Biserica Si Statul
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: BISERICA ȘI STATUL
I.1. Relațiile dintre Biserică și Stat – aspecte generale
I.2. Scurt istoric al relațiilor Stat – Biserică
CAPITOLUL II: CONSTITUȚIA ROMÂNIEI ȘI PREVEDERILE EI PRIVIND CULTELE RELIGIOASE
II.1. Regimul juridic al cultelor în lumina Constituțiilor României (1866, 1923, 1938, 1948, 1965, 1986)
II.2. Constituțiile din 1991 și 2003 și libertatea religioasă
II.3. Insuficiente ale constitutiei Romaniei din perspectiva Ortodoxa
CAPITOLUL III : O EVALUARE A REGIMULUI CONSTITUȚIONAL AL CULTELOR DIN ROMÂNIA ÎN LUMINA TRATATULUI PRIVIND CONSTITUȚIA EUROPEANĂ
III.1. Libertatea religioasă în Constituțiile statelor europene
III.2. Prevederi ale Legilor libertăților religioase
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Listă de Abrevieri
I.B.M.B.O.R. – Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
P.S.B. – Părinți și Scriitori Bisericești
S.T. – Studii Teologice
B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română
M.A. – Mitropolia Ardealului
M.B. – Mitropolia Banatului
M.M.S – Mitropolia Moldovei și Sucevei
O – Ortodoxia
R.T. – Revista Teologică
INTRODUCERE
După revoluția din decembrie 1989, guvernele, parlamentele, toate instituțiile democratice ale sistemului politic românesc în curs de constituire au acționat pentru instituirea cadrului juridic necesar garantării libertații religioase, pentru crearea premiselor instituționale necesare fiecarui cetațean, pentru a-și putea practica, în public sau în privat, credințele sau practicile religioase pe care le împărtășește. Cele trei puteri ale statului român au dat dovadă de interese și preocupări comune, de dorința de a colabora pentru asigurarea libertații religioase. De asemenea, marea majoritate a partidelor politice au propus sau au cerut ca organele de stat să asigure libertatea religioasă cultelor și asociațiilor religioase, nesemnalându-se poziții divergente și aprige dispute între reprezentanții diferitelor partide politice în privința garantării unei depline libertați religioase.
Legile statului și reglementarile referitoare la viața religioasă nu trebuiesc considerate o încercare de stanjenire și limitare a libertății credinței, un amestec al politicului si juridicului într-un domeniu care aparține în exclusivitate sacrului și divinului. Încercarea de exceptare a comunitatilor religioase de la reglementarile “pământești” pierde din vedere că, deși “nu aparțin acestei lumi” ele se află în această “lume”, esența lor este în legătură cu supranaturalul dar existența este socială și comunitațile religioase, după cum se exprimă sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident, cu specificul lor.
Credincioșii și comunitățile pe care le formează se află în cele mai variate relații cu celelalte subsisteme sociale, fiind, în același timp, parteneri în viața economică, în subsistemul cultural, administrativ, etc. Nereglementarea relațiilor din anumite domenii lasă câmp deschis manifestării liberului arbitru, care poate ajunge până la consecințe și violențe greu de imaginat. Pentru ca, în concepția socială, credincioșii și comunitățile religioase, prin specificul lor sunt mai vulnerabili decât alți agenți și factori ai activității sociale. Legile referitoare la organizarea și activitatea sistemului religios protejează acest domeniu și egalizează șansele de coexistență și colaborare în viața socială. De fapt, reglementările juridice referitoare la culte și credințe nu stabilesc norme pentru viața religioasă și pentru activitatea internă a bisericilor. Pentru aceasta fiecare cult și asociație își elaborează propriile norme în cadrul statutelor și mărturisirilor de credință. Normele elaborate de stat au în vedere asigurarea desfășurării libere a activitații de cult și relațiile cu celelalte subsisteme sociale. Ele vizează nu credința ci activitatea “laică” a credincioșilor și bisericilor. Toate bisericile administrează bunurile materiale, terenurile, construiesc lăcașe de cult, redistribuie veniturile credincioșilor, au o ierarhie și o organizare administrativ-teritorială, etc. Aceste îndeletniciri nereligioase rămân în competența autorităților politice și judecătorești. Prin reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor și personalului de cult este integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte subsisteme sociale oferă comunităților de credincioși venituri, bunuri, protecție, etc. și exprimă față de religie anumite cerințe: să contribuie la realizarea unitații și armoniei sociale, la culturalizarea populației, la sporirea moralității și spiritului civic etc. Între religie și societate există o interdependență funcțională. Sistemele religioase și credințele care de-a lungul istoriei și-au epuizat rolul și funcțiile, au fost abandonate.
Democratizarea și secularizrea societăților moderne, separarea bisericii de stat și transformarea acesteia într-un subsistem al vieții sociale impune reglementarea activității cultelor în sensul armonizarii funcțiilor religiei în ansamblul vieții sociale. Aceasta cu atât mai mult în condițiile existenței pe același teritoriu – cum este cazul Romaniei – a unui numar mare de credințe religioase, toate având drepturi și îndatoriri egale și presupunând, deopotrivă, relații ”frățești”.
Lucrarea de față este o analiză a mentalităților, principiilor, mecanismelor mediilor politice, juridice, administrative, culturale, care permit persoanei umane să practice individual sau în colectiv, în particular sau în public, propriile credințe religioase. Am avut în vedere statutul juridic al institutiilor religioase; relațiile Stat – instituții religioase; relațiile interreligioase; actele normative și instituțiile Statului care asigură și garantează libertatea religioasă; prevederile documentelor/ mecanismele internaționale pentru protecția libertații religioase.
Cu toate ca problema raporturilor dintre Biserica și Stat a fost tratată în nenumarate scrieri, ea ramâne însă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă se pun probleme noi vieții în general, vieții sociale, vieții de Stat și celei bisericești.
Biserica îndeplinindu-și misiunea ei în timp, nu poate face abstracție de vremea în care trăiește, și care cuprinde nu numai zile și ani etc., ci mai ales acele condiții în care se desfășoară viața omenească, condiții supuse mereu transformărilor, pe măsura progresului pe care îl înscrie viața omenească în dezvoltarea ei istorică.
Vorbind de Biserică, se înțelege că ne gândim la aspectul ei de societate văzută și nu la aspectul ei haric, care nu intra în domeniul relațiilor cu Statul. Pentru indeplinirea misiunii sale, Biserica își duce acțiunea printre oameni, iar acestia nu există altfel decât în condițiile vremii, pentru că nu se pot nici hrani, nici imbrăca, nici gândi și nici lucra, decât în condițiile pe care i le oferă dezvoltarea istorică. Biserica nu poate acționa, și niciodată nu a acționat altfel decât ținând seama de ansamblul condițiilor în care traiește omul, pentru ca, așa cum s-a văzut, ea nu conduce și nu schimbă vremurile, ci și ea se gasește înlăuntrul acestora.
Acceptând întotdeauna realitățile pe care le dă la iveală dezvoltarea istorică a vieții omenești, Biserica le-a privit si pe acestea- cum era și firesc – ca supuse categoriei timpului și nu și-a legat nici natura, nici misiunea ei de vreuna din ele.
Pentru viața și misiunea Bisericii, cea mai de seamă dintre realitățile istorice ale vieții omenești în continua transformare, este Statul. Organizația Statală, privită în cadrul general al condițiilor vremii, se integrează și ea între acestea, și poate fi numită condiția Statului, condiție pe care Biserica a privit-o cu un interes deosebit și a ținut și trebuie să țină mereu seama de ea, ca fiind cea mai importantă între toate celelalte care au aparut la un moment dat în istoria societății omenești.
În cadrul Statului, Biserica apare ca o organizație deosebită de cea a Statului, avându-și norme proprii, țel aparte, în general mijloace deosebite și specifice, și fără îndoială o origine independentă de stat, ba chiar și de voința oamenilor. Cu alte cuvinte, ea există în cadrul Statului și nu în afară de Stat, și deci trebuie sa i se precizeze și din punct de vedere juridic poziția în viața de stat sau în dreptul public.
Biserica privită ca organizație socială, deci ca un așezământ sau ca o instituție ce cuprinde un numar însemnat de oameni și care se conduce prin voința acestora, reprezintă fără îndoială o instituție publică, adică este o organizație cu caracter public, nu cu caracter particular, pentru că ea nu indeplinește și nu desfașoară o activitate particulară și nu îndeplinește numai un rost particular, ci mai ales unul în legătură cu viața obstească. Deci, ca organizație socială, Biserica este fără îndoială o instituție publică. Juridic vorbind, însă, Biserica nu este o instituție publică, pentru ca prin noțiunea de instituție publică se înțelege în drept orice instituție care face parte din aparatul de stat, este creată de stat sau se gasește în subordinea statului, îndeplinind din mandatul acestuia o funcțiune sau o sarcină oarecare. Privită sub acest raport, Biserica nu poate fi numită instituție publică, de unde nu rezulta că ea ar fi o instituție particulară. Ea are nu numai întreaga înfățișare a unei institutii publice sau de stat, ci sub aspect social, ea are chiar caracter de instituție publică îndeplinind o funcțiune asemanătoare cu cele îndeplinite de instituțiile de stat. Însăși activitatea ei se desfășoară după normele comune ale unei activități publice, norme cuprinse și în legi de stat și în legi proprii.
De fapt Biserica are și asemănări și deosebiri în raport cu Statul. Asemănările sunt mai mult formale, iar din faptul că din activitate ei Biserica se orientează și după legi de Stat, nu se poate trage concluzia ca Biserica ar fi o instituție publică, în sensul în care se numesc astfel instituțiile de stat, căci pentru a fi așa ceva și pentru a fi recunoscută ca atare, ar trebui ca Biserica să îndeplinească mai precis următoarele condiții:
1. Să fie creată de Stat;
2. Să fie încadrată ca o piesă în aparatul de Stat;
3. Să aibă în cadrul Statului un sector propriu de activitate, alături de celelalte sectoare ale vieții de Stat;
4. Să dețină o parte din puterea sau suveranitatea Statului;
5. Să urmărească în mod permanent scopul Statului .
Ca urmare, Biserica nu este o instituție de Stat. Ea nu este creată de Stat, nu are un sector propriu în cadrul vietii de Stat, paralel cu celelalte sectoare de Stat; nu-i aparține și nu deține nici o parte din puterea sau suveranitatea Statului , deci ea nu are putere politică, ci doar religioasă sau suveranitate proprie, de natură religioasă și, firește, nici nu-și subordonează scopul său scopului Statului.
Putem spune astfel că, din punct de vedere juridic, cultele religioase sunt instituții publice aparte, deosebite de cele de Stat sau, în general, de alte instituții obștești. Ele au fost numite în trecut organizații sau instituții de utilitate publică, întrucât li s-a recunoscut utilitatea publică prin legile Statului. Dar ele nu au fost și nu pot fi încadrate în aparatul de Stat. Așadar, ținând seama de natura ei și de poziția ei aparte, cea mai bună și mai cuprinzătoare numire care i se poate da și prin care i se definește caracterul specific și temeiul poziției ei în dreptul public, ar fi următoarea: instituție publică religioasă. Prin aceasta denumire i se relevă caracterul deosebit de al celorlalte instituții publice, dar i se afirmă în același timp caracterul de instituție publică.
De multe ori problema raporturilor Bisericii cu Statul s-a pus și s-a soluționat în mod greșit de către mulți oameni ai Bisericii. Astfel, unii au legat Biserica și misiunea ei de o anumită epocă, socotind că în vremea respectivă s-a lamurit tot ceea ce trebuie să ramână valabil mereu pentru toate vremurile, în atitudinea Bisericii față de condițiile vremii și au fost și nu pot fi încadrate în aparatul de Stat. Așadar, ținând seama de natura ei și de poziția ei aparte, cea mai bună și mai cuprinzătoare numire care i se poate da și prin care i se definește caracterul specific și temeiul poziției ei în dreptul public, ar fi următoarea: instituție publică religioasă. Prin aceasta denumire i se relevă caracterul deosebit de al celorlalte instituții publice, dar i se afirmă în același timp caracterul de instituție publică.
De multe ori problema raporturilor Bisericii cu Statul s-a pus și s-a soluționat în mod greșit de către mulți oameni ai Bisericii. Astfel, unii au legat Biserica și misiunea ei de o anumită epocă, socotind că în vremea respectivă s-a lamurit tot ceea ce trebuie să ramână valabil mereu pentru toate vremurile, în atitudinea Bisericii față de condițiile vremii și în special față de Stat. Alții au considerat că Biserica are o invățătură aparte față de Stat și chiar au încercat să o formuleze în diferite feluri, căzând din greșeală în greșeală și mergând până la confundarea Bisericii cu Statul, sau făcând din Biserică un Suprastat.
În fine, o altă categorie de teologi a socotit că Biserica poate accepta ca formă de organizare politică a societății, numai un anumit tip de Stat, fie acesta teocratic, fie monarhic constituțional, imperiu, etc. tipuri care au fost socotite cândva ca “sigure și etern valabile”.
Aceste greșeli dovedesc nesocotirea poziției Bisericii față de condițiile vremii și necunoașterea sau denaturarea adevărurilor despre Biserică și despre Stat ca realități distincte. În foarte multe cazuri teologii nu au văzut ceea ce trebuie nici în Biserică, nici în Stat. Ei au luat în considerare Biserica sub aspectul ei haric, și nu sub acela de societate vazută. De asemenea, au privit Statul numai sub anumite aspecte ale lui, nesituându-l în istorie sau nevrând să îl vadă așa cum este și așa cum i se lamurește în mod științific natura și rostul său.
La fel au procedat și unii oameni preocupați de științele juridice și politice care, fie ca au privit Statul tocmai ca ceea ce el nu este, fie ca au neglijat sau au exagerat importanța Bisericii sub aspectul ei social, căzând în aceeași greșeală ca și unii teologi.
În cercetarea pe care am desfășurat-o mi-am propus să reliefez modul în care instituțiile statului și reprezentanții oficiali ai Statului și ai cultelor din Romania se raportează la problematica asigurării libertații religioase și să surprind astfel nu doar nivelul declarativ al discursurilor uzual pozitive în raport cu o astfel de problematică, ci și temerile, barierele, ca și registrul dificultăților pe care un astfel de proces, foarte complex, le incubă în viziunea cultelor religioase din Romania.
Metodele de studiu folosite au fost: analiza acțiunilor și documentelor politice, juridice, administrative, mediatice etc. referitoare fenomenul religios din România, analiza legilor statului român privind cultele religioase precum și analiza de conținut a tuturor categoriilor de documente care privesc asigurarea libertății religioase în țara noastră.
Stabilirea unui regim unitar pentru toate cultele din țară a devenit, pentru desăvârșirea operei de organizare a statului, o problema de deosebită importanță, a carei soluționare pe cale legislativă nu mai poate fi amânată.
În societățile post comuniste, inclusiv în România, dar și în cele occidentale, are loc un proces de elaborare a unui sistem politic, juridic și administrativ de asigurare a libertații religioase sau de amendare a celui existent, de elaborare a unor concepții laice și eclesiastice privind libertatea religioasă. Pentru a participa la această lucrare, reprezentanții instituțiilor religoase, ale Statului, ale societății civile ar trebui să se ocupe de dobândirea cunoștințelor necesare privind această importantă dimensiune a fenomenului religios. De aceea, în societățile democratice este necesar ca instituțiile religioase, slujitorii și credincioșii lor să fie educați/ să-și cunoască drepturile și libertățile religioase ce le sunt/ ar trebui să le fie garantate prin lege și să se folosească mijloacele exprimării publice/ politice pentru a impune respectarea acestora.
În această lucrare voi urmari o evaluare a libertății religioase din România așa cum a fost ea prevăzută în Constituțiile țării noastre de-a lungul vremii. De asemenea, îmi propun să realizez o evaluare comparativă a libertății religioase așa cum se reflectă în Constituțiile țărilor europene și în special în Tratatul pentru o Constituție europeană, pentru a evidenția modul în care factorii de decizie din țara noastră au înțeles să reglementeze această libertate în Constituția actuală a României.
În capitolul I „Biserica și Statul” voi prezenta un scurt istoric privind relațiile dintre Stat și Biserica, două instituții de capătâi pentru societatea omenească. De asemenea voi cauta să surprind relațiile dintre acestea și modul cum conlucrează aceste două organisme în folosul oamenilor.
În cel de-al doilea capitol „Constituția României și prevederile ei privind cultele religioase” voi urmări să prezint regimul juridic al cultelor în lumina Constituțiilor României, cu precădere Constituțiile din 1923, 1938, 1948, 1965 și 1985. În partea a doua a acestui capitol voi prezenta Constituțiile din 1991 și 2003 și prevederile lor privind libertatea religioasă.
În capitolul al treilea îmi propun o analiză din perspectivă ortodoxă a Constituției României și a insuficiențelor acesteia în ceea ce privește reglementările cu privire la cultele din România și la asigurarea libertății religioase pentru ca în capitolul IV să urmăresc o evaluare a regimului constituțional al cultelor din România în lumina Tratatului privind o Constituție europeană.
Voi încheia această lucrare prezentând o seama de prevederi ale Legilor Libertaților religioase așa cum se prezinta ele în legislația altor state europene.
Constatările și concluziile detașate din studierea actelor normative privind cultele religioase din România, îndeosebi cele obținute prin metoda analizei comparative, permit să se afirme că autoritățile guvernamentale românești au creat condițiile politice, juridice, administrative și judiciare democratice necesare continuării procesului de asigurare a drepturilor și libertăților religioase la un nivel comparativ cu standardele internaționale sau cu cele desprinse din experiența unor țări democratice, în domeniul vieții religioase.
CAPITOLUL I
BISERICA ȘI STATUL
I.1. Relațiile dintre Biserică și Stat – aspecte generale
De la început trebuiesc lamurite în mod știițific noțiunile de Biserică și Stat, pentru a se vedea ce realități oglindesc acestea în conștiința oamenilor, ca astfel să se procedeze, pornind pe o bază sigură iar nu de la imaginație sau ficțiuni, la cercetarea mai amănunțită a raporturilor posibile dintre ele.
Voi începe cu Biserica, încercând să lămuresc ce se înțelege prin Biserică, în domeniul cercetărilor care ne preocupă, adică în domeniul științelor sociale.
Biserica este o organizație social-religioasă, adică o formă de societate la baza căreia stă, ca element determinant, credința religioasă creștină, care îi unește, îi leagă pe toți aceia care o împărtășesc. Prin urmare, prin Biserică trebuie să înțelegem realitatea pe care o numim astfel în forma devenirii ei istorice, adică așa cum a fost și cum este ea ca societate asemănătoare cu celelalte, dar având un element specific, în credința religioasă creștină, care constituie tocmai esența acestei societăți.
Aceasta este Biserica de care poate fi vorba în relațiile ei cu Statul. Numai sub acest aspect se poate constitui un obiect de preocupare și de studiu pentru științele sociale, între care istoria și dreptul, în cadrul cărora relațiile dintre Biserică și Stat intră ca problemă de cercetare. Prin urmare, în raport cu Statul, Biserica trebuie privită așa cum se înfățișează ea ca societate văzută, sub aspectul ei social, iar nu sub aspectul ei haric.
Ca o astfel de realitate în cadrul vieții de Stat, Biserica mai este numită și cult, cuvânt care traduce în limbajul juridic al dreptului public tocmai aspectul social al Bisericii, care în elementele lui, comune cu aspectul social institutional al altor organizații religioase, constituie o baza materială a instituției juridice a cultului.
Spre deosebire de celelalte organizații religioase asemănătoare, Biserica Creștină se numește cult creștin.
Elementele comune ale organizațiilor religioase care s-au reflectatat în conștiința juridică a societății și s-au cristalizat în noțiunea de cult, sunt:
1. O mărturisire de credință religioasă, publică, unitară, precisă și statornică, iar nu una ocultă și labilă;
2. Un ceremonial religios care se desfășoară – ca expresie a respectivei credințe – în mod public, unitar și statornic;
3. O organizare social juridică corespunzătoare credinței religioase și exteriorizării ei ceremoniale, organizare publică, unitară și statornică, în care se oglindește structura interioară a societății religioase respective și anume: categoriile de membrii, stările, ierarhia, gruparea în unități locale, teritoriale și centrale a credincioșilor, personalul de conducere și forma de conducere;
4. Un scop religios statornic, pe care-l urmărește o astfel de societate, precum și mijloacele de care ea se servește, arătate în mod public și precis.
În legătură cu elementul care se referă la scopul societății religioase și la mijloacele pe care le întrebuințează, mai trebuie arătat ca nici scopul și nici mijloacele specifice ale unei societăți religioase nu pot fi identice cu acelea ale Statului, pentru că în acest caz ea ar constitui un fel de organizație parastatală care, lipsită de țel aparte și de mijloace proprii deosebite, nu ar avea nici o rațiune să existe în cadrul Statului, iar Statul nicidecum nu ar recunoaște-o ca atare.
Analizarea realității pe care o reprezintă noțiunea de cult ne arată că într-adevar, fiecare organizație religioasă are un scop specific religios, iar nu scopul Statului, și că urmărește acest scop cu mijloace religioase iar nu cu mijloacele de care se servește Statul pentru înfăptuirea scopului său.
În general, scopul principal al fiecarei organizații religioase este situat dincolo de viața terestră, în viața viitoare, iar ca mijloace principale pentru atingerea acestui scop, sunt întrebuințate credința religioasă și ajutorul divinității, socotit ca har sfințitor sau în general ca providență. Cum însă scopul principal, situat dincolo de viața aceasta, nu poate fi atins decât prin straduințe în condițiile comune ale vieții pamântești și uzându-se de mijloacele de care dispun în general indivizii și societatea, este de la sine înteles că toate acestea, fără a constitui un scop specific al oricarui cult, constituie mijloace indispensabile și ca atare pot fi privite uneori și ca scopuri auxiliare. De aceea, orice cult nu poate face abstracție în lucrarea pentru înfăptuirea misiunii sale, nici de scopul și nici de mijloacele Statului, de care este obligat să țină seama prin firea lucrurilor și de care se folosește sau după care se orientează de fapt în acțiunea pe care o duce, în rândul credincioșilor.
Prin urmare este clar că nici o organizație religioasă nu se confundă și nu se poate confunda cu organizația politică a Statului, că între acestea două există deosebiri de natură, de scop și de mijloace, deosebiri care fac ca fiecare să aibă alte preocupări și să se miște într-un domeniu aparte.
Așadar, Biserica este o organizație social-religioasă deosebită de a Statului, ea nu este o creație a Statului, după cum nici Statul nu este o creație a Bisericii, nu are preocupările și țelurile Statului, nu se confundă cu acesta, după cum nu se confundă cu nici o altă formă de organizare socială și cu nici o instituție din cadrul Aparatului de Stat și nici cu o altă organizare socială parastatală, suprastatală, sau cu oricare alta, oricât de însemnată sau neînsemnată ar fi aceasta.
Pentru a ne lămuri asupra noțiunii de Stat, trebuie să analizăm ansamblul ei, realitatea pe care o exprimă acest cuvânt, și nu privind numai unele aspecte ale ei.
Căutând să identificăm elementele care intră în alcătuirea realității ce se cheamă Stat, constatăm că – în ordinea ușurinței cu care le putem înregistra și sesiza – ele sunt următoarele: un teritoriu delimitat, o populație care trăiește pe acest teritoriu și organele prin care se conduce viața populației respective, care toate laolaltă formează aparatul de Stat. La acestea, se mai adaugă o sumă de mijloace juridice, militare și tehnice de care se folosește în acțiunea ei conducerea Statului. Toate acestea formează elementele constitutive ale Statului.
Dacă le analizăm însă mai de aproape, ne vom da seama că nu toate au aceeași importanță, că deși elemente constitutive, unele sunt esențiale și specifice pentru Stat , iar altele nu sunt esențiale și constituie numai baza sau mijloacele naturale și tehnice pentru Stat. Astfel, teritoriul și populația – ca elemente constitutive ale Statului – reprezintă baza naturală sau cadrul firesc în care apare organizația de Stat, bază care a existat și înainte de apariția acesteia și care, de bună seamă, îi va supraviețui. De asemenea, și mijloacele tehnice, sunt doar mijloace comune de care se folosește viața omenească în general și nu numai viața organizată de Stat. Ele sunt elementele constitutive ale Statului numai întrucât devin monopoluri ale conducerii Statului și desigur că ele vor dura și în ipoteza dispariției lui.
Ceea ce este însă specific organizației Statale, ceea ce nu a existat și nici nu poate fi considerat ca având vreun rost să mai existe în cazul dispariției Statului, este ceea ce se numește însuși Aparatul de Stat, adică puterea de conducere politică a societății, însuși instrumentul acesta complex prin care se conduce viața întregii populații de pe un teritoriu, adică viața unei societăți care a ajuns să se organizeze ca Stat.
Elementele din care este alcătuit acest aparat s-au cristalizat în decursul istoriei în instituții, având fiecare organizație aparte. De altfel, rostul lor a fost și este acela de a satisface nevoile constante de viață ale societății. Vom avea astfel atâtea categorii de instituții câte funcții vitale trebuie să îndeplinească Aparatul de Stat în viața societății sau pentru societate. Pentru ca activitatea tuturor instituțiilor care formează Aparatul de Stat să fie reglementată, coordonată și dirijată, s-au creat o sumă de norme, numite legi de drept. S-a dezvoltat apoi o întreagă activitate legislativă și judiciară, care la rândul lor au impus crearea altor instituții prin care s-au sporit piesele Aparatului de Stat, iar firele de legătură dintre diversele instituții și prin care se acționează constant de către centrul conducător asupra acestora, au sfârșit prin a crea o rețea la dispoziția puterii diriguitoare, care, în totalitatea ei, formează ceea ce se cheamă administrația.
Întreg Aparatul de Stat sub înfățișarea lui arătată, nu se mișcă însă de la sine, nici la întâmplare, ci sub impulsul unei puteri constituite prin voința acelui grup de oameni care a izbutit să-și impună stăpânirea lui asupra restului societății. Acest grup de oameni a fost întotdeauna format din reprezentanții sau din exponenții unei anumite clase sociale. Din inițiativa acestui grup s-a creat Aparatul de Stat cu instituțiile sale. Acțiunea de conducere a Aparatului de Stat ca acțiune de stăpânire și de conducere a oamenilor prin acest Aparat, se numește acțiune politică. Funcțiunile prin care se exercită această putere se numesc funcțiuni politice iar totalitatea puterii pe care o însumează conducerea centrală a Aparatului e Stat, ca putere politică nelimitată în interiorul Statului prin nimic, se numește suveranitate.
Acestea sunt, într-o schiță sumară elementele pe care în totalitatea lor, le reflectă în conștiința noastră noțiunea de Stat.
Cercetările științifice în legătură cu timpul apariției Statului, au stabilit că Statul, ca organizație politică reprezentând puterea dominatoare a unei clase asupra întregii societăți, a apărut deodată cu împărțirea societății în clase și că simultan au apărut, ca instrument indispensabil al Statului, și normele juridice, adică dreptul.
Istoria societății omenești a înregistrat de-a lungul ei patru tipuri fundamentale de Stat corespunzătoare celor patru orânduiri social-economice ale societății: Statul sclavagist, Statul feudal, Statul capitalist și Statul socialist.
Prin urmare, Statul se deosebește de Biserică și ca origine, și ca natură și ca mijloace și ca scop, el reprezentând o organizație politică prin excelență, în cadrul căreia a apărut Biserica la un moment dat, ca altă formă de organizare socială deosebită de cea de Stat. Apărută în cadrul Statului și coexistând cu Statul, firește că tangențele dintre viața religioasă și cea de Stat au fost multiple, determinate de împrejurări, de condițiile orânduirii sociale și de interesele comune ale celor două organizații. Uneori a existat o delimitare mai vagă, alteori o delimitare mai precisă a domeniilor de activitate, și prin aceasta și a colaborarii dintre Biserică și Stat.
Așadar, atât Statul cât și Biserica sunt supuse deopotrivă vremii, evoluției, fiindcă sunt legate de viața omenească și de condițiile în care aceasta se desfășoară, condiții care produc schimbări și în organizarea uneia și a celeilalte, condiții care sunt determinante pentru relațiile care se stabilesc între Biserică și Stat.
Sub înfățișarea ei de cult, Biserica este supusă unor schimbări, înnoiri și transformări continui. Ceea ce nu se schimbă însă în Biserică, este învățătura ei de credință, cu toate că și aceasta dobândește mereu noi forme de expresie, odată cu dezvoltarea culturii umane.
Multe lucruri s-au schimbat în organizarea Bisericii de la întemeierea ei încoace, multe forme vechi au fost abandonate și multe forme noi au fost create sau adaptate prin încreștinare, în cultul sau ceremonialul religios al Bisericii, și multe alte schimbări s-au produs în atitudinea credincioșilor și a clerului de-a lungul vremii.
Principiile netrecătoare ale credinței au îmbrăcat veșmântul trecător al vremii. Au apărut și dispărut mereu forme de organizare și ceremoniale, dând expresie, în concordanță cu vremea, acelorași principii care au rămas neschimbate, căci, pe lângă elementul esențial divin, există în viața Bisericii și elemente pur umane, care apar și dispar, se transformă mereu fără a afecta esențialul sau principiile. Privite sub acest raport lucrurile, se poate constata că și în Biserică succesiunea noului după vechi și lupta dintre vechi și nou este un fenomen constant și firesc, în acest sens viața bisericii fiind împinsă și de legile de dezvoltare interioară, care operează în fiecare societate, fără deosebire de natura ei.
Privită în perspectiva dezvoltării ei, Biserica apare ca supusă în înfățișarea sa externă influenței diverselor epoci, care au determinat schimbări în organizarea și în atitudinea ei. Biserica existând în cadrul Statului, nu putea să nu țină seamă de tipurile sau formele de Stat, de realitățile vieții de Stat, de lupta care se dă în viața de Stat între vechi și nou. Așa încât, în fond, Biserica nu s-a putut și este firesc să nu se poată lega de o anumită formă de Stat, și, ca urmare, ea nu se poate situa pe linia unui tradiționalism anacronic în ceea ce privește relațiile ei cu Statul, ci a trebuit să-și potrivească totdeauna pașii săi cu vremea.
De obicei, în încercările de a stabili relațiile posibile dintre Biserică și Stat nu se ține seama de cele arătate, ci se procedează neștiințific la teoretizări asupra posibilității stabilirii unor relații imaginare între Biserică și Stat, ignorându-se realitățile pe care le reprezintă acestea, și astfel se ajunge la teorii mistificatoare, prezentate în forme noi, sau, prin reeditarea unor teze defuncte, se ajunge la construcții apriorice de factură idealistă, lipsite de orice bază și de orice conținut real.
I.2. Scurt istoric al relațiilor Stat – Biserică
Voi încerca în continuare să fac o scurtă trecere în revistă a modului cum au evoluat raporturile dintre Stat și Biserică de-a lungul vremii.
Statul este singura instituție care dispune de instrumentele necesare pentru garantarea libertății de conștiință și a celei religioase se asigură cadrul necesar afirmării indivizilor și a grupurilor umane în conformitate cu propriile idealuri și trebuințe, cât și creării condițiilor necesare prevenirii conflictelor și confruntărilor care au ca obiect probleme de libertate a conștiinței, pentru înlăturarea intoleranței și a persecuției pe motive de conștiință sau religioase.
Datorită modului specific de geneză și structurare a religiei, a societății și a politicului, a existat întotdeauna un anumit tip de relații între religie și factorul politic. La începuturile societății umane, atât religia cât și politicul (în principal, datorită funcțiilor sale de reglare, organizare și conducere) se intercalau cu toate celelalte subsisteme ale societății. Ulterior, în măsura realizării unei anumite diviziuni sociale a muncii, a conturării religiei și politicului ca domenii de sine stătătoare, a devenit și mai evidentă relația dintre cele două fenomene socio-umane. Din acel moment al istoriei, s-a asistat la apariția unei mari diversități de tipuri a relațiilor religie-politică, respectiv la întreaga gamă a variantelor cuprinse între relația în care are loc o dominație aproape totală, absolutistă a bisericii, până la relația în care are loc dominația aproape totală, absolutistă a politicului.
Desigur, dintre toate subsistemele politicului, cel care este definitoriu în relația cu religia este Statul. Relațiile dintre Stat și Biserică au fost abordate într-o manieră diferită de la o perioadă istorică la alta și de la o societate la alta.
În cadrul religiilor precreștine, drepturile și libertățile religioase erau, de fapt, miezul normelor morale și juridice care reglementau tot ce ținea de munca și viața indivizilor și ale comunităților. În momentul divizării și multiplicării credințelor religioase, a intervenit inegalitatea pe planul drepturilor religioase. Religiile considerate dominante sau oficiale ale unui anumit stat erau avantajate și protejate prin lege, în timp ce cele minoritare sau ale unor grupuri etnice mai puțin numeroase erau discriminate și se creau piedici juridice și politice în calea manifestării lor.
Inițial, creștinismul a acționat în condițiile unui mediu juridic și politic profund ostil. Abia după recunoașterea oficială prin Edictul de la Milan, din 313, dat de împăratul Constantin cel Mare, religia creștină a putut fi practicată pe întreg cuprinsul Imperiului Roman.
În perioada Evului Mediu, Biserica, religia, în Occident, aveau un rol dominat în relațiile cu Statul. S-a mers atât de departe încât Biserica și-a impus anumite puncte de vedere nu numai în ceea ce privește asigurarea condițiilor sale optime, dar a avut loc un proces de preluare a unor funcții specifice ale Statului de către Biserică. În această perioadă, s-a asistat la funcționarea Bisericii nu numai ca o structură religioasă, ci și ca una politică, atât statală, cât și extrastatală. Din aceste motive, Biserica a fost adeseori atrasă ca parte în conflictele sociale și politice care au avut loc în societate. Diferitele Constituții sau alte acte juridice fundamentale au prescris acest tip de relație între Stat și Biserică. El a avut avantaje pe planul creării unor instrumente de natură socială, politică pentru reproducerea și consolidarea credinței, dar, în același timp, a creat premisele necesare constituirii unor curente și mișcări care, opunându-se Statului s-au ridicat totodată și împotriva Bisericii. De asemenea, grupurile și clasele sociale care se opuneau Statului, deși nu era în intenția lor să se ridice și împotriva Bisericii, datorită osmozei Stat-Biserică, ajungeau să lupte și împotriva instituțiilor religioase.
În perioada feudalismului, când Bisericile s-au identificat tot mai mult cu Statul sau au dominat factorul politic, a avut loc o extindere a drepturilor și libertăților religioase pentru credincioșii Bisericilor respective. În același timp, credincioșii altor Biserici au fost victime ale intoleranței și exclusivismului religios.
ORÂNDUIREA SCLAVAGISTĂ. După cum se știe, Biserica a apărut ca societate a credincioșilor creștini în cadrul Statului roman sclavagist și ea și-a început organizația sa socială în condițiile orânduirii sclavagiste.
La început, Statul roman a fost tolerant față de noua societate religioasă pe care o considera o simplă sectă iudaică. Când însă a văzut că are de a face nu numai cu o astfel de sectă, ci cu o mișcare religioasă nouă, care câștiga mereu aderenți, luând proporții din ce în ce mai mari, și când a văzut că nu numai unele interese ale orânduirii sclavagiste ci și interesele unui mare număr dintre cetățenii lui sunt subminate și primejduite de creștinism, Statul roman a trecut la măsuri de reprimare a noii credințe creștine în toate manifestările ei.
Cei dintâi dintre cetățenii romani cari au fost loviți în interesele lor de către noua religie, au fost preoții păgâni și întreaga castă a slujitorilor de diverse grade ai nenumăratelor culte romane și neromane. Aceștia vedeau rărindu-li-se și împuținându-li-se numărul credincioșilor răpiți de noua religie, a cărei concurență o simțeau în baza materială a existenței lor.
Se mai adaugă apoi faptul că nu numai diversele culte, slujitorii lor și cei care își câștigau existența lucrând pentru ele, ci însuși cultul oficial roman, cultul acela general, cultul imperial, în fruntea căruia se găsea chiar împăratul ca pontifex maximus, se simțea subminat și primejduit prin convertirea populației imperiului la creștinism. Acest cult constituia o bază a unității imperiului, căci prin el conducerea Statului roman cuprinsese toate celelalte culte care erau tolerate deopotrivă, dar numai întrucât își îndeplineau obligația de a jertfi și unor zei romani și mai ales Cezarului.
În fața primejdiei pe care o reprezenta noua religie, toate cultele din imperiu s-au solidarizat automat împotriva creștinismului și au determinat pe împărații romani să ia măsuri contra lui. Aceștia aveau toate motivele să încerce a stăvili noua religie, pentru că ea, pe lângă că submina cultul imperial și deci baza religioasă a imperiului, mai cuprindea și învățături subversive față de orânduirea sclavagistă, ca aceea împotriva sclaviei și împotriva discriminărilor care se făceau între popoare și pe care le practica în primul rând conducerea oficială a Statului.
Față de orânduirea de atunci și față de unele aspecte ale vieții imperiului, creștinismul deși nu făcea o revoluție, apărea totuși ca revoluționar prin cuprinsul său doctrinar. De aceea, împarații romani, stăpânii de sclavi, clerul și meșteșugarii din slujba cultelor păgâne, văzură în creștinism aceeași primejdie și se uniră cu toții împotriva lui, dând alarmă în întreg imperiul.
Pentru a stârpi noua religie și pentru a doborî noul zeu de factură iudaică, au început persecuțiile împotriva creștinismului, deci împotriva Bisericii. Deși măsuri de reprimare a unor manifestări creștine se luaseră din vreme, totuși prima măsură generală pe întreg imperiul a fost luată abia la anul 64, de către Nero. De la această dată, la răstimpuri mai mari sau mai mici, împărații au publicat edicte de persecuție, care cu toată valabilitatea si obligativitatea lor pentru întreg imperiul, nu s-au aplicat cu aceeași strășnicie pretutindeni, ci după provincii, guvernatori, situații și alte împrejurări. Persecuțiile au durat timp de aproape 3 veacuri, până la anul 311, ultima persecuție sângeroasă fiind aceea din timpul împăratului Diocletian, (retras la 305 și mort la 313).
Persecuțiile împotriva creștinilor și a evreilor au continuat cu întreruperi mai multe până aproape de vremea lui Constantin cel Mare, când au încetat ale creștinilor dar nu și ale evreilor, cărora nu li s-a pus capăt decât târziu, prin veacurile VII-VIII. în imperiul bizantin.
Suferind toate rigorile persecuțiilor, și creștinii și evreii au căutat să se adapteze condițiilor de trai în ilegalitatea în care au fost lăsați, și tocmai din această pricină ei au fost priviți mereu – și unii și alții – ca niște conspiratori împotriva ordinei de stat și a imperiului.
Atitudinea față de creștini nu a fost însă aceeași în toate provinciile sau în toate ținuturile imperiului. În unele dintre acestea, creștinii având mai mare libertate, organizarea vieții bisericești s-a făcut la lumină și s-a putut dezvolta aproximativ normal, pe când în cele mai multe ea nu s-a putut face decât în ascuns, și astfel a luat înfățișări variate și s-au creat tradiții și mentalități deosebite.
Pentru prima dată creștinii s-au bucurat de toleranță generală în imperiul roman sub domnia împăratului Alexandru Sever (222-235), care le-a îngăduit, ca sub forma comunităților creștine și nu numai organizați în alt chip, să funcționeze și să poată deține bunuri. În vremea acestui împărat s-a ajuns ca stăpânirea romană să facă pentru prima dată în mod oficial, distincție între evrei și între creștini, considerându-i pe cei dintâi mai puțin primejdioși pentru imperiu și conferindu-le o serie de drepturi, iar creștinilor – ca cei mai primejdioși – numai toleranță. Tot sub Alexandru Sever s-a făcut și încercarea, mai serioasă, de a introduce pe Hristos în panteonul roman, în rând cu ceilalți zei acceptați în cultul oficial, încercare susținută chiar de împărat, care l-a acceptat pe Hristos între larii săi, între larii imperiali, așezând bustul Acestuia alături de Orfeu, Apollonius de Tiana și alții.
Istoria primelor trei veacuri de prigonire a creștinilor din partea stăpânirii romane, nu înregistrează nici un fel de rezistență sau revoltă armată a creștinilor împotriva Statului persecutor, de asemenea nici o acțiune subversivă, conspiratoare împotriva autorității de Stat. Biserica și credincioșii au primit cu resemnare și nu cu revoltă, măsurile luate de Statul roman împotriva lor; s-au supus acestor măsuri ca unor legi și rânduiri ale stăpânirii, dar și-au păstrat credința lor, cu toate suferințele la care erau supuși. Din vremea aceasta datează numărul cel mai mare de Martiri sau Mucenici ai credinței.
Rezultatul celor aproape 300 de ani de prigonire a Bisericii și a credincioșilor, nu a fost acela pe care 1-a așteptat imperiul, ci tocmai unul contrar. Creștinismul în loc să piară, a câștigat din ce în ce mai mult teren, încât în veacul al III-lea și mai ales în a doua jumătate a lui, numărul credincioșilor aparținători noii religii devenise atât de mare, încât, fără să acționeze direct asupra treburilor publice și împotriva ordinei de Stat, făcuseră imperiul în multe părți dependent în mod practic sau real de voința sau de atitudinea lor. Puterea aceasta pe care și-o dobândise creștinismul trăind și lucrând un timp atât de îndelungat în ilegalitate, a apărut spre sfârșitul veacului al III-lea ca o putere de nebiruit, și astfel ea a izbutit să schimbe atitudinea Statului față de ea.
Cel dintâi împărat care și-a dat seama că nu mai era de luptat împotriva creștinilor, a fost ultimul lor prigonitor însemnat, Dioclețian. Dintre urmașii acestui împărat, Galeriu a ridicat pentru prima dată în mod oficial, printr-un decret imperial din 311, toate măsurile de prigonire luate de antecesorii săi. În mod special, prin acest edict au fost abrogate și legile de prigonire a creștinilor, emise între anii 303-305 de către împăratul Dioclețian.
Acest edict de mare însemnătate pentru politica imperiului și pentru dezvoltarea Bisericii, a redat creștinilor, pe lângă toleranță, și primul lor drept recunoscut de Statul roman, dreptul de a exista (ut denuo sint christiani et conventicula sua componant). Cel care a consacrat libertatea religioasă a creștinilor a fost edictul de la Milan, dat la anul 313 de către împărații Constantin cel Mare și Liciniu.
Din cuprinsul acestui edict, reiese că el s-a dat în interesul Statului, iar nu în interesul vreunei religii. Prin el se dă creștinilor și tuturor celorlalți credincioși libertate religioasă deplină, putând fiecare să urmeze orice religie.
Se ridică orice măsuri scrise contra creștinilor, ca să se poată bucura de libertate absolută și pe față (absolutam et apertam), ceea ce înseamnă că până aici într-adevăr creștinii se găsiseră în ilegalitate, stare în care nu puteau duce o viață religioasă pe față (apertam) ci în ascuns (occultam).
Prin urmare, edictul de la Milan înseamnă scoaterea creștinilor din ilegalitate.
Și celorlalte religii li se recunoaște aceeași libertate ca și creștinismului (similiter).
Religiei creștine i se acordă totuși o atenție specială, care o situează în raport cu religiile neromane, pe o poziție de religie dominantă.
Nici unei religii însă nu i se refuză o cinstire deopotrivă, datorită aceluiași act, prin care se consacră egalitatea cultelor și a concepțiilor de viață pe care le reprezentau fiecare.
Religia romană păgână încetează prin aceasta de a mai fi religie de Stat, în sensul în care ea fusese până atunci. Statul devine neutru față de culte.
Prin toate acestea se inaugurează o nouă politică religioasă în lume, întemeiată pe libertatea religioasă deplină, fără nici o discriminare; pe egalitatea tuturor cultelor și a concepțiilor de viață în fața Statului, care în materie de credință religioasă se declară neutru, abolind privilegiile religiei de Stat de până atunci.
Privită în perspectiva timpurilor, această politică religioasă inaugurată prin edictul de la Milan, a rămas și a servit ca model acelor state care într-adevăr au înțeles în mod real, atât rostul lor cât și rostul credințelor religioase.
Motivul principal care 1-a determinat pe Constantin cel Mare să adopte atitudinea aceasta nouă față de creștinism, pare a fi nevoia de unificare și refacere a întregii organizații de Stat a Imperiului. Această nevoie a apărut încă în vremea lui Dioclețian, care a și procedat la anumite măsuri de unificare în administrație, desființând, precum am văzut, provinciile senatoriale și transformându-le în provincii imperiale. Tot Dioclețian a împărțit întreaga administrație a imperiului, cu aceeași tendință de unificare, creând patru mari unități administrative numite prefecturi, în cadrul cărora, ca subunități, intrau diecezele, iar în cadrul acestora, provinciile.
Constantin cel Mare a urmat întru totul drumul pe care pornise Dioclețian pentru unificarea imperiului și a căutat să-i consolideze unitatea, căci precum se știe, imperiul era format din mai multe neamuri de diferite confesiuni. În scopul consolidării acestei unificări, Constantin a socotit că poate întrebuința creștinismul, pentru că 1-a considerat destul de puternic și destul de apt, – prin elementul nou pe care-1 aducea și în ceea ce privește credința religioasă și în ceea ce privește raporturile dintre diversele popoare, – ca să servească în chip optim opera de unificare a imperiului pe care o urmărea el.
Într-adevăr, religia creștină era o religie monoteistă, având prin aceasta avantaje multiple față de politeism; ea nu era apoi o religie națională ca religiile politeiste, în care fiecare popor își avea zeii lui pe care îi cultiva, ci din contră, caută să atenueze deosebirile etnice, cu țelul de a aduna pe toți credincioșii într-o organizație monoteistă unitară. La vremea aceea, nimic nu-i putea servi mai bine lui Constantin cel Mare pentru înfăptuirea țelului său de unificare a imperiului, ca o astfel de religie, prin care el a năzuit continuu, ca unității administrative a imperiului, să-i dea o religie unitară, legată de adorarea unui singur Zeu, unui Dumnezeu comun al tuturor celor din imperiu.
Religia creștină întrunind toate condițiile pentru a servi acest scop, putea să servească în același timp și altor țeluri ale politicii imperiului, dar desigur numai în cazul când ea ar fi fost sprijinită în mod corespunzător, ceea ce Constantin a și făcut cu toată hotărârea, depășind prin primele sale acte de sprjinire și ridicare a Bisericii, principiul egalității cultelor enunțat prin edictul de la Milan, care a rămas valabil numai teoretic, căci practic, Constantin a trasformat Biserica creștină în Biserică dominantă nu numai față de celelalte religii, ci, destul de vizibil, chiar și față de cultul oficial roman, în fruntea căruia el a continuat totuși să troneze ca pontifex maximus până la moartea sa.
În fapt, el nici nu a luat vreo măsură de prigonire a păgânilor, ci a urmărit să creeze Bisericii toate condițiile ca aceasta să apară în arena vieții religioase cel puțin pe un plan egal dacă nu avantajat față de religia păgână. Împotriva niciunuia dintre cultele păgâne nu a luat măsuri, ci doar împotriva unor eretici creștini (arieni), având interesul să apere și să consolideze în primul rând Biserica.
Această politică religioasă a lui Constantin cel Mare, l-a făcut să poată ține în mâinile sale frânele forțelor spirituale ale imperiului și să uzeze de ele în interesul politic pe care 1-a urmărit: consolidarea și prin religie a unității imperiului, țel pentru înfăptuirea căruia el a pus baza și a trasat drumul, rămânând urmașilor săi misiunea de a-l desăvârși.
Recunoscută ca un cult liber, Biserica și-a dobândit prin această recunoaștere însăși calitatea de instituție publică, și de pe această poziție a putut să-și sporească mijloacele economice și să aspire, ba chiar să devină o putere politică sub Constantin cel Mare.
De pe aceste baze, create prin politica lui Constantin cel Mare, Biserica a colaborat cât se poate de strâns cu Statul, și a mers mai târziu, în condițiile acestei colaborări, până la identificarea cu el.
Dacă Constantin cel Mare, în condițiile obiective ale imperiului din vremea sa, nu a făcut decât să salte puțin Biserica, pe o poziție dominantă de fapt iar nu și legal față de celelalte culte, urmașii săi și-au dat silința ca acest caracter dominant al Bisericii să-l accentueze până la transformarea ei în Biserică de Stat.
În sensul acesta au lucrat toți împărații începând cu cei trei fii ai săi: Constantin II (337-340), Constant (337-350) și Constanțiu (337-361), cu excepția lui Iulian Apostatul (361-363), care a încercat să restaureze păgânismul în drepturile și în poziția lui anterioară domniei lui Constantin.
Dintre numeroasele măsuri luate de împărații de la Constantin cel Mare până la Justinian, enumerăm numai câteva mai reprezentative pentru atitudinea Statului față de Biserică, și, firește, pentru poziția Bisericii în Stat, referitoare la viața materială-economică, la doctrina religioasă și la organizarea Bisericii.
Pentru sprijinirea Bisericii împotriva ereziilor – deși unii împărați au fost ei înșiși eretici – majoritatea împăraților au dat întregul lor sprijin și au, depus toată străduința; au fost anulate toate măsurile luate de Iulian Apostatul între anii 361-363 împotriva creștinismului, restabilindu-se din nou la 371, în chip legal, deplina libertate religioasă, iar puțin după aceea, la anul 380, creștinismul a fost declarat religie de Stat și deci Biserica a devenit cultul oficial al imperiului prin edictul «De fide catholica», dat de împăratul Teodosie I.
Nemaifiind obligați prin nici un fel de considerent față de cultul oficial roman, împărații luară măsuri din ce în ce mai aspre împotriva păgânilor, procedând la dărâmarea idolilor și a templelor (378), ca preludiu al proclamării creștinismului ca religie de Stat la anul 380. Îndată după aceea s-au luat și mai severe măsuri împotriva păgânilor, oprindu-se sacrificiile de orice fel, apoi jocurile și petrecerile păgâne ca și orice practici care aminteau de cultul păgân și închizându-se toate templele fără nici o excepție (381), inclusiv marele templu Serapeion din Alexandria, care a și fost distrus. Curând după aceea, Teodosie I (379-395) a publicat un edict prin care sancționa cu pierderea cetățeniei pe oricine ar fi trecut de la creștinism la vreun cult păgân sau la mozaism.
Dar măsura prin care s-a dat lovitura de moarte cultului păgân și prin care s-a impus de fapt, și nu numai legal, creștinismul ca religie die Stat, a fost edictul lui Teodosie I de la anul 392, care a însemnat litania funerară a păgânismului. Prin acest edict s-a interzis în mod categoric orice act de cult păgân și orice manifestare care l-ar mai fi amintit, considerându-se cei care nu l-ar respecta, vinovați de sacrilegiu și de crimă împotriva împăratului.
În anul următor (393) au fost interzise pentru totdeauna și jocurile olimpice, pentru că și acestea aminteau cultul păgân.
De la Constantin cel Mare încoace, actele cele mai importante privind organizarea și conducerea Bisericii pe care le-au săvârșit împărații au fost: întrunirea Sinoadelor Ecumenice -II (381), III (431) și IV (451).
Aceste sinoade nu numai că au fost convocate de către împărați, dar ele au fost și deschise în chip prezidial, fie de împărați, fie de către delegații acestora, iar hotărârile dogmatice și canonice aduse prin respectivele sinoade, au fost publicate din ordinul împăraților și învestite de către aceștia cu puterea legilor de Stat.
Împărații au luat numeroase măsuri și în legătură cu organizarea ierarhică și teritorială a Bisericii, procedând la ridicarea unor Scaune în grad ierarhic mai mare, conferind chiar și autocefalia exarhatului din Ravena (365).
Față de măsurile legale pe care le-au luat, și față de actele de autoritate pe care le-au săvârșit în materie bisericească împărații romani, bizantini și barbari, începând de la Constantin cel Mare până la Justinian, adică până la sfârșitul epocii sclavagiste, Biserica a luat o atitudine de supunere, inspirând o mulțime dintre aceste acte și măsuri legale și căutând ca prin toate mijloacele să strângă colaborarea ei cu Statul. Astfel, încă din vremea lui Constantin cel Mare și continuând până la jumătatea veacului al V-lea, Biserica, ajunsă liberă apoi dominantă și în cele din urmă chiar cultul oficial de Stat al imperiului, și-a turnat întreaga ei organizație în tiparele administrative create de Dioclețian și consolidate de Constantin cel Mare.
Ca urmare a colaborării strânse dintre Biserică și Stat, din pricina faptului că ea a devenit chiar Biserică oficială a Statului, religia creștină cu institutele ei a devenit, – ca și odinioară religia romană -, partea principală a vieții de Stat a imperiului, iar legile privind viața Bisericii au devenit, — ca jus sacrum (dreptul sacru) odinioară -, partea principală a lui jus publicum (dreptul public).
Prin statornicirea acestei colaborări strânse între Biserică și Stat, s-a ajuns ca împărații, după ce au renunțat la calitatea lor de pontifici supremi ai religiei romane, să exercite în cuprinsul Bisericii creștine un pontificat asemănător, nu însă unul identic, pentru că, alături de căpetenia politică a Bisericii și a imperiului, în același timp s-a afirmat – cu o poziție egală pentru Biserică și uneori chiar și pentru imperiu -, întâi sinodul ecumenic și apoi, după al patrulea sinod ecumenic, Patriarhul din Constantinopol. Astfel s-a ajuns, ca imperiul să aibă în fruntea lui o supremă autoritate bicefală, politico-bisericească. Strânsa colaborare dintre Stat și Biserică în condițiile unei guvernări bicefale a imperiului, a dus, în epoca sclavagistă, la identificarea Bisericii cu Statul, prin transformarea acesteia într-o instituție publică, situată în fruntea tuturor celorlalte instituții Stat.
Astfel se prezintă, pe de o parte atitudinea Statului față de Biserică și pe de altă parte atitudinea Bisericii față de Stat la începutul orânduirii feudale, care începe cu veacul al Vl-lea și se înfățișează deja bine conturată sub domnia împăratului Justinian (527-565).
ORÂNDUIREA FEUDALĂ. După cum Biserica a căutat, din respectul față de stăpânirea Statului care păstra orânduirea sclavagistă, să se organizeze și să-și ducă misiunea ei ținând seama de orânduirea existentă a imperiului, tot așa, spre sfârșitul orânduirii sclavagiste, sprijinind elementele pozitive, de progres, care se definiseră în viața socială, ea s-a străduit ca prin impunerea lor să sprijine trecerea la o nouă orânduire, după ce contururile acesteia s-au definit mai precis. În noile condiții apoi, Biserica a căutat de pe aceeași poziție principială, să se adapteze și să se acomodeze la condițiile orânduirii feudale, care a luat locul orânduirii sclavagiste.
Conștientă că a contribuit ea însăși prin susținerea elementelor noii orânduiri, care apăruseră pe linia progresului în cadrul vechii orânduiri, și că astfel a adus un aport la progresul societății și a vieții de Stat, Biserica, fără a se preocupa în mod principial chiar de noua orânduire și de corespunzătoarele transformări survenite în viața de Stat, le-a acceptat pe acestea, le-a sprijinit și a ținut seamă de ele în activitatea sa .
În orânduirea feudală, sclavii încep să fie înlocuiți cu robii pământului sau cu iobagii, pentru că apar marii deținători de proprietăți agricole, apar latifundiile și stăpânii acestora: seniorii. Aceștia aveau sub stăpânirea lor, împreună cu pământul, și pe cei care îl lucrau, pe iobagii, a căror condiție socială diferea mult, în avantajul lor, față de sclavi.
Paralel cu starea de iobăgie s-a mai menținut însă timp îndelungat și sclavia.
Materialul uman asupra căruia Biserica își îndrepta acțiunea, devine însă în majoritatea lui cel reprezentat de iobagi.
Pentru începutul epocii feudalismului, cea mai importantă perioadă de timp în care s-au pus bazele noilor raporturi dintre Stat și Biserică, este aceea a împăratului Justinian.
Precum se știe, Justinian, pe lângă însușirile lui de mare om politic și strateg, a întrunit în măsură egală și pe acelea de jurist și teolog.
În raporturile sale cu Biserica, el și-a afirmat mai mult decât antecesorii săi, calitatea nouă a împăraților romano-bizantini, de supremi pontifici ai Bisericii. Păstrând sistemul unei bicefale conduceri a Imperiului și a Bisericii, prin împărat și prin Biserică sau sinoade, puternica lui personalitate, reliefată prin înfăptuiri de mare amploare, a dominat veacul atât în viața politică a lumii, cât și în viața bisericeasca din Răsărit și chiar și în cea din Apus, pentru că sub domnia lui, – Apusul fusese reintegrat în imperiu, din care cuceririle popoarelor barbare îl desprinseseră în veacul al V-lea.
El a dat Bisericii și slujitorilor ei o situației superioară Statului și demnitarilor acestuia, dar de pe poziția aceasta superioară, a utilizat aparatul bisericesc pentru treburile Imperiului său.
Principalele măsuri luate de Justinian cu privire la Biserică sunt cuprinse în «Corpus juris civilis» monumentul cel mai de seamă al dreptului roman, alcătuit din 4 colecții și anume din: colecția Institutionem (529, 533), o introducere în știința dreptului; colecția Digestae sau Pandectae (533), care cuprinde jurisprudența marilor jurisconsulți romani și bizantini; Codex, colecția care cuprinde legile împărătești de la Adrian (117) până la data publicării ei (534); și în fine, colecția numită Novellae, care cuprinde legile împărătești de la 534—565, adică până la moartea lui.
Legile emise de Justinian, precum și acelea ale antecesorilor săi, care au fost menținute în vigoare cu privire la Biserică, se găsesc în Codex și în Novellae. Dar în afară de măsurile cuprinse în aceste colecții, Justinian a mai luat și o serie de alte măsuri, în legătură cu convocarea sinoadelor, combaterea ereziilor, combaterea filosofiei păgâne, măsuri cuprinse în ordinele imperiale și în scrierile sale teologice.
Prin aceste variate măsuri, Justinian a acționat asupra întregii vieți bisericești sub toate aspectele ei, pentru sprijinirea ei materială, pentru definirea și apărarea credinței și a cultului tradițional și pentru organizarea Bisericii.
Pentru sprijinirea materială a Bisericii, pentru sporirea bazei materiale a acesteia, Justinian a înzestrat-o cu moșii, cu imobile și cu alte bunuri, dându-i însemnate subvenții din tezaurul public pentru întreținerea clerului și a cultului, precum și pentru întreținerea instituțiilor de caritate ale Bisericii, care deveniseră numeroase și se organizaseră pe timpul lui sub forma de societăți de asistență socială.
Pe lângă zestrea imperială a Bisericii, Justinian a asigurat și însemnate donații particulare pe seama acesteia în scopul întreținerii clerului și a ceremonialului religios, precum și pentru zidirea de locașuri și așezăminte bisericești, cu restricția, ca donațiile care trec peste 500 ducați să nu se poată face și nici accepta, decât cu autorizarea justiției de Stat.
Justinian a repetat mereu prin legi, obligația Bisericii de a întreține din toate bunurile și veniturile sale, instituțiile ei de asistență socială, și a luat amănunțite măsuri pentru administrarea acestor bunuri.
Justinian a avut o cultură și preocupare teologică deosebită, și a scris el însuși unele opere de cuprins teologic. În fruntea unor capitole din Codex, din Novelle, precum și în fruntea Digestelor, Justinian declară credința ortodoxă ca singura credință a imperiului.
Alături de măsurile pe care le-a luat pentru apărarea și sprijinirea credinței ortodoxe, Justinian a luat o serie de măsuri pentru combaterea ereticilor, a păgânilor, apostaților, a magilor, vrăjitorilor, etc.
La anul 529 a interzis funcționarea tuturor școlilor păgâne, și, ca urmare a acestei măsuri, s-a închis tot atunci și vestita școală filosofică sau universitate păgână de la Atena. La un an după aceea, în 530, a dat dispoziția ca toți cetățenii Imperiului care nu sunt creștini, să se boteze în termen de trei luni, sub sancțiunea confiscării averii, impunând și botezarea copiilor, pentru ca aceștia să nu mai fie în primejdie de a primi păgânismul. Tot atunci a dispus ca botezaților care ar mai practica în taină păgâniamul, să li se aplice pedeapsa cu moartea.
A interzis apoi orice propagandă a ideilor religioase și filosofice păgâne. Împotriva ereticilor, iarăși a luat nenumărate măsuri, sub grave sancțiuni, ca: exilarea, confiscarea de bunuri, etc., declarând chiar pe copiii acestora lipsiți de dreptul de moștenire, în favoarea Statului dacă sunt toți eretici (filii haereticorum non admittuntur ad eorum succesionem, sed fiscus), iar dacă unii copii sunt ortodocși și. altii nu, numai cei ortodocși se bucură de dreptul de a-i moșteni pe părinți.
Organizarea Bisericii. Justinian a menținut cu privire la organizarea Bisericii, majoritatea dispozițiilor date de antecesorii săi, și a urmat exemplul acestora în multe privințe, dar le-a completat și amplificat așa cum nici un alt împărat bizantin nu a făcut-o de la el încoace. Astfel, după exemplul antecesorilor săi, a convocat și el sinoade ale Bisericii, și anume unul care s-a ținut la Constantinopol în 543 și altele mai puțin importante, precum și sinodul V ecumenic întrunit la anul 553 tot la Constantinopol.
Justinian s-a ocupat în mod special de disciplina clerului și de organizarea justiției bisericești, luând măsuri mult mai amănunțite în toate chestiunile acestea decât sunt cele pe care le cuprind însăși canoanele. Episcopilor li s-a recunoscut calitatea de judecători în orice cauze civile și penale (531), și toate închisorile au fost puse sub grija lor, care dacă le socoteau inutile, se desființau (529).
Din cele de mai sus se vede, că Justinian a transformat ierarhia superioară bisericească în ierarhie superioară administrativă a Statului, conferindu-i în administrația publică cele mai înalte locuri după împărat și miniștrii săi (consistorium principis).
Din felul în care Justinian a fost preocupat de chestiunile bisericești și din măsurile pe care le-a luat intrând uneori până în cele mai mici amănunte, se vede limpede că el a continuat și a adâncit tradiția moștenită de la înaintașii săi cu privire la relațiile Statului cu Biserica și ale Bisericii cu Statul, dând cea mai deplină expresie bicefaliei cezaro-patriarhale în conducerea tuturor treburilor imperiului bizantin. El a încheiat procesul de etatizare a Bisericii, prin faptul că a încadrat organizatoric administrația bisericească în administrația imperiului, suprapunând chiar administrația bisericească – reprezentată prin înalta ierarhie, – administrației de Stat, și schimbând astfel raporturile ierarhice anterioare în cadrul administrației, prin intercalarea corpului episcopal între vârful imperial al conducerii Statului și între organele administrației de Stat propriu zise.
În felul acesta, opera începută pe plan politic și administrativ de către Dioclețian, și inaugurată apoi pe plan religios de către Constantin cel Mare, a fost desăvârșită prin Justinian, de la care nu s-au mai produs apoi decât neînsemnate schimbări în raporturile dintre Biserică și Stat în întregul curs al istoriei bizantine până în veacul XI.
Imperiul devenise unitar și din punct de vedere politic și din punct de vedere religios. Strălucitor prin această unitate, el și-a dobândit în epoca lui Justinian, caracterul unei adevărate amfibii politico-religioase.
Cum însă o bună parte a imperiului de Apus a fost pierdută sub presiunea de nestăvilit a popoarelor barbare, care pe ruinele imperiului de Apus și-au ridicat regate proprii în Nordul Italiei, în Galia, în Spania și în Nordul Africii, organizația bisericească a acestei părți de lume, desprinsă din orbita imperiului propriu zis, s-a dezvoltat din ce în ce mai deosebit de aceea a Bisericii din cuprinsul lui. Datorită acestui fapt, epoca feudalismului inaugurează și în relațiile dintre Biserica din Apus și cea din Răsărit o diferențiere bine reliefată, care a determinat antagonismul lor de mai târziu. Această diferențiere a fost alimentată de trufia Patriarhului din Roma, rămas singur stăpânitor în Apus și numai arareori chemat la ascultare prin soboarele ecumenice care au mai urmat, precum și de trufia sprijinitorilor săi încoronați din fruntea regatelor «barbare».
Nici unul dintre urmașii lui Justinian nu s-a mai ocupat în aceeași măsură cu problemele vieții bisericești, ci toți au aplicat, modificând și completând, legislația lui Justinian ca si legislația canonică, cu privire la Biserică. Se pot semnala totuși o serie de măsuri noi luate de împărați în chestiuni bisericești, dintre care cităm pe unele ca mai caracteristice.
Împăratul Justin II (565-578) a luat măsuri împotriva ereticilor (572); a legiferat în chestiuni matrimoniale, permițând divorțul prin consens (566); apoi a interizis ca episcopii să călătorească în afara eparhiilor fără aprobarea mitrapoliților sau a primaților (568); a reglementat organizarea orfanotrofiilor bisericilor. Împăratul Tiberiu II (578-582) a legiferat în legătură cu bunurlie imobile ale Bisericii. Împăratul Mauriciu (582-602) a dispus ca militarii să nu poată intra în monahism decât la sfârșitul serviciului, sau în cazul că sunt reformați pentru invaliditate. Acestei măsuri i s-a opus Grigorie cel Mare (590-604), Patriarhul Romei, dar în cele din urmă a trebuit să o accepte, fiind chemat la ordine de către împărat, care pentru a îngrădi pretențile Scaunului de la Roma, a reconfirmat autocefalia Arhiepiscopiei de la Ravena cu titlul de exarhat, precum și autocefalia Bisericii din Nordul Africii, de astă dată sub titlul de exarhat al Cartaginei.
Împăratul Heracliu (610-641) s-a ocupat de combaterea ereziilor, și în dorința de a-i pacifica pe monofiziți, a publicat la 638 un edict asupra credinței, numit «Ectesis», prin care căuta să-i împace pe monofiziți cu Biserica, căzând însă în rătăcirea monotelită. El a mai luat măsuri fixând din nou numărul clericilor Bisericii din Constantinopol la cifra de 600, din care 80 preoți, 150 diaconi, 40 diaconese, 70 ipodiaconi, 160 citeți, 25 psalți și 75 ostiari (ușieri).
Urmașul său Constantin III (641-668), în scopul de a apăra credința ortodoxă împotriva ereticilor, a publicat la 648 un edict privitor la credință, nunrt «Typos», prin care interzicea discuțiile monofizite și monotelite.
Cum însă tulburările bisericești nu au cedat, abia urmașul acestuia, Constantin IV Pogonat (668-685), a izbutit să le pună capăt prin convocarea sinodului VI ecumenic, în anul 680, la Constantinopol.
Împărații bizantini au continuat să se ocupe de problemele de credință, unii dintre ei luând chiar atitudine împotriva învățăturii dogmatice a Bisericii. Astfel, este cunoscut decretul împăratului Leon III Isaurul (714-741) din 726, împotriva cultului icoanelor. Prin acest decret s-au început luptele iconoclaste în imperiul bizantin, care au durat mai mult de un veac. În anii 739-740), Leon Isaurul a publicat o colecție de legi cunoscute sub numele de Ecloga. Ea este o culegere de proporții reduse din legislația lui Justinian, și cuprinde o sumă de dispoziții privitoare la chestiunile bisericești. Deși adversar al cultului icoanelor, împăratul a luat o serie de măsuri împotriva ereticilor, apărând toate celelalte învățaturi ale Bisericii, cu excepția celor despre icoane.
Atât Leon Isaurul cât si urmașul său Constantin Copronim (741-775), au luat măsuri pentru secularizarea proprietății agricole a mănăstirilor și pentru reducerea marelui număr de monahi, care – în condițiile orânduirii feudale dobândiseră, ca latifundiari, o putere redutabilă în Stat. În preocupările lui Constantin Copronim, ca și în acelea ale predecesorului său, a intrat însă în general apărarea dogmelor Bisericii împotriva ereticilor și s-a ocupat chiar de unele chestiuni de amănunt.
Din întreaga luptă împotriva icoanelor, se vede preocuparea deosebită pe care o aveau pentru chestiunile dogmatice ale Bisericii împărații bizantini, precum și proporțiile tulburărilor pe care frământările de această natură le-au produs în întreg cuprinsul imperiului, angajând deopotrivă și clerici și credincioși și demnitari de Stat, și în sfârșit, aproape întreaga suflare de sub stăpânirea Bizanțului.
Împărații bizantini, geloși de multe ori pe autoritatea deosebită pe care o dobândiseră Patriarhii din Constantinopol în întreg imperiul, au căutat să și-i asocieze pe aceștia acțiunilor lor, procedând arbitrar la înlocuirea celor mai temuți cu unii mai docili. Grăitoare în această privință sunt cu deosebire evenimentele din a doua jumătate a veacului ai IX-lea, legate de certurile pentru Scaunul patriarhal din Constantinopol, dintre Patriarhii Foțiu și Ignațiu, sprijiniți de la 858 (alternativ de către împărați. În toiul acestor lupte, împărații au convocat și câteva sinoade la Constantinopol, dintre care cele mai importante sunt cele din 859, 861 (numite I-II din Constantinopol), care au dat 17 canoane; cel din 867; cel din 869-870, care a fost convocat ca al VIII-lea sinod ecumenic, dar Biserica din Răsărit a refuzat să-l recunoască ca atare; cel din 879-880, convocat și acesta ca ecumenic și privit ca atare un timp îndelungat de Biserica din Răsărit, sinod care a dat 3 canoane.
Cu prilejul acestor sinoade s-au adâncit neînțelegerile dintre Biserica răsăriteană și cea apuseană, ajungându-se la anatemizări reciproce între Patriarhii Constantinopolului și Patriarhii Romei, împărații sprijinind când Biserica din Apus, când pe cea din Răsărit și situându-se între acestea ca arbitri. Ei au continuat să iscălească și să învestească cu putere de legi canoanele acestor sinoade și să se afirme ca apărători ai adevăratei credințe.
În toiul acestor neînțelegeri și lupte, împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886), a publicat o nouă colecție a dreptului rcmano-bizantin (la 870), cunoscută sub numele de Prohiron, care cuprinde numeroase dispoziții ale legislației anterioare în legătură cu chestiuni bisericești. Spre sfârșitul domniei lui Vasile I Macedoneanul, a apărut a doua colecție de legi intitulată Epa-nagoga. Și aceasta, ca și Ecloga, ca și Prohironul, cuprinde dispoziții privitoare la chestiuni bisericești.
Urmașul acestuia, Leon VI Filosoful (886-812), a publicat între 900-911 o monumentală colecție a dreptului roman și bizantin, cunoscută sub numele de Basilicale sau Vasilicale, adică legi ale Vasileilor — împăraților bizantini —, care includ aproape în întregime colecțiile anterioare, începând cu acelea ale lui Justinian. Această nouă și completă colecție a rămas codul oficial al imperiului bizantin, atât în chestiunile civile cât și în cele bisericești, în legătură cu care cuprinde cele mai amănunțite dispoziții imperiale.
Dar în afară de cele cuprinse în Vasilicale, între anii 886-910, Leon VI Filosoful a publicat o serie de Novele privitoare la chestiuni bisericești.
Față de legislația și de măsurile luate de împărații de la Justinian încoace în materie bisericească, conducerea Bisericii s-a menținut pe poziția de supunere față de stăpânire, acceptând toate măsurile în chestiuni de organizare și conducere a vieții bisericești luate de împărați, dar opunându-se măsurilor luate de aceștia împotriva învățăturilor și a unor tradiții ale ei.
De fapt, încă din vremea lui Justinian, colecțiile de legi bisericești, care inițial cuprindeau numai canoanele, au început să includă și legiuirile bisericești ale împăraților, la locurile corespunzătoare în legătură cu textele canoanelor, sau și altfel fiindcă nu toate chestiunile reglementate prin legile bisericești au făcut și obiect al legislației canonice propriu zise. Procedându-se în felul acesta, au apărut colecțiile bisericești numite Nomocanoane.
Recunoscând și alte drepturi și privilegii împăraților, totuși Biserica a socotit că unele dintre rânduielile sale interne nu pot fi schimbate numai prin voința împăratului, limitând imixtiunea acestuia în chestiunile de credință și în unele acte mai importante privind însăși organizarea Bisericii. Astfel can. 21/13 al sinodului din Constantinopol de la 860-870, oprește ca puterea lumească să schimbe tradiționala ordine ierarhică a scaunelor patriarhale.
Pe de o parte, pentru a lega pe împărați și curțile lor cât mai mult de viața bisericească, iar pe de altă parte, pentru ca prin anumite acte de cult săvârșite cât mai fastuos, Biserica să dea și în acest fel girul său religios autorității imperiale, s-a introdus, încă din veacul al V-lea, practica încoronării împăraților bizantini de către Patriarhul din Constantinopol
Această practică, prin care în fond se conferea un privilegiu împăraților constituia și chipul solemn de manifestare a adeziunii Bisericii, sau de pronunțare a cuvântului Bisericii pentru împăratul nou ales.
Deveniți demnitari de Stat și seniori feudali, episcopii din întreg imperiul au început a-și organiza curțile lor după modelul curților celorlalți seniori feudali laici, iar cu deosebire Patriarhul de Constantinopol și cel de la Roma, – după modelul curților imperiale. Celelalte patriarhate orientale, ajungând din veacul al VII-lea sub stăpânirea arabă și mai târziu a Turcilor, nu și-au putut permite o organizare mai amplă a curților lor, încât n-au ajuns să le dea acestora strălucirea pe care le-au dat-o patriarhii de la Constantinopol și Roma.
Una din cele mai vechi știri despre felul în care era organizată curtea scaunelor ierarhice mai importante, este aceea pe care o cuprinde scrisoarea Episcopului Corneliu al Romei ( 251- 253) către Fabian al Antiohiei, în care se spune că la Scaunul din Roma funcționează 46 presbiteri, 7 diaconi, 7 hipodiaconi, 42 de acoliți, și 52 de exorciști, lectori și ostiari.
Datorită faptului că ierarhii Bisericii erau și demnitari politici, datorită colaborării intime dintre Biserică și Stat, colaborare care a mers până la identificarea în multe privințe a celor două instituții, Patriarhul Constantinopolului cu o seamă, dintre demnitarii protipendadei sale (membrii primei pentade), au fost incluși în sfatul sau consiliul imperial, alcătuit din miniștri, seniori și alți demnitari civili. Acest sfat imperial a concentrat în mâna sa exercițiul întregii puteri civile și bisericești, așa că arareori a mai apărut, după veacul al X-lea, necesitatea de a se întruni sinoade bisericești propriu zise.
Deși întreaga Biserică din Apus a continuat să trăiască în condițiile orânduirii sclavagiste, timp mai îndelungat decât cea din Răsărit, și cu toate că Patriarhul Romei, după epoca lui Justinian, ieșise cu totul din orbita imperiului bizantin, totuși în principalele chestiuni bisericești el a continuat să țină seama în primul rând, de legile politico-bisericești ale Bizanțului și de hotârârile sinoadelor ecumenice, care s-au întrunit numai în Bizanț, iar nu în Apus.
Scaunul roman, profitând de înlăturarea stăpânirii longobarde asupra Italiei (568-756), la 756 de către Pipin cel Scurt, și de faptul să acesta a dăruit o mare parte din teritoriul Italiei papei Ștefan II, a început să se gândească la organizarea Bisericii sale și în formă de Stat, organizare care de la 781, sub papa Adrian, a devenit un fapt împlinit, și astfel a apărut un nou Stat în arena politica, Statul papal.
Îmbrăcând formal și calitatea de șefi de Stat, papii au continuat totuși să nu-și socotească propriul lor Stat în rând cu celelalte, ci ca un Stat organizat deopotrivă după regulile bisericești și politice ale vremii.
Deși noul Stat până după veacul XI nu a intrat în rivalitate directă cu niciunul dintre statele existente, totuși încă din vremea înființării lui, papii au manifestat tendința de a se situa pe un plan superior aceluia al șefilor comuni de state, izbutind ca, din când în când să aducă câte unul din aceștia sub ascultarea lor.
Din analizarea dezvoltării istorice a relațiilor dintre Biserică și Stat, de la epoca de după Justinian până la marea schismă, se constată, că atât în Răsărit cât și în Apus, indiferent de vicisitudinile vremii, pe temelia așezată de Justinian s-au continuat între Biserică și Stat relațiile de intimă colaborare, până la identificarea de fapt dintre Stat și Biserică, aceasta însușindu-și în epoca feudalismului elementele orânduirii sociale feudale și dând întregul ei gir moral și religios Statului, în a cărui administrație s-a angajat și a continuat să rămână ca un factor activ, prin ierarhia ei.
La rândul său, Statul, pe linia tradițională de sprijinire a Bisericii, i-a pus la dispoziție, atât direct cât și prin condițiile orânduirii sale feudale, din ce în ce mai multe mijloace materiale, a luat măsuri împotriva ereticilor, iar uneori din exces de ortodoxie, împărații înșiși au căzut în erezie, așa cum a fost în cazul cultului icoanelor.
După marea schismă, relațiile dintre Biserică și Stat în imperiul bizantin au continuat să se desfășoare pe linia deja trasată în epoca feudală, ținându-se seamă de noile condiții date în Orient, condiții în care s-a accentuat din ce în ce mai mult preponderența împăratului asupra patriarhului, ajungându-se de multe ori la subordonarea totală a acestuia și a Bisericii întregi, Vasileului, care și-a luat în serios, după atâtea vecuri de uitare, rolul de singur pontifex maximus al Bisericii.
În Apus, procesul s-a produs tocmai invers, papii concentrându-și întreaga sforțare spre aducerea sub ascultarea lor a principilor și împăraților. Lupta aceasta s-a început sub papa Grigore VII (1073-1085), ca luptă împotriva dreptului împăraților de a-i învesti pe episcopi; s-a continuat apoi prin antrenarea statelor apusene – la ordinele și la chemările Statului papal – în expedițiile cruciate, apoi prin impunerea sau încheierea concomitentă a unor concordate, prin lansarea inchiziției, prin aservirea unor state, etc., etc., poziție pe care se găsește și astăzi -cel puțin teoretic – Vaticanul.
În Răsărit, de-a lungul epocii feudale, atât în cadrul imperiului bizantin cât și după modelul acestuia, în cadrul statelor naționale slave și a celor românești, relațiile dintre Biserică și Stat au continuat pe linia tradițională a orânduirii feudale, așa cum. ele s-au cristalizat până la schismă.
Precum am observat însă, în Bizanț, Vasileul și-a impus, din ce în ce mai mult autoritatea lui imperială în treburile bisericești și în așa fel, încât a încetat sistemul unei bicefalii coordonate Vasileo-patriarhale, Patriarhii ajungând să fie subordonați nu numai politic, ci și bisericește, împăratului. Dovadă a acestei schimbări sunt o serie de măsuri luate de împărați, fără consimțământul Bisenicii cu privire la chestiunile bisericești.
Desigur că în ce privește sprijinirea materială a Bisericii, împărații bizantini de la schismă încoace nu s-au lăsat mai prejos decât înaintașii lor, mânăstirile și Scaunele ierarhice fiind înzestrate cu bunuri care constau mai mult din terenuri. În afară de acele bunuri, pe care le donau instituțiilor bisericești, au introdus ca și în Occident, în cadrul aceluiași sistem feudal, donațiile temporale sau numai pentru uzufruct, fără ca acestea să treacă în proprietatea mânăstirilor sau eparhiilor. Astfel, bunurile rămâneau în fond proprietate de Stat, fiind folosite de către ierarhi și de către stareții mănăstirilor, atâta timp cât aceștia erau în funcțiune. De îndată ce scaunele ierarhice sau locurile de stareț deveneau vacante, veniturile bunurilor afectate așezămintelor bisericești treceau sub controlul direct al Statului și era interzisă înstrăinarea sau întrebuințarea lor în orice formă, până la așezarea noilor titulari în fruntea instituțiilor respective.
Ca seniori feudali, deci ca latifundiari, ierarhii și stareții mănăstirilor ajunseseră să dețină din ce în ce mai multe bunuri, așa încât nu odată, concurând prin ele puterea economică a Statului, au stârnit revolta împăraților, care, neputând să secularizeze mereu aceste bunuri, au limitat donațiile particulare și au recurs la formula amintită a înzestrării instituțiilor bisericești cu bunuri care rămâneau totuși proprietatea Statului.
Prin aceste măsuri s-a ajuns ca, de fapt, puterea economică a Bisericii deși mereu considerabilă, să nu mai constituie totuși o armă atât de puternică în mâna Bisericii, cum ea fusese în trecut. De asemenea, noile raporturi dintre Stat si Biserică, cu privire la bunurile materiale, au sporit influența și puterea Vasileului în Biserică, prin poziția nouă de patron a celor mai multe bunuri puse la dispoziția Bisericii, dar asupra cărora dispunea el ca proprietar. Raporturile dintre proprietar și uzufructuar sunt, firește, în avantajul întăririi poziției proprietarului, și astfel, împăratul a dobândit o poziție și o putere hotărâtoare în ceea ce privește bunurile Bisericii. Noul sistem a însemnat o frână pentru tendința exagerată a conducerii bisericești de a-și spori forța sa economică chiar și în dauna Statului.
Dar, acțiunile în care s-a afirmat și mai mult supremația împăraților asupra Patriarhilor și a Bisericii în general, sunt acelea care priveau direct organizarea Bisericii. Mai ales după începerea expedițiilor cruciate și în condițiile create de acestea s-a întețit imixtiunea împăraților în chestiuni de administrație a Bisericii, lăsând neatinse însă dogmele, deși nu au lipsit nici tentativele câtorva împărați de a se substitui supremei autorități bisericești chiar și în chestiuni doctrinare.
Împărații bizantini au continuat să legifereze în chestiuni de organizare și de conducere a Bisericii, adoptând unele măsuri pe linie tradițională, iar prin altele, situându-se definitiv pe poziția cezaro-paipistă. Din prima categorie, tradițională, fac parte măsurile privitoare la privilegiile clerului, la raporturile dintre anumite Scaune ierarhice, la înființarea și transformarea de eparhii, la acordarea de titluri superioare membrilor episcopatului, la organizarea vieții monastice, la numirea membrilor clerului de la Biserica din Constantinopol și de la alte Biserici, la organizarea justiției bisericești, la reglementarea căsătoriei și divorțului, etc.
Din cea de a doua categorie, cezaro-papistă, fac parte măsurile privitoare la legiferarea în chestiuni bisericești, la judecarea membrilor ierarhiei, la convocarea sinoadelor, la jurământul epis-copilor în chestiuni bisericești, la fixarea gradelor de înrudire până la care este permisă căsătoria, la organizarea vieții monastice de pe muntele Athos, etc.
Prin toate drepturile arătate,Vasileul și-a asigurat putința de a se substitui autorității bisericești, alcătuindu-și din acestea temeiurile unei poziții bisericești mai înalte decât aceea a Patriarhului și a sinodului. Privite în totalitatea lor, drepturile respective constitue conținutul noii poziții cezaropapiste a împăraților.
Începuturile acestui nou sistem de relații între Biserică și Stat, coincid cu vremea în care s-a produs marea schismă dintre Biserica de Apus și cea de Răsărit. Ele datează de la întemeierea de către împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1055) a școlii superioare juridice de la Constantinopol, în anul 1045, școală independentă de vechea universitate creată la 425 de către Teodosiu II și care în cursul timpului se dezorganizase și își pierduse importanța pe care a avut-o în primele veacuri ale existenței ei.
Se știe că sub presiunea expedițiilor cruciate care au vizat mai mult cucerirea imperiului bizantin și aducerea sub ascultarea Romei a Bisericilor Ortodoxe, decât eliberarea locurilor sfinte de sub jugul turcesc, împărații bizantini au devenit nu numai apărătorii imperiului, ci și apărătorii cu sabia ai ortodoxiei. Datorită și acestui fapt, autoritatea lor a întunecat cu totul pe aceea a Patriarhilor, și profitând de această poziție, ei s-au afirmat ca șefi supremi și ai Statului și ai Bisericii.
Cotitura aceasta în relațiile dintre Biserică și Stat, s-a produs în chip categoric sub împăratul Isac II Anghel (1185-1195), care a declarat că; «împăratului totul îi este permis să facă, deoarece între Dumnezeu și împărat, cu privire la stăpânirea pe pământ nu este nici o deosebire». «El nu este supus nici legilor și nici canoanelor» și poate face tot ce vrea în Stat și în Biserică. Același Isac Anghel, ultimul împărat bizantin, înainte de ocuparea Constantinopolului de către cruciați (1203—1204), s-a declarat pe sine într-o novelă: «epistimonarhis» al Bisericii, adică ocrotitorul și supraveghetorul suprem, care are dreptul să oprească ceea ce vede că se face împotriva rânduielilor bisericești și să ia orice măsuri pentru apărarea Bisericii.
Așa se prezentau relațiile dintre Biserică și Stat în ajunul căderii complete a imperiului bizantin, sub stăpânirea turcească, dezastru care s-a produs la anul 1453. Deși străină și anticreștină, stăpânirea turcească venea însă cu același sistem feudal, în ceea ce privește orânduirea socială, nealungând prin urmare de pe pozițiile lor, pe ierarhii și slujitorii Bisericii, ci încercând să le restrângă doar mijloacele economice de care dispuneau.
Conducerea Bisericii a acceptat și noua stăpânire musulmană ca pe o stăpânire legitimă, căreia i-a dat cuvenita ascultare. Mai mult, sultanii turci și-au asumat imediat o seamă din drepturile împăraților bizantini, ca șefi de Stat. Astfel, dreptul de a investi pe patriarhii Constantinopolului, drept pe care Biserica 1-a recunoscut fără nici un fel de opoziție și pe care l-a considerat firesc pentru șeful Statului, independent de faptul că acesta era acum musulman și nu mai era ortodox. La rândul său, sultanul i-a recunoscut îndată Patriarhului din Constantinopol, nu numai calitatea de căpetenie religioasă a creștinilor, ci și calitatea de conducător al acestora, încât Patriarhul din Constantinopol devine de la 1453 încoace, în același timp și etnarh, adică reprezentant al intereselor creștinilor din imperi u.
Aceeași dublă calitate o recunoscuseră inițial arabii și apoi turcii și celorlalți patriarhi din Orient, și anume celor din Ierusalim, Antiohia și Alexandria, dar de la 1453, Patriarhul din Constantinopol devine, în raport cu ceilalți patriarhi, prim etnarh, adică rezida în noua capitală a imperiului otoman și fiindcă mai avea și calitatea de prim Patriarh.
Sub stăpânirea turcească, deși Biserica a pierdut un mare număr din bunurile sale, ea a continuat totuși să-și păstreze numeroase poziții pe care le avusese în orânduirea feudală a imperiului bizantin. Drepturile politice ale ierarhilor, acelea care îi transformaseră de la Justinian încoace în demnitari de Stat, s-au păstrat și ele în parte, însă numai cu aplicare la populația creștină.
Întreaga viață a creștinilor, atât cea religioasă, cât și cea națională, s-a separat de conducerea de Stat, (păstrând totuși cu aceasta relațiile cele mai corecte de loialitate, pe care, în baza învățăturii sale, Biserica este datoare să le păstreze față de orice stăpânire lumească.
Paralel cu viața publică turcească, s-a dezvoltat viața publică creștină, de limbă și cultură greacă, încât imperiul otoman ni se înfățișează cu această caracteristică: a conviețuirii dintre organizația politică și militară turcească și dintre organizația națională și religioasă bizantină, care a dăinuit în istorie sub această formă până după eliberarea popoarelor creștine de sub stăpânirea otomanilor (veacul al XIX și XX).
În statele slave și voevodatele române, – care s-au organizat, unele în mod independent de imperiul bizantin, ca Statul kievean și mai târziu Statul rus, apoi Statele române, iar altele prin desprindere de Bizanț, ca Statul româno-bulgar, apoi bulgar și sârb, – relațiile dintre Biserică și Stat au luat înfățișarea acelora din imperiul bizantin. Acest lucru se datorește atât influenței pe care a exercitat-o Bizanțul asupra lor, cât și faptului că bisericile din statele respective au fost sub jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol, fie toată vremea, fie numai temporar, fie timp îndelungat, și astfel, poziția ierarhiei locale din aceste Biserici față de stăpânirea politcă a statelor, a fost mereu aceeași cu poziția ierarhiei bizantine față de Vasilei.
Pe rând, în relațiile acestor Biserici cu Statul, inclusiv în relațiile bisericilor din voevodatele române cu domnitorii, s-a practicat la început sistemul bicefaliei vasileo-patriarhale din Bizanț, și mai târziu – tot după modelul bizantin și pe măsură ce s-a consolidat puterea politică a statelor respective -sistemul cezaro-papist bizantin.
Acest lucru era și firesc, dată fiind orânduirea feudală a statelor slave și române, orânduire în care ierarhii și stareții mănăstirilor aveau aceeași poziție ca și în Bizanț, adică întruneau pe lângă calitatea de demnitari bisericești și pe aceea de demnitari politici și de seniori feudali.
Caracteristic pentru sistemul relațiilor dintre Biserică și Stat – adoptat în bisericile autocefale după modelul bizantin – este faptul, că atât treburile vieții bisericești cât și cele ale vieții de Stat, erau hotărâte de sinoade sau soboare mixte, având caracterul unor corpuri reprezentative feudale. Din ele făceau parte toți ierarhii țării, stareții mănăstirilor mai importante, demnitarii de la curțile țarilor, principilor sau voevozilor, și reprezentanții boierimii. Datorită acestor soboare mixte, dintre care unele întruneau un număr mai mare, iar altele un număr restrâns de membri, chestiunile religioase s-au împletit mereu cu acelea ale vieții, mergând până la identificarea intereselor naționale cu cele bisericești și invers.
În voevodatele române, relațiile dintre Biserică și Stat nu au deosebit prin nimic în epoca orânduirii feudale, de felul în care s-au dezvoltat aceste relații în celelalte State din Răsăritul Europei. Ierarhii Bisericii noastre au fost și demnitari de Stat și seniori feudali. În această calitate ei făceau parte din divanul domnesc și apoi din. adunările obștești, având în ele președinția de onoare. Alături de aceste organe de conducere a Bisericii și a Statului, au fost cunoscute în istoria patriei noastre și în istoria Bisericii Române, «soboarele mici bisericești» și «soboarele mari de țară», care se ocupau nu numai de treburile bisericești, ci și de treburi ale vieții de Stat.
Ca urmare a sistemului de relații dintre Biserică și Stat, stabilit în Bizanț, întreaga legislație a Statului bizantin și a celorlalte State din Răsăritul Europei, a avut un caracter unitar politico-bisericesc, nedezvoltându-se o legislație de Stat independentă de cea bisericească și nici una bisericească independentă de cea de Stat.
Toate drepturile împăraților bizantini în legătură cu Biserica le-au exercitat și țarii și domnitorii sau voevezii statelor ortodoxe din Răsăritul Europei. Bisericile autocefale ortodoxe s-au considerat nu numai biserici de Stat, ci chiar singurele biserici ale Statului, ca instituții încadrate în aparatul de Stat, iar nu ca organizații autonome.
ORÂNDUIREA BURGHEZĂ. Deoarece în Răsăritul Europei sistemul feudal a dăinuit în întregimea lui până după revoluția din 1848, iar parțial până la începutul veacului XX, în sistemul relațiilor dintre Biserică și Stat nu au intervenit acele elemente noi pe care în Apus le-a adus trecerea de la orânduirea feudală la orânduirea burgheză cu deosebire după revoluția franceză (1789), așa încât, sistemul de relații dintre Biserică și Stat, caracteristic pentru orânduirea feudală, a durat și în țara noastră până în epoca lui Vodă Cuza.
Cu epoca acestuia se afirmă din ce în ce mai mult elementele noi ale orânduirii burgheze, ca rezultat al revoluției din 1848, și Statul dobândește un caracter mixt feudalo-burghez, și mai târziu burghezo-feudal, după cum au prevalat elementele feudale la început și mai târziu elementul burghez, în întreaga orânduire socială și în structura Statului.
Pe măsură ce vechiul sistem feudal sau orânduirea feudală era înlocuită de cea burgheză, și poziția Bisericii în raport cu Statul și întreaga situație a ierarhiei, a suferit schimbări. Astfel, Biserica Ortodoxă a încetat de a mai fi singura organizație religioasă admisă devenind din ce în ce mai mult o Biserică dominantă în raport cu celelalte culte, îngăduite și ele de Stat.
Eparhiile și mănăstirile încep să-și piardă feudele, și prin urmare, și caracterul lor seniorial a dispărut. În această privință, secularizarea averilor mănăstirești de către Vodă Cuza la 1864, a
fost un act hotărîtor. Reformele ulterioare au desăvârșit începutul făcut de Cuza. Viața bisericească în noile condiții, își slăbește din ce în ce mai mult legăturile cu viața publică a Statului. Codul civil de la 1865, trece actele de stare civilă definitiv pe seama autorităților de Stat, acte care până atunci intrau în atribuția Bisericii. Legile de organizare judecătorească nu mai prevăd pentru instanțele bisericești, competența în materie civilă și penală. .
După instaurarea monarhiei ereditare a Hohenzollernilor și după constituția din 1866, în țara noastră pătrunde capitalul străin și se afirmă din ce în ce mai mult capitalul autohton, mergându-se spre lichidarea ultimelor elemente ale orânduirii feudale. Totuși, o parte dintre acestea au supraviețuit până la 1917-1918, și în mod neorganizat, chiar până după cel de al doilea război mondial. (1945).
De la 1866 și mai ales de la pacea de la Berlin (1878), Biserica Ortodoxă Română a început să se orienteze în relațiile sale cu Statul din ce în ce mai mult, după elementele orânduirii burgheze, acceptându-le însă foarte greu în viața și organizarea sa.
Dobândindu-și autocefalia față de Patriarhia din Constantinopol în 1885, ea a căutat să adopte și în raport cu Statul o poziție de autonomie, adică de fixare a poziției și a domeniului propriu, în raport cu acela al Statului.
Statul continuă totuși să legifereze în ceea ce privește organizarea Bisericii, impunându-i acesteia adeseori norme potrivnice vechilor rânduieli bisericești, dar profitabile pentru burghezie și pentru interesele claselor conducătoare.
De la 1866 însă, sprijinită de monarhie și făcând cauză comună cu interesele marii burghezii, apare ca o concurentă importantă a Bisericii Ortodoxe în viața Statului Român, Biserica romano-catolică.
Față de tendințele burgheze ale Statului Român, și față de eforturile acestuia de a impune orânduirea burgheză în locul celei feudale, Biserica Romano-Catolică avea față de cea ortodoxă avantajul că se familiarizase deja cu mentalitatea burgheză și-și însușise metodele acesteia, așa încât, ea se prezenta înaintea conducerii de Stat cu firma unui factor de progres, în raport cu Biserica Ortodoxă, care era stăpânită de mentalitatea feudală.
Poziția de Biserică dominantă a Bisericii Ortodoxe devine prin concurența celei catolice, mai mult o ficțiune, și, în locul drepturilor sau privilegiilor reale de altă dată, Bisericii Ortodoxe îi sunt rezervate numai privilegii nominale, căci privilegiile reale trec din ce în ce mai mult pe seama Bisericii catolice, prin orientarea servilă a conducerii Statului spre orânduirea burgheză apuseană, în care papalitatea era un factor foarte important.
Feudele Bisericii Ortodoxe reducându-se și treptat dispărând, ea s-a orientat, pentru a-și asigura baza economică, spre o exploatare a bunurilor în condițiile comune ale sistemului burghez, spre crearea de instituții, așezăminte și întreprinderi de tip burghez, ca: societăți, bănci, cooperative, etc., cu sistemul organizatoric al acestora.
Deși în raport cu Biserica romano-catolică, Biserica Ortodoxă Română a fost prejudiciată și lovită mereu de burghezie, prin conducerea ei ea și-a menținut totuși o atitudine de loialitate față de Stat, a colaborat cu acțiunile acestuia și și-a însușit metodele Statului burghez, însușindu-și deopotrivă și țelurile acestuia și sprijinindu-le fără nici o rezervă, oricât de greșită ar fi fost orientarea lui.
Am văzut că din veacul al Xl-lea, Biserica Apuseană (romano-catolică) s-a situat în relațiile ei cu Statul pe o poziție opusă față de aceea a Bisericii Răsăritene, mergând până la formularea unei proprii teorii cezaro-papiste, după care, toate Statele trebuie să fie subordonate Statului papal, care singur ar fi având suveranitate politică deplină, legată de calitatea șefului său, ca pretins vicar al lui Hristos.
Cezaro-papismul papal a mers atât de departe, încât, în condițiile orânduirii feudale, a determinat reacțiunea puternică a protestantismului liberal, împotriva căruia a încercat zadarnic să lupte, pentru că acesta se orientase spre idei care au contribuit în mare măsură la înlocuirea orânduirii feudale cu orânduirea burgheză.
Împotriva spiritului absolutist al papalității, popoarele animate de dorințe de eliberare de sub sistemul feudal, și mai târziu și de eliberare de sub orânduirea burgheză, s-au ridicat începând de la protestantism, afirmându-și drepturile la viață.
Pe linia acestei acțiuni de eliberare, s-a produs temporal, în toiul revoluției franceze, separația Biserici de Stat; ea s-a impus concomitent și în America, de la războiul de secesiune (1788) și s-a păstrat până astăzi. De la 1789 încoace, numeroase State au proclamat separația Bisericii de Stat, ajungând ca și Franța, cu majorități catolice, să adopte definitiv această soluție în 1905.
Întreg protestantismul, de orice nuanță s-a menținut, de la apariția lui (secolul XVI) până astăzi, pe linia celei mai desăvârșite loialități față de Stat, fiindcă a inaugurat, în ceea ce privește relațiile Bisericii cu Statul, un sistem nou, specific protestant, care constă în recunoașterea șefului politic al Statului, dacă e protestant, și ca șef religios al Bisericii, iar în caz contrar, sistemul separației de Stat.
Libertatea religioasă a devenit o realitate democratică de abia începând cu Renașterea, când, în urma revoluțiilor burgheze, Statul a garantat atât libertatea de conștiință, cât și una din principalele forme ale acesteia, respectiv libertatea religioasă. În acest moment au sporit conținutul și esența democratică ale libertății religioase. Forțele politice moderne au impus noi raporturi care, de altfel, au fost introduse și în constituțiile diferitelor state. De regulă, s-a pornit de la principiul că Statul este suveran în domeniul funcțiilor sale, iar Biserica este autonomă în domeniul său specific de activitate.
După îndelungate tulburări și degradări ale vieții sociale provocate de conflictele de natură religioasă. Statul nu a mai lăsat să se deruleze viața religioasă numai pe baza principiilor stabilite de teologi și biserici, ci a trecut la elaborarea unor principii și reguli juridice laice, care permiteau libera manifestare a tuturor cultelor, fără nici o discriminare, după criterii confesionale sau după numărul de credincioși. Mai ales ca urmare a avansării procesului de secularizare, Statul a luat măsuri constituționale și juridice pentru a împiedica bisericile să folosească pârghiile, mecanismele sau organizațiile social-politice și juridice laice pentru promovarea exclusivă a propriilor interese și îndeosebi a celor referitoare la misiune și evanghelizare.
Așa se prezintă în mare, de-a lungul celor trei orânduiri sociale principale ale istoriei – a orânduirii sclavagiste, a celei feudale și a celei burgheze, relațiile dintre Biserică și Stat.
Aceste relații se caracterizează prin însușirea treptată de către Biserică, a elementelor de bază ale fiecărei orânduiri, și prin oglindirea în mentalitatea ei a ideologiilor acestora.
Prevederile constituțiilor moderne și contemporane referitoare la viața religioasă au fost stabilite în funcție de principiile democrației și de drepturile religioase ale omului. Pe măsura evoluției vieții democratice, a creării cadrului organizatoric pentru participarea la viața social-politică a noi grupuri și categorii sociale, constituțiile și alte acte normative au reflectat într-o manieră nouă drepturile și obligațiile autorităților bisericești, drepturile și libertățile credincioșilor, limitele legale și condițiile în care autoritățile bisericești pot acționa asupra clericilor și credincioșilor din motive de credință sau de încălcare a disciplinei bisericești.
Nu se cunosc cazuri, în perioada modernă, când autoritățile politice să fi renunțat la un minimum de control asupra activității bisericilor, respectiv cultele din țările democratice nu se consideră stat în stat și nu sunt în afara unui control general, pe care organele specializate ale Statului îl exercită asupra tuturor instituțiilor care funcționează pe teritoriul național și prin antrenarea cetățenilor săi.
Studierea procesului elaborării prevederilor constituționale referitoare la reglementarea vieții religioase din țările democratice ne relevă că în majoritatea cazurilor s-a pus, analizat și stipulat rolul Statului de arbitru, de factor decident în stabilirea principiilor care trebuie să stea la temelia raporturilor dintre diferitele biserici și instituții religioase. Pe baza învățămintelor desprinse din analiza perioadei în care relațiile dintre culte erau fixate de biserica oficială sau de Statul care se declara de o anume culoare confesională, în epoca modernă o serie de forțe politice au ajuns la concluzia că singura modalitate de a scuti societatea de o serie de tulburări și neînțelegeri este de a conferi statului, ca cea mai cuprinzătoare și autoritară alcătuire politică, rolul de arbitru al relațiilor intra și inter-cultice.
Astăzi, în țările occidentale, bisericile se concentrează asupra activității religioase și de ridicare a parametrilor vieții morale dar, în același timp, împreună cu instituțiile statale și neguvernamentale, se preocupă de satisfacerea tuturor trebuințelor și aspirațiilor omului contemporan.
Se poate conchide că, începând cu Renașterea, s-a asistat la o evoluție și metamorfoză continuă a reflectării vieții religioase în plan juridic, cu alte cuvinte s-a lucrat neîntrerupt la elaborarea unor noi principii și norme juridice care au modelat și direcționat organizarea și activitatea bisericilor și instituțiilor religioase, ale tuturor agenților vieții religioase care au cunoscut o continuă dinamică și transformare.
În orice societate democratică, Constituția stabilește principiile de bază ale relațiilor Stat-Biserică. Din acest punct de vedere, sistemele constituționale moderne și contemporane se împart în două mari categorii:
Cele care proclamă principiul separării Statului de Biserică, iar Bisericile sunt considerate instituții ale societății.
Se pune problema: care stat asigură mai multă libertate religioasă, cel laic sau cel religios?
Atât istoria, cât și unele experiențe actuale, îndeosebi cele din lumea arabă, arată că este de preferat formula statului laic. De altfel, istoria medievală europeană ne arată că statul religios a fost sursa unor puternice conflicte. Statele religioase s-au născut, de regulă, în societățile în care a fost predominantă o biserică sau o religie. Dacă statul comunist a fost un stat antireligios, nu trebuie să se tragă concluzia că toate statele laice ar fi antireligioase. Spre exemplu, statul francez actual, deși se declară stat laic, nu acționează pentru limitarea libertății religioase. Ideal este să existe un stat care să adopte normele și valorile general-religioase, dar să nu se declare în favoarea și nici să nu fie adeptul unei anumite religii sau confesiuni.
În fostele țări socialiste, inclusiv în țara noastră, se desfășoară ample dezbateri referitoare la relațiile dintre Stat și Biserică și la modul în care drepturile și libertățile religioase sunt garantate și ocrotite. Este știut că regimurile comuniste au impus timp de decenii o strictă limitare a activității bisericilor atât pe teren practic, cât și teoretic.
Acum are loc o mare desfășurare de energii și inițiative pe planul revigorării acțiunii bisericești și religioase. Autoritățile publice au acționat pentru crearea cadrului juridic și politic necesar constituirii unor noi relații Stat-Biserică, bazate pe respectarea misiunii specifice și a demnității fiecărei instituții și pe creșterea responsabilității față de/și pe colaborarea pentru promovarea binelui comun și a intereselor generale ale societății. Sistemul politic românesc se bazează pe principiul separării bisericilor față de stat, chiar dacă acest principiul nu a fost în mod expres enunțat. În acest sens, Constituția prevede: „Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia…“ (art. 29, alin. 5).
În viitor, în activitatea de reconstruire a relațiilor Stat-Biserică trebuie să se acorde importanța cuvenită valorificării tradițiilor juridice și spirituale românești anterioare anului 1948 și să se pornească de la premisa că Statul român, pentru a-și realiza menirea actuală și viitoare, are nevoie de sprijinul și colaborarea, în primul rând a Bisericii Ortodoxe Române, dar și a celorlalte Biserici, iar cultele, pentru a-și îndeplini misiunea divină și umană, au nevoie de înțelegerea și de ajutorul Statului.
CAPITOLUL II
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI ȘI PREVEDERILE EI PRIVIND CULTELE RELIGIOASE
Prin esența sa, ca și prin funcția socială, Constituția are o valoare juridică superioară față de orice altă normă de drept. În consecință, toate actele normative adoptate de Parlament și Guvern, precum și actele emise de celelalte autorități publice trebuie să se conformeze normelor și principiilor constituționale. Justificarea teoretică a supremației Constituției rezidă chiar în caracterul politic și juridic al acesteia. Astfel, în Constituție își găsește expresie voința supremă a poporului în ceea ce privește obiectivele și instrumentele de exercitare a puterii politice. Normele constituționale fixează principalele instrumente de guvernare, stabilesc autoritățile care vor înfăptui guvernarea și raporturile între acestea. În plus, Constituția este factorul structurant al ordinii juridice căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor etc.
Asigurarea supremației Constituției înseamnă asigurarea stabilității sociale și a ordinii juridice în stat.
II.1. Regimul juridic al cultelor în lumina Constituțiilor României
1. CONSTITUȚIA DIN 1866
Această Constituție a fost publicată la 1 iulie 1866 în Monitorul Oficial numărul 142 și avea 128 de articole. Ea era influențată de Constituția belgiană din 1831, care era considerată la acea vreme un model al constituției burgheze.
În articolul 21 se spune: „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată întrucât, însă celebrarea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri.
Religiunea Ortodoxă a Răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatentată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul ce se determină printr-o lege specială”.
Articolul 22: „Actele statului civil sunt atribuțiunea autorității civile. Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă care pentru căsătorii va fi obligatorie afară de cazurile ce se vor prevedea printr-o anume lege”.
Constituția din 1866, care a suferit trei revizuiri, în 1879, 1884 și 1917, garantează libertatea religioasă a cetățenilor și aduce clarificări cu privire la drepturile Bisericii Ortodoxe Române în societate, în relațiile cu statul și cu autoritățile ecleziale.
2. CONSTITUȚIA DIN 1923
Articolul 5 proclamă libertatea conștiinței, a învățământului și a presei: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile oferite de această lege”.
Articolul 7: „Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică, de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita…”.
Cele două articole reglementează drepturile și libertățile omului, interzic discriminarea în orice fel sau după anumite criterii în exercitarea drepturilor cetățenești.
Articolul 22: „Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertatea și protecțiunea întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a Statului.
Biserica creștină- ortodoxă și cea greco- catolică sunt biserici românești.
Biserica Ortodoxă Română fiind religia marei majorități a românilor este biserica dominantă a Statului Român, iar cea greco catolică are întâietate față de celelalte culte.
Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmei.
În tot regatul României, Biserica Creștin ortodoxă va avea o organizare unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive: clerici și mireni.
O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va reglementa, conduce și administra prin organele sale proprii și sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundamentale și epitropești.
Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericii Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală.
Mitropoliții și episcopii Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale.
Raporturile dintre culte și Stat se vor stabili prin lege”
În Constituția din 1923 se observă o schimbare a limbajului și intenția clară de a reglementa expres libertatea religioasă și a conștiinței. Se acordă o atenție specială Bisericilor ortodoxă și greco-catolică. Biserica Ortodoxă este declarată religie dominantă a românilor și este independentă față de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Organizarea Bisericii Ortodoxe Române menționată în Constituție va fi reglementată prin lege. Importanța specială care se acordă Bisericii greco-catolice se datorează faptului că în acel moment această Biserică beneficia de o mare influență și popularitate, fiind parte activă la marea Unire din 1918.
3. CONSTITUȚIA LUI CAROL al II-lea DIN ANUL 1938
Articolul 19: „Libertatea religioasă este absolută.
Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate și protecțiune întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și siguranței statului.
Biserica Ortodoxă creștină și cea greco-catolică sunt biserici românești. Religia creștin ortodoxă fiind religia marei majorități a românilor, Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în Statul Român, iar cea Greco-Catolică are întâietate în fața celorlalte culte.
Biserica Ortodoxă Română rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea în privința dogmelor cu Biserica ecumenică a Răsăritului.
Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericii Ortodoxe Române țin de o singură autoritate sinodală centrală.
Raporturile dintre diferitele culte și Stat sunt de domeniul legilor speciale.”
Articolul 20: „Actele stării civile sunt atribuții a legii civile.
Întocmirea acestor acte ar trebui să preceadă totdeauna binecuvântarea religioasă, care este obligatorie pentru toți membrii cultelor”.
Constituția din 1938 ia ca model constituțiile anterioare din 1866 și 1923 și încearcă să actualizeze prevederile acestora.
4. CONSTITUȚIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE DIN 1948
Este o Constituție de tip socialist în care se stipulează foarte vag libertatea religioasă și se fac reglementări clare cu privire la dreptul de manifestare a religiei în statul comunist.
Articolul 6: „Toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în fața legii”.
Articolul 27: „Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat.
Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrare Constituției, securității publice și bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.
Biserica Ortodoxă Română este autocefală în organizarea sa.
Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”.
Această Constituție încearcă să reglementeze libertatea religioasă și dreptul de a se organiza al cultelor religioase, garantează independența Bisericii Ortodoxe Române și interzice învățământul general sub tutela cultelor religioase. Deși prin prevederile sale cu privire la religie această Constituție pare tolerantă, realitatea practică a demonstrat contrariul, mulți dintre clerici au sfârșit în închisori sau au avut de suferit odată cu instaurarea comunismului.
Constituția adoptată la 13 aprilie 1948 era, de fapt, o Constituție care „a copiat-o pe cea sovietică”.
5. CONSTITUȚIA DIN 1952
A doua Constituție comunistă din România a fost adoptată la 27 septembrie 1952. În aceasta se preciza dependența explicită a României de Uniunea Sovietică (art. 3) și “datoria de înregimentare în construirea socialismului” (art. 90) care „a rămas sub redactări diferite, o datorie constantă a cetățeanului român până la 22 decembrie 1989”.
Constituția din 1952 preia aceleași concepte ca și Constituția din 1948, pe care le dezvoltă în spirit comunist și își nuanțează interpretările.
Articolul 84: „Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.
Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege”.
Preluând în mare parte principiile Constituției din 1848, această Constituție încearcă să susțină respectarea libertății religioase și a religiei. Comparativ cu Constituția din 1948, în cea de față nu se mai face nici o referire la Biserica Ortodoxă, ci prin articolul 84 se încearcă o stipulare mai concretă a respectării libertății exercitării cultelor religioase.
6. CONSTITUȚIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN 1965
Cea de-a treia Constituție comunistă datează din 21 august 1965 și avea să creeze „o categorie de cetățeni privilegiați, membrii partidului comunist“, „considerați la nivel constituțional cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății”. (art. 26)
Articolul 17: „Cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale.
Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sunt îngăduite…“.
Articolul 30: „Libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România.
Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și funcționează liber. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase este reglementat prin lege.
Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățământ decât școli speciale pentru pregătirea personalului de cult“.
Această Constituție este foarte explicită în atingerea idealurilor marxiste, prin enunțarea dreptului de a avea sau a nu avea o credință religioasă. Enunțarea principiilor ce interzic discriminările pe anumite criterii sunt doar teoretice deoarece regimul comunist a făcut discriminări pe motive etnice, religioase, politice și sociale.
7. CONSTITUȚIA DIN 1986
Preia în linii mari principiile Constituției din 1965.
La articolul 30 se proclamă faptul că libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România, menționând că „oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă.
Cultele religioase se organizează și funcționează liber. Modul de organizare și funcționare este reglementat prin lege“.
Așadar, în trecut libertatea religioasă și religia au fost recunoscute sau mai puțin recunoscute. Constituțiile comuniste din 1948, 1952, 1965 și 1986 au recunoscut libertatea religioasă și libertatea de conștiință a cetățenilor țării, dar nu au respectat-o.
Constituția ca lege fundamentală a unei națiuni trebuie să cuprindă și specificațiile referitoare la egalitate, libertate religioasă și religie, precum și la cultele religioase, dar în primul rând aceste drepturi prevăzute în Constituție trebuie respectate și protejate. Constituția trebuie să aibă rolul de a fi puntea de legătură în dialogul dintre Stat și Biserică.
II.2. CONSTITUȚIILE DIN 1991 ȘI 2003 ȘI LIBERTATEA RELIGIOASĂ
Am decis să tratez aceste două Constituții împreună întrucât prin revizuirea Constituției în anul 2003 nu s-au adus modificări articolelor care vizau asigurarea libertății religioase sau regimul juridic al cultelor.
După decembrie 1989 din inițiativa cultelor, a credincioșilor, a instituțiilor de stat și a unor partide politice s-au elaborat moduri de gândire, s-au instituit, în mod spontan, dar și deliberat, practici care au asigurat un demaraj promițător al libertății religioase.
Constituția din 1991 a fost adoptată de Adunarea Constituantă în ședința Parlamentului din 21 noiembrie 1991, iar la 8 decembrie a aceluiași an a fost votată prin referendum.
În articolul 4, alin. 2 se spune: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor ei, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială“.
Articolul 7: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea statului ai cărui cetățeni sunt“.
Articolul 29 reglementează libertatea conștiinței:
1. Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.
2. Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.
3. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
4. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiunile de învrăjbire religioasă.
5. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.
6. Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine“.
Articolul 30, alin. 7: „Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri“.
Articolul 32, alin. 7 prevede: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege“.
Articolul 39, alin 2, lit. a prevede: „serviciul cu caracter militar sau activitățile desfășurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase“ -nu constituie muncă forțată. („Munca forțată este interzisă“ – art. 39, alin 1)
Articolul 44, alin. 2: „Condițiile de încheiere, de desfășurare și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă“.
Articolul 50, alin. 2 prevede: „Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege“.
Așadar Constituția din 1991, dar și cea actuală, fac reglementări clare cu privire la libertatea religioasă și religie, la personalul și organizarea cultelor ca și la apărarea și garantarea proprietăților cultelor religioase, dar este impetuos necesară și o susținere a prevederilor constituționale printr-o lege specială a cultelor.
Constituția prevede că cetățenii României se bucură de aceleași drepturi și libertăți, indiferent de credința religioasă pe care o împărtășesc. În acest sens sunt semnificative următoarele prevederi: „România este patria comună… a tuturor cetățenilor săi… fără deosebire de… religie“ (art. 4); „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări“ (art. 16).
Constituția acordă aceleași drepturi și libertăți religioase pentru toți cetățenii, indiferent de religia pe care o practică, și pentru toate cultele și asociațiile religioase, fără privilegii și fără discriminări. În acest scop se prevede că „libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii“ (art. 29).
Tot pe această linie, Proiectul Legii Cultelor are următoarele prevederi: „Cultele religioase sunt egale în raporturile dintre ele, în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Statul, prin organismele sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de un cult religios, prin măsuri administrative sau prin adoptarea unor legi cu caracter intern sau tratate internaționale“ (art. 4)
Articolul 49 al Constituției precizează: „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertății cetățenilor… 2. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența drepturilor sau a libertății“.
O serie de acte normative urmează să detalieze condițiile în care pot fi exercitate drepturile religioase. Dintre acestea, cea mai importantă va fi Legea Cultelor și libertăților religioase care va pune și va rezolva toate problemele de principiu și concrete privind garantarea și exercitarea libertăților religioase. Cu participarea directă a cultelor legal recunoscute, s-a elaborat proiectul acestei legi, care a fost avizat de ministerele interesate.
De asemenea, s-au adoptat mai multe hotărâri de Guvern care înlătură o serie de obstacole din calea exercitării libertății religioase.
Clericii, oamenii politici și oamenii de cultură din România au discutat foarte mult despre setul de drepturi religioase pe care trebuie să-l garanteze statul român cultelor și asociațiilor religioase. Este de subliniat că prevederile Constituției, ale altor acte normative și practica politică și administrativă în domeniul asigurării libertății religioase sunt conforme standardelor internaționale. După cum este cunoscut, documentul O.N.U. care realizează definirea cea mai detaliată a libertății religioase este Declarația din 1981 (art. 6).
Analiza actelor normative adoptate până acum de C.P.U.N., de Parlament și de guverne, cât și a măsurilor administrative luate de Secretariatul de Stat pentru Culte și alte organisme ale administrației publice cu atribuții în domeniul vieții religioase, ne permit să relevăm că, din punct de vedere juridic și administrativ, autoritățile publice românești și-au propus, și de cele mai multe ori au reușit, să acorde drepturi și libertăți religioase la nivelul standardelor O.N.U. și ale țărilor democratice.
Astfel, în practică, credincioșilor, clericilor, cultelor și asociațiilor religioase le sunt acordate următoarele libertăți:
1. Libertatea de a înființa culte sau asociații religioase cărora li se recunoaște statutul de personalități juridice. După 1989, Secretariatul de Stat pentru Culte a avizat constituirea a cca. 150 de asociații care au primit personalitate juridică. După alte surse, ar mai exista cca. 350 de asociații religioase care au primit personalitate juridică fără avizul Secretariatului de Stat pentru Culte. Singurele restricții care se pun în crearea unor culte și asociații religioase sunt cele prevăzute în art. 49 al Constituției României, care, de fapt, preia numai o parte din restricțiile asemănătoare cu cele ale art. 29 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale art. 12, 19 și 22 ale Pactului Internațional privind drepturile civile și politice.
2. Libertatea de a practica un cult de a ține întruniri ce țin de religie și de a construi și întreține lăcașuri destinate acestor scopuri.
Cultele și asociațiile religioase sunt libere să organizeze toate întrunirile pe care le consideră necesare, inclusiv cele de misiune, evanghelizare sau de propagandă religioasă. Cultele și asociațiile religioase sunt libere să construiască lăcașuri de cult sau case de rugăciune, să cumpere clădiri și să le dea o destinație cultică, să întrețină lăcașurile de cult pe care le au. Secretariatul de Stat pentru Culte și alte organisme de stat dau numai avize pentru realizarea acestor lucrări referitoare la cadrul arhitectural, la rezistența clădirilor, la aspectul estetic, etc. Mai mult, începând din 1990, Guvernul a acordat fonduri destul de însemnate pentru a sprijini repararea sau construirea unor lăcașuri de cult. De asemenea, Secretariatul de Stat pentru Culte a acordat asistență de specialitate pentru elaborarea proiectelor și devizelor lucrărilor de reparații sau construcții efectuate.
3. Libertatea de a întemeia și întreține instituții de caritate și umanitare. Asistența socială și ajutorarea bolnavilor sau a săracilor nu mai este un monopol al statului. Cultele și asociațiile religioase, la fel ca alte organizații ale societății civile, sunt libere să desfășoare în mod direct sau să-și creeze asociații specializate în desfășurarea acestei activități.
4. Libertatea de a confecționa, de a achiziționa și de a utiliza obiectele și materialele cerute de riturile sau practicile unei religii.
În această privință cultele și asociațiile religioase acționează conform propriei lor voințe, neexistând nici un impediment din partea statului. Dimpotrivă, pentru a crea condițiile necesare desfășurării optime a acestei activități, la propunerea Guvernului, Parlamentul a adoptat Legea nr. 103/12 septembrie 1992, cu privire la dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce și comercializa obiecte de cult. De asemenea, Secretariatul de Stat pentru Culte ajută cultele religioase să-și procure din întreprinderile cu capital de stat o serie de materii prime și materiale necesare producerii obiectelor de cult.
5. Libertatea de a scrie, de a tipări și de a răspândi publicații cu subiecte religioase.
Ministerul Culturii și Cultelor acordă aprobare pentru toate cultele și asociațiile religioase care doresc să aibă tipografii, edituri, ziare și reviste proprii, în care publică materiale care nu sunt supuse la nici un fel de cenzură. Mai mult, la solicitare, Secretariatul de Stat pentru Culte sprijină unele culte să-și procure materialele tipografice necesare. De asemenea, posturile naționale de televiziune și radio acordă timpi de antenă reprezentanților cultelor pentru a prezenta probleme de istorie, doctrină sau referitoare la activitatea acestora. Totodată, Consiliul Național al Audio Vizualului a acordat licențe de emisie radio unor asociații religioase care s-au prezentat la concurs.
6. Libertatea de a învăța o religie în locurile corespunzătoare acestui scop. În această privință Constituția României are următoarele prevederi: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege” (art. 32, alin. 7); „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine” (art. 29, alin. 6). Secretariatul de Stat pentru Culte și Ministerul Învățământului au adoptat mai multe protocoale prin care se stabilesc condițiile în care se realizează educația moral-religioasă în învățământul public: participarea elevilor este facultativă și opțională, respectiv părinții hotărăsc dacă copiii participă sau nu la orele de religie și optează pentru clericul care urmează să facă aceste ore; predarea orelor de religie se face de către clerici sau de către persoane abilitate de către cultele religioase; plata celor care predau orele de religie este suportată de către stat; dacă părinții și clericii doresc să țină ore de religie în școlile publice, autoritățile școlare sunt obligate să asigure pentru aceste ore aceleași condiții ca pentru celelalte discipline școlare.
7. Libertatea de a solicita și de a primi contribuții voluntare, financiare și altele, de la particulari și instituții.
Cultele și asociațiile religioase sunt libere să solicite sprijin financiar de la credincioși sau de la persoane juridice. Printr-o ordonanță a Guvernului, din august 1993, s-au stabilit criteriile formale pe baza cărora Statul contribuie la salarizarea clericilor și a altor angajați ai cultelor religioase. Această contribuție este egală cu salariul minim pe economie și se adaugă la venitul fiecăruia dintre cei 14.000 de angajați ai cultelor. Pentru preoții care deservesc comunitățile ortodoxe din străinătate, statul român asigură o contribuție echivalentă cu 50% din salariul personalului care lucrează la ambasadele României. Organele de stat nu au drept de control asupra modului cum sunt folosite fondurile provenite din veniturile proprii ale cultelor religioase.
La solicitarea Bisericii Ortodoxe Române, Ministerul Muncii și Protecției Sociale a preluat sarcina acordării de pensii pentru pensionarii acestei biserici, care, până de curând, primeau pensii de la casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe. De asemenea, au fost invitate și celelalte 15 culte legal recunoscute să beneficieze de această reglementare. Unele culte religioase au cerut ca statul să acorde pensii pentru pensionarii lor, iar altele preferă să păstreze vechiul sistem.
Mai multe culte au solicitat ca statul să asigure salarizarea integrală a tuturor angajaților lor. Secretariatul de Stat pentru Culte studiază posibilitatea de materializare a acestor solicitări. Rezolvarea problemei se va face numai odată cu adoptarea Legii Cultelor, care va trebui să reglementeze condițiile în care statul va realiza salarizarea integrală a angajaților cultelor religioase.
8. Libertatea de a forma, de a numi, de a alege și de a desemna, prin succesiune, conducătorii corespunzători, în conformitate cu trebuințele și normele fiecărui cult sau asociație religioasă.
Cultele și asociațiile religioase sunt libere să aleagă sau să numească preoții, pastorii, protopopii, conducătorii organelor administrativ-bisericești intermediare, episcopii și șefii de culte, fără nici un amestec din partea Statului. Președintele României emite decrete de recunoaștere a episcopilor și mitropoliților, numai la solicitarea cultelor respective.
Cultele religioase sunt libere să creeze noi parohii, noi protopopiate noi districte teritoriale bisericești, noi unități administrative bisericești intermediare, noi eparhii, fără aprobarea Statului.
Cultele religioase sunt libere să creeze școli pentru formarea preoților, pastorilor, profesorilor de religie și altor categorii de angajați. Până în 1989, rețeaua instituțiilor de învățământ teologic cuprindea 11 seminarii teologice (echivalente cu școlile profesionale) și cinci institute teologice, care eliberau diplome de licență recunoscute de către stat, numai dacă cei în cauză erau angajați ai bisericilor. Până la sfârșitul anului 1992, rețeaua acestor instituții cuprindea 46 de seminarii teologice liceale, opt școli postliceale sanitare, trei școli postliceale teologice și 30 de institute teologice de nivel universitar. Multe dintre aceste institute și facultăți au câte 2-4 secții cu profil didactic complex, ai căror absolvenți vor obține diploma de licență cu dublă specializare, respectiv în domeniul educației moral-religioase (ca profesor de religie), cât și în alte specialități – limba și literatura română, limbi moderne, asistență socială. S-a luat măsura ca diplomele de studii ale seminariștilor și teologilor care au absolvit în perioada 1984-1990 să fie recunoscute și pe linie de stat, în condițiile prevederilor generale ale legislației referitoare la învățământul de stat. Urmărindu-se eliminarea discriminării învățământului teologic față de cel de stat, s-au creat condițiile necesare in vederea integrării instituțiilor teologice în învățământul de stat, la solicitarea cultelor religioase. Începând cu anul școlar 1991-1992, statul a sprijinit financiar, parțial liceele seminariale integrate în învățământul de stat și total facultățile de teologie integrate în învățământul de stat.
9. Libertatea de a respecta zilele de repaus și de a celebra sărbătorile și ceremoniile religioase ale celor mai însemnate culte și denominatiuni religioase. Până acum, prin hotărâri de Guvern, principalele sărbători creștine au fost declarate zile de repaus.
10. Libertatea de a stabili și de a întreține contacte cu persoane și comunități în domeniul religiei, la nivel național sau internațional.
Clericii, ierarhii și factorii de reprezentare ai cultelor și ai asociațiilor religioase sunt liberi să corespondeze și să mențină orice fel de contacte cu superiorii și subordonații lor, cu credincioșii sau clericii altor culte și asociații religioase din străinătate, fără a fi nevoie de aprobarea sau controlul organelor de stat. Organele de stat nici măcar nu au dreptul de a cere cultelor și asociațiilor religioase informații despre aceste activități, dacă pe această cale ele nu contravin art. 49 al Constituției României. Mai mult, Secretariatul de Stat pentru Culte sprijină reprezentanții celor 15 culte legal recunoscute și ai asociațiilor religioase avizate de Secretariatul de Stat pentru Culte să obțină pașapoarte de serviciu și vize, pentru a participa la reuniuni teologice internaționale sau pentru a vizita culte și asociații religioase din străinătate.
Organele de stat au fost preocupate de restituirea unora din bunurile care au aparținut cultelor religioase până în anul 1948. Astfel, legea fondului funciar prevede dreptul parohilor de a primi până la cinci hectare teren arabil și dreptul mănăstirilor de a primi până la 10 hectare teren arabil. Prin hotărâri de Guvern, ale unor primării sau prefecturi au fost restituite o serie de clădiri și terenuri intravilane cultelor religioase. Prin Hotărârea Guvernului 466/19.08.1992 au fost retrocedate Bisericii Române Unite cu Roma 80 de clădiri și terenuri intravilane care i-au aparținut până în 1948 și care se găseau în proprietatea statului.
Conform Constituției și altor acte normative, cultele și asociațiile religioase se pot manifesta liber nu numai pe plan religios și bisericesc, ci și în planul vieții sociale, publice, cultural-științifice, morale etc. ale credincioșilor, ale grupurilor sociale și ale societății.
Statul așteaptă ca relațiile dintre culte să se caracterizeze prin colaborare și înțelegere frățească și creștină. Din păcate, după 1989 nu s-au petrecut lucrurile astfel. Poate și din aceste motive Constituția prevede: „În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4); „sunt interzise de lege… îndemnul la ură de clasă sau religioasă…” (art. 30, alin. 7). În anii 1990-1991, la solicitarea cultelor religioase sau când a fost perturbată ordinea publică, Secretariatul de Stat pentru Culte și alte organe de stat au acționat pentru medierea între culte, pentru soluționarea pe cale legală și creștină a problemelor în litigiu. Asemenea probleme au existat îndeosebi între preoții ortodocși și cei greco-catolici, referitoare la folosirea bisericilor și a caselor parohiale care au aparținut până în 1948 greco-catolicilor, iar acum sunt în proprietatea parohiilor ortodoxe. Este îmbucurător faptul că, începând cu anul 1992, polemicile dintre ortodocși și greco-catolici s-au atenuat.
Primul Guvern după decembrie 1989 a înființat Ministerul Cultelor, devenit ulterior Secretariatul de Stat pentru Culte, care avea rolul de a asigura legătura între culte și organismele de stat, județene și centrale, de a urmări modul în care se respectă în practică drepturile și libertățile religioase acordate cetățenilor cultelor și asociațiilor religioase, de a propune măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea tuturor actelor de intoleranță și discriminare din motive religioase și confesionale, de a urmări ca organismele administrației publice locale, județene sau centrale să aplice unitar și nepărtinitor prevederile legale privind asigurarea libertăților religioase.
Au existat voci în mijloacele de informare românești și străine care au afirmat că, după 1989, nu s-au făcut progrese pe linia asigurării libertății religioase în România, că unele biserici ar fi dezavantajate față de altele, că nu s-ar acorda minorităților religioase drepturile necesare pentru a-și profesa propria religie. Se impune necesitatea să facem o distincție clară între această imagine deformată privind libertatea religioasă în România și realitățile existente în viață. De fapt, acest mod de mediatizare a libertății religioase în România se explică prin existența unor interese politice sau religioase interne sau internaționale, care și-au propus fie să creeze pe această cale dificultăți autorităților politice guvernamentale, fie să implementeze un tip de libertate religioasă care să avantajeze anumite biserici și confesiuni și să le discrimineze pe altele.
Crearea în România a cadrului juridic, politic și administrativ necesar acordării unor largi drepturi și libertăți religioase este un proces care nu se poate încheia în câțiva ani și mai ales în condițiile nefavorabile ale tranziției economice, sociale și politice. Dar important este că forțele politice guvernamentale au o atitudine favorabilă față de religie și creștinism, că sunt neutre din punct de vedere confesional și că sunt dispuse să întreprindă toate demersurile politice, juridice și administrative pentru acordarea unor drepturi și libertăți religioase. În aceste condiții este clar că în anii care au trecut s-au făcut pași importanți pe linia garantării libertății religioase și, mai ales, este sigur că s-au creat premisele pentru a face în viitor toți pașii necesari pentru consolidarea acestui proces.
II.3. Insuficiente ale constitutiei Romaniei din perspectiva Ortodoxa
Voi încerca în continuare să evidențiez câteva insuficiențe ale Constituției României din perspectivă creștină ortodoxă, insuficiențe subliniate de o seamă de personalitați ale vieții politice și bisericești.
Revizuirea Constituției din 1991 a fost impusă, cert, cu stringență, chiar de însăși actuala configurație politică europeană, dar și cea națională, fapt firesc dacă luăm în considerare că atât adoptarea cât și revizuirea unei Constituții are la origine noile realități politice interne și internaționale ale țării ce se dotează cu prima sa Lege. Încă de la votarea ei, Constituția din 1991 a constituit obiect de dezbatere privind revizuirea multor prevederi constituționale ale acesteia.
Cel care a indicat, printre primii, cu exactitatea specialistului în materie, imperfecțiunile majore ale Constituției din 1991 a fost domnul Eleodor Focșeneanu. Acesta afirmă ca „ceea ce caracterizează Constituția din 1991 este ruptura totală cu tradiția constituțională democratică românească și lipsa unei concepții unitare, ca fiind rezultatul unei alăturări de texte luate în mod separat din mai multe constituții europene și chiar din Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 și, în consecință, deși unele dintre ele au un conținut acceptabil în sine, absența unor legături concrete a dus la un rezultat mediocru“. Concomitent, domnul Focșeneanu semnalează „reglementarea confuză a dreptului de proprietate și interzicerea privatizării“ existentă în aceeași Constituție.
Mulți români din țară și de peste hotare – mai ales în ultimii ani- au atras atenția că pentru România și cetățenii ei, Constituția din 1991 era deficitară în multe privințe, iar o mare parte din nerealizările democrației românești au decurs tocmai din imperfecțiunile acestei Constituții.
Așadar, revizuirea Constituției din 1991 devenise o necesitate stringentă, dar abia în anul 2003 s-a produs acest fapt. S-a considerat că ceea ce trebuie „modificat“ din vechea constituție sunt: garantarea dreptului proprietății private, schimbarea atribuțiilor celor două Camere ale Parlamentului, astfel încât prerogativele legislative să rămână doar la Camera Deputaților, iar Senatul să fie o cameră reprezentativă care să se ocupe de numirile în funcțiile politice și să voteze doar legile organice foarte importante, reglementarea condițiilor în care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe de urgență și anularea prevederii constituționale conform căreia unele articole ale Legii fundamentale nu pot fi revizuite.
Noua Constituție a României, votată în 2003, este mai aproape de realitatea românească și fără îndoială că este o Constituție îmbunătățită în mare parte. Cu toate acestea, ea nu aduce nimic nou în ceea ce privește articolele și aliniatele referitoare la cultele religioase și activitatea lor deși încă din iulie 1991 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a exprimat punctul de vedere oficial al acesteia față de proiectul Constituției din 1991, privind insuficiențele în domeniul vieții religioase.
Prin urmare, în această parte a lucrării nu intenționez să evoc toate insuficiențele Constituției din 1991 ci doar cele strict referitoare la reglementările privitoare la viața religioasă, preluate și de actuala Constituție.
Cererea B.O.R., făcută prin membrii Sinodului Permanent al acesteia la 10 iulie 1990, cu prilejul primirii acestora de către Președintele României de atunci, și anume „reprezentarea Bisericii în organele de elaborare a noii Constituții a țării și a legilor care privesc viața bisericească în raporturile ei cu societatea și în Parlamentul țării“, nu a fost reținută de puterea fesenistă.
Înainte de votarea și adoptarea Constituției, Sinodul B.O.R. a făcut propuneri pe marginea textului proiectului acesteia, la 26 iulie 1991, în vederea îmbunătățirii sale. Apoi, respectivele propuneri ale Sinodului, care exprimau „punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române“ au fost înaintate de către Președintele acesteia, Patriarhul Teoctist, Adunării Constituante.
Propunerile Sinodului priveau toate articolele din proiectul Constituției care se refereau la cultele religioase și la activitatea lor și anume: art. 29, alin. 1; art. 32, alin. 7; art. 37, alin. 2; art. 45, alin. 2; art. 58, alin. 1; art. 49, alin. 2; art. 81, alin. 2; art. 102, alin. 1. De asemenea, se cuvine menționat că, alături de respectivele propuneri, Sinodul B.O.R. a întocmit și patru note explicative, dintre care una ar fi trebuit să reprezinte un nou aliniat în textul Constituției. Dar propunerile Sinodului B.O.R. nu se regăsesc în textul Constituției din 1991 și nici în textul Constituției actuale, cu excepția unor cuvinte, cum se poate constata, de altfel, din cele de mai jos. În același timp, nu s-a ținut seama nici de notele respective ale Sinodului de către autorii textului Constituției. Cu toate acestea, nu cunoaștem nici un protest public al Sinodului B.O.R. față de neluarea în seamă a propunerilor sale de îmbunătățire a proiectului Constituției.
În partea finală a art. 29, alin. 1 din proiectul Constituției „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale“, Sinodul a propus și adăugarea: „Prozelitismul religios este interzis“. Adăugarea respectivă a fost urmată de o notă a Sinodului, și anume: „Se solicită această adăugare, întrucât, în prezent, prozelitismul religios este un mijloc de învrăjbire confesională și dezagregare a unității și spiritualității poporului român“, însă textul notei nu a fost inclus în textul Constituției. Trebuie menționat faptul că, în iunie 1999, în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg, vicepreședintele acesteia, dl. Adrian Năstase – fost reprezentant de seamă al Puterii din 1991 – pleda pentru interzicerea prozelitismului religios.
La același articol 29 al Proiectului Constituției, Sinodul propunea un aliniat nou, care urma să fie introdus între aliniatul 4 și aliniatul 5 al textului acestuia, cu precizarea din „Notă“: „Actualul aliniat 5 din textul publicat (al proiectului) va primi numărul 6 și își va păstra conținutul integral“. Textul propus de Sinod este următorul: „Biserica Ortodoxă Română este Biserica națională, având continuitate identică cu a poporului român și fiind Biserica marii majorități a românilor“.Articolul propus de Sinod nu a fost însă inclus în textul Constituției. Așadar, Biserica ortodoxă Română, cea mai veche instituție a românilor , ai cărei membri au fost și sunt majoritatea covârșitoare a cetățenilor României, n-a fost înscrisă, ca fiind majoritară, în Constituția din 1991 și nici în Constituția din 2003, deși, în fond, o atare înscriere în Constituție n-ar fi reprezentat un privilegiu acordat Bisericii Ortodoxe Române, ci o recunoaștere a unei stări de fapt. Pe de altă parte, nu s-a prevăzut în Constituție nici că B.O.R. este Biserică națională. Și aceasta, chiar dacă în Constituțiile mai multor țări din Europa Occidentală sunt prevăzute biserici naționale. Așa, de exemplu, în Constituția regatului Danemarca, în art. 4 se stipulează că „Biserica Evanghelică Luterană este Biserica națională daneză și se bucură de sprijinul statului“. De asemenea, art. 62 al Constituției din Irlanda prevede regimul „Bisericii de stat“, iar în Constituția Norvegiei, art. 2, Biserica Luterană este desemnată ca fiind „religie oficială de stat“. Să nu uităm, totuși că, în cazul în care B.O.R. revendică și obține separarea ei de stat, atunci, firește, nu mai poate cere să se prevadă în Constituție că este „Biserică de stat“.
B.O.R. nu a cedat însă la pretenția ei de a fi „Biserică națională“, încât prin hotărârea adoptată de Adunarea Națională Bisericească, la 11 ianuarie 1994, articolul 2 din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române“ a fost modificat în formularea următoare: „Biserica Ortodoxă Română este Națională, autocefală și unitară în organizarea sa“. Iar redacția periodicului oficial al Patriarhiei Române, „Vestitorul Ortodoxiei“, comenta astfel evenimentul: „Se consfințește astfel realitatea de ordin istoric a imensului rol pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în viața neamului românesc, fără ca această formulare să știrbească întrucâtva regimul juridic de egalitate a cultelor în fața legii“.Sunt totuși ierarhi care nu împărtășesc cele scrise de redacția periodicului oficial al Patriarhiei Române, susținând că prin declararea B.O.R. ca “Biserica Națională, nu mai poate fi vorba de un „regim juridic de egalitate a cultelor în fața legii“ ca și în cadrul raporturilor Stat-culte. Ceea ce putem afirma este că, până în prezent, nu cunoaștem vreo luare de poziție a Statului Român față de modificarea art. 2 a Statutului B.O.R. de către Adunarea Națională Bisericească, la 11 ianuarie 1994. În această privință, așadar, părerile sunt împărțite. Unii canoniști. au susținut că această formulă este prejudiciabilă canonicității formei de organizare și funcționare pe care ierarhia (Sinodul episcopilor) a dat-o Bisericii prin Statutul său. În momentul în care ne definim ca „Biserică Ortodoxă Română“, „națională“ nu se mai exprimă caracterul ei etnic, ci cel național.
Totuși, după părerea clericilor ortodocși, a unor cercuri politice și culturale reprezentative, a unor segmente numeroase ale opiniei publice, cererea este firească și legitimă. În schimb, reprezentanții Cultelor catolice, Protestante și Evanghelice și unele cercuri ale societății civile se opun satisfacerii acestui deziderat. Biserica Ortodoxă invocă în sprijinul său următoarele: rolul jucat de ea în istoria, cultura și civilizația poporului român; până la 1948 a fost recunoscută Biserică națională; în România, până în 1989 au supraviețuit concepții juridice și mentalități specifice statelor confesionale; voința sa de a fi coautoare a demersului actual de creare a premiselor culturale, morale și spirituale necesare punerii în valoare a vitalității și capacităților creatoare ale națiunii române; 87 % din cetățenii țării s-au declarat credincioși ortodocși.
De regulă, în țările în care există Biserici oficiale, de stat sau naționale, acest statut juridic este recunoscut prin Constituție. Nu se cunosc cazuri în care Constituția să declare sau să fie construită pe baza principiului separării și autonomiei Bisericii față de Stat și în același timp, în Constituție sau în Legea libertății Religioase una sau mai multe biserici să fie declarate biserici oficiale, de stat sau naționale. Prevederile Constituțiilor și ale Legii Libertății Religioase au anumite particularități când o Biserică este declarată Biserică de Stat sau națională și alte trăsături dacă se adoptă principiul separării și autonomiei Bisericilor față de Stat. De asemenea, dacă în Constituție și în Legea Libertății Religioase se prevede egalitatea tuturor Cultelor religioase recunoscute în fața legii și a organelor de stat și interzicerea oricăror privilegii sau discriminări pentru un cult sau altul, atunci, de regulă, nu se mai declară existența unei Biserici Naționale. În cea mai mare parte a cazurilor , Bisericile naționale sau de stat sunt împotriva principiului separării Bisericilor de stat și nu li se recunoaște o autonomie maximă, asemănătoare cu cea a Bisericilor care nu sunt naționale sau de stat.
Constituția și Proiectul Legii Cultelor sunt concepute pe baza principiului separării și al autonomiei Bisericii față de Stat și prevăd drepturi și libertăți egale pentru toate Cultele legale, precum și interzicerea oricăror privilegii și discriminări. Conform Proiectului Legii Cultelor, drepturile și autonomia Cultelor față de Stat sunt concepute dupa modelul sistemelor politice construite pe principiul separarii Bisericilor față de stat și al inexistenței unor Biserici de stat sau naționale, iar drepturile și obligațiile statului față de biserici sunt modelate după exemplul sistemelor politice în care Bisericile nu sunt separate de Stat, iar unele sunt declarate Biserici de stat sau naționale. Actualele prevederi legale privind relațiile Stat – Biserica Ortodoxă Română și cele preconizate de Proiectul Legii Cultelor creează o situație juridică extrem de complexă, în care nu se întrevede în mod limpede posibilitate unor soluții clare și concrete pentru satisfacerea acestei cereri. Oare, în această situație juridică, destul de confuză și contradictorie, după care principii politice, juridice și ale libertății religioase ar trebuie să se conducă legiuitorul, pentru a împăca cererea Bisericii Ortodoxe Române cu prevederile Constituției și ale Proiectului Legii Cultelor? Se pot respecta prevederile constituționale privind egalitatea și nediscriminarea în demersul libertății religioase dacă Legea Cultelor declară o Biserică națională? Se poate respecta principiul separării și al autonomiei Bisericilor față de Stat dacă o biserică majoritară, istorică, este declarată Biserică națională? Se poate respecta principiul constituțional al egalității drepturilor și libertăților religioase și al interzicerilor discriminărilor si privilegiilor dacă se recunoaște Biserica unui neam ca Biserică națională ?
Există Constituții sau legi organice în care o Biserică este declarată Biserică de Stat sau națională, iar alte Biserici sunt declarate autonome față de Stat. Toți reprezentanții Bisericii Ortodoxe au solicitat comisiei care s-a ocupat de elaborarea Constituției și forurilor de conducere ale Adunării Constituante, să i se recunoască autonomia maximă, dar numai unii dintre aceștia au cerut să fie declarată Biserică națională; parlamentarii au soluționat corespunzător numai primul deziderat. Legiuitorul român ar fi putut prevedea în Constituție că Biserica Ortodoxă Română este Biserică majoritară sau națională, iar celelalte Culte sunt autonome față de Stat. Dacă acest mod de reglementare juridică există în unele țări democratice, el putea fi adoptat și în România. De facto, în istorie, în conștiința tuturor credincioșilor ortodocși și nu numai, Biserica Ortodoxă Română este Biserica națională. Nimeni nu poate nega nici anula această stare de fapt. Mai mult, până în 1948, această realitate a fost consfințită prin lege, respectiv prin Constituția din 1923.
De aceea, este legitim să punem întrebarea: parlamentarii ar fi trebuit să țină seama la elaborarea Constituției din 2003 de rolul îndeplinit de Biserica Ortodoxă Română în istoria, cultura, spiritualitatea și civilizația poporului român în apărarea ființei sale naționale, cât și voința acesteia de a fi coautoare a demersului actual de creare a premiselor culturale, morale și spirituale necesare punerii în valoare a vitalității și capacităților creatoare ale societății românești, precum și faptul că 87% din cetățenii țării s-au declarat credincioși ortodocși?
Rămâne de văzut dacă în mult așteptata Lege a Cultelor se va afla inclusă cerința B.O.R. de a fi considerată „Biserică națională“.
Textul alin. 7 al art. 32 din proiectul Constituției era următorul:
„Statul asigură libertatea învățământului religios potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este facultativ“. Față de acest text Sinodul propunea: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este garantat prin lege și se bucură de drepturi egale cu celelalte obiecte de studiu“. În Constituție, textul aceluiași aliniat 7 avea să apară astfel: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat de lege“. Deci se poate constata că privitor la învățământul religios autorii Constituției au preluat din textul Sinodului doar cuvintele: „garantat prin lege“. În schimb, aceeași autori au eliminat cuvântul „facultativ“ al aceluiași învățământ, precizând că acesta este și „organizat“ prin lege.
Reamintim că B.O.R., încă din ședința de lucru a Sinodului din 3-4 ianuarie 1990, „a luat hotărârea de a interveni la Ministerul Învățământului pentru introducerea religiei în școlile de stat“.26 Prin adresa nr. 27885, din 2 martie 1990, Ministerul Învățământului răspundea Sinodului că nu poate „accepta introducerea religiei ca obiect de studiu“. A doua zi, 3 martie 1990, Ministrul Învățământului de atunci, domnul Mihail Șora, a fost invitat la ședința sinodală de la Palatul Patriarhal, unde, în urma discuțiilor purtate cu sinodalii s-a căzut de acord: introducerea săptămânal a unei ore de religie în programul de învățământ general și mediu cu posibilitatea extinderii pentru învățământul universitar. Prin urmare, se ajunsese la înțelegere privind introducerea religiei în învățământul de stat. Deși, nu se cade uitat că, pentru introducerea lecției de religie în învățământul de stat, în 1990, au trebuit în prealabil să fie „înaintate Parlamentului României aproape 480.000 de petiții“. Până la urmă însă, respectiva oră de religie în învățământul de stat avea să fie numită de către Ministerul Învățământului, „Educație moral-religioasă“, și să fie predată doar în ciclul primar și gimnazial, facultativ și opțional. Predarea respectivei ore, începând cu anul școlar 1990-1991, s-a făcut, însă și în urma demersurilor B.O.R. Fiindcă la 26 septembrie 1990, Adunarea Națională Bisericească, în ședința sa de lucru, a hotărât: „Se vor face demersurile cuvenite pentru introducerea unei ore de educație moral-religioase pe săptămână“.
Desigur, se cunoaște și atitudinea ostilă a unor cadre didactice și inspectorate școlare față de predarea orelor de Educație moral-religioasă, după cum o constatau chiar autoritățile B.O.R., la 22 ianuarie 1992. La acea dată, în Moțiunea adresată Guvernului, Senatului și Camerei Deputaților, Adunarea Națională Bisericească, autoritățile B.O.R. le aducea la cunoștință și despre respectiva atitudine, în termenii următori: „în urma Protocolului încheiat între Ministerul Învățământului și Științei și Secretariatul de Stat pentru Culte s-a introdus, începând cu anul 1990, predarea orei de Educație moral-religioasă în învățământul de stat primar și gimnazial, fapt prevăzut și garantat de Constituția actuală a României. Dar, s-a constatat că unele inspectorate școlare teritoriale nu respectă actele normative respective și nu le transmit școlilor din subordine“.
În aceeași Moțiune adresată Guvernului, Senatului și Camerei Deputaților, autoritățile B.O.R. cereau ca „Educația moral-religioasă în învățământul de stat primar și gimnazial să fie integrată ca disciplină în programa școlară anuală cu același statut de funcționare al celorlalte discipline didactice, având în vedere însemnătatea ei fundamentală în viața spiritual-morală a neamului românesc“.
Trei ani mai târziu, în 1995, B.O.R. protesta împotriva mai multor articole din Legea învățământului – între care și art. 9 – adresându-se în scris celor două camere ale Parlamentului „pentru a-și exprima nemulțumirea față de ignoranța cu care au fost tratate precizările făcute de Sfântul Sinod în legătură cu o serie de articole din Legea învățământului“.
Propunerea inițială a Sfântului Sinod, referitoare la art. 9 a fost următoarea: „Planurile învățământului preuniversitar vor include Religia ca disciplină școlară. Participarea la orele de Religie se face în funcție de apartenența religioasă și confesională. Insistăm asupra acestei propuneri având în vedere următoarele:
față de un popor ce s-a declarat ortodox în proporție de 87% și în aceeași proporție își reafirmă încrederea în Biserică avem obligația sfântă de a-i respecta alegerea și identitatea spirituală, a-l îndruma în opțiunea sa și a-l menține la sânul Bisericii neamului;
lipsa instruirii și culturii religioase determină mari carențe morale și spirituale în pregătirea pentru viață a tinerilor și în cunoașterea specificului culturii naționale creată de poporul nostru profund religios;
ignoranța religioasă expune tineretul țării tot mai mult la influențele nefaste ale sectelor sincretiste și agresive; care nu au ca ideal iubirea lui Dumnezeu pentru oameni;
virtuțile poporului precum: cinstea, hărnicia, ospitalitatea, patriotismul, cultivate consecvent de Biserica Ortodoxă Română au determinat rezistența și perenitatea noastră pe aceste meleaguri, de-a lungul veacurilor;
cultura națională plămădită și susținută de Biserică, ne-a impus în contextul cultural și spiritual european, constituind și astăzi cartea de identitate spirituală a poporului nostru;
rezistența religioasă, timp de 45 de ani, față de o ideologie atee și agresivă a fost posibilă tot datorită religiozității și tradițiilor poporului nostru întreținute și promovate de Biserică.
Pe baza acestor considerente de interes național, rugăm factorii de răspundere din Parlamentul țării să aibă în vedere propunerea Bisericii Ortodoxe Române și să o includă în Legea învățământului, așa cum a fost formulată mai sus“.
Articolul 9 avea să fie votat de Camera Deputaților sub forma următoare: „Planurile învățământului preuniversitar vor include Religia ca disciplină școlară. Studiul acesteia este facultativ. El este, de asemenea, opțional, în funcție de religie și confesiunea fiecărui elev“.
B.O.R. a continuat să insiste ca ora de învățământ religios să aibă un statut de obiect de învățământ obligatoriu, conform confesiunii, făcând chiar în acest sens, un referendum, în 1996.
Prin revizuirea textului legii odată cu Ordonanța de Urgență nr. 36/1997, religia este trecută în trunchiul comun dobândind, oarecum, statut obligatoriu. În realitate, statutul materiei este incert, oscilând între obligatoriu și opțional datorită mențiunii care nu definește cu claritate modul prin care se stabilește apartenența religioasă și confesională și care nu justifică în mod corect alegerea elevului. În mod normal singurul criteriu valabil ar trebui să fie actul de botez, care reprezintă în el însuși o opțiune clară și suficientă. În lipsa unui astfel de criteriu, domnia liberului-arbitru, în condițiile ignoranței religioase, creează mediul propice luptelor interconfesionale și, implicit, facilitează apariția mascată a prozelitismului.
În Ordonanța de Urgență nr. 36 din 10 iulie 1997, art. 9 are următorul cuprins: „Planurile învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. (2) Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului învățământului organizarea unui învățământ specific, corespunzător necesităților de pregătire a personalului de cult precum și înființarea și funcționarea unor structuri de învățământ laic, în sistemul național de învățământ sub coordonarea și controlul Ministerului învățământului. Susținerea materială a acestor structuri se asigură de către cultul respectiv și parțial de către stat potrivit unor norme aprobate de Guvern. Cultele recunoscute oficial de către Stat răspund de elaborarea planurilor de învățământ și a programelor analitice, care se aprobă de Secretariatul de Stat pentru Culte și de Ministerul învățământului“.
Deși s-a considerat că în noua Constituție era imperios necesar să fie incluse prevederi clare privind relațiile stat – B.O.R., acest lucru nu s-a întâmplat. Nici în Constituția din 1991 și nici în cea din 2003 nu sunt măcar pomenite cuvintele „Biserica Ortodoxă Română“. Constituțiile respective nu fac nici o referință privitoare la relațiile dintre Biserică și stat, mai concret, dacă Biserica este sau nu separată de stat. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, la ora actuală, în România nu există o lege post-decembristă, care să reglementeze relațiile Stat – Biserică. În vigoare se află și în prezent Legea Cultelor din 1948 întrucât n-a fost încă votat Proiectul Legii Cultelor.
Curios este că Sinodul n-a făcut nici o propunere la textul Proiectului de Constituție în privința raporturilor Stat – B.O.R. deși majoritatea ierarhilor B.O.R. pledează pentru o separare a Bisericii de Stat. Aceasta cu atât mai mult cu cât separarea Bisericii de stat ar fi favorabilă și benefică acesteia în multe privințe și, îndeosebi, în raporturile sale cu românii ortodocși de dincolo de fruntariile țării, fiindcă nu trebuie uitat că hotarele Bisericii nu coincid cu cele ale statului român. B.O.R. transcede frontierele statului român actual, iar dreptul de jurisdicție al B.O.R. asupra diasporei proprii este un drept inerent autocefaliei sale. De B.O.R., prin Patriarhia sa, țin românii ortodocși din Republica Moldova (prin Mitropolia acestora) precum și majoritatea românilor ortodocși din țările Europei Centrale și Occidentale, din Australia și o parte a celor din S.U.A. și Canada. Ori, ca Biserică de stat, cu greu mai putea B.O.R. să-și întindă jurisdicția sa canonică și asupra românilor din afara granițelor României. Limitele ei jurisdicțional-canonice s-ar confunda cu cele ale statului român actual, deși, în fond, religia creștină ortodoxă propovăduită și de B.O.R. este transnațională și nu națională.
În ultimii ani, tot mai mulți sunt cei care – din țară și de peste hotare – s-au exprimat în favoarea separării reale și complete a Bisericii de stat. Așa, de exemplu, în aprilie 1991, domnul Ion Buzdugan – pe atunci redactor șef al publicației „Căminul românesc“ din Elveția, declara: „Cred, de asemenea, că biserica nu va fi liberă și nu-și va putea îndeplini misiunea în cele mai bune condiții, decât atunci când va fi separată de stat“.
Într-adevăr, poate ar fi timpul ca Statul român să acorde Bisericii un statut de partener al statului și nu de subordonat al puterii laice, ceea ce i-ar da posibilitatea Bisericii Ortodoxe Române să redevină autoritatea morală neprihănită și necontestată a românilor.
O altă modificare propusă de Sinod avea în vedere alin. 2 al art. 37 din Proiectul Constituției care se ocupă cu protecția socială a salariaților. De fapt, Sinodul propunea ca, în continuarea textului Proiectului, să fie adăugate următoarele: „La repausul săptămânal se adaugă zilele de 25 și 26 decembrie (Crăciunul), ziua a doua de Paști, Ziua Înălțării Domnului (Ziua Eroilor) și Ziua a doua de Rusalii, ca sărbători religioase, tradiționale, ale românilor“. Adăugarea propusă de Sinod nu avea să apară în textul Constituției – adică la art. 38, alin. 2, unde se află inserat alin. 2 al art. 37 din Proiectul acesteia. De notat, totodată, că membrii Sinodului Permanent, cu ocazia primirii lor de către Președintele Iliescu, la 10 iulie 1990, printre dezideratele exprimate a fost și cel privind „respectarea pe plan național a duminicilor și a marilor sărbători religioase”, potrivit celor consemnate de Biroul de Presă și de Comunicații al Patriarhiei Române.
Conform textului Proiectului de Constituție, nu numai învățământul religios trebuia să fie „facultativ“ ci și căsătoria religioasă tot… „facultativă“. Alin. 2 art. 45 al Proiectului era categoric: „Căsătoria religioasă este facultativă și ea poate fi celebrată numai după căsătoria civilă“. Sinodul a propus, însă, următorul text: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată după căsătoria civilă“. De data aceasta, autorii Proiectului și-au însușit cele propuse de Sinod și le-au introdus în textul Constituției, și anume, la art. 44, alin. 2. De remarcat, însă, că Sinodul n-a propus recunoașterea căsătoriei religioase de către stat, așa cum este cazul în Grecia (țară în care statul recunoaște atât căsătoria religioasă cât și căsătoria civilă, și unde, în realitate, 97% din populație celebrează doar căsătoria religioasă).
O altă adăugare a propus Sinodul și la textul alin. 1 al art. 58 din Proiectul Constituției și anume: „Patriarhul, Mitropoliții, Arhiepiscopii Bisericii Ortodoxe Române sau reprezentanții acestora, indicați nominal, precum și conducătorii celorlalte culte legal recunoscute în România sunt senatori de drept“. Totodată, Sinodul preciza în „Nota“ imediat următoare adăugirii propuse: „Constituția României din anul 1923, în articolul 72 din Secțiunea II, Capitolul I, Titlul III, prevede senatorii de drept, între care și ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, care se adăugau senatorilor aleși. De asemenea, în Tezele pentru elaborarea Proiectului de Constituție a României din 1991, la Titlul III, Capitolul I, aliniatul 4, care reglementează componența Senatului, în varianta 2 se prevăd și reprezentanții cultelor“. Poziția B.O.R. nu surprinde, desigur, dacă ținem seama că, deja, la 10 iulie 1990, la întâlnirea membrilor Sinodului Permanent- patriarhul și cei patru mitropoliți – cu Președintele Iliescu, înalții ierarhi îi aduseseră la cunoștință și dezideratul acesteia privind reprezentanța Bisericii în Parlamentul țării.
În textul Constituției nu a fost introdusă adăugarea făcută de Sinod, ci s-a rămas la formularea inițială din Proiect, apărută, însă, la art. 59, alin. 1, al acesteia. Această cerere a ierarhilor B.O.R. a fost contestată de unele autorități politice și chiar membri ai ierarhiei B.O.R. Nu trebuie ignorat faptul că ierarhii nici unei Biserici Ortodoxe din lume – inclusiv ai celei din Grecia – nu sunt membri ai vreunui Parlament (senatori de drept sau senatori aleși). De asemenea, trebuie subliniat și faptul că, eventualii senatori de drept ai B.O.R. în persoana patriarhului, mitropoliților și arhiepiscopilor ar fi devenit senatori pe viață, aceasta pentru că ierarhii B.O.R. nu sunt pensionați, așa cum se întâmplă deja în Patriarhia Antiohiei sau, cum este cazul ierarhilor Bisericii Catolice, cu excepția Papei. Sinodul B.O.R. nu a făcut mențiunea că un ierarh al acesteia, senator de drept în Parlament, ar putea fi ales doar pentru un număr limitat de ani.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit și faptul că BOR sau o altă Biserică din România nu este declarată Biserică de stat prin Constituție, așa încât să revendice ca ierarhii să fie senatori de drept; adică, pe lângă calitatea de demnitar bisericesc, ierarhii să o aibă și pe aceea de demnitar politic, așa cum este, de exemplu, în Biserica Angliei care, fiind Biserică de stat are un număr de episcopi membri de drept în Camera Lorzilor după cum mărturisea însuși Grația Sa Doctor George Leonard Karey, Arhiepiscop de Canterbury, Primatul întregii Anglii și al Comunității Anglicane din întreaga lume, chiar la București, la 10 septembrie 1990: „Există multe asemănări între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Angliei privind relația cu Statul. Diferența constă în faptul că Biserica Angliei este o Biserică de stat prin Constituție și de aceea eu și un anumit număr de episcopi avem câte un loc în Camera Lorzilor. Aceasta înseamnă că avem posibilitatea să luăm parte activ la dezbaterile politice și sociale. În Marea Britanie Biserica Anglicană este majoritatea (aproximativ 22 milioane persoane botezate)“. Trebuie făcută precizarea însă că episcopii anglicani au un loc în Camera Lorzilor doar până la vârsta pensionării lor – 70 ani. În sfârșit, mai constatăm că ierarhii B.O.R. vor, pe de o parte, ca patriarhul, mitropoliții și arhiepiscopii acesteia să fie senatori de drept, pe de alta, autoritatea ei supremă, Sinodul – alcătuit tot din ierarhi în funcțiune – a făcut în mai multe rânduri recomandări exprese clericilor (diaconi, preoți, ierarhi) atât în 1992 cât și în 1996 și recent în 2004, de a se abține să candideze în organele legislative ale României sau de a face politică.
Amendamente a mai propus Sinodul și la prevederile a trei articole din Proiectul Constituției – art. 49, alin. 2, art. 91, alin. 2, art. 102, alin. 1 – toate privitoare la depunerea jurământului de către persoanele ce dețin înalte funcții în stat cu remarca că, înainte de prezentarea propunerii sale concrete la fiecare articol în cauză, Sinodul preciza: „Pentru determinarea caracterului sacru al jurământului cerut, personele cărora le sunt încredințate funcții politice, militarilor, membrilor Camerei Deputaților, membrilor Senatului, membrilor Guvernului, președintelui țării precum și în justiție se propune ca acesta să fie depus pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie, după caz, în care scop se propun amendamente la următoarele prevederi ale textului publicat al Proiectului Constituției“.
În Proiectul de Constituție găsim publicat alin. 2 al art. 49 astfel: „Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții politice precum și militarii răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și în acest scop vor depune jurământul cerut de lege“. Sinodul propunea însă depunerea jurământului pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie, iar în justiție martorii vor depune jurământul pe Sfânta Cruce. Textul Constituției nu avea să conțină amendamentul propus de Sinod ci redă cu exactitate în cadrul art. 50 alin. 2 cele publicate în Proiectul acesteia. Trebuie menționat totuși că atât textul Constituției cât și propunerea Sinodului nu sunt satisfăcătoare. Mai întâi textul Constituției, deoarece într-o țară ca România, unde marea majoritate a cetățenilor români sunt creștini, depunerea jurământului are, în opinia acestora, un caracter sacru doar pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce și nu pe o lege supusă, cu timpul, modificărilor inerente. Apoi, propunerea Sinodului, întrucât nu ține seama de faptul că în România sunt cetățeni și de religie mozaică și musulmană, precum și liberi cugetători, care, respectând propriile convingeri religioase, (primii) sau agnostice (ultimii), nu depun jurământul pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce. Ca să nu uităm nici de acei creștini neoprotestanți care nu acceptă să depună jurământul pe Sfânta Cruce. Deci, realist și corect ar fi ca textul Constituției să prevadă posibilitatea depunerii jurământului pe Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce doar pentru creștini (cu excepția unora dintre neoprotestanți, doar pe Sfânta Evanghelie), pe Tora pentru mozaici și pe Coran pentru musulmani. Trebuie menționat totuși faptul că, în câteva țări ale Uniunii Europene toți cetățenii acestora depun jurământul numai pe Sfânta Evanghelie. Pe de altă parte, pentru cei fără credință religioasă să se prevadă posibilitatea depunerii jurământului pe Constituție. În Belgia, se depune jurământul numai pe Constituție. Potrivit articolului 91 al Constituției Belgiei, însuși Regele „jură“ pe Constituție. De fapt, în Belgia, „toți funcționarii publici trebuie să depună un jurământ pe Constituție, începând cu Regele însuși, miniștri, parlamentari, consilieri comunali și agenți de Poliție“. Și aceasta cu toate că Regele și Casa regală a Belgiei, precum și 90% din locuitorii acesteia, sunt de Religie creștină catolică. La fel și în Țările de Jos – unde Regina și Casa Regală sunt de Religie creștină protestantă (calvină) – se depune jurământul tot pe Constituție (art. 32).
Alin. 2 al art. 81 din Proiectul Constituției prevedea: „Candidatul a cărei alegere a fost validată, depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună următorul jurământ: Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea materială și poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!“. Amendamentul propus de Sinod la respectivul aliniat constă în depunerea jurământului „în prezența Patriarhului“ și „pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie“. De asemenea, Sinodul însoțea textul propus de o „Notă“ în care justifica amendamentul făcut. Conținutul notei respective era: „S-a propus depunerea jurământului în prezența Patriarhului deoarece s-a solicitat ca Biserica Ortodoxă Română să fie recunoscută ca Biserică națională“, precum și pentru motivul că textul Constituției încheie jurământul cu formula „Așa să-mi ajute Dumnezeu!“, ceea ce reprezintă recunoașterea și mărturisirea de jure și de facto a credinței religioase”. În Constituție însă, – art. 82, alin. 2 – nu a fost inserat textul propus de Sinod, ci cel publicat în Proiectul acesteia, cu precizarea că în conținutul jurământului găsim o inversare de termeni, precum și adăugirea a două cuvinte, așa cum se poate constata mai jos: „ Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială și poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!“
Referitor la textul „Notei“ Sinodului – inserată după amendamentele acestuia, de al alin. 2 al art. 81 din Proiect – se cuvine precizat că autorii Constituției nu au ținut seama de acesta. Cu alte cuvinte, solicitudinea Sinodului ca jurământul să fie depus în prezența Patriarhului și pe Sfânta Cruce și Sfânta Evanghelia nu a fost inclusă în textul Constituției. Deși, după preluarea puterii de către fostul Președinte și fosta Coaliție guvernamentală, jurământul a fost depus și în felul acesta, adică pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie și în prezența reprezentanților Bisericii majoritare.
Cât privește formula: „Așa să-mi ajute Dumnezeu!“ aceasta implică o credință impersonală ce poate fi acceptată și de adepții Religiei mozaice și de cei ai Religiei mahomedane. În Grecia, de exemplu, potrivit Constituției, înalții demnitari ai Statului depun jurământul „în numele Sfintei și celei de o Ființă Nedespărțitei Treimi“ (art. 33 alin. 2; art. 59 alin. 1).
Formula cu care se încheie textul jurământului, așa cum este inserat în Constituția României, pare mai degrabă o palidă copie a acelui „So, help me God!“.
În Constituția Țărilor de Jos, jurământul se încheie cu formula „Așa să-mi ajute Dumnezeu cel Atotputernic!“ (art. adițional XI, subart. 53), însă jurământul se poate încheia potrivit aceleiași Constituții și cu formula: „Promit aceasta“, destinată, firește, ateilor.
Ultimul articol din Proiectul Constituției referitor la depunerea jurământului la care Sinodul a propus amendament, a fost art. 102 alin. 1. Textul art. 102, alin. 1 publicat în Proiectul Constituției prevedea: „Primul ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul prevăzut la articolul 81“. Din partea sa, Sinodul propunea ca respectivul jurământ să fie depus și în fața reprezentanților Bisericii. Numai că autorii textului Constituției nu au luat act de propunerea Sinodului, așa cum se poate constata din art. 103, alin. 1: „Primul ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de la articolul 82“. Nici nu ea de așteptat, de altfel, din moment ce nici de propunerile Sinodului la articolele precedente ale Proiectului Constituției nu s-a ținut seama.
Aceste sunt amendamente pe care autoritățile B.O.R. le-au adus la Proiectul Constituției din 1991. Nu putem încheia acest capitol fără a scoate în evidență și alte insuficiențe constatate de ierarhii BOR în Constituție și în alte legi adoptate după anul 1989.
Constituția nu amintește nimic despre pluralismul religios ci doar de pluralismul politic (art. 8 și art. 148). De asemenea, Constituția nu face nici măcar aluzie la principiul participării mirenilor alături de clerici în viața și activitatea Bisericii, așa cum prevedea Constituția din 1923.
O problemă delicată o constituie restituirea proprietăților mobiliare și funciare ale Bisericii ortodoxe și ale celorlalte culte din România, confiscate de regimul comunist. Motiv pentru care, încă de la 10 iulie 1990, membri Sinodului Permanent, primiți de Președintele României, i-au solicitat „retrocedarea pe seama Bisericii a imobilelor trecute în mod abuziv în proprietatea statului de către regimul ateist, cu prioritate a celor destinate nou înființatelor Eparhii și școlilor teologice, etc.“. A acționat apoi Adunarea Națională Bisericească, organul central deliberativ al BOR care, în ședința sa anuală de lucru, din 2 ianuarie 1992, a adresat o Moțiune Guvernului României, Senatului României și Camerei Deputaților, solicitându-se, printre altele, și „Retrocedarea bunurilor bisericești pe care le-a avut până la venirea regimului comunist, în 1948, pentru a putea iniția și desfășura activitatea caritativ-filantropică a Bisericii“. La 29 mai 1993, dl. Dan Pavel atrăgea atenția că „România este singura țară cu pretenții europene, în care nu a avut loc restituirea integrală a proprietăților confiscate ilegal de către comuniști“.
La 25 august 1999, după ani de tergiversări, Camera Deputaților a adoptat Legea caselor naționalizate. Un lucru este, însă, cert, și anume, că fără restituirea integrală a bunurilor confiscate și garantarea prin Constituție a proprietății private, nu poate fi vorba de o democrație cu economie de piață în România.
Articolul 29, alin. 5, al Constituției prevede: „Cultele religioase sunt autonome față de Stat“. Aici este cazul să amintim că, problema autonomiei B.O.R. a fost cerută de membri Sinodului Permanent chiar Președintelui Iliescu, la 10 iulie 1990. Atunci, potrivit celor consemnate de „Biroul de Presă și comunicații“ al Patriarhiei, înalții ierarhi ai BOR au solicitat „autonomia deplină a Bisericii și asigurarea cadrului legal pentru desfășurarea activității sale“.
Nici în textul Constituției din 1991 și nici în cea actuală nu se prevede autonomia deplină a BOR. Constituția României prevede autonomia Cultelor religioase. Înainte de adoptarea acesteia nu au avut loc dezbateri științifice, politice, eclesiastice referitoare la conținutul și implicațiile acestui principiu pentru Biserici și pentru Stat. Aceste discuții ar fi fost foarte utile deoarece ar fi permis atât legiuitorului, cât și cultelor să aprecieze consecințele acesteia pentru cele două părți și pentru societate. De asemenea, ar fi umplut golul existent în literatura de specialitate, în conștiința și în experiența publică laică și bisericească, deoarece nici până în 1948 bisericile din țara noastră, nu s-au bucurat de o reală autonomie. Până în 1989 nu numai că s-a încălcat autonomia cultelor, dar nici măcar nu s-a permis teologilor și preoților să dezbată din punct de vedere teoretic și teologic semnificația și conținutul acestui concept.
Autonomia permite cultelor să-și desfășoare misiunea spirituală în condiții optime și să devină cadru adecvat de acțiune pentru credincioși și instituții de bază ale societății. Autonomia nu permite partidelor politice, îndeosebi celor care dețin puterea politică, să folosească instituțiile statului pentru a-și însuși sau deturna prestigiul și autoritatea Bisericilor la fel cum dezvoltarea și consolidarea Bisericilor depinde în primul rând de activitatea acestora, de credibilitatea mesajului, de hărnicia, moralitatea și puterea de abnegație de care dau dovadă clericii în activitatea lor, de capacitatea acestora de a crea legături organice între credincioși și Biserici. Cultele au solicitat autonomia având în vedere mai ales facilitățile și avantajele pe care le prezintă acest statut; Adunarea Constituantă a acceptat autonomia cultelor deoarece toate sistemele politice democratice se construiesc pe baza principiilor separării și al autonomiei Bisericilor față de Stat. Numai statele totalitare, ateiste, ideologice sau care absolutizează laicitatea doresc să-și subordoneze instituțiile religioase.
O „autonomie deplină“ a B.O.R. prevăzută în Constituție implică și o adevărată separare a Bisericii de Stat, ceea ce nu este cazul în prezent. Alegerea ierarhilor tuturor Bisericilor este confirmată prin Decret prezidențial și în prezent ca și până în 1989, cu atât mai mult cu cât însăși Constituția nu prevede confirmarea ierarhilor aleși prin Decret prezidențial. Probabil că starea aceasta de lucruri se datorează și nevotării legii organice privind regimul general al cultelor în Parlament. Tot ceea ce se poate dacă luăm în vedere că prevederile Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor din România este încă în vigoare iar Proiectul Legii cultelor nu a fost adoptat.
Cultele au solicitat autonomia având în vedere mai ales concepțiile și experiențele premoderne, facilitățile și avantajele pe care le prezintă acest statut, neglijând necesitatea corelării acestuia cu trăsăturile societății de astăzi. Adunarea Constituantă a legiferat autonomia cultelor deoarece sistemele politice democratice se constituie pe baza principiilor separării și al autonomiei Bisericilor față de Stat.
Trebuie menționat aici și faptul că Proiectul Legii Libertății Religioase din România nu definește conceptul de autonomie a cultelor, dar însumarea unor articole ar permite realizarea acestei definiții. Acest document propune o autonomie după modelul sistemelor politice în care Statul este separat de Biserici, ceea ce este conform cu spiritul sistemului politic românesc, dar, în același timp, se prevede – după concepția Statului paternalist care susține că poate rezolva toate problemele cetățenilor și ale instituțiilor societății civile – că Statul are obligații mai mari față de unele culte decât au statele din același tip de sisteme politice. Fiecare cult înțelege conceptul de autonomie în felul său și cere Statului să-i respecte acest mod de înțelegere. Practic, Statul nu se conduce după un singur concept de autonomie, ci după mai multe, iar în unele privințe chiar după 15 modele. Instituțiile de stat neavând un instrument juridic care să definească conceptul de autonomie a cultelor se orientează mai mult după unele principii teoretice și încearcă să țină seama de cererile cultelor privind autonomia. Dacă acest mod de normare a vieții religioase va fi adoptat, va fi unic în lume. Astfel, reglementarea juridică sau înțelegerea și practicarea autonomiei cultelor față de Stat a devenit una dintre cele mai delicate probleme a Legii Libertății Religioase. Considerăm că ar trebui gândită o anumită formulă de autonomie pentru cultele care cer Statului să asigure salarizarea integrală a angajaților și alte formule pentru cultele care primesc doar o contribuție la salariu sau nu o acceptă nici pe aceasta; desigur, toate aceste variante de autonomie ar trebui definite în Legea Cultelor.
Regretabil este, de asemenea, că și după aproape 14 ani de la căderea dictaturii comuniste, Statul oferă doar contribuții la salarizarea clericilor și nu acoperirea integrală a acesteia. Ori, problema salarizării preoților, mai ales a celor ortodocși, din parohii cu posibilități materiale limitate ce nu le pot asigura salarizarea – parohii mici de la sate, sau din zonele țării unde românii ortodocși sunt majoritari – este foarte acută. Fiindcă, acel „sprijin“ de care „se bucură cultele religioase“ din partea Statului, conform art. 29, alin. 5 al Constituției, se limitează doar la contribuția amintită acordată clericilor. În rezolvarea acestei probleme trebuie să se țină seama de experiența românească anterioară anului 1948, dar și de practicile actuale în acest domeniu din țările cu tradiții democratice, inclusiv din cele cu Biserici majoritare ortodoxe, practici care după al doilea război mondial au fost continuu transformate.
În textul Moțiunii adresată de Adunarea Națională Bisericească, la 22 ianuarie 1992 Guvernului României, Senatului României și Camerei Deputaților se preciza că: „Prin actul de secularizare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Biserica Ortodoxă a fost deposedată de bunurile ei. În schimb, i s-a acordat salarizarea integrală a personalului bisericesc, drept dobândit și respectat până în anul 1948. Începând de atunci, personalul bisericesc n-a mai primit de la Stat decât o contribuție modestă care, în prezent, nu mai acoperă nici chiar cuantumul impozitului pe salariul cuvenit“. În aceeași Moțiune se solicită: „Acordarea integrală a salarizării personalului bisericesc în raport cu studiile și funcția ocupată în Biserică, precum și asigurarea pensiilor cuvenite personalului bisericesc”.
La 1 iunie 1999, Camera Deputaților a adoptat Proiectul de lege privind salarizarea clerului. Apoi, la 29 iunie 1999, același proiect a fost votat de Comisia pentru muncă, protecție socială și problemele șomajului din Senatul României, după care a fost dezbătut și votat în plenul Senatului la 29 iunie a aceluiași an. Însă, problema nu a fost definitiv rezolvată, căci „întrucât textul aprobat de Senat diferă în unele părți de cel aprobat de Camera Deputaților, de acum înainte este necesară medierea textelor“.
Având în vedere rolul și importanța Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească, cât și situația financiară precară a unor preoți, considerăm că se impune găsirea unei soluții. Cele mai competente aprecieri în această problemă le pot face specialiștii din Ministerul Finanțelor, iar Parlamentul va lua decizia finală. Noi considerăm că schimbul de opinii și dezbaterea publică ar putea duce la soluționarea acestei probleme.
Cert, orice Constituție are deficiențe, dar depinde de fiecare popor, în parte, și de guvernul respectiv în ce măsură există receptivitate la existența acestora și apoi cât de grabnic se trece la eliminarea lor concretă.
Ar fi logic și democratic ca în elaborarea statutului juridic al relațiilor Stat-Biserică în România să fie antrenați și credincioșii, intelectualii, cetățenii care doresc să participe la elaborarea și concretizarea noului sistem politic democratic din țara noastră. Pentru realizarea acestui demers se impune ca mijloacele mass-media să ajute opinia publică să se documenteze în legătură cu exigențele democratice ale relațiilor Stat-Biserică existente în țările occidentale.
CAPITOLUL III
O evaluare a regimului constituțional al cultelor din Romania în lumina Tratatului privind o Constituție europeană
Modelele occidentale ale relațiilor Stat-Biserică diferă esențial în funcție de realizarea sau nu a separării Bisericii de Stat și a Statului de Biserică. Separarea Bisericilor de Stat înseamnă o mai mare autonomie în organizarea și funcționarea lor, dar se oferă mai puține posibilități legale pentru participarea agenților vieții religioase la sprijinirea funcționării subsistemelor nereligioase ale societății. În acest caz, de regulă, Statul nu-și asumă nici o obligație în salarizarea clericilor și în asigurarea celorlalte cheltuieli ale Bisericilor. În țările în care nu s-a realizat separarea Bisericilor de Stat, se garantează o mai redusă autonomie a acestora. De regulă aceste state asigură salarizarea clericilor și realizarea celorlalte fonduri necesare funcționării instituțiilor religioase. Dar majoritatea statelor care se găsesc în această situație stabilesc unele condiții în care asigură finanțarea activității cultelor. Respectivele state își iau dreptul de a se pronunța, de a-și da acordul, în unele laturi ale organizării și activității cultelor: crearea unor noi unități bisericești; numirea preoților, protopopilor, .episcopilor, consultarea credincioșilor pentru a se vedea dacă sunt mulțumiți de activitatea preoților etc. Cultele care doresc să evite acest control renunță la contribuția financiară a statului.
Atât în țările în care s-a realizat separarea Bisericii de Stat, cât și în cele în care nu s-a efectuat această operație, se asigură un set maxim de drepturi și libertăți religioase. Volumul drepturilor și libertăților religioase garantat de țările occidentale nu depinde de modalitatea și gradul implicării Statului în cunoașterea sau controlul organizării și activității cultelor, ci de democratismul regimului politic, de voința democratică a partidelor politice care dețin puterea. Unii specialiști sunt totuși de părere că în condițiile separării Bisericii de Stat există condiții optime pentru fărâmițarea organizațională a Bisericilor, pentru proliferarea organizațiilor și asociațiilor religioase, pentru reproducerea vieții religioase nu numai prin acțiunea unor agenți religioși instituționalizați, ci și prin existența unor mișcări religioase fluctuante.
Într-o serie de țări occidentale Statul se implică în derularea aspectelor exterioare ale relațiilor dintre agenții vieții religioase. După cum este cunoscut, aceste relații sunt pașnice sau de luptă, în funcție de modul în care subiecții vieții religioase concep activitatea de misiune, de evanghelizare sau de propagandă religioasă. Pentru evitarea unor situații tensionate, legislațiile unor țări au stabilit normele pe care trebuie să le respecte orice Biserică sau organizație în desfășurarea activităților menționate.
Chiar și în unele din țările în care nu a avut loc separarea Bisericii de Stat, constituțiile sau legile cultelor stabilesc că statutele de organizare și funcționare ale cultelor se aprobă de organele de stat sau că organizarea și activitatea cultelor se fac conform legii cultelor.
În cea mai mare parte a țărilor occidentale, prin constituție sau legea cultelor. Statul își rezervă dreptul de a limita drepturile și libertățile religioase atunci cînd folosirea acestora pune în pericol securitatea națională, ordinea publică, bunele moravuri etc.
În concluzie, se poate afirma că majoritatea modelelor de relații Stat-Biserică din țările democratice occidentale se caracterizează printr-o mai redusă sau mai amplă participare a Statului la organizarea și funcționarea Bisericilor și la desfășurarea Statului în normarea cadrului de existență și activitate a cultelor; Statul controlează dacă agenții vieții religioase respectă constituția și legile țării; dreptul Statului de a cunoaște sau de a controla anumite aspecte ale organizării și activității cultelor; dreptul Statului de a interveni cu măsuri juridice, administrative și judecătorești când se produc ilegalități și anomalii în viața religioasă sau când credincioșii sunt nemulțumiți de anumite activități ale unor Biserici și organizații religioase etc.
III.1. Libertatea religioasă în Constituțiile Statelor Europene
Pentru ilustrarea afirmațiilor făcute vom reproduce o serie de prevederi din unele constituții și legi ale cultelor, în vigoare, din câteva țări occidentale.
Începând cu sfârșitul evului mediu și continuând cu perioadele următoare, ca o consecință a ravagiilor produse de razboaiele și conflictele religioase, o serie de guverne europene au adoptat unele măsuri pentru a asigura drepturi și libertăți religioase atât bisericilor creștine istorice, cât și asociațiilor și organizațiilor religioase desprinse din acestea sau apărute în mod independent.
În acest sens sunt semnificative constituțiile elaborate în jurul anului 1800:
– Constituția Norvegiei (1814): “Toți locuitorii regatului se bucură de libertate de cult” (art.2).
– Constituția Regatului Țărilor de Jos (1814): “Fiecare își profesează propriile opinii religioase”(art.181); “Tuturor comunităților religioase din Regat le este asigurată o protecție legală”(art.182).
O serie de state, atât în perioada interbelică, dar îndeosebi după al doilea război mondial, au continuat preocuparea pentru asigurarea unei depline libertății religioase. Noile acte normative au făcut pași înainte pe calea garantării drepturilor cetățeanului de a opta pentru religia pe care o dorește. Sunt semnificative în această privință constituțiile elaborate după 1918:
– Constituția Germaniei (1919): “Libertatea de conștiință și credința și libertatea de confesiune religioasă sunt inviolabile” (art.4)
– Constituția Portugaliei (1976): “Libertatea de conștiință, religie și cult este inviolabila”(art.41)
– Constituția Spaniei (1978): “Libertatea…religioasă și de cult a indivizilor și comunităților este garantată…” (art.16).
Atât înainte de 1918, cât și ulterior, îndeosebi după al doilea război mondial, prin lege s-a dispus protejarea cetățenilor care nu doreau să urmeze nici o confesiune religioasă, apărarea lor împotriva autorităților politice sau ecleziastice, dacă acestea ar fi incercat să le impuna o anumită religie. S-a stipulat ca cetățenii se pot bucura de aceleași drepturi civile și politice, indiferent de religie. Sunt concludente în această privință prevederile constituției din țările: Regatului Țărilor de Jos (art.183), Belgia (art.15), Elveția (art.49), Finlanda (art.3), Germania (art.136).
Îndeosebi după al doilea război mondial,comunitatea internațională a acordat o atenție crescută respectarii drepturilor fundamentale ale omului,inclusiv drepturilor și libertăților religioase.
În acest context s-a acționat pentru asigurarea acelorași drepturi și libertăți religioase tuturor agenților vieții religioase (biserica, culte religioase, confesiuni, asociații, organizații și secte religioase).
În documentele internaționale adoptate s-a prevazut dreptul fiecarei persoane de a adera la o religie conform voinței sale și de a o practica în public sau în privat. Sunt concludente în acest sens prevederile Pactului Internațional referitor la drepturile civile și politice – adoptat de Adunarea generală O.N.U.-1966, ratificat de Romania în 1974 (art.18) și ale Declarației privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare din motive de religie sau de convingere (art.2).
Constituțiile țărilor democratice, redactate în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Libertatea religioasă ca drept fundamental al omului trebuie respectată și protejată în toate condițiile și de toate țările. Nimeni nu poate fi constrâns să își manifeste libertatea de gândire,de conștiință și de credință în conformitate cu convingerile sale și opiniile lui. În Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte pacte de protecție a omului sunt prevazute condițiile în care se pot impune restricții în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Așa, de exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că: “În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei,ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”(art.29,alin.2).
La fel, Pactul Internațional privind drepturile civile și politice prevede: “Libertatea manifestării religiei sau convingerilor, nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sanătății publice ori moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.”(art.18,alin.3).
Religia reprezintă pentru fiecare cetățean împlinirea idealurilor sale și a convingerilor sale; îngrădirea sau limitarea drepturilor de a avea sau de a-și manifesta o religie sau credință religioasă poate avea repercursiuni atât în plan social cât și psihologic sau spiritual. Din aceasta cauză, constituțiile tuturor țărilor garantează și protejează libertatea religioasă și dreptul la conștiintă.
Forurile Constituționale au fost preocupate de crearea cadrului necesar pentru manifestarea liberă a tuturor cultelor, indiferent că sunt mai mult sau mai puțin legate de istoria și tradițiile poporului respectiv, de numărul credincioșilor, de culoarea confesiunii, etc. Aceasta a fost marea inovație constituțională în perioada modernă, asigurarea drepturilor egale pentru toate cultele, fapt ce a dus la sfârșitul epocii bisericilor oficiale și a recunoașterii legalității numai a unei singure sau a unui numar redus de biserici.
Unele constituții elaborate în ultima perioadă pornesc de la premisa că asigurarea drepturilor religioase se face nu numai în cadrul unei biserici mai mult sau mai puțin istorice, ci și în cazul unor instituții și asociații religioase care apar și funcționează în afara bisericilor tradiționale. Cu alte cuvinte, se consideră că subiectul de drept al vieții religioase nu este numai biserica acoperită de aura sfântă a sutelor și miilor de ani de existență, ci și noile instituții și asociații religioase create de grupuri mai mari sau mai mici de credincioși care, după părerea lor, reușesc să satisfacă în mod diferențiat cerințele și aspirațiile religioase ale credinciosului contemporan. Într-adevăr, realitatea confirmă teza că astăzi conținutul vieții religioase nu se rezumă numai la existența și activitatea bisericilor apărute cu sute sau mii de ani în urmă, deoarece în majoritatea țărilor au apărut, funcționează și s-au legitimat instituții, asociații, societăți și comunități religioase care încearcă să îndeplinească funcții religioase, spirituale, morale, sociale, culturale, etc.
Se mai impune remarcat faptul că, în fiecare țară, prevederile constituționale referitoare la viața religioasă sunt rezultatul experienței istorice, al structurii confesionale a populației, al aplicării în practică a celui mai nou drept fundamental al omului, respectiv libertatea de conștiintă, ceea ce înseamnă că fiecare individ poate să fie credincios, indiferent, liber cugetător sau ateu, judecătorul suveran fiind numai propria lui voință. În acest sens menționăm că în majoritatea constituțiilor democratice consultate nu exista nici un articol care să interzică vreuna din formele de manifestare a libertății de conștiință, la fel cum nu exista prevederi care să-i blameze pe cei care sunt indiferenți sau se delimitează critic de credințele religioase. Cu alte cuvinte, constituțiile moderne s-au condus după pricipiul că garantarea dreptului fundamental al omului de a avea o credință religioasă nu trebuie să ducă la anularea altui drept fundamental al omului, respectiv acela de a gândi liber, fără a accepta nici un fel de tutelare, ghidare sau condiționare din partea vreunei forțe divine. După ce acest segment al populației și-a câștigat dreptul la libera credință și manifestare, statul a trebuit să elaboreze noi instrumente juridice și organisme pentru a urmări ca, pe de o parte, instituțiile religioase să nu acționeze împotriva indiferenților și a liber cugetătorilor, iar pe de altă parte, aceștia să nu denigreze și să nu acționeze împotriva religiei și a bisericilor. Statele democratice au încercat să fie arbitrii obiectivi între cele două părți.
Problema situației bisericilor și cultelor în constituțiile statelor moderne poate fi analizată urmărind cum se prezintă în acestea:
a. Drepturile cetătenilor în genere;
b. Drepturile religioase ale cetățenilor, instituțiilor și asezămintelor religioase;
c. Drepturile publice ale acestor societăți, instituții sau asezăminte;
d. Drepturile unităților de cult;
e. Drepturile generale ale fiecărei biserici sau ale fiecarui cult, luat în ansamblu ca organizație unitară, și
f. Privilegiile pe care le pot avea anumite categorii de cetățeni pe baza credinței lor religioase, ori societățile, instituțiile, așezămintele religioase sau Bisericile și cultele în general.
Pentru țările din Europa se observă trei mari direcții în ceea ce privește relația Stat-Biserică ce reies din reglementările constituționale:
1. Libertatea religioasă în țările în care se prevede că Statul este separat de Biserici.
Dupa emanciparea societății civile față de Stat, după afirmarea secularismului și laicității, în perioada modernă și contemporană cele mai multe State Occidentale, dar și unele din alte zone geopolitice, până în anii ’80, au anulat statutele unor Biserici de Biserici oficiale, de stat sau naționale și au înscris în constituții și în Legile cultelor (numite astfel la inceput, iar ulterior Legi ale Libertății Religioase), principiul separării Statului de Biserică.
În legătură cu acest principiu se impune să studiem sau să cunoaștem influența principiului separării Bisericii față de Stat asupra: a) nivelului de democrație al sistemului politic; b) asigurării acelorași drepturi și libertății religioase tuturor instituțiilor religioase; c) caracterului pașnic al relațiilor dintre acestea; d) gradul de satisfacere a nevoilor și trebuințelor religioase ale credincioșilor; e) promovării intereselor naționale prin Biserica sau Bisericile care solicită statutul de Biserici naționale; f) păstrării și dezvoltării identității naționale, religioase și lingvistice a populației majoritare și a minorităților etnice; g) colaborării dintre Stat și Biserici pentru slujirea credincioșilor, cetățenilor, a societății, etc.
Între Țările care au adoptat acest principiu, amintim: Polonia, Belgia, Olanda, unele cantoane elvețiene, Italia, Cehia, Slovacia, Croația, Slovenia, Spania, Germania, Ungaria, etc.
În această privință, Constituția Germaniei prevede: “Nu există nici o religie de Stat”(art.137). Toate confesiunile recunoscute sunt încadrate în mod egal juridic ca parți ale dreptului public. Singurul angajament constituțional al Statului este articolul 7, prin care Statul facilitează predarea religiei în funcție de configurația confesională a claselor de elevi. Finanțarea sistemului filantropic-social este mixtă, din sursele Bisericii și din sursele Statului.Cu toate acestea finanțarea din partea Statului poate ajunge până la 90% din costurile curente și investițiile necesare. Biserica se conduce autonom față de Stat și ia atitudine proprie în problemele societății.
Modelul german este exemplar pentru felul în care se desfășoară relația Stat-Biserică, rezultatul unei relații robuste și transparente. Nici Biserica nu este trimisă în transcendență, dar nici Statul nu își înțelege propria imanență drept autocuprinzatoare sau ținând locul rolului specific numai Bisericii.
Protocolul adițional al Acordului dintre Sfântul Scaun și Republica Italiană (ratificat în 1985), precizează: ”Se consideră că nu mai este în vigoare principiul conform căruia singura religie a Statului Italian este religia catolică, principiu afirmat în Pactul de la Laterano: (referitor la art.1).
În constituția Italiei (1947) se notează: ”Statul și Biserica catolică sunt fiecare în domeniul lor de activitate,independente și suverane. Raporturile lor sunt reglementate de Pactele…(art.7).
Constituția Spaniei prevede: “Nici o confesiune nu este declarată religie de Stat. Puterea publică va ține seama de credințele religioase ale societății spaniole și va întreține relații de cooperare cu Biserica catolică și cu alte confesiuni”(art.16,alin.3); Legea organică privind libertatea religioasă din Spania(1980): “Nici o confesiune nu este declarată religie de Stat”(art.1, alin.3). În Spania, Biserica Romano-catolică este “Biserica dominantă”, recunoscută ca personalitate juridică de drept internațional. Statul Spaniol a incheiat acorduri privind asistența religioasă în armată, de exonerație de taxe fiscale, etc., doar cu Biserica Romano-Catolică.
Constituția Ungariei (1990): ”În Republica Ungară Biserica funcționeaza separat de Stat” (art.59); Legea privind libertatea conștiinței, a religiei și a Bisericilor din Ungaria (1990): “În Ungaria, funcțiile Bisericii sunt separate de Stat” (secțiunea XV).
În legea privind libertatea de conștiință și de credință în Polonia (1989): ”Libertatea de conștiință și de credință în relațiile dintre Stat, Biserici și asociații religioase este garantată prin: a) separarea Bisericilor și asociațiilor religioase de Stat” (art.9); ”Polonia este un Stat laic, neutru în ceea ce privește problemele și convingerile religioase. Statul și organismele de Stat nu dotează și nu subvenționează Bisericile și asociațiile religioase. Excepțiile de la acest principiu sunt reglementate prin prevederi speciale.” (art.10).
În Portugalia, deși principiul constituțional este cel de egalitate al cultelor (cf. art.13, par.2, al Constituției din 1986), totuși Statul Portughez recunoaște “…un statut special Bisericii catolice…”
În Franța, modelul separației radicale dintre Stat și Biserică este moștenire a revoluției franceze din 1789; Statul interzice puterii spirituale să prindă forma sociala care ar putea să oblige puterea politică la solidaritate. Biserica nu este enumerată în Constituția din 1958 printre instituțiile de baza ale societății pe care Statul este obligat să le finanțeze.
O separație radicală în relația Stat-Biserică se intalnește și în Olanda. Această situație este rezultatul secularizării, care a dus la pierderea influenței catalicismului și protestantismului în societate. În 1990, jumatate din populația țării se declara fară apartenență confesională.
Părăsind spațiul European trebuie să exemplificăm modul în care Statele Unite ale Americii văd relația Stat-Biserică, prin sintagma no preference (nici o preferință). Așadar, se face diferențierea între cetățeanul american și credincios iar susținerea statului este alternativă.
Unii sunt de părere că sistemul clasic al separarii Statului de Biserică a intrat în declin, că în mai mica masură în perspectiva imediată, dar mai mult în cea medie și îndepărtată vom asista la elaborarea și implementarea unei noi concepții în acest subsistem societal care va reevalua și valorifica, din perspectiva geomodernitații, experiența și invățăturile din perioada Statelor cu Biserici oficiale,de stat sau naționale.
2.Libertatea religioasă în țările în care una sau mai multe Biserici sunt declarate Biserici naționale, de stat sau majoritare.
Între țările care au prevăzut în Constituție sau în alte acte normative fundamentale existența unei Biserici oficiale, de stat sau naționale se numără: Danemarca, Suedia, Irlanda, Anglia, Grecia, Macedonia, Serbia și Muntenegru (nu există încă temei juridic pentru acest statut, dar astfel se raportează autoritățile politice și cea mai mare parte a opiniei publice la Biserica ortodoxă), Irlanda, Norvegia, Finlanda, Malta, Liechtenstein, Monaco, etc. Actele normative din aceste țări prevăd facilități și privilegii pentru legalizarea și funcționarea Bisericilor de stat, naționale sau majoritare; unele stipulează aceleași drepturi sau mai puține pentru celalalte Biserici sau culte tradiționale (nu li se acordă sprijinul material și financiar asigurat de Stat Bisericilor naționale, etc.)
Se impune să se studieze și să se cunoască răspunsurile la următoarele întrebări: Implicațiile statutului de Biserică oficială, de stat sau națională asupra acordării de drepturi și libertăți religioase egale pentru celalalte instituții religioase; Care sunt principiile juridice și politice folosite pentru reglementarea diferențiată a celor două statute juridice, respectiv al Bisericii naționale, pe de o parte, și al celorlalate Biserici și instituții religioase, pe de altă parte? Care sunt facilitățile materiale, financiare acordate Bisericilor ce sunt separate față de Stat? Ce garanții juridice, politice și administrative au la dispoziție Bisericile care nu sunt declarate Biserici naționale pentru a se apăra împotriva actelor de intoleranță și discriminare religioasă, mai ales când aceste acte sunt inițiate de organisme neguvernamentale și de persoane fizice? Care este influența statutului de Biserică de stat sau națională asupra caracterului democratic al sistemului politic? Statutul de Biserică de stat sau națională permite statelor în cauză să acorde drepturile și libertățile religioase prevăzute în documentele internaționale și ale consiliului Europei?
În Danemarca “Biserica Evanghelică Luterană este Biserică natională și se bucură ca atare de sprijinul Statului” (Constituția regatului Danemarca, 1953, art.4). “Biserica Evanghelică Luterană…este subvenționată de Stat” (art.4). În baza Constituției, regele Danemarcei trebuie să fie membru al Bisericii Luterane (cf. art.6). Învățământul religios -în școlile de stat- se rezumă și el la predarea exclusivă a doctrinei Bisericii Luterane (cf. art.31). Fără îndoială, celalalte confesiuni creștine beneficiază și ele de libertățile de expresie, de asociație (cf. art.78), de reuniune (cf. art.79), fără discriminare (cf. art.70) etc.” Cetațenii au dreptul să se reunească în asociații pentru a-L adora pe Dumnezeu dupa convingerile lor…”(art.67). Totuși, din Constituția Danemarcei nu rezultă că celalalte confesiuni sunt pe picior de egalitate cu “Biserica națională”, adică cu Biserica Luterană. De altfel, celelalte confesiuni sunt calificate de textul Constituției drept “dissidentes” și fac obiectul unui articol special din Constituția daneză (cf.art.69). ”Nu este de altfel nici indicat -preciza profesorul Jean Duffar- ca ele să primească vreun ajutor bănesc din partea Statului, precum Biserica natională. Ele sunt recunoscute -adăuga juristul francez- doar ca asociații private, chiar dacă unele dintre ele au primit o recunoaștere care le indreptățește să încheie căsătorii și înregistrează alte acte legale”.
În țări precum Danemarca și Suedia, Bisericile nu sunt conduse de sinoadele bisericești, ci de Guvern și Ministerele cultelor iar statutele de organizare și funcționare ale Bisericilor de Stat sunt adoptate de parlamente. În Suedia, primatul Bisericii este desemnat de Guvern dintr-o listă de trei episcopi propuși de ceilalati episcopi.
Irlanda a păstrat regimul “Bisericii de Stat”(art.62) iar Constituția Norvegiei prevede: Biserica Luterană este numită “religie oficială de Stat”(art.2); regele trebuie să o profeseze, să o mențină și să o protejeze, el reglementează problemele serviciului religios public (art.4,16,21).
Cât privește Marea Britanie -țara cu veche tradiție în democrația europeană, trebuie reținut că Biserica Angliei este considerată “Biserică natională”. Persoanele care aparțin altor Biserici, decât cea anglicană, nu pot să acceadă la tronul Angliei. Regina este conducătorul suprem al Bisericii Angliei și în această calitate, numește episcopii; Parlamentul are competența asupra Bisericii, inclusiv în domeniul doctrinei și al cultului. Arhiepiscopul de Canterbury, în 1950, nota: “cu excepția primilor ani de existență, probabil, Biserica Angliei nu a fost niciodată liberă”. Chiar și canoanele bisericești trebuie să aibă avizul reginei înainte de a fi trimise în Parlament pentru legiferare. Toate cultele, exceptând Biserica anglicană, sunt organizate- inclusiv cultul romano-catolic- “în asociații voluntare și bunurile lor sunt administrate după dreptul comun. Ele nu se bucură de nici un statut constituțional sau legal distinct”. Prințul Charles al Marii Britanii a declarat că intenționează să realizeze separarea Bisericii anglicane față de Stat deoarece el vrea ca relațiile dintre el și cetățenii britanici de religie, catolică, musulmană, hindusă etc., să fie aceleași ca cele dintre el și cetățenii de religie anglicană.
În Irlanda, Statul recunoaște “poziția specială” a Bisericii catolice “ ca păstrătoare a credinței profesate de marea majoritate a cetățenilor”(art.44). Deși 95% din populația țării aparține Bisericii Romano-catolice, Statul nu se angajează în sprijinirea financiară a Bisericii: “Statul promite să nu ajute cu subsidii nici o religie…”(art.44).
În Malta, catolicismul (97%) este recunoscut ca “religie a Maltei” (art.2 si 42); Liechtenstein- Biserica catolică (98%) “este religia națională și ca atare se bucură de deplina protecție a Statului.”(art.37); Monaco- Constituția din 1962 proclamă catolicismul “religie de Stat”(art.23).
În Grecia, Constituțiile sale din 1822, 1927 și 1975 (cf.art.3) desemnează credința Bisericii Ortodoxe drept “religie dominantă”. Poziția privilegiată a Bisericii Ortodoxe a fost de altfel recunoscută de toate constituțiile statului grec. Datorită statutului ei juridic de religie dominantă, care se bucura de “un statut special”, religia Ortodoxă este “religie de stat”. Mai mult, cultul Bisericii Ortodoxe este singurul garantat prin constituție. În schimb, Constituția greacă precizează o egalitate de supraveghere și control asupra celorlalte culte recunoscute. Slujitorii acestor culte sunt supuși “…la aceeași supraveghere din partea statului și la aceleași îndatoriri față de el întocmai ca cei ai religiei dominante”(art.13, par.3, Constituția din 1975). În articolul 3 se precizează: “Nimeni nu poate fi scutit de îndeplinirea obligațiilor față de stat sau să refuze aplicarea legilor pe motive de convingeri religioase.” Aceeași constituție greacă precizează în articolul 33 că președintele Republicii trebuie să aparțină unei religii care mărturisește dogma Sfintei Treimi, “consubstanțială și indivizibilă”. Ori, această mărturisire de credință este proprie doar Bisericii Ortodoxe. De asemenea, în școlile de stat nu se predă decât religia ortodoxă. În fine, trebuie amintit faptul că “religia ortodoxă”- datorită și rolului ei istoric- “este asociată în mod firesc la viața națională”, fiind “protejată împotriva afirmarii și dezvoltării altor religii creștine…,printr-o acțiune de prozelitism.”55
Contestă cineva caracterul democratic al acestor țării? Lipsește libertatea religioasă în aceste țării? Aceste prevederi constituționale au impiedicat unele din aceste țări să devină membre ale Consiliului Europei?
Documentele Comitetului O.N.U. pentru drepturile omului nu interzic Statelor membre să declare prin lege existența unor Biserici naționale sau oficiale. Astfel, într-un document provenind de la acest comitet se precizează: “Faptul că o religie este recunoscută ca religie de stat sau că ea este declarată prin lege ca religie oficială sau tradițională sau că adepții acesteia reprezintă majoritatea populației, nu trebuie să ducă la nici o discriminare împotriva adepților altor religii sau a celor care nu au nici o credință religioasă.”
Cu privire la cele doua principii enunțate mai sus, în literatura de specialitate părerile sunt împărțite: unii autori susțin că recunoașterea unei Biserici ca Biserică de Stat sau națională înseamnă o declarație deschisă de discriminare împotriva celorlalte Biserici, dar sunt și autori care consideră că nu întotdeauna o asemenea Biserică este un obstacol în calea asigurării aceleași libertăți pentru toate instituțiile religioase.O serie de instituții științifice naționale și internaționale, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului, au studiat în țările membre ale acestei organizații și în altele relația dintre sistemul Stat-Biserică și asigurarea acelorași drepturi și libertăți pentru toate instituțiile religioase și au ajuns la concluzia că în țările în care legea recunoaște Biserici de Stat, naționale sau dominante sunt mai frecvente și mai grave cazurile de intoleranță și discriminare față de celelalte instituții religioase. În acest sens, un factor de răspundere din Consiliul Europei notează: “Istoria relațiilor dintre Biserică și Stat și influența lor asupra drepturilor omului ridică două probleme, distincte, dar, în același timp legate una de alta: în primul rând cum să protejăm libertatea religioasă împotriva ingerințelor Statului? În al doilea rând, cum să împiedicăm ca o religie majoritară într-un stat care practică o democrație majoritară, să exercite asupra politicii Statului și asupra dreptului național o influență care aduce prejudicii drepturilor minorităților religioase și ateilor?”
În legătură cu această problemă, cunoscutul teolog ortodox Oliver Clement afirma: “Cred că pentru prima data după căderea comunismului, Bisericile Ortodoxe pot deveni libere. Este un moment extrem de important. Există, bineînțeles, ortodocsi care, în fața afluxului elementelor celor mai negative ale culturii Occidentale (sectele, spre exemplu), ar dori să se sprijine pe Stat și visează ca Biserica să devină o Biserica de Stat. Însă nu acesta este drumul cel bun în prezent. Trebuie sa ne sprijinim în mod esențial pe libertate. Doar prin aceasta cale trebuie să conducem ființele umane spre a-L descoperii pa Hristos. Cred ca este întru totul decisiv ca Biserica să fie liberă, liberă în raport cu politica, nu să se lase instrumentalizată de către politică. Aceasta este noua ispită a Ortodoxiei și are ca sursă un lucru foarte bun, legătura dintre fiecare Biserică Ortodoxă și poporul ce-i este incredințat. Este o legătura cu totul extraordinară, magnifică, pe care Occidentul nu a recunoscut-o sub aceeași formă…În ortodoxie există această legătură foarte profundă dintre Biserică și popor. Trebuie s-o menținem, dar nu prin politică, nu prin mijloace ce aparțin Statului. Căile puterii sunt întotdeauna străine Evangheliei”.
“În urma crizei spirituale de la sfâșitul Evului mediu,- scrie Adam Miknik-…oamenii raționali și-au dat seama că binele comun al păcii civile cere ca Statul legitim să fie nu areligios și separat de Biserică, ci întemeiat pe un consens social care să nu fie impins până la nivelul opțiunilor metafizice ultime ale profesiunilor de credință. Doar un astfel de Stat putea să pretindă o toleranță civică reciprocă din partea comunităților eclesiastice antagoniste. Este evident că un astfel de compromis putea fi mult mai ușor acceptat de Bisericile protestante decât de Biserica catolică. Nu numai că ele erau , ca să spunem așa, Biserici naționale, ai caror slujitori erau mai puțin autonomi în raport cu puterea politică și prin aceasta chiar mai puțin clerici dar, mai ales, ele aveau un orizont dogmatic mai puțin ambițios decât Biserica catolică în concepțiile lor asupra omului și a comportamentului lui social.”
3. State în care se prevede într-o formulă specifică, națională, separarea Statului de Biserici, dar se recunoaște juridic și politic contribuția unor Religii sau Biserici la constituirea și dezvoltarea patrimoniului istoric, social, cultural, spiritual al popoarelor respective și li se acordă mai multe drepturi și libertăți decât comunitaților sau organizațiilor religioase stabilite mai recent în Statele respective.
Organismele juridice și politice manifestă de multe ori o prudență excesivă în reglementările referitoare la culte și biserici. În general, acestui domeniu i se conferă un cadru de manifestare mult mai larg și mai elastic în comparație cu alte sfere ale activității sociale. Legile referitoare la culte sunt permisive, nu cuprind sarcini speciale și sunt ințelese de multe ori ca recomandări și referințe. Libertinajul și lipsa unor reglementări, manifestate în multe țări, a contribuit la farâmițarea excesivă și diversificarea vieții religioase, la proliferarea unor credințe care afectează unitatea și armonia socială, încalcă drepturile și libertățile, se sustrag organizării social-politice fiind deseori în atenția organelor de poliție și judecătorești. La începutul lunii februarie 1992, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a discutat un referat în legătură cu pericolul pe care îl prezintă în multe țări proliferarea fenomenului sectant. Deși anumite secte promovează o violentă activitate antisocială, recomandările făcute de Consiliul țărilor membre a fost în sensul de a evita elaborarea unor legi restrictive referitoare la secte.Chiar Biserica Romano-Catolică, puternic afectată de activitatea sectară, cultivă acum o condamnare ponderată și nu globală a fenomenului sectant, mărturisind că nimeni astăzi nu mai poate reaprinde practicile inchizitoriale în relațiile cu sectele.
Unele state permit existența liberă a asociațiilor, organizațiilor și sectelor religioase, alături de bisericile oficiale, dar interzic prozelitismul. Astfel, Constituția și Codul penal din Grecia interzic prozelitismul. Fiecare Biserică, fiecare comunitate religioasă are dreptul, potrivit propriei vocații, să-și aprofundeze mesajul și să încerce să-i convingă pe toți ceilalți de autenticitatea acestuia. Acest drept trebuie respectat și protejat. Nu însă și acțiunile de prozelitism agresiv și lipsit de respect față de convingerile celorlalți. Singura armă a credinței este și trebuie să rămână cuvântul. Să nu uităm ce spunea cândva, în momentul în care creștinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaliel: “Dacă un lucru este de la Dumnezeu, va ramâne. Dacă nu, va trece.”
În condițiile în care în România au fost legiferate culte noi și au fost recunoscute multe asociații religioase, considerăm necesar ca teologii și doctrinarii bisericilor și ai asociațiilor religioase, împreuna cu juriștii, politologii și sociologii etc., să inițieze o dezbatere care să se finalizeze prin adoptarea unor puncte de vedere comune, care apoi să poată fi operaționalizate în acte normative, care să aibă menirea de a înlătura orice posibile fricțiuni și acuzații între diferiții subiecți ai vieții noastre religioase.
III.2 . Prevederi ale Legilor Libertăților Religioase
CONSTITUȚIA FEDERALĂ A REPUBLICII AUSTRIA
Această Constituție adoptată în anul 1930 și completată cu amendamentele ulterioare, prevede cu privire la libertatea religioasă :
Articolul 1.: „…toți cetățenii sunt egali în fața legii , sunt excluse privilegiile bazate pe naștere, sex,…sau religie”
Articolul 10.: „ Federația are putere legislativă și executivă în următoarele domenii:…13) Cultele.
Articolul 14.: „ 1) Cu excepția unor prevederi contrare conținute în unele alineate, puterea legislativă și executivă în domeniul învătamântului religios și educatiei revine Federației. …
10) Federația reglementează problemele referitoare la relațiile dintre scoală și biserică și la instruirea religioasă în scoală”
În Austria libertatea religioasă este strâns legată de puterea decizională a statului. Statul aduce reglementări cu privire la culte și la învătământul religios.
CONSTITUȚIA REGATULUI BELGIEI
Adoptată la 7 iulie 1831 și amendată de modificările făcute între 1893 –1988, prevede:
Articolul 14.: „ Este garantată libertatea cultelor și exercitarea lor publică, cât și libertatea de manifestare a propriilor opinii, în orice domeniu, cu exceptia delictelor comise cu ocazia folosirii acestor libertăți”
Articolul 15.: „ Nimeni nu poate fi obligat să participe în orice mod, la actele și ceremoniile unui cult și nici să respecte zilele de odihnă”
Articolul 16.: „ Statul nu are dreptul să intervină în numirea și în consacrarea sluijitorilor cultelor și nici să le interzică acestora să corespondeze cu superiorii lor sau să publice actele lor, cu excepția în acest ultim caz, a răspunderii ordinare în materie de presă și publicitate”
Articolul 17.: „ 1) Autoritatea organizează un învățământ care este neutru ca orientare.
Neutralitatea implică mai ales respectul concepțiilor filosofice, ideologice sau religioase ale părinților și ale elevilor.
Scolile organizate de autoritățile publce, oferă până la sfârșitul ciclului scolar obligatoriu, opțiunea între învățământul unei religii recunoscute și cel al moralei confesionale…
3) Toți elevii supuși unui program scolar obligatoriu au dreptul pe baza hotărârii părinților, la o educație morală și religioasă.”
CONSTITUȚIA REGATULUI DANEMARCA
Această Constituție a fost adoptată la 15 iulie 1953 și prevede:
Articolul 4.: „ Biserica Evanghelică Lutherană este biserică națională daneză și ca atare este subvenționată de Stat.”
Articolul 66.: „Statutul bisericii naționale va fi reglementat prin lege”.
Artcolul 67.: „ Cetătenii au dreptul să se reunească în asociații pentru a-L adora pe Dumnezeu, după convingerile lor, dar nu au voie să învețe și să practice idei și ritualuri contrare bunelor obiceiuri și ordinii publice”.
Articolul 69.: „ Legea va reglementa statutele comunităților religioase diferite de biserica crestină.”
Articolul 70.: „ Nimeni nu poate fi privat de drepturile civile și politice și nici nu se poate sustrage obligațiilor cetățenești din cauza convingerilor religioase”.
CONSTITUȚIA FEDERALĂ A CONFEDERAȚIEI ELVEȚIENE
A fost adoptată în 29 mai 1874 și prevede :
Articolul 49: ”Libertatea de credință și de conștiință este inviolabilă, nimeni nu poate fi constâns să ia parte la o asociație religioasă, la instrucție religioasă sau să presteze un act religios și nici să aibă vreo neplăcere din motive religioase.
Exercitarea drepturilor civile și politice nu poate fi limitată de vreo prescripție sau condiție de natură ecleziastică sau religioasă.
Opiniile religioase nu scutesc de îndeplinirea obligațiilor cetățenești.
Nimeni nu poate fi obligat să plătească contribuții unei asociații religioase căreia nu-i aparține.”
Articolul 50:”Libera exercitare a cultului este garantată în cadrul limitelor bunelor moravuri și a ordinii publice.
Cantoanele și confederația au rezervat dreptul de a lua măsuri convenabile pentru menținerea ordinii publice și a păcii între membrii diferitelor asociații religioase, cât și împotriva amestecului autorităților ecleziastice în drepturile cetățenilor și ale statului.
Contestațiile de drept public sau privat ocazionate de formarea sau separarea asociațiilor religioase pot fi , pe calea recursului, supuse deciziei autorităților competente federale.
Constituirea de episcopate pe teritoriul elvețian este supusă aprobării Confederației.
Fiind un stat federal Elveția a dat dreptul de a reglementa unele situații regionale, cantoanelor. Astfel în fiecare canton s-au făcut reglementări legislative în ceea ce privește libertatea religioasă și legislativă :
Constituția Bisericii Cantonului elvețian Neuchatel – 1941
Articolul 71: „Statul recunoaște Biserica Reformată Evanghelică din Cantonul Neuchatel și parohiile din acest canton ale Bisericii catolice creștine, ca instituții de interes public reprezentând tradițiile creștine ale țări și acționând pentru dezvoltarea sa religioasă.
Biserica Reformată și parohiile catolice sunt autonome și ele se organizează în mod liber sub formă corporativă.
Învățământul religios se practică în mod liber în școlile publice prin grija bisericilor recunoscute; în acest scop comunele oferă localuri în mod gratuit și rezervă ore favorabile.”
Articolul 72: „Nici o corporație religioasă nu se poate stabili în canton fără autorizația expresă – întotdeauna revocabilă – a Marelui Consiliu.”
Constituția Republicii și Cantonului elvețian Jura
Articolul 8 : „Libertăți:…
e) Libertatea gândirii, de conștiință și de religie.”
Articolul 34: „Școlile publice respectă libertatea de gândire și de religie.”
Articolul 130: „Biserica catolică romană și Biserica Reformată Evanghelică a cantonului sunt recunoscute, colectivități de drept public.
Parlamentul poate recunoaște și alte biserici importante și durabile. Alte comunități religioase sunt supuse dreptului privat.”
Articolul 131 : „Bisericile recunoscute se organizează autonom.
Fiecare Biserică recunoscută își elaborează o Constituție ecleziastică, care trebuie să fie adoptată de membrii săi și aprobată de Guvern. Guvernul trebuie să adopte Constituția ecleziastică dacă este adoptată conform principiilor democratice și legii.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII FINLANDA
Adoptată la 17 iulia 1919, prevede :
Articolul 9 : „Credința religioasă și faptul de a nu aparține nici unei religii nu are nici o influență asupra drepturilor și îndatoririlor cetățenilor finlandezi.”
Articolul 83: „Organizarea Bisericii Evanghelice Lutherană și administrația sa sunt reglementate de legea ecleziastică.
Alte comunități religioase existente vor fi conduse pe baza dispozițiilor, care sunt sau vor fi adoptate referitor la ele.
Comunitățile religioase noi vor fi fondate respectând dispozițiile legii în materie.”
Articolul 87 : „Președintele Republicii numește:…
2) Arhiepiscopul și episcopii.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII FRANCEZE
Adoptată la 28 septembrie 1958, prevede:
Articolul 2 : „Franța este republică indivizibilă, laică…Ea asigură egalitatea înaintea legii tuturor cetățenilor fără deosebire de origine, rasă sau religie.
Ea respectă toate credințele.”
LEGEA FUNDAMENTALĂ A GERMANIEI – 1949
Articolul 3: „ Nimeni nu poate fi nedreptățit sau favorizat datorită…credinței, opiniilor sale religioase sau politice.”
Articolul 4: „1. Libertatea de credință și conștiință și libertatea de confesiune și ideologică sunt inviolabile.
2. Este garantată libera exercitare a cultului.
Nimeni nu poate fi constrâns să satisfacă serviciul militar prin instrucție militară, împotriva unor obiecții de conștiință.”
Articolul 7.3: „Religia este obiect de studiu în învățământul public, cu excepția școlilor confesionale, rămâmând dreptul de supraveghere al statului.Învățământul religios este asigurat în conformitate cu principiile confesiunilor religioase. Nici un elev nu poate fi obligat împotriva voinței sale, să asiste la orele de religie.”
Articolul 140: „Dispozițiile articolelor 136, 137, 138, 139 și 141 din Constituția Germană din 11 august 1919 sunt parte integrantă din legea fundamentală.”
CONSTITUȚIA GRECIEI DIN 11 IUNIE 1975
Articolul 3: „1) Religia predominantă în Grecia este Biserica Creștină Orientală Ortodoxă. Biserica Greco – Ortodoxă, recunoscând ca și conducător pe Domnul nostru Iisus Hristos, este unită în privința dogmei cu Marea Biserică din Constantinopol și cu celelalte biserici creștine ortodoxe, respectând ca și celelalte biserici, Sfintele Conoane Apostolice și Sinoadele ca și Sfânta Tradiție…
3) Textul Sfintelor Scripturi nu poate fi modificat. Traducerea sa oficială în altă limbă, fără aprobarea preliminară a Bisericii autocefale grecești și a Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol este interzisă.”
Articolul 13 : „1) Libertatea de conștiință este inviolabilă. Folosirea drepturilor individuale și politice nu depinde de credințele religioase ale fiecăruia.
2) Orice religie cunoscută este liberă, practicile propriului cult se exercită fără obstacole, sub protecția legilor. Exercitarea cultului nu poate cauza ordinii publice și bunelor moravuri. Prozelitismul este interzis.
3) Deservenții tuturor religiilor cunoscute sunt supuși acelorași supravegheri din partea statului și acelorași obligații față de el, ca și cei ai religiei predominante.
4) Nimeni nu poate fi scutit de îndeplinirea obligațiilor față de stat sau să refuze aplicarea legilor pe motive de convingeri religioase.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII IRLANDA
Adoptată la 29 decembrie 1937 prevede :
Articolul 44: „Statul recunoaște că Domnului Atotputernic trebuie să I se acorde omagiul publicului. Va fi cinstit numele Său și respectată și onorată religia.
1. Libertatea de conștiință și libera profesare și practicare a religiei sunt subordonate ordinii și moralității, garantate fiecărui cetățean.
2. Statul promite să nu ajute cu subsidii nici o religie.
3. Statul nu va impune nici o incapacitate și nu va face nici o discriminare în raport cu profesia, credința sau statutul religios.
4. Legislația privind subvențiile de stat acordate școlilor nu va face diferența între școlile administrate de diferite confesiuni religioase și nu va prejudicia dreptul copiilor de a frecventa o școală subvenționată de stat chiar dacă aceștia nu vor asista la orele de religie ținute în școală.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII ISLANDA
Adoptată la 17 iunie 1944, prevede:
Articolul 62 : „ Biserica Evanghelică Lutherană este biserica națională, și ca atare, este susținută și protejată de stat.
Această dispoziție poate fi modificată de lege.”
Articolul 63: „Toți cetățenii au dreptul de a se reuni în comunități religioase după convingerile lor, cu condiția ca ideile învățate sau ritualurile practicate să nu fie contrare opiniei publice și bunelor moravuri.”
Articolul 64: „Nimeni nu poate, datorită convingerilor sale religioase să-și piardă drepturile civile sau politice și nici să se sustragă îndeplinirii obligațiilor cetățenești.
Nimeni nu poate fi obligat să adere la o religie împotriva voinței sale.
Cine nu aparține Bisericii naționale islandeze, nici altei religii recunoscute, plătește Universității din Islanda sau unui fond legat sau desemnat de ea, contribuția pe care ar fi trebuit să o plătească bisericii.
Aceste dispoziții pot fi modificate prin lege.”
DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ A ISRAELULUI
Articolul 7.b : „Nici o persoană nu va fi discriminată pe criterii de rasă, sex, origine etnică sau religie.”
Articolul 22: „a) Fiecare persoană este îndreptățită la libertatea de religie și conștiință.
b) Nimeni nu va putea fi prejudiciat în activitatea profesională din cauza nerespectări preceptelor religiei sale.
c)Nici o persoană nu va suferi privarea de drepturi, impunerea unor obligații sau interdicții, numai pe motive de religie.
d)Nimic nu va putea :
1. Împiedica statul sau autoritățile publice să spijine instituțiile religioase, să prevadă cele necesare serviciilor și educației religioase, totul se va realiza prin asigurarea egalității cultelor…
3. Să afecteze orice hotărâre a unei persoane bazată pe o justificare proprie și care nu are nici o legătură cu religia.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII ITALIENE
Adoptată la 21 decembrie 1978, prevede:
Articolul 7.: „ Statul și Biserica catolică sunt, fiecare în domeniul lor de activitate, independente și suverane. Raporturile lor sunt reglementate de pactele LATERANENSI. Modificarea pactelor, acceptate de ambele părți, nu necesită procedura de revizuire constituțională.”
Articolul 8.: „ Toate confesiunile religioase sunt egale și libere în fața legii. Confesiunile religioase diferite de cea catolică au dreptul de a se organiza după propriile statute, astfel încât să nu vină în contradictie cu ordinea juridică italiană. Raporturile lor cu statul sunt reglementate prin lege, pe baza întelegerii cu reprezentanții acestor confesiuni.”
Articolul 19.: „ Toți au dreptul de a profesa în mod liber propria credintă religioasă în orice formă, individual sau asociat, sa facă propagandă sau să exercite în particular sau în public cultul, cu condiția să nu fie vorba de ritualuri contrare bunelor moravuri”.
CONSTITUȚIA REGATULUI NORVEGIEI
Adoptată la 17 mai 1814, prevede :
Articolul 2.: „ Toți locuitorii regatului se bucură de libertatea de cult. Religia evanghelică lutherană este religia oficială de stat. Cetățenii care profesează această religie urmează să-și educe copiii conform acesteia.”
Articolul 4.: „ Regele va trebui să profeseze, să practice și să protejeze religia evanghelică lutherană.”
Articolul 16.: „ Regele reglementează problemele referitoare la serviciul public, divin sau ecleziastic, inclusiv ședintele și reuniunile referitoare la problemele religioase, și supraveghează ca deservenții de cult să respecte prevederile în vigoare.”
CONSTITUȚIA REPUBLICII PORTUGHEZE
Adoptată la 2 aprilie 1976, prevede:
Articolul 41.: „1) Libertatea de conștiință,de religie și de cult este inviolabilă…
3) Biserica și comunitățile religioase sunt autonome față de stat și sunt libere în organizarea și în exercitarea funcțiilor lor și ale cultului.”
Articolul 43.: „2) Statul nu își poate aroga dreptul de a programa educatia și cultura conform unei anumite orientări filosofice…sau religioase.
3) Învațământul public nu va fi confesional.”
LEGEA CONSTITUȚIONALĂ PRIVIND ACTUL GUVERNĂRII ÎN SUEDIA
Această lege a fost adoptată în anul 1975 și modificată prin amendamente până în anul 1989.
Articolul 2.: „ Toți cetătenii vor fi protejați în relațiile cu administrația publică împotriva constrângerii de a-și face cunoscute opiniile politice, religioase. În plus, ei vor fi protejați, în relațiile lor cu administrația publică, împotriva oricărei constrângeri de a aparține la orice congregație religioasă.
Prevederi tranzitorii :…
12) În orice problemă, în care guvernul poate lua hotărâri referitoare la asistența religioasă, la instrucțiuni privind activitatea religioasă a Bisericii Suediei, la funcționarea Ordinelor Sfinte sau la numirea clericilor, la promovarea sau la activitatea clericală și la responsabilitatea oficială în cadrul Bisericii, factorul de decizie trebuie să fie membru al Bisericii Suediei.”
Prevederi ale Legilor Libertăților Religioase:
„Legea privind garantarea libertății de constiinta si credinta” (Polonia, 1989): „Bucurandu-se de libertatea de constiinta si credinta, cetatenii au posibilitatea: 1. Sa constituie Biserici si alte asociatii religioase…; 13. Sa se uneasca in organizatii laice cu scopuri religioase” (art.2); „Manifestarea individuala sau colectiva a unei religii sau convingeri religioase poate fi subiectul acelor limitari legale care vizeaza protejarea sigurantei statului, a ordinii publice, a moralei, a sanatatii sau a libertatilor fundamentale ale celorlalti oameni.” (art.3); „Libertatea de constiinta si de credinta in relatiile dintre Stat, Biserici si asociatii religioase este garantata prin: a) Separarea Bisericilor si asociatiilor religioase de Stat; d) drepturi egale pentru toate Bisericile si asociatiile religioase, independent de formula prin care le-a fost legalizata situatia” (art.9); „Polonia este un Stat laic, neutru in ceea ce priveste problemele si convingerile religioase” (art.10); „ 1. Bisericile si asociatiile religioase sunt independente fata de Stat in ceea ce priveste indeplinirea functiilor religioase; 2. Bisericile si asociatiile religioase isi supun activitatea protectiei legilor si implicit limitelor impuse de acestea”(art.11); „1. Bisericile si organizatiile religioase se bucura in mod egal de libertatea de a-si desfasura activitatea religioasa; 2. Desfasurarea activitatii religioase a Bisericilor si organizatiilor religioase inseamna: 2. sa organizeze si sa practice cultul public; 3. sa ofere servicii religioase persoanelor mentionate in articolul 4 si sa organizeze ceremonii si adunari religioase; 7. sa achizitioneze, sa posede si sa dispuna de bunuri mobile si imobile si sa le administreze; 11. sa foloseasca mass-media; 18. sa faca parte din organizatii de cult si interconfesionale si sa intretina legaturi externe in probleme legate de indeplinirea propriilor funcții”(art.19); „Dreptul de a avea Biserici și organizatii religioase se obtine ca urmare a unei cereri adresate Biroului pentru Probleme de Culte si prin inscrierea intr-un registru a numelui Bisericii”(art.30); „Dreptul de a inainta o asemenea cerere, ca cea mentionata la art.30, apartine unui grup alcatuit din cel putin 15 cetateni polonezi, cu drepturi civile depline (apti sa incheie o tranzactie legala)” (art.31); „Cererea mentionata la art.30, trebuie sa cuprinda: 1. o informare privind baza doctrinara a credintei in discutie; 2. lista cu persoanele care alcatuiesc asociatia, cu numele, prenumele, data nasterii, domiciliul si semnatura; 3. adresa sediului temporar al Bisericii sau asociatiei religioase respective; 4. statutul”(art.32.).
„Legea referitoare la libertatea religioasa” (Portugalia, 1971):
„1. Statul nu adopta nici o religie, iar relatiile sale cu confesiunile religioase se bazeaza pe principiul separarii; 2. Confesiunile religioase au aceleasi drepturi, tinandu-se seama de diferentele care se impun in reprezentarea lor numerica”(titlul I); „Nu se va permite unei persoane sa invoce libertatea religioasa pentru a practica acte care ar fi incompatibile cu viata, integritatea fizica sau demnitatea persoanei, bunele moravuri sau principiile fundamentale ale ordinii constitutionale sau suveranitatea portugheza”(titlul VIII); „1. Confesiunile religioase pot obtine elaborarea unui act normativ care va acorda personalitate juridica organizatiei care cuprinde membrii respectivei credinte; 2. Actul normativ de recunoastere va fi solicitat guvernului prin cerere scrisa, semnata de un numar nu mai mic de 500 de membri, care pot fi identificati, sunt majori si locuiesc in teritoriul portughez; 3. Cererea va fi insotita de documentele necesare din care sa rezulte: existenta confesiunii pe teritoriul national, principiile esentiale ale doctrinei, numele confesiunii, descrierea sintetica a actelor de cult, regulile disciplinei si ierarhiei organizatiei, identitatea conducatorilor si durata activitatii in tara…;4. Daca organizatia este straina sau depinde de o organizatie din strainatate, guvernul va putea cere nu numai probele necesare pentru a cunoaste regimul careia este supusa respectiva organizatie, dar chiar si prezentarea cererii de catre responsabilii respectivei organizatii; 5. Guvernul poate ordona anchetele pe care le considera necesare, pentru a se convinge de existenta confesiunii si exercitarea efectiva a cultului pe teritoriul national…”(titlul IX); „Legalizarea poate fi revocata de guvern daca se dovedeste ca organizatia este responsabila de violarea dispozitiilor prevazute la titlul VIII, ca foloseste mijloace ilicite sau se consacra unor activitati straine scopurilor specifice confesiunilor religioase” (titlul X).
„Legea organica privind libertatea religioasă” (Spania, 1980)
„1. Avand in vedere credintele religioase existente in societatea spaniola, statul incheie, dupa caz, acorduri sau conventii de cooperare cu Bisericile, confesiunile si comunitatile religioase inscrise in registrul public si care, prin influenta si numarului de fideli, pot dovedi ca se bucura de o pondere insemnata in viata religioasa a Spaniei. In toate cazurile, aceste acorduri sunt supuse aprobarii, prin lege, Cortesurilor generale; 2. In aceste acorduri sau conventii, respectand principiul egalitatii, se vor putea prevedea pentru Biserici, confesiuni si comunitati religioase avantaje fiscale, care conform prevederilor juridice in vigoare, pot fi acordate societatilor cu scopuri nelucrative si institutiilor de binefacere”(art.7).
„Legea privind libertatea credintelor religioase si statutul Bisericilor si al societatilor religioase din Cehia”(1991): „Fiecare are dreptul de a-si manifesta liber propria religie sau credinta…Fiecare are dreptul sa-si schimbe propria religie sau credinta” (art.1); „Conform acestei legi, prin societate religioasa sau Biserica se intelege o asociatie voluntara de cetateni profesand aceeasi religie intr-o organizatie cu propriile sale structuri, foruri de conducere, reglementari interne si rituri sau ceremonii religioase”(art.4); „Pentru a-si indeplinii misiunea, Bisericile si societatile religioase au dreptul: VI. Sa organizeze intruniri fara a fi necesara notificarea; VII. Sa posede proprietati mobile si imobile si alte drepturi de proprietate materiala sau intelectuala; VIII. Sa creeze si sa intretina dotari speciale necesare activitatii religioase; 2. Se impune ca activitatile prevazute la paragraful I sa nu fie in contradictie cu Constitutia, sa nu reprezinte amenintari pentru: securitatea populatiei, ordinea publica, sanatate si moralitate, drepturile si libertatile altora, independenta si integritatea teritoriala a tarii” (art.6).
„Legea privind separarea între Biserici si Stat” (Franta, 1905)
„Republica nu recunoaste, nu salarizeaza si nu subventioneaza nici un cult” (art.2); Asociatiile formate pentru a asigura cheltuielile, intretinerea si exercitarea publica a Cultului se vor contitui conform art.5 si urmatoarele din legea din 1 iulie 1901”; „Asociatiile si uniunile elaboreaza documente privind veniturile si cheltuielile lor; redacteaza in fiecare an darea de seama financiara a anului precedent si inventarul bunurilor mobile si imobile. Controlul financiar asupra activitatii asociatiilor si uniunilor este exercitat de forurile administrative care le-au inregistrat si de inspectia generala a finantelor”(art.21). ”Legea referitoare la contractul de asociere”(Franta, 1 iulie 1901): ”Asociatia legalizata pe cale judecatoreasca, fara autorizatie speciala, poate primi de la persoane fizice, de la institutii de unitate publica, sa cumpere un titlu oneros, sa posede si sa administreze bunuri, independent de subventiile primite de la stat, regiuni, departamente, comune si alte institutii publice”(art.6).
Decretul nr. 66-388 din 13 iulie 1966 referitor la tutela administrativa a asociatiilor, fundatiilor si congregatiilor (Franta): „Acceptarea donatiilor si legatelor facute institutiilor de utilitate publica si asociatiilor de cult este autorizata prin decret adoptat de prefectul departamentului in care isi are sediul institutia publica sau asociatia cand valoarea donatiei este inferioara sau egala cu suma de 5 milioane franci. Cand valoarea donatiei depaseste 5 milioane de franci, autorizarea acceptarii se face prin decret al Consiliului de Stat, care se adopta pe baza unei hotarari a ministerului de interne”(art.1).
Legea referitoare la libertatea de conștiință și asociatiile religioase (Federatia Rusa, 19 septembrie 1997): „Adunarea federala a Federatiei Ruse…,recunoscand rolul special al ortodoxiei in istoria Rusiei, in evolutia si dezvoltarea spiritualitatii si culturii sale; respectand crestinismul, islamismul, budismul, iudaismul si alte religii care constituie o parte integranta a patrimoniului istoric al popoarelor Rusiei”(preambul); Art.13: „2. O organizatie religioasa straina poate sa deschida o reprezentanta pe teritoriul Federatiei Ruse. Reprezentanta unei organizatii religioase straine nu poate desfasura activitati religioase, culturale sau alte activitati, iar prevederile statutului de asociatie religioasa existente in prezenta lege nu se refera si la aceasta.”
CONCLUZII
Libertatea religioasă este o cucerire recentă și încă foarte fragilă. Pentru credință au avut loc persecuții, cruciade, războaie și în multe dintre actualele conflicte militare subzistă și un strat religios. O viață religioasă există în oricare țară și fiecare om este foarte sensibil în legătură cu credința lui. În aceste împrejurări, legile referitoare la culte și biserici asigură libertăți și protecții cu dărnicie și generozitate, fiind documente ale armoniei sociale și manifestarii spiritului democratic. Lăsând libertate credinței, aceste legi se referă la modul în care credința se manifestă în forme sociale, devine publică și intră în relații cu celelalte realități ale existenței societății. Deși regimul cultelor este reglementat specific în fiecare țară, pe baza marii diversități a manifestării religiozității, cunoașterea experienței din acest domeniu este utilă mai ales acum când în țara noastră legislația referitoare la culte și credințe trebuie elaborată dintr-o noua perspectivă socială. De aceea am încercat în lucrarea de față să adun legislația referitoare la acest domeniu din mai multe țări, fiecare cu un specific bogat și interesant, încercând să aprofundez fenomenul religios contemporan, fenomen ce preocupă astăzi tot mai mulți oameni și în special asigurarea libertății religioase așa cum se reflectă ea în Tratatul privind o Constituție europeană și îndeosebi în Constituția țării noastre.
Religia a fost și trebuie să rămână fermentul indispensabil culturii și civilizației omenirii. Valorile morale și spirituale esențiale ale culturii europene au ca fundament religia creștină, iar poporul român, cu toate vicisitudinile ultimelor patru–cinci decenii, le-a perpetuat și păstrat în cea mai mare masură. Principiile morale izvorâte din religie sunt temeliile pe care se edifica binele obștesc. Suport al vieții morale și sociale, religia este așadar atât “auctoritas spiritualis”, cât și “auctoritas civilis”. De aceea, nu putem vorbi de “homo europpaeus” fără să facem apel la componenta sa spiritual creștină.
Modelele occidentale ale relațiilor Stat-Biserică diferă esențial în funcție de realizarea sau nu a separării Bisericii de Stat și a Statului de Biserică. Separarea Bisericilor de Stat înseamnă o mai mare autonomie în organizarea și funcționarea lor, dar se oferă mai puține posibilități legale pentru participarea agenților vieții religioase la sprijinirea funcționării subsistemelor nereligioase ale societății. În acest caz, de regulă, Statul nu-și asumă nici o obligație în salarizarea clericilor și în asigurarea celorlalte cheltuieli ale Bisericilor. În țările în care nu s-a realizat separarea Bisericilor de Stat, se garantează o mai redusă autonomie a acestora. De regulă aceste state asigură salarizarea clericilor și realizarea celorlalte fonduri necesare funcționării instituțiilor religioase. Dar majoritatea statelor care se găsesc în această situație stabilesc unele condiții în care asigură finanțarea activității cultelor. Respectivele state își iau dreptul de a se pronunța, de a-și da acordul, în unele laturi ale organizării și activității cultelor: crearea unor noi unități bisericești; numirea preoților, protopopilor, .episcopilor, consultarea credincioșilor pentru a se vedea dacă sunt mulțumiți de activitatea preoților etc. Cultele care doresc să evite acest control renunță la contribuția financiară a statului.
Atât în țările în care s-a realizat separarea Bisericii de Stat, cât și în cele în care nu s-a efectuat această operație, se asigură un set maxim de drepturi și libertăți religioase. Volumul drepturilor și libertăților religioase garantat de țările occidentale nu depinde de modalitatea și gradul implicării Statului în cunoașterea sau controlul organizării și activității cultelor, ci de democratismul regimului politic, de voința democratică a partidelor politice care dețin puterea. Unii specialiști sunt totuși de părere că în condițiile separării Bisericii de Stat există condiții optime pentru fărâmițarea organizațională a Bisericilor, pentru proliferarea organizațiilor și asociațiilor religioase, pentru reproducerea vieții religioase nu numai prin acțiunea unor agenți religioși instituționalizați, ci și prin existența unor mișcări religioase fluctuante.
Într-o serie de țări occidentale Statul se implică în derularea aspectelor exterioare ale relațiilor dintre agenții vieții religioase. După cum este cunoscut, aceste relații sunt pașnice sau de luptă, în funcție de modul în care subiecții vieții religioase concep activitatea de misiune, de evanghelizare sau de propagandă religioasă. Pentru evitarea unor situații tensionate, legislațiile unor țări au stabilit normele pe care trebuie să le respecte orice Biserică sau organizație în desfășurarea activităților menționate.
Chiar și în unele din țările în care nu a avut loc separarea Bisericii de Stat, constituțiile sau legile cultelor stabilesc că statutele de organizare și funcționare ale cultelor se aprobă de organele de stat sau că organizarea și activitatea cultelor se fac conform legii cultelor.
În cea mai mare parte a țărilor occidentale, prin constituție sau legea cultelor, Statul își rezervă dreptul de a limita drepturile și libertățile religioase atunci cînd folosirea acestora pune în pericol securitatea națională, ordinea publică, bunele moravuri etc.
În concluzie, se poate afirma că majoritatea modelelor de relații Stat-Biserică din țările democratice occidentale se caracterizează printr-o mai redusă sau mai amplă participare a Statului la organizarea și funcționarea Bisericilor și la desfășurarea Statului în normarea cadrului de existență și activitate a cultelor; Statul controlează dacă agenții vieții religioase respectă constituția și legile țării; dreptul Statului de a cunoaște sau de a controla anumite aspecte ale organizării și activității cultelor; dreptul Statului de a interveni cu măsuri juridice, administrative și judecătorești când se produc ilegalități și anomalii în viața religioasă sau când credincioșii sunt nemulțumiți de anumite activități ale unor Biserici și organizații religioase etc.
Astăzi, foarte mulți savanți și specialiști în științe sociale și politice consideră că relațiile dintre domeniul politic și cel religios sunt esențiale pentru mersul și cunoașterea atât a vieții sociale, economice sau politice, cât și a celei religioase. Religia și instituțiile ei, Biserica în special, tind să devină un domeniu privilegiat pentru cercetătorii din sociologie, politologie, economie, relații internaționale, etc.
Am învățat ca motorul societăților umane este progresul științific și tehnic, dezvoltarea economică, lupta pentru interese și putere a claselor sociale. În asemenea concepții viața spirituală nu trebuie redusă la rolul uneia din multiplele manifestări ale colectivităților, căci Biserica nu este doar o instituție omenească oarecare, alături de școală, armată, justiție, fisc, sistemul sanitar, etc. Chiar și atunci când morala laică își îndeplinește corespunzător menirea în societate, morala religioasă și demersul educativ al bisericilor contribuie la prevenirea producerii faptelor imorale, la întărirea moralității societății. Spațiul spiritual al vieții umane, relevat omului și cultivat de către acesta din timpuri străvechi, nu poate fi anulat deoarece el este propriu și inseparabil calității de om. El nu poate fi ocupat în nici un chip de alte activități ale intelectului și afectului uman, cum sunt cele de ordin politic și ideologic, eventual economic sau științific. Dacă se lasă acest spațiu necultivat, ființa umană rămâne la dispoziția totală a manevrelor socio-politice, a veleitarilor de tot felul. Toată această neîmplinire spirituală echivalează cu un destin uman ratat, faptă pentru care nu există instanță umană de judecată a vinovaților și nici compensație, pentru cei ce suportă această fatală și ireparabilă pierdere.
Cultura și religia îi permit omului contemporan să obțină un act de identitate, un pașaport cu ajutorul căruia poate călători în toate țările, prin toate punctele nodale ale noii modernități. Știința, tehnologia, informatica, fac parte din dotările civilizației, ele nu pot însă înlocui și nici înlătura cultura, credințele, valorile spirituale.
Biserica este cea care are menirea să păstreze și să transmită aceste valori generațiilor viitoare. Cât privește B.O.R., esențial este ca ea să devină conștientă de faptul că are resurse interne (valorice, canonice, doctrinare, culturale și umane) care pot fi fructificate și la nivel social, politic, administrativ sau civic. Sinodalitatea, solidaritatea și viața comunitară, maleabilitatea doctrinară, baza culturală, logistică și administrativă ar putea fi puse în slujba societății întregi și ar putea, de exemplu, facilita înțelegerea și pătrunderea în societatea românească a principiului subsidiarității și a valorilor civice europene.
Importanța libertății religioase și în special al B.O.R. pentru România se trage și din reevaluarea la scară internațională a rolului pe care pot să-l joace trasăturile culturale majore ale unei națiuni sau civilizații. Cultura și, în special, religia (ca element cultural primordial), sunt din ce în ce mai des invocate în probleme de securitate și de relații internaționale. Pentru construcția europeană, deși aparent există alte priorități (de natură juridică, economică sau militară), cultura și identitatea culturală pot juca un rol absolut fundamental, fie pozitiv, integrator, fie dimpotrivă, de natură să frâneze, dacă nu să oprească această construcție.
În prezent, tot mai mulți sunt politologii, juriștii, economiștii, sociologii, teologii etc. din Apus care-și dau seama că unitatea europeană nu se definește sau se înfăptuiește doar pe baza parametrilor economici și ideologici. Într-adevăr, nu putem vorbi de unitate europeană fără ca cetățenii acestor țări, creștini catolici sau protestanți, să fi ajuns în posesia unor valori uman-creștine care să caracterizeze viața lor de zi cu zi. Ori, prin improprierea acestor valori care au fost și sunt păstrate și observate -în toată tradiția lor autentică- de creștinii ortodocsi din Răsăritul Europei, unde se află și astăzi marea familie a Bisericii Ortodoxe, creștinii din Occident contribuie și ei la realizarea unității spiritual religioase a Europei.
Redescoperirea și afirmarea acestor valori perene -patrimoniul comun al Europei medievale, care nu a cunoscut granițe între etniile și culturile sale- și contribuția pe care o poate aduce Biserica Ortodoxă la valorificarea valorilor creștin-umaniste, ramân factori determinanți și indispensabili în geneza unei Europe cu adevărat unite nu numai politic sau economic, ci și spiritual și moral-religios.
Așadar putem concluziona că în ceea ce privește Constituția României, aceasta prevede libertatea de religie, iar guvernul, în general, a respectat acest drept în practică; Guvernul acordă cel mai înalt nivel de recunoaștere unui numar de 17 culte, care pot beneficia de sprijin financiar din partea statului. Aceste culte recunoscute au dreptul de a înființa școli, a primi fonduri pentru a construi biserici, a emite programe religioase la radio sau televiziune, a cere licențe de emisie pentru frecvențe confesionale și de a se bucura de scutire de impozite. Guvernul a înregistrat de asemenea grupurile religioase fie ca fundații religioase și caritabile, fie ca asociații religioase non-profit. Legea permite întrunirile religioase pașnice.
Religiile cu cel mai înalt grad de recunoaștere au dreptul de a preda religia în școlile publice. Numai elevii care aparțin Cultelor legale au dreptul să urmeze ora de religie în învățământul public
În cazul în care anumite culte, clerici și credincioși consideră că au fost supuși la acte de intoleranță și discriminare din motive religioase sau confesionale, au la dispoziție căi și mijloace de apel la organele de stat administrative, legislative și judecătorești cu atribuții în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv a drepturilor și libertăților religioase, care au obligația legală de a aplica prevederile Constituției și ale altor acte normative referitoare la viața și libertatea religioasă. Totodată, dacă s-ar întâmpla ca aceste organe să nu-și facă datoria, clericii și credincioșii în cauză se pot adresa presei sau organismelor O.N.U. și ale Consiliului Europei, care au competența de a analiza cazurile concrete de încălcare a libertății religioase în statele membre, de a face recomandări guvernelor în cauză și chiar de a lua sau propune unele măsuri.
Cunoașterea obstacolelor care stau în calea libertății religioase, atât a celor subiective ce țin de acțiunea subiectivă și concretă a agenților sociali, cât și a celor obiective, care țin de nivelul de dezvoltare a societații românești și a masurilor și demersurilor care ar trebui întreprinse ar permite reluarea cursului normal pentru cultivarea acestei valori atât de însemnate pentru democratizarea și modernizarea societății românești.
În acest studiu nu am putut aborda și aprofunda multe aspecte și probleme ridicate de starea libertății religioase din România și nici ansamblul legilor statului român privind cultele religioase, acesta fiind un subiect inepuizabil. De aceea am încercat sa punctez actele normative cele mai importante, elaborate de instituțiile statului, îndeosebi după revoluția din 1989.
BIBLIOGRAFIE
Andreescu, Gabriel, Biserica Ortodoxă Română și integrarea europeană, Edit. Lumina Lex, București, 2001.
Anghel, Petre, Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării, București, 2003.
Busuioc, Ioan, Dicționar de drept constituțional și administrativ, Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1978.
Boia, Lucian, Istorie și mit in conștiința românească, Edit. Humanitas, București, 1997
Idem, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualitații românesti, Iași, 1995
Casian, Galațeanul, Ortodoxia și noua realitate Europeană, V.O. iulie, 1993.
Cândea, Virgil, Ortodoxia în istoria românilor, V.O. nr. 122, 1994.
Chițescu Nicolae, Relațiile interortodoxe ale B.O.R., O, nr. 2, 1968.
Clocotici, Dorin, Curs de Teoria Generală a Dreptului, Edit. Europolis, Constanța, 1999.
Constituția României.
Coman, Constantin, Religia de piață, V.O. nr.141, 1994.
Idem, Ortodoxia sub presiunea istoriei, V.O. nr. 94, 1993.
Cuciuc, Constantin, Introducere in sociologia religiilor, Edit. Gnosis, București, 1995
David, Petru, Invazia sectelor, Edit. Crist, București, 1997.
Idem, Ecumenismul, factor de stabilitate in lumea de astazi, Edit. Gnosis, Bucuresti, 1998.
Dobrater, Lucian, In viziunea IPS Bartolomeu Anania “Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică“, Evenimentul Zilei, 16 apr. 1998.
Documente de bază ale Comunitații si U.E., 2002
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituțional comparat, Edit. Lumina Lex, București, 1996.
Durandin, Catherine, Istoria românolor, Trad.Edit Inst. European, 1998.
Dură, Ioan, Revizuirea Constituției României o necesitate imperioasă. Insuficiențe ale actualei Constituții din perspectiva creștină, Bruxelles, 1999.
Idem, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române !945-1989, Edit. Ramida, București, 1994.
Dură, Nicolae, Bisericile Europei și Uniunea Europeană; ecumenism, reconciliere creștină și unitate europeană, S.T. nr.3-4, 2001.
Idem, Principiile canonice fundamentale de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe și reflectarea lor în legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Sf, Ap. Andrei, 2001.
Idem, Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și protecția lor juridică, Ortodoxia 2004, Nr. 3-4.
Dragușanu, Tudor, Drept constituțional și instituții politice, București, 1998.
Fonta, Ilie, Libertatea religioasa in România, Edit. Stephanos,București, 1996.
Idem, Libertatea religioasa în lumea contemporană, Edit. Stephanos, București, 1998
Floca, Ioan, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1990.
Idem, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea, catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, O. nr.3, 1988.
Joantă Sorin, Administrație bisericească și legislație, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 2001.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituționala a Romaniei, Edit Humanitas, București,1998.
Iacob, O., Biserica dominantă și egala indreptațire a cultelor, Arad, 1992.
Ioan, Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, Edit. Humanitas, București, 1995.
Ionescu, Cristian, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Edit. Lumina Lex, București, 1997.
Ivan, Ioan, Statutele de organizare a cultelor religioase din România, S.T. 3-4, 1952.
Idem, Invățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat, Sibiu, 1971.
Legea pentru regimul general al cultelor religioase din România, Edit. M.C., București, 1951.
Legea si statutele cultelor religioase din România, Edit. Ministerului Cultelor, București, 1951.
Leicu, Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, București, 1998.
Meslin, Michel, Știința religiilor, Edit. Humanitas, București, 1993.
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului in practica Curții europene a drepturilor omului si in Constituția României, Edit. All Beck, București, 2001.
Muraru, Ioan, Constituțiile României. Texte, note, prezentare comparată, București, 2001.
Nae, Aurel, O pagină de smerită rugăciune contemporana a neamului și a Europei, V.O. nr. 101, 1993.
Netea, Vasile, Conștiința originii comune și a unitații naționale in istoria poporului român, Bucuresti, 1980.
Pârvu, Constantin, Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Pitulescu, Ioan; Abraham, Pavel, Dicționar de termeni juridici uzuali, Edit. Național, Bucuresti, 1997.
Popescu, Corneliu Liviu, Autonomia locală și integrarea europeană, București, 1999.
Popescu, V., Libertatea cultelor religioase din România, O., 1953.
Idem, Hristos, Biserică, Societate, Edit. Institutului Biblic, București, 1998.
Idem, Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996.
Preda, Radu, Biserică și stat, Edit. Scripta, Cluj, 1999.
Rusu, Ion, Forma de guvernamânt. Drept constituțional, Edit. Lumina Lex, București, 1997.
Tiberiu, Diana, Protecția penala a drepturilor omului, București, 1997.
Tinca, Ovidiu, Drept comunitar general, București, 2002.
Tudor, Alexandru, Suveranitatea naționala si integrarea europeană, Polirom, Iași, 2002.
Valdman, Traian, Forumul european “Două milenii de cultură creștină“, V.O. nr.100, 1993.
Velasco, Martin, Introducere in fenomenologia religiei, Polirom, Iași, 1997
Voicu, Marin, Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, Edit Lumina Lex, București, 2001
Severin, Adrian, Construcția europeană și valorile creștine, Ziua, 12 feb., 2003.
Speranță, V.G., Dovezi de toleranța religioasă în Țarile Române, BOR 7-8, 1965.
Stan, Liviu, Relațiile dintre Biserica și Stat, O. nr. 3-4, 1952.
Idem, Legislația Bisericii Ortodoxe Romane în timpul arhipastoririi Prea Fericitului parinte Patriarh Justinian, O. nr. 2, 1968.
Idem, Biserică și cult în dreptul internațional, O. nr. 4, 1955.
Idem, Legea cultelor, S.T. nr. 9-10, 1949.
Idem, Principii canonice de bază ale ortodoxiei oglindite în legislația Bisericii Ortodoxe Române, O. nr. 2, 1968.
Idem, Diaspora ortodoxă, BOR, 11-12, 1950.
Idem, Despre autocefalie, O. nr. 3, 1956.
Idem, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, S.T. nr. 7-8, 1949.
Stanciu, S., Trecerea de la un cult la altul. Legi și deciziuni, T.R 31-33, 1948.
Stoleru, Nicolae, Libertatea și obiecția de conștiință, V.O, octombrie, 1995.
Stolnici, Bălăceanu- Constantin, Ignoranța, rea credință sau misionarism, V.O. nr 141, 1995.
Șandor, S, Relația Stat-Biserică, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2, 2002 .
BIBLIOGRAFIE
Andreescu, Gabriel, Biserica Ortodoxă Română și integrarea europeană, Edit. Lumina Lex, București, 2001.
Anghel, Petre, Instituții europene și tehnici de negociere în procesul integrării, București, 2003.
Busuioc, Ioan, Dicționar de drept constituțional și administrativ, Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1978.
Boia, Lucian, Istorie și mit in conștiința românească, Edit. Humanitas, București, 1997
Idem, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualitații românesti, Iași, 1995
Casian, Galațeanul, Ortodoxia și noua realitate Europeană, V.O. iulie, 1993.
Cândea, Virgil, Ortodoxia în istoria românilor, V.O. nr. 122, 1994.
Chițescu Nicolae, Relațiile interortodoxe ale B.O.R., O, nr. 2, 1968.
Clocotici, Dorin, Curs de Teoria Generală a Dreptului, Edit. Europolis, Constanța, 1999.
Constituția României.
Coman, Constantin, Religia de piață, V.O. nr.141, 1994.
Idem, Ortodoxia sub presiunea istoriei, V.O. nr. 94, 1993.
Cuciuc, Constantin, Introducere in sociologia religiilor, Edit. Gnosis, București, 1995
David, Petru, Invazia sectelor, Edit. Crist, București, 1997.
Idem, Ecumenismul, factor de stabilitate in lumea de astazi, Edit. Gnosis, Bucuresti, 1998.
Dobrater, Lucian, In viziunea IPS Bartolomeu Anania “Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică“, Evenimentul Zilei, 16 apr. 1998.
Documente de bază ale Comunitații si U.E., 2002
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituțional comparat, Edit. Lumina Lex, București, 1996.
Durandin, Catherine, Istoria românolor, Trad.Edit Inst. European, 1998.
Dură, Ioan, Revizuirea Constituției României o necesitate imperioasă. Insuficiențe ale actualei Constituții din perspectiva creștină, Bruxelles, 1999.
Idem, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române !945-1989, Edit. Ramida, București, 1994.
Dură, Nicolae, Bisericile Europei și Uniunea Europeană; ecumenism, reconciliere creștină și unitate europeană, S.T. nr.3-4, 2001.
Idem, Principiile canonice fundamentale de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe și reflectarea lor în legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Sf, Ap. Andrei, 2001.
Idem, Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și protecția lor juridică, Ortodoxia 2004, Nr. 3-4.
Dragușanu, Tudor, Drept constituțional și instituții politice, București, 1998.
Fonta, Ilie, Libertatea religioasa in România, Edit. Stephanos,București, 1996.
Idem, Libertatea religioasa în lumea contemporană, Edit. Stephanos, București, 1998
Floca, Ioan, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1990.
Idem, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea, catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, O. nr.3, 1988.
Joantă Sorin, Administrație bisericească și legislație, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 2001.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituționala a Romaniei, Edit Humanitas, București,1998.
Iacob, O., Biserica dominantă și egala indreptațire a cultelor, Arad, 1992.
Ioan, Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, Edit. Humanitas, București, 1995.
Ionescu, Cristian, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Edit. Lumina Lex, București, 1997.
Ivan, Ioan, Statutele de organizare a cultelor religioase din România, S.T. 3-4, 1952.
Idem, Invățătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat, Sibiu, 1971.
Legea pentru regimul general al cultelor religioase din România, Edit. M.C., București, 1951.
Legea si statutele cultelor religioase din România, Edit. Ministerului Cultelor, București, 1951.
Leicu, Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, București, 1998.
Meslin, Michel, Știința religiilor, Edit. Humanitas, București, 1993.
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului in practica Curții europene a drepturilor omului si in Constituția României, Edit. All Beck, București, 2001.
Muraru, Ioan, Constituțiile României. Texte, note, prezentare comparată, București, 2001.
Nae, Aurel, O pagină de smerită rugăciune contemporana a neamului și a Europei, V.O. nr. 101, 1993.
Netea, Vasile, Conștiința originii comune și a unitații naționale in istoria poporului român, Bucuresti, 1980.
Pârvu, Constantin, Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Pitulescu, Ioan; Abraham, Pavel, Dicționar de termeni juridici uzuali, Edit. Național, Bucuresti, 1997.
Popescu, Corneliu Liviu, Autonomia locală și integrarea europeană, București, 1999.
Popescu, V., Libertatea cultelor religioase din România, O., 1953.
Idem, Hristos, Biserică, Societate, Edit. Institutului Biblic, București, 1998.
Idem, Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996.
Preda, Radu, Biserică și stat, Edit. Scripta, Cluj, 1999.
Rusu, Ion, Forma de guvernamânt. Drept constituțional, Edit. Lumina Lex, București, 1997.
Tiberiu, Diana, Protecția penala a drepturilor omului, București, 1997.
Tinca, Ovidiu, Drept comunitar general, București, 2002.
Tudor, Alexandru, Suveranitatea naționala si integrarea europeană, Polirom, Iași, 2002.
Valdman, Traian, Forumul european “Două milenii de cultură creștină“, V.O. nr.100, 1993.
Velasco, Martin, Introducere in fenomenologia religiei, Polirom, Iași, 1997
Voicu, Marin, Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, Edit Lumina Lex, București, 2001
Severin, Adrian, Construcția europeană și valorile creștine, Ziua, 12 feb., 2003.
Speranță, V.G., Dovezi de toleranța religioasă în Țarile Române, BOR 7-8, 1965.
Stan, Liviu, Relațiile dintre Biserica și Stat, O. nr. 3-4, 1952.
Idem, Legislația Bisericii Ortodoxe Romane în timpul arhipastoririi Prea Fericitului parinte Patriarh Justinian, O. nr. 2, 1968.
Idem, Biserică și cult în dreptul internațional, O. nr. 4, 1955.
Idem, Legea cultelor, S.T. nr. 9-10, 1949.
Idem, Principii canonice de bază ale ortodoxiei oglindite în legislația Bisericii Ortodoxe Române, O. nr. 2, 1968.
Idem, Diaspora ortodoxă, BOR, 11-12, 1950.
Idem, Despre autocefalie, O. nr. 3, 1956.
Idem, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, S.T. nr. 7-8, 1949.
Stanciu, S., Trecerea de la un cult la altul. Legi și deciziuni, T.R 31-33, 1948.
Stoleru, Nicolae, Libertatea și obiecția de conștiință, V.O, octombrie, 1995.
Stolnici, Bălăceanu- Constantin, Ignoranța, rea credință sau misionarism, V.O. nr 141, 1995.
Șandor, S, Relația Stat-Biserică, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2, 2002 .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Biserica Si Statul (ID: 167441)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.