Biserica Si Statul In Timpul Sfantului Vasile Cel Mare
Cuprins
Abrevieri
Argument
Introducere
1.Sfântul Vasile cel Mare
1.1.Copilăria și studiile Sfântului Vasile cel Mare
1.2.Activitatea Sfântului Vasile cel Mare până la alegerea ca episcop al Cezareei Capadociei
1.3. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare sub titulatura de episcop al Cezareei Capadociei
2. Imperiul Bizantin
2.1.Cezareea Capadociei
2.2. Succesunea împăraților bizantini, din anul 355 până în 379 după Hristos
2.3. Iulian Apostatul (355-363)
2.4. Iovian(363-364) non-dinastic(ales de armată)
2.5. Valentinian I (364-365) și Flavius Iulius Valens (364-378)
3. Biserica și statul în timpul Sfântului Vasile cel Mare
3.1. Evoluția și conflictele dintre Biserică și stat în timpul Sfântului Vasile cel Mare
4. Sfântul Vasile cel Mare, Leul lui Hristos
4.1. Conflictul dintre Sfântul Vasile și guvernatorul Modestus
4.2. Poziția Sfântului Vasile în raport cu erezia pnevmatomahiană
4.3. Relațiile Sfântului Vasile cel Mare cu creștinii din Scyția Minor
5. Relațiile dintre stat și Biserică pe tritorul României în ultimul deceniu
Concluzii
Anexe
Bibliografie
ABREVIERI
cf.= confer, compară;
v.= vezi;
p.= pagina;
pp.= paginile;
t.= tomul;
și urm.= și următoarele;
vol.= volumul;
ed.= ediția
ed. cit. = ediția citată;
loc. cit.= locul citat;
op. cit.= opera citată;
art. cit.= articolul citat;
ms.= manuscrisul;
mss.= manuscrisele;
passim= în mai multe locuri;
ș.a.= și alții; și altele;
et. al.= și alții; și altele;
s.v.= sub voce (pentru trimiteri la articole de dicționare, glosare etc., unde nu sunt folosite indicațiile de pagini);
ARGUMENT
Din multitudinea de ierarhi ai Biserici lui Hristos, Sfântul Vasile cel Mare se remarcă alături de Sfinții Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, ca mare aărător al credinței creștine.
Nu întâmplător a fost numit „cel Mare”. Încă din timpul vieții sale, remarcându-se ca predicator, duhovnic și filantrop. În aceste sensuri și-a dobândit numele de „cel Mare”, pentru că au fost mari eforturile sale de propovaduire a cuvantului lui Dumnezeu și de apărare a dreptei credințe; mare a fost râvna pentru trăirea lui monahală; mare a fost și activitatea lui filantropică care impresionează lumea creștină până astăzi.
În marea lui personalitate se remarcă calități deosebite comparabile cu a multor sfinți. Blândețea lui poate fi asemanată cu a lui Moise; râvna pentru împlinirea poruncilor cu cea a lui Ilie; mărturisirea credinței în Hristos cu cea a lui Petru și Pavel, iar teologia sa profundă cu cea a Sfântului Ioan Evanghelistul.
Datorită acestor calități deosebite pe care le-am menționat, Sfântul Vasile cel Mare a fost respectat și apreciat în lumea creștină până astazi. În Biserica Ortodoxă Română, cinstire Sfântului Vasile cel Mare a luat o amploare aparte datorită pe de o parte înaltei sale personalități, iar pe de altă parte datorită legăturilor pe care le-a avut în timpul vieții sale cu ierarhii și probabil cu personalitățiile din lumea civilă din cuprinsul țării noastre, situat între Dunăre și Marea Neagră.
Fiind un mare apărător și ocrotitor al creștinilor de pretutindeni, Sfântul Vasile cel Mare a acționat în acest sens și în ținutul românesc pe care l-am menționat mai sus. Astfel a intervenit în repetate rânduri pe lângă autoritățile civile pentru a ușura suferințele creștinilor. De asemenea încurajează și pe ierarhii români să vină în întâmpinarea credincioșilor cu tot ceea ce le statea în putere, căci chiar și numai cu cuvântul lui Hristos puteau aduce multă mângâiere și încurajare.
Motivul care m-a determinat să aleg aceată temă nu este altul decât dorința de a expune într-un limbaj "secularizat" viziunea ortodoxă asupra relației dintre stat și biserică sau modul în care înțeleg ortodocșii să se raporteze la stat, însă nu prin viziunea proprie, ci reflectând asupra normelor ,,vasiliene” de conduită morală.
Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a temei este absolut necesară clarificarea modului în care utilizăm termenii de "biserică" și "stat". Majoritatea studiilor publicate asupra relației biserică-stat sunt aproape lipsite de orice valoare pentru că autorii lor se joacă efectiv cu cei doi termeni, rezultatul fiind meditații mai lungi sau mai scurte despre ceea ce cred ei că ar trebui să fie sau că este relația nu dintre biserică și stat, ci dintre ceea ce își închipuie ei că ar fi "biserica", respectiv "statul".
"Biserica – învață Sfântul Vasile cel Mare – este neamul omenesc mântuit în Hristos". Prin "biserică" deci înțelegem pe toți cei ce au aceeași credință (același set de valori) și care se comportă sau acționează într-un anumit fel. Creștinul poate fi recunoscut nu după haine, după mers sau după auto-caracterizare ("sunt creștin") ci după modul în care acționează sau se comportă.
Termenul "stat" are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate: primul este acela de "guvern", "aparat guvernamental", "sector public"; al doilea este sinonim cu întreaga societate. Statul ca "acțiune guvernamentală" apare în titlul acestui lucrări.
Așa cum am văzut la punctul precedent, criteriul fundamental după care recunoaștem un anumit lucru, acel "ceva" care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acționează, tipul de relație în care se angajează. În afara relației nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolați.
Cu siguranță se va pune întrebarea: Care este legatura Sfantului Vasile cu aceste lucruri? Am putea spune că spiritualitatea românească reflectă ca într-o oglindă elanul și puterea de dăruire lui Hristos pe care a insuflat-o Sfântul Vasile cel Mare. Scrierile sale au consituit un izvor sau o hrană sufletească pentru creștinii români aflați în suferință din pricina autorităților civile, hrană pe care au valorificat-o prin trăite și exprimare harică într-o Biserică unită luptătoare și biruitoare-Ortodoxă Română.
Cei mai mulți creștini români au câte o rădăcină înfiptă în rezultatele muncii stăruitoare a acestui mare ierarh a lumii creștine. Slujitorii bisericii noastre înalță imne și rugăciuni acestui ierarh chiar și la Anaforaua Euharistică, având o importanță deosebită în ritualul creștin în general. Despre toate acestea stau mărturie praznicele care îi sunt închinate, oficierea Liturghiei și molitfele care îi poartă numele.
Acestea sunt pe scurt motivele care m-au determinat să aleg ca lucrare de liceență ,,Relațiile Sfântului Vasile cel Mare cu autoritățile imperiale”, ca mai apoi spre sfârșitul lucrării să reflectăm asupra câtorva norme „vasiliene” cu privire la buna viețuire dintre stat și biserică întro epocă puternic secularizată din ambele părți.
Vreau să mulțumesc pe această cale preacucernicului părinte, profesor Gabriel Gârdan care m-a ajutat să aprofundez studiile în acest sens și m-a susținut și îndrumat la elaborarea acestei lucrări de liceență. Tot-odata mulțumesc părinților profesori Ioan-Vasile Leb și Adrian Podaru precum și întregului corp profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj –Napoca, care m-au educat în tainele cunoașterii de Dumnezeu.
INTRODUCERE
Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o epocă cu grele încercări abătute asupra creștinilor. Cu toate că prin edictul de la Milano (313), rligia creștină a devenit liberă în Imperiu, situația Bisericii nu s-a ușorat din cauza dușmanilor care prin alte mijloace au încercat să rupă ,,camașa lui Hristos”, Biserica. Pe fondul unor frământări cauzate de ereticii timpului, Sfântul Vasile cel Mare și-a petrecut viața ca un stâlp și susținător al adevărurilor de credință precum și ca mijlocitor al prezenței tot mai vii a lui Hristos între oameni. Acești factori au marcat și influențat viața și formarea personalității Sfantului Vasile cel Mare.
Principalele știri despre viața Sfântului Vasile cel Mare le avem în propriile sale scrieri și în special în scrisorile sale în număr de 366. Alte informații despre viața lui se mai găsesc și în următoarele scrieri:
Cuvânt funebru rostit de Sfântul Grigore de Nazianz în anul 381 în cinstea Sfântului Vasile cel Mare;
Cuvânt funebru rostit de fratele sau Grigore, episcop al Nyssei;
Cuvântul Sfântului Efrem Sirul, despre viața Sfântului Vasile cel Mare;
Viața cuvioasei Macrina, scrisă de Sfântul Grigore de Nyssa;
Viața Sfântului Vasile cel Mare, atribuită de unii istorici lui Amfilohie de Iconiu, lucrare datând din secolul al VIII-lea.
Pe lângă aceste lucrări menționate, unele informații pot fi culese din srierile unor istorici precum Ieronim, Socrate, Sozomen, Teodoret, dar și din biblioteca lui Fotie.
1.Sfântul Vasile cel Mare
1.1.Copilăria și studiile Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare se naște într-o bogată familie din Pont. Datorită persecuțiilor din timpul lui Maximilean(305-113) și a lui Dioclețian(284-305) bunicul lui Vasile și soția lui Macrina(ucenică a Sfântului Grigore Taumaturgul +270) au fost constrânși să-și părăsească toate averile, refugiindu-se în munții Pontului.
După edictul de la Milano din 313, bunicii lui s-au întors la casele lor și în conformitate cu legislația împăratului Constantin cel Mare și-au recăpătat averile confiscate.
Bunicii lui au avut doi copii: Grigore, care a ajuns episcop într-un oraș din Capadocia și Vasile, care a fost tatăl Sfântului Vasile cel Mare.
Marele păstor a purtat toată viața cinste deosebită pentru bunicii săi și în special pentru bunica sa pe care a iubit-o foarte mult. În una din scrierile sale spune: „….am păstrat în minte învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilărie de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogățit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta ci mai mult am desăvârșit ceea ce primisem de la început prin învățătura lor. După cum semința crește și se mărește, dar în sine rămâne aceeași, tot așa și la mine aceeași cunoștință s-a dezvoltat și s-a desăvârșit”.
Această scrisoare a fost scrisă pentru a combate noutățile doctrinare care apăruse în Neocezareea, și în consecință, el socotește ca și creștin al adevăratei credințe, tradiția transmisă din generație în generație. Conținutul creștin al educației primite de Sfântul Vasile cel Mare a fost tradiția așa cum afirmă și Sfântul Grigore de Nazianz.
Tatăl său Vasile a practicat avocatura în Cezareea Capadociei și o perioadă a fost profesor de retorică în același oraș. Vasile și Emilia, părinții lui au avut zece copii. În ordinea nașterii sunt: Macrina, care a fost numită și „cea tânără”, spre deosebire de bunica ei care a fost numită „cea bătrână”; un frate al sau care a murit când era copil; Vasile; Novacarie care a murit la vârsta de 27 de ani; Grigore; patru fete și Petru, care a ajuns episcop de Sevasta după 379.
Faprul că toțt acești copii s-au remarcat prin însușiri deosebite dovedește că au avut o educație aleasă, rezultat al eforturilor depuse de părinții lor. La această educație a contribuit în special faptul că părinții cât și bunicii lor au practicat o viață creștină de mare curățenie care era o adevărată tradiție de familie.
Primele cunoștințe le primește de la tatăl său încă din copilărie. După aceste cunoștințe primite ca temelie și în perspectiva că va deveni retor, Sfântul Vasile cel Mare își continuă studiile la Cezareea Capadociei după care la Constantinopol, iar mai apoi la Atena unde a avut ca profesori pe renumiții filosofi: Himeriu, Libanius, Proheresiu. La Atena a studiat cinci ani si l-a avut coleg pe bunul său prieten, Sfântul Grigore de Nazianz. Am putea spune despre prietenia celor doi că era așa de puternică încât îi unea ca într-un suflet. Cei doi erau un suflet și două trupuri, nu cunoșteau decât două căi, ce-a dintâi era de mare preț, ce-a de-a doua de o valoare mai mică; ce-a dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când ce-a de-a doua ducea la profesorii de ștințe profane.
După cele spuse de Grigore de Nazianz se trage concluzia că educația religioasă primită în familie era așa de puternică încât eecial faptul că părinții cât și bunicii lor au practicat o viață creștină de mare curățenie care era o adevărată tradiție de familie.
Primele cunoștințe le primește de la tatăl său încă din copilărie. După aceste cunoștințe primite ca temelie și în perspectiva că va deveni retor, Sfântul Vasile cel Mare își continuă studiile la Cezareea Capadociei după care la Constantinopol, iar mai apoi la Atena unde a avut ca profesori pe renumiții filosofi: Himeriu, Libanius, Proheresiu. La Atena a studiat cinci ani si l-a avut coleg pe bunul său prieten, Sfântul Grigore de Nazianz. Am putea spune despre prietenia celor doi că era așa de puternică încât îi unea ca într-un suflet. Cei doi erau un suflet și două trupuri, nu cunoșteau decât două căi, ce-a dintâi era de mare preț, ce-a de-a doua de o valoare mai mică; ce-a dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când ce-a de-a doua ducea la profesorii de ștințe profane.
După cele spuse de Grigore de Nazianz se trage concluzia că educația religioasă primită în familie era așa de puternică încât excludea aproape toate preocupările colaterale.
Așadar Sfântul Vasile cel Mare a studiat la Atena: retorica, gramatica filosofia cu cele două părți ale ei: teoria și practica, astronomia, medicina, geometria și morala; în aceasta din urmă ajungând de neîntrecut. Sfântul Grigore descrie mișcător scena despărțirii de prietenul său, la Atena, de unde, cu toate protestele colegilor și ale profesorilor, printre care străluceau Himerios și Proheresios, Sfântul Vasile a plecat reîntorcându-se în patria lui
1.2.Activitatea Sfântului Vasile cel Mare până la alegerea ca episcop al Cezareei Capadociei
Reîntors la Cezareea, încărcat de învățătură și împins de oarecare vanitate, Sfântul Vasile a profesat, se pare, un timp retorica (aprox. 355-357), totodată găsind o grămade de lucruri schimbate. Macrina cea bătrână murise, la fel și tatăl său. Fratele său Novacarie se călugărise, iar cele patru surori se mărita-se. A întâlnit-o doar pe mama și sora sa Macrina care în urma morții soțului se hotărâse să se călugărească și pe Petru, fratele său mai mic.
Întoarcerea Sfântului Vasile în familia sa, reprezentat o schimbare a modului de viață. Sora sa, Macrina evoluase spiritual până la conștientizarea faptului că fără Dumnezeu totul este deșertăciune, că fără unirea cu El, viața omului este doar un vis efemer. Moartea soțului ei care survenise timpuriu a făcut-o să cunoască și să experimenteze aceste lucruri profunde. Hotărârea ei de a se retrage în mănăstire era un elan deosebit de mare pentru Vasile. Macrina, ,,l-a înduplecat să pășească spre ținta adevăratei filosofii. Lăsând la o parte mândria lumească și ajungând să disprețuiască slava învățăturilor deșarte, a trecut la viața cea cu adevărat activă și plină de nevoințe și a început să se pregătească prin lipsire de slavă și averi, pentru viața cea cu adevărat virtuasă”.
Acesta este momentul pe care Sfântul Vasile îl sublinează spunând că: ,,m-am trezit ca dintr-un somn adânc, și am ridicat ochii mei spre lumina mântuitoare a adevărului Evangheliei și mi-am dat seamă inutilitatea înțelepciunii stăpânitorilor lumii acesteia, care sunt pieritori; atunci am jelit mult viața mea cea ticăloasă și m-am rugat lui Dumnezeu să mă pocăiască spre a mă duce la dogmele bunei credințe”.
Sigur că această convertire despre care vorbește Sfântul Vasile cel Mare nu trebuie înțeleasă în sensul unei treceri de la indiferență la o trăire deosebită, ci în sensul unei aprofundări deosebite, a înțelegerii mai profunde a adevărurilor spirituale despre rostul vieții creștine. Cum am putea crede altfel din moment ce el afirmă că nu cunoștea decât două drumuri: al bisericii și al școlii.
Rolul deosebit pe care l-a jucat Macrina cea tînără va fi unul din factorii importanți care o să-l facă pe Sfântul Vasile cel Mare să-i poarte o vie amintire tot restul vieții sale.
Hotărârea de schimbare s-a concretizat într-un prim pas hotărârilor pe calea desăvârșirii sale duhovnicești. Acest pas a fost primirea Tainei Sfântului Botez la anul 357. Dorința de retragere în liniștea pustiului l-a măcinat crescând cu intensitate și în cele din urmă a hotărât să cunoască îndeaproape modul de viață al pustnicilor care se nevoiau în Egipt, Palestina și Mesopotamia.
În călătoria pe care a făcut-o în acele locuri, a căutat să afle modul lor de viață retrasă și mai ales metodele pe care le foloseau în urcușul lor duhovnicesc. Știa că viața ascetică era o luptă deosebită cu gânduri păcătoase care duce până la mortificarea voinței proprii și acceptarea voinței lucrătoare a lui Dumnezeu. Modul concret în care se duce această luptă, mijloacele folosite, erau însă lucruri care putea să le descopere doar prin cunoașterea directă a celor ce se nevoiau în pustie. El însuși mărturisește: „…am admirat modul lor de viață retras, energia lor de a lucra, m-am mirat de rezistența lor în rugăciune și de modul cum au reușit să devină stăpâni asupra somnului, fără să se lase înfrânți de vre-o necesitate naturală.
Nu la multă vreme de la întoarcerea sa din această călătorie și în urma hirotoniei, a intrat în conflict cu episcopul Cezareei Capadociei. Se pare că motivul acestui conflict a fost dorința insistentă de curățire spirituală pe care o propovăduia Sfântul Vasile cel Mare, dar și protejarea pe care o avea asupra unor grupări ascetice. Pentru a evita extinderea conflictului Sfântul Grigore l-a îndemnat să plece în Cezareea. La acest îndemn adăugându-se și dorința de a duce o viață liniștită în rugăciune și meditație. A găsit un loc potrivit pentru această retragere în Pont, pe malul râului Isis, unde a viețuit timp de cinci ani, această perioadă de timp este egală cu cea a studiilor pe care le-a făcut în Atena, deci este o perioadă relativ lungă, peste care mulți biografi au sărit, însă aceasta este una dintre cele mai importante perioade din pregătirea și formare sa.
În această perioadă s-a familiarizat cu scrierile unor părinți bisericești și în special ale lui Origen (+254). În urma acestor studii a rezultat o primă scriere, aceea a Filocaliei, sau a culegerii de texte duhovnicești din scrierile lui Origen. Rezultatul cel mai important al șederii sale în Pont este organizarea monahismului. Cu toate că acesta se răspândi-se în Asia Mică, contribuția lui Vasile cel Mare a fost deosebit de importantă în organizarea aceste forme de trăire creștină.
Această perioadă de ședere în Pont nu este una de izolare totală față de viața publică. Este chemat de episcopul Eusebiu ca ajutor în lupta pe care o ducea cu ereticii, aceasta și în ideea că el era deja bătrân și era necesar ca cineva să fie pregătit pentru a-i lua locul după moarte.
1.3. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare sub titulatura de episcop al Cezareei Capadociei
După alegerea lui ca episcop, Cezareei Capadociei a devenit centrul de apărare al Ortodoxiei în fața diferitelor forme de arianism care erau sprijinite de împăratul Valens. Ca arhiereu a dus lupte grele pentru credința Ortodoxă. Prin cuvântările sale a lovit cu tărie în credințele greșite ale ereticiolor; a dat învățături și îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învățând pe toți și ajutând pe săraci, pe bolnavi și pe bătrâni, în așezănântul său vestit, numit Vasiliada.
O altă caracteristică a Sfântului Vasile cel Mare ar putea fi complexul de asistență socială de lângă Cezareea care era supranumit „Vasiliada”. Despre acesta Sfântul Grigore spune că este mai presus decât cele 7 minuni ale lumii vechi. Această „Vasiliadă” ar putea fi numită o fântână sau un izvor din care curgea dragostea pentru cei săraci și ajutorul, mângâierea și încurajarea, credința și mădejdea. Dacă și celor leproși, Sfântul Vasile cel Mare le săruta rănile, am putea să înțelegem credința puternică în Dumnezeu pe de o parte și iubirea desăvârșită pentru aproapele.
Calitățiile deosebite ale sale nu au rămas neobservate și de invidioșii care-l cunoșteau. Aceștia îi aduceau diverse învinuiri de orgoliu și vanitate fără să poată înțelege faptele de smerenie și dragoste ale episcopului.
Am putea spune că Sfântului Vasile cel Mare i se potrivesc întocmai cuvintele Mântuitorului care zice: ,,…acela care își dă sufletul său pentru aproapele are dragoste adevărată”. În alergarea sa după Hristos și dragostea de aproapele a uitat de el însuși. El de fapt a existat pentru alții și nu pentru el cu toate că condiția sa fizică era șubredă de la natură, a și neglijat sănătatea puțină pe care o avea.
Trupul său mortificat prin asceză, prin nesomn și efort continuu nu a putut să țină pasul în înaltele aspirații spre îndumnezeire. Trupul său a fost ca sămânța de grâu care moare pentru ca din ea să se nască sute de alte boabe tinere.
Trupul său nu a murit o singură dată ci în fiecare zi pentru a se dărui jertfă pentru aproapele. Am putea pune întrebarea: ,,Ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare pentru sine însuși”? Totul și nimic. Totul pentru că Hristos l-a răsplătit cu cununa cea veșnică și nimic pentru că tot ceea ce a avut a dăruit: avere, cunoștințe, iubire, liniște și mai ales speranță.
Rezultatul activității sale nu a fost doar realitatea prezentului pe care a exprimat-o ci mai ales viitorul ca fruct al sacrificiului său. Boabele care au răsărit din bobul sacrificat sunt o realitate permanentă, o prezență continuă. Moartea sa nu este un sfârșit al consecințelor ci o continuare peste viacuri. Ele sunt ca un fir rosu care leagă pe Sfântul Vasile cel Mare de Hristos și de aceasta toți cei care se hrănesc din sacrificiul vieții sale le dă posibilitatea de a trece peste încercările vieții.
Obosit și extenuat de muncă, de asceză și griji Sfântul Vasile cel Mare, își dă sufletul său in mâinile lui Hristos în anul Domnului 379, ianuarie 1.
Iconografia ortodoxă relevă chipul marelui ierarh precum este descris și în Sinaxar: ,,un om foarte înalt și drept ca o făclie, uscațiv și slăbit de ajunare și veghe, oacheș la față dar cu obrazul îngălbenit, nasul alungit, sprâncenele arcuite, crețe și plecate asemenea omului gânditor, fruntea încrețită, umerii obrajilor ieșiți, tîmplele adîncite, c-am pleșuv, cu barba destul de lungă și căruntă pe jumătate”.
În descrierea făcută de Sfântul Grigore de Nyssa se poate vedea clar marea personalitate a ierarhului. ,,Priveliștea înmormântării Sfântului Vasile cel Mare este ceva unic și mișcător. Iubit și respectat de toți credincioșii și chiar de păgâni, de iudei și de străini, care se adunaseră în mulțimea imensă, Sfântul era condus spre locul de odihnă în jale și triumf. Toți se îngrămădeau venind să se apropie de scriu, să-l atingă cu mâna, să atingă marginea veșmintelor sale, sau măcar umbra sicriului să treacă peste ei. Convoiul era nesfârșit, străzile și piețele erau pline, ferestrele și ușile balcoanelor gemeau de lume, iar plânsul tuturor acoperea glasul preoților”.
Sintetizând meritele marelui ierarh am putea să spunem că Sfântul Vasile cel Mare a fost nu numai un teolog și ierarh ci și un ales arhipăstor pentru turma lui cea cuvântătoare pe care a încurajat-o cu multă dragoste și atenție, intervenind pentru ea în diverse moduri.
Pe lângă acestea el a fost una dintre cele mai mari fețe ecumenice ale veacului său și ale tuturor veacurilor. El a dăruit cu sinceritate omagierea Bisericilor din Răsărit și unirea întru dragoste a tuturor după cum menționeză în numeroasele sale corespondențe.
2. Imperiul Bizantin
Imperiul bizantin a fost un stat desprins din Imperiul roman (s-a mai numit Imperiul roman de Răsărit ), care a cuprins în hotarele sale – în perioada de maximă expansiune – teritorii din actualele state Turcia, sudul U.R.S.S. (R.S.S. Gruzină, R.S.S. Armeană), Siria, Iordania, Liban, Israel, Egipt, țărmul de nord al Africii, sudul Peninsulei Iberice, insula Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Peninsula Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, sud-estul României (Dobrogea), Grecia și Cipru; capita Imperiului fiind la Constantinopol (azi Istanbul, Turcia); în fruntea statului se afla împăratul, care a folosit la început titulatura imperială latină (imperator, caesar, augustus), înlocuită, din 629, cu străvechiul titlu regal grecesc de basileus.(anexa1)
Istoria bizantină ia sfarsit la o dată sigură: cucerirea Constantinopolului de către otomani la 29 mai 1453. În schimb ea are o dată de naștere: creearea noii Rome, pe malurile Bosforului, pentru care Sfantul Constantin a decis să-i poarte numele. La acea vreme împaratul se gandea la o apropiere de frontierele cele mai amenințate, Dunare si Eufrat, fără a avea în vedere crearea unui nou Imperiu. Din punct de vedere cronologic Bizanțul a succedat Imperiului Roman deschizând o era nouă. Chiar dacă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au susținut edificiul imperial roman, evoluția sa ulterioară descoperindu-ne o direcție diferita. De asemenea, Bizanțul se înscrie pe coordonatele elenismului, orizont cu deschidere amplă spre antichitate, reprezentând o sinteză la alcătuirea careia au contribuit factori și valori aparținand unor culturi diverse.
După parerea istoricilor, începutul istoriei bizantine trebuie asezată în timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis odată cu întemeierea Constantinopolului. Transformarea vechiului Byzantion în capitala Imperiului a atras dupa sine o serie de schimbări structurale în organizarea administrativă, economică, militară, economică și politică a statului. Un alt element esențial care a avut loc tot acum, a fost introducerea creștinismului ca religie liberă prin edictul de la Milan și prin măsurile de sprijinire luate după aceea de Constantin cel Mare. Din punct de vedere teologic, Sinodul de la Niceea din 325, reprezintă și el o răscruce, întrucat este momentul din care religia creștină începe să se manifeste în mod liber, trecandu-se de asemenea la elaborarea învățăturilor sale dogmatice. De aceea prima etapa din Istoria bizantină o putem delimita între 324 si 632, o perioadă numită și romana tarzie, din cauza predominării elementelor romanice sau etapa proto-bizantină.
A doua perioadă este aceea a evului mediu bizantin care este cuprinsă între anii 632-1204, cu doua etape: 632-1025, perioada evului mediu bizantin timpuriu și perioada medievală bizantină târzie, de la 1025 la 1204. Anul 1204 constituie momentul în care Imperiul Bizantin este destrămat in urma cruciadei a IV-a și se formează pe o bună parte a teritoriului său Imperiul latin de răsărit cu capitala la Constantinopol și alte regate și despotate occidentale. Imperiul latin de răsărit va dura 57 de ani, pana in anul 1261, când bizantinii vor reuși să recucerească Constantinopolul. De asemenea, anul 1204 reprezintă și momentul în care Imperiul bizantin, izgonit din Constantinopol si de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice și a Asiei Mici, se va reorganiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împaratilor dinastiei Lascarizilor, Trapezunt condus de Comneni și Arta, în Epir, sub dinastia Anghelilor.
Etapa târzie bizantină este cuprinsă între 1204-1453, fiind caracterizată de numeroase dificultăți politice, economice si sociale, atât pe plan intern cât și pe plan extern. Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta și dispariția completă a Bizanțului, formula lănsată de Nicolae Iorga, "Bizanț după Bizanț", exprimand foarte bine continuitatea civilizației bizantine și dupa 1453, atât pe teritoriul fostului Imperiu, cât mai ales în teritoriile libere: Tarile Romane, Rusia, Italia.
2.1.Cezareea Capadociei
Pentru a înțelege mai bine ce era defapt Cezareea Capadociei trebuie să analizăm etimologic cele două alăturări de substantive.
În primul rând, Cezareea era o denumire a mai multor orașe antice, pecând, Capadocia era o provincie romană din Asia Mică, mărginită la nord cu Pontul, la est cu Eufratul, la sud cu munții Taurus și la vest cu provincia Galatia.
Astfel Cezareea Capadociei este o vechea provincie, aflată astăzi în Turcia, este o regiune cu o istorie fascinantă.(anexa 2) Așezată pe un platou vulcanic situat în zona central-sudică a țării, ea a fost locuită cu 3.000 de ani în urmă de hitiți, iar mai apoi de frigieni. Căzut sub dominația mezilor și a persanilor, acest areal, care etimologic s-ar traduce prin „ținutul cailor frumoși“, devine, după înființarea Constantinopolului, provincie a Imperiului Bizantin. Aici se vor naște cei mai mari Părinți ai Bisericii Răsăritene, Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, Amfilohie de Iconium, ca să îi amintim doar pe câțiva, a căror operă a ajutat fundamental la fixarea învățăturii creștine ortodoxe. Ca dovadă a renumelui de care se bucurau scaunele episcopale aflate în acest spațiu stă poziția mitropolitului de Cezareea Capadociei, situat ca importanță imediat după Patriarhul Ecumenic.
În acest oras Sfântul Vasile cel Mare se naște, revine ca episcop și moare. Putem afirma cu tărie că el este cel ce înviorează viața religioasă a Cezareei Capadociei.
De menționat este modul în care s-a dezvoltat Capadocia ca teritoriu al Imperiului Bizantin.
Aureolată de faima martirilor săi, ciobanul Mamas, centurionul Gordie sau nobila Julita, Cezareea este reprezentată la sinodul de la Ancyra (Ankara de astăzi) și ajunge să aibă propriul sinod, format din 20 de ierarhi. Tot în această perioadă, ea devine și o mitropolie misionară, mărturie stând episcopiile din Capadocia, cu doi horepiscopi atestați. Se poate evidenția extinderea acestei misiuni chiar și în afara acestui spațiu geografic: o delegație capadociană, în frunte cu Leontius al Cezareei, vine la Niceea, acest ierarh creând un scaun episcopal și în micul orășel Nazianz, locul de naștere al Sfântul Grigorie. Tot Leontius de Cezareea hirotonește, în 314, un episcop pentru Armenia, în persoana Sfântului Grigorie Luminătorul. Până în secolul al VII-lea, creștinismul cunoaște o perioadă de înflorire în această zonă. Au fost construite numeroase locuri de rugăciune retrase și un număr semnificativ de biserici rupestre, de chilii ale unor comunități monahale și de locuințe private rupestre. Odată cu extinderea creștinismului, Capadocia a devenit o zonă puternic creștină, sub influența patriarhului de la Constantinopol.
2.2. Succesunea împăraților bizantini, din anul 355 pînă în 379 după Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare își desfășoară activitatea sub șapte împărați bizantini, cu unii dintre ei intrând în conflicte și având de suferit din cauza aceasta. Se poate vedea din cele menționate că poporul bizantin era într-o continuuă schimbare, de ordin politic, militar, dar și religios. Mulți din conducătorii Bizanțului s-au folosit de diverse șantaje pentru a urca pe tron devenind astfel uzurpatori.
2.3. Iulian Apostatul (355-363)
Iulian Apostatul era fiul lui Iulius Constantius (frate vitreg cu Constantin), primind o educație crestină aleasă. Din pacate în 351 se converteste în secret la păgânism și frecventează pe unii filozofi din Asia Mică. De asemenea se simte atras de taumaturgul Maximus din Efes, care l-a învățat cum să comunice cu zeii. Convertirea sa la păgânism, de unde își va lua și numele de "Apostatul", pare să fi fost determinată de aversiunea pe care o avea față de Constanțius, cel care omorâ-se mai mulți membri ai familiei sale, apoi imaginea negativă oferită de disputele teologice.
Dupa ce în noiembrie 361 este desemnat succesorul lui Constanțiu al II-lea, Iulian a încearcat să restaureze păgânismul. În acest sens își asuma în mod deplin titlul de pontifex maximus anulând măsurile luate anterior împotriva religiei traditionale, deschizând templele si obligand pe creștini la restituirea clădirilor și materialelor care le fuseseră oferite după confiscarea acestora de la păgâni. Ceea ce urmarea Iulian era o reforma religioasasi morală, inspirată în bună parte tot din creștinism. Astfel încearcă mai întâi să reformeze clerul păgân, instituind în fiecare provincie un fel de șef al preoților, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea celor subordonați. Acest cler beneficia de cantități anuale de grâu și de vin, iar surplusul trebuia impărțit saracilor. Iulian impunea preoților păgâni și o serie de datorii cultuale: învățarea cântarilor, rugaciunea de trei ori pe zi, postul, studiul filosofilor recomandați (erau Epicur și scepticii), interdicția citirii romanelor. Cei care nu respectau aceste recomndări riscau excluderea din cler. Fată de creștinism Iulian afisa o orecare toleranță contrazisă însă de măsurile pe care le va lua. Atitudinea sa a fost mereu însoțita de suprimarea unor hotărâri luate în vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunităților creștine care distruseseră templele păgâne, li se interzice creștinilor exercitarea meseriei de profesor, iar în ultimele luni de domnie Iulian exclude pe creștini din functiile importante ale Statului și nu le mai permite să săvârșească înmormântări în timpul zilei. La începutul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, inițiativă eșuată în urma unui cutremur de pamant. Consecințele acestui demers au fost grave pentru evrei, cărora li s-a reproșat ulterior alianța cu un împărat anticreștin. Ostilitatea lui Iulian față de creștini mai poate fi observată și din propria lucrare polemică intitulată Împotriva galileenilor .
Politica anticreștină a lui Iulian a făcut numeroase victime printre creștini: mulți episcopi au fost exilați, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, în Samaria) unii episcopi au fost masacrați iar în Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 în localitatea Durostorum (Silistra).
Campania militară împotriva perșilor din primăvara anului 363, ar fi trebuit să reprezinte în viziunea lui Iulian, o probă că zeii păgâni îi susțin pe adoratori. Până la urmă totul s-a încheiat cu un dezastru, sancționat prin pierderea provinciilor orientale ale Imperiului. Pe 26 iunie 363, în timpul unor tratative cu perșii, Iulian este asasinat,(anexa 4) iar odată cu moartea sa se punea capăt unei scurte perioade de reconsiderare a creștinismului în Imperiu.
În acest timp Sfântul Vasile cel Mare se întoarce în Cezareea Capadociei(355), unde va fi profesor de retorică. Primește botezul, renunță la lume și intră în monahism, împărțindu-și toată averea săracilor, apoi călătorește în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia pentru a se instrui în viața ascetică.
2.4. Iovian(363-364) non-dinastic(ales de armată)
Flavius Claudius Iovianus (n. c. 331 – d. 364), a fost împărat roman în perioada 363 – 364.
Flavius Iovianus s-a născut în anul 331 la Singidunum (azi Belgrad). Tatăl său, Varronianus fusese tribun al legiunii Iovani și avusese funcția de comes domesticorum sub împăratul Constantius II. Iovianus însuși fusese protector domesticus sub Constantius și primicerius domesticorum sub Iulian Apostatul succesorul acestuia.
Iovian a fost concediat după câtva timp. Unele surse susțin că concedierea se datoră faptului că Iovian era creștin, dar altele arată că această teorie a apărut mult mai târziu în istoriografiile creștine și nu se întâlnește în relatările contemporane. În orice caz, Iovian a fost rechemat de Iulian Apostatul în anul 363, când acesta se pregătea pentru o expediție militară împotriva perșilor.
În timpul acestei campanii, Iulian a fost rănit mortal de o suliță care l-a lovit în abdomen. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susțin că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse susțin că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea s-ar datora soldaților creștini.
Iovian a murit într-un accident la Dadastana, în Galatia (Asia Mică) la 17 februarie 364, în drum spre Constantinopol.
În timpul împăratului Iovian Sfântul Vasile cel Mare se întoarce din călătoria sa ascetică retrăgându-se în Pont pe malul fluviului Iris, unde fondează o mănăstire, în care organizează viața monahală cu regim chinovial, sau de obște. Aici se retrage pentru un timp si prietenul său Grigore de Nazianz. În acest timp scrie: ,,Regulile vieții monahale, mari și mici”, care se păstrează până astăzi în mănăstirile ortodoxe.
În singurătatea mănăstirii, el și prietenul său, Grigore alcătuiesc o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, cu titlul ,,Filocalia”, Iubirea de frumos. Este hirotonit preot în anul 364, an care coincide cu moartea împăratului Flavius Claudius Iovianus.
2.5. Valentinian I (364-365) și Flavius Iulius Valens (364-378)
Fiul unui modest ofițer, născut la Cibalae (Pannonia), Valentinian îmbrățișează cariera militară, ajungând sub Iovianus tribunus scutariorum. Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul său minor Grațian coîmpărat.
Cei care i-au succedat lui Iovian, Valentinian I (364-375) în Occident și Valens (364-378) în Orient, au fost creștini, politica lor religioasă fiind marcată de o atitudine favorabilă creștinilor.
Câteva din legile date acum, tind să prevină unele excese: limitarea intrării în cler, nu exagerează cu privilegiile acordate clerului; în plus, Valentinian se abține în Occident de la intervenția puterii seculare în problemele interne ale Bisericii, declarând că acestea trebuie rezolvate de episcopi.
Politica celor doi împarați fată de păgânism a fost relativ tolerantă. Una din primele legi date acum și reânnoită în 370, menținea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise înca din 364, mai degrabă din teama față de magie decât din ostilitate față de păgânism. Nu trebuie exagerată nici toleranța lui Valentinian față de creștini: una din legile sale înscrisă mai tarziu într-un capitol consacrat creștinismului din Codexul lui Teodosie al II-lea, interzicea folosirea soldatilor pentru paza templelor păgâne, inclusiv a templelor unde era celebrat cultul public. Acest lucru atesta o atitudine discriminatorie bazata pe criterii religioase din partea Statului.
În privința lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinată de faptul că fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea arianismul se va raspândi în rândul populațiilor germane din stanga Dunarii și chiar din interiorul Imperiului, provocând mari tulburari în randul autorităților bisericești și a populației creștine. Începând cu anul 365 foarte multi episcopi vor fi alungați de pe scaunele lor. În atitudinea sa Valens nu va avea succesul dorit, pentru că atât în Apus cât și în Răsărit trăiau mari personalități cum au fost Parinții Capadocieni, între care s-a distins Vasile cel Mare (episcop între 370-379), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele si succesorul său Petru al Alexandriei. În Apus trebuie amintiți papa Damasus și Sfântul Ambrozie al Mediolanumului. Valens a încercat să-și impună politica sa ariană și în Dobrogea, unde pastorea în acea vreme episcopul Bretanion, sarbatorit în calendarul ortodox la 25 ianuarie. Atunci cand Valens se afla în Dobrogea cu prilejul campaniilor sale împotriva goților și a vrut să-l determine pe Bretanion să treacă la arianism. În Istoria bisericească, Sozomen ne relatează acest eveniment, spunând că împaratul a intrat în biserică și l-a îndemnat pe Bretanion să se unească cu arienii.
Din punct de vedere al calităților militare, politice și administrative, Valens este net inferior fratelui său Valentinian. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul), proclamat împărat la Constantinopol (365-366), poartă un război la Dunarea de Jos (367-369), împotriva vizigoților care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigoților în sudul Dunării (376). Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale locale declanșează o mare răscoală antiromană. în bătălia de la Adrianopol (9 august 378), prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident, armata romană este înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens își găsește moartea pe câmpul de luptă.
În această perioadă Sfântul Vasile cel Mare scrie tratatul împotriva lui Eunomiuîn care sunt combătute ideile gnostice ale lui Eunomiu, care reprezenta arianismul ca pe un pur raționalism care apăra învățătura despre subordinațianism, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Tatăl, fiind subordonat Tatălui.
3. Biserica și statul în timpul Sfântului Vasile cel Mare
Succesorii imediați ai lui Iulian Apostatul, nu revin în întregime la politica religioasă dusă de predecesorii lor. Iovian a cărui domnie a fost efemeră, era creștin, el abrogând o serie de măsuri discriminatorii, cum ar fi interdicția de a învăța și a restitui Bisericii o serie de privilegii. Însă el nu s-a angajat în luptele interne ale Bisericii, rămânând chiar tolerant față de păgânism, limitându-se numai la interzicerea superstițiilor.
Cei care i-au succedat lui Iovian, Valentinian I (364-375) în Occident și Valens (364-378) în Orient, au fost creștini, politica lor religioasă fiind marcată de o atitudine favorabilă creștinilor.
Câteva din legile date acum, tind să prevină unele excese: limitarea intrării în cler, nu exagerează cu privilegiile acordate clerului; în plus, Valentinian se abține în Occident de la intervenția puterii seculare în problemele interne ale Bisericii, declarând că acestea trebuie rezolvate de episcopi.
Politica celor doi împărați față de păgânism a fost relativ tolerantă. Una din primele legi date acum și reînnoită în 370, menținea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise încă din 364 , mai degrabă din teamă față de magie decât din ostilitate față de păgânism, dar prin intervenția proconsulului Ahaiei, Valentinian, misterele lui Eleusis vor fi autorizate. Nu trebuie exagerată nici toleranța lui Valentinian față de creștini: una din legile sale înscrisă mai târziu într-un capitol consacrat creștinismului din Codexul lui Teodosie al II-lea, interzicea folosirea soldaților pentru paza templelor păgâne, inclusiv a templelor unde era celebrat cultul public. Acest lucru atestă o atitudine discriminatorie bazată pe criterii religioase din partea Statului.
În privința lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinată de faptul că fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea arianismul se va răspândi în rândul populațiilor germane din stânga Dunării și chiar din interiorul Imperiului, provocând mari tulburări în rândul autorităților bisericești și a populației creștine. Începând cu anul 365 foarte mulți episcopi vor fi alungați de pe scaunele lor. În atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat, pentru că atât în Apus cât și în Răsărit trăiau mari personalități cum au fost Părinții Capadocieni, între care s-a distins Vasile cel Mare (episcop între 370-379), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele și succesorul său Petru al Alexandriei. În Apus trebuie amintiți papa Damasus și Sf. Ambrozie al Mediolanumului. Valens a încercat să-și impună politica sa ariană și în Dobrogea, unde păstorea în acea vreme episcopul Bretanion, sărbătorit în calendarul ortodox la 25 ianuarie. Atunci când Valens se afla în Dobrogea cu prilejul campaniilor sale împotriva goților și a vrut să-l determine pe Bretanion să treacă la arianism. În Istoria bisericească, Sozomen ne relatează acest eveniment, spunând că împăratul a intrat în biserică și l-a îndemnat pe Bretanion să se unească cu arienii. Episcopul de la Tomis și-a susținut cu mult curaj punctul său de vedere cu privire la învățătura
Sinodului I Ecumenic de la Niceea, iar poporul l-a însoțit. Afrontul adus împăratului prin acestă atitudine a atras după sine exilarea lui Bretanion, iar Biserica din Tomis a rămas astfel fidelă Ortodoxiei.
În concluzie, statul exercita chiar presiuni asupra Bisericii, episcopii arătându-se adesea servili. Până la urmă însă cei slăviți de Biserică au rămas Atanasie cel Mare sau Vasile cel Mare și nu Eusebiu de Nicomidia; Statul se va supune adevărului lor. Pentru prima dată principiul adevărului obiectiv, independent de orice alt lucru din lume era pus deasupra oricărei autorități. În disputele de cuvinte se va forma conștiința omului modern: credința sa în rațiune și libertate, capacitatea sa de a înfrunta fără teamă realitatea așa cum este, pentru că Adevărul este deasupra realității. În secolul al IV-lea are loc o reconciliere cu lumea, o acceptare a culturii sale, a formelor sale de viață, a limbajului și a gândirii sale. Sfântul Vasile cel Mare și prietenul său Sfântul Grigorie Teologul își vor aminti toată viața cu plăcere de anii tinereții lor la Universitatea păgână din Atena (împreună cu Iulian Apostatul). Reconcilierea s-a făcut însă sub semnul Sfintei Cruci, lumea a căpătat o finalitate, este concepută ca o cale, o luptă și un progres.
3.1. Evoluția și conflictele dintre Biserică și stat în timpul Sfântului Vasile cel Mare
Trebuie subliniat faptul că în momentul în care Valens urcă pe tron, omienii reprezentau biserica dominantă în răsărit, iar Valens s-a achitat de sarcina lăsată de Constantin al II-lea de a apăra biserica oficială a statului. În încăpățânarea lui, avea însă de înfruntat pe unul dintre cele mai autoritare glasuri ale Bisericii creștine, Sfântul Vasile cel Mare, a cărui slujire episcopală se suprapunea, din nefericire pentru Valens, cu anii săi de domnie.
Oricât a încercat Valens să compromită credința Sfântului Vasile cel Mare, în favoarea arianismului, trimițând în acest sens pe Modestus, guvernatorul Orientului, nu a reușit unirea pe care el o dorea cu tot dinadinsul. Ne amintim de amenințările sale, dar si de fermitatea de care Sfântul Vasile cel Mare dă dovadă, fiind dispus chiar să meargă în exil sau să moară pentru credința sa, netemându-se de nimic din acestea. Sau de ezitarea împăratului care semnează apoi retractează un ordin de exil.
Toate aceste lucruri arată defapt situația tensionată în care Sfântul Vasile cel Mare lucra neobosit la edificare Bisericii Capadociei. Totodată ele atestă prestigiul de care se bucura Sfântul Vasile cel Mare, dar pe care puterea civilă încerca să-l utilizeze ăn favoarea ei.
În una din epistolele sale, Sfântul Vasile afirma: ,,… iată suntem în al 13-le an, de când s-au dezlănțuit asupra noastră războiul eretic”. Această afirmație arată suferința Bisericii din Capadocia, persecutată și martirizată timp de treisprezece ani, timp în care păstori și credincioșii erau alungați, bisericile erau luate de arieni iar ei erau nevoiți să se roage în pustie și pe câmp.
La scurt timp după alegerea Sfântului Vasile cel Mare în scaunul episcopal, Valens se hotărâ să împartă Capadocia în două provincii: Capadocia I cu capitala la Cezareea și Capadocia II cu capitala la Tyana.(anexa 3) Episcopul Cezareei, alertat de concetățenii săi, rugă pe înalții funcționari: Martinianos, Aburgios și Sophronios să intervină pe lângă împărat.
Acestei situații i s-a adăugat mai apoi un conflict de interese între episcopul Cezareei și episcopul Antim de Tyana datorită limitelor administrative și eclesiastice. Acesta din urmă dorea să exercite și el autoritate de mitropolit asupra teritoriului noii cincumscripții, în timp ce Vasile învoca vechile împărțiri stabilite de Părinți.
O primă intenție a lui Valens prin împărțirea Capadociei în două a fost aceea de a reduce provinciile prea întinse, multiplicându-le numărul și prin aceasta de a contraria pe episcopul Vasile.
Cu toate acestea Sfântul Vasile cel Mare nu il numește nici măcar odată pe Valens eretic, ci mai de grabă îl caracterizează ca ,,evlaviosul nostru împărat”. Niciodată nu se gândește să-i conteste autoritatea, ci îl pomenește în rugăciuni.
Prin aceasta Sfântul Vasile cel Mare își arată adevărata iscusință de doctor al neamurilor, acceptând idea că guvernanții, indiferent de atitudinea lor față de Biserică, sunt rânduiți de Dumnezeu, iar credincioșii au datoria de a se ruga pentru ei, ca Dumnezeu să le dea gânduri bune pentru Biserică.
Oricât a încercat Valens să-l constrângă pe episcopul Vasile ca să îmbrățișeze arianismul, nu areușit, după eșecul lui Modestus urmând eșecul său, întrucât episcopul capadocian era de neînduplecat.
Circumstanțele l-au silit pe Valens să-l lase pe episcopul Cezareei în scaun, însă Meletie al Antiohiei și alți episcopi egipteni au fost exilați în Siria și Asia Mică scaunele lor fiind ocupate de arieni. În ceea ce-l privea pe Vasile, Valens nu a putut face nimic, însă s-a strădiuit prin toate mijloacele să-i micșoreze influența si să-i îngreueze acțiunile.
Astfel după ce a împărțit Capadocia în două provincii, a trimis în Cezareea ca nou vicar, pe Demostene, ostil episcopului și prieten al arienilor, pe care i-a ajutat cu autoritatea lui în prigoana împotriva ortodocșilor.
Această situație tensionată din Biserică era privită de Sfântul Vasile ca fiind acțiunea unui ,,înger al satanei”.
Zelul său pentru ortodoxie nu l-a împiedicat pe marele Vasile să aibă o atitudine binevoitoare pentru autoritățile imperiale, ba mai mult acesta le adresează scrisori înalților demnitari întrucât aceștea erau mai mult absenți din Cezareea. În relațiile pe carea le-a înfăptuit Sfântul Vasile a știut să acționeze cu multă diplomație.
Punându-se în serviciul tuturor, Sfântul Vasile cel Mare a avut un rol important al diferitelor clase sociale dar și ca promotor al organizațiilor caritabile. A fost mediator între funcționarii statului și elitele locale, a căror influențe erau în scădere. A atenuat efectele foametei și a oblăduit, adăpostind în așezămintele sale sociale pe toți bolnavii și străinii.
În toate situațiile, Sfântul Vasile cel Mare nu s-a achitat formal de sarcina la care s-a angajat. De multe ori a fost nevoit să-și reânnoiască cererile, astfel trimite trei scrisori pentru a asista o văduvă într-o dificultate legată de o moștenire și alte trei pentru a înlesni reabilitarea ex-guvernatorului Maxim, lovit de calomniile cărora le-a căzut victimă.
Zelul său pentru apărarea ortodoxiei nu l-a orbit să vadă partea bună a oponentilor săi, iar de dragul păcii și a posibilității de a se face folositor altora, a acționat cu multă diplomație și tact personal, însă fără a sacrifica adevărul.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Leul lui Hristos
Perioada de dinainte de a deveni episcop este o perioadă de exteriorizare a stării sufletești care a fost acumulată ca într-un depozit în timpul șederii sale în Pont. Este una de practicare a ceea ce credea și simțea. Îl caracteriza smerenia sa profundă, curățenia morală, dragostea fațî de aproape și truda neobosită pentru cele sfinte.
Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile și la darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat. Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârșiți și atât de cumpătați. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară, obiectivă, îndrumă o întreagă generație, cât și un om de acțiune, cu un caracter ferm, care știe ce urmărește și folosește cu înțelepciune mijloacele pentru a-și îndeplini scopul.
Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă și astăzi să ne încânte prin eleganța stilului, prin înalta gândire, și mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă. Încă din ziua următoare morții sale, Sf. Vasile se bucură de cinstea de a fi numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puțini episcopi l-au meritat până la această treaptă.
Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni și necazuri. Cărțile și scrisorile scrise l-au transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel Mare chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.
În persoana Sfântul Vasile cel Mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea, pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte complexitatea personalității marelui mitropolit, măreția slujirii lui ierarhice, sfințenia vieții, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric grija față de săraci și bolnavi și neobosita lui luptă contra ereziilor care amenințau Biserica lui Hristos din toate părțile.
Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creștine într-o manieră sistematică. Din contră, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor și pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile și-a scris cele două opere, de maximă importanță: Contra lui Eunomiu și Despre Sfântul Duh. El dezvoltă o teologie adâncă atunci când vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susținea că ființa lui Dumnezeu este nenașterea și că omul, știind ce este aceasta, știe implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece dincolo de puterea mea de înțelegere“. Dumnezeu Se manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând – zice Sfântul Vasile – că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăși ființa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până la noi, ființa Sa rămâne inaccesibilă“. Este aici o distincție, însă nu o separare, între ousia (ființa) divină transcendentă și inaccesibilă și euegia (energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.
Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că „cel care se laudă că ar cunoaște toate să ne explice mai întâi firea furnicii și abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeiești, care depășește orice înțelegere. Dar dacă tu n-ai înțeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poți lăuda că poți cuprinde în mintea ta puterea cea neînțeleasă a lui Dumnezeu?“. Cunoașterea ființei dumnezeiești constă tocmai „în simțământul că ființa lui Dumnezeu n-o putem cunoaște“ . Se spune că Eunomie a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp Sfântul Vasile a fost în viață.
În viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferi pentru credință, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnați la moarte (II Cor., I, 9) nu este dureros a suferi pentru credință; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul de a fi răniți în luptă, cât acela de a nu fi admiși să se lupte“. Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sf. Vasile menționează: „… tinerii (aruncați în foc) în Babilon ne-au învățat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credințe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulțimea celor care disprețuiau adevărul – și trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoșat mulțimea dușmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-și ia curajul a înfrunta dreapta credință cu atâta ușurință, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învățătura pe care am primit-o de la părinți pe calea tradiției“.
Pentru gândirea sa, pentru lupta sa și pentru zelul să a intrat in conflict cu autoritățile vremii și adepții ereziei ariene.
Lupta sa pentru biserică a început încă din timpul împăratului Iulian Apostatul, când acesta a început lupta împotriva Bisericii, iar aceste evenimente nedorite l-au găsit pe Sfântul Vasile cel Mare în postura de apărător al creștinismului, gata să-și dea viața pentru Hristos, apărând credința.
4.1. Conflictul dintre Sfântul Vasile și guvernatorul Modestus
Atitudinea și curajul de care Sfântul Vasile cel Mare a dat dovadă în apărarea credinței, au făcut ca faima lui să depășească granițele Capadociei fapt ce a condus la rărirea relațiilor cu episcopul Eusebiu care îl invidia.
În urma acestui eveniment neplăcut, Sfântul Vasile cel Mare a părăsit din nou Cezareea retrăgându-se în Pont pe malurile Isisului. Când semiarienii au tulburat din nou Biserica, fiind sprijiniți de împăratul Valens (364-378), episcopul Eusebiu l-a chemat din nou pe Sfântul Vasile cel Mare, astfel deveninduii cel mai important colaborator al său.
Această perioadă de prezbiterat a Sfântului Vasile cel Mare, ar putea fi caracterizată ca o perioadă de dăruire a sa lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui.
Din scrierile sale putem afla multitudinea de probleme care îl preocupa pentru păstoriții săi. Acțiunile sale constau până și în intervenții la magistrați când dreptatea era încălcată. Îndruma, certa, ruga și în special apăra pe cei nevoiași, fapt ce i-a adus și renumele de patron al săracilor. Cu toate că era prematur din partea oânduirii sociale de la acea vreme, Sfântul Vasile cel Mare predica cu mult curaj distribuirea în mod egal a bunurilor materiale.
Acțiunile sale îndreptate spre combaterea sărăciei pe seama asupririi au constat și în acțiuni deosebit de importante pentru ajutorarea materială a săracilor. El și-a pus la dispoziția acestora toată averea mai ales în iarna anului 368, când a biruit foametea în Capadocia. A insistat ca cei bogați să dea grâul pe care îl dețineau spre a fi împărțit săracilor. În acțiunile sale aduna pe cei săraci în piețele Cezareei, unde le împărțea hrană trupească, ,,apoi treceau cu toții la biserică, unde cu emoție în glas ell îi sătura pe toți, săraci și bogați cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu”.
Încet, încet arienii câștigau tot mai mult teren. Bisericile dreptcredincioșilor erau date în mâna falșilor episcopi, iar Vasile era privit ca un impostor. Însă toată grija și atenția lui Vasile era să liniștească lucrurile și să pună în evidență, față de arieni, învățătura Bisericii.
Sfântul Vasile a susținut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor și a apărat învățătura niceeană, fiind un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziția pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrățișeze arianismul, sau cel puțin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl amenință, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorința suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci și chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluiește pe interlocutorul său, dar, în același timp, îl face să înțeleagă că are în față un om demn de toată admirația. Însă pentru a înțelege mai bine răspunsul Sfântului Vasile cel Mare se cuvine să analizăm întreg dialogul. (anexa 5)
,,Modest l-a chemat pe Vasile în clădirea administrației, oamenii începuse să se adune afară, Vasile s-a dus înăuntru singur. Modest era așezat pe tron și împrejur avea autoritățile locale.
-Cine esti tu, de cutezi să te împotrivești împăratului nostru, și nu vrei să te închini Dumnezeului nostru?
-Eu mă închin Fiului lui Dumnezeu ca unui Dumnezeu, nu ca unei creaturi cum e credința împăratului.
-Și ce suntem noi, care credem la fel ca împăratul?
-Nimic.
La acest cuvânt camera administrației locale a amuțit.
-Am să-ți confisc toată avuția!
A început Modest să împroaște cu amenințări.
-Nu am nimic în afară de rasă și niște cărți.
-Am să te exilez!
-Nu am un pământ pe care să îl numes al meu și oriunde mă voi duce pe pământ acolo este Dumnezeu.
-Am să ordon multe chinuri!
-Pentru un trup ca al meu? Cu o singură lovitură se va termina totul.
-Am să te dau la moarte!
-O să îmi faci un mare bine, căci mă grăbesc să mă duc la Dumnezeul meu, pentru care trăiesc și mă nevoiesc.
La sfârșit Modest a exclamat cu uimire profundă:
-Nimeni nu mi-a vorbit cu așa curaj.
-Asta pentru că nu ai dat niciodată de un episcop adevărat”.
După ce a grăit așa și a primit acest răspuns, prefectul, văzând firea atât de neînfricoșătoare și nebiruită a acestui bărbat, i-a dat drumul concediindu-l nu cu amenințări, ci cu oarecare respect și sfială.
Auzind despre toate acestea, împăratul a poruncit să nu mai fie întrebuințată față de el violența, ci a schimbat amenințarea în admirație; și cu toate că n-a mers până acolo încât să primească și credința ortodoxă a lui Vasile, fiindu-i rușine de această convertire, căuta totuși motive de scuză, ceea ce îi făcea mare cinste.
Uimit împăratul de tărie și credința sfântului Vasile, a dorit să-l vadă. Sfântul Grigore din Nazianz ne relatează două întâlniri ale impăratului cu sfântul Vasile: «Mergând cândva împăratul la biserică împreună cu suita sa – era de sărbătoarea Bobotezei, când în biserică era mare aglomerație – s-a așezat în rândul mirenilor. … după ce a văzut și pe sfântul Vasile, cu trupul nemișcat, cu privirea și cu sufletul liniștit, ca și cum prin venirea împăratului nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, ci stând drept, … împăratul s-a simțit cuprins de un fel de sfială sau frică; mintea a început a-i fi învăluită ca de un fel de ceață și a i se învârti pământul înaintea ochilor.
Sfântul Grigore din Nazianz istorisește că împăratul Valens a venit și a doua oară să-l vadă pe sfântul Vasile: «Și ce frumos a vorbit Vasile împăratului și cu câtă înțelepciune, când acesta a venit iar la biserica noastră și a pășit dincolo de catapeteasmă, pentru o întrevedere și o convorbire, pe care de multă vreme o dorea! … aceasta este originea bunăvoinței de mai târziu a împăratului față de noi și cauza potolirii prigoanei. Această întrevedere, întocmai ca un torent, a spălat cea mai mare parte a defăimărilor ce ni se aduceau.
Cu toate acestea ereticii arieni nu sau lăsat și au reușit ca sfântul Vasile să fie exilat. «Se făcuseră, spune sfântul Grigore, toate pregătirile necesare. Sosise noaptea, căruța era gata; vrăjmașii lui Vasile aplaudau, pe când credincioșii boceau; … atunci Dumnezeu … a lovit cu boală pe fiul împăratului, și încă pe neașteptate. Odată cu decretul de exil i s-a adus împăratului și vestea acestei boli și atunci mâna lui a fost împiedicată să semneze decretul și sfântul a scăpat de primejdie, bărbatul pios a fost grațiat datorită frigurilor fiului, care a muiat asprimea tiranului. Împăratul căuta pretutindeni leacul bolii și pe cei mai buni medici; făcea nenumărate rugăciuni și se prosterna cu fața la pământ. Negăsind nici un leac pentru boală, împăratul a făcut apel la credința lui Vasile; dar deoarece se rușina din cauza nedreptății ce-i făcuse de curând, și nu îndrăznea să-l cheme chiar el, a însărcinat cu acest lucru pe alții dintre prietenii cei mai iubiți ai lui. Atunci sfântul Vasile s-a înfățișat fără întârziere și fără nici o obiecțiune; și îndată, după venirea lui, boala s-a mai ușurat, iar tatăl a început să aibă nădejdi mai bune. Si, desigur, dacă nu s-ar fi adăugat sare în apă, chemând odată cu Vasile și pe eretici, în care credea mai mult, copilul s-ar fi vindecat imediat, și ar fi fost dat sănătos în brațele tatălui său. Așa credeau cei ce au fost de față.
Se spune că nu mult timp după aceasta, același lucru s-a întâmplat și cu însuși prefectul Modest. Fiind lovit și el de o boală s-a plecat sub mâinile acestui bărbat sfânt. Prefectul suferea, plângea, se zbătea; de aceea a trimis după Vasile și-l conjura, strigând: Iată, acum ai căpătat satisfacție! Izbăvește-mă de această boală! Lucru care s-a și întâmplat, după cum a recunoscut-o chiar prefectul și a spus-o la multi care nu stiau; că după această întâmplare nu mai înceta a lăuda pe Vasile și a-i admira virtuțile.
Cu toate că împăratul avea putere guvernamentala mai mare, Sfântul Vasile cel Mare nu s-a lăsat intimidat de aceste lucruri și a apărat cu credință Biserica lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare nu a căutat să folosească Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție pentru a-și legitima propriile idei, pentru o afirmare persoanlă. El a căutat să exprime puterea adevărului de viață, indiferent cât de incomodă ar fi fost această mărturisire. „Sfântul Vasile se dedica neobosit exprimării adevărului și susținerii lui. Vasile era totdeauna expresia autentică a Tradiției. Stăruia mult pe aceasta, tot atât cât stăruia pe faptul de a trăi. Busolă și temelie îi era Scriptura. O avea neîncetat deschisă înaintea lui, pe tetrapodul de lemn. Doar că Scriptura nu-i era un text cu ajutorul căruia să-și susțină propriile concepții, ci cartea cea preasfântă o avea spre a arăta cât de autentică este Tradiția Bisericii, teologia ei, ethosul ei, viața ei. Cartea îi era ca o măsură în susținerea și îndreptățirea adevărului trăit de Biserică. Nu-i erau dragi alegoriile. Era de un realism total“.
Adevărul se exprimă în cuvânt concentrat, fără meșteșuguri artificiale. Sfântul Vasile cel Mare arată: „Greu de prins este cuvântul adevărului și lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare aminte. De aceea Duhul a rânduit ca el să fie scurt și strâns, să spună mult în puține cuvinte, ca prin scurtimea lui să poată fi ușor de ținut minte. Că firesc este ca o cuvântare bună să nu-și ascundă ideile în cuvinte obscure, dar nici să aibă idei de prisos și goale, care să nu atace tema în miezul ei“.
Există o foarte strânsă legătură între stăruința în trezvie și mărturisirea Adevărului Bisericii. Puterea de mărturisire nu există în absența unei lucrări lăuntrice de mărturisire nu există în absența unei lucrări lăuntrice și duhovnicești constante, prin care Duhul să copleșească mintea și inima. Cel care trăiește în Duh și adevăr este un ostenitor în cele ale vieții duhovnicești. Adevărul nu este convingerea dobândită ca rezultat al demonstrației sau al erudiției.
Martiriul și slava Bisericii se manifestă adesea prin cele considerate firave și slabe în fața lumii. Și în cazul Sfântului Vasile cel Mare, deși slăbit și cu neînsemnate puteri ale trupului, acesta va mărturisi cu o forță copleșitoare puterea duhovnicească a adevărului de credință. Sfântul Vasile cel Mare arată că adunarea lăuntrică este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este esențială stăruința în trezvie și viață duhovnicească pentru trăirea întru Adevăr.
În fața ereziei susținută și de împărat, în contextul confruntărilor iminente, Sfântul Vasile cel Mare se adâncește mai mult în lucrarea trezviei pentru a putea mărturisi cu mai multă putere cuvântul de viață al adevărului. „Cu cât mai mult se apropia înfricoșătorul ceas al confruntării, cu atât mai veghetor devenea Marele Vasile. Trupul lui epuizat îndura încă și mai multă rugăciune și priveghere: „Vezi-mă, Hristoase al meu!” Întărește-mă să pot sta drept, să Te mărturisesc, să nu dau înapoi nici o clipă. Nu din mândrie. Zdrobește-mă, batjocorește-mă înaintea întregii lumi – nu mă împotrivesc, o primesc cu bucurie. Pier, de voiești. Nu caut ale mele. De altfel, oare mult voi mai putea trăi astfel? Ceea ce voiesc e să stau cu tărie înaintea satanei; să se întărească credința ortodoxă cea întru Tine. Ajută-mi, așadar. Ține-mă drept, neplecat. Slava Ta îmi doresc s-o dobândesc, nimic altceva…“.
4.2. Poziția Sfântului Vasile în raport cu erezia pnevmatomahiană
Disputele ariene, care au tulburat viața Bisericii în secolul al IV-lea, au cauzat apariția unei noi erezii, de data aceasta cu privire la persoana Sfântului Duh. Combaterea acestei erezii, cunoscută sub denumirea de pnevmatomahism, care nega dumnezeirea și deoființimea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, a preocupat pe cei mai reprezentativi teologi ai secolului al IV-lea printre care la loc de cinste se situează Părinții capadocieni: Vasile cel Mare (330-379) și Grigorie de Nazianz (330-379/380). Scrierile lor sunt inestimabile tratate de teologie trinitară valabilă în toate timpurile până astăzi.
Pe lângă tratatul special Despre Sfântul Duh, scris la rugămintea prietenului său, episcopul Amfilohie de Iconiu, între anii 374-375, Sfântul Vasile a dedicat mai multe scrieri pentru a expune și apăra pnevmatologia ortodoxă: Contra lui Eunomie, III. Despre Sfântul Duh; Omilia a XXIV-a, Împotriva sabelienilor, a lui Arie și a anomeilor, Omiliile Despre Sfântul Duh, Despre credință, Împotriva celor ce ne acuză că noi am spune că sunt trei Dumnezei și Epistolele 52, 90, 105, 113, 140, 149, 175, 189, 210, 223, 225, 226, 233-236, 251 și 258. La rândul său, Sfântul Grigorie de Nazianz ales episcop al capitalei imperiale a combătut pe arienii și pnevmatomahii care-și întăriseră pozițiile în Constantinopol în timpul împăratului Valens (364-378) în special prin celebrele cinci Cuvântări teologice rostite în capela „Învierii” în anul 380. Încă din anul 371, Sfântul Vasile scria papei Damasus (366-384) că unii arieni neagă și dumnezeirea Sfântului Duh. Deși a evitat, din motive practice, să folosească termenul „deoființă”, preferându-l pe „omotimos” (de aceeași cinstire), el mărturisea cu toată fermitatea dumnezeirea, deoființimea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul.
Dorind să accentueze unitatea de ființă a Sfintei Treimi păstrând distincția ipostatică a persoanelor pentru a combate sabelianismul, Sfântul Vasile învață că între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu există niciun interval unde cugetarea noastră ar înainta în gol sau „vreun interval fără consistență care să producă o absență în armonia intimă a substanței divine”. În consecință, spune el, „când ne gândim la Tatăl, atunci Îl concepem În El însuși, cuprinzând în același timp și pe Fiul prin reflexie, iar când Îl concepem pe Acesta, atunci nu ne despărțim nici de Sfântul Duh, ci în chip logic și deodată, potrivit ființei, ți-o reprezinți în ea însăși, concepută în așa fel încât să fie numai una credința în cele trei persoane”.
Prin urmare, Sfântul Vasile dorește să arate că nimeni dintre cei convinși de aceste realități nu poate ajunge să nege divinitatea Sfântului Duh fără să-și perecliteze speranța mântuirii asigurată de mărturisirea celor trei persoane ale Treimii dumnezeiești. După părerea lui, un asemenea om se autoexclude din comunitatea creștinilor drept-măritori și de la comuniunea credinței: „Celui care a negat pe Duhul, ce nume vrei să-i pun? Nu merită același nume, ca unul care a încălcat legămintele încheiate cu Dumnezeu? Prin urmare, dacă mărturisirea credinței în Duhul ne aduce fericirea rezervată drept-credincioșilor, iar tăgăduirea ei atrage condamnarea pentru impietate. Nu este îngrozitor faptul să-L tăgăduim acum, când n-avem a ne teme de foc, sabie, cruce, biciuiri, roată, instrumente de tortură, ci pentru că am fost amăgiți de sofismele luptătorilor împotriva Duhului? Asigur pe orice om care mărturisește pe Hristos, însă tăgăduiește pe Dumnezeu, că Hristos nu-i va folosi la nimic …. și zadarnică este credința lui. Asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credința lui în Tatăl și în Fiul și că nu poate s-o aibă pe aceasta dacă lipsește credința în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în Tatăl. Pentru că nu poate să spune cineva că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt (1 Cor 12, 3). Unul ca acesta nu este capabil să I se închine în adevăr. Pentru că nu este posibil să adore cineva pe Fiul decât numai în Duhul Sfânt, nici nu este posibil să invoce pe Tatăl decât numai în Duhul înfierii”.
Analiza atentă a demonstrației pe care el o face în tratatul sau Despre Duhul Sfant, evidențiază învățătura sa clară despre dumnezeirea și deoființimea sau consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl. Interesant de reținut că Sfântul Vasile vede deoființimea Duhului cu Tatăl și cu Fiul în contextul comuniunii de nume, cât și de lucrare: "Comuniunea numelor se înfățișează ca proprie Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și nu este străină de natură (Contra lui Eunomiu III, 2), și "Identitatea de acțiune în cazul Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh dovedește în mod clar absoluta asemanare de natură (Ep, 189, 5-7). Cât privește purcederea Duhului, Sfântul Vasile o concepe la fel ca toți Parinții Bisericii de Răsărit: Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul.
Moștenirea literară a Sfântului Vasile cel Mare este deosebit de vastă, marturie fiind cele patru volume din ediția Migne (39-42), iar gandirea sa înglobeaza o mare varietate de idei și probleme, vitale și folositoare pentru învatatura dogmatică a Bisericii, pentru viața religios-morală a creștinilor și, nu în ultimul rând, pentru activitatea socială a Bisericii. Primul dintre "Cei trei mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi", el însumează adevărata învățătură a Bisericii privită din pespectiva slujirii preoțești.
Înfățișând aici o parte din meritele și succesul acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credință, suntem convinși că oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credință, nimic parcă nu întregește portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriașă, desfășurată pe parcursul unei vieți relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi în memoria vie a Bisericii noastre.
4.3. Relațiile Sfântului Vasile cel Mare cu creștinii din Scyția Minor
Activitatea misionară a Sfântului Vasile cel Mare a depășit granițele Capadociei nu numai ca faimă ci și ca prezență reală a acțiunilor sale. Pornind de la principiul că toți creștinii suntem frați întru Iisus Hristos, Sfântul Vasile cel Mare a acționat în sensul apărării și a întăririi credinței adevărate în toate situațiile care se iveau și care permiteau acest lucru.
În primele secole creștine, Scyția Minor a fost un puternic focar de ortodoxie. Aceasta s-a datorat faptului că regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră era bine populată pentru acea veme și avea multe cetăți însemnate, în special porturile de la Marea Neagră.
La populația autohtonă geto-daco-romană din Scythia Minor , creștinismul a pătruns încă din a doua jumătate a secolului I, datorită predicii Sfântului Apostol Andrei, a misionarilor și creștinilor veniți de la Bizanț din provinciile Asiei Mici, din insulele Hellespontului, din Macedonia și Grecia centrală, precum și din provinciile mai depărtate din răsărit ale Imperiului Roman, Palestina, Siria și Egipt.
O influență aparte în procesul de încreștinare l-a constituit așezarea în partea de răsărit a Dunării a popoarelor gotice (250 d. Hr.), care după anul 274, au primit calificative de ,,federali” ai Imperiului Roman. Începând cu secolul al III-lea, goții făceau dese năvăliri în provinciile sud-dunărene ale Imperiului Roman și uneori în provinciile Asiei Mici, ajungând chiar până în Capadocia, de unde aduceau robi creștini și chiar preoți.
Istoricul grec Sozomen spunea că în a doua jumătate a secolului al II-lea, goții au năvălit ăn Asia Mică și ,,au luat ăn sclavie mulți preoți ai lui Hristos care au rămas pentru ei”. El mai afirmă că aceștia însoțeau triburile goților oriunde aceștea plecau, săvârșind servicii religioase în corturi. Aceste informați ne sunt confirmate si de Fericitul Ieronim într-una din scrierile sale, în care se exprimă astfel: ,,Armata goților cu fețe roșiatice și părul blond, transportă corturile ambulante ale bisericilor lor”.
Sfântul Ambrozie al Milanului ne confirmă de asemenea pătrunderea creștinismului la goti, exprimându-se astfel: ,,La goți nu domnea August…domnea Hristos”. O faimă deosebită a avut-o printre goți episcopul Goddas (347-350), care în anul 379 transporta în sudul Dunării moaștele sfinților goți Inna, Pina și Rhema care au fost martirizați la 20 ianuarie în timpul celei de a doua persecuție a goților.
Din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare aflăm că creștinii din Capadocia se aflau în relație cu cei din Scyțhia Minor sau Dacia Pontică, iar Sfântul Vasile cel Mare se afla în relație bună cu guvernatorul provinciei Scyțhia. Acest guvernator, Iunius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră si mai multe rudenii care se aflau la rândul lor în bune relații cu Sfântul Vasile cel Mare. ,,Până azi nu am ajuns să găsesc pe cineva care să plece spre Scyțhia; defapt cei plecați din familia ta nic nu m-au mai înștiințat, ca să-ți trimit salutări, cu toate că aveam de gând să prind o ocazie să-ți exprim omagii. Ca să te uit în rugăciuni e cu neputință, mai curând a-ș da uitării slujba la care m-a chemat Dumnezeu… De altfel, cum a-s putea să te uit când atâtea lucruri mă fac să-mi amintesc, de pildă, de o nepoată atât de distinsă, de o familie care ne iubește atât de mult, pe mine, casa noastră, pe slugile și pe prietenii noștrii?”.
Acest Iunius Soranus este cel care a mijlocit dăruirea moaștelor Sfântului Sava Gotul, Bisericii din Capadocia. Acesta a fost martirizat pentru credința sa, în răsăritul Daciei, fiind înnecat în râul Buzău la 12 aprilie 372.
În scrisoarea 164, trimisă de Sfântul Vasile cel Mare în 374 prietenului său Ascholius al tesalonicului, care era originar din Cezareea Capadociei, se află mențiunea despre scrisorile sosite din Scyțhia Minor ,,N-au sosit scrisorile din țara dreaptă”.
Uni cercetători sunt de părere că Sava Gotul era de origine capadociană cu toate că în actul său martiric este menționat: ,,got de neam”. O astfel de părere ar explica și trimiterea moaștelor sale în Capadocia.
Moaștele Sfântului Sava Gotul au fost trimise în Capadocia în anul 373 sau 374 prin Tomis sau prin Moesia Inferioară și prin Tesalonic, după cum se înțelege din scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare.
În scrisoarea 164 spune: ,,În vremurile acelea creștinii trăiau în pace uni cu alții, în pacea în care Domnul ne-a lăsat-o și din care nu ne-a mai rămas azi nici o fărâmă, atât de mult am alungat-o unii de la alții.
Cu toate acestea imnurile noastre au revenit la fericirea de altă dată, din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o țată îndepărtată, înflorită de frumusețea dragostei, ba ne-a sosit și martirul însuși din ținuturile barbarilor, care locuiesc în nordul Dunării, vestind el însuși cât de curată este credința care domnește acolo. Cine ar putea să descrie bucuria care a încercat-o la această vreme sufletele noastre? Ce putere ne-am putea închipui că are cuvântul care ar fi în stare să exprime limpede sentimentele tainice ale inimilor noastre? De bună seamă când am văzut pe acest luptător (Sava Gotul), am fericit pe cel care l-a pregătit pentru luptă. El a dobândit în fața dreptului Judecător cununa dreptății pentru că a întărit un număr mare de creștini în lupta pentru dreapta credință”.
,,Pentru că atunci când am văzut pe atlet, am fericit pe învățătorul lui, care va primi și el cununa dreptății de la Dreptul Judecător, întrucât a întărit pe mulți în lupta pentru credință… Istorisirile tale, răbdarea atletică, trupul nimicit pentru credință, mânia disprețuitoare a barbarilor neîndurați la inimă, feluritele chinuri din partea prigonitorilor, suferințele celor chinuiți în toate felurile, lemn, apa, acestea au dus la desăvârșirea martirilor”.
În scrisoarea 165, trimisă de Sfântul Vasile cel Mare episcopului Aschalius al Tesalonicului, se exprimă bucuria și mulțumirea pentru trimiterea moaștelor Sfântului Sava Gotul.
,,Bunul Dumnezeu ne-a împlinit vechea dorință, atunci când ne-a învrednicit să primim scrisoarea credincioșiei tale. Desigur, cea mai mare și mai fierbinte fericire ar fi să te vedem în carne și oase și să ne bucurăm de aproape de darurile Duhului care sălășluiesc în tine… Dar care sunt în prezent darurile binefacerii tale? Tu ai cinstit patria care te-a născut ca un martir care a înflorit de curând, în țara barbară vecină cu a ta, așa cum un agricultor recunoscător trimite cele dintâi roade celor ce i-au împrumutat semințele. Cu adevărat darurile sunt vrednice de un atlet a lui Hristos: un martir al adevărului care s-a încins cu cununa dreptății. Noi l-am primit cu bucurie și l-am slăvit pe Dumnezeu care a făcut să se împlinească la toate neamurile Evanghelia Hristosului Său…”
Despre scrisoarea care a însoțit pe martirul Sava Gotul și traseul care l-a urmat cortegiul se poartă și în prezent discuții, neajungându-se la o concluzie unanimă.
Uni susțin că moaștele ar fi fost găzduite un timp în Scythia Minor, de unde ar rezulta unele merite a episcopului Bretonion și ale lui Iunius Soranus care intervenise pentru trimiterea lor, la cererea Sfântului Vasile cel Mare. În acest sens se spune că episcopul Bretonion ar fi compus Martiriul Sfântului Sava Gotul deoarece el știa limba greacă. Primul care a încercat să argumenteze acest lucru a fost istoricul francez J. Mansion. Un alt argument în favoarea acestei teme este însuși conținutul scrisorii care a însoțit moaștele: ,,…au fost trecute din țata barbară… iar cei care vor primi și vor citi actul martiric să se întrunească în adunare duhovnicească, în ziua în care luptătorul a primit cununa și să vestească și fraților de dincolo”.
În concluzie, Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei.
Creștinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creștinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum și cu creștinii mai depărtați de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaștem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relații de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită „prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creștin”. Este bine cunoscută corespondența arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, și cu Biserica din Sciția pentru a fi trimise în Asia Mică moaștele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goți în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.
Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoți și mulți prieteni, care se aflau în cele mai bune relații cu familia Sfântului Vasile cel Mare și cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda și prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal și de situația creștinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).
Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam și trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători.
Moaștele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători și istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înțelegem scrisorile 164 și 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulțumește arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaștele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulțumește în două scrisori 164 și 165, prietenului și compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroși.
În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influențat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca și pe alte căi, astfel că viața monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunțat caracter vasilian.
Alături de cinstirea cultică și folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulți români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creații născute din textul Scripturii și din sufletul cald și nobil al poporului român.
Relațiile dintre stat și Biserică pe tritorul României în ultimul deceniu
Există (și a existat întotdeauna) o tensiune: între real și ireal, istorie și Împărăția Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creștin: care este viața în Iisus Hristos și viața pământească pe care o trăim cu toții. Rezolvarea acestei antinomii, contradicții nu implică numai acțiunea umană ci și cea divină. Prin el, omul, a realizat prea puțin în planul sensului, destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze.
Trecând de la această introducere, voi susține că din punct de vedere istoric, Biserica – comunitate a creștinilor, cuprinde și unește pe toți cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viața Sa care este Învierea și biruința asupra morții. Ea reprezintă comunitatea și comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum și forma văzută a unei raportări suprafirești la Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat în istorie. Cunoaștem faptul că Biserica are o alcătuire, o constituție teandrică, ea unind timpul cu veșnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „mișcări" veșnice a Înălțării și a Cincizecimii care unește Cerul și pământul prin „vălul" Sfintelor Taine, locul unde Sfântul Duh face cunoscută prezența și Trupul cel slăvit al Mântuitorului" – potrivit afirmațiilor teologului Olivier Clement. Modurile de existență a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este cea aleasă fiind plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa și ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcțiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi și taina urcării omului la Ea este esența adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creștin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înșine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din ea o simplă învățătură umană.
Biserica, așadar, este locul unde veșnicia încorporează timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela de a înveșnici istoria, ci de a o sfinți. Misiunea ei este eshatologică, și anume aceea de a-l răscumpăra pe om pentru veșnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, în vederea obținerii adevăratei sale cetățenii – Împărăția Cerurilor – care nu este în și din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea are propria misiune specifică, ci o asumare a ei, fără a se confunda cu realitățile istoriei pentru că ea are propria misiune, nu trăiește în afara lor. Deși Biserica este din cer, misiunea ei este una pământească. Biserica este supraistorică, metaistorică dar în același timp se află în istorie pentru că Iisus Hristos Domnul S-a întrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu "însuși scump sângele Său" a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză și nu respinge istoria, ci și-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numai eshatologică ci și istorică – căci omul trăiește în istorie, într-un timp și spațiu circumscris, istoric și geografic. Este taină, simbol și mod al prezenței lui Dumnezeu în lume, dar ea este și fenomen social, act și fapt istoric. Biserica nu poate lucra și cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind de realitatea materială a vieții, despărțită fiind de pământ și de timp, pentru că ea a luat naștere în timp și este subordonată, în acest sens, categoriilor temporale. Ea este în mod necesar și concret o instituție. Alcătuirea sa ierarhică este ancorată în realitatea ei sacramentală, doar succesiunea apostolică a episcopatului poate atesta că Dumnezeu rămâne printre noi, prin Sfintele Taine – după cum spune același teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire de alte instituții sociale care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl consideră pe om doar ca pe o zidire rațională supusă unor necesități și interese strict temporale, ci și în perspectiva scopului său supranatural și suprafiresc către care trebuie să conveargă întreaga sa existență personală și comunitară. În aceste împrejurări Biserica nu a trecut cu vederea și nici nu a tratat superficial realitatea existențială ce conduce social și politic istoria care se întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori de esență divină, dar corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care învocă și impune supunere și ascultare din partea tuturor. De aceea, Biserica a avut intotdeauna simțul istoric, întrucât nu a respins și nu a ignorat rolul Statului în planul existenței social – istorice, neopunând acestuia un refuz categoric izvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo. Dimpotrivă, Instituția eclesială l-a considerat un partener și un aliat indispensabil al societății civile și religioase, după cum precizează, în această direcție, atât învățătura scripturistică cât și tradiția canonică a Bisericii. Mai mult decât atât, fiind împlinitori ai cuvintelor biblice, încă de la început Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducătorilor Statului, practică ce se află și astăzi în uz.
Prin urmare, postulatul și posibilitățile unei relaționări între Biserică și Stat se întemeiază și se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât și o realitate instituțională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei și, în fond al unei organizări statale – aparține atât Împărăției Cerurilor, cât și celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenței sale la o altă lume, la un alt univers, nu și-a pierdut simțul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie și deschidere față de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfășoară între anumite limite și se funfamentează pe baza unor condiții invocate în mod reciproc. Așa cum spuneam, Biserica este un fenomen social și o instituție socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înțelegându-se prin acest lucru o cooperare substanțială, dar lipsită de orice imixtiuni și amestecuri arbitrare, nefondate și de orice „tovărășie" a Bisericii la toate nedreptățile și greșelile puterii statale. În această relație Biserica nu poate să își uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar ființa ei este teandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituție ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumești, pământești, limitate deci, la această existență terestră. Un conformism și o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea și autoritatea ei în fața poporului, a lumii.
În mod traditional, relatiile dintre Biserica si Stat în tarile majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adica al armoniei, al sincronizarii, al întelegerii si cooperarii dintre doua institutii deosebite si distincte: una spirituala si cealalta politica, pe care le unea însa viata sociala comuna a credinciosilor Bisericii si a cetatenilor Statului.
Totuși, în țările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realitățile Principatelor și apoi ale Statului Român modern, influențat fiind de spiritul occidental secularizat. Pe lângă aceasta, simfonia Biserică – Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forte militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrică și denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat, așa cum o face pâna astăzi, dar adesea ea se și ruga de Stat, ca sa o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituția eclezială.
"Oricum, în viața poporului român, Biserica ortodoxă n-a fost niciodata un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spațiul în care lumea trecătoare a pamântului se întâlneste cu Împărăția veșnică a cerului, arcul dintre "arșița" zilei de acum și speranța zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia dintre Biserică și Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal si insuficiență, dintre tradiția continuității și tendința înnoirii".
Vorbind despre ultimul deceniu, Biserica, după modelul vasilian, a încercat să intervină în problemele de ordin moral ale statului, însă acest lucru a fost în zadar, lăsându-se mai de grabă cu repercursiuni din partea statului.
Un exemplu elocvent poate fi desprins din următoarea întâmplare. Aici am să redau în totalitate comunicatele de presă din anul 2007 luna mai ziua 2.
Într-un apel catre Curtea Constituțională dat publicității miercuri, Sinodul Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului afirma că Parlamentul a adoptat o lege prin care își conferă dreptul de a decide suspendarea domnului Traian Băsescu din funcția de președinte al României, înaintea referendumului.
Sinodul acuză Parlamentul de imoralitate politică și de abandonarea principiilor democratice ale statului de drept: 'Aceasta înseamnă abandonarea principiilor democratice ale statului de drept și revenirea la practica bunului plac, specifică regimurilor totalitare. Aici nu mai poate fi vorba de legalitate sau ilegalitate, ci de imoralitate politică'.
Reprezentanții BOR arată că, în fața unui astfel de fenomen, 'pastorii spirituali ai poporului au obligația de a se face auziți în viața publică a cetății'.(…) 'E datoria noastră morală de a lua atitudine și de a-i adresa Curții Constitutionale îndemnul de a-și asuma, ferm și fără echivoc, competența supremă de a identifica pârghiile constituționale care să facă posibilă soluționarea morală a actualei crize politice', subliniază semnatarii apelului – Mitropolitul Clujului, Bartolomeu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Andrei, Episcopii Oradiei si Maramureșului, Sofronie si Justinian, și mai mulți episcopi vicari. Aceștia consideră că România a intrat într-o 'criză fără precedent' prin suspendarea președintelui Traian Băsescu, dar recunosc ca nu este 'caderea' lor să se pronunțe asupra constituționalității și legalității acestor demersuri.(anexa 4)
Iată un model de conduită vasiliană în care semnatarii textului vorbesc în numele cetățenilor pe care îi păstoresc și care alcătuiesc totodată electoratul din opt județe transilvănene.
Repercursiunile nu au încetat să apară, astfel că pe data de 22 iunie 2007, la 52 de zile, trecute în urma comunicatului de presă semnat de ierarhii Bisericii, dl. Adrian Lemeni a fost suspendat din funcția de Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor. Decizia încadrându-se în legea nr. 90/2001. (anexa5)
Concluzii
Teologia și Slujirea Sfântului Vasile cel Mare reprezintă un model cuprinzător și mereu actual în ceea ce înseamnă asumarea concretă a identității credinței creștine mărturisitoare. Dimensiunea cuprinzătoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este concretizată prin gândirea profundă în ceea ce privește învățătura de credință, prin abordarea cu realism și echilibru a unor aspecte practice referitoare la viața creștină, prin slujirea sa misionară și pastorală copleșitoare.
Realismul teologiei și slujirii Sfântului Vasile cel Mare derivă din faptul că teologia sa reprezintă o mărturisire consecventă și concretă a Adevărului Bisericii, fiind strâns legată de viață și răspunzând nevoilor efective ale credincioșilor. Nu este o teologie sterilă, abstractă și generală, ci o mărturisire vie a Adevărului întrupat în viața Bisericii care împărtășește convingeri existențiale.
Mai ales în contextul actual în care teologia riscă să fie înțeleasă doar ca rezultat al rațiunii analitice, ca discurs format prin cuvinte meșteșugite, este esențială recuperarea și valorificarea aspectului existențial și eclesial al teologiei. Gândirea teologică a Sfântului Vasile cel Mare nu se epuizează în manipularea abilă a conceptelor, nu se încrede în puterea rațiunii autonome. Teologia Sfântului Vasile cel Mare este expresia modului său de a crede și de a fi. Într-o astfel de teologie puterea de convingere a cuvântului se fundamentează pe forța de viață a credinței și făptuirii întru Adevăr.
În societatea contemporană influențată de domnia relativismelor generalizate, de o mentalitate bazată pe laxism, tendințe echivoce și confuzii, asumarea dimensiunii mărturisitoare a teologiei Sfântului Vasile cel Mare este o șansă de întărire a convingerilor trăite pe calea credinței Bisericiii. Exigențele mărturisirii presupun tărie de caracter, cxonsecvență, luciditate și forța de exprimare a cuvântului Adevărului.
În acatistul închinat Sfântul Vasile cel Mare, el este numit „turn preaînalt al privirilor cerești“, „înțeleptul tâlcuitor al celor teologicești“, „mărturisitor fără de frică al adevărului“. În acatist rostim următoarele cuvinte: „Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuțești gurile ereticilor“.
Luciditatea și realismul gândirii și acțiunii Sfântului Vasile cel Mare sunt roade ale efortului său susținut în dobândirea trezviei. Lucrările impresionante în planul concret al existenței ale Sfântului Vasile cel Mare nu sunt rezutltate ale unui activism exagerat, ci materializări ale unei minți lucrătoare a virtuții trezviei, atentă în permanență la taina lucrării lăuntrice. Într-o lume caracterizată de o dispersie între cele exterioare, de o risipire în superficial și insignifiant, este imperativă și de mare actualitate virtutea trezviei. Aceasta presupune un efort constant de luare aminte la noi înșine.
Este mult mai facilă o concentrare spre cele exterioare, decât lupta interioară cu propriile neputințe. Taina lucrării lăuntrice presupune o confruntare cu sinele, o sinceritate cu noi înșine și un efort existențial pentru biruirea patimilor personale. Este mai comodă orientarea înspre cele exterioare (chiar atunci când ea implică lucrări și performanțe deosebite ca rezultate ale unei logici bazată pe eficiență și pragmatism) decât lucrarea susținută a trezviei. Sfântul Vasile cel Mare arată: „fiecăruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Și ca să scăpăm de acest cusur, poruncea spune: Încetează de a te interesa de păcatele altuia! Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci ,,Ia aminte de tine însuți”, adică : întoarce-ți ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi“.
Puterea de mărturisire a adevărului în cazul Sfântului Vasile cel Mare este elocventă. Modul său de a mărturisi adevărul de credință și de viață al Bisericii este un exemplu sugestiv pentru fiecare generație. El a căutat cu stăruință acest adevăr și l-a mărturisit în fața întregii lumi, pentru cei simpli și cei învățați, penru puternicii lumii sau pentru cei de diferite condiții sociale.
Sfântul Vasile cel Mare nu a căutat să folosească Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție pentru a-și legitima propriile idei, pentru o afirmare persoanlă. El a căutat să exprime puterea adevărului de viață, indiferent cât de incomodă ar fi fost această mărturisire. „Sfântul Vasile se dedica neobosit exprimării adevărului și susținerii lui. Vasile era totdeauna expresia autentică a Tradiției. Stăruia mult pe aceasta, tot atât cât stăruia pe faptul de a trăi. Busolă și temelie îi era Scriptura. O avea neîncetat deschisă înaintea lui, pe tetrapodul de lemn. Doar că Scriptura nu-i era un text cu ajutorul căruia să-și susțină propriile concepții, ci cartea cea preasfântă o avea spre a arăta cât de autentică este Tradiția Bisericii, teologia ei, ethosul ei, viața ei. Cartea îi era ca o măsură în susținerea și îndreptățirea adevărului trăit de Biserică. Nu-i erau dragi alegoriile. Era de un realism total“.
Martiriul și slava Bisericii se manifestă adesea prin cele considerate firave și slabe în fața lumii. Și în cazul Sfântului Vasile cel Mare, deși slăbit și cu neînsemnate puteri ale trupului, acesta va mărturisi cu o forță copleșitoare puterea duhovnicească a adevărului de credință. Sfântul Vasile cel Mare arată că adunarea lăuntrică este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este o măsură preliminară pentru mărturisirea adevărului, că este esențială stăruința în trezvie și viață duhovnicească pentru trăirea întru Adevăr.
În fața ereziei susținută și de împărat, în contextul confruntărilor iminente, Sfântul Vasile cel Mare se adâncește mai mult în lucrarea trezviei pentru a putea mărturisi cu mai multă putere cuvântul de viață al adevărului. „Cu cât mai mult se apropia înfricoșătorul ceas al confruntării, cu atât mai veghetor devenea Marele Vasile. Trupul lui epuizat îndura încă și mai multă rugăciune și priveghere: „Vezi-mă, Hristoase al meu!” Întărește-mă să pot sta drept, să Te mărturisesc, să nu dau înapoi nici o clipă. Nu din mândrie. Zdrobește-mă, batjocorește-mă înaintea întregii lumi – nu mă împotrivesc, o primesc cu bucurie. Pier, de voiești. Nu caut ale mele. De altfel, oare mult voi mai putea trăi astfel? Ceea ce voiesc e să stau cu tărie înaintea satanei; să se întărească credința ortodoxă cea întru Tine. Ajută-mi, așadar. Ține-mă drept, neplecat. Slava Ta îmi doresc s-o dobândesc, nimic altceva…“.
Realismul teologiei și slujirii misionar-pastorale ale Sfântului Vasile cel Mare este de maximă actualitate pentru cei de astăzi. Cuvintele marelui ierarh din Capadocia mărturisesc Adevărul veșnic al Bisericii asumat în contextul concret al feluritelor împrejurări istorice. Sunt cuvinte cuprinzătoare izvorâte dintr-o minte și inimă căutătoare de adevăr și viață.
În încheiere redau cuvintele marelui teolog român Teodor M. Popescu care afirma despre Sfântul Vasile cel Mare: „Cu un simț al realităților , ce i-a fost recunoscut de toți biografii și comentatorii, un bun simț care este una din marile lui calități, el evită excesele retorice, nu cade în exagerări inutile, temperează impresiile. Apostolul idealist privește înțelegător la realități sociale și nu ia atitudini de tribun; el ceartă pentru a îndrepta, și conștiința lui creștină îi dă întotdeauna cuvântul potrivit. Ceea ce interesează și prețuiește într-adevăr mai mult decât calitățile literare și oratorice ale predicatorului nsotru, este grija și dragostea lui de părinte pentru popor, dorința lui de preot sau de episcop de a face din creștini oameni mai buni, mai drepți, mai fericiți. Mântuirea lor îi stă la inimă, la inima lui iubitoare, mare și curată, care cuprinde durerile tuturor și crea binele tuturor. Cuvintele lui, uneori vehemente, patetice sau lirice, sunt întotdeauna calde și sincere, expresia unui suflet vibrant; sunt glasul unui ierarh în slujba lui Iisus Hristos. El vorbește nu pentru a căuta succese personale; el vorbește pentru a face bine altora; nu pentru a-i încânta, ci pentru a-i mișca și îndrepta. Câtă deosebire, în această privință, între retorii profani ai timpului și între predicatorul creștin. ,,Stați în jurul meu ca niște judecători, nu ca niște discipoli”, zice el către auditorii săi. ,,Cu toate acestea veți auzi nu ceea ce vă place, ci veți auzi adevărul“.
Așadar se cuvine ca în sfârșitul lucrării să menționez ceea ce apologetul Tertulian zicea: ,,prin rugăciuni, relația creștinului cu puterea de stat este una de respect și de împlinire a datoriilor pe care le avem față de acestea, conștienți fiind că nu este împărăție fără voia Domnului”.
Anexa 1
Perioada de maximă expansiune
Anexa 2
Cezareea Capadociei- provincie a Imperiului Bizantin
Anexa 3
Anexa 4
Moartea împăratului Iulian (Sfântul Mercuriu)
In traditia egipteana copta Mercurie (Abu Seifein) este numit sfant "al celor doua sabii". Traditia afirma ca el a primit o sabie de la Sfantul Arhanghel Mihail pentru a lupta impotriva barbarilor. Dupa martiriul sau, Sfantul Mercurie i s-ar fi aratat imparatului Iulian Apostatul in timpul unei batalii impotriva persilor pe care l-a ucis strapungandu-l cu o sabie. Sfantul Mercurie este reprezentat in arta copta ca un militar ce se afla calare pe cal, si care tine in maini doua sabii.
Anexa 5
SFÂNTUL VASILE CEL MARE
Dialogul cu guvernatorul Modestus (Pictura pr. Arsenie Boca în biserica din Drăgănești).
Anexa 6
Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, acuza parlamentul de imoralitate politica
(Publicat de Romania liberă online , 02 mai 2007)
,,E datoria noastra morala de a lua atitudine si de a-i adresa Curtii Constitutionale indemnul de a-si asuma, ferm si fara echivoc, competenta suprema de a identifica parghiile constitutionale care sa faca posibila solutionarea morala a actualei crize politice”.
Anexa 7
GUVERNUL ROMÂNIEI
PRIMUL-MINISTRU
DECIZIE
privind eliberarea domnului Nicolae Adrian Lemeni din functia de Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor
În temeiul art. 15 lit. d) si al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, cu modificările si completările ulterioare,
primul-ministru emite prezenta decizie.
Articol unic. – Pe data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Nicolae Adrian Lemeni se eliberează din functia de secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii si Patrimoniului National.
PRIM-MINISTRU
Călin Popescu-Tăriceanu
Contrasemnează
Secretarul general al Guvernului,
Ilie Gavril Bolojan
Ministrul economiei și finanțelor,
Varujan Vosganian
Bucuresti, 22 iunie 2007.
Nr. 21.
Bibliografie
IZVOARE
Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
SFÂNTUL,, Grigore Teologul, „Necrolog în cinstea Sfântului Vasile cel Mare”, (ed. F. Boulenger, în: Textes et documents, publies sous la direction de H. Hemmer et P. Lejay, Paris, 1908.
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
ARĂPAȘU, Teoctist, „Opera Sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioșilor ortodocși români”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
BARNEA, Ion, ,,Relațiile provinciei Scyțhia Minor cu Asia Mică, Siria și Egiptul”, în: Pontica, vol. V, 1972.
BĂBUȘ, Emanoil, ,,Istoria Bizanțului”, Ed. Sophia, București, 2010.
BUNEA, Ioan, ,,Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători”, Ed. Arhiepiscopia ortodoxă română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1983.
COMAN, Ioan, G. Coman, ,,Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare. Profil istoric și spiritual”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
COMAN, Ioan, G. ,,Studii universitare ale părinților capadocieni”, în Studii Teologice, vol. VII, nr. 9-10, Ed. IBMBOR, București.
CHIFĂR, Nicolae, ,,Contribuția Sfântului Vasile cel Mare la combaterea pnevmatomahismului eunomian”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
COURTONNE, Yves, Saint Basile: Lettres, vol. I-III, Paris, 1957-1966.
FECIORU, Dumitru ,,Viața Sfântului Vasile cel Mare” în P.S.B., vol. 17, București, 1986.
IONIȚĂ, Viorel, în revista ,,Ortodoxia”, Ed. IBMBOR, București, ianuarie, 1979, p. 17.
ISTORICUL, Sozomen, ,,Istoria Bisericii”, (ed. J. Bidez, G. Hansen), vol. 50, Berlin, 1960.
JEDIN, Hubert, (coord.), Handbuch der Kirchengeschichte, vol. I, Freiburg/Basel/ Wien, 1985.
LEMENI, Adrian și FRUNZĂ, Florin și IONIȚĂ, Ștefan, ,,Viața religioasă în România”, ediția a II – a, Ed. Bizantină, București 2005.
LUGOJANUL, Timotei, ,,Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. IBMBOR, București, 1980.
NOROCEL,Epifanie, ,,Învățătura Sfântului Vasile cel Mare pentru folosirea bunurilor material”, în ,,Glasul Bisericii”, 1975, nr. 5-6.
MARAVAL, Pierre, ,,Le Christianisme de Constantin à la conquête arabe”, Ed. PUF, Paris, 1997.
PAPADOPULOS, Stelianos, ,,Patrologie”, vol. I, trad. rom. de A. Marinescu, Ed. Bizantină, București, 2006.
PAPADOPULOS, Stelianos, ,,Viața Sfântului Vasile cel Mare”, Ed. Bizantină, București, 2003.
PĂCURARU,Mircea, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3, ed. 1, Ed. IBMBOR, București, 1993.
PĂUNOIU, Augustin, ,,Capadocia, o mărturie a strălucirii civilizației creștine” în ziarul ,,Lumina”, Duminică, 17 mai 2009.
PÂRVAN, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman”, Ed. Atelierele grafice socec & co., societate anonimă, București, 1911.
PETCU, Liviu, ,,Sfântul Vasile cel Mare-apărător al Ortodoxiei”, în ziarul, ,,Lumina”, Duminică, 22 noiembrie 2009.
Popa D. Marcel, Matei G. Horia, ,,Mica enciclopedie de istorie universal”, Ed. Iri, București, 1993.
RĂMUREANU, Ioan, ,,Sfântul Vasile cel Mare și creștini din Scythia Minor și Dacia nord-dunăreană”, în: Sfântul Vasile cel Mare, Ed. IBMBOR, București, 1980.
RĂMUREANU, Ioan, ,,Istoria bisericească universal”, Ed. IBMBOR, București, 2004.
STĂNILOAIE, Dumitru, ,,Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. II, ed. aIII-a, Ed. IBMBOR, București, 2003.
STUDII TEOLOGICE
POP, Irineu, ,,Învățămintele morale și sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare necesare activității preoților în vremea noastră”, în Studii Teologice, București 1985, nr. 3-4.
Studia Basiliana 2, ,,Sfântul Vasile cel Mare”, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
Studii Teologice, XXVI, 1974.
Minei pe luna Ianuarie, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2005.
P.G. vol. XXIX.
P.G. XXIII, 949A
P.S.B. vol. 12, Ed. IBMBOR, București, 1988.
PSB vol 17, Ed. IBMBOR, București, 1986.
ARTICOLE ÎN REVISTE
VASILE, Preda, ,,România Liberă”, 2mai2007.
RESURSE WEB
www.wikipedia.com.
Bibliografie
IZVOARE
Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
SFÂNTUL,, Grigore Teologul, „Necrolog în cinstea Sfântului Vasile cel Mare”, (ed. F. Boulenger, în: Textes et documents, publies sous la direction de H. Hemmer et P. Lejay, Paris, 1908.
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
ARĂPAȘU, Teoctist, „Opera Sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioșilor ortodocși români”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
BARNEA, Ion, ,,Relațiile provinciei Scyțhia Minor cu Asia Mică, Siria și Egiptul”, în: Pontica, vol. V, 1972.
BĂBUȘ, Emanoil, ,,Istoria Bizanțului”, Ed. Sophia, București, 2010.
BUNEA, Ioan, ,,Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători”, Ed. Arhiepiscopia ortodoxă română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1983.
COMAN, Ioan, G. Coman, ,,Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare. Profil istoric și spiritual”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
COMAN, Ioan, G. ,,Studii universitare ale părinților capadocieni”, în Studii Teologice, vol. VII, nr. 9-10, Ed. IBMBOR, București.
CHIFĂR, Nicolae, ,,Contribuția Sfântului Vasile cel Mare la combaterea pnevmatomahismului eunomian”, în vol. Studia Basiliana I, (Emilian Popescu, Adrian Marinescu, edit.), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
COURTONNE, Yves, Saint Basile: Lettres, vol. I-III, Paris, 1957-1966.
FECIORU, Dumitru ,,Viața Sfântului Vasile cel Mare” în P.S.B., vol. 17, București, 1986.
IONIȚĂ, Viorel, în revista ,,Ortodoxia”, Ed. IBMBOR, București, ianuarie, 1979, p. 17.
ISTORICUL, Sozomen, ,,Istoria Bisericii”, (ed. J. Bidez, G. Hansen), vol. 50, Berlin, 1960.
JEDIN, Hubert, (coord.), Handbuch der Kirchengeschichte, vol. I, Freiburg/Basel/ Wien, 1985.
LEMENI, Adrian și FRUNZĂ, Florin și IONIȚĂ, Ștefan, ,,Viața religioasă în România”, ediția a II – a, Ed. Bizantină, București 2005.
LUGOJANUL, Timotei, ,,Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Ed. IBMBOR, București, 1980.
NOROCEL,Epifanie, ,,Învățătura Sfântului Vasile cel Mare pentru folosirea bunurilor material”, în ,,Glasul Bisericii”, 1975, nr. 5-6.
MARAVAL, Pierre, ,,Le Christianisme de Constantin à la conquête arabe”, Ed. PUF, Paris, 1997.
PAPADOPULOS, Stelianos, ,,Patrologie”, vol. I, trad. rom. de A. Marinescu, Ed. Bizantină, București, 2006.
PAPADOPULOS, Stelianos, ,,Viața Sfântului Vasile cel Mare”, Ed. Bizantină, București, 2003.
PĂCURARU,Mircea, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3, ed. 1, Ed. IBMBOR, București, 1993.
PĂUNOIU, Augustin, ,,Capadocia, o mărturie a strălucirii civilizației creștine” în ziarul ,,Lumina”, Duminică, 17 mai 2009.
PÂRVAN, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman”, Ed. Atelierele grafice socec & co., societate anonimă, București, 1911.
PETCU, Liviu, ,,Sfântul Vasile cel Mare-apărător al Ortodoxiei”, în ziarul, ,,Lumina”, Duminică, 22 noiembrie 2009.
Popa D. Marcel, Matei G. Horia, ,,Mica enciclopedie de istorie universal”, Ed. Iri, București, 1993.
RĂMUREANU, Ioan, ,,Sfântul Vasile cel Mare și creștini din Scythia Minor și Dacia nord-dunăreană”, în: Sfântul Vasile cel Mare, Ed. IBMBOR, București, 1980.
RĂMUREANU, Ioan, ,,Istoria bisericească universal”, Ed. IBMBOR, București, 2004.
STĂNILOAIE, Dumitru, ,,Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. II, ed. aIII-a, Ed. IBMBOR, București, 2003.
STUDII TEOLOGICE
POP, Irineu, ,,Învățămintele morale și sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare necesare activității preoților în vremea noastră”, în Studii Teologice, București 1985, nr. 3-4.
Studia Basiliana 2, ,,Sfântul Vasile cel Mare”, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
Studii Teologice, XXVI, 1974.
Minei pe luna Ianuarie, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2005.
P.G. vol. XXIX.
P.G. XXIII, 949A
P.S.B. vol. 12, Ed. IBMBOR, București, 1988.
PSB vol 17, Ed. IBMBOR, București, 1986.
ARTICOLE ÎN REVISTE
VASILE, Preda, ,,România Liberă”, 2mai2007.
RESURSE WEB
www.wikipedia.com.
Anexa 1
Perioada de maximă expansiune
Anexa 2
Cezareea Capadociei- provincie a Imperiului Bizantin
Anexa 3
Anexa 4
Moartea împăratului Iulian (Sfântul Mercuriu)
In traditia egipteana copta Mercurie (Abu Seifein) este numit sfant "al celor doua sabii". Traditia afirma ca el a primit o sabie de la Sfantul Arhanghel Mihail pentru a lupta impotriva barbarilor. Dupa martiriul sau, Sfantul Mercurie i s-ar fi aratat imparatului Iulian Apostatul in timpul unei batalii impotriva persilor pe care l-a ucis strapungandu-l cu o sabie. Sfantul Mercurie este reprezentat in arta copta ca un militar ce se afla calare pe cal, si care tine in maini doua sabii.
Anexa 5
SFÂNTUL VASILE CEL MARE
Dialogul cu guvernatorul Modestus (Pictura pr. Arsenie Boca în biserica din Drăgănești).
Anexa 6
Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, acuza parlamentul de imoralitate politica
(Publicat de Romania liberă online , 02 mai 2007)
,,E datoria noastra morala de a lua atitudine si de a-i adresa Curtii Constitutionale indemnul de a-si asuma, ferm si fara echivoc, competenta suprema de a identifica parghiile constitutionale care sa faca posibila solutionarea morala a actualei crize politice”.
Anexa 7
GUVERNUL ROMÂNIEI
PRIMUL-MINISTRU
DECIZIE
privind eliberarea domnului Nicolae Adrian Lemeni din functia de Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor
În temeiul art. 15 lit. d) si al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, cu modificările si completările ulterioare,
primul-ministru emite prezenta decizie.
Articol unic. – Pe data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Nicolae Adrian Lemeni se eliberează din functia de secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii si Patrimoniului National.
PRIM-MINISTRU
Călin Popescu-Tăriceanu
Contrasemnează
Secretarul general al Guvernului,
Ilie Gavril Bolojan
Ministrul economiei și finanțelor,
Varujan Vosganian
Bucuresti, 22 iunie 2007.
Nr. 21.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Biserica Si Statul In Timpul Sfantului Vasile Cel Mare (ID: 167442)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.