Biserica Si Unitatea Ei Ca Dar Si Misiune

Biserica și unitatea ei ca dar și misiune

Pr.prof.dr. Valer Bel

Rezumat: Biserica și unitatea ei ca dar și misiune. Întemeiată ca finalizre în istorie a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos, prin coborârea Sfântului Duh, Biserica în existența sa istorică este un dar al lui Dumnezeu, dar și misiune. Căci extinderea ei în timp și-n spațiu se realizează prin misiunea pe care Biserica o desfășoară în continuare. Ca și Biserica însăși, unitatea ei este dată în Hristos ca dar. Unitatea Bisericii devine însă misiune de realizt ca păstrare, mărturisire și propovăduire a aceleiași credințe apostolice și ca efort a credincișilor și a ierarhiei bisericești de a menține și întări comuniunea lor cu Hristos și întreolaltă, precum și ca datoria pe care o au Bisericile locale de a se menține în unitatea Bisericii Universale.

Cuvinte cheie: Biserică, comuniune, dar, misiune, Trupul lui Hristos, Sfânta Treime, unitate.

Întemeierea Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii adunați în foișorul din Ierusalim împreună cu «Maria, mama lui Iisus» (Faptele Apostolilor 1, 14) constituie continuarea și scopul Întrupării, Răstignirii, Învierii și Înălțării Domnului: ,,Vă este de folos să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Și El venind, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată. De păcat pentru că ei nu cred în Mine ; De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu… ; Și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 7-11).

Prin pogorârea Duhului Sfânt taina mântuirii rodește în oameni, se împlinește făgăduința lui Hristos și omul este cu adevărat mântuit. Domnul Iisus Hristos a promis acest eveniment mântuitor înainte de pătimirile Sale, zicând : ,,Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște ; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi !” (Ioan 14, 16-17). Prin venirea iopostatică a Sfântului Duh, chenoza Fiului se continuă în istorie în chenoza Duhului Sfânt, Căci El se coboară la nivelul fiecărui credincios, Se fa ce cosubiect cu subiectul omului, fără a-l anula, pentru a ne aduna în Hristos și a ne ridica în comuniunea de viață și iubire veșnică a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh : ,,În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14, 20).

Încă în timpul activității Sale pământești, Iisus Hristos a promis că va «zidi Bisereica Sa și porțile iadului nu o vor birui» (cf. Matei 16, 18). Este important de subliniat că Mântuitorul vorbește despre întemeierea Bisericii, în convorbirea Sa cu Petru, ca despre un eveniment care va avea loc în viitor. Aceasta, fiindcă întemeierea istorică, văzută și nevăzută, a Bisericii avea să aibă loc numai în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sfântului Duh peste Apostoli. ,,Biserica nu se întemeiază mai întâi în chip văzut, înainte de Cincizecime, de către Hristos, și apoi, în chip nevăzut, la Cincizecime, de către Duhul Sfânt, pentru ca Biserica văzută să devină dependentă de slujitorii lui Hristos, care țin locul Său pe pământ sau interpretează Scriptura în mod individualist”.

Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a asumat firea omenească, pe care a

unit-o ipostatic cu Dumnezeirea Sa, punând prin aceasta prima temelie a Bisericii. În planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, Întruparea nu stă însă izolat, ci are ca urmare viața de ascultare a lui Iisus față de Tatăl, activitatea publică de propovăduire a Împărăției lui Dumnezeu, Crucea – pătimirile, răstignirea și moartea – Învierea și Înălțarea. ,,Trupul asumat de El – spune părintele Dumitru Stăniloae – devine temelia deplină a Bisericii, întrucât El a trecut prin moarte și înviere. Numai astfel trupul Lui este izvorul de unde curge în noi puterea morții pentru păcate și a învierii; numai așa, trupul Lui devenit deplin pnevmatizat și transparent pentru infinita viață dumnezeiască se face mediul prin care primim această viață și noi. Dând importanță fiecăreia dintre aceste fapte prin care Hristos devine capul, temelia și izvorul de viață al Bisericii, părinții bisericești înțeleg pe Hristos cel trecut cu trupul Lui prin toate aceste momente și ridcat la această stare de pnevmatizare și transparență deplină pentru viața dumnezeiască.”

Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci ca din Trupul Său să extindă în noi mântuirea ca viață dumnezeiască. Prin faptele Sale mântuitoare, Iisus Hristos pune temelia Bisericii în Trupul Său, aceasta devine însă realitate istorică concretă prin pogorârea Sfântului Duh, ca actul prin ca re Hristos se sălășluiește în cei ce cred în El și prin care lucrarea Sa mântuitoare se extinde în oameni. Astfel Biserica este finalizarea lucrării mântuitoare începută prin Întrupare. Ea ,,este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte.” Departe de a se naște ca o instituție pământească, Biserica se naște în ziua Cincizecimii ,,dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea comunicând-o lumii. Se înființa o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; lua ființă o realitate a unei comuniuni care nu-și va epuiza puterile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta «cerul pe pământ», pe Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare”

Structura trinitară și constituția teandrică a Bisericii. Fiul lui Dumnezeu și Sfântul Duh, ca Persoane dumnezeiești, coboară de pe planul transcendent al Sfintei Treimi pe cel imanent al creației, prin energiile necreate, ca să-i înalțe pe credincioși la viața veșnică a Sfintei Treimi. ,,Energiile necreate constituie mijlocul prin care Sfânta Treime Se comunică real credincioșilor, ca să-i purifice de patimi și să-i mențină în identitatea și comuniunea Persoanelor. Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos în Treime de a cuprinde în Biserică lumea unificată în iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. După chipul Treimii, Hristos și Duhul Sfânt nu desființează varietatea creației.”

În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât peste fiecare Apostol în parte și peste toți împreună pentru a scoate în evidență modelul comuniunii trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu unitatea naturii, în lumina ontologiei iubirii, cu caracter relațional. La Cincizecime ,,s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie cele dezbinate. Logosul, din care au derivat rațiunile tuturor oamenilor, a voit să le împace acum nu numai în Sine ca Rațiune unitară, ci și în Duhul ca iubire și putere dumnezeiască. Fiindcă rod al Duhului este iubirea (Galateni 5,22).” Duhul Sfânt este Cel Care ,,susține entuziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea.” ,,Biserica este împlinirea unității după modelul unității trinitare. Nu există însă o unitate a naturii fără diversitatea persoanelor și în afara unității divine nu există persoane realizate deplin.”

Astfel, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, Biserica este participare la viața lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Ea este comuniunea Sfintei Treimi cu credincioșii, după modelul comuniunii Sfintei Treimi, în iubirea căreia sunt ridicați aceștia, după cuvintele Mântuitorului, care Se roagă: ,,Ca toți să fie una , după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să credă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21). Această comuniune se realizează deja, în parte, în această lume, și în mod desăvârșit, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. De aceea, Biserica are o structură trinitară, o constituție teandrică și o dimensiune eshatologică.

Iisus Hristos, temelia și capul Bisericii. În baza Ipostasului Său divin și a stării Sale de jertfă/dăruire permanentă, Hristos vrea și poate să-i adune pe toți cei ce cred în El, extinzându-Se în ei prin Duhul Sfânt, Care le imprimă aceeași dispoziție de jertfă/dăruire din omenitatea lui Hristos. Prin aceasta se sădește și în ei sfințirea și începutul învierii, aflate în Hristos, sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos. Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuși Hristos și îi modelează pe credincioși după chipul Său întrucât sădește în ei sentimentul Său filial față de Tatăl, primindu-i în aceeași intimitate cu Tatăl și așezând-i în aceeași relație intimă cu infinitatea iubirii Tatălui, în care a intrat El ca om. Fiul mărturisește și ca om iubirea Sa de Fiu față de Tatăl, dar o dragoste ascultătoare, și Îl revelează oamenilor pe Tatăl, ca și aceștia să-L iubescă pe Tatăl ca pe Tatăl lor. Căci Hristos este Fiul de aceeași ființă cu Tatăl, dar într-o relație de Fiu față de El și în același timp, Omul care Se jertfește și Se roagă Tatălui pentru frații Săi întru umanitate, învățându-i și pe ei să se roage și să se dăruiască Tatălui. Totodată, Tatăl mărturisește Fiului, în calitatea Acestuia de Fiu întrupat, și prin El și nouă, iubirea Sa de Tată. Duhul Sfânt spiritualizează umanitatea asumată de Fiul, îndumnezeind-o sau făcând-o aptă de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului față de Tatăl Lui, iar în relație cu noi, Duhul Sfânt Se identifică prin har cu noi, creând prin har între noi și Tatăl aceeași relație pe care El o are după ființă cu Tatăl și cu Fiul.

Astfel, dacă în Fiul întrupat am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conștiința și îndrăznirea de fii ai lui Dumnezeu prin har. Faptul acesta îl exprimă Apostolul Pavel când spune: ,,Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7). Iar la Sfânta Liturghie, după prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Domului ne rugăm: ,,Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeu-Tatăl Cel ceresc, și a zice: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, …”.

Ca Persoană, Hristos este Logosul etern al Tatălui, deoființă cu El, prin Care au fost create toate (cf. Ioan 1, 1-3; Coloseni 1,16-17). El este Cel care le ține și le strânge pe toate împreună și pe fiecare în parte, în calitate de Pantocrator (Coloseni 1, 17), fără să lase ceva gol de prezența Lui, ci alcătuind din toate lucrurile văzute și nevăzute o ordine armonioasă a întregii creații, după bunăvoința Tatălui și prin lucrarea Sfântului Duh. Ca Logos etern al Tatălui, Fiul Se întrupează și vine întru ale Sale (Ioan 1,11), ca să ne elibereze din păcat, stricăciune și moarte și să transfigureze omul și creația prin Biserică.

Legătura organică dintre Hristos, Biserică și creație este exprimată și celebrată în Sfânta Liturghie prin binecuvântarea pe care o dă episcopul, invocând pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Pantocrator: ,,Doamne, Doamne caută din cer și vezi, și cerceteză via/lumea aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea!” Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că, în Biserică sunem zidiți ,,pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). ,,Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus” (1 Timotei 2, 5). Chefa și Apollo au semănat cuvântul lui Dumnezeu, dar Hristos a făcut să crească. Slujitorii sfințiți nu țin locul lui Hristos în Biserică, ci sunt mijloace prin care Hristos se face prezent în Biserică până la sfârșitul veacurilor, ca să renască spiritual și moral credincioșii pentru Împărăția lui Dumnezeu.

În convorbirea cu Apostolii, în părțile Cezareei lui Filip, Petru Îl mărturisește pe Iisus, zicând: ,,Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 13-18). Este evident că piatra la care se referă Mântuitorul Hristos nu este persoana lui Petru ca atare, ci piatra credinței mărturisite de Petru că Iisus din Nazaret este Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu și Mântuitorul lumii. Niciodată Iisus nu spune că va întemeia Biserica pe persoana lui Petru, ci vorbește despre «Biserica Mea». Dacă Mântuitorul ar fi întemeiat Biserica pe persoana lui Petru, atunci Biserica n-ar mai fi a lui Hristos, ci a lui Petru. Ca oricare apostol sau creștin, Petru poate deveni «piatră» a Bisericii lui Hristos în virtutea credinței celei drepte mărturisite că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii. Apostolii sunt temelii ale Bisericii lui Hristos (cf. Efeseni 2,20), dar numai în sensul că ei au fost martorii vieții, activității și Învierii Lui și pe baza acestei experiențe ei au formulat și propovăduit, începând de la Cincizecime, întăriți de puterea Duhului Sfânt, pe Hristos cel răstignit și înviat (cf. 1Corinteni 1, 23 și 2, 2), de aceea una din însușirile esențiale ale Bisericii este apostolicitatea ei. Iisus Hristos este și rămâne «Piatra cea vie», fundamentul și unica temelie a Bisericii pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Dar El rămâne temelia fundamentală a Bisericii numai în măsura în care este mărturisit ca Logos Creator și Mântuitor, Dumnezeu și Om nedespărțit, prezent în Biserică până la sfârșitul veacurilor, ca să sfințească și să transfigureze ontologic omul și creația.

După firea Sa dumezeiască, Hristos este deoființă și unit cuTatăl și cu Duhul Sfânt, iar după firea omenească, rămâne unit cu noi oamenii; El este singurul Mijlocitor ( 1Timotei 2, 5), puntea sau inelul de legătură între Dumezeu și creație, prin Care se revarsă în lume iubirea lui Dumnezeu: ,,Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă el ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (1Ioan 4, 9-10). De aceea ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele Apostolilor 4, 12).

Prin întruparea Sa, Hristos devine Ipostasul fundamental al întregii umanități pe care o deschide spre infinitatea iubirii dumnezeiești și o atrage în comuniunea de viață a Sfintei Treimi: ,,Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (Ioan 17, 23). De aceea ,,despre Hristos se spune că este cap al Bisericii, iar despre Biserică, că este trup al lui Hristos. Hristos are în Biserică poziția de cap, de temelie, de izvor de viață infinită. Orice vorbire despre unul implică pe celălalt și invers. Dacă totuși vorbim când de unul când de altul, o facem pentru a pune în lumină poziția specială ce o are fiecare în această unitate. Poziția specială a lui Hristos în Biserică constă în mod principal în calitatea Lui de cap, de factor care unește pe credincioși în Sine ca pe un trup, și în calitate de model și de izvor de putere după care se orientează și de care se umple și se imprimă și ei, făcându-se după chipul Lui.”

Biserica, Trupul lui Hristos. În Noul Testament taina Bisericii este exprimată prin mai multe imagini și analogii care sunt luate din formele cele mai înalte ale comunității și apartenenței omenești, fiecare dintre acestea având o semnificație deosebită pentru înțelesul pe care-l are Biserica despre sine. Imaginii Bisericii ca «familie» a lui Dumnezeu îi este apropiată cea de zidire (Efeseni 2,20) sau casă (Efeseni 2,19;1Timotei 3,16), cort al lui Dumnezeu, deoarece prin acestea se exprimă comuniunea împreunei-locuirii cu El. Imaginea «templului lui Dumnezeu» (1Corinteni 3,16;Eefeseni 2,19) arată că «familia» lui Dumnezeu este o comunitate de cult, adunată spre slava lui Dumnezeu. Ca «mireasă a lui Hristos», Biserica este și un ,,vis a vis” al lui Hristos; ea este luată din El și există pentru El, dar nu este cu El identică. Deoarece Biserica este desemnată atât ca «familia fiilor» lui Dumnezeu, cât și ca «poporul Său» (1Petru 2,9), prin aceasta se arată că ea nu este ceva ce plutește deasupra oamenilor, ci se realizează tocmai ca noua comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii și a oamenilor întreolaltă. În sfârșit, taina Bisericii este exprimată prin conceptul de «Trupul lui Hristos» (Romani 12,4; 1Corinteni 12, 13 și 27; Efeseni 4,4).

Dacă celelalte analogii au un sens mai mult simbolic, conceptul de «Trup al lui Hristos» are un sens realist și exprimă cel mai bine raportul dintre Hristos și Biserica Sa. Căci Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Capul Bisericii, Care plinește Biserica-Trupul Său: ,,Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le-a supus sub picioarele Lui, și mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți (Efeseni 1, 20-23). După învierea și înălțarea Sa, Hristos Capul Bisericii ne comunică prin Duhul Sfânt puterea dumnezeiască și ne imprimă chipul Său, modelul adevărat al omului. Hristos cel răstignit, înviat și înălțat ne atrage în jertfa și învierea Sa. Prin aceasta ne dă puterea să murim păcatului și ne face părtași vieții și învierii Sale. Viața specifică a Bisericii ca Trup al lui Hristos constă prin urmare în participarea la viața Domnului Celui care pătimește și a Celui preamărit, viață ce se realizează prin credință și Botez și se desăvârșește în Sfânta Euharistie.

Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos este indisolubil legată de Persoana Sa. De aceea, Hristos rămâne Capul Bisericii Sale, pe care o plinește cu puterea sfințitoare a dumnezeirii Lui și o preface în Trupul Său. Faptul acesta îl subliniază Apostolul Pavel când spune: ,,El este mai înainte decât toate și toate întru El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 17-20). ,,Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Așadar, în mod real și concret, de neînlocuit sau suplinit, Hristos este capul Bisericii, Cel ce plinește Biserica ca Trup al Său din plenitudinea Dumnezeirii, Care sălășluiește trupește în El. De aceea, în Biserică nu mai suntem ,,înstrăinați de viața lui Dumnezeu” (cf.Efeseni 4,18), ci participăm la viața Lui, fiind ,,împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19).

Sfântul Apostol Pavel mai face o afirmație de mare importanță pentru înțelegerea relației dintre Hristos și Biserică și pentru importanța misiunii Bisericii în lume, și anume că Biserica este ,,plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23). Pe de o parte, Hristos plinește Biserica prin puterea harului pe care îl comunică acesteia din plenitudinea dumnezeirii Lui, pe de altă parte, Biserica, în puterea Duhului Sfânt, contribuie și ea la plinirea lui Hristos, prin faptul că trăiește viața Lui, iar prin activitatea ei misionară adaugă noi membri Bisericii ca Trup al lui Hristos, care ,,nu mai viază loruși, ci Aceluia care, pentru ei a murit și a înviat” (2 Corinteni 5,15). Creștinii, prin lupta lor împotriva păcatului și prin suferințele îndurate pentru mărturisirea lui Hristos, participă la pătimirile Lui sau adaugă suferința lor la suferința lui Hristos. În acest sens Apostolul Pavel spune: ,,Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1, 24). Apostolul participă la suferința lui Hristos sau o împlinește în trupul său prin lupta pe care o duce împotriva omului vechi, stăpânit de patimi, ca să devină om nou, prin moartea și învierea tainică cu Hristos (Romani 6, 4). De aceea, el adresează creștinilor îndemnul: ,, să nu mai umblați de acum cum umblă neamurile, în deșertăciunea minții lor” (Efeseni 4, 17), ci ,,să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 24). ,,Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5, 24). Creștinul adevărat trebuie să poată spune cu Apostolul: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).

În concluzie, Biserica în însăși existența ei este un dar al lui Dumnezeu-Sfânta Treime și condiție a misiunii creștine. Biserica este «martorul» adevărat în istorie a lui Hristos cel răstignit, înviat și înălțat, de aceea numai ea poate face misiune creștină adevărată. Pe lângă aceasta, misiunea creștină nu se reduce la simpla propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, ci ea vizează încorporarea în Biserică, prin Sfintele Taine, a celor covertiți la credința creștină și creșterea lor în comuniunea cu Dumnezeu, în orizontul eshatologic al Împărăției. În același timp, Biserica este un rezultat continuu al misiunii creștine. Hristos cel răstignit, înviat și înălțat adaugă Trupului Său noi membri și-i conduce spre Împărăția lui Dumezeu, prin misiunea Bisericii. Deci Biserica însăși în existența ei istorică este dar și misiune.

Unitatea Bisericii ca dar și misiune. Prin Simbolul de credință niceo-constantinopolitan mărturisim că Biserica este una, sfântă, sobornicească și apostolică. Aceste însușiri decurg din structura trinitară și constituția teandrică a Bisericii, ca Trup al lui Hristos cel Unul Sfânt. Ele exprimă din perspective diferite taina Bisericii însăși. De aceea, aceste patru însușiri și dimensiuni ale Bisericii se interferează și nici una dintre ele nu există fără celelalte, ci fiecare le presupune pe celelalte și nu poate exista una fără celelalte. Astfel, prin unitate mărturisim că Biserica lui Hristos este una ca Trup al Său; prin sobrnicitate/catholicitate se arată natura acestei unități ca fiind o comuniune, susținută de plenitudinea harului mântuitor și îndumnezeitor; sfințenia Bisericii înseamnă participare la sfințenia lui Hristos, Care ne ridică și ne menține în unitatea-comuniune a Trupului Său; apostolicitatea ne arată că Biserica este apostolică întrucât mărturisește credința creștină formulată și propovăduită de Apstoli, care au fost martorii vieții, activității mântuitoatre, jertfei, învierii și înălțării Domnului Iisus Hristos și coborârii Sfântului Duh și păstrează structurile sacramentale ale Bisericii, stabilite în perioada apostolică, ca modalități de împărtășire a harului mântuitor, și transmise în succesiunea generațiilor de creștini în Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Biserica este apostolică și pentru că are o trimitre mesianică, așa după cum Iisus Hristos a fost trimis de Tatăl, iar Apostolii de Hristos (cf. Ioan 20, 21). Biserica este apostolică deoarece continuă misiunea Apostolilor de a aduna noul popor al lui Dumnezeu și a-l încorpora în Biserică, botezând în numele Sfintei Treimi.

Biserica este una deoarece există un singur Domn, o singură credință, și un Botez unic. Există un singur Dumnezeu-Sfânta Treime în comuniuea Căreia suntem ridicați prin lucrarea mântitoare a lui Iisus Hristos și cea sfnțitoare a Sfântului Duh. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: ,,Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4, 4-6).

Iisus Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos, iar creștinii sunt mădulare ale Trupului (Romani 8, 5), de aceea există o singură Biserică a lui Hristos. Unitatea Bisericii este dată în Hristos. Ea este un dar al lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii nu este de ordin juridic, instituțional, ci se manifestă ca unitate de viață în același Hristos. Iar aceasta ține de constituția teandrică a Bisericii ca Trup al lui Hristos. Hristos Se extinde cu Trupul Său jertfit și înviat în noi, ca să ne unească și să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și de a lui Dumnezeu Tatăl față de El. Aceaastă unitate în iubirea lui Dumnezeu constituie esența însăși a Bisericii.

Sfânta Euharistie, ca împărtășire comună de Hristos, are o însemnătate deosebit de mare pentru menținerea și întărirea unității Bisericii. Biserica se menține ca una prin împărtășirea comună de Hristos. Dar întrucât Hristos este în Biserică prin împărtășirea comună și prin coborîrea Sfântului Duh încă de la Apostoli, El vine pe de o parte de sus, iar pe de altă parte, El este în Biserică-Trupul Său. Astfel, numai unde este Biserica este Euharistia și numai unde este Euharistia este Biserica. Biserica de până acum are pe Hristos, în calitatea ei de comuniune care crede în El și se împărtășește de El continuu, așa cum a crezut și s-a împărtășit comunitatea din timpul Apostolilor, păstrând continuitatea aceleiași credințe și Euharistii. Unitatea Bisericii este, astfel, unitate în timp și în spațiu.

Euharistia nu este însă singura Taină prin care se menține și se întărește unitatea Bisericii. Prin ea se desăvârșește unitatea între membrii Bisericii. Aceștia trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine, prin Botez și Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin Taina Pocăinței. Prin toate aceste Taine, credinciosul intră în comuniune cu Hristos cel aflat în Biserică și își menține și întărește această comuniune cu El.

Credința în Hristos este, astfel, credința trăită în prezența și eficiența Lui în Biserică, ca Hristos cel răstignit și înviat. Această credință are centrul în Hristos, îi ține pe credincioși atașați de El și le dă experiența realității obiectiv-pnevmatice a Lui. Din împărtășirea de Hristos cel răstignit și înviat, prezent în Biserică, credincioșii iau puterea unei vieți ce se străduiește să evite păcatul, să progreseze în virtuți și să primească în suflet arvuna învierii. Pe măsură ce eforturile credincioșilor spre o astfel de viață sunt mai mari, în aceeași măsură experiența puterii Duhului lui Hristos cel răstignit și înviat este și ea mai mare. De aceea, temelia unității Bisericii în Ortodoxie nu este de jos, din acordul credincișilor, ci de sus, ea ne este dată în Hristos.

Unitatatea Bisericii ca unitate de viață în același Hristos se realizează și se menține prin păstrarea și mărturisirea aceleși credințe dogmatice și împărtășirea de Hristos în Tainele săvârșite de o ierarhie uitară, propovăduitoare a aceleiași credințe. ,,Credința dogmatică deplină și totalitatea Tainelor formează un tot. Numai împreună țin Biserica și pe credincioși în ambianța mântuitoare și a iubirii nesfârșite a lui Hristos, Unul din Treime devenit om. Biserica este una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noțiuni și cuvinte credința în prezența lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, și în lucrarea ierarhiei săvârșitoare a Tainelor și propovăduitoare a credinței în prezența lucrătoare a lui Hristos în Biserică.”

Unitatea Bisericii, dată ca dar în Hristos, devine o chemare și o misiune pentru membrii ei, sub trei aspecte:

1) Ca datorie de a păstra, mărturisi și propovădui credința dogmatică în Hristos Mântuitorul, Unul din Sfânta Treime, devenit om, răstignit și înviat, arvuna și garanția învierii noastre;

2) Ca efort de a menține și întări continuu comuniunea cu Hristos prin împărtășirea de El în Sfintele Taine și printr-o viață ce se străduiește să moară față de păcat, să progreseze în virtute spre experierea arvunei învierii în suflet, precum și ca efort de a spori comuniunea și iubirea întreolaltă;

3) Ca efort al Bisericilor locale de a se menține și spori în unitatea Bisericii universale.

În raport cu celelalte confesiuni creștine, Biserica Ortodoxă, care are conștiința că este Biserica cea una a lui Hristos, se află în dialog ecumenic pentru a le ajuta să-L descopere pe Hristos integral în propriul lor cadru eclesial, pentru a spori unitatea creștină spre unitatea văzută în Biserica cea una a lui Hristos ,,ca lumea să creadă…” (Ioan 17,21).