Biserica Si Societatea In Judetul Gorj (1864 1900)

În epoca modernă, ca de altfel în întreaga istorie națională, biserica s-a remarcat ca instituție fundamentală a statului care a conștientizat prin reprezentanții săi rolul pe care îl are în societate și modul în care trebuie să se implice la rezolvarea problemelor din comunitățile pe care le slujea. Am încercat prin intermediul acestei lucrări să identific cât mai multe din legăturile pe care biserica le-a construit și consolidat în comunitățile gorjene precum și aspecte legate strict de viața ortodoxă sau starea materială a reprezentanților săi. Demersul meu științific s-a bazat în primul rând pe studiul arhivelor locale și naționale, deoarece nu sunt prea multe lucrări care să se apropie de tema pe care am propus-o pe de o parte , iar pe de alta cele care sunt, sunt mai vechi. Studiul documentelor din arhivele din Gorj, Dolj și Vâlcea au avut cel mai important rol în elaborarea lucrării. Am identificat foarte multe documente inedite, pe care le-am coroborat cu cele deja studiate, încercând să evidențiez, măcar în parte importanța bisericii în societate și relația ei cu comunitatea locală. Alte documente au fost identificate și studiate la Arhivele Naționale București, în principal fondul Ministerului de Interne și cel al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Lucrarea este structurată pe șase capitole , fiecare în parte încercând să surprindă aspectele importante din viața bisericii gorjene precum: legislația care a produs mari schimbări ale raportului stat-biserică și implicit comunitate-biserică, relația biserică – comunitatea gorjeană, aspecte ale vieții ortodoxe, situația materială a clerului sau participarea preoților gorjeni la marile evenimente politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea .

În primul capitol am prezentat noile raporturi care se stabilesc între stat și biserică în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, prnind de la legislația elaborată în perioada 1863-1864, care va determina o schimbare radicală a raporturilor stat- biserică și, de asemenea, o schimbare în ceea ce privește starea materială a reprezentanților bisericii. După legea secularizării din decembrie 1863, când averile mănăstirilor închinate trec în proprietatea statului, a urmat legea comunală și codul civil din 1864 când bisericii i se ia o atribuție însemnată și anume întocmirea actelor de stare civilă care trece de la preot la primar, ce devine astfel și ofițerul stării civile. Statul prin legea instrucțiunii publice din 1864 preia sarcina de a înființa și de a întreține seminariile, care pregăteau viitorii preoți. Legea călugăriei din noiembrie 1864 a avut rolul de a reduce numărul călugărilor, care era destul de mare. Statul preia astfel controlul asupra comunității monahale, care se afla sub întreținerea sa. În același an 1864 este elaborată și Legea sinodală, prin care se constituie Sinodul general ca organism unic de conducere a bisericii ortodoxe și , totodată, se proclamă principiul autocefaliei bisericii ortodoxe române, ca un deziderat ce trebuia înfăptuit. În primii ani de la urcarea sa pe tronul României, Carol I va continua opera de reformare a bisericii, fiind elaborate în 1872, 1873 și 1874 mai multe documente care priveau organizarea bisericii și obligația comunelor de a le întreține. După proclamarea independenței de stat în 1877 și recunoașterea internațională prin tratatele de la San-Stefano și Berlin, un alt deziderat este realizat. Acest deziderat a fost proclamarea și recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia de la Constantinopol la 25 aprilie 1885. Perioada următoare este marcată de legea din anul 1893, sau legea lui Take Ionescu, care reorganizează biserica reducând numărul parohiilor și al preoților parohi, unii devenind supranumerali. Această lege a încercat să rezolve în principal problema stării materiale a clerului, fără să se obțină însă, rezultatele dorite. Toată această legislație nu face decât să ne arate subordonarea bisericii față de stat, care se implică din ce în ce mai mult în viața acesteia. Capitolul al II lea este dedicat vieții economice și sociale din județul Gorj din a doua jumătate a secolului al XIX lea, fiind prezentate ocupațiile tradiționale, dar și cele moderne care-și fac apariția în județ, schimbările care au loc în societate în această perioadă sau cele demografice. Apar în acest capitol informații despre introducerea culturii tutunului în județul Gorj, despre condițiile cultivării acestuia sau despre încercările de identificare a unor cărbuni de piatră, mai ales în zona nordică a județului. Pornind de la principalele reforme și anume legea agrară , legea comunală și legea instrucțiunii publice din anul 1864 s-a încercat evidențierea acelor aspecte care au avut un impact deosebit în viața comunității gorjene și care au marcat într-un fel sau altul modernizarea societății. Sunt bine evidențiate relațiile dintre proprietari și țărani, nemulțumirile provocate de aplicarea legii agrare. Proprietarii, în cea mai mare parte a lor au cedat terenuri care, nu puteau fi cultivate, pe „ogașe și râpe” sau au falsificat listele cu țăranii clăcași, fapt ce a atras numeroase nemulțumiri și reclamații. Astfel, o lege care trebuia să vină în sprijinul țăranilor , printr-o aplicare defectuoasă generează alte probleme pentru aceștia. Preocuparea autorităților pentru modernizarea relațiilor din lumea satului la nivelul tuturor instituțiilor precum și stabilirea unui nou statut pentru biserică și reprezentanții săi sunt de asemenea prezentate în lucrare. Lucrarea are o serie de statistici despre evoluția demografică a județului și a orașului Târgu-Jiu. Acesta din urmă este prezentat în a doua jumătate a secolului al XIX lea pornind de la evoluția demografică, principalele străzi, meseriile, școlile și bisericile. În acest capitol sunt evidențiate câteva personalități gorjene, a căror notorietate va trece granițele județului precum Vasile Lascăr, primar al orașului Târgu-Jiu și mai apoi ministru de interne sau Gheorghe Magheru, cunoscut încă din timpul revoluției de la 1848 sau Christian Tell, revoluționar și apoi ministru cultelor și instrucțiunii publice. Viața ortodoxă a bisericii gorjene după 1864 constituie titlul celui de al treilea capitol, în care au fost surprinse toate problemele pe care biserica din perspectiva instituției care veghează la morala creștină și la realizarea unui serviciu religios pornind de la acest scop. Acest capitol intră de fapt în miezul lucrării prin toate aspectele vieții religioase, pe care le tratează. În fruntea bisericii gorjene pe toată perioada la care ne raportăm s-a aflat protoiereul Ștefan Nicolescu, care printr-o bună colaborare cu celelalte instituții, prin sprijinul acordat celor pe care-i conducea și prin implicarea în rezolvarea problemelor cu care inevitabil se confruntau bisericile și preoții a reușit să întroneze o stare de încredere și respect, rămânând în această funcție din 1870 și până în anul 1909. Protoiereul Ștefan Nicolescu a reușit să apere interesele preoților și bisericii gorjene, bucurându-se și de aprecierea episcopilor care au condus Episcopia Râmnicului. Tactul și diplomația protoiereului gorjean a făcut ca toate neînțelegerile cu comunitatea laică să fie rezolvate fără mari probleme. Sunt realizate statistici privind numărul bisericilor și al preoților fiind evidențiate problemele care au determinat unele creșteri sau scăderi conform statisticilor. Legea privind înmormântările din martie 1864 va încerca să rezolve problema cimitirelor, care existau în curtea fiecărei biserici. Noua lege prevedea înființarea de cimitire în depărtare de cel puțin 200 de metri de la marginea fiecărui sat sau oraș. În orașul Târgu-Jiu,în anul 1870 se opresc înmormântările în curțile bisericilor Sf.Voievozi, Sf.Apostoli și Sf.Împărați dispunându-se provizoriu, ca acestea să se facă numai la biserica Sf.Nicolae, întrucât se afla la marginea orașului. O problemă care a apărut prin aplicarea acestei legi a fost legată de acordarea locului pentru realizarea cimitirului de către comună. În a doua jumătate a secolului al XIX-ease va rezolva , în mare măsură una din problemele majore ale bisericii, este vorba de înlocuirea treptată a bisericilor de lemn cu cele de zid. Cu siguranță, și în perioada următoare vom mai întâlni biserici de lemn, dar numărul lor este în scădere. Majoritatea acestora se aflau în cimitire, fiind deci anterioare legii din 1864 privind cimitirele și înmormântările. Starea bisericilor, a odoarelor și a cărților de cult se verifica anual de către protopopul județului sau de preoții exarhi. După 1870 sunt numeroase cereri de construcție, de reparații sau de refacere a bisericilor, fie de către locuitorii comunelor, fie de către proprietarul locului. Evident, că între bisericile ridicate de comunitate și cele ridicate de proprietari există o deosebire majoră ce are la bază factorul economic. Astfel, în timp ce majoritatea bisericilor ridicate de locuitori sunt de lemn, cele ridicate de proprietari sunt de zid. Interesante sunt datele referitoare la numirile de preoți, care trebuiau să realizeze mai întâi acte de învoială cu cei pe care urma să-i păstorească, apoi primeau dovada de bună purtare de la primărie și cea de căsătorie, urmând apoi să primească acordul episcopiei pentru hirotonire. Trecerea de la preoții grămătici la cei care aveau seminarul, construirea de biserici de zid sau circulația cărților religioase, care erau atât de necesare deoarece cele vechi erau în scrise în chirilică și mai ales destul de deteriorate sunt alte aspecte prezentate în acest capitol. Ridicarea gradului de cunoștințe după înființarea seminariilor a determinat creșterea interesului din partea clerului de a se organiza, de a schimba într-un fel situația în care se afla, prin intermediul conferințelor care din 1900 devin anuale, iar până atunci sunt accidentale. În acest capitol un loc aparte îl ocupă circulația cărții religioase, carte, care avea menirea de a aduce în fața preoților toate elementele de noutate legate de serviciul religios. Reclamațiile referitoare la starea morală a clerului sau problema pedepselor se regăsesc, de asemenea în acest capitol, constituit în cea mai mare măsură pe baza documentelor de arhivă. Unele reclamații împotriva preoților nu aveau motive reale. Pentru că resursele materiale ale preoților erau limitate mulți dintre ei caută alte modalități de a-și suplimenta veniturile prin alte afaceri. O afacere era comerțul cu băuturi spirtoase, care însă, nu era permis unui preot. Datorită numărului mare de plângeri îndreptate împotriva preoților se înființează în anul1879, la protoierie o condică, pentru notarea abaterilor săvârșite de preoți de la datoriile lor, spre a se ști în orice moment conduita trecută a acestuia. Într-o lume dominată de sărăcie cum este cea a satului românesc din secolul al XIX lea și în condițiile în care bisericii îi fuseseră luate pământurile prin legea secularizării precum și o serie de privilegii de care se bucurase până la Alexandru Ioan Cuza, starea materială a clerului a reprezentat o problemă pentru această perioadă, problemă care se regăsește în capitolul al IV lea. Acest capitol este dedicat situației economice a bisericii și reprezentanților săi. Reformele adoptate de Alexandru Ioan Cuza în anii 1863-1865, urmate apoi de legile și regulamentele din anii 1872, 1873, 1874 și 1893 au avut drept consecință schimbarea statutului bisericii în raport cu instituțiile laice, iar în plan economic au subordonat biserica comunei și locuitorilor. Legea secularizării averilor mănăstirești, din 1863 a adus mănăstirile din starea de proprietari, în starea de subvenționate de stat, fapt ce a atras după sine greutăți materiale pentru acestea, reducerea numărului de călugări, pierderea privilegiilor de a întreține școli și spitale. Mănăstirile pierd importante bogății, care le aduseseră în asemenea situații privilegiate și ajung la mâna statului care la rândul său era destul de lipsit de experiență și de resurse materiale. Legislația elaborată în vremea lui Al.ICuza i-a determinat pe reprezentanții bisericii să-l considere pe domnitor, principalul vinovat pentru starea materială proastă a clerului din a doua jumătate a secolului al XIX –lea. Chiar dacă din dorința de a avea preot la biserică locuitorii încheie învoieli avantajoase , în cele mai multe cazuri, pentru biserică nu le respectă, cum nici autoritățile comunale nu respectă de multe ori legea prin care trebuiau să întrețină biserica. Există în a doua jumătate a secolului al XIX lea foarte multe plângeri ale preoților la protoierie, împotriva primarilor și sătenilor care nu-și respectă învoielile, preoții fiind dependenți de beneficiile economice ale acestora. Legea comunală din 1864 precum și legea rurală din august același an stabileau în termeni clari obligația comunei de a întreține biserica și pe cei ce o slujeau, obligația comunei de a împroprietării biserica cu 17 pogoane de pământ, suprafață considerată suficientă pentru întreținerea clerului și cântăreților, dacă această prevedere s-ar fi aplicat. Mulți preoți semnează acte de învoială cu comuna și sătenii săi sperând că acestea vor fi și îndeplinit. După 2-3 ani de așteptare din partea preoților pentru a fi respectate învoielile, aceștia recurg la plângeri sau amenințări că părăsesc parohia. Cu siguranță legislația din această perioadă a avut și efecte pozitive prin reconsiderarea statutului preoților în societate, devenind salariați și mai apoi pensionari, chiar dacă cuantumul acestora nu era foarte mare. Un capitol consistent din punct de vedere al informației este capitolul al V lea, care tratează biserica și problemele comunității gorjene. În acest capitol sunt surprinse legăturile dintre biserică și instituțiile laice locale , precum școala sau comuna, acțiunile filantropice sau problemele legate de concubinaj și eradicarea sa. Relațiile pe care biserica le stabilește cu celelalte instituții sunt de colaborare și sprijin. În toate comisiile de examen de la sfârșit de an școlar preotul este nelipsit, cum și învățătorii sunt obligași pe parcursul anului să meargă duminicile cu elevii al slujbă. Se stabilesc relații de colaborare cu armata, reprezentanții bisericii fiind nelipsiți la evenimentele de depunere a jurământului sau de ridicare în grad, ba mai mult în anul 1874, la 4 februarie, preotul Petre Ștefulescu este numit preot al armatei teritoriale, după cum s-a făcut precizarea în capitolul cinci. Cele mai complexe sunt relațiile cu primăria și locuitorii comunei. Preoții participă alături de autoritățile locale la realizarea recensământului în comunele județului. Primarul prin prerogativele sale de întocmire și distribuire a bugetului are foarte multă influență asupra vieții bisericii la nivel local, luând de multe ori decizii subiective în legătură cu reprezentanții bisericii, așa după cum am menționat în prezenta lucrare. Evident că, un rol aparte îl are legătura cu Episcopia Râmnicului Noului Severin, fiind astfel prezentate toate vizitele pe care episcopii le-au făcut în județul Gorj, dar și aprecierile acestora despre realitatea pe care au întâlnit-o. Activitatea filantropică a fost o trăsătură specifică bisericii, toate actele de acest gen erau în primul rând popularizate la biserică. Inundațiile devastatoare din Moldova din anul 1865, apoi cele din Spania au determinat biserica prin reprezentanții săi să facă apel la populație pentru a veni în sprijinul celor oropsiți de soartă, adunând îmbrăcăminte sau alte materiale, care erau donate celor care aveau nevoie. Seceta care a făcut ravagii în 1872 sau 1874 aducând foamete a determinat numeroase rugăciuni de ploaie ale preoților, însuși ministrul de interne cere de mai multe ori realizarea unor astfel de rugăciuni în fiecare județ. Implicarea bisericii, prin reprezentanții săi în rezolvarea problemelor comunității ne arată preocuparea acestora pentru enoriașii pe care-i păstoresc.

Biserica este cea mai perenă instituție a statului român și ca atare nu a rămas indiferentă la marile probleme politice ale perioadei la care face referire prezenta lucrare. Marile momente din istoria națională au avut sprijinul bisericii, fie material, dar mai ales spiritual Alături de oamenii politici și intelectualii vremii s-au aflat și reprezentanții bisericii în realizarea unirii din 1859, a aducerii prințului străin, a elaborării constituției din 1866, a obținerii prințului străin, a obținerii independenței și a modernizării societății românești în genere. Fiecare reformă a statului român, ce s-a înfăptuit în a doua jumătate a secolului al XIX lea, de la Al.I.Cuza și până la Carol I s-a bazat pe sprijinul bisericii, prin popularizarea în rândul sătenilor în zilele de sărbătoare și de duminică, dar și prin contribuția efectivă la punerea în aplicare a unor legi. Supărarea față de domnul unirii, Al.I.Cuza, care le-a luat o serie de privilegii s-a materializat în trecerea sub tăcere a morții sale. Acest lucru se întâmpla, în condițiile în care Napoleon III, care a murit în același an cu Cuza, 1873, se bucură de slujbe de pomenire. Vizita domnitorului Carol I în județul Gorj, în mai 1873 a reprezentat un eveniment deosebit de important la care contribuția preoților și învățătorilor a fost extrem de valoroasă pentru mobilizarea maselor și popularizarea evenimentului. Biserica prin reprezentanții săi și-a demonstrat, odată în plus, rolul său de instituție fundamentală a statului, cu prilejul războiului de independență. Constituirea de comitete clericale cu rolul de a aduna ofrande și materiale pentru desfășurarea războiului și participarea pe front în calitate de preoți ai armatei . Marile răscoale țărănești de la sfârșitul secolului al XIX lea care au scos la iveală marile probleme ale societății românești, preponderent rurală,s-au bucurat de sprijinul preoților, nemulțumiți la rândul lor de starea materială pe care o aveau. În județul Gorj mișcările țărănești din 1888, ce au avut o amploare mai mare în comunele din zona nordică a județului, din 1891, 1900 și 1907 au evidențiat solidaritatea preoților cu nemulțumirile țăranilor, care toate aveau la bază aceeași cauză principală și anume nerespectarea învoielilor dintre proprietari și țărani, dar și starea de sărăcie a locuitorilor. Moartea generalului Gheorghe Magheru, gorjean de frunte și sprijinitor de seamă al bisericii din satul său Cojani, a generat o emoție deosebită în rândul gorjenilor, clerul participând la toate manifestările prilejuite de aducerea corpului său de la București și înmormântarea în cimitirul orașului la loc de frunte. Cercetările fondurilor arhivistice au avut rolul de a scoate la iveală aspecte relevante și inedite despre ceea ce a însemnat biserica și rolul ei în societatea modernă din veacul XIX, dar și transformările pe care ea însăși le parcurge în această etapă istorică. Greutățile pe care societatea românească le parcurge prin pașii timizi ce-i face spre modernizare, se regăsesc și în viața bisericii. Cele mai multe documente din fondul Protoieriei județului Gorj, au fost cercetate pentru prima dată și au avut rolul de a arăta modul în care biserica a știut sau nu să se adapteze schimbărilor ce au loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.