s -a exercitat cu intermitență și asupra unor comunități negrecești
din diaspora ortodoxă, până aproape de zilele noa stre. Bazată pe aceste considerente istorice,
lipsite însă de o realitate canonică și juridică recunoscută, patriarhia a crezut că poate reclama
pe seama intepretării unor canonane, jurisdicția asupra întregii diaspore ortodoxe, asupra
tuturor comunitățilo r ortodoxe ce se găsesc în afara granițelor teritoriale ale oricărei Biserici
Ortodoxe autocefale sau autonome.
Dragostea creștinească și obligația morală pe care patriarhia din Constantinopol le -a
acordat întregii creștinătăți ortodoxe de orice limbă, și -a avut răspuns frățesc, în obligațiile
morale pe care orice Biserică Ortodoxă le -a manifestat față de patriarhia ecumenică, pe care au
recunoscut -o ca fiind prima în Diptice, într -o ordine morală împletită cu iubirea frățească
interortodoxă. Singura plată a proniei purtate, este recunoștința și obligația de a se sprijini
reciproc în evenimente fericite și nefericite. „Numai dragostea răsplătește dragostea, iar dacă
dragostea cere să fie răsplătită altfel, dacă cere să fie plătită, atunci nu mai e dragoste, ci este o

115 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Raporturile bisericilor ortodoxe autocefale locale într e ele și față de Patriarhia
ecumenică, după canoane și istorie , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIX, nr. 7 -8/1973, iulie –
august, Iași, p. 468.
116 Ibidem , p. 470.

58
marfă cu care se face zărăfie, iar cei ce o practică în relațiile bisericești, uită mustrarea pe care
le-a făcut -o Mântuitorul, celor ce transformaseră templul în peșteră de tâlhari”117.
Întreaga ortodoxie acordă asistență religioasă oricărui creșt in, indiferent de forma
confesională. Făcând acest lucru, ea nu a pretins niciodată vreun câștig, ori recunoașterea
vreunui drept de jurisdicție asupra vreunei comunități catolice, evanghelice sau copte. Așadar
această practică ce privește asistența religi oasă a diasporei ortodoxe, oferită benevol de
patriarhie, nu poate fi socotită temei canonic și nici măcar juridic pentru crearea cadrului spre
a oferi dreptul de jurisdicție asupra comunităților ortodoxe.
Spre a înțelege rolul și modul de conducere al dia sporei ortodoxe, canonul 2 al
Sinodului II ecumenic (anul 381); canonul 8 al Sinodului III Ecumenic (anul 431); și canonul
28 al Sinodului IV ecumenic (anul 451), vor reglementa în mod clar și precis care sunt limitele
acestei jurisdicții, care sunt datori ile și obligațiile Bisericilor ce vor administra diaspora și care
sunt dispozițiile și rolurile pe care acestea, de o parte și de alta, le vor îndeplini, pentru unitatea
eclesială și sporirea orânduielii frățești interortodoxe, cu scopul evitării confuziil or.
Astfel Biserica Ortodoxă „ține seama de realitățile independente de ea și cu totul de altă
natură decât a ei, care sunt statele. Ea nu ridică nici o pretenție contrară suveranității de Stat,
așa cum face scaunul de la Roma, care -și zice și Stat. Dar și statele recunosc, la rândul lor, o
suveranitate spirituală -religioasă a Bisericii, adică o independență a ei, care în cadrul sțatelor
se definește prin cuvântul autonomie”118. Prin autonomie se mai poate înțelege și un raport
specific interortodox al tutu ror Bisericilor.
Starea de dependență jurisdicțional -canonică a unei Biserici autonome față de o
Biserică autocefală, o face pe cea dintâi să nu fie considerată ca orice unitate ierarhicească
obișnuită, deși face parte din cuprinsul celei de a doua, care s e află într -o independență
organizatorică de tip autocefal.

117 Gheorghe Badea, Flori alese din învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur , Tipog rafia cărților bisericești,
București, 2000, p. 18.
118 Gabriel Viorel Gârdan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dialogul panortodox presinodal , în revista
Ortodoxia, an LVI, nr. 1/2011, p. 89.

59
În mod obișnuit și normal „condiția canonică a autonomiei, sau situația de Biserică
autonomă, naște în cuprinsul Ortodoxiei ecumenice atunci când o unitate bisericească
teritorială sau națională își afirmă individualitatea ei însă nu atinge maturitatea sub toate
raporturile și astfel ea se menține în această stare până la maturizare, când și -o transformă în
autocefalie, dacă este cazul”119. Autonomia, ca formă organizatorică, i se recunoaș te de obicei
unei organizații bisericești formată din mai multe eparhii conform canonului 17 Cartagina.
Afară de existența acestor unități bisericești complexe, de dreptul autonom, s -au bucurat
și unitățile bisericești eparhiale, cele ce constau numai dint r-o singură episcopie. Fiecare
episcopie își are autonomia ei interioară, episcopul fiind deținătorul întregii puteri bisericești
din cuprinsul unei eparhii. Astfel fiind, atunci când o unitate bisericească eparhială nu se află
pe teritoriul unei Biserici autocefale fie surori fie Biserici -Mamă, ci este desprinsă de aceasta
în cuprinsul altui teritoriu ce formează diaspora, aceste unități administrative trebuie să își
găsească un tutore canonic, stabilit de condiții precise și reglementat prin canoane ce im pun o
respectare categorică a hotărârilor unanim luate la nivel interortodox, pentru a se evita
posibilele neînțelegeri asupra drepturilor de jurisdicție și a se păstra în mod pașnic și frățesc,
relațiile dintre Bisericile ortodoxe surori. „Acest lucru est e firesc și necesar în cazul Bisericilor
din diaspora, mai ales pentru motivul că în calea exercitării unei depline jurisdicții din partea
Bisericii -Mame, se ridică opreliștile impuse de suveranitățile statelor”120.
Pentru problema diasporei, marcante au fo st cele două congrese ale Tineretului ortodox
de la Annecy (1 noiembrie 1971) și Marsilia (20 mai 1972). „Cel de -al doilea congres a făcut
unele propuneri, ce ținteau evitarea coexistenței inoportune a mai multor ierarhi ortodocși în
același oraș prin apli carea canonului 8 al Sinodului I ecumenic. Profesorul Stylinianos
Papadopoulos susține simplificarea tematicii Sinodului și reducerea ei la teme, precum
raportului omului nou în Hristos cu omul natural, diaspora ortodoxă”121.

119 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia , în revista Mitropolia Olteniei, anul XIII, nr. 1 -4, ianuarie –
aprilie, 1962, Craiova, p. 80.
120 Stan pr. Prof. dr. Liviu., Ortodoxia și diaspora, în revista BOR, nr. 1/1963, București, p. 78.
121 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 179.

60
3.3 Grija Bisericilor autonom e și autocefale față de comunitățile ortodoxe aflate în afara
granițelor
În diaspora oricărei Biserici autocefale, dreptul de examinare canonică, de confirmarea
și hirotonie a unui episcop, revine în mod exclusiv Sinodului respectivei Biserici autocefale.
Grija majoră pe care Biserica autocefală o va avea în principal, va fi aceea de a asigura printr –
o hirotonie canonică, o autentică succesiune apostolică, „validitatea noului membru al
Sinodului său concentrându -se pe succesiunea fără de care nimeni nu est e membru al Sinodului
și fără de care nu se poate împărtăși harul sfințitor al preoției depline în viața creștină. De aceea,
pe această succesiune apostolică se pune cea mai mare greutate, atât în menținerea dreptei
credințe a Bisericii, căci ceea ce garan tează unitatea, în orice Biserică și în întreaga Ortodoxie,
este harul deplin al preoției pe care episcopii, iarăși, nu -l primesc decât tot prin succesiune
apostolică, adică prin neîntrerupta transmitere, pe cale de hirotonie, a harului acestuia direct de
la Sfinții Apostoli, ucenici ai Domnului”122.
Invitat să viziteze Patriarhia Română în perioada 22 -28 septembrie a anului 1973, șeful
Secretariatului pentru pregătirea Sinodului a avut ocazia să sublinieze necesitatea Sinodului
ortodox, precum și să afirme restrângerea numărului de teme la cele mai importante, ca
problema calendarului, problemele diasporei și a organizării ei, tema relațiile interortodoxe cu
Patriarhia Ecumenică.
Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodo xe a
organizat un congres de ierarhi și de specialiști la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de
la Chambesy, în perioada 28 iunie – 3 iulie a anului 1977, sub ierarhiceasca președinția a
mitropolitului Damaskinos de Tranupolis, Una din temele importa nte și puse pe ordinea de zi
a acestui congres a fost Diaspora. Congresul acesta a hotărât așadar ca Diaspora ortodoxă
minoritară sa nu fie supusă sau să se conformeze majorității, ci ea va trebui să -și păstreze
unitatea Ortodoxiei ecumenice , cu celelalte Biserici surori.
Astfel în cea de -a IlI-a Conferință Panortodoxă Presinodală (Chambesy, 1986), s -a avut
în vedere faptul că temele ce urmau a fi discutate erau cu mult mai dificile din cauza
divergențelor apărute între Bisericile locale ortodoxe surori. Te ma diasporei a fost una din cele
4 teme capitale cu o vulnerabilitate aparte în sânul ortodox.

122 Floca prof. Ioan, Diaspora ortodoxă și organizarea ei canonică. Problemă pe agenda Sfântului și Marelui
Sinod , în revista Teologică, anul IV, nr. 3 -4/1996, iulie -decembrie, Sibiu, p. 218.

61
În acest fel analizând, judecând și ridicând în discuții problema diasporei ortodoxe,
reflectăm în legătură cu ea, că pe temeiul învățăturii noastre de credință și pe temeiul sfintelor
canoane ale Sfintelor Sinoade ecumenice dar și locale, se respinge încercarea făcută de a
construi o nouă doctrină canonică, ce are în vedere un primat de jurisdicție al patriarhiei din
Constantinopol asupra întregii diaspore ortodo xe, temeiurile acestuia nefiind fondate ci doar
reclamate în mod tendențios și lacom. Cu deplină certitudine și convingere, se poate afirma
dreptul pe care fiecare Biserică autocefală îl are în exercitarea jurisdicției depline asupra
diasporei sale proprii , față de care manifestă grijă duhovnicească și mai ales social -filantropică.
Ordinea se restabilește deplin numai în cazul în care „se respectă hotăririle sinoadelor,
adică rânduiala potrivit căreia fiecare unitate bisericească din Diaspora să rămână sub
jurisdicția Biserici mame până la maturitatea ei când va putea, dacă este cazul, să solicite
autonomia sau autocefalia”123. Rânduiala aceasta este arătată cu mare interes în canoanele 2 II
ec.; 8 III ec.; și 28 IV ec.; invocate chiar de cei ce susțin dreptul primatului jurisdicțional pe
care Patriarhia ecumenică l -ar avea. „Aceste canoane nu conferă scaunului din Constantinopol
jurisdicția universală asupra Diasporei, ci ele constată și consacră tocmai dreptul fiecărei
Biserici autocefale de a -și exercita jur isdicția asupra Diasporei proprii”124. Această pretenție la
un primat de jurisdicție absolută asupra întregii Diaspore, este lipsită de o rațiune teologică și
se prezintă ca fiind fără temei canonic, ba chiar anticanonic, încercările făcute de Patriarhia din
Constantinopol în ceea ce privește reorganizarea Diasporei Ortodoxe, creeând doar tulburare
și periclitare asupra unității Bisericii Ortodoxe, a Bisericii Ecumenice a întregului Răsărit.
În vederea stingerii discuțiilor ivite pe tema reorganizării Diaspo rei, se va impune de la
sine necesitate păstrării și respectării vechii ordini canonice stabilite, până la o nouă
reglementare, „întărită prin legi pozitive, canoane și care este confirmată ca fiind în
conformitate cu învățătura Bisericii privind ecclesiol ogia, învățătură verificată de practica
istorică și atestată de practica tuturor Bisericilor autocefale locale. În caz de litigiu se
recomandă a se aplica principiul care guvernează relațiile dintre statele suverane în acest
domeniu și anume: principiul re ciprocității, ținându -se seama de principiul autocefaliei ca și de
realitățile teritorial -geografice”125.

123 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Diaspora ortodoxă , în revista B.O.R., nr. 11 -12/1950, p. 603.
124 Idem, Ortodoxia și Diaspora . Situația actuală și poziția canonică a diasporei ortodoxe , în revista Ortodoxia,
anul IV nr. 1/1963, București, p. 39.
125 Idem, Ortodoxi a și diaspora , în revista Ortodoxia, nr. 1/1963, p. 3.

62
O problema controversată a Diasporei Ortodoxe o constituie azi problema Sfântului
Munte Athos care, fiind un vechi așezământ monastic „reprezintă de f apt unitatea ecumenică a
Ortodoxiei, prin faptul că teritoriul Athosului a constituit din vechime proprietatea comunității
monahale athonite alcătuită din reprezentanți a tuturor popoarelor ortodoxe”126. Acest
așezământ s -a bucurat întotdeauna de o autonomie bisericească și politică bine definită,
„constituindu -se și guvernându -se asemena unei confederații sau republici monahale ortodox
ecumenică, organizată după regulile Sfântului Atanasie Athonitul, după obiceiurile și tradițiile
locale specifice, apoi după tipicoane, hrisoave imperiale, sigilii patriarhale, decrete ale
sultanilor, canonisme și întotdeauna după hotărârile luate încontinuu de conducerea proprie”127.
Toată această rânduială străveche a Athosului a fost tulburată de măsurile restrictive luate
treptat de către statul elen dar și de către Patriarhia Ecumenică. Toate aceste măsuri prin care
s-a anulat caracterul ortodox ecumenic al Sfițitului Munte Athos, a transformat din motive
nejustificate întregul Athos într -o comunitate de tip monahal, exclusiv grecească. În felul
acesta s -a atins prestigiul vestit duhovnicește al Muntelui Athos și astfel s -a tulburat buna
înțelegere dintre Bisericile Ortodoxe surori, nesocotindu -se drepturile celorlalte Biserici
Ortodoxe ce nu erau de tip grecesc dar care avea u așezăminte sau simpli viețuitori în
mănăstirile și comunitățile monastice athonite.
După ani de discuții și păreri s -au restabilit în mare parte relațiile frățești dintre
conducerile diferitelor Biserici locale ce dețineau unități și viețuitori aparțin ători acestor
Biserici aflate în cuprinsul teritoriului athonit. „Astfel Athosul și Biserica Ortodoxă Română
începând cu 1975 și -a reluat firul tradiției de a trimite viețuitori din țară, legând în felul acesta
vechile relații ale Bisericii Ortodoxe Române cu Athosul Ortodox, din partea căreia, Athosul a
avut susținerea morală și financiară încă din vremuri timpurii creștinesti ”128.

3.4 Știri din viața comunităților ortodoxe aflate în Diaspora
În Ortodoxie prin autocefalie se va determina în mod juridico -canonic, independența
deplină a unei Biserici locale, aflată în raport interortodox cu celelalte Biserici, așa cum se
precizează pentru Biserica Ortodoxă Română, în art. 2 al Statutului. „Aflând u-se în
concordanță deplină cu Tradiția și cu orânduiala canonică a Ortodoxiei, autocefalia implică

126 Floca prof. Ioan, Diaspora ortodoxă și organizarea ei canonică. Problemă pe agenda Sfântului și Marelui
Sinod , în revista Teologică, anul IV, nr. 3 -4/1996, iulie -decembrie, Sibiu, p. 219.
127 Ibidem , p. 220.
128 Ibidem , p. 221.

63
pentru Biserica Ortodoxă care o cere, afirmarea și extinderea drepturilor de autocefalie și
asupra diasporei proprii”129. Acest lucru îl precizează Biserica O rtodoxă Română în art. 6 al
Statutului său în care mărturisește: „Asistența religioasă, organizarea bisericească, precum și
trimiterea de conducători pentru românii ortodocși de peste hotare, se reglementează de către
Patriarhia Română cu aprobarea Guvernu lui”.
Dreptul oricărei Biserici Ortodoxe autocefale de a -și exercita jurisdicția, în limitele
posibile, asupra diasporei proprii, este un drept intergrant autocefaliei „ce ține de esența ei dar
este și garantată de întreaga tradiție a Bisericii Ortodoxe ș i de acele canoane care opresc în mod
expres amestecul străin în treburile Biserici autocefale precum canonul 2, Sin. I II Ec.; canonul
8, Sin. III Ec.; canonul 39 Sin. VI, Ec.; etc. și care le asigură în același chip expres și jurisdicția
acestora asupra diasporei(canonul 28, Sin. IV ecumenic)”130.
Ca urmare Biserica Ortodoxă trebuie să vegheze asupra bunului mers al comunităților
ortodoxe de peste hotare, organizate ca și comunități ortodoxe de tip comunional și de
asemenea „să se îngrijească, acolo unde e xistă credincioși neconstituiți în parohii, să
stabilească legături cu aceștia fie pentru a -i afilia la o parohie apropiată existentă, fie pentru a –
i sprijini să se constituie într -o nouă parohie atunci când numărul lor pe un anumit teritoriu
justifică ace st lucru”131.
Cu privire la activitatea unităților bisericești ortodoxe deja organizate s -a constatat că
în cursul anilor 1976 -1977, conducătorii acestora împreună cu organele eparhiale sau parohiale,
sprijiniți de Patriarhii, au depus neobosite strădanii în vederea organizării și consolidării acelor
comunități bisericești și a promovării vieții religioase și cultural -naționale printre ortodocșii
din țările respective. Astfel, pe linia activității pastoral -ecumeniste, menționăm că în cursul
anului 1976, s -au remarcat în cadrul tuturor parohiilor următoarele acțiuni: oficierea cu
regularitate de slujbe religioase în fiecare parohie. Alternativ s -au oficiat slujbe religioase și la
filii, acolo unde a fost cazul.
Slujitorii parohiilor ortodoxe române aflate în Di aspora, s -au îngrijit permanent să
asigure periodicitatea publicațiilor ortodoxe pentru informarea credincioșilor, respectiv să le
editeze, oferindu -le un înalt conținut calitativ și cantitativ, lărgindu -le aria tematică astfel încât

129 Grigoriță Georgică, Legea nr. 489/2006 și Biserica Ortodoxă Română , în revista Studii Teologiece, seria III,
an III, aprilie -iunie, nr 2/2007, București, p. 161
130 Braniște pr. Prof. Ene, 90 de ani de la recunoașterea autocefalie i Bisericii ortodoxe române , în revista Glasul
Bisericii, anul XXXIV, nr. 11 -12/1975, noiembrie -decembrie, București, p. 1125.
131 Ibidem , p. 1126.

64
aceste publicații să c reeze o contribuție sporită la întărirea unității de credință și mai ales de
neam, la consolidarea legăturilor între ortodocși din parohiile din care făceau parte, de
pretutindeni.
Printre aceste publicații, se vor remarca cele precum Calendarul Credința pe anul 1981
a fost editat de Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America și Canada, ce a avut
drept scop continuarea tradiției vechilor calendare și almanahuri de odinioară, ce ofereau
cititorului hrana spirituală pe un an întreg. Conținutul și sens urile Calendarului sunt evidențiate
cu iscusință duhovnicească în cuvântul introductiv intitulat sugestiv. Această publicație este o
sinteză de viață româno -americană și canadiană pe tărâm bisericesc, cultural, artistic și
administrativ. O altă puvlicație interesantă este Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena
tot în anul 1981. Almanahul parohiei ortodoxe române din Suedia, este și el una din publicațiile
interesante și profund religioase pentru credincioșii din Diaspora anilor 1981, ce cuprinde știri
și informații din activitatea parohiei, articole cu caracter istoric, cultural și religios. Publicația
de spiritualitate ortodoxă românească care apare la Detroit, Michigan —SUA, intitulată
Credința , sub tipar în numărul 1 —2, pe ianuarie -februarie 1981, în deamnă pe credincioși la
adevărata trăire creștinească și furnizează cititorilor informații privind activitatea
administrativă și bisericească a parohiilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe
Române în America și Canada. Învierea , este o public ație de teologie și cultură românească,
editată de Comitetul parohial al Reprezentanței Patriarhiei Ortodoxe Române în Ierusalim.
Aceasta își deschide prima pagină a numărului 1 —3 pe ianuarie -martie 1981, cu un omagiu
adus Prea Fericitului Patriarh Iustin, la aniversarea unui sfert de veac de arhipăstorire.
Vestitorul, o revistă teologică a Asociației culturale ortodoxe române din Paris. Altarul , este
buletinul oficial al parohiei ortodoxe române din Londra —Anglia, reține atenția cititorilor prin
articolele axate pe problemele unității noastre naționale. Gând românesc este la fel un buletin
religios al parohiilor ortodoxe române din Madrid —Spania.
Biserica Ortodoxă Română autocefală v -a intreține raporturi frățești cu toate Bisericile
Ortodoxe autocefal e și autonome. Astfel de raporturi se afirmă „prin dorința comună de a sluji
unitatea ecumenică a Ortodoxiei, unitatea creșitină și aspirațiile lumii contemporane pentru
progres și pace. Legăturile frățești se mențin, cu respectarea tradiției canonice, pri n vizite
reciproce frățești intre intiistătatorii diferitelor Biserici si schimburi de scrisori irenice la

65
diferite prăznuiri și evenimente, prin participarea comună și conlucrarea la Conferințele
interconfesionale pentru pace și a intrunirilor cu caracter ecumenist”132.
Reale legături între Biserici surori, se stabilesc mai ales cu ocazia conferințelor
panortodoxe și a comisiilor preconciliare care se întrunesc în vederea pregătirii lucrărilor
viitorului Sfânt și Mare Sinod și stabilirea consensurilor asupr a unor teme comune ce prezintă
interes real și soluționare urgentă. „Raporturi frățești s -au stabilit între Biserica Ortodoxă
Romană și celelalte Biserici Ortodoxe și prin schimburi de profesori, reviste, cărți, informații
cărturărești, care duc la o cunoa ștere reciprocă, la apropiere și bună conlucrare frățească.
Nevoia soluționării în spirit ecumenic a problemelor pe care dezvoltarea istorică le -a pus mereu
vieții bisericești, a determinat Sfântul Sinod al Bisericii noastre, alături de sinoadele celorlalt e
Biserici Ortodoxe locale, să se preocupe din ce în ce mai intens de modul în care va fi posibilă
întrunirea unui viitor Sfânt Sinod Ecumenic, aceasta plecând de la cunoașterea principalelor
nevoi care reclamă hotărâri și măsuri de tipul și de nivelul Sin odului ecumenic. Sfântul Sinod
al Bisericii noastre sprijină ideea întrunirii unui nou Sinod ecumenic, convins că prin aceasta
slujește unitatea ecumenică a Ortodoxie”133.
Comisiile Interortodoxe de la Chambésy din 1990 și 1993 pentru pregătirea celei de A
IV-a Conferințe Panortodoxe Presinodale. La această Conferință panortodoxă, Biserica
Ortodoxă Română a avut delegați pe mitropolitul Antonie al Ardealului și de pr. dr. Mi rcea
Basarab în calitate de consultant. În cadrul acestei comisii s -a ajuns în unanimitate la redactarea
unui text privind criteriile de examinare a acestei probleme cu implicații canonice în raporturile
interortodoxe, dar și la elaborarea proiectului de t ranziție referitor la organizarea diasporei
ortodoxe pe regiuni.
Comisia a constatat faptul că toate Bisericile Ortodoxe surori, tânesc după rezolvarea
acestei teme intens dezbătute, respectiv cea a Diasporei cât mai repede cu putință. Această
problemă ur mărea a fi organizată și soluționată în conformitate cu învățătura eclesiologic –
ortodoxă, cu sfânta Tradiție și cu practica Bisericii Ortodoxe. Dificultățile prezente în sânul
comisiei ortodoxe, au dat naștere la necesitatea creării unei situații de tranzi ție care să
pregătească terenul pentru o soluție canonică a problemei care să se bazeze pe principii și
norme bine definite. Pentru această perioadă de tranziție urmează să fie create în fiecare dintre

132 Dură dr. Ioan, Biserica Ortodoxă Română și exercitarea autorității sale canonice asupra diasporei ortodoxe
din anul 1948 până astăzi , în revista B.O.R, anul CX, nr. 11 -12/1992, noiembrie -decembrie, p. 136.
133 Radu pr. Lect. Dumitru, Grija Bisericii Ortodoxe față de comunitățile ortodoxe de peste hotare , în revista
BOR, anul XCIII, nr. 11 -12/1975, noiembrie -decemb rie, București, p. 1461.

66
regiunile definite câte o „adunare episcopală” din car e să facă parte toți episcopii canonici ai
regiunii, care sunt în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe și care se află în
jurisdicțiile Bisericilor Ortodoxe autocefale locale, așa cum se regăseau chiar la acea vreme.
Adunările episcopale vor fi prezidate de ierarhul din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice și în lipsa
lui urmându -se ordinea din Diptice. Aceste adunări episcopale vor deține și un comitet
executiv. Adunările episcopale au în responsabilitate a lor, sarcina manifest ării prin lucr ări,
unitatea Ortodoxiei, spre a dezvolta activități comune ale tuturor ortodocșilor din respectiva
regiune, de a reprezenta în comun pe toți ortodocșii în raport cu alte confesiuni și cu
comunitatea din care aceștia fac parte. Deciziile pot fi luate numai cu maj oritatea de voturi.
Pentru aceasta, Biserica Ortodoxă Romană pune în întreaga sa strădanie religioasă,
legată de putința realizării Sinodului ecumenic „o râvnă sfântă, împreunată cu ținerea cu tărie
la cea mai autentică rânduială canonică, la cea mai fierb inte dragoste frățească pe care o
nutrește față de toate Bisericile Ortodoxe surori, ca și față de întreaga suflare creștină”134.
Raporturi frățești de această natură, păstrate de Biserica noastră din cele mai vechi timpuri cu
Patriarhia Ecumenică din Consta ntinopol, cu patriarhiile istorice din Alexandria, Antiohia și
Ierusalim, ca și cu patriarhiile, mitropoliile și arhiepiscopiile autocefale și autonome, au rodit
în ultimul veac, astfel încât Biserica, a consolidat la nivel inteortodox, relațiile comuniona le și
canonice interne.
Raporturile Bisericii Ortodoxe Române cu Diaspora ortodoxă românească, se mențin
pe linia tradiției ortodoxe neschimbate. Datorită acestui interes constant pentru menținerea
Diasporei Ortodoxe Române în cadrul unității Ortodoxiei r omânești, „s -a considerat ca Biserica
Ortodoxă Română Mamă să asigure păstorirea acestor comunități, situate azi în multe părți ale
lumii, pe toate continentele, trimițindu -le preoți și cântăreți și asigurindu -le locașuri de cult
corespunzător, în felul ac esta Diaspora Bisericii Ortodoxe Române potrivit prevederilor art. 6
din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, se găsește sub
jurisdicția Sfântului Sinod al Bisericii noastre care veghează ca acolo unde există români să se
stabilească legături cu aceștia, fie pentru a -i afilia la o parohie existentă, fie pentru a -i sprijini
să se constituie într -o nouă parohie, atunci când numărul lor — pe un anumit teritoriu —
justifică aceasta. Astfel comunitățile ortodoxe române de peste hot are, sub oblăduirea
Patriarhiei Române se găsesc azi organizate în unități bisericești la diferite niveluri”135.

134 Dură pr. Nicolae, Comunitățile ortodoxe de peste hotare, o preocupare permanentă a Bisericii Ortodoxe , în
revista Studii Teologice, nr. 1/1986, București, p. 89.
135 Oprea Ștefan, Slujirea preoțească și activitatea misionară , editu ra Doxologia, Iași, 2015, p. 117.

67
În prezent, Diaspora Bisericii Ortodoxe Române este organizată în următoarele
comunități și unități eclesiale : Două Arhiepiscopii Ortodoxe Rom âne, una pentru America și
Canada și alta pentru Europa Centrală și Occidentală; două vicariate și o serie de parohii situate
în Australia, care depind direct de autoritatea bisericească din țară. Arhiepiscopia Misionară
Ortodoxă Romană în America cu sediu l la Detroit are un număr de 32 parohii răspândite în
S.U.A., Canada și America de Sud și o parohie în Venezuela; Arhiepiscopia Ortodoxă Romană
pentru Europa Centrală și Occidentală are sub jurisdicția sa un număr de 23 parohii și 11 unități
organizate ca filiale, în diferite țări din Europa Centrală și Occidentală. „Unitățile diasporale
ortodoxe române — la diferite niveluri — constituie un puternic factor de menținere a unității
spirituale religioase a românilor din Diaspora, promovând prin cult, predică și relații personale
limba romană, păstrând totodată legătura firească cu Biserica mamă și formând o punte de
legătură între credincioșii români și Biserica strămoșească și poporul din care fac parte. Aceste
unități promovează în activitatea lor un spirit ecumenist în relațiile cu celelalte comunități
creștine din cadrul statelor unde se găsesc”136.

3.5. Actualitatea temei în zilele noastre
Astfel, în perioada anilor 1986 -2009 au avut loc pregătiri la nivel interortodox privind
cele patru teme înscrise pe ag enda celei de A IV -a Conferințe Panortodoxe Presinodale, ce
urma a se desfășura. „Conferința își va găsi reală existență și va fi întrunită abia în anul 2009,
după 23 de ani, perioadă în care s -au putut analiza contribuțiile Bisericilor locale asupra temel or
aflate în discuție ”137.
A IV -a Conferință Panortodoxă Presinodală (Chambesy, 2009). Cea de -a IV -a
Conferință Panortodoxă Presinodală va fi fost convocată de către patriarhul ecumenic în
perioada 6 -13 iunie a anului 2009. Desfășurarea întâlnirii a avut loc la Centrul Ortodox al
Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy/Geneva, acolo unde au fos t reprezentate în corpusul
bbisericesc toate cele 14 Biserici Ortodoxe Autocefale. În acest sens Sfânta noastră Biserică
Ortodoxă Română, a fost reprezentată de o delegație condusă de Înaltpreasfințitul Părinte
Mitropolit Irineu al Olteniei, avându -i ca me mbrii pe Preasfințitul episcop Ciprian

136 Ibidem , p. 118.
137 Viorel Ioniță, A patra Conferință Panortodoxă , în revista Studii Teologice, seria III, anul V, nr .2, aprilie -iunie,
2009, p. 33.

68
Câmpineanul, Vicar Patriarhal (actualul arhiepiscop al Buzăului și Vrancei) și pe preotul
profesor Viorel Ioniță (membru consultant).
„Lucrările celei de -a IV-a Conferințe Presinodale s -au desfășurat în catedrala cent rului
sub președinția mitropolitului Ioan de Pergam, secretar fiind acum mitropolitul Ieremia al
Elveției (întronizat în anul 2003 ca mitropolit al Elveției și, deci, secretar pentru pregătirea
Sfântului și Marelui Sinod) ”138. Noul secretar în persoana mitro politul Ieremia, a ținut să evoce
cu mare admirație și prețuire activitatea mitropolitului și fost -secretar Damaskinos Papandreou,
în cadrul Conferințelor Panortodoxe Presinodale, trecut la cele veșnice după desfășurarea
conferinței din toamna anului 2011, în calitatea -i de promotor al sinodalității și al dialogului
interortodox. „Mitropolitul Ieremia a prezentat etapele de pregătire a conferinței, apoi au urmat
mesajele din partea conducătorilor de delegații. Înaltpreasfințitul Irineu al Olteniei a transmi s
urările de succes pentru această conferință din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,
subliniindu -se importanța promovării unității Bisericii Ortodoxe ”139 .
Cu privire la tema privind „Diaspora ortodoxă”, aprobat de comisia interortodoxă în
1990, au avut loc o serie de discuții și chiar unele propuneri cu privire la „oportunitatea
menționării în text a canoanelor care vizează întâietatea Patriarhiei Ecumenice și existența într –
o cetate a unui singur episcop. Cu acest prilej, delegația Bisericii no astre a propus ca luarea
deciziilor în adunările episcopale să fie luate prin unanimitate și menținerea textului din 1990,
pentru evitarea trecerii în text a tuturor referințelor canonice privind problema canonică a
diasporei, fiind suficientă expresia „pr actica și ordinea canonică”140. Înaltpreasfințitul
Arhiepiscop și Mitropolit Irineu al Olteniei, „a susținut păstrarea expresiei tradiția și praxis -ul
canonic al Bisericii Ortodoxe și se se precizeze în mod expres , adică existența unui singur
episcop într -un loc”141. Teologii și canoniștii greci ce au răstălmăcit textul unor canoane 2, 3 II
ec.; 28 IV ec. au încercau prin aceasta să reclame așa -zisele drepturi ale Patriarhiei Ecumenice
asupra întregii diaspore ortodoxe ce vor decurge din întâietatea de onoare c e se oferă ierarhului
constantinopolitan. De aceea se dorea invocarea noțiunii de întâietate în onoare pentru
revendicarea jurisdicțională pe care grecii o promovau intens. Totuși mărturia canonului 3 al
Sinodului II ecumenic (381), invocat adesea de aceșt i canoniștiiși teologi greci, ce susțin
„primatul” scaunului de Constantinopol în Orient, „cuprinde și alte trei principii canonice

138 Ibidem , p. 34.
139 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, A patra Conferință Panortod oxă, Geneva -Chambesy 1968 , în revista Biserica Ortodoxă
Română, nr. 7 -8/1968, p. 870.
140 Ibidem , p. 871.
141 Ibidem , p. 872.

69
fundamentale. Pe de o parte, există o identitate a prerogativelor onorifice între scaunul Romei
Noi și cele ale Romei Vechi, ordinea acestor scaune neinfirmând aceasta, iar pe de altă parte,
există un raport între principiul apostolic și cel politic, în același timp episcopii scaunelor
apostolice și ai marilor metropole având o întâietate numai onorifică ”142. S-au făcut precizări
asupra faptului că cele două scaune, Roma și Constantinopol, a prerogative de întâietate
onorifică datorită implicației și a importanței politice pe care cetatea a manifestat -o în cursul
istoric și bisericesc. Acest primat onorific nu a fost însă legat de conferirea vreunei puteri
jurisdicționale, care să reclame un așa -zis drept de jurisdicție asupra întregii diaspore ortodoxe.
Așadar „textul canonului 3 al Sinodului II ecumenic condamnă în realitate asemenea pretenții
care vatămă însăși rânduiala stabili tă și reafirmată de obiceiul și tradiția canonică a Bisericii
Ortodoxe”143.
În ceea ce privește precizarea existenței unui singur episcop ortodox într -un loc, trebuie
să se aibă în vedere că „expresia a fost pusă în legătură cu așa -zisa conciliere a unității și
etnicității, însă nu trebuie nesocotit cadrul general al formării Bisericilor autocefale în cadrul
etnic, Biserica având dintotdeauna conștiința că principiul etnicității conferă expresie și culoare
unității și catolicității ei”144. Într -adevăr, de -a lungul timpului s -a dezvoltat în practica
bisericească principiul ca fiecare cetate să aibă un episcop propriu (consemnat și canonic, 8 I
ec.; 118 Cartagina), dar fără a se putea impune ca un principiu absolut , datorită evoluției
organizării bisericești în cadrul etnic, așa cum este și organizarea diasporei ortodoxe,
împrejurările pastorale influențând de asemenea, fără ca această practică să se confunde cu
unitatea episcopatului. „Trebuie înțeles că textul canonului 8 al Sinodului I ecumenic vizează
reglem entarea problemei pastorale a reintegrării episcopilor catari în Biserică”145.
Tocmai de aceea, prezența mai multor episcopi sau horepiscopi într -o eparhie ortodoxă,
asemenea cum reiese din canonul 8 al Sinodului I ecumenic, nu va afecta nici nu va submina
în vreun fel, misiunea pastorală a întregului episcopat existent pe teritoriul aceleiași țări. Mai
mult, chiar unii dintre teologi au susținut că „acest principiu al unității organizatorice locale
(can. 8 I ec.) se poate afirma prin analogie cu textul cano nului 118 al Sinodului local de la
Cartagina, însă acest canon exclude o astfel de analogie câtă vreme el se referă la o situație

142 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009 , editura Basilica, București,
2013, p. 11.
143 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 73.
144 Ioniță pr. Prof. Viorel, op. cit., p. 119.
145 Stăniloae pr.prof. dr. Dumitru, Opinii în legătură cu viitorul sfânt și mare sinod ortodox , în revista Ortodoxia,
anul XXV, nr. 3/1973 , iulie -septembrie, București, p. 425.

70
particulară, fără a viza o diversitate etnică, ci o singură grupare etnică, referindu -se la
soluționarea divergențelor apărute între episcopii ortodocși și cei convertiți de la donatiști ”146.
În cadrul conferinței panortodoxe din anul 2009, imediat după ce s -a aprobat textul
revizuit din 1990, a fost discutat și cel din anul 1993, existând o serie de propuneri acceptate
din partea delegației Bisericii Ortodoxe Române „cu privire la extinderea regiunilor în care se
creau adunări episcopale, avându -se în vedere noile realități din cadrul diasporei ortodoxe, mai
precis redimensionarea ei după anii 1990 prin migrație masivă170. Dacă în 1993 s -au aprobat
8 regiuni171, acum se propuneau 12 regiuni. Delegația Bisericii Rusiei a propus și s -a aprobat
ca adunările episcpale să nu limiteze sau să anuleze drepturile episcopilor membri cu privire la
competențele administrative și canonice ”147. Cele două delegații, respectiv cea rusă și română,
au ținut să propună renunțarea la acea prevedere din anul 1993, care viza interzicea înființării
noilor eparhii în diaspora ortodoxă.
Textul final privind Diaspora ortodoxă a fost aprobat și s -a constituit î n 7 paragrafe,
lista regiunilor ortodoxe în număr de 12 aflându -se la paragraful numărul 3.
Astfel textul oficial al celei de -A IV -a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambésy,
2009) privind Diaspora ortodoxă a observat că toate Sfintele Biserici Ortodox e sunt în
unanimitate de acord că tema diasporei ortodoxe trebuie rezolvată urgent și trebuie organizată
conform principiului eclesiologic ortodoxa respectând practica și tradiția canonică a Bisericii
Ortodoxe. Anumite aspecte de ordin istoric și pastoral, au periclitat ordinea Bisericii cu privire
la această problemă canonică. Din acest motiv, cea de -a IV-a Conferință a fost nevoită să
propună o situație de tranziție, ce va avea menirea de a pregăti terenul spre gășirea unei soluții
strict canonice în baz a pricipiilor amintite. Această pregătire a documentelor și a terenului
favorabil pentru soluționarea problemei, va fi premergătoare viitorului Sfânt și Mare Sinod al
Bisericii Ortodoxe. Adunările Episcopale, alcătuite din toți episcopii fiecărei regiuni, aflați în
comuniune canonică cu toate Sfintele Biserici Ortodoxe, va fi prezidată de Întâistătătorii
Bisericilor autocefale. Activitatea și responsabilitatea acestora, va fi aceea de a supraveghea
manifestările unității ortodoxiei în fapte concrete și dec izii hotărâtoare.

146 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Diaspora ortodoxă , în revista B.O.R., nr. 11 -12/1950, p. 603.
147 Radu pr. Lect. Dumitru, Grija Bisericii Ortodoxe față de comunitățile ortodoxe de peste hotare , în revista
BOR, anul XCIII, nr. 11 -12/1975, noiembrie -decembrie, București, p. 1463.

71
Vor fi create noi regiunile diasporale în America, Australia, Marea Britanie sau Franța
dar și în Țările scandinave și extremul vestic al Europei, Spania și Portugalia. Episcopii din
diaspora vor fi membrii reprezentanți ai propriilor re giuni în cadrul acestor Adunărilor
Episcopale. „Aceste adunări, care sunt contituite pe baza acestei conferințe, au răspunderea de
a completa detaliile regulamentului lor de funcțioare aprobat de către aceasta (conferință) și -l
vor pune în aplicare cât ma i curând posibil, în orice caz înainte de convocarea Sfântului și
Marelui Sinod; Bisericile Ortodoxe se angajează să nu recurgă la acte care ar putea aduce
prejudicii procesului mai sus -menționat, destinat să reglementeze de o manieră canonică
chestiunea d iasporei și vor face tot ceea ce le va fi posibil pentru a facilita lucrarea Adunărilor
Episcopale și pentru a restabili normalitatea ordinii canonice în diaspora ”148.
Primații Bisericilor Ortodoxe se vor întruni pentru a finaliza textele destinate Sfântului
și Marelui Sinod. Așdar temele aprobate în mod oficial pentru examinare și adoptare de către
Sfântul și Marele Sinod svor fi cele legate de misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea
contemporană, problema Diasporei ortodoxe și a organizării ei, tema autonomiei și modul
proclamării acesteia, etc. Se va pune în discuție și se va hotărî înființarea unui Secretariat
Panortodox, alături de generarea unui regulamentul de funcționare a Sinodului, cu participarea
observatorilor eterodocși la aceste manifestări teologic e și canonice.
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s -a ocupat de tema ce privea organizarea
canonică a Diasporei Ortodoxe, astfel încât s -a ajuns la a se discuta documente legate de statutul
legal canonic și juridic pe care Diaspora Ortodoxă tre buia să îl împlinească dar și
„Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora, înaintate de cea de -a IV-
a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de
Biserici Ortodoxe Autocefale (21 -28 ianuarie 20 16), aprobându -le cu mici amendamente”149.
Astfel toate aceste Adunări Episcopale ale regiunilor ortodoxe, vor fi alcătuite din toți episcopii
recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se supună jurisdicțiilor canonice
cărora se supun în prezent. Toți acești episcopi din fiecare regiune, se vor afla obligatoriu în
comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe. Președenția va revenii ierarhului
Bisericii Constantinopolului ori în absența acestora, ierarhul în conformitate cu o rdinea
stabilită în diptice. Se va avea întotdeauna în vedere promovarea grijii față de ortodocși, de
învățătura creștin ortodoxă dar și de credință. Astfel episcopii din Diaspora, care trăiesc în
Diaspora și au în grijă părintească a parohiilor nou înfiin țate, vor fi membri înclusiv ai

148 Pr. Viorel Ioni ță, „A 4-a Conferință Panortodoxă Presinodală, Chambésy/Geneva, 6 -12 iunie 2009 ”, p. 235.
149 Floca prof. Ioan, Diaspora ortodoxă și organizarea ei canonică. Problemă pe agenda Sfântul ui și Marelui
Sinod , în revista Teologică, anul IV, nr. 3 -4/1996, iulie -decembrie, Sibiu, p. 220.

72
Adunărilor Episcopale, reprezentându -și fiecare regiunea sa. „Bisericile Ortodoxe sunt obligate
să nu promoveze acțiuni care ar putea împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare
canonică a problemei Diasporei”150.
Al doilea document adoptat la Sinodul din Creta este Diaspora Ortodoxă, are o
importanță deosebită. Actul aprobat unanim conține dispoziții privitoare la Diaspora Ortodoxă
precum și la Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în cadrul Diasporei . Odată
cu mișcările maselor de populație de la începutul secolului XX, Biserica Ortodoxă și -a
consolidat prezența în afara granițelor ei, în afara teritoriilor canonice tradiționale. Așa au
apărut entități canonice noi precum diaspora ortodoxă, ce a fost percepută de la început ca fiind
„o formă atipică de manifestare eclezială în afara teritoriului originar”151, la care Biserica v -a
trebuii să găsească soluțiile cele mai potrivite, atât cât privește organizarea canonică cât și în
plan pastoral -misionar, act ivitatea bisericească, împlinind cerințele și nevoile credincioșilor ei.
„Chiar dacă noțiunea este folosită în general într -un sens preponderent etnic, sociologii
folosesc termenul și la plural, vorbind și despre diaspore, înglobând în această noțiune nu
numai diaspora etnică, ci și alte forme de manifestare ale unor grupuri identitare dincolo de
spațiul lor de exprimare tradițională. Astfel, putem vorbi despre diaspora etnică, diaspora
profesională, diaspora confesională, sau de diaspora etno -confesională ”152.
Pornind de la textul acestui document, putem înțelege că diaspora ortodoxă reprezintă
comunitatea creștinilor ortodocși care trăiesc în afara bisericilor teritoriale de origine și în afara
tuturor Bisericilor teritoriale ortodoxe, manifestându -și vie c redința în întreg spațiu în care își
desfășoară activitățile.
Documentul adoptat de Sfântul și Marele Sinod, subliniază astfel determinarea
Bisericilor ortodoxe autonome și autocefale de a organiza o diasporă canonic -ortodoxă în
conformitate cu principiile de bază ale eclesiologiei, ale tradiției și practicii Bisericii ortodoxe.
Această dorință este prezentată ca fiind un proiect pe termen lung, în faza incipientă
„aplicându -se iconomia la nivel organizațional fiind organizate, într -o primă etapă, 13 regiuni
ale diasporei ortodoxe, enumerate în paragraful 3: Canada; Statele Unite ale Americii; America
Latină; Australia; Noua Zeelandă și Oceania; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlanda; Franța;
Belgia, Olanda și Luxemburg; Austria; Italia și Malta; Elveția și Liechtenstein; Germania;

150 Ibidem , p. 221.
151 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Ortodoxia și diaspora , în revista Ortodoxia, nr. 1/1963, p. 8.
152 Ibidem , p. 10.

73
Țările Scandinave (fără Finlanda), în care structura de coordonare și comunicare panortodoxă
este asigurată de Adunările episcopale ce reunesc toți episcopii ortodocși cu responsabilități
pastorale și rezidență în diaspora”153. Prin această organizare nu se v -a prejudicia în nici un
chip frățeasca le gătură canonică a episcopilor cu Sfântul Sinod al Bisericii autocefale din care
fac parte aceștia, așa cum intărește paragraful 2 a, al documentului aprobat.
În paragrafului 1b se arată clar că diaspora ortodoxă este organizată astfel încât să ofere
o mărt urie comună de tip ortodox „pentru a nu fi un cadru de amplificare a disensiunilor, ci un
context de exprimare complementară a tuturor darurilor pe care popoarele le pot pune în
valoare”154.
Așadar prin organizarea celor 13 regiuni și constituirea Adunărilo r episcopale, Biserica
Ortodoxă răspunde promt nevoii de „a dezvolta acțiuni pastorale comune, de a reprezenta
ortodoxia în mod unitar față de ansamblul societății din regiunile respective”155.
Ultimul paragraf conținut de acest document subliniază că „Bise ricile autocefale se
angajează să nu îngreuneze procesul de reglementare, în manieră canonică, a chestiunii
diasporei, și că vor face tot ceea ce le stă în putință pentru a facilita lucrarea adunărilor
episcopilor în aceste sens”156. Pornind de la această af irmație, se poate observa că documentul
privind tema diasporei „subliniază și coresponsabilitatea sinodală la nivel general. Sinodul este
instanță competentă pentru a rezolva toate problemele cu care se confruntă Biserica, așa cum
arată canoanele 37 aposto lic”157.
Astfel în sinodalitate „pot fi depășite toate dificultățile și, așa cum o arată canonul 19
IV ec., degradarea conștiinței sinodale conduce la înmulțirea nerânduielilor”158. În ceea ce
privesc problemele locale sau regionale pe tema diasporei, răspunsul trebuie dat de sinoade
locale sau regionale ce se află fie în consens total, fie într -o părere mijlocitoare, favorabilă
pentru toți. La fel și problemele care privesc întreagă Biserica, așa cum este și diaspora
ortodoxă, răspunsurile trebuie să f ie date de Sinoade generale din care face parte și Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, reprezentând autoritatea supremă, cea mai în măsură să ia
hotărâri și să ofere opinii.

153 Floca prof. Ioan, Diaspora ort odoxă și organizarea ei canonică. Problemă pe agenda Sfântului și Marelui
Sinod , în revista Teologică, anul IV, nr. 3 -4/1996, iulie -decembrie, Sibiu, p. 225.
154 Ibidem , p. 226.
155 Liviu Stan pr. Prof. dr., Ortodoxia și diaspora , în revista BOR, nr. 1/1963, B ucurești, p. 83.
156 Floca prof. Ioan , op. cit ., p. 229.
157 Ibidem , p. 230.
158 Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 96.

74
Capitolul 4. Dipticele

4.1 Noțiuni introductive despre Diptice
Cuvântul diptic, provenit din limba latină diptychum , derivă din două cuvinte grecești
care se traduc prin: de două ori sau a îndoi, referitor la un obiect. În latina clasică, dipticele se
numeau tabellae , codices. În lumea greco -romană, prin folosirea cuvântului diptice, se
înțelegea un catalog alcătuit din două foi. Uneori, acestor două foi sau liste li se adăuga o a
treia, ce alcătuia astfel un triptice. Sensul original al cuvântului diptic îl vom găsim la scriitorii
antici dar și la cei creștini înde osebi. „Numele și folosirea dipticelor urcă în vremurile
precreștine, atunci când aceste materiale de scris erau folosite pentru diferite notări sau ca
obiecte de dar ”159. Un vechi obicei din lumea romană, scos la iveală de istorici, ce datează încă
din seco lul IV î.e.n., arată că diferiți consuli ofereau prietenilor lor și chiar împăratului, în ziua
instalării lor, aceste diptice. Materia de confecționare a dipticelor diferea. Astfel unele erau din
fildeș, altele din aur, sidef sau alte din pietre prețioase, având imprimate pe ele chipul și data
prelucrării, dar și funcția demnitarul respectiv. Dipticele împodobesc muzeele lumii astăzi, cele
mai multe provenind cu precădere din Bizanț, Antiohia și Alexandria.
Atunci când creștinismul a fost declarat religie l iberă și oficială a Imperiului roman,
„aceste diptice au fost aduse ca dar bisericilor și au fost folosite pe post de coperți ale cărților
de cult și în felul acesta au ajuns până la noi. Unii cercetători afirmă că primele diptice folosite
în Biserică au f ost cele consulare, dat fiind faptul că episcopii, fiind persoane de stat ale
Imperiului roman, au primit în dar de la consuli asemenea diptice, care ulterior au căpătat o
întrebuințare liturgică ”160.
Totuși Biserica creștină a cunoscut practica dipticelor încă de la începutul formării
ritului liturgic primar. Primele diptice creștine au fost realizate din foi de pergament sau din
papirus. După împroprierea acestor diptice consulare în sânul Bisericii creștine, atunci când
șirul celor ce aveau să fie pomeniț i era mult prea lung, s -au adăugat foi de pergament sau de
papyrus pentru a fi trecuți toți membrii comunității creștine respective. „Se formau astfel
adevărate cataloage legate în două scoarțe de fildeș, aur, argint etc. Întrebuințarea foilor de
pergament sau papirus, alături de dipticele Consulare demonstrează existența pomelnicelor în

159 Dură pr. Nicolae, Dipticele. Studiu istorico -canonic și liturgic ., în revista Studii Teologice, seria II, An XXIX,
nr. 9-10/1977, București, p. 636.
160 Ibidem , p. 637.

75
Biserica primară ”161. Existența dipticelor, dovedește faptul că în Biserica primară era pomenită
întreaga obște creștină, atât cei vii cât și cei morți, în exercitarea cultul ui religios.
„Când această practică a căzut în desuetudine și când la ieșirea cu Sfintele Daruri se
pomenea doar împăratul și întâistătătorii Bisericilor mai însemnate, practica utilizării
pergamentului sau a papirusului a încetat. Dipticele consulare er au și mai practice din punctul
de vedere al utilizării lor, fiind folosite și ca scoarțe pentru evangheliare ”162.
Dipticele ecleziastice au putut fi din material diferit și de mărimi deosebite. Vechea
Biserică, Sfântul Laurențiu din Constantinopol, se serve a astfel de o coloană de marmură drept
diptice, coloană pe fașada căreia erau încrustate nume de împărați, patriarhi, episcopi etc.
Pomelnicele manuscrise și pisaniile mănăstirilor românești de astăzi reprezintă o replică
autentică a vestitelor diptice rom ane de fildeș sau de aur.
Încreștinarea dipticelor consulare s -a datorat unui proces istoric inevitabil și foarte
natural. Foile de pergament sau papirus folosite de Biserică fuseseră utile în epoca în care
condițiile materiale ale Bisericii erau sărace. D in secolul al IV -lea, Biserica devine o instituție
de stat. „Astfel ea își împropriază și apoi patronează întregul tezaur arhitectonic și sculptural
al lumii romane, dându -i o nouă formă, o nouă destinație și un nou sens. Dipticele au suferit și
ele acelaș i proces de schimbare. Creștinii au adoptat și ei dipticele în serviciul liturgic, în
scrierile martirilor, episcopilor sau credincioșilor care se pomeneau la Sfînta Liturghie ”163.
Astfel numele împăratului, ca guvernator de stat, a fost înlocuit cu numele l ui Hristos, iar cel
al împărătesei, cu numele Fecioara Maria. Aceste diptice devin astfel niște cataloage sacre, care
nu se disting de dipticele consulare decât prin obiectul și câteodată prin motivele religioase
gravate pe exteriorul lor. Modificând toate ornamentele de pe fața exterioară și înscriind noi
nume pe fațetele lor interioare, Biserica primară dădea dipticelor profane o nouă destinație și
un nou sens, imprimat de sentiment religios în mod profund.
„Pomenirea părinților și fraților noștri s -a făc ut mai întâi pe tablele inimii noastre și
apoi s -a exteriorizat, prin scrierea numelui lor pe primele obiecte de scris. În lumea antică,
dipticele devin o carte a memoriei (libri memoriales), o carte care pecetluia comuniunea între
cei vii și cei morți ”164.

161 Ibidem , p. 638
162 Grigori ță Georgică, Dipticele în Biserica Ortodoxă. O analiză din punct de vedere al teologiei canonice
ortodoxe , în revista Ortodoxia, seria II, anul V, nr. 1, ianuarie -martie, București, 2013, p. 148.
163 Ibidem , p. 149.
164 Ibidem , p. 150.

76
Sinagogile, au cunoscut și ele acest obicei de a citi lista morților dar și a donatorilor la
anumite sărbători și rituri religioase. Citirea acestor pomelnice era doar o exteriorizare a
dorinței sufletului uman, fără a avea efecte soteriologice . Cartea vi eții, despre care vorbește
însuși Apostolul neamurilor Pavel „avea darul să prezinte în fața altarului lui Hristos pe cei
care s -au botezat în numele Lui, să le certifice ortodoxia credinței lor în Izvorul vieții ”165.
În Biserica primară, unele din aceste di ptice se foloseau în mod unitar și zilnic în cultul
divin. Dipticele liturgice din Biserica primară erau defapt niște tăblițe cerate (cataloage), pe
fațada cărora erau scrise numele magistraților superiori ai ierarhiei superioare, nume ale
martirilor, mărt urisitorilor dar și ale creștinilor adormiți în Domnul.
Aceste nume se rosteau la amvon, în timpul Sfintei Liturghiei, exprimându -se astfel
comuniunea dintre mădularele Bisericii luptătoare și cele ale Bisericii triumfătoare. În mod
general prin diptice, folosit ca termen cu sens liturgic, putem înțelege că erau liste ce conțineau
numele celor care aduceau daruri la Biserică, ale clericilor superiori, ale martirilor și ale
credincioșilor adormiți în credința Învierii.
„Dipticele liturgice au purtat diferit e numiri precum cataloage -liste sacre; diptice
mistice; cataloage ecleziastice. În Biserica latină, ele s -au numit libri anniversarii; ecclesiae
matricula liber viventium et mortuorum; liber vitae sau sacrae tabulae ”166.
În întrebuințarea pe care Biserica cr eștine a avut -o, se cunosc trei feluri de diptice: a)
diptice pentru cei botezați , aceasta fiind o listă -catalog cu cei botezați pe care se înscria numele
neofiților; b) dipticele celor vii , conținând la început numele a toți membrii comunității
creștine, ulterior doar numele ctitorilor, binefăcătorilor și milostivii bisericii respective; c)
dipticele celor morți , obișnuindu -se astfel să fie trecut orice creștin decedat dar ulterior doar
numele de martiri, mărturisitori și cei care se distinseseră printr -o viață creștină aleasă sau
fuseseră binefăcători și slujitori ai bisericii respective precum demnitarii de stat, episcopii și
preoții. În uzul Bisericii creștine, s -a înrădăcinat și dipticel e speciale pentru episcopi (acele
tabellae episcopales), în care se treceau numele episcopilor ortodocși care se distingeau prin
sfințenia vieții lor sau prin păstorirea aleasă a Bisericii respective. În pomelnicul pentru cei vii
se trecea în primul rând e piscopul comunității ce se afla în viață și apoi se treceau dregătorii
timpului. În scurt timp s -a ajuns ca lista ce cuprindea numele cu episcopilor decedați să se

165 Ibidem , p. 153.
166 Nicolae Dură, op. cit ., p. 638.

77
mărească. Astfel, alături de pomelnicul pentru creștinii morți și vii, va apărea un pomelnic în
care erau trecuți episcopii decedați și cei ce se aflau în viață.
„În felul acesta se sublinia continuitatea apostolică, se mărturisea importanța istorico –
canonică a scaunului respectiv și se afirma comuniunea în credința ortodoxă a ierarhilor
respecti vi. Ulterior, lista sau pomelnicul cu episcopii scaunului respectiv a ajuns să fie cunoscut
sub numele de diptycha episcoporum ”167.
În secolul IV, atunci când Biserica creștină își dobândește libertatea de a se manifesta
în mod legal în stat, „conștiința sob ornicității sale este exteriorizată prin sinoadele
ecumenice ”168. Mărturia sigură a comuniunii episcopale de tip ortodocs, se face prin rostirea
numelor acestora în cadrul Sfântei Liturghii. „Numele episcopilor ortodocși sau ale
întâistătătorilor Bisericilor constituite în cadrul etnico -geografic se treceau în diptice. Aceste
diptice erau un fel de certificate de credință în care se înscriau doar episcopii care făceau parte
din Biserica ortodoxă ecumenică. Ștergerea vreunui episcop din aceste diptice presupun ea
înlăturarea lui din Biserica ortodoxă ecumenică. Lipsa de comuniune a episcopilor implica o
stare de schismă între comunitate și Bisericile respective ”169. Această stare ce aduce starea de
necomuniune sau necanonicitate, se va materializa prin înlăturarea sau nepomenirea numelor
acestor episcopi din dipticele fiecărei Biserici. Dipticele episcopilor au dat astfel naștere la
martirologiile de mai târziu, așa după cum dipticele celor morți au creat necrologurile.
Episcopii se foloseau de diptice pentru a a nunța comunității și celorlalte Biserici surori,
ridicarea lor la demnitatea de arhiereu. Erau deci niște diptice ecleziastice, care aveau o formă
analogă cu cea a dipticelor consulare folosite în cuprinsul statului de consuli.
Cuvântul a canoniza își are originea tocmai în această practică a scrierii numelor în
diptice. A canoniza înseamnă punere, trecere, înscrierea în canon, „pentru că dipticele se citeau
în timpul canonului Liturghiei. Lipsa unor mărturii precise, referitoare la diptice în secolele I –
II, se datorează faptului că acest act liturgic nu se dezvoltase; făcea parte integrantă din ritul
Liturghiei primare, care se afla într -o formă generală sau cu totul condensată, ca în toate riturile
Liturghiei primitive ”170.

167 Ibidem , p 640.
168 Ibidem , p. 640 -641.
169 Grigoriță Georgică, op cit , p. 155.
170 Ibidem , p. 156.

78
În Liturghia primară -creștină, diferitele categorii de credincioși, erau pomenite în
general în cadrul rostirii ecteniilor. „Dipticele ar putea fi considerate deci, o desprindere din
cadrul ecteniei. De fapt, dipticele erau o ectenie dezvoltată și precizat ă la persoană. Deci
practica dipticelor a existat de la înființarea Bisericii creștine, dar a lipsit termenul tehnic care
să denumească această practică ”171.
Cuvântul diptice se încetățenește în limbaj, abia după secolul al IV -lea. Lipsa acestui
termen nu i mplică însă absența sa în calitate de act liturgic din practica Bisericii. Chiar Sfântul
Ciprian ne oferă mărturia tradiției Bisericii din Apus. Acesta afirmă că preotul poate să
pomenească la jertfelnic numele celor pentru care se va aduce jertfă și inter zice totodată ca
jertfa să fie adusă pentru eretici, pentru cei neîmpăcați cu sfânta Biserică. Sf ântul Ciprian al
Cartaginei consideră actul liturgic al dipticelor drept o moștenire de la înaintașii săi.
„În formularul Liturghiei primare din Constituțiile Apostolilor găsim un pomelnic
general: se pomeneau patriarhii, proorocii, drepții, apostolii, martirii, mărturisitorii, episcopii,
preoții, diaconii, ipodiaconii, citeții, psalții, fecioarele, văduvele, laicii ”172. Potrivit acestui
formular liturgic, episcop ul locului se ruga pentru conducători, pentru cei în dregătorie, pentru
sfinții martiri și pentru cei adormiți în credință. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne dă mărturii
prețioase despre existența acestor diptice în forma lor liturgică încă din secolul IV .
Episcopul Ierusalimului vorbește despre pomenirile care aveau loc după săvârșirea
Sfintei Liturghii, slujba nesângeroasă adusă ca prinos lui Dumnezeu. Chiar Sfântul Ioan Gură
de Aur consemnează practica din vremea sa, spunând că se fac ofrande pentru mo rți încununate
cu rugăciuni.
Din secolul al V -lea, în limbajul bisericesc, prin diptice înțelegem cataloage cu numele
creștinilor vii și adormiți, ce trebuiau și urmau să fie pomenite înaintea jertfelnicului, la
săvârșirea Sfintei Euharistii. „Lectura aces tor diptice în timpul Liturghiei era o mărturie
evidentă a comuniunii canonice cu Biserica universală și cu ortodoxia învățăturii ei ”173.
Dionisie Areopagitul este primul care impune în circuitul limbajului liturgic cuvântul
diptice. El numește aceste catal oage ca fiind niște poeme religioase. Sfântul Maxim
Mărturisitorul relatează că în diptice se pomeneau și ctitorii de Bisericilor. Astfel slujitorul
pomenea pe împărat, apoi pe toți cei sfințiți (hirotoniți) și dacă se aflau încă în viață, pomenea

171 Ibidem , p. 158.
172 Ibidem , p. 158 -159.
173 Ibidem , p. 160.

79
și numel e celor care au construit sau ctitorit vreo biserică, după moarte aceștia fiinde trecuți în
coloana celor adormiți, și citiți în taină.
Obiceiul de a se scrie pe pereții proscomidiei numele ctitorilor și ale ostenitorilor
înălțării bisericii respec tive a rămas până în zilele noastre. Pomelnicele, ca acte liturgice, au
fost prezente în uzul tuturor Bisericilor vechi, atât în Orient cât și în Occident, deși forma și
locul lor în ser viciul divin a variat. „Înscrierea numelui unei persoane în diptice certifi ca
comuniunea sa canonică cu Biserica universală. Ștergerea din diptice era o mărturie a
îndepărtării persoanei respective din comunitatea bisericească. Cazuri de înlăturare, de ștergere
din diptice au fost deseori consemnate de isto ria bisericească. Însc rierea și ștergerea din
pomelnicele marilor biserici au creat un climat de controverse nesfârșite în epoca sinoadelor
ecumenice ”174. Trecerea într -un diptice ecclesial, era mărturia ortodoxiei persoanei respec tive.
Ștergerea din diptice era o consecință a ruperii legăturii cano nice cu Biserica Ortodoxă, a
dezechilibrului din comuniunea mădularelor creștine.
„Această rupere, îndepărtare de matca Orto doxiei, se materializa prin schismă, erezie,
apostazie, neparticipare la sinoadele ecumenice etc. Uneori, d reptul de a șterge din diptice a
revenit doar unui episcop sau întâistătătorului Bisericii respective, care adesea nu chibzuia cu
toată luarea aminte asupra consecințelor acestui fapt, ce putea avea urmări dezastruoase pentru
unitatea Bisericii. În diptice erau trecute și sinoadele ecumenice ”175.

4.2 Dipticele în Biserica ortodoxă. Privire istorico -canonică .
„Un studiu amănunțit al canoanelor din acel Corpus Juris Canonici al Bisericii
Ortodoxe ne permite să desprindem unele mărturii canonice referitoare la diptice ”176. Potrivit
hotărârii canonului 34 apostolic, toți episcopii Bisericilor provinciale trebuiau să recunoască și
să considere drept căpetenie a lor, pe întâiul episcop al cărui scaun se afla în capitala provinciei
bisericești principale. Pomenirea în tâistătătorului Bisericii respective în dipticele fiecărei
dioceze, era astfel o dovadă a comuniunii lor dogmatice, canonice și cultice cu Biserica întregii
provincii, ce exista la fiecare neam. Conform hotărârii canoanelor Bisericii ecumenice, în
diptice erau trecuți toți episcopii ortodocși care se întruneau în sinoade, fie locale fie
ecumenice, pentru a formula învățătura de credință a Bisericii.

174 Ibidem , p. 161.
175 Ibidem , p. 162.
176 Ibidem , p. 164.

80
Preoții erau obligați de canoane să respecte pe episcopii de care aparțineau. Pomenirea
episcopilor lor la Sf ânta Liturghie era o dovadă grăitoare și pilduitoare a comuniunii canonice
a preoților cu ierarhii lor. Episcopul locului era trecut în dipticele fiecărei Biserici. Această
practică a Bisericii primare este încă riguros respectată și în zilele noastre, în cadrul Ortodoxiei
ea fiind un adevărat imperativ. „Ea este expresia acelui comunicatio in sacris , a întregii obști a
credincioșilor, în frunte cu preotul lor, cu ierarhul locului ”177.
Hirotonia întâistătătorilor unei Biserici „se încunoștiința Bisericii uni versale prin
epistole canonice; după aceea, numele celor hirotoniți erau trecute în diptice, pe care
întâistătătorul fiecărei Bisericii le rostea la Sfânta Liturghie ”178. În cazul în care întâistătătorii
Bisericii respective mărturiseau ulterior o altă credi nță decât cea ortodoxă, sau se dovedea că
hirotonia lor era evident necanonică, aceștia erau șterși din diptice și considerați ca fiind afară
din comuniunea canonică a Bisericii și a Ortodoxiei.
Canonul 1 al Sinodului III ecumenic dispune clar înlăturarea definitivă din treapta
episcopească a celor care s -au dezbinat de sfântul și ecumenicul sinod, deoarece aceștia sunt
excluși din comuniunea bisericească. „De această comuniune bisericească a întâistătătorilor
din fiecare Biserică autocefală și autonomă cu Biserica universală se lua act tocmai prin
prezența lor în dipticele fiecărei Biserici. Rostirea numelui lor era o garanție a acestei
comuniuni bisericești cu sinoadele ecumenice și cu tradiția Bisericii universale. Epistolele
canonice aveau un caracter ex pres, pe când înscrierea numelui lor în diptice și rostirea lor în
cadrul săvârșirii Sfintei Liturghii lua un caracter aparte ”179. Se realiza așa o comuniune în
credință a acestor episcopi întîistătători și conducători creștini, cu întreaga Biserică formată din
laici și clerici.
Criteriul pe care l -a folosit ortodoxia mereu privind modul așezării episcopilor în
diptice, depindea de receptarea hotărârilor dogmatice, canonice și cultice ale sinoadelor
ecumenice. Depunerea din treapta arhieriei presupunea șterge rea numelui acestuia din
catalogul ierarhicesc, din agendele episcopatului, așa cum erau numite aceste diptice. Fără
îndoială, aceste cataloage ieraticești circulau separat, dar de cele mai multe ori în aceste
cataloage erau încadrate în diptice, la rublic a celor vii.

177 Nicolae Dură, op. cit., p. 642
178 Ibidem , p. 644.
179 Ibidem , p. 644 -645.

81
Canonul I Trulan dispune înlăturarea din diptice a tuturor celor care nu respectă
învățătura de credință a Bisericii. În canonul 1, părinții de la sinodul VI ecumenic cer
înlăturarea din catalogul creștinesc, a celor care nu țin dogmele drepte i credințe, textul fiind
unul foarte bine precizat, astfel : „Oricine nu ar ținea și nu ar îmbrățișa menționatele dogme ale
dreptei credințe și nu va propovădui așa, ci va încerca să se împotrivească acelora, să fie
anatema, potrivit hotărîrii date acum de arătații sfinți și fericiți părinți, și să fie scos și să cadă
din catalogul creștinilor ca un străin ”180.
Dipticele era deci cunoscut și sub numele de catalog al creștinilor. Este încă o dovadă
că termenul tehnic de diptice apare ulterior și se va încetățen i în literatura dar și în limbajul
liturgic de către cei care se vor ocupa de istoria și exegeza culturii creștine. Lipsa acestui termen
nu îndreptățește pe nimeni să considere că Biserica nu ar fi cunoscut practica dipticelor încă
din vremuri primare. Măr turia Sfinților Părinți de la Sinodul al -VI ecumenic este fără
comentariu, o realitate incontestabilă a acestui fapt. Evident, mărturiile patristice și liturgice
sunt întărite de acele mărturii canonice, ce stau drept călăuzitoare și edificatoare.
„Ordinea în care se rosteau din diptice numele întâistătătorilor primelor scaune ale
Bisericii Ecumenice, a fost impusă de canoanele sinoadelor ecumenice. Canoanele 6, 7 sin. I
ec., 2, 3 sin. II ec., 28 sin. IV ecumenic, 3 sin. VI ec., au stabilit ordinea celor di ntâi cinci scaune
ale Bisericii Ecumenice pe baza principiului general, pe care l -au observat și Apostolii înșiși,
și care au fost în vigoare de -a lungul veacurilor și anume că împărțirea teritoriilor bisericești se
adaptează împărțirii politice (can. 17 s in. IV ec.) și că importanța și caracterul diferitelor scaune
se determină după importanța în raporturile de stat a cetăților respective în care se găsesc acele
scaune. Respectarea acestei ordini în dipticele Bisericilor locale stabilea o normă canonică cu
caracter permanent în Biserica Ecumenică ”181. Ordinea scaunelor eparhiale din Biserica
autonomă sau autocefală a fost hotărâtă de sfintele sinoade locale și sancționată de obi ceiul
canonic și de practica îndelungată.
Această ordine sau ierarhie canonică „avea la bază același principiu canonic, sancționat
de canonul 17 al sinodului IV ecumenic, care își găsea expresie elocventă și în dipticele
Bisericilor respective ”182.

180 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 106.
181 Nicolae Dură, op. cit ., p. 646.
182 Ibidem , 647.

82
Canonul 123 din colecția canonică a sinoadelor de la Cartagina „cere admonestarea, de
către episcopii vecini, a episcopului neglijent în pri vința condicelor. Aceste condici pot fi
identificate cu dipticele. Acest canon este deci o mărturie de netăgăduit despre practica
dipticelor în Biserica Africană, încă din primele secole ”183.
Canonul 13 al sinodului local din Constantinopol (861) cere cateri sirea preotului sau
diaconului care nu pomenește numele episcopului lor în diptice, căci „dacă de acum înainte
hotărau sinodalii în acest canon — vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pen tru
oarecare vinovăție, înainte de sinodiceasca judecată și cercetare, și de osândirea lui desăvârșită
ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela, și numele lui nu -l va pomeni la sfintele
rugăciuni ale Litur ghiilor, precum s -a predanisit Biseri cii, acela să se supună caterisirii și să se
lipsească de toată demnitatea ieraticească ”184.
Canonul 14 al aceluiași sinod dispune ca episcopul să pomenească din diptice numele
mitropolitului său. „Dacă vreun episcop cu pretextul că acuză pe mitropolitul său , nu ar pomeni
numele lui după obicei, la dumnezeiasca slujbă tainică, Sfîntul sinod a hotărît ca acela să fie
caterisit ”185. După cum se poate observa din textul acestuia, canonul 14 legifera o practică
îndelungată, sancționa un obicei canonic. Pomenirea nu melui mitropolitului se făcea în baza
unui obicei bine înrădăcinat. „Dreptul cutumiar al dipticelor primea sancționarea și prin
hotărîrea acestui canon ”186.
Hotărîrea canonului 15 al sinodului local din Constantinopol (861) întregește
dispozițiile canoanelor precedente (13 și 14). În canonul 15 se cere pomenirea numelui
patriarhului la diptice, în cadrul Sfintei Li turghii , astfel „dacă vreun presbiter sau episcop sau
mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriu său patriarh,, și nu ar po meni
numele acestuia, precum este hotărît și rînduiat în dumnezeiasca slujbă tainică, Sfîntul sinod a
hotărît ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această
nelegiuire ”187. Din textul celor trei canoane (13, 14 și 1 5) rezultă că pomenirea după diptice se
făcea în mod nominal, în auzul tuturor, exceptând dipticele generale, cele pe grupe, în genul
ecteniilor.

183 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 327.
184 Ibidem , p. 345.
185 Ibidem , p. 345 -346.
186 Ibidem , p. 346.
187 Ibidem , p. 347.

83
4.3. Tema Dipticelor la nivel interortodox
În Biserica Ortodoxă, „citirea dipticelor ocupă un loc mai larg, nu numai ca întindere,
ci și cu privire la numărul mo mentelor, de care pot fi legate ”188. În afară de momentul
proscomidiei, un moment rezervat citirii pomelnicelor, se mai află o stare prezentă în Liturghia
credincioșilor după sfințirea Cinstitelor Daruri, unde preotul se roagă pentru diferite grupe.
Astfel Liturghia Sfântului Vasile cel Mare prevede formule pentru pome niri nominală a
credincioșilor vii și morți, în timpul cântării Axionului, prilej cu care se pomenește cu glas tare
și episcopul locului. Ș i la ieșirea cu Cinstitele Daruri se va pomeni chiriarhul locului, cu glas
tare. Deci se pare că hotărârea celor trei canoane (13, 14, 15) se referă la toate aceste momente
liturgice în care sunt pomeniți ierarhii, ca păstori de suflete (episcopi, mitropol iți sau patriarhi).
Canonul al 13 -lea dispune „pomenirea ierarhului local la sfintele rugă ciuni ale
Liturghiilor. Canonul al 14 -lea cere ca pomenirea chiriarhului res pectiv să aibă loc la
Dumnezeiasca slujbă tainică. Canonul al 15 -lea prevede pomenirea numelui, precum este
rânduit și hotărât în dumnezeiască slujbă tainică. Pomenirea nominală, în auz, a dipticelor, se
făcea deci, în secolul IX, după o rânduială tipiconală și după un obicei liturgic în toate
momentele liturgice. Ulterior, practica s -a schi mbat. După Liturghiile ortodoxe, pomeniri în
auz se fac numai la ieșirea cu Sfintele Daruri ”189.
Din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic, recitarea pomelnicelor se poate face
„cu efect salutar în tot cursul slujbei Sfintei Liturghii. Biserica Ortod oxă a Răsăritului ne învață
că eficacitatea pomelnicelor este legată doar de un anumit moment al Liturghiei. Interzicerea
citirii pomelnicelor credincioșilor, la ieșirea cu Sfintele Daruri este doar o problemă de
disciplină, care stă în legătură cu estetic a ritului, căci »nu se cuvine ca amănuntele accesorii să
fie exagerate pînă acolo ca să înece acțiunea principală». În prezent, rânduiala liturgico –
canonică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, face o excepție îngăduind ca numele ctitorilor să fie
pomenite în auz la slujbele bisericești ”190. Pomenirea numelor de creștini, în timpul Axionului,
pentru care nu s -au depus miride pe sfântul disc anterior, este considerată de liturgiști drept un
moment de excepție, asupra căruia autoritatea bisericească canonic constituită poate hotărî.

188 Nicolae Dură, op. cit ., p. 651.
189 Ibidem , p. 652.
190 Ibidem , p. 654.

84
În canonul 1, Sinodul de la Constantinopol din anul 879 „hotăra ca toți clericii, episcopii
și mirenii puși sub legătură sau caterisire sau anatematisire de Biserica Apuseană să fie puși și
de Biserica Răsăriteană și viceversa ”191. Pedepsirea caterisiților și anatematizarea lor avea
urmările ei; ea implica îndepărtarea episcopilor respectivi din dipticele Bisericii Ecumenice.
Ștergerea numelor lor se făcea în baza unui consens universal și a unei practici bazate pe un
obicei canonic vechi. Înlăturarea numelui lor din diptice presupunea ruperea legăturilor harice
cu Biserica universală precum și îndepărtarea lor de comuniunea de credință, canonică și
euharistică, certificând astfel căderea lor din categoria de membrii ai Bisericii Ort odoxe.
În cuprinsul canonul 81 al sinodului de la Cartagina (419), se dispune a se ștearge din
diptice, numele acelor episcopi care lasă moștenitori pe eretici sau păgâni la conducerea
creștinilor. Acest canon al sinodului menționat se referă deci la dipti ce sau cataloagele creștine;
în textul canonului nu apare însă termenul tehnic de diptic. Cuvântul de diptic era substituit
prin pomenire sau pomelnic. Cuvintele din canon fac referire la dipticele bisericești. Era vorba
deci de dipticele nominal al episco pului. Înlăturarea din diptice a episcopilor respectivi însemna
excluderea lor din comuniunea Bisericii. Mărturii despre dipticele liturgic găsim și în epistolele
canonice ale unor ierarhi de seamă din Biserica creștină .
În limbajul canonic, în Biserica B izantină, prin diptice se înțelegea acea listă a
succesiunii episcopilor, de la Apostoli. Unele diptice aveau trecute la stânga lor nume de
împărați iar la dreapta numele episcopilor locali.
Odată cu organizarea Bisericii creștine „în cadrul unor circumscr ipții teritorial –
geografice și etnice, în aceste liste apar numele mitropoliților, exarhilor, patriarhilor,
întâistătătorilor Bisericii respective. Înscrierea numelor în aceste diptice certificau
comuniunea de credință, unitatea canonică și cultică a Bise ricii ortodoxe locale și a ierarhiei
respective ”192.
Așadar participarea întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe la un viitor sinod ecumenic va
implica și o cercetarea a dipticelor și tomosurilor de autocefalie. În acestea vom găsi ordinea
scaunelor episcopale din Biserica Ecumenică. „Conform tradiției canonice, dreptul de a prezida
și de a conduce dezbaterile unui sinod ecumenic îl are acel episcop al cărui scaun are întâietatea

191 Floca Ioan arhid. Prof. dr, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 2005, p. 349.
192 Nicolae Dură, op. cit, p. 655.

85
onorifică în rândul celorlalte scaune episcopale din Biserica Ortodoxă Ecumenică ”193. În cursul
istoriei, episcopii autocefali ai diferitelor Biserici au purtat diferite titluri onorifice.
În diptice aceștia erau trecuți ca fiind mitropoliți, arhiepiscopi, exarhi, primați, sau
patriarhi. Atât exarhii cât și patriarhii aveau o jurisdicți e aparte asupra întregii dioceze ce îi era
subordonată. Patriarhul din Constantinopol avea sub jurisdicție trei dioceze, respectiv Tracia,
Asia și Pontul.
Prin canoanele 6 și 7 ale sinodului I ecumenic și canonul 3 al sinodului II ecumenic s –
a stabilit ran gul onorific al tuturor patriarhilor, conducători ai eparhiilor consacrate. În dipticele
Bisericii Ortodoxe s -a respectat astfel ordinea impusă de aceste canoane. Prin canonul 28 al
sinodului IV ecumenic se va legifera jurisdicția patriarhilor și se va men ționa rangul lor onorific
pe care îl vom împlini în ierarhia dipticelor. Sinodul Trulan, prin canonul 36 și apoi sinodul
ținut în Biserica Sfânta Sofia (anul 861), prin canonul 1, se vor întări hotărârile canonului 28
al sinodului al IV -lea ecumenic. „Astfel canonul 28 al sinodului IV ecumenic și canonul 36 al
sinodului Trulan au sancționat deci principiile fundamentale ale ierarhiei scaunelor bisericești.
Aceste canoane au legiferat o stare de lucruri existentă deja în Biserică, consemnată însă și de
diptice, în care ordinea scaunelor episcopale devenea o realitate canonică. Sinodul Trulan, prin
canonul 36 stabilea circumscripția teritorial -geografică a primelor cinci scaune episcopale din
întreaga lume creștină (ikumene) și determina în același timp rangul ierarhic între întâistătătorii
acestor ținuturi ”194.
Realitatea și dezvoltarea socială a scaunelor ierarhicești, a arătat că rolul hotărâtor în
stabilirea acelor criterii impise în vederea acordării întâietății scaunelor episcopale, l -a avut
întotdeauna, elementul de ordin istorico -politic. „Un fapt asemănăt or s-a petrecut și cu scaunul
din Ierusalim, care își dobândea prin canonul 7 al sinodului I ecumenic o întâietate de onoare,
deși depindea de Cezareea, ce era capitala ținutului bisericesc. Din canonul 6 al sinodului I
ecumenic, reiese că existau și alte scaune episcopale, care se bucurau de aceleași drepturi și
privilegii întărite de acest canon pentru cele patru eparhii: Roma, Alexandria, Antiohia,
Cezareea ”195.

193 Ibidem , p.656.
194 Ibidem , p. 657.
195 Ibidem , 657 -658.

86
Din practica convocării și prezidării sesiunilor întrunite în cadrul sinodalelor
ecumenice, r ezultă că se ține seama în special, dacă la aceste întâlniri sau soboare, episcopii
scaunelor celor mai însemnate luau parte personal sau prin reprezentanți, ori dacă vreunul
dintre întâistătătorii scaunelor respective președinția onorific sinodul.
„Proble matica majoră a viitorului sinod ecumenic o va constitui desigur și stabilirea
ierarhiei onorifice a scaunelor episcopale. Cercetarea dipticelor din fiecare Biserică autocefală
sau autonomă va oferi un material auxiliar prețios în restabilirea ierarhiei on orifice a scaunelor
episcopale din Biserica Ecumenică. Unele hotărâri ale Sinodului ecumenic din Constantinopol,
referitoare la stabilirea ierarhiei scaunelor episcopale din Biserica Ecumenică Ortodoxă vor
necesita o reexaminare și sancționare de către vii torul sinod ecumenic ”196.
Trecerea în diptice a conducătorilor spirituali ai fiecărei Biserici, potrivit titulaturii cu
care era încununat, se făcea îndată după trimiterea documentelor de întronizare prin epistole
frățești celorlalte biserici surori, cu iden titate irenică, ce se trimiteau reciproc la anumite
evenimente din viața Bisericilor respective.
În spiritul acestei afirmații făcute de Patriarhia Ecumenică „în urmă cu aproape un
secol, se poate reconsidera și restabili ordinea onorifică a scaunelor epi scopale din dipticele
existente, la viitorul sinod ecumenic. În tomosul menționat se făcea referință expresă și despre
diptice. Patriarhia Ecumenică cerea Sfântului Sinod al Bisericii noastre să pomenească în
dipticele sale și pe ceilalți patriarhi ortodoc și «…pentru ca legătura unirii duhovnicești și
relațiunea sfintelor lui Dumnezeu Biserici să rămînă neatinsă întru toate ”197.
De la această obligație nu se poate sustrage nici o Biserică autocefală, fără riscul unei
căderi din ecumenicitate și din comuniun ea eclesială. În scopul păstrării vii a acestei unități
bisericești, Sfinții Părinți au hotărât caterisirea preotului care nu pomenește pe episcopul său la
sfintele slujbe. Episcopul care face la fel față de mitropolit, sau mitropolitul față de patriarhul
său, căci conform dispoziției sfintelor canoane, aceștia cad din treapta ierarhiei. Dispoziția
Sfinților Părinți, „sancționată de canoanele Bisericii, se poate aplica oricărei Biserici
autocefale, al cărei sinod n -ar mai primi în dipticele sale și n -ar mai pomeni pe patriarhul
ecumenic, pe ceilalți patriarhi și celelalte Biserici Ortodoxe, pierzându -și prin însuși acest fapt,

196 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Problema unui viitor Sinod Ecumenic , în revista Ortodoxia, nr . 2/1968, p. 331.
197 Ibidem, p. 332.

87
calitatea de mădular al Bisericii Ecumenice. Așadar, trecerea în diptice a întâistătătorului unei
Biserici se făcea în urma primirii gramatei sinodale de instalare ”198.
Înscrierea în diptice era expresia vie și materializată, concretă, a comuniunii dogmatice,
canonice și cultice între Bisericile respective. Lipsa numelui întâistătătorului unei Biserici din
dipticele altei Biserici Ortodo xe sau ștergerea efectivă a numelui respectiv, era o mărturie
directă că Bisericile respective nu se aflau în comuniune de credință, duhovnicească, ceea ce
atrăgea după sine disensiune în sânul ortodox.
Dipticele au fost și rămân unul „din mijloacele prin care s -a manifestat comuniunea
duhovnicească a întregii Biserici Ortodoxe. Împărtășirea reciprocă a pomelnicelor sau a
dipticelor este chiar expresia comuniunii duhovnicești a Bisericilor locale. Prof. Dr. Iorgu
Ivan notează că din conștiința acestei comun iuni, rezultă îndemnul pentru creștinii unei
Biserici Ortodoxe locale de a căuta să se împărtășească și ei de bunurile duhovnicești ale
celorlalte Biserici locale ca de bunurile proprii ”199.
Singurul organ competent care stabilea ordinea pomenirii Bisericilo r Ortodoxe, înscrise
în diptice, a fost și rămâne Sfântul Sinod Ecumenic. „Bisericile autocefale își traduc în viață
principiul egalității, care guvernează raporturile dintre ele și prin pomenirea reciprocă de către
întâistătătorii lor ”200.
Realitatea canonică ortodoxă „certifică însă că precăderea onorifică nu îndreptățește
prerogativele jurisdicționale. Ordinea precăderii onorifice a diferitelor scaune, întocmite de Pă –
rinții sinoadelor ecumenice, va trebui să țină seama de schimbările care au avut loc în viața
Bisericii Ortodoxe. Apariția unor noi Biserici autocefale, adaptarea de către unele Biserici
autocefale a unor forme de organizare, care presupune pentru Biserica respectivă un alt rang în
cadrul organizației ierarhice, fac ca listele întocmite de Sfinții Părinți să nu mai corespundă
realității canonice de astăzi ”201. Așadar în tocmirea unor noi liste cu ordinea onorifică a
scaunelor autocefale de către sinodul panortodox ecumenic sau de consensul gene ral al
Bisericii, se impune de la s ine a fi una din principalele teme abordate. Aceasta implică și aduce
cu ea obligativitatea revizuirii dipticelor. Cu acest prilej, pomenirea întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe auto cefale impune și stabilirea unei noi ordini onorifice.

198 Grigoriță Georgică, op cit , p. 165.
199 Ibidem , p. 166
200 Ibidem , p. 167.
201 Ibidem , p. 167 -168.

88
Dipticele, ca act liturgic, „rămâne o mărturie canonică, un material liturgico -canonic
documentar prețios, în stabilirea ordinei onorifice a scaunelor autocefale și un certificat al
ortodoxiei celor înscriși în el. Dipticele grăiesc peste veacuri despre unitatea dogmati că,
canonică și cultică a Bisericilor Ortodoxe ”202.

4.4 Actualitatea problemei Dipticelor în zilele noastre
Prima Conferință Panortodoxă Presinodală s -a desfășurat în perioada 21 -28 noiembrie
anul 1976 la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chamb esy/Geneva, fiind
reprezentate treisprezece Biserici Ortodoxe. Înainte de deschiderea oficială a Conferinței, pe
data de 20 noiembrie, va fi avut loc o întrunire a conducătorilor delegațiilor Bisericilor
Ortodoxe pentru a stabili ordinea de zi, trebuind să se pronunțe și asupra autorității respectivei
întruniri întrucât unii participanți au susținut că totul trebuie discutat în ședință plenară.
Constatarea lipsei de criterii dar si a existenței unui regulament, vor îngreuna desfășurarea
activităților. Astfe l, temele propuse de către conducătorii delegațiilor au fost cele privitoare la
revizuirea listei temelor ce trebuiau rezolvate în mod unanim decizional; examinarea metodei
de pregătire a Sinodului cu privire la studiul temelor; dar și o reală perspectivă de ansamblu și
de evaluarea a relațiilor și a dialogurilor Bisericii ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni.
Lucrările propriu -zise ale conferinței au debutat în ziua de 22 noiembrie a anului 1976,
moment în care presedintia acestei adunări a prezentat un referat introductiv în care a arătat
aspectele asupra cărora conferința ar fi trebuit să se pronunțe urgent. Acestea prevedeau
accelerarea convocării mult așteptatului Sinod ortodox, menționându -se atent durata sa, temele
cu un caracter nondo gmatic, răspunsurile convenabile problemelor arzătoare care împiedicau
buna funcționare a lucrării Bisericii, dar și pronunțarea asupra aspectelor ce vizează viața
clerului pentru o uniformitate panortodoxă; Se poate constata o intensă preocupare a alegerii
anumitor teme din lista de teme din 1961, fiind înlăturate temele dogmatice, în același timp
precizându -se că Sfântul și Marele Sinod nu va înlătura sau va emoite canoane, ci numai le va
da o interpretare actuală acceptată unanim interortodox , urmându -se tradiția Sinoadelor
ecumenice.

202 Ibidem , p. 170.

89
Pentru buna desfășurare a lucrărilor primei Conferințe Panortodoxe Presinodale, spre
luarea celor mai bune decizii unanim recunoscute, s -a hotărât înființarea și organizarea a trei
comitete de lucru, ce trebuiau să se ocupe de revizuirea și de metodologia studierii temelor.
Primul pas în aceste demersuri a fost revizuirea catalogului de teme, prin reținerea a numai
zece teme care impuneau hotărâri panortodoxe de autoritate în cel mai scurt timp. Aceste teme
deși impr imate cu un puternic caracter teologic, ele nu au avut implicații dogmatice altele decât
cele deja stabilite prin hotărârile canonice vechi.
„Temele care implică o interpretare corectă a legislației canonice ortodoxe și a întregii
tradiții canonice a Biser icii de Răsărit sunt cele care privesc relațiile interortodoxe, precum
problema diasporei, a autocefaliei, a autonomiei și mai ales a dipticelor. Dificultatea tratării
acestor teme este dată tocmai de poziția Patriarhiei Ecumenice și a teologilor greci fa ță de
abordarea lor, mai ales prin interpretarea canoanelor de o manieră care justifice propriile
poziții ”203.
În cadrul celei de -a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy, 1986), care
s-a putut face remarcată prin lucrările și hotărârile luate în cadrul întâlnirilor, stabilind teme
pentru următoarele conferințe și fixând totodată o metodologie precisă pentru viitoarele
întruniri panortodoxe, s -a avut în vedere faptul că temele ce urmau a fi discutate erau cu mult
mai dificile din cauza divergențel or apărute între Bisericile locale ortodoxe surori. În virtutea
celor patru viitoare teme (Diaspora; Autocefalia și modalitatea ei de proclamare; Autonomia și
modalitatea ei de proclamare; Dipticele), Conferința Panortodoxă Presinodală, a stabilit și a
impus organizarea mai multor întruniri ale Comisiei Pregătitoare. Acestea aveau să elaboreze
proiectele de text pentru temele menționate. „Se poate spune că cele patru teme eclesiologic –
canonice sunt foarte importante, după unii teologi greci chiar cele mai importante dintre cele
zece teme de pe agenda Sfântului și Marelui Sinod. Însă, în același timp, aceste teme sunt și
cele mai vulnerabile care au creat adevărate obstacole în calea convocării Marelui Sinod
Ortodox ”204.
Comisiile Interortodoxe de la Chambésy din 1990 și 1993 pentru pregătirea celei de A
IV-a Conferințe Panortodoxe Presinodale vor avea menirea de a stabili un text precis spre
adoptare în vederea temelor precum autonomia și autocefalia dar și a dipticelor.

203 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, op cit ., p. 333.
204 Grigoriță Georgică, op cit , p. 174.

90
Comisia I a constatat faptul că toate Bisericile Ortodoxe surori, tânjesc după rezolvarea
acestei teme intens dezbătute, respectiv cea a Diasporei cât mai repede cu putință. Această
problemă urmărea a fi organizată și soluționată în conformitate cu învățătura eclesiologic –
ortodoxă, cu sfânta Tradiție și cu practica Bisericii Ortodoxe. Dificultățile prezente în sânul
comisiei ortodoxe, au dat naștere la necesitatea creării unei situații de tranziție care să
pregătească terenul pentru o soluție canonică a problemei care să se bazeze pe principii și
norme bine definite. Pentru această perioadă de tranziție urmează să fie create în fiecare dintre
regiunile definite câte o „adunare episcopală” din care să facă parte toți episcopii canonici ai
regiunii, care sunt în comuniune canonică cu toate Biseri cile Ortodoxe și care se află în
jurisdicțiile Bisericilor Ortodoxe autocefale locale, așa cum se regăseau chiar la acea vreme.
Adunările episcopale vor fi prezidate de ierarhul din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice și în lipsa
lui urmându -se ordinea din D iptice. Aceste adunări episcopale vor avea și un comitet executiv.
Adunările episcopale au în responsabilitate de a manifesta prin lucrarea lor unitatea Ortodoxiei,
de a dezvolta activități comune ale tuturor ortodocșilor din respectiva regiune, de a repre zenta
în comun pe toți ortodocșii în raport cu alte confesiuni și cu comunitatea din care fac parte.
Deciziile pot fi luate numai cu majoritatea de voturi .
Din raportul numit Autocefalia și modul de proclamare a ei, prezentat la această comisie
,,care rep rezintă contribuțiile Bisericilor Autocefale pe această temă, se poate constata
diferitele interpretări hermeneutice date tradiției și practicii canonice cu privire la proclamarea
autocefaliei, aceasta constituind alături de problema dipticelor cele mai se nsibile și dificile
probleme cu implicații canonice în raporturile interortodoxe”205.
Punându -se în discuție modul de procalamre, imediat după obținerea acestui consens,
Biserica ce va urma a fi proclamată ca autocefală, se va bucura de toate drepturile și p rivilegiile
canonice ce decurg din acest statut. Astfel printre privilegii amintim poziția în Dipticele
ortodox, posibilitatea întreținerii unor relații interortodoxe, dat fiind faptul că de acum Biserica
respectivă va fi parte integrantă în comuniunea Bis ericilor autocefale.
Observăm în evoluția acestor Întruniri Interortodoxe după cea de -A IV -a Conferință
Panortodoxă Presinodală (iunie 2009) că nota entuziastă și optimismul adus prin desfășurarea
celei de -a IV-a Conferințe, se va continua printr -un proces de pregătire a Sfântului și Marelui
Sinod al Bisericii Ortodoxe. Acest lucru va aduce cu sine convocarea Comisiei Interortodoxe
Pregătitoare pentru perioada 9 -17 decembrie -2009 la Chambesy -Geneva, sub președinția

205 Nicolae Dură, op. cit ., p. 660.

91
mitropolitului Ioan de Pergam. Temele prin cipale ce necesitau o discuție cât mai profundă în
cadrul acestei întâlniri, au rămas aceleași ce vizează autocefalia, autonomia și dipticele ortodox,
din cuprinsul listei de zece teme propuse în anul 1976.
În ceea ce privește tema „Dipticelor”, a fost su bliniată importanța aprecierii criterilor
ce se află în acord canonic cu eclesiologia și tradiția Bisericii spre a se putea stabili ordinea
Bisericilor locale, acestea fiind „vechimea recunoașterii autocefaliei sau a rangului patriarhal
al fiecărei Biseric i prin consens panortodox, așa cum a fost exprimat de către Sinoadele
Ecumenice sau – pentru Bisericile care au devenit autocefale după întrunirea Sinoadelor
ecumenice – asigurat prin grija Patriarhiei Ecumenice și cu referință la viitorul Sinod
Ecumenic”206. Tema dipticelor a fost transmisă spre o analiză mult mai temeinică următoarei
comisii panortodoxe. Această comisie și -a propus să definitiveze problema semnării tomosului
de autocefalie prin analizarea problemei dipticelor ortodoxe. Întrucât această prob lemă necesită
o atentă corectare, răspunsul unanim ortodox a fost amânat.
Unul dintre cele mai importante eveniment al ortodoxiei în actualitate, îl reprezintă
Sfântul și Marele Sinod din Creta, desfășurat în anul 2016 în perioada 16 – 26 iunie, sub
preșe dinția și atenta pronie a Sanctitatății sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Delegația
Patriarhiei Române, a fost condusă de Preafericitul Părinte Daniel, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române.
Înainte de începerea propriu -zisă a întâlnirii, Sanctitatea S a Bartolomeu, Patriarhul
Ecumenic, a vorbit despre cele 10 teme care au fost stabilite la prima Conferință Panortodoxă
Presinodală din anul 1976. Făcând o retrospectivă atentă, acesta a mărturisit că din cele 10 teme
adoptate în 1976, numai opt au fost dis cutate, iar două dintre aceste teme nu au întrunit
unanimitate , făcând referire la tema autocefali ei și a dipticel or.

206 Ibidem , p. 661.

92
Concluzii
Din tot ce s -a discutat cu privire la temele abordate, doar unele dintre acestea au astăzi
un Act oficial Sinodal, ce atestă unanima hotărâre la nivel interortodox. După cum s -a putut
constata, temele Autonomie, Autocefaliei, Diasporei și a Dipticelor, pre zintă în sânul ortodox,
de-a lungul timpului, teme esețiale și vulnerabile pentru Biserică. Acest fapt duce automat la
mici disensiuni, pe care unii sau alții le -au născut în dialogul interortodox, întrucât fie nu au
înțeles pe deplin rolul temelor propuse cu privire la împlinirea statutului legal, canonic și
organizatoric cu o bază strict teologică, fie nu au avut capacitatea de a explica în mod corect,
modul de organizare și de aplicare a temelor ce reprezentau principalele puncte pe ordinea de
zi a Confe rințelor Panortodoxe.
Iată că pentru prima dată, necesitatea lămuririi și reglementării autonomiei, a modului
de exercitare și a legalității sale canonice, s -a pus la întrunirea Comisiei Interortodoxe în luna
iunie a anului 1930, la mânăstirea Vatoped de la Ahtos. S -a cerut astfel să se studieze în mod
amănunțit deosebirile dintre o Biserică autocefală și una autonomă și astfel să se stabilească
condițiile pentru recunoaștere unei Biserici ca fiind de tip autonom. Comisia de la Votoped a
pus problema auto nomiei, dar și pe cea a autocefaliei, pe lista de teme spre dezbatere pentru
viitorul Sinod Ecumenic, între care figurează ca fiind ultima problemă pe lista de priorități.
Ca problemă organizatorică ce privește întreaga ortodoxie, autonomia și modul ei de
proclamare, se așteaptă să fie soluționată prin hotărâre general valabilă și unitară, ce trebuie să
se fundamenteze canonic pe cunoașterea tuturor aspectelor ei. Din analizarea de până aici a
acestei probleme, rezultă în mod clar, că existența Bisericilor autonome are temeiuri naturale,
istorice, canonic -juridice și unul în practica tradițională a Bisericii, recunoscute de întreaga
ortodoxie.
Principiul canonic al autonomiei bisericești, ca și principiu esențial și fundamental în
organizația și forma sa de conducere, se referă la raporturile reale întreținute de Bisericile
ortodoxe, cu celelalte societăți omenești, cu Bisericile surori și inclusiv cu Statul, în cuprinsul
căreia este activă.
Biserica este autonomă, înțelegând aceasta în cheia ce oferă sens faptului că în cadrul
Statului, în care -și desfășoară activitatea, Biserica își reglementează, își conduce și totodată
administrează în mod independent, prin organele sale proprii, problemele sale religioase,
culturale, sociale și epitropești. Principiul a utonomiei este un principiu fundamental al
Bisericii, care se realizează numai prin aplicarea sa practică, acolo unde Bisericii i se garantează

93
deplină libertate de mărturisire a credinței vii și lucrătoare și spațiul necesar de a se ocârmui
după rânduiala sfintelor sale canoane.
Autonomia bisericească, îmbracă și o formă locală, la un nivel mult mai mic, putându –
se vorbi și în cadrul restrâns de autonomie, referindu -ne la raporturile dintre diferite unități
bisericești de același tip, ortodoxe surori.
Temeiurile canonice, în virtutea cărora se poate exercita puterea bisericească, fără a
primejdui în vreun fel unitatea Bisericii există și pentru autonomie în cuprinsul canoanelor 34
și 35 apostolic. „Principiul autonomiei ca principiu fundamental, constă înd eosebi în
independența Bisericii, în organizarea și funcționarea ei, potrivit misiunii ei specifice, în cadrul
Statului în care -și desfășoară activitatea ”207.
Problema autonomiei bisericești, ca și aceea a autocefaliei de care este strâns legată,
este prezen tă datorită apariției unor neînțelegeri ivite între unele Biserici ortodoxe și unitățile
lor din diaspora. Aceste neînțelegeri au apărut mai ales datorită faptului că termenul de
autonomie a fost folosit în anumite accepțiuni și nu întotdeauna deosebit de cel de autocefalie,
autonomia însemnând starea de independență sau neatârnare nedeplină, în chip de semi –
autocefalie. În acest înțeles Bisericile autonome pot fi organizate la diferite niveluri. Ea are
însă o independență administrativă căreia i s -au impus diferite restricții. Acestea au variat de
la caz la caz și de la epocă la epocă, așa încât a existat o identitate de poziție între diverse
Biserici autonome. Limitele autonomiei pot varia până la anulare.
Autonomii pot exista atât în cadrul unei Biserici autocefale, cât și în afara granițelor
acestora. În mod obișnuit se poate afirma că tot ceea ce este îndreptățit să facă o Biserică
autocefală pentru sine însăși, poate sa fie recunoscut ca fiind total valabil și celei autonome
dependente de ea. Temeiuril e care justifică și în care își are izvorul autonomia ca instituție
juridică, după natura lor, sunt aceleași ca și în cazul autocefaliei precum cele de ordin natural,
istoric, practic, tradițional, canonic și social -politic. Normele ce privesc modul de con stituire a
Bisericii autonome sunt cuprinse în canoanele: 34, 37 Ap., 4, 5, 6, I ec.; 22, II ec. ; 8, III ec. ;
12, 19, 28 IV ec. ; 8 VI ec. ; 3, 6, VII ec. , – 9, 22 Antioh.; 6 Sard., – și 14, l Const. etc.

207 Iorgu prof. dr. D. Ivan, Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație și administrație pentru
unitatea Bisericii , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLV, nr. 3 -4/1969, martie -aprilie, Iași, p. 165 .

94
Din analiza celor prezentate, problema autocefa liei în ansamblul ei, poate avea ca punct
cheie faptul că „ea constituie o formă tradițională de organizare a unităților biseri¬cești
administrative, în cadrul Ortodoxiei și ca ea are temeiuri suficiente în legile firii, în legile
bisericești și deopotrivă poate fi justificată și din punct de vedere dogmatic ”208.
Ca urmare, ea s -a impus și trebuie respectată în ortodoxie, cu toate rânduielile ei, ca o
instituție canonică juridică de bază. În cadrul autocefaliei bisericești baza supremă o constituie
„puterea a postolică a cărei competență se exercită peste veacuri în procesul fondării
autocefaliei bisericești ”209. În acest înțeles, despre principiul autocefaliei bisericești vorbesc
limpede canoanele: 34, 35 și 37 Apostolice. De asemenea, Sinoadele Ecumenice și loc ale au
capacitatea de a prezenta principiul autocefaliei bisericești, prin textul canoanelor 4, 5, 6, 7 și
17 ale Sinodului I Ecumenic; 2, 3, ale Sinodului II Ecumenic; 8 al Sinodului III Ecumenic; 5,
9, 12, 17, 19 și 28 ale Sinodului IV Ecumenic ; 8, 17, 36 și 39 ale Sinodului VI Ecumenic; 6 al
Sinodului VII Ecumenic; 9, 13, 16, 17, 19, 20 și 22 ale Sinodului din Antiohia; 3, 6 și 15 ale
Sinodului din Sardica; 40 al Sinodului din Laodiceea; 13, 18, 48, 49, 50, 51, 73, 76, 95 și 120
ale Sinodului din Carta gina etc ”.
În cadrul Ortodoxiei, autocefalia constituie un principiu de bază al organizării
Bisericilor Ortodoxe în sensul că prin el se exprimă acea independenț ă jurisdicțională a
Biserici i Ortodoxe, față de o organizațiile biserice ască similar ă din cupr insul Ortodoxiei
universale . Aceasta înseamnă că orice Biserică Ortodoxă ce se află organizată în cuprinsul unui
Stat unitar, ba chiar o parte componentă a unui Stat, are dreptul să se conducă singură prin
propriile sale organe bisericești, în totală indep endența jurisdicțională de alte Biserici
Ortodoxe .
Această independență jurisdicțională nu înseamnă fărâmițarea unității Ortodoxiei
Ecumenice, ci numai autodeterminarea. Deși existente aceste deosebiri, fiecare Biserică
Ortodoxă păstrează unitatea doctrina ră, canonică și cultică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe
autocefale surori. Independența aceasta a fiecărei Biserici Ortodoxe autocefale, nu
primejduiește unitatea Bisericii Ortodoxe fiindcă, deși fiecare Biserică ortodoxă autocefală
exercită în cuprin sul său sub caracter independent puterea bisericească deplină cu cele trei
ramuri ale sale (învățătorească, sfințitoare și de conducere), ea este canonic datoare să păstreze

208 Ibidem , 166.
209 Ibidem , 167.

95
permanent legătura cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, practicând același c ult și
conducându -se după aceleași principii fundamental -canonice.
Principiul autocefaliei se regăsește într -o formă incipientă în cuprinsul canonul 34
apostolic, al canonului 17 al sinodului al -IV-lea ecumenic dar și al canonului 38 ce aparține
Sinodului quinisext. Canoanele care reglementează instituția autocefaliei „circumscriu ca
drepturi fundamentale pentru o Biserică autocefală următoarele: dreptul de a -și reglementa
toate problemele interne fără intervenția unei alte jurisdicții eleziastice și dreptu l de a -și alege
ierarhia ”210.
Pornind de la aceste fundamente canonice putem defini Biserica autocefală ca fiind o
Biserică ce se bucură deplin de autonomie, ce are conducere proprie de sine stătătoare, ale cărei
decizii nu au nevoie de o aprobare sau confir mare din partea unei autorități bisericești
superioare. Astfel organul suprem de conducere al unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod,
prezidat de întâistătătorul acelei Biserici autonome și autocefale.
Pentru a fi păstrată unitatea organică și cultică spre rodirea comuniunii cu Biserica
universală, fiecare comunitate bisericească locală, va fi îndemnată să păstreze nepătate
hotărârile luate de întreaga Biserică, precum și tradițiile și obiceiurile ce s -au mărturisit încă
din epoca primară apostolică.
Vocația principală și esențială a Bisericii este mereu comuniunea sfântă a oamenilor cu
Sfânta Treime prin predicarea Sfintelor Evanghelii, prin părtășia acelorași Sfinte Taine
săvârșite de o ierarhie sacramentală instituită canonic, astfel încât viața Bise ricii să fie o icoană
nestrămutată a comuniunii Sfintei Treimi după axioma hristică ce spune „ca toți să fie una,
precum noi Una suntem” (Ioan 17,21).
Între problemele cu implicații canonice, privind raporturile dintre Bisericile Ortodoxe
se face vizibilă problema constituirii Bisericilor particulare, naționale, autocefale sau
autonome, precum problema jurisdicției asupra untăților bisericești din diaspora și a
reorganizării lor pe baze canonice și problema calendarului. Privind prin prisma aceasta
complexă a canonicității instituției autocefaliei și a autonomiei, se poate preciza și statornici o
rânduială deplin canonică și cât mai folositoare Bisericii, pentru a fi precizat conținutului lor
canonic juridic, dar și pentru vrednica proclamare și recunoaștere a lor.

210 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Problema unui viitor Sinod Ecumenic , în revista Ortodoxia, nr. 2/1968, p. 337.

96
Prin hotărâri precise, autoritatea conducătoare a întregii ortodoxii v -a spori, spre
reactualizarea și precizarea lor clară și justă, dând naștere unor importante temeiuri canonice
ale conștiinței ortodoxe, prin care se v -a afirma adevărata valoare a și tărie a organizării și
conducerii ierarhice și sinodale sau sobornicești a întregii ortodoxii. Printr -o astfel de hotărâre
precisă și obligatorie în întreaga Ortodoxie, se lămuresc și se sting toate litigiile existente în
privința autocefaliei și a au tonomiei
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în insula Creta -Grecia a aprobat
pe ordinea de zi, documente ce privesc misiunea Bisericii în lumea contemporană; Diaspora
Ortodoxă; Autonomia și modul ei de proclamare; precum și importanța relațiilor interortodoxe
și nu numai.
Cel de -al doilea document adoptat la Sinodul din Creta este Diaspora Ortodoxă. Actul
oficial va conține dispoziții privitoare la modul de organizare al Diasporei Ortodoxe , dar și un
Regulamentul de funcționare pentru A dunările Episcopale în Diaspora.
Odată cu migrarea populației începând cu secolul al XX -lea, Biserica Ortodoxă și -a
consolidat prezența în afara teritoriilor canonice tradiționale.
Pornind de la conținutul documentului dezbătut și aprobat în cadrul Sfântului și Marelui
Sinod Ortodox, putem înțelege că diaspora ortodoxă reprezintă comunitatea de creștini
ortodocși ce viețuiesc în afara bisericilor teritoriale de origine, situându -se în afara tuturor
Bisericilor teritoriale ortodoxe. Documentul adoptat de Sfântul și Marele Sinod subliniază
determinarea pe care Bisericile ortodoxe autocefale trebuie să o manifeste spre a
organiza diaspora în conformitate cu tradiția și practica Bisericii ortodoxe. Paragrafului 1b ne
arată că diaspora ortodoxă este organi zată din nevoia de a oferi o mărturie comună, pentru a nu
se crea un cadru de amplificare a tensiunilor între BBiserici , ci un mediu de exprimare de
sorginte complementar.
Biserica Ortodoxă face efortul de a răspunde nevoilor de dezvoltare a acțiunilor
pastorale comune în sânul ortodox, spre a reprezenta ortodoxia într -o manieră unitară față de
întreg ansamblul societății regionale.
Dipticelor consulare au fost încreștinate de către Biserică. Acest fapt s -a datorat unui
proces istoric inevitabil și foarte natural. Foile de pergament sau papirus folosite de către
Biserică, fuseseră utile în epoca în care condițiile materiale ale Bisericii erau sărace.

97
Începând cu secolul al IV -lea, Biserica devine o instituție de stat. Cuvântul diptice se
încetățenește în l imbaj, abia după secolul al IV -lea. Lipsa acestui termen nu implică însă
absența sa în calitate de act liturgic din practica Bisericii. În întrebuințarea pe care Biserica
creștine a avut -o, se cunosc trei feluri de diptice: a) diptice pentru cei botezați; b) dipticele celor
vii; și c) dipticele celor morți . Lipsa acestui termen nu îndreptățește pe nimeni să considere că
Biserica nu ar fi cunoscut practica dipticelor încă din vremuri primare.
Dipticele era deci cunoscut și sub numele de catalog al creștinilor. Este încă o dovadă
că termenul tehnic de diptice apare ulterior și se va încetățeni în literatura dar și în limbajul
liturgic de către cei care se vor ocupa de istoria și exegeza culturii creștine.
Suportul canonic dovedește toate acestea. Astfel canoanele 13,14 și 15 ale Sinodului
local din Constantinopol anul 861, subliniază importanța Dipticelor în viața cultică. Prin textul
canoanelor 6 și 7 ale sinodului I ecumenic și canonul 3 al si nodului II ecumenic s -a stabilit
rangul onorific al tuturor patriarhilor, conducători ai eparhiilor consacrate. În dipticele Bisericii
Ortodoxe s -a respectat astfel ordinea impusă de aceste canoane. Prin canonul 28 al sinodului
IV ecumenic se va legifera j urisdicția patriarhilor și se va menționa rangul lor onorific pe care
îl vom împlini în ierarhia dipticelor. Sinodul Trulan, prin canonul 36 și apoi sinodul ținut în
Biserica Sfânta Sofia (anul 861), prin canonul 1, se vor întări hotărârile canonului 28 al
sinodului al IV -lea ecumenic.
În ceea ce privește tema Dipticelor, se va sublinia importanța aprecierii criterilor ce se
află într -un acord deplin canonic cu eclesiologia și tradiția sau practica Bisericii spre a se putea
stabili ordinea Bisericilor local e.
Tema dipticelor a fost transmisă spre o analiză mult mai amânunțită spre a fi propus să
se definitiveze problema semnării tomosului de autocefalie prin analizarea problemei dipticelor
ortodoxe, aceste probleme fiind dependente una de cealaltă, întrucât fără autonomie nu poate
exista o autocefalie reală, fără autocefalie nu pot exista formele diasporale ortodoxe, iar fără o
analiză precisă nu se poate stabili ordinea onorifică a Bisericilor ortodoxe surori, spre stabilirea
și recunoașterea autonomiei și autocefaliei bisericești, ca statute organizatorice de tip
jurisdicțional. Iată de ce, aceste teme închid un cerc canonic foarte bine conturat în jurul puterii
eclesiale, îmbrățișând asemenea unui proniator, toată istorica canonică și juridică a Bisericii
noastre, cea Una în Hristos Dumnezeu și Om.

98
Bibliografie

Izvoare
 Floca prof. dr. Ioan, Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească,
vol I., EIMBOR, București, 1990.
 Idem, Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație bisericească, vol II .,
EIMBOR, București 1990.
 Ioniță pr. Prof. Viorel, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009,
editura Basilica, București, 2013.
 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol III, editura Andreiana, Sibiu, 2012, p.
24-290.
 Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol V, editura Andreiana, Sibiu, 2014, p.
33-308.

Surse bibliografice
1. Toader diac. Doroftei ,Știri din viața comunităților ortodoxe române de peste hotare ,
în revista Glasul Bisericii, anul XLVII, nr. 4/1958, iulie -august, p. 82 -85.
2. Toader diac. Doroftei ,Din viața comunităților ortodoxe române de peste hotare în
revista Glasul Bisericii, anul XLVII, nr. 6/1958, noiembrie -decembrie, p. 131 -135.
3. Iordăchescu Valeriu , Legea autonomiei în întrebuințarea Bisericii , în revista Biserica
Ortodoxă Română, seria II., anul XLIV, nr. 1/1926, iulie -august, p. 481 -483.
4. Pr. Prof. Liviu Stan , Legislația bisericească a IPS Patriarh Justinian , în revista Biserica
Ortodoxă Română, anul LXXI, nr. 5 -6/1953, mai -iunie, p. 503-516.
5. Dură dr. Ioan , Biserica Ortodoxă Română și exercitarea autorității sale canonice
asupra diasporei ortodoxe din anul 1948 până astăzi , în revista Biserica Ortodoxă
Română, anul CX, nr. 11 -12/1992, noiembrie -decembrie, p. 136 -143.
6. Pr. Prof. Liviu S tan, Despre autonomia bisericească , în revista Studii Teologice, seria
II-a, anul X, nr. 5 -6/1958, mai -iunie, p. 377 -393.
7. Iorgu prof. dr. D. Ivan, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române , în revista Studii
Teologice, seria II -a, anul XXXVIII, nr. 2/1986, mar tie-aprilie, București, p. 14 -38.

99
8. Bold dr. Florin , Contribuții la dezvoltarea dreptului bisericesc român în veacul XX , în
revista Studii Teologice, seria II -a, anul XI, nr. 9 -10/1959, noiembrie -decembrie,
București, p. 556 -570.
9. Ciucur Marcel, Dreptul de ac ordare a autocefaliei în Biserica Ortodoxă , în revista
Studii Teologice, seria II -a, anul XXIX, nr. 5 -8/1977, București, p. 536 -541.
10. Braniște pr. Prof. Ene, 90 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii ortodoxe
române , în revista Glasul Bisericii, anul XXXIV, nr. 11 -12/1975, noiembrie –
decembrie, București, p. 1125 -1137.
11. Galeriu pr.prof. Constantin, Restrospectiva celor 90 de ani de la recunoașterea
autocefaliei Bisericii ortodoxe române , în revista Glasul Bisericii, anul XXXIV, nr. 11 –
12/1975, noie mbrie -decembrie, București, p. 1138 -1159.
12. Roșescu pr. Ion, Contextul istoric al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe , în
revista Glasul Bisericii, anul LIV, nr. 6 -12/1995, iunie -decembrie, p. 36 -44.
13. Actul Sinodal oficial al Patriarhiei , în revista Glasul Bisericii, anul LIV, nr. 6 -12/1995,
iunie -decembrie, București, p. 5 -6.
14. Moisescu patrh. Iustin , Pastorală la aniversarea centenarului autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române , în revista Glasul Bisericii, anul XLIV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie,
București, p. 286 -291.
15. Vasile episcop Tîrgovișteanul, 100 de ani de autocefalie , în revista Glasul Bisericii,
anul XLIV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, București, p. 293 -297.
16. Ciucur Marcel , Autonomie și autocefalie în Biserica Ortodoxă , în revista Mitropolia
Moldovei și Sucevei, anul L, nr. 3 -4/1974, martie -aprilie, Iași, p. 216 -228.
17. Buzdugan C ., Biserica Ortodoxă Română la 100 de ani de autocefalie , în revista
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LXI, nr. 4 -6/1985, aprilie -iunie, Iași, p. 281 -293.
18. Iorgu prof . dr. D. Ivan , Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație
și administrație pentru unitatea Bisericii , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei,
anul XLV, nr. 3 -4/1969, martie -aprilie, Iași, p. 156 -165.
19. Iorgu prof. dr. D. Ivan , Raporturile bisericilor ortodoxe autocefale locale între ele și
față de Patriarhia ecumenică,după canoane și istorie , în revista Mitropolia Moldovei
și Sucevei, anul XLIX, nr. 7 -8/1973, iulie -august, Iași, p. 465 -478.
20. Plătică Mihail , Sobornicitate și autoc efalie , în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei,
anul XXVI, nr. 7 -8/1960, iulie -august, Iași, p. 452 -455.

100
21. Pr. Prof. Liviu Stan , Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă , în revista
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXVIII, nr. 7 -8/1962, iulie -august, Iași, p. 567 –
579.
22. Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie , în revista Ortodoxia, anul VIII, nr. 3/1956,
iulie-septembrie, București, p. 369 -396.
23. Ciobotea prof. dr. Daniel Ilie, Autocefalia Bisericească : unitate de credință și libertate
responsabil ă, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXV, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, p.
290-312.
24. Carloviț Gherman , Autocefalia Bisericii , în revista Biserica Ortodoxă Română, anul X,
nr. 1/1886, ianuarie, București,, p. 82 -83.
25. Iorgu prof. dr. D. Ivan, Preocupări și studi i de drept canonic , în revista Studii
Teologice, seria II -a, anul XX, nr. 5 -8/1968, mai -iunie, București, p. 408 -422.
26. Iorgu prof. dr. D. Ivan, Câțiva termeni canonici. Înțelesul și explicarea lor în dreptul
bisericesc ortodox , în revista Studii Teologice, seria II -a, anul XLI, nr. 4/1989, iulie –
august, București, p. 80 -84.
27. Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii ortodoxe române , în revista Studii Teologice,
seria II, nr. 7 -8/1949, septembrie -octombrie, București, p. 638 -644.
28. Stăniloae pr.prof. dr. Dumitru, Opinii în legătură cu viitorul sfânt și mare sinod
ortodox , în revista Ortodoxia, anul XXV, nr. 3/1973, iulie -septembrie, București, p.
425-440.
29. Plămădeală dr. Antonie, Despre Sfântul și Marele Sinod Ortodox în pregătire , în revista
Mitropolia Ardealului, anul XXVII, nr. 7 -8/1982, iulie -septembrie, Sibiu, p. 438 -444.
30. Pîrvu Constantin, Autocefalia Bisericii ortodoxe , în revista Studii Teologice, seria II -a,
anul VI, nr. 9 -10/1954, București, p. 511 -529.
31. Act oficial , Congresul panortodox de la Constantinopol , în revista Ortodoxia, anul IV,
nr. 3-4/1952, iulie -decembrie, București, p. 586 -603.
32. Radu pr. Lect. Dumitru , Grija Bisericii Ortodoxe față de comunitățile ortodoxe de peste
hotare , în revista BOR, anul XCIII, nr. 11 -12/1975 , noiembrie -decembrie, București,
p. 1461 -1472.
33. Radu pr. Lect. Dumitru, Din activitatea comunităților ortodoxe de peste hotare , în
revista BOR, anul XCIV, nr. 9 -12/1976, septembrie -decembrie, București, p. 920 -923.
34. Vasilescu G., Din viața comunităților ort odoxe române de peste hotare , în revista BOR,
an XCIX, nr. 9 -10/1981, București, p. 967 -972.

101
35. Carloviț Gherman , Legea clerului și regulamentele , în revista BOR, an XXVI, nr. 1/
1902, București, p. 119 -127.
36. Marga pr. Conf. Dr. Irimie, Manual de Drept Canonic , editura Univ. Lucian Blaga,
Sibiu, 2009. 1 -162.
37. Gabriel Viorel Gârdan, Unitatea și autocefalia Bisericii în dialogul panortodox
presinodal , în revista Ortodoxia, an LVI, nr. 1/2011, p. 89 -98.
38. Oprea Ștefan, Slujirea preoțească și activitatea misionară , editura Doxologia, Iași,
2015, p. 117 -150.
39. Erbiceanu C ., Sistemul Bisericilor Ortodoxe Autocefale , în revista BOR, an XXV, nr.
1/1901, București, p. 372 -395.
40. Păcurariu pr.prof. Mircea , Câteva considerații privind vechimea autocefaliei , în revista
Mitropolia Ardealului, an XXX, nr. 5 -6/1985, Sibiu, p. 275 -287.
41. Grigoriță Georgică, Legea nr. 489/2006 și Biserica Ortodoxă Română , în revista Studii
Teologiece, seria III, an III, aprilie -iunie, nr 2/2007, București, p. 161 -183.
42. Floca prof. Ioan, Faze și etape ale s tărilor de independență de tip autonom și autocefal ,
în revista Mitropolia Ardealului, anul XXX, nr. 5 -6/1985, mai -iunie, Sibiu, p. 288 -298.
43. Liviu pr. Dr. Stan, Diaspora Ortodoxă , în revista BOR, anul LXVIII, nr. 11 -12,/1950,
noiembrie -decembrie, București , p. 603 -617.
44. Floca prof. Ioan, Recunoașterea autocefaliei BOR , în revista Teologică, anul IV, nr.
4/1994, octombrie -decembrie, Sibiu, p. 78 -90.
45. Floca prof. Ioan, Diaspora ortodoxă și organizarea ei canonică. Problemă pe agenda
Sfântului și Marelui Sinod , în revista Teologică, anul IV, nr. 3 -4/1996, iulie -decembrie,
Sibiu, p. 218 -235.
46. Dură pr. Nicolae, Dipticele. Studiu istorico -canonic și liturgic ., în revista Studii
Teologice, seria II, An XXIX, nr. 9 -10/1977, București, p. 636 -659.
47. Liviu pr. Dr. Stan, Obârșia autocefaliei și autonomiei , în revista Mitropolia Olteniei,
anul LII, nr. 1 -4/1961, ianuarie -aprilie, Craiova, p. 21 -37.
48. IVAN L, Etnosul (neamul) temei divin și principiu fundamental canonic al autocefaliei
bisericești, în revista BOR, nr 1/1985, p . 80-115.
49. Stan Liviu pr. Dr., Ortodoxia și Diaspora. Situația actuală și poziția canonică a
diasporei ortodoxe , în revista Ortodoxia, anul IV nr. 1/1963, București, p. 39 -47.
50. Dură pr. Nicolae, Comunitățile ortodoxe de peste hotare, o preocupare permanentă a
Bisericii Ortodoxe, în revista Studii Teologice, nr. 1/1986, București, p. 89 -100.

102
51. Stan Liviu pr. Dr. , Soborul panortodox de la Rhodos (24 sept. -oct. 1961), în revista
Mitropolia Olteniei, nr. 1 -12/1961, Craiova, p. 21 -29.
52. Chițescu Nicolae, Note și imp resii de la Conferința panortodoxă de la Rhodos, în
revista BOR, nr. 9 -10/1961, București, p. 45 -53.
53. Soare G, Conferința panortodoxă de la Rhodos. De la Vatoped Ia Rhodos, în revista
BOR, nr. 9 -10/1961, București, p. 41 -49.
54. Stan pr. Prof. dr. Liviu., Ortod oxia și diaspora, în revista BOR, nr. 1/1963, București,
p. 78 -84.
55. Constantinescu Mihai -Iulian, Sfintele canoane în viața practică bisericească , în rev.
Analele Universității din Craiova, seria Teologie, VII (2002), nr. 9, pp. 161 -180.
56. Constantinescu Mihai -Iulian , Poate exista Biserica fără Drept canonic? O pledoarie
juridic -canonică pentru «jus canonicum» al Bisericii Ortodoxe, în rev. Teologia
1/2009, pp. 60 -75.
57. Constantinescu Mihai -Iulian , Contribuția canonistului Liviu Stan la dezvoltarea
doctrinei canonice privind interpretarea și aplicarea principiului autocefaliei
bisericești , în vol. Simpozionului Național Dreptul canonic în viața Bisericii. In
memoriam Preot profesor dr. Liviu Stan (1910 -1973), organizat de Episcopia Devei și
Hunedoarei, Ed. Re întregirea, Alba Iulia, 2013, pp. 161 -180.
58. Constantinescu Mihai -Iulian , Principiile canonice fundamentale și aplicarea formei
canonice sinodale în organizarea și conducerea Bisericii , în rev. Mitropolia Olteniei,
LXVII (2015), nr. 1 -4, pp. 178 -196.
59. Constan tinescu Mihai -Iulian , The Principle of Ecclesiastical Autocephaly and the
Problems of Inter -orthodox Jurisdiction. An Actual Ecclesiological and Canonical
Contribution, în vol. The Place of Canonical Principles in the Organization and
Working of Autocephal ous Orthodox Churches, The Canon Law International
Symposium (10 -12 Sept. 2008), Arad, 2008, pp. 220 -243.
60. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol III, editura Andreiana, Sibiu, 2012, p.
24-290.
61. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Biserica și dreptul , vol V, editura Andreiana, Sibiu, 2014, p.
33-308.
62. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Har și jurisdicție, în revista Studii Teologice, anul XXII, nr. 1 –
2, ianuarie -februarie, 1970, p. 5 -28.
63. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Despre sinodaliate. Actualitatea problemei , în revist a Studii
Teologice, anul XXI, nr. 3 -4, martie -aprilie, 1969, p. 155 -163.

103
64. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și autonomia , în revista Mitropolia Olteniei, anul
XIII, nr. 1 -4, ianuarie -aprilie, 1962, p. 80 -113.
65. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Autocefalia și aut onomia în Ortodoxie, în revista Mitropolia
Olteniei, anul XIII, nr. 5 -6, mai -iunie, 1961, p. 278 -316.
66. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Importanța vechilor Sinoade Ecumenice și problema unui viitor
Sinod , în revista Studii Teologice, nr. 3 -4/1972, p. 190 -211.
67. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Soborul Panortodox de la Rhodos , în revista Mitropolia
Olteniei, nr. 10 -12/1961, p. 716 -733.
68. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Problema unui viitor Sinod Ecumenic , în revista Ortodoxia, nr.
2/1968, p. 331 -337.
69. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, A patr a Conferință Panortodoxă, Geneva -Chambesy 1968 , în
revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7 -8/1968, p. 870 -880.
70. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Diaspora ortodoxă , în revista B.O.R., nr. 11 -12/1950, p. 603 –
617.
71. Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Ortodoxia și diaspora , în revista Ortodoxia, nr. 1/1963, p. 3 –
38.

104

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. ….1

Capitolul I. Autonomia ………………………………………………………………………………………………. ..6
1.1. Noțiuni introductive despre Autonomia bisericească(etimologie și istoric) ……… ………. 6
1.2. Autonomia unităților bisericești în Ortodoxie ……………………………… ………………9
1.3. Condiții și obligații necesare unei Biserici pentru a lua ființă ca autonomă …… ………….15
1.4. Actualitatea problemei la nivel interotodox ……………………… ………………………23

Capitolul II. Autocefalia …………………………………… ………………………………………………………….. ………..26
2.1. Noțiuni introductive despre Autocefalia bisericească (etimologie și istoric) ..…… ……….27
2.2. Bazele autocefaliei ……………………………………………………………………………………………….33
2.3. Condiții ce stau la baza proclamării Autocefaliei în Biserica Ortodoxă …………… ………37
2.4. Drepturi și obligații aduse de principiul autocef aliei…………… ..……………… .………41
2.5. Actualitatea problemei. …………………………………………………………………………………………42
Subcapitolul Autocefalia și autonomia în Biserica Ortodoxă ……………………………….. …………..45
Actualitatea problemei ………………………………………………………………………………………………..47
Deosebirea celor doi termeni canonici ………………………………………………………… ……………….49

Capitolul 3. Diaspora ortodoxă …………………………………………………………………………………….55
3.1. Noțiuni introductive despre Diaspora ortodoxă …………………………………………………………55
3.2. Jurisdicția teritoriilor din întreaga Diasporă ortodoxă ………………………………………………..60

105
3.3. Grija Bisericilor autonome și autocefale față de comunitățile o rtodoxe aflate în afara
granițelor …………………………………………………………………………………………………………….. …..62
3.4. Știri din viața comunităților ortodoxe aflate în Diaspora ……………………… …………………….62
3.5. Actualitatea temei în zilele noastre ………………………………………………………………………….67

Capitolul 4. Dipticele …………………………………………………………………………74
4.1. Noțiuni introductive despre Diptice ………… …………………… ………………………74
4.2. Dipticele în Biserica ortodoxă. Privire istorico -canonic ă……………………………………………79
4.3. Tema Dipticelor la nivel interortodox ……………………………………………………83
4.4. Actualitatea p roblemei Dipticelor în zilele noastre ……………………… ……………….88

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….. …..92

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….. ..98