Biserica Ortodoxă Română ȘI Securitatea Națională

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ

Introducere

Capitolul I: Securitatea umană – aspecte psiho-morale și religioase

Relația dintre Biserică și securitatea umană

a) Contribuții ale reprezentanților Bisericii și ai altor religii în domeniul securității sociale

2. Aspecte psiho-morale

a) Omul – “ființă problematică”, existență nevrotică, conștiință pervertită, „persoană – limită” – vectori de insecuritate

b) Imoralitatea și tulburările psihomorale – provocări la adresa securității

c) Terapia morală – o coordonată esențială a securității

3. Aspecte religioase

a) Propovăduirea de către Biserică a valorilor morale în societate, o esențială coordonată a securității

b) Repere scripturistice ale misiunii Bisericii în lume

c) Viețuirea autentică creștină – un apostol al valorilor morale pentru societate

d) Rolul educațional – formativ al instituției Bisericii

Capitolul II: Educația religioasă – vector de securitate modernă

Educația religioasă – resort de securitate

a) Considerații istorice asupra implicării Bisericii în procesul educației

b) Considerații juridice cu privire la educația religioasă

c) Educația în familia creștină o bază pentru educația de securitate

e) Câteva referințe ale educației religioase în Uniunea Europeană

f) Identificarea vulnerabilităților sistemului educațional (sărăcia, abandonul, și dezinteresul elevilor de a învăța carte, frauda la examene)

g) Aspecte practice ale conlucrării Bisericii cu Școala – Propuneri de activitati misionare

Cultura de securitate și religia

a) Formarea de atitudini, conduite și modele de gândire, interiorizarea valorilor – aspecte ale culturii de securitate

b) Considerații asupra securității colective – omul membru al cetății sale

c) Cultura de securitate și denaturarea mesajului religios

d) Conștiința, atitudinea și conduita – subiecții culturii de securitate

e) Formarea culturii de securitate prin dezvoltarea aptitudinilor

Calitatea vieții – vector al securității umane

a) Calitatea vieții umane – premisă a dezvoltării conceptului de securitate modernă

b) Individualismul – eșecul existențial al persoanei umane în contemporaneitate

c) Filantropia Bisericii Ortodoxe Române – vector al creșterii calității vieții românilor

Capitolul III: Biserica Ortodoxă Română – scut al identității românești și vector de securitate

Biserica Națională și afirmarea identității românești

a) Amenințări la adresa afirmării Identității Naționale

b) Coordonatele afirmării Identității Naționale

c) Strategia privind cultivarea Identității Naționale

d) Considerații cu privire la Identitatea Națională în spațiul integrator NATO și UE

e) Susținerea Identității Naționale prin credința ortodoxă și Biserica Ortodoxă Română

2. Evaluarea fenomenului migrației – soluții pastorale și sociale ale Bisericii Ortodoxe Române

a) Aspecte canonice privind poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra diasporei ortodoxe

b) Identificarea resurselor și a valorilor BOR în vederea formării unei strategii misionar-pastorale pentru gestionarea și minimalizarea efectelor negative ale fenomenului migrației

3. Biserica Ortodoxă Română – factor generator de securitate

a) Intervențiile psihologice cu caracter manipulator și „marketingul” ideologic – riscuri la adresa securității

b) Reacția Bisericii față de provocările postmodernismului

c) Biserica Ortodoxă Română – factor generator de securitate prin persuasiune

Concluzii

Propuneri

Bibliografie selectivă

Anexe

Introducere

Justificarea alegerii temei de cercetare

De-a lungul timpului s-a discutat și s-a încercat să se stabilească rolul Bisericii în societate dar încă nu s-a definit sistematic și limpede importanța pe care o poate juca Biserica în demersul întemeierii unei lumi sigure, prospere, fericite, pașnice și echilibrate în toate aspectele ei.

Lipsa referirilor și a abordării academice a rolului Bisericii în dinamica conceptului de securitate”, ne-au determinat să tratăm acest subiect, de o importanță deosebită..

Deși cercetarea pe această temă este de domeniul pionieratului, totuși este demnă de menționat implicarea Vaticanului în problemele de securitate, iar această realitate reprezintă o invitație foarte serioasă adresată Bisericilor Naționale, pentru a se ocupa de această problemă.

Obiectivele cercetării

Printre direcțiile cercetării pe care ne-am propus să o facem enumerăm următoarele:

• Găsirea de răspunsuri la una dintre cele mai mari întrebări ale securității: “Care sunt bazele unui sistem de pace universală.”

• Stimularea coordonării între instituțiile laice și Biserică.

• Evidențierea misiunii Bisericii ca fiind un pilon de adevărată susținere a securității umane

• Cunoașterea surselor insecurității ce implică și scanarea spațiului religios.

• Crearea unui sistem de auto-ajutor cu sprijinul Bisericii.

• Rolul Bisericii în cultivarea și promovarea continuității și unității de neam, contribuind la dezvoltarea în mediul românesc a conceptului de securitate a spațiului de interes.

• Definirea Bisericii Ortodoxe ca actor tot atât de important precum statul-națiune în definirea securității internaționale.

• Conectarea Bisericii Ortodoxe la rețeaua globală de interdependență a securității.

• Crearea unei identități comune europene parte componentă a misiunii Bisericii.

• Aportul Bisericii Ortodoxe în medierea conflictului dintre adepții globalizării forțate și cei ai menținerii suveranității naționale sau a individualității entităților statale.

• Importanța implicării Bisericii Ortodoxe în amortizarea rupturilor psihologice și afective dintre conducătorii unei societăți și membrii ei precum și a comentariilor cu impact social paralizant și destabilizator în cazul actelor teroriste.

• Locul și contribuția politicii externe a Bisericii în rezolvarea tensiunilor diplomatice dintre state – o nouă dimensiune a securității.

• Cultivarea tradițiilor prin Biserică – liant al unității și identității de neam, premisă a securității naționale.

• Evidențierea contribuției Bisericii Ortodoxe și a Creștinismului în general la dezvoltarea unei culturi a păcii pentru un concept nou al dezvoltării.

• Înțelegerea dimensiunii creștine ca și o componentă importantă a diplomației apărării care are rolul de a construi și a menține încrederea între state, a preveni conflictele, a interveni în operațiunile în sprijinul păcii și de ajutor umanitar.

• Importanța participării Bisericii la realizarea dominației culturale.

• Exemplificarea rolului Bisericii în lupta ideologică pentru inimi și pentru minți.

• Locul misiunii creștine în abordarea cuprinzătoare a problemelor de securitate.

• Înțelegerea Bisericii ca factor ce are chemarea de a umaniza războiul prin folosirea armei numită puterea blândă (soft power) ce impune atracție și persuasiune prin cultură și valori.

• Exemplificarea faptului că promovarea educației prin Biserică reprezintă un important vector de securitate.

• Înțelegerea implementării valorilor morale în societate ca fiind o esențială coordonată a securității.

• Evidențierea acțiunii filantropice a Bisericii ca fiind un sprijin în procesul de securitate.

• Reprezentarea rolului Bisericii în păstrarea sănătății psiho-fizice a oamenilor, ca valență a securității.

• Valorificarea stării de împlinire sufletească și de dobândire a fericirii în Biserică, în direcția garantării securității.

• Studiul importanței dialogului inter-religios în promovarea binelui, a respectului și a păcii – ca dimensiune a securității globale.

• Stabilirea rolului Bisericii în aplanarea crizelor de genul celor care se referă la identificarea dușmanilor cu demonii, substrat religios ce reprezintă un suport motivațional ce întreține agresivitatea și starea conflictuală, apărarea cu orice mijloace, chiar armate a frontierei religioase și intoleranța religioasă ce duce la conflicte cu revendicări religioase.

• Valorificarea profețiilor și a energiile necreate (căi ale cunoașterii) pentru trasarea unor noi perspective pentru securitate.

• Evidențierea rolului Bisericii în găsirea soluțiilor pentru îmbunătățirea cadrului legislativ privind dezamorsarea tensiunilor dintre cultele majoritate și cele minoritare, precum și stabilirea unei colaborări sănătoase cu statul pentru o bună administrare a interesului național.

• Locul Bisericii în lupta împotriva asocierii acțiunii extremist-religioase cu politica guvernamentală, precum și descurajarea atragerii factorului religios în conflicte, de către liderii politici rău intenționați.

• Identificarea metodelor prin care Biserica ajută la dematerializarea spiritului de sacrificiu al mărturisirii de credință în acte de violență și la zădărnicia acțiunilor factorului religios fundamentalist în vederea coagulării etnice, morale și culturale a teroriștilor.

• Evaluarea misiunii Bisericii în descurajarea acțiunilor de reactivare a unor teme conflictuale din istoria sacră în contemporaneitate și a legitimării unui conflict pe temeiuri sacre.

• Lupta Ortodoxiei împotriva îngemânării naționalismului cu misiunea religiei sau a Bisericii ce duce la acțiuni revizioniste.

• Susținerea de către Biserică a valorilor ce stau la baza construcției unei lumi mai bune și mai sigure.

• Amendarea și dezaprobarea de către Biserică a tradițiilor specifice mișcărilor extremist-naționalist-religioase ce conduc la vehicularea unor doctrine antisociale sau care promovează comportamente ce lezează siguranța națională și libertățile cetățenești, contestarea autorității laice a statului, precum și a justiției de către unele denominațiuni religioase.

Cadrul teoretic

Securitatea globală constituie o stare de echilibru dinamic, rezultat al multiplelor și complexelor interacțiuni dintre statele lumii, dintre acestea și actorii nonstatali, în desfășurarea firească a vieții și activității umane. Printre acești actori se regăsește și componenta religioasă sau Biserica, care înțelege securitatea ca o construcție socială.

Securitatea socială are ca obiect de studiu resursele, mijloacele și capacitățile de susținere, în direcția evoluției acceptabile, a elementelor tradiționale de limbă, cultură, identitate, obiceiuri culturale și credințe religioase.

Analiza de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială.

Subiectul securitatii, la orice nivel, este omul care transcende toate granițele.
În acest caz, ceea ce ar trebui subliniat în studiile de securitate este tocmai securitatea individuală sau, așa cum unii experți îl numesc, securitatea umană.

Ipoteze de cercetare

Studiul pe care ni l-am propus să-l întreprindem va avea ca puncte de plecare următoarele ipoteze:

• Existența unor preocupări tot mai accentuate pe plan național și internațional legate de fenomenul religios, deoarece acesta interacționează cu celealate planuri ale existenței umane: politic, economic, militar și social.

• Implicarea tot mai profundă a liderilor religioși pe scena internațională în vederea găsirii de soluții în vederea ieșirii din sfera crizei economice și a riscurilor de securitate umană.

• Rezultatele foarte bune ale misiunii creștine reflectate în domeniul securității.

• Apropierea, dialogul și cooperarea reprezentanților diferitelor religii ce constituie premize ale securității pe plan mondial.

Valorificarea rezultatelor cercetării. Diseminarea rezultatelor

Spiritualitatea creștină trebuie să își aducă aportul în domeniul cercetării interdisciplinare în vederea construirii de proiecte ce contribuie la progres în toate aspectele vieții sociale.

În studiul acesta ne-am propus să facem câteva referiri la cât de importantă și necesară este prezența teologiei și a misiunii Bisericii în spațiul cercetărilor actuale cu privire la evoluția societății

Prin prezentul studiu se vor identifica reperele unei strategii departamentale de securitate umană ce va avea ca funcționalități: completarea strategiei naționale de securitate, dezvoltarea culturii de securitate, precum și atragerea factorului uman în acțiuni de securitate modernă.

Printre beneficiarii instituționali ai cercetării se numără: Facultățile de Teologie, conducerea BOR și departamentul Cultelor.

Capitolul I: Securitatea umană – aspecte psiho-morale și religioase

I.1. Relația dintre Biserică și securitatea umană

Securitatea globală constituie o stare de echilibru dinamic rezultat al multiplelor și complexelor interacțiuni dintre statele lumii, dintre acestea și actorii nonstatali în desfășurarea firească a vieții și activității umane. Printre acești actori se regăsește și componenta religioasă sau Biserica care înțelege securitatea ca o construcție socială.

Etica evanghelică urmărește pe lângă corectarea atitudinilor exterioare și reprimarea comportamentului ce tulbură ordinea socială, transformarea relațiilor dintre oameni în comuniune frățească fiind după cum afirmă Christos Yannaras în „Libertatea moralei” o totalizare și un adevărat „capăt al legii, ca un eveniment prin care toate scopurile legii devin realitate și își găsesc împlinirea.”

Un aspect al relației dintre Biserică și securitatea umană îl constituie faptul că fiecare tip de amenințare (provocare) are și o componentă psihologică, mai exact, un efect psihologic. La nivel psihosocial consilierea pastorală ce se face în sânul Bisericii apare ca un mecanism reglator social și de reducere a influenței negative a psiho-traumelor, a suferinței și chiar a devianței sociale.

În raportul ONU din 1994, scopul securității umane este definit ca fiind acela de a salvgarda esența vitală a oamenilor în fața amenințărilor universale pe direcția dezvoltării umane pe termen lung.

În acest sens Biserica Ortodoxă și Creștinismul în general contribuie la dezvoltarea unei culturi a păcii, pentru un concept nou al dezvoltării.

Dimensiunea creștină reprezintă și o componentă importantă a diplomației apărării, care are rolul de a construi și a menține încrederea între state, a preveni conflictele, a interveni în operațiunile în sprijinul păcii și de ajutor umanitar. Iar prin diplomația apărării se înțelege acel cadru și canal de comunicare în care statele au ca numitor comun asigurarea securității naționale, regionale și internaționale pentru satisfacerea unor necesități și îndeplinirea unor obiective comune.

Printre interesele strategice se regăsește și realizarea dominației culturale pentru că cea mai importantă resursă a societății este omul, iar componenta religioasă, respectiv Biserica Ortodoxă își va pune adânc amprenta în acest război al ideilor care este lupta ideologică pentru inimi și pentru minți.

În ultimul timp problemele legate de religie în ceea ce privește analiza dilemelor din politica mondială sunt tratate cu seriozitate. Așadar se fac analize pentru a se cerceta în ce fel doctrinele religioase influențează politica externă, comportamentul oamenilor politici, studiindu-se în același timp și interdependențele complexe dintre religie, identitate, politica internă și externă.

Pe direcția abordării cuprinzătoare a problemelor de securitate Biserica Ortodoxă are chemarea de a umaniza războiul prin folosirea armei numită puterea blândă (soft power) ce impune atracție și persuasiune prin cultură și valori.

Biserica, în misiunea sa de a educa persoana umană în spiritul iubirii de aproapele și de vrăjmași contribuie la stabilitatea și armonizarea societății constituind astfel un important vector de securitate.

Christos Yannaras afirmă în ”Libertatea moralei” că morala evanghelică transfigurează și primenește existența așezând bazele unei civilizații înnoite, creând o atitudine universală de viață, care nu are cum să nu-și găsească expresia și în domeniul securității umane.

Biserica, în demersul ei de a face mereu actual mesajul divin către oameni provoacă libertatea umană să întrupeze moralitatea creștină în convivialitatea colectivă a persoanelor preschimbând lumea în duhul eliberării de patimi, a iubirii, dreptății și comuniunii dar și pentru o gestionare a binelui comun în direcția îmbunătățirii condițiilor vieții, a diminuării arbitrariului structurilor autonome, a unei corecte distribuiri a bunurilor, etc.

Dobândirea fericirii în Biserică se referă la atingerea acelei stări sufletești plină de liniște și pace, cunoaștere și înțelepciune, credință, nădejde și iubire. Această fericire ce se bazează pe resorturi interioare și bineînțeles pe har, iar nu pe factorii exteriori, ce pot oricând să perturbe, să tulbure, să instige, să ducă la revoltă și la acte împotriva legilor morale, deci, la insecuritate, fac din Biserică un mediu propice pentru împlinirea persoanei umane.

Așadar o societate construită în duhul creștinismului, ce responsabilizează și conștientizează omul de faptul că fericirea izvorăște din interior și se păstrează, prin trăirea autentică în sânul Bisericii, conduce în mod direct la garantarea securității respectivei comunități.

Curăția interioară, frumusețea spirituală, simțul măsurii în toate și dragostea sunt resorturile fericirii, iar Biserica Ortodoxă care promovează toate aceste valori are menirea de a zugrăvi o lume nouă în care să domnească armonia în toate aspectele vieții sociale.

Biserica este un factor important de securitate deoarece ne învață cum să prevenim apariția bolilor alungând de pe ochii noștri pâcla grea a mentalității după care ne conducem în viață propunând pentru fiecare dintre noi un stil de viață sănătos.

Biserica, prin misiunea sa filantropică contribuie esențial la asigurarea securitații umane înțeleasă ca resursă indispensabilă a vieții cotidiene ce permite individului și comunității să-și înfăptuiască nestingherit aspirațiile și idealurile.

Ajutorul material și spiritual pe care îl oferă Biserica celor aflați în sărăcie, necazuri și nevoi reprezintă un sprijin puternic în procesul de securitate deoarece degradarea condițiilor de viață, deprecierea siguranței cetățeanului, dezechilibrele economice și teama zilei de mâine induc negreșit o stare de spirit nefavorabilă ce influențează crearea unei stări de pericol și pot deveni surse sau cauze de potențiale conflicte sociale.

Biserica prin acțiunile sale de sprijin a oamenilor cu probleme (boală, lipsa veniturilor, singurătate, ect.) de la nivelul fiecărei parohii de sat sau oraș constituie un sprijin pentru populație, contribuindind astfel la procesul de securitate individuală și socială.

Prin dialogul inter-religios Biserica caută ca oamenii din întreaga lume să devină o familie după chipul sfânt al vieții inter-Treimice descoperind viața la adevărata și infinita ei valoare prin înțelegerea conviețuirii perihoretice a persoanelor dumnezeiești.

Dialogul inter-religios mânat de duhul creștin al iubirii, păcii și cinstei acordate demnității umane are menirea să creeze o alianță a oamenilor împotriva a tot ceea ce este inuman: suferință, război, nelegiuiri etc.

Seva dialogului inter-religios este slujirea pe care ne-o datorăm unii altora și necesitatea comuniunii ca o esențială dimensiune a securității globale.

Elemente ale tradiției Bisericii Ortodoxe cum ar fi profeția, vedenia și visul ca daruri ale harului, prin conținutul lor adică, cunoașterea viitorului sau mai bine zis a intențiilor Creatorului suprem ar putea reprezenta o nouă provocare pentru domeniul securității.

Biserica Ortodoxă are crezul că relația vie cu Dumnezeu are puterea de a insufla și inspira umanitatea în sensul de a adopta hotărârile sănătoase cu privire la toate aspectele vieții, după chipul lui Dumnezeu Cel ce, prin excelență, pe toate le-a creat după rânduială, cu înțelepciune, în deplină armonie și echilibru.

Sufletul cosmosului – energiile necreate nu doar păstrează și conservă legile creației și natura omului, ci mai mult decât atât ele, izvorând din Dumnezeu continuu recrează, reînoiesc și chiar înviază chipul Său – omul și natura slujitoare acestuia.

Biserica Ortodoxă – centrul de întâlnire și de schimburi între tradițiile slave pline de bogăție și semnificații – și Biserica Romei care exprimă vocea occidentală trebuie să contribuie împreună la o misiune ce va lumina cel de-al treilea mileniu în toate domeniile inclusiv cel al securității umane.

Biserica, prin reprezentanții și slujitorii ei, în demersul ei de a face mereu actual mesajul divin către oameni provoacă libertatea umană, să întrupeze moralitatea creștină în convivialitatea colectivă a persoanelor, transfigurând lumea în duhul eliberării de patimi, a iubirii, dreptății și comuniunii dar și pentru promovarea binelui comun în direcția îmbunătățirii condițiilor vieții, a respectării drepturilor fundamentale ale omului, a diminuării arbitrariului structurilor autonome, a unei corecte distribuiri a bunurilor, a libertății religioase, etc.

Această colaborare a Bisericilor Ortodoxă și Catolică cu sprijinul liderilor politici europeni și nu numai are menirea de a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman. În mesajul adresat națiunii americane ocazionat de sărbătorile pascale, președintele Obama a făcut un apel pentru o implicare plină de compasiune în viețile celor din jur, în acord cu sacrificiul pe care Iisus Hristos l-a făcut pentru întreaga omenire, subliniind că trebuie să-i tratăm pe ceilalți oameni așa cum dorim să fim noi înșine tratați."

Creștinismul a fost catalogat ca fiind una dintre cele mai mari puteri pe care le are Europa, iar pierderea valorilor “ar putea fi mult mai periculoasă pentru Europa decât lipsa de capital sau lipsa de putere politică” a declarat Jerzy Buzek pe când a ocupat funcția de președinte al Parlamentului European.

Domnia sa numindu-i pe creștini, “sarea pământului și o lumină pentru fiecare om”, a mai afirmat că ar fi foarte benefică o cooperare între autoritățile publice și cele religioase în vederea construirii unei societăți corecte și drepte.

Pe fondul nemulțumirilor legate de criza economică, se caută un plan de salvare în care se dorește implicarea autorităților religioase, care pot să-și aducă aportul prin contribuțiile sociale și spirituale.

a) Contribuții ale reprezentanților Bisericii și ai altor religii în domeniul securității sociale

Implicarea oamenilor Bisericii în rezolvarea problemelor omenirii este o temă actuală. Remarcăm în acest sens organizarea la Helsinki, în Finlanda a Conferinței Bisericilor Europene ce a pus în discuție tema „Bisericile împreună pentru drepturile omului“,întrunirea a având ca scop aprofundarea conceptului de drepturile omului din perspectivă creștină.

Conferința Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) a emis în iunie 2013 o declarație comună, prin care Bisericile Ortodoxă, Catolică și Reformată sunt chemate să continue să se implice tot mai mult în construirea unor societăți civile democratice, bazate pe statul de drept, justiție socială și respectarea drepturilor omului.

O dovadă a implicării Bisericii Ortodoxe în domeniul păcii și al securității sociale în lume o constituie deschiderea lucrărilor celei de a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale, convocată de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului în data de 12 octombrie 2015 la Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy, de lângă Geneva, Elveția. Aici delegații celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale au discutat și despre Contribuția Bisericii Ortodoxe la triumful păcii, dreptății, libertății, înfrățirii și iubirii între popoare precum și despre abolirea discriminărilor rasiale și de alte feluri.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României susține și promovează cooperarea între autoritățile politice și conducătorii religioși, ca și dialogul dintre reprezentanții diferitelor religii și confesiuni religioase, pentru a se ajunge la o conviețuire sau la o coabitare pașnică.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române face un apel la responsabilitate comună față de viața umană către toți oamenii dar, mai ales atenția lui se îndreaptă către toate Bisericile, religiile, Statele, organizațiile internaționale în ciuda deosebirilor de religie și de cultură sau de alte interese. Patriarhul Daniel îndeamnă la intensificarea iubirii și a solidarității, la căutarea sfințeniei, care unește în ea pacea și dreptatea, responsabilitatea și iertarea, drepturile celorlalți și îndatoririle noastre, față de toți cei aflați în necazuri și dificultăți.  

Papa Francisc într-una din predicile sale afirmă că pentru război nu există nicio justificare, iar refuzul păcii îl determină pe însuși Iisus Hristos, să plângă. Distinsul părinte a făcut un apel la convertirea inimilor, tocmai pentru ca lumea să redescopere capacitatea de a-și plânge propriile crime.

Președintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Cardinalul Jean-Louis Tauran, a publicat recent pe situl Radio Vatican evenimentele majore care în 2014 au marcat dialogul dintre Biserica Catolică și reprezentanții religiei islamice, și anume: Declarația de la 11 august cu privire la situația dramatică a comunității creștine și a minorității yazidite din Irak, cel de al treilea Forum Catolico-Musulman, care a avut loc la Roma, pe tema „Împreună, în slujirea societății”, Conferința Interreligioasă Internațională „Complementaritatea dintre bărbat și femeie”, al nouălea Colocviu dintre Consiliul Pontifical și Centrul pentru Dialogul Interreligios din cadrul Organizației Islamice Cultură și Relații, summit-ul creștino-musulman, la care au luat parte catolici, anglicani și presbiterieni, alături de musulmani șiiți și sunniți, precum și oaspeți din partea Patriarhiei ecumenice de Constantinopol și ai ebraismului, reuniunea anuală a Comisiei pentru Raporturile Religioase cu Musulmanii din cadrul Consiliului Pontifical, reuniunea cu partenerii aceluiași Consiliu Pontifical de pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor, pentru a continua liniile adoptate în deplin acord cu documentul „Mărturia creștină într-o lume multi-religioasă. Recomandări pentru comportament”, întrunirea Congresului Liderilor Religioși din Kazahstan și lucrările Centrului Internațional pentru Dialogul Intereligios și Intercultural de la Viena.

În afară de problemele economice obișnuite de pe agenda discuțiilor de la Forumul Economic de la Davos, liderii lumii au discutat și despre o serie de probleme controversate, numite „factorii X". S-au studiat elemente cu privire la îmbunătățirea capacităților cognitive, speranța de viață prelungită a oamenilor și religia, factori considerați a avea capacitatea de a schimba lumea și politica în următorii zece ani. În contextul în care religia și conflictele având la bază teme religioase devin o temă tot mai discutată în spațiul public, dezbaterile despre Dumnezeu și religie au devenit obișnuite la Davos. „Religia este mai relevantă acum decât a fost oricând", a declarat rabinul Pinchas Goldschmidt, liderul comunității evreiești din Rusia.

Ca o recunoaștere a eforturilor Bisericii putem aminti nominalizarea la premiul Nobel pentru Pace a Bisericii Ortodoxe Bulgare în anul 2013, datorită faptului că aceasta, deși a fost sub controlul teritorial al lui Adolf Hitler, a îndrăznit să se opună în mod deschis, nu doar deportărilor, ci și legilor care îi discriminau pe evrei.

Papa Benedict al XVI-lea a insistat într-unul din mesajele sale că individul „trebuie să fie în centrul instituțiilor și al legilor.”

Papa Benedict al XVI-lea a vehiculat în enciclica sociala “Caritas in veritate” că este nevoie de construirea unei ordini sociale care să facă legătura dintre sferele civile, economice și politice, cu scopul realizarii binelui comun, devenind astfel capabilă de a oferi fiecarui cetățean securitate, respect, justiție și drepturi”.

O interpretare a poruncii iubirii o oferă Papa Francisc care-i prezintă pe islamiști ca fiind oameni credincioși ce „mărturisesc a ține credința lui Avraam”; subliniind totodată că Coranul conține câteva dintre învățăturile creștine și că Fecioara Maria este venerată de islamiști, iar „veritabilul Islam și adevărata interpretare a Coranului se opun violenței”.

Patriarhul Kiril am Moscovei și al întregii Rusii consideră că educația pe baza eticii evanghelice este vitală pentru stat deoarece aceasta se manifestă ca un scut în calea tulburărilor sociale, a crizelor și a revoluțiilor.

Tot Patriarhul rus Kirill a îndeamnat SUA să renunțe la atacul asupra Siriei

îndemnând la începerea cât mai rapidă a negocierilor de pace.

Președintele Putin a afirmat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absența unor repere, după prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991 și că există numeroase punți de cooperare între Biserică și stat, iar Biserica Ortodoxă Rusă a fost catalogată drept un "partener natural" al puterii politice.

Cu ocazia întrunirii reprezentanților a 15 Biserici Ortodoxe Naționale, ce însumează mai mult de 227 milioane de credincioși, la catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în cadrul festivităților prilejuite de împlinirea a 1025 de ani de la creștinarea rușilor discuțiile nu s-au oprit doar asupra chestiunilor religioase, ci și asupra problemelor actuale cu care se confruntă comunitatea internațională.

Patriarhia Moscovei este preocupată de faptul că administrația Uniunii Europene a asumat o poziție ultra-liberală pe tematicile morale. Mitr. Ilarion de Volokolamsk, șeful departamentului de relații externe al Patriarhiei Moscovei a dezaprobat pozițiile antibisericesti și anticreștine vehiculate de administrația Uniunii Europene, iar Patriarhul Kiril la o întâlnire cu secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland a spus că Biserică Rusă este îngrijorată de faptul că pacatul este justificat prin lege.

În cadrul celei de-a 22-a reuniuni a Consiliului Drepturilor Omului, de la Geneva reprezentantul Vaticanului, Arhiepiscopul Dominique Mamberti, a concluzionat că interesele private primează, în loc să fie urmărit binele comun.

Nu mai puțin de 300 de reprezentanți ai marilor religii, precum și ai societății civile reuniți în comunitatea Sant'Egidio, s-au pronunțat împotriva terorismului religios pe care l-au declarat o „blasfemie".

Participanții la această a 27-a reuniune a comunității supranumite ONU din Trastevere (un cartier din Roma) au transmis un apel comun pentru eradicarea terorismului religios, deplângând fenomenul ca „o contradicție a religiei".

Diplomații religioși au denunțat „sărăcirea" produsă de criza economică, au vorbit despre școala păcii și au respins terorismul religios.

  Reprezentanți ai islamului, creștinismului și iudaismului alături de alte religii au convenit că “folosirea numelui lui Dumnezeu pentru a ucide este o blasfemie".

Invitații din 14 țări, între care Irak, Iran, Siria, Egipt, SUA, Franța și Italia, s-au întâlnit la sediul Fundației Oasis, fondată de arhiepiscopul catolic de Milano, Angelo Scola pentru a discuta despre războiul din Siria dar și cu scopul organizării unui forum inter-cultural și inter-religios.

I.2. Aspecte psiho-morale

a) Omul – “ființă problematică”, existență nevrotică, conștiință pervertită, „persoană – limită” – vectori de insecuritate

Aspectul cognitiv și sufletul omenesc reprezintă cele două componente ale securității umane. Calitatea vieții interioare constituie indicatorul domeniului securității sociale.

Premisele insecurității umane rezidă în faptul că omul, fără să-și dea seama cu adevărat ce se petrece cu el, datorită influențelor negative și a mediului nociv se depersonalizează, se îndepărtează de credință, își pierde identitatea și se afundă într-o dependență a păcatului și a consumului.

Provocată de stres, anxietate sau alte traume, depersonalizarea îl face pe om să se manifeste incoerent, lipsit de implicare emoțională, să aibă stări de nesiguranță, lipsa autocontrolului, incapacitate de muncă etc.

Analizând condițiile în care își desfășoară viața omul contemporan vom descoperi că acesta trebuie să înfrunte probleme de natură spirituală, gândul că trebuie să-și poarte singur de grijă, senzația că nimeni nu-l ascultă și nu-l înțelege, că nu mai există în lume repere demne de urmat, să lupte cu pericolul de a fi angrenat în lucruri care îi pot afecta integritatea fizică și psihică. Criza umanității este neînțelegerea de către om a valorii, a rostului și, în consecință, a scopului vieții. Totodată tragedia este că individul devine pentru ceilalți un mijloc de realizare a intereselor.

O trăsătură a insecurității umane o reprezintă omul angoasat, ce nu-și mai conștientizează chipul divin și menirea, nu mai dorește să conjuge verbul a fi sau a deveni și se condamnă pe sine la nefericire complăcându-se în starea de victimă a unui fatalism distrugător. Pentru un astfel de om traiul se transformă într-o povară sau chiar într-un chin, iar acest lucru va duce inevitabil la crearea unei prăpastii între el și semenii săi.

O altă categorie de oameni, care se încadrează în acest tablou al insecurității umane, sunt persoanele nevrotice, care se lasă pradă imitării simpliste și fără discernământ a modelelor negative , devenind prin aceasta un pericol, deoarece aceste porniri latente pot să erupă, într-o gamă variată de acțiuni, care pot pune în pericol viața umană.

Între aspectele de insecuritate umană se regăsesc: pierderea sinelui, deznădejdea și neliniștea care transformă existența umană într-o ființă problematică. Omul problematic este catalogat de psihologi ca acea ființă care și-a pierdut ontologic sensul, bucuria și împlinirea vieții, devenind o pradă a întunericului existențial și o victimă a disperării, a chinului și a nefericirii.

Potrivit unei analize psihologice omul decăzut, pervertit și anarhist din pricina faptului că se vede inferior, se simte marginalizat, discriminat și nedreptățit fără ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat devine puternic conflictual, caută să se răzbune, să răstoarne ordinea de drept, încearcă să se ridice prin forță deasupra celorlalți oameni, pe care-i vede ca fiind dușmanii săi și termină prin a se închide cu totul în sine însuși și de a privi cu ură pe cei din jurul său. Acest model psihomoral al individului corupt în mintea, conștiința și atitudinile sale este capabil după cum s-a observat să creează în societatea în care trăiește serioase probleme de insecuritate umană.

În tiparele insecurității umane se încadrează și “persoanele-limită”, care nu mai dispun de ele însele, își pierd personalitatea, originalitatea gândirii și a creației personale putând foarte ușor să cedeze manipulărilor de rea credință.

Cercetările de natură psihologică au dovedit că incapacitatea omului de a se afirma, a crea, a progresa, a fi capabil de a se apăra, a avea capacitatea adaptarii la diferite situații existențiale și de a se împlini sunt tot atâtea fațete ale insecurității umane.

Studiile cu privire la insecuritatea umană ne conduc spre analizarea stării de dependență, care constă în acceptarea unei situații asemănătoare celei de invaliditate ce se caracterizează prin atașamentul persoanei în cauză în mod excesiv față de ajutorul celor din jur în primul rând, și în pierderea capacității de a mai fi o persoană liberă, în măsură să ia decizii și să se întrețină.

Printre riscurile la adresa securității sociale putem enumera dificultățile de adaptare a persoanei umane, înțelegând prin aceasta incapacitatea de a rezona cu lumea, a comunica, a schimba impresii, a împărtăși sentimente, a empatiza. Aceste inadaptabilități pot da naștere unor existențe nevrotice care vor intra în conflict cu societatea, prin acțiuni de un caracter deviant.

Scanarea manifestărilor de natură psiho-morală omenești, ce stau la baza acțiunilor și comportamentului uman pot contribui la eficientizarea acțiunilor de securitate socială.

b) Imoralitatea și tulburările psihomorale – provocări la adresa securității

Cercetările psihologiei au o relevanță deosebită pentru domeniul securității, deoarece semnalează câteva coordonate esențiale, care necesită o atenție deosebită din partea decidenților din sectorul securității umane.

Decăderea psihică a omului poate reprezenta o potențială sursă de insecuritate, atât pentru om cât și pentru semenii săi.

În acest subcapitol ne-am propus să evidențiem faptul că imoralitatea ce constă în împlinirea cu patimă a răului și împiedicarea cu bolnăvicioasă atitudine a săvârșirii binelui ne conduc la aspecte ale insecurității umane.

Acțiunile care duc la crearea unui climat de insecuritate au ca resorturi interiorul persoanei umane. Această realitate ne conduce spre a cerceta ființa și sufletul omenesc care are dublă disponibilitate axiologică, adică de a avea o aplecare atât spre bine cât și spre rău, în egală măsură.

Un factor primordial în alegerea răului este renunțarea la reperele etice și la deteriorarea conștiinței.

Pe de altă parte mai există și alți factori de ordin psihotraumatizant, cum ar fi de pildă: conflictele nerezolvate, frustrările, complexele de inferioritate și eșecurile de natură sentimentală sau profesională, care pot produce tulburări psihomorale.

Un loc aparte în desfigurarea ființei omenești îl reprezintă lipsa părinților, sărăcia, lipsa modelelor etice, absența educației în spiritul valorilor și a virtuții.

Riscuri la adresa securității umane: cazul paranoiei, adormirea conștiinței și deformarea realității

Omul ce suferă de paranoia reprezintă un risc la adresa securității umane, deoarece persoana paranoicului este chinuită de absurda pretenție de a avea întreaga lume supusă sieși.

Izolarea, gândurile obsesive, dorința de a subjuga, ce caracterizează cazul paranoiei sunt factorii care ne încredințează asupra pericolului pe care îl poate constitui paranoicul la adresa securității sociale.

Prin adormirea conștiinței și deformarea realității se creează premisele nașterii riscurilor la adresa securității umane.

Aceste două realități care îmbracă vremurile contemporane au o deosebită forță manipulatorie și acționează asupra umanului foarte virulent, în chip mascat și chiar „magic”.

Pericolul pierderii propriului „eu”, a sensului și a valorii existenței, încrederea oarbă în realitățile fictive, fuga de responsabilitate, anestezierea conștiinței, îmbrățișarea necondiționată a păcatului, lepădarea poverii libertății, înăbușirea chiar și a celor mai bune porniri ale ființei, supraaprecierea sinelui, justificarea propriilor greșeli, fuga în imaginar, precum și mecanismele „inferioare” de apărare psihologică reprezintă tot atâtea metode prin care omul caută să evadeze din sine însuși alegând calea deformării realității.

Toate formele de comportament ale personalității bolnave duhovnicește, ce s-a pierdut pe sine, au un numitor comun, și anume o dependență distrugătoare față de vicii și o totală decădere morală.

I.3. Aspecte religioase

Considerații cu privire la fenomenul noilor mișcări religioase (NMR)

Multe dintre organizațiile criminale, condamnate de Parlamentul și Consiliul Europei s-au organizat și au purtat numele de sectă. Cele care prezintă pericol social au fost etichetate de către Consiliul Europei cu termenul de “totalitare” sau “distructive”, iar Parlamentul Europei, menține apelul către țările membre, dar și către cele care aspiră la integrare, să monitorizeze aceste organizații, să identifice și să prevină acțiunile lor antiumane.

O „Noua Mișcare Religioasă”(NMR) se definește a fi un grup social organizat relativ recent, în opoziție cu Bisericile tradiționale, ce se caracterizează prin respingerea adesea a normelor sistemului social, ce poate ajunge până la o separare de lumea exterioară și la deviație subculturală.

Părintele Lector dr. Radu Petre Mureșan specializat în NMR reclamă neimplicarea în problematica NMR a structurilor propriu-zise, capabile să facă o prezentare științifică obiectivă și pertinentă a sectelor. Totodată este sesizată și lipsa prevederilor juridice referitoare la secte, precum și dezinteresul aparatului administrativ de stat în a-și asuma atribuții pentru a avertiza cetățeanul despre derivele, nocivitatea și practicile antisociale ale acestor grupări.

Printre asociațiile care studiază NMR amintim: „Gruppo di Ricerca e Informazione sulle Sette” (GRIS) – asociație catolică care activează sub patronajul Conferinței Episcopale Italiene, „Dialog Center Internațional” (DCI) – centru de cercetare danez, „Institutul Ortodox de Misiologie, Ecumenism și Noi Mișcări Religioase” (PIMEN) – Rusia, „Asociația panelenă a părinților pentru protecția familiei și a individului” – Grecia, „Centre d'information et d'avis sur les organisations sectaires nuisibles” – Belgia, „Association Pro-Juventud” – Spania, „Association to Rescue the Individual” – Suedia, „Association pour la defense de la famile et de l'individu” – Franța, ect. (ADFI).

Profesorul Johannes Monrad Aagard, un reprezentant al mișcării contra sectelor, spunea că credința este fața nevăzută a unui comportament; iar, lupta împotriva comportamentele eronate, presupune iradicarea în primul rând a credințelor eronate.

Jean Vernette a afirmat că scopul preocupărilor din domeniul sectelor îl constituie obligația de a proteja societatea și persoanele contra „escrocilor religiei.” Prin urmare, această abordare a NMR are rolul de a sensibiliza și de a atrage atenția factorilor responsabili meniți să asigure securitatea umană în societatea actuală.

În februarie 1996, Parlamentul Europei a adoptat o hotărâre privind sectele în Europa, făcând trimitere la Convenția europeană privind protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950 și la hotărârea cu privire la Carta drepturilor copilului din 8 iulie 1992.

Parlamentul European a elaborat câteva recomandări în ceea ce privește fenomenul sectar, invitând toate țările membre ale Uniunii Europene să colaboreze, să facă schimb de informații, să nu acorde automat statut legal oricărei comunități religioase și să cerceteze dacă aceasta, prin acțiunile pe care le desfășoară, nu încalcă drepturile omului și legislația statului respectiv. Totodată Consiliul Europei, prin aceeași hotărâre, este însărcinat și încurajat să examineze, să propună și să ia măsurile necesare pentru a stopa și combate toate activitățile ilegale ale sectelor în cadrul Uniunii Europene.

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, prin recomandarea 1178 din 1992 a recomandat ca toate statele să semneze Convenția pentru protecția copilului și deasemeni să depună eforturi și să facă o evidență a tuturor noilor secte și mișcări religioase.

Întrunirea Subcomisiei Consiliului Europei pentru drepturile omului, din aprilie 1997 având ca temă sectele în Europa a concluzionat că statul trebuie să rămână, într-adevăr, neutru în ceea ce privește problemele religioase, dar trebuie să a ia măsuri promte atunci când este vorba de încălcările drepturilor omului sau ale demnității acestuia de către anumite grupări religioase.

În rapoartele comisiilor de anchetă asupra sectelor, cerute de Parlamentul European sau de diferitele autorități ale țărilor europene, se evidențiază faptul că sectele antrenează pericole pentru libertatea individuală, sănătate, educație, instituții democratice.

Anne Fournier, expertă pe lângă „Mission Interministerielle de lutte contre les sectes”, definește caracterul insidios al sectelor pornind de la următorii factori: ideologie radicală; structură autoritativă și autocratică; impunerea unor rupturi de toate rânduielile exterioare; instrumentalizarea individului; promisiuni și asigurări cu scop manipulator; disimularea aspectului financiar; exploatarea neliniștilor.

Un raport elaborat în Franța a dispus o clasificare a sectelor bazată pe periculozitatea lor potențială. Ele erau identificate drept asociații cu structură totalitară, al cărei mesaj și comportament aduce atingere drepturilor omului și echilibrului social.

La 22 iunie 2000, în cadrul Adunarii Naționale parlamentarii francezi au adoptat o lege care asimila acțiunii specifice a sectelor, recunoașterea delictului de manipulare mentală și au propus introducerea acestuia în Codul Penal.

Una din modalitățile esențiale de control exercitat de statul francez asupra sectelor este cererea de către acestea a autorizației de a primi donații. Procedurile care trebuie urmate în acest caz fac referire la faptul că asociația îndeplinește condițiile cerute de lege și că activitățile ei nu aduc atingere interesului național și libertăților publice. Dacă se întâlnesc suspiciuni cu privire la corectitudinea activității organizației religioase, atunci poliția este autorizată să întreprindă o anchetă, pentru a se constata posibile infracțiuni. O altă măsură administrativă pentru a controla activitatea sectelor o reprezintă controlul asupra dreptului de construcție și al urbanismului.

Libertinajul sexual din unele comunități sectante, imoralitatea și abuzurile sexuale ale liderilor (profeți, guru, mesianici) au adus aceste grupuri nu numai în atenția poliției și a tribunalelor, ci uneori în preajma linșajului. Autoritățile sunt atenționate în legătură cu practicile intime nefirești, patologice, cultivate sub pretextul „tantrismelor”, misterelor orientale, societăților secrete, asociațiilor satanice, liturghiilor negre.

Sunt condamnate și cad sub incidența legii manifestările rituale ale unor secte sau mișcări religioase care presupun mutilarea.

Un impact mare în ceea ce privește dezorganizarea socială este fanatizarea credincioșilor, ce poate ajunge până la alienarea morală și psihică a membrilor facțiunii sectare. Aceștia sunt siliți să renunțe la modul de viață anterior, să se îndepărteze de familie și prieteni, să-și lase serviciul și mai grav este că devin victimele manipulării de a accepta orice sacrificiu pentru sectă sau lider, mulți fiind pregătiți pentru sacrificiul suprem la îndemnul “profetului”.

Anumite secte contestă indirect sau direct, organizarea și conducerea laică a statelor, refuzând să respecte legile, să plătească impozite, recunoscând numai autoritatea liderul sectei ai cărei adepți sunt.

Sectele care consideră că organizarea statală este o unealtă a Satanei, se luptă împotriva acestuia prin săvârșirea unor acțiuni fățiș antistatale, ele refuză să participe la viața societății, renunță la vot, nu primesc actele de stare civilă, nu-și achită obligațiile față de autorități și instituțiile statului, se plasează în stare conflictuală cu poliția și justiția.

De mai bine de zece ani, în Europa, chestiunea sectelor a trecut de la stadiul de "fenomen social incitant" la acela de "problemă de securitate publică de prim ordin".

Monitorizarea și combaterea activităților cultice situate în marginea sau în afara legilor a devenit o obligație a statelor membre ale Consiliului Europei.

Această preocupare, ce continuă să fie manifestată de către organismele europene față de aspectele negative ale fenomenului sectelor religioase, se întemeiază pe informații ce atestă faptul că activitatea unor grupări cultice poate reprezenta un pericol atât pentru dezvoltarea democrației, cât și în privința exercitării depline a drepturilor omului, definite de cadrul juridic internațional și național.

În acest sens, un număr semnificativ de state europene și-au revizuit legislația, elaborând instrumentele normative și administrative destinate să gestioneze cât mai eficient problema sectelor care desfășoară activități ilegale, imorale sau destabilizatoare în ceea ce privește siguranța națională.

În Belgia, "Legea organică privind serviciile de informații și de siguranță", promulgată la 30.11.1998, definește explicit "sectele dăunătoare", drept "orice grup structurat care, sub pretextul profesării unei anumite spiritualități sau filosofii sau cel de a deține monopolul elitist al căii spre adevăr, înțelepciune sau mântuire, vizează stabilirea unei dominații totale și exclusive asupra persoanelor, recurgând la manipularea mintală sistematică".

În Olanda Raportul asupra activității Serviciului Național de Securitate (BVD) din 1998, include "grupări religioase care desfășoară activități ilegale", grupări care au "violat drepturilor constituționale".

În aplicarea Recomandării OSCE din 22 martie 1999 și a Recomandării APCE nr. 8373\99 o primă dificultate constă în definirea precisă a conceptului de "sectă periculoasă" – care nu este explicitat de Recomandarea APCE nr. 8373\99.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a precizat că libertatea cultică nu se referă la permisivitatea de asociere în grupări a căror activitate duce la încălcarea flagrantă a drepturilor cetățenești și a legilor țării.

Sub aspectul securității naționale este importantă distincția dintre fenomenul cultic protejat de Constituția țării noastre, de reglementările internaționale la care România este parte și fenomenul sectar care, a demonstrat prin acțiunile lui că prezintă un pericol în ceea ce privește ordinea și morala publică și chiar siguranța națională.

Deși pare de domeniul evidenței, totuși, în practică, diferențierea dintre cult și sectă este dificilă și nu este clar reglementată – mai ales datorită faptului că percepția asupra acestor două noțiuni este substanțial diferită în Uniunea Europeană și în Statele Unite.

Legislația românească prevede că: “În activitatea lor, cultele, asociațiile religioase și grupările religioase au obligația să respecte Constituția și legile țării și să nu aducă atingere securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice, precum și drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

Constituția României face referire la faptul că: “Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat  social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale.” (Art.7,1)

O prevedere importantă menită să conserve securitatea socială și din unghiul acesta al formațiunilor religioase este cuprinsă în procedura legală de recunoaștere a calității de cult recunoscut de stat care “se dobândește prin tr-o hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii și Cultelor, de către asociațiile religioase care, prin activitatea și numărul lor de membri, oferă garanții de durabilitate, stabilitate și interes public.” ( Art. 17,1)

În același spirit legislația românească spune că: “Recunoașterea statutelor și a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conținutul lor, securității  publice, ordinii, sănătății și moralei publice sau drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” (Art. 17,2)

Activitatea sectelor nerecunoscute legal, misionarismul agresiv, combinarea tensiunilor economice și etno – culturale cu cele religioase pot afecta dinamica mediului intern de securitate.

Ar fi de interes public și benefică construirea unei grile care să conțină criteriile de percepție a riscurilor, și care să funcționeze ca un protocol de vigilență destinat actorilor, care luptă împotriva derapajelor sectelor.

Considerăm că existența unor prevederi legate de NMR printre atribuțiile Direcției de Investigații Criminale este foarte bună.

Acest sector al ordinii și siguranței publice: execută direct, coordonează, sprijină și evaluează activitățile operative și de cercetare pentru identificarea autorilor în cauzele privind: infracțiuni contra vieții, sănătății și integrității corporale; falsurile și înșelăciunile urmate de consecințe deosebite, cu excepția celor date în competența altor structuri, faptele care lezează patrimoniul cultural-național cu prejudicii mari și faptele săvârșite de către organizații, secte ori grupări cu caracter religios și naționalist-șovin.

La 22 iunie 1999 Consiliul Europei a atras atenția, printr-o declarație oficială, asupra necesității formării în fiecare stat-membru a organizațiilor de stat pentru acordarea asistenței sociale victimelor sectelor distructive și membrilor familiilor acestora.

Consiliul Europei a accentuat faptul ca asemenea organizatii sunt necesare în mod deosebit în țările Europei de Est. Hotarârea a fost adoptată unanim.

Biserica Ortodoxă își poate asuma un rol central în a sprijini organizarea asistentei sociale adresate victimelor sectelor distructive si membrilor familiilor acestora.

Potrivit Tratatului privind UE (art. 11) există posibilitatea ca cel puțin un million de cetățeni, din minim 7 state din cele 27 ale UE să propună formularea unor dispoziții privind limitarea fenomenului nociv al NMR.

În spiritual campaniei de strângere de semnături pentru petiția online lansată de CNA sub titlul “Interesul public mai presus de gustul publicului” și a petiției online similară: “Salvați mințile oamenilor. Schimbați emisiunile și știrile de la TV” credem că mobilizarea comunităților Bisericilor tradiționale pot recurge la programe similare în vederea îmbunătățirii unor prevederi ale legislației actuale a Legii Cultelor cu scopul asigurării securității umane prin reglementarea strictă a NMR.

Pentru a-și menține poziția și a-și împlini menirea în stat, Bisericile tradiționale vor trebui să lupte pentru a obține titlul de Biserici Naționale (cu atribuții sporite). Acest lucru este foarte important deoarece, incapacitatea de a furniza nu doar mijloace de a trăi, dar și rațiuni de a trăi, crează premizele dezvoltării sectelor.

După modelul unei ințiative grecești, făcută de Chiriacos Velopoulos parlamentarii români dar și cei din alte țări sau cei din Parlamentul European ar putea să solicite prin interpelări solid justificate, luarea de măsuri împotriva nocivității fenomenului NMR.

c) Terapia morală – o coordonată esențială a securității

O preocupare importantă care stă la baza prevenției în ceea ce privește comportamentul ce duce la stări de insecuritate umană este psihoterapia morală. Ea are în vedere restaurarea personalității și a valorilor umane alterate sau pierdute de către persoana umană.

Știința a făcut progrese în ceea ce privește refacerea psihică a persoanei umane. Este vorba despre terapia specifică acestei dimensiuni umane care se bazează pe înțelegerea suferindului, redarea încrederii de sine a acestuia, cultivarea voinței de a se vindeca și învățarea celui aflat în dificultate, despre cum pot fi depășite obstacolele.

Viața interioară a omului constituie pentru domeniul securității umane o provocare serioasă, implicând un efort susținut în vederea cunoașterii tainei sufletului omenesc, precum și a modalităților de vindecare a acestuia. Literatura patristică este bogată în astfel de medicamente spirituale destinate alinării și tămăduirii interioare a omului.

Printr-o relație vie și intimă cu Dumnezeu, omul dobândește sănătatea sufletului, liniștea, sentimentul de siguranță și stabilitate, speranța și împlinirea personală.

Salvarea ființei umane reprezintă un act regăsire a eului, este momentul de restaurare al propriei ființe, în legătura spirituală și familiară cu Dumnezeu.

Credința ortodoxă prin moralitatea și învățămintele sale are relevanță pentru domeniul securității, întrucât persoana umană gândește, simte și acționează conform năzuințelor și idealurilor sale, raportate la un anume crez cultural, moral și spiritual care-i aparțin, în care a crescut și pe care și l-a însușit prin educație.

O lume sigură nu se poate construi doar prin legile statului, ci mai cu seamă prin formarea și întărirea conștiinței oamenilor. Dar ce este acestă conștiință? Conștiința morală se referă la calitatea spiritului uman de a rezona cu valorile morale și de a traduce această simțire prin judecăți normative (M. Bernes)

Valorile morale au menirea de a potența forțele sufletești interioare canalizându-le pe direcția binelui, construindu-i persoanei umane calități precum consecvență în acțiuni, suport motivațional în atingerea obictivelor, adaptabilitate crescută, pricepere și personalitate.

Moralitatea poate fi numită „inima securității”, întrucât conține reperele necesare progresului, înzestrează persoana umană cu virtuțile și puterile trebuincioase pentru a răzbate peste greutățile și piedicile inerente vieții acesteia.

Parametrii securității se ating atunci când persoana umană trăiește cu pasiune, pune suflet în ceea ce întreprinde, se remarcă prin dăruirea de care dă dovadă, se simte împlinită și are capacitatea să motiveze și pe cei din jurul său spre atingerea binelui comun.

Psihoterapia se bazează pe îmbinarea eticii cu normele credinței în desăvârșirea actului terapeutic.

Securitatea umană presupune ca omul să viețuiască urmând niște principii ce au la bază rațiunea, echilibrul între năzuințe și propriile resurse, evitarea exceselor de orice natură, prudența și dreapta socoteală în toate aspectele vieții.

Din perspectiva Sf. Părinți, rațiunea omului poate fi întărită prin rugăciune și dobândirea discernământului duhovnicesc.

Integritatea psihică și sănătatea sufletească sunt stări construite pe interiorizarea valorilor morale și reflectă un mediu de securitate.

Formarea supraeului care are menirea de a valida sau nu, din punct de vedere moral voința și conduita începe de la o vârstă timpurie, din familie și va continua pe tot parcursul vieții.

Biserica pune accentul pe schimbarea personală a omului, și lepădarea păcatului în vederea primenirii și transfigurării unei societăți întregi, pentru că omul înnoit afirmă Christos Yannaras în „Libertatea moralei” este “capabil de împlinirea universală a vieții.”

Potrivit doctrinei Bisericii Ortodoxe unirea naturii divine cu cea umană în persoana lui Iisus Hristos creează premizele asemănării omului cu Arhetipul.

Realizarea comuniunii în spațiul Creștinătății sugerează un principiu călăuzitor în demersurile procesului de securitate, și anume acela al unității oamenilor.

Biserica după modelul kenozei pe care Hristos a săvârșit-o ca om, îi cere omului să iasă din capcanele autonomiei și a emancipării lui individuale, și să îmbrățișeze viața în spiritul iubirii.

Morala evanghelică insuflă relațiilor dintre oameni duhul iubirii și al comuniunii dorind „unirea aceea pe care ne-o învață Sfânta Treime”: „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)

d) Propovăduirea de către Biserică a valorilor morale în societate, o esențială coordonată a securității

Biserica, în demersul ei de a face mereu actual mesajul divin către oameni provoacă libertatea umană să întrupeze moralitatea creștină în convivialitatea colectivă a persoanelor preschimbând lumea în duhul eliberării de patimi, a iubirii, dreptății și comuniunii dar și pentru o gestionare a binelui comun în direcția îmbunătățirii condițiilor vieții, a diminuării arbitrariului structurilor autonome, a unei corecte distribuiri a bunurilor, etc.

Dacă lipsa relaționării cu Dumnezeu duce inevitabil la absolutizarea, conservarea și autonomizarea imperativă a existenței biologice transformând lumea într-o arenă a antagonismului și rivalității unde indivizii caută cu orice chip să-și satisfacă independența individuală, atunci cu adevărat implementarea prin Biserică a valorilor morale în societate reprezintă un deziderat și o esențială coordonată a securității.

Moralitatea ecleziastică propune fiecărui om ca prin dăruire și iubire să recapituleze în sine întreaga lume salvând-o de la necesitatea naturală pentru a-i dărui bucuria aflării autenticității existențiale.

Potrivit concepției creștine moralitatea nu trebuie să se limiteze doar la aspectele exterioare ci se cuvine să se asume până la curățirea gândurilor și dobândirea iubirii către toți oamenii, nedeosebindu-i după credință, după sânge, după nație, buni sau răi.

Sf. Macarie Egipteanul în ”Cuvântul LXXXI” Mântuitorul Hristos a venit ca să reînoiască, să recreeze sufletul omenesc pe care patimile îl distruseseră prin încălcarea poruncilor; a venit să plămădească „o nouă inteligență, un suflet nou, ochi noi, într-un cuvânt oameni noi care cred în El.”

Christos Yannaras în ”Libertatea moralei” mărturisește că morala eclezială încheagă societatea umană într-un mod specific de raportare la lume, creând o atitudine universală de viață și învățâmdu-l pe om să devină un sacerdot și nu doar un consumator pentru natura înconjurătoare.

Implementarea valorilor morale în societate se sprijină și pe “Declarația universală a drepturilor omului” care este un rezultat cultural, juridic, politic și teologic, ce marchează punctul de intersecție dintre Biserică și stat.

Rolul spiritual, educațional, social – caritativ, cultural al Bisericii Ortodoxe, precum și statutul acesteia de factor al păcii sociale este subliniat în Constituția României la art. 7, alin. 1.

Problemele societății românești nu sunt numai problemele sociale ale Statului, căci acestea sunt asumate și de către Biserică. Cu alte cuvinte, libertatea și autonomia Bisericii față de Stat nu exclude co-responsabilitatea și cooperarea ei cu Statul, în rezolvarea problemelor majore și urgente ale societății românești actuale.

Dacă facem un scurt itinerar prin istoria bisericească aflăm că Biserica a avut un rol important în implementarea valorilor morale în societate, astfel:

Biserica pe tot parcursul istoriei a elaborat canoane pentru promovarea moralității și întruparea preceptelor evanghelice în societate, dintre care amintim: Canoanele Apostolice, Canoanele Sinoadelor Ecumenice, Canoanele sinoadelor locale, Canoanele Sfinților Părinți, Hotărârile panortodoxe. Pravilele călugărești.

Între anii 336-338, Sfântul Atanasie cel Mare aflându-se în exil în Treves, le transmite europenilor regulile monastice ale sfântului Pahomie cel Mare, trezind interesul pentru monahism în Europa.

Reformele Papei Grigore al VII-lea (+1085) au infuențat întocmirea legilor statelor europene. Conform sursei Catholic Herald aflăm că, ulterior lucrările importante ale unor călugări precum Grațian, din secolul al XII-lea, au stat la baza primelor compendii de legi.

Un loc aparte îl ocupă Pravila de la Govora sau Pravila bisericească care este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Pravila de la Govora, tipărită în anul 1640 este de fapt o traducere a călugărului erudit de la mănăstirea Bistrița, pe nume Mihail Moxa (sau Moxalie), a unui text slav, care redă o culegere de norme juridice bizantine și este prima lucrare tipărită în limba română, având un caracter preponderent bisericesc, dar cuprinzând și legiuiri de drept laic.

Moralitatea și dreptatea au fost propovăduite de către Biserica Ortodoxă și prin tipărirea la Tîrgoviste din porunca lui Matei Basarab, a Pravilei mari, al cărei autor este călugărul Daniil Panoneanul. Aceasta cuprinde traduceri și prelucrãri a unor acte bizantine, astfel: partea I reglementeazã relatiile feudale din agriculturã, partea a II-a, reglementeazã pe larg institutii de drept civil, penal si procesual, apoi ea promovează dispoziții cu privire la – logodnã, cãsãtorie, divort, adulter, vrãjitorie, corectii, iar în materia obligațiilor apar principii noi, referitoare la contracte (tocmealã) și delicte (nesocotință, înșelăciune).

Biserica de la origini până în prezent a denunțat acțiunile de alterare a societății, a încercat să corecteze derapajele morale ale puterii conducătoare, a propovăduit prin toate mijloacele virtutea, dând dovadă de acrivie în misiunea ei de a păstra cât mai bine moralitatea în sânul societății umane precum și chipul divin al omului.

e) Repere scripturistice ale misiunii Bisericii în lume

Sfânta Scriptură reprezintă coloana vertebrală și inima pastorației Bisericii Ortodoxe, deoarece ne face cunoscută voia lui Dumnezeu. În cele ce urmează vom aduce în prim plan acele versete biblice care fac referire la valori și virtuți pentru a exemplifica faptul că Biserica deține resursa morală, culturală și spirituală de care are nevoie domeniul securității.

Biblia ne descoperă faptul că voia lui Dumnezeu este ca societatea să fie clădită pe edificiul unității, iar acest adevăr se desprinde din cuvintele de rugăciune ale Mântuitorului Hristos, care își exprimă dorința „ca toți să fie una…pentru a fi desăvârșiți întru unime.” (Ioan 17, 20-21, 23)

Profetul Isaia îl arată pe Domnul ca Cel ce voiește ca în lume să guverneze pacea dăruind popoarelor legile Sale prefăcând săbiile în fiare de pluguri și lăncile în cosoare pentru ca nici un neam să nu mai ridice sabia împotriva altuia și să nu mai învețe războiul. (Isaia 2, 4) Mîntuitorul Însuși i-a fericit pe făcătorii de pace numindu-i fii ai lui Dumnezeu. (Matei 5, 6)

Dumnezeu veghează asupra oamenilor ”din ceruri privindu-i pe toți fiii oamenilor.” (Psalm 32, 13), ca un ”milostiv și mult îndurat către toți cei ce-l caută. (Psalm 75, 5)

Atotțiitorul este și Domnul dreptății ”căci El nu caută la fața omului.” (Romani 2,11), și așa cum face ”ca pământul să răsară ierburi, și ca sămânța să încolțească, așa Domnul Dumnezeu face ca dreptatea să răsară.” (Isaia 41, 11)

Stăpânul ceresc iubind îndurarea (Miheia 7, 18) îndeamnă umanitatea să I se asemene în practicarea milei (Plâng. Lui Ieremia 3, 22), spunând: ”Celui flămând îi dă din pâinea ta și cu haina ta îmbracă pe cel gol.” (Iezechia 18, 16).

Dumnezeu poruncește prin Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni 3, 14 și cea către Evrei 13, 1, ca în lume să dăinuie dragostea.

Tot tezaurul Bisericii se rezumă la împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele. Dacă societatea va înțelege necesitatea dragostei atunci ea va progresa și va dăinui armonios, căci: ”Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (I Corinteni 13, 4-8)

f) Viețuirea autentică creștină – un apostol al valorilor morale pentru societate

Omul fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneză1, 26) este un mister care se cere deslușit prin relațiile atente și iubitoare față de semeni reflectând prin viața sa spirituală (apofatismul antropologic) comuniunea intertreimică a Dumnezeirii.

Persoana umană ce renunță la a se socoti pe sine singurul absolut, deschizându-se către ceilalți oameni progresează necontenit și se îmbogățește prin împărtășirea de ceea ce aparține tuturor.

Departe de patima afirmării sinelui în opoziție cu alții, creștinul mânat de o sete nestăvilită după Dumnezeu caută să îmbunătățească și să împrospăteze continuu relațiile sale cu oamenii ajungând astfel prin comuniune și iubire la asemănarea cu Cel dorit, pășind pe drumul cunoașterii infinite.

Înțelepciunea predată de Sf. Părinți sub formă de îndemnuri exemplifică limpede că învățătura creștină reprezintă sarea și lumina societății:

De pildă Filocalia poruncește ca tot omul să se ferească de săvârșirea și gândirea răului și să practice virtuțile îndeletnicindu-se cu înțelepciunea și cunoașterea lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că un om este înțelept atunci când ”în purtarea lui este cucernic, fără trufie, apropiat, generos, nemitarnic, smerit, și blând.” Creștinul adevărat nu este moral prin convingerea și virtutea sa individuală dacă nu participă la unitatea și comuniunea Bisericii, care dispune de toate mijloacele pentru a face accesibilă oamenilor perfecțiunea morală ca mod de viață. Departe de a încerca să-l conformeze pe om cu exigențele exterioare ale unui comportament convențional, Biserica propune o cale de îndreptare a persoanei, printr-o întoarcere sinceră și iubitoare către semeni și Dumnezeu, ce trebuie să izvorască înțelegător din adâncul ființei umane, și nu ca o nevoie egocentrică ce urmărește considerația socială.

Biserica pune accentul pe curățirea minții și a inimii de orice întinăciune și îi îndeamnă pe credincioși să-și arate credința prin faptele lor bune față de toți oamenii fără deosebire.

Preceptele evanghelice pun bazele eticii sociale obiective, iar mai apoi prin paternitatea duhovnicească a Bisericii cheamă pe oameni la desăvârșire prin întipărirea în ei a trăsăturilor chipului Hristic.

Dacă oamenii ar dobândi prin credință mila, în lumea ar domni pacea și implicit ar fi garantată securitatea socială. Sf. Isaac Sirul în ”Cuvântul LXXXI” mărturisește că inima plină de milă “nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire.”

Capitolul II: Educația religioasă – vector de securitate modernă

II.1. Educația religioasă și spiritul național

a) Considerații istorice asupra implicării Bisericii în procesul educației

Creștinismul a contribuit pe tot parcursul istoriei la formarea și dezvoltarea culturii și civilizației europene. Biserica, atât pentru Occident cât și pentru Orient a jucat ca instituție un rol foarte important, în toate sferele vieții sociale.

În perioada bizantină, Biserica era o instituție foarte importantă în stat, era considerată un esențial factor de stabilitate, iar slujitorii ei fiind cei mai instruiți oameni influențau viața socială în toate aspectele, chiar și în politică.

După cucerirea Constantinopolului în 1453, Biserica răsăritenană, în ceea ce privește statele ce aveau un oarecare statut de suveranitate față de turci a continuat prin misiunea ei, să conserve identitatea națională a popoarelor și să ocupe un rol central în desfășurarea vieții sociale.

În Răsăritul Europei, pe timpul suzeranității turcești, Biserica a luptat pentru fiecare națiune să limitexe procesul turcizării.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când statele din răsărit reușesc să se elibereze de sub ocupația turcă rolul Bisericii se amplifică din ce în ce mai mult.

Traducerea Bibliei a marcat pentru multe popoare europene începutul genezei limbii lor literare: de pildă pentru români – Biblia de la București (1688), a domnitorului Șerban Cantacuzino.

În Europa de Est mănăstirile și bisericile au reprezentat locul de naștere și dezvoltare a întregii culturi a popoarelor ortodoxe.

În Țările Române, călugării au organizat în mânăstiri primele școli și tipografii, dintre ei unii îndeletnicindu-se cu traducerile și compunerea de imne liturgice activități de pionierat pentru acele vremuri. Ierarhii români au fost mari creatori de școală și de limbă romanească.

De pildă Colegiul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași și Academia de la Sfantul Sava din București sunt inființate în mănăstiri sau la inițiativa mitropoliților. Un mare ierarh care și-a dat silința la construcția culturii naționale, prin multele școli romanești înființate, este Veniamin Costache (1768-1846). Datorită insistențelor lui, domnitorul Alexandru Moruzi întemeiază practic, primul „minister” al educației.

În aceeași perioadă a strălucit în Țara Romanească Sfantul Grigorie Dascălul, care s-a preocupat tipărirea manualelor școlare și înființarea de școli.

În Transilvania se remarcă activitatea mitropolitului Andrei Șaguna (1864-1873) care a reprezentat o adevărată piatră de temelie pentru culturalizarea și afirmarea identității neamului românesc. Mărturie în acest sens stau: înființarea institutului teologico-pedagogic, înființarea de gimnazii, de școli tehnice, mai ales a celor peste 400 de școli parohiale, cumpărarea de clădiri pentru școlile înființate și finanțarea școlilor existente reprezintă doar câteva din meritele ierarhului ardelean.

b) Considerații juridice cu privire la educația religioasă

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfășoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naționale a fiecărui stat membru (art. 6TFUE). Prin urmare, educația nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competență exclusivă (art. 3 TFUE), și nici din domeniile în care Uniunea și statele membre au competențe partajate (art. 4 TFUE). Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”.

Legea Instrucțiunii publice din 1864, deține prevederi conform cărora religia deținea un loc important, atât în cadrul învățământului primar, unde se preda Catehismul (art. 32), cât și în cadrul învățământului secundar, gimnazial și liceal, unde se preda disciplina numită atunci „religiunea” (art. 116).

Potrivit Constituției Romaniei, art. 32, alin. (7), „în școlile de stat, învățămantul religios este organizat și garantat prin lege”.

Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 7 alin. (2) recunoaște clar contribuția Bisericii Ortodoxe Romane la formarea și la dezvoltarea culturii și spiritualității din România.

În conformitate cu art. 9 din Legea învățămîntului 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Planurile-cadru ale învățămîntului primar, gimnazial, liceal și profesional includ Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. În această ultimă situație elevul își alege, în locul disciplinei Religie, o disciplină opțională.

Biserica a respectat prevederile art. 26, alin. (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului care spune că „părinții au dreptul de prioritate în alegerea modului de educație acordată copiilor lor”.

Art. 10, alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene menționează că : ” Orice persoană are dreptul libertății de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică … libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.”

Potrivit legii 272/2004, privind protectia și promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine colectivitătii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Școală, Politie, Servicii medicale, Administratia publică locală, Servicii judetene.

Art. 103. al. 1, prevede că „Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști”.

În virtutea prevederilor aceleiași legi, în școli pot ființa cabinete de consiliere duhovnicească, ca expresie a drepturilor și obligațiilor privind aceleași parteneriate educaționale. În aceste cabinete poate și preotul oferi consultanță duhovnicească, cu acordul direcțiunii, după un orar prestabilit și în bună înțelegere cu psihologul școlii respective.

Conform Codului Penal, art. 382: „fapta de a obliga o persoană, prin constrîngere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani sau cu amendă”. Iar art. 5 (5) al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor interzice „prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensămînt național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțămîntul pentru aceasta”.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul la libertatea de gîndire, de conștiință și de religie, iar în conformitate cu prevederile art. 24, alin (2), în orice procedură administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, fiind obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (pînă la 10 ani această obligație fiind exercitată în legătură cu copilul, dacă se consideră necesar, sau cu părinții acestuia în caz contrar).

Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește (art. 24, alin (3)). În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora (art. 1, alin (2), art. 48, alin (2)).

Considerații juridice referitoare la învățământul religios din România – Protocolul Ministerului Educației încheiat cu Patriarhia Română cu privire la predarea în școli a disciplinei religie-cultul ortodox.

Conform comunicatului de presă al Patriarhiei Române: Protocolul Ministerului Educației încheiat cu Patriarhia Română cu privire la predarea în școli a disciplinei religie-cultul ortodox reafirmă cooperarea profesorilor de religie și a cadrelor didactice din învățământul teologic preuniversitar și universitar cu propria lor Biserică a cărei învățătură de credință o predau în școli, deoarece statul nu realizează singur, învățământul religios confesional.

Tot în acest act se stipulează că absolvenții instituțiilor de învățământ teologic ortodox întrucât sunt angajați, în cea mai mare parte, de către Biserica Ortodoxă Română, aceștia trebuie să îndeplinească pe lângă exigențele de formare academică și pe cele morale și spirituale specifice acesteia.

Părintele Patriarh Daniel a subliniat în numeroase rânduri că, pentru binele societății românești este mare nevoie de-a intensifica legătura între libertate și responsabilitate, între autonomie și cooperare.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a spus deasemeni că, autonomia universitară și autonomia cultelor, ambele garantate de lege, nu trebuie confundate cu indiferența sau lipsa de responsabilitate privind viața societății sau binele comun. În acest context, coresponsabilitatea și cooperarea între Stat și Biserică în spirit de respect și susținere reciprocă este o datorie morală și o necesitate practică pentru creșterea calității actului educațional.

Am prezentat în cele ce urmează doar câteva din articolele protocolului, ce sunt mai relevante pentru tema lucrării.

Capitolul I: Predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învățământul preuniversitar

Art. 1 – Unitățile de învățământ preuniversitar au obligația legală de a asigura respectarea convingerilor, a valorilor și a simbolurilor religioase.

Art. 2 – Programele școlare pentru disciplina religie – cultul ortodox se elaborează de către Ministerul Educației Naționale în colaborare cu Patriarhia Română și cu Secretariatul de Stat pentru Culte și sunt aprobate conform legii.
Art. 3 – Manualele de religie – cultul ortodox sunt avizate de Patriarhia Română și se aprobă conform legii.

Art. 4 – (1) Încadrarea personalului didactic pe catedre de religie – cultul ortodox în unități de învățământ preuniversitar se face cu avizul scris (binecuvântarea) al chiriarhului.
(2) Refuzul acordării avizului scris (binecuvântării) al chiriarhului se comunică în scris solicitantului și trebuie să fie motivat temeinic.

(3) Retragerea avizului scris (binecuvântării) al chiriarhului se face pentru abateri grave de la doctrina sau morala cultului.

(4) Retragerea motivată a avizului scris (binecuvântării) al chiriarhului se comunică în scris unității de învățământ preuniversitar și duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă, conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și Codului muncii. Angajatorul are obligația ca în termenul legal să emită decizia de încetare a contractului individual de muncă.

Art. 5 – (1) În vederea perfecționării actului educațional și pentru o implementare eficientă a cooperarii în domeniul învățământului religios și teologic ortodox preuniversirar, Ministerul Educației Naționale/Inspectoratele Școlare Județene/Inspectoratul Scolar al Municipiului București, pe de o parte și Patriarhia Română/centrele eparhiale, pe de alta parte, își vor comunica reciproc, semestrial și ori de câte ori este nevoie, rapoarte de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de prezentul protocol, cu propuneri de îmbunătățire a învățământului religios și teologic ortodox preuniversitar.

c) Educația în familia creștină o bază pentru educația de securitate

Nivelul și calitatea educării moral-spirituale a tineretului, după gândirea Patriarhului Daniel, reprezintă fundamentul realizării și dăinuirii fiecărui stat.

Educarea copiilor în sânul familiei creștine se bazează pe deprinderea poruncilor descoperite prin revelația biblică, iar acestea după cum se va observa vor fi în deplină rezonanță cu spiritul securității sociale.

Într-o primă etapă vom evidenția rolul părinților care constuie adevărați piloni în educarea copiilor lor.

Familia în cadrul socializării primare, ocupă un rol central în educația copilului, mai ales în primii 7 ani de viață, învățându-l să vorbească, modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, respectul, corectitudinea în sensul de a nu fura, de a nu minți, iubirea lui Dumnezeu și a semenilor, cinstirea părinților, a nu invidia, a nu dori răul, deprinderea noțiunilor de adevăr, dreptate, credința strămoșească, încrederea în sine, etc.

În Vechiul Testament aflăm câteva prescripții referitoare la datoria și responsabilitatea tatălui și a mamei de a-și învăța copiii. Profetul Moise i-a învățat pe iudei că trebuie să păzească poruncile sfinte în inima lor, și să le întipărească în mintea copiilor în permanență. (Deuteronom 6, 6-9) În Cartea Psalmilor se întărește îndatorirea transmiterii principiilor morale de către generație în generație, astfel: Părinții au datoria să-și învețe copiii, “să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui.” (Psalm 78, 5-7)

Unul dintre autorii creștini care subliniază rolul familiei și a Bisericii în educația creștină sunt: Clement din Alexandria(150-220) care vedea credința drept temelia oricărui tip de educație chiar și a celei seculare.

Origen (186-253) a afirmat că scopul educației este asemănarea cu Hristos iar în chipul învățătorului recunoștea un călăuzitor pentru descoperirea lui Hristos.

Sf. Vasile cel Mare (329-379) a pledat pentru ca fiecare copil să aibă parte de educația creștină; iar Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) recunoștea în mamele creștine primele și principalele educatoare pentru copii lor, numindu-le adevărate exemple de ucenice ale lui Hristos.

Încă din zorii creștinismului Tertulian a spus că „sufletul omului, prin natura lui, este creștin și nu poate să se mulțumească cu o credință nedeplină.”

Sfântul Tihon de Zadonsk afirma că educația adresată copiilor are rezultate foarte promițătoare, pentru că în sufletul lor moale ca ceara, se imprimă ușor cuvintele evlavioase, și orice exemplu luminos și curat. Așadar spunea Sf. Tihon, după cum crește un copăcel în direcția spre care îl înclini, tot așa se întâmplă și în cazul copilului, dacă se introduce mireasma lui Hristos în el, acesta va fi bineînmiresmat în ființa și purtările sale, va fi un adevărat izvor de bucurie și mângâiere.

Sf. Grigore de Nyssa mărturisea că noi oamenii "ne schimbăm în funcție de ceea ce iubim "sau" în funcție de realitatea pe care o contemplăm". Același Sfânt Părinte al Bisericii din secolul IV spunea că iubirea față de Dumnezeu, cugetarea noastră ațintită spre El săvârșește în ființa noastră o schimbare, “o modelare într-un sens precis”.

Părintele Anthony Karbo din Colorado Springs (S.U.A.) vorbind despre problemele tinerilor zicea că pentru a fi părinte în ziua de astăzi, trebuie să fii om de rugăciune.

O educație sănătoasă presupune următoarele: copilul trebuie învățat să se lupte cu problemele vieții, să se cunoască pe sine, să-și păstreze sufletul neîntinat, să învețe să empatizeze, să se integreze, să se întrețină, etc.

Arhimandritul Hrisostom Rădășanu, consilier pe probleme de învățământ al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a afirmat că: Copiii noștri sunt în primul rând viitorul Bisericii și al patriei noastre și reprezintă o comoară ce trebuie să fie valorificată.

Diaconul Andrei Kuraev afirmă că tineretului trebuie să i se acorde o atenție deosebită pentru ca acesta să poată duce mai departe credința bunicilor, pe umerii cărora s-au construit și păstrat bisericile.

Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev subliniază rolul covârșitor al rugăciunii mamei pentru copilul ei, scriind în jurnalul său că anumiți oameni a căror situație pare fără ieșire, se rezolvă prin chemarea milei lui Dumnezeu și prin rugăciune.

d) Rolul educațional – formativ al instituției Bisericii

Părintele Patriarh Daniel în comunicările pe care le-a adresat cu prilejul a mai multor evenimente naționale și internaționale a făcut un apel la responsabilitate, către toți conducătorii comunităților religioase, subliniind faptul că au împreună cu Ortodoxia, prin însăși vocația lor misiunea de-a prezenta societății necesitatea promovării unei responsabilități morale echilibrându-se relația dintre interesul personal și viața socială, între activitatea economică și puterea politică în societate, între libertatea individuală sau de grup și solidaritatea națională sau internațională, cu scopul apărării și promovării demnității persoanei umane în orice situație s-ar afla aceasta.

Cateheții ortodocși sunt de părere că o educatie fără Dumnezeu, nu o să aibă niciodată rezultate bune, deoarece pedagogii nu sunt factori decisivi, primi și ultimi, ai demersului educational, ci Dumnezeu, după cuvântul Scripturii care zice: "De n-ar zidi Domnul casa sufletului, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc.” (Psalm 126,1). Rolul Bisericii ca instituție este și acela de a forma cetățeanul din punct de vedere moral în societate , iar acest proces începe de la frageda vârstă, este unul continuu, și trebuie să se adapteze mereu la noile provocări.

Necesitatea implicării Bisericii în actul educațional este cerută de suprapunerea mai multor planuri ce creează confuzie, și anume: Duhul lui Hristos și moda lumii păcătoase, dreapta credință și falsele ideologii, libertatea de a face binele și permisivitatea de a face răul, iubirea dezinteresată, adevărată și sinceră, și afecțiunea înșelătoare ce urmărește profitul.

Pr. Prof. Vasile Răducă afirmă că Ortodoxia se raportează la om în globalitatea lui, nu parțial iar acesta din urmă trebuie să-și conștientizeze sensul existenței sale pe pământ și să și-l împlinească.

Datorită posibilității educării omului, spiritualitatea crestină printr-un amplu și complex proces pedagogic formează omul, îmbinând armonios mijloacele omenesti și elementul divin pentru atingerea obiectivului ei.

Biserica Ortodoxă consideră că prin actul educațional trebuiesc insuflate învățăceilor credința în Dumnezeu și în mântuirea sufletului, responsabilitatea, săvârșirea binelui, dragostea de frumos, respectul pentru om, pentru familie și adevăr, cumpătarea, gândirea critică și creativă, deschiderea către cunoaștere, conștientizarea propriilor greșeli, dezvoltarea talentelor, buna – cuviință, dar și virtutea.

Pr. Ernesto M. Obregon, preot la o biserică ortodoxă greacă din America de Sud afirmă că o educație ce are la bază preceptele morale poate fi de fapt “un act de protejare a vieții”; și tot dânsul propune deschiderea a mai multor școli, de la grădinițe până la universități, care să predea tinerilor și societății spiritualitatea ortodoxă.

Procesul educativ nu se poate desfășura normal și optim fără ca cei implicați să aibă un psihic sănătos și o minte bună ce se dobândesc în văzduhul credinței.

Neurologia trascendenței susține că creierul este un cadru biologic propice pentru misticism care la rândul lui reprezintă cea mai practică și mai eficientă șansă pentru îmbunătățirea comportamentului uman. Conform lui Beatrice Bruteau, misticismul ne ajută să transcendem frica egoistă, să depășim înstrăinarea unuia față de celălalt, să conștientizăm că deținem înlăuntrul nostru posibilitatea existențială de a fi fericiți.

Acest om de știință a descoperit că regăsirea acestei unicități mistice produce o schimbare în viața persoanei umane, o eliberare de înstrăinare și insecuritate întrucât, spune Bruteau, “motivele, sentimentele și acțiunile se transformă din retragere, suspiciune, respingere, ostilitate și dominație, în deschidere, încredere, incluziune, educare și comuniune”, construind fundația sigură a unei lumi mai bune.

Benedict Spinoza a afirmat că cunoașterea lucrurilor prin cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă una dintre cele mai înalte năzuințe și cea mai mare virtute a sufletului.

Marele filozof spunea că înaintarea sufletului în acest gen de cunoaștere, împărtășește persoanei umane suprema mulțumire a sufletului, perfecțiunea și cea mai înaltă bucurie.

Experierea credinței ortodoxe susține educația, deoarece îi ferește pe oameni a deveni victimele sindromului ”creierul într-o cuvă” adică a trăi într-o lume virtuală, sau a te conduce după percepții de viață greșite și dăunătoare.

O persoană cu un dezvoltat simț al responsabilității, fiind întrebată dacă și-ar înscrie copilul la o școală ortodoxă, răspunde afirmativ, invocând motivul că Biserica Ortodoxă nu îi spală pe copii pe creier, ci le deschide mintea ajutându-i să înțeleagă viața, dincolo de absurdul aparent.

Părintele Patriarh Daniel în mesajul adresat participanților la al VI-lea Congres Național „Hristos împărtășit copiilor“, organizat de Patriarhia Română în colaborare cu Fundația World Vision România, la Mănăstirea Caraiman, în 16-18 septembrie 2013, a afirmat că atenția Bisericii Ortodoxe Române este îndreptată continuu spre educația moral-spirituală a copiilor și a tinerilor, contribuind foarte mult la modelarea și formarea persoanei umane, în ceea ce privește implicarea responsabilă în viața societății. Patriarhul României a evidențiat că educația creștin-ortodoxă se dimensionează în acord cu nevoile sufletești ale omului și este dublată de un pronunțat caracter formativ, de interiorizare și de transpunere în viață a valorilor religioase, și a tradițiilor neamului românesc.

Un om este o valoare prin sine însuși, iar desăvârșirea lui implică existența lui ca întreg. Așadar se poate spune că: Biserica încercând să influențeze procesul educațional uman cu duhul și spiritul ei, în vederea formării omului ca om, a urmărit de fapt “împlinirea omului încifrat în ordinea supranaturală a Sacrului cu întreaga lui personalitate de geniu, de savant, de artist, de om obisnuit.”

Ca educația religioasă să fie completă ea trebuie să se bazeze pe comuniunea omului cu Dumnezeu sub bolta Bisericii. Astfel că procesul educațional trebuie să aibă în centru întâlnirea tainică și vorbirea intimă cu Dumnezeu și simțirea fiorului sfânt datorat trăirii mistice a lui Dumnezeu.

Un dascăl de-al Bisericii are toate motivele interioare de a fi dăruit cu totul misiunii sale pentru că se conduce după principiul că toate lucrurile trebuie făcute ca și în fața lui Dumnezeu.

Învățăceii au ocazia să întâlnească în oamenii Bisericii pedagogi îmbunătățiți, deoarece ei educă nu doar pe baza principiilor teoretice și seculare, ci evidențiază cele spuse prin faptă, răspândind o lumină cuceritoare în jurul lor.

Biserica întotdeauna a așezat la catedră nu doar oameni ce redau cunoștințe, ci modele vii care au făcut ca științele să fie un rezultat al dialogului Dumnezeu – om – creație.

Pe teritoriul țării noastre înaintașii noștri, cârmuitorii de țară și părinții slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoșești, urmând exemplul sfinților dascăli și ierarhi ai Ortodoxiei, au rânduit ca școlarii să primească odată cu cunoștințele de cultură generală, și cunoștințe care sporesc credința și ajută la educația lor morală.

Credința ortodoxă, este matca în care s-a plămădit poporul român, este centrul lui de greutate, este cel mai sfânt patrimoniu național al tuturor veacurilor și generațiilor românești și reprezintă un esențial sprijin pentru siguranța națională în fața neprevăzutului nostru istoric.

Pe baza acestor adevăruri de necontestat, Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților afirmă că eliminarea predării religiei din trunchiul comun al învățământului românesc reprezintă „un atentat“ la ființa noastră națională și la credința neamului nostru românesc.

Părintele Laurențiu, Mitropolitul Ardealului subliniază că formarea caracterului religios-moral al copiilor care reprezintă viitorul de mâine al țării, nu numai al Bisericii este o necesitate, iar această educație începe în familie, se continuă în școală și se desăvârșește în Biserică.

Copiii crescuți în familii creștine, au dreptul de a cunoaște spiritualitatea Bisericii și tainele credinței, pentru că într-un stat de drept trebuie respectate și drepturile majorității, nu numai ale unei minorități, în condițiile în care credincioșii ortodocși sunt majoritari între contribuabilii instituțiilor de învățământ; astfel că, instituțiile Statului nu vor putea încălca acest drept fundamental al familiei creștine.

În concluzie, Biserica are un rol fundamental în educația omului pe tot parcursul vieții, fapt ce trebuie să-i facă pe reprezentanții, slujitorii și profesorii ortodocși să conștientizeze uriașa responsabilitate pe care o au față de cei pe care îi îndrumă.

e) Câteva referințe ale educației religioase în Uniunea Europeană

Nici un stat european, afirmă Marcel Merle nu își poate permite să ignore importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate.

Bisericile din Europa constituie nucleul primordial al culturii europene, iar construcția sociologică a Europei depinde în mare parte și de poziția Bisericilor, care păstrează în teazaurul lor tradițiile, fenomenele culturale și identitatea națională a popoarelor din Statele membre.

O Uniune Europeană care s-a angajat să susțină și să aprecieze valorile fiecărui stat și națiune nu poate să nu țină cont de rolul pe care îl ocupă Bisericile în acele țări.

Austria

Potrivit studiului la care facem referire aflăm că: În Austria se garantează libertatea de religie iar Statul asigură condițiile desfășurării activităților de natură religioasă prin tipărirea manualelor, plata profesorilor, în vreme ce

stabilirea programei analitice, editarea manualelor ori numirea profesorilor revin în responsabilitatea exclusivă a cultelor.

Este foarte important faptul că instituțiile bisericești din Austri au jucat un rol important în multe domenii în scopul bunăstării populației; de exemplu, în furnizarea de ajutor pentru solicitanții de azil și în domeniul dezvoltării. Dar instituțiile bisericești participă la dialogul public determinându-i pe cetățeni să acționeze în mod responsabil. Rezultatul acestui fapt este că comunitățile religioase sunt consultate cu privire la formularea legislației statului.

Belgia

SR se desfășoară în toate școlile belgiene, atât în ciclul primar (5-11 ani), cât și în cel secundar (12-18 ani), programele școlare alocând două ore pe săptămână acestei discipline. Dacă până în 1959 numai SR romano-catolice era oferit elevilor belgieni, lucrurile se schimbă prin Legea Educației promulgată în acel an care a introdus posibilitatatea alegerii unei alte confesiuni. Până îm prezent se predau ore de Religie catolică, protestantă, ortodoxă, anglicană, iudaică și musulmană. În cazul obținerii unei scutiri de la ora de Religie, elevii trebuie să urmeze un curs de Educație Morală.

Viața bisericească în societatea belgiană este foarte proeminentă.. Mai mulți elevi din învățământul secundar merg mai degrabă la școli catolice decât la școlile publice. Nu numai Biserica Catolică, ci și alte grupuri religioase sunt foarte active în domeniul educației. Există chiar și școli evreiești și din septembrie 1989, prima școală islamică. La nivel universitar, Biserica Catolică joacă un rol important cu șase universități catolice.

Bulgaria

În 1997, au fost introduse ore de Religie pentru ciclul primar (7-11 ani), iar în anul următor acestea au fost extinse și la clasele secundare (12-16 ani). Abia în 2003, SR a revenit și în gimnazii (17-21 ani), printr-o decizie a Ministrului Educației. În prezent, Religia reprezintă un obiect opțional, se predă câte o oră pe săptămână iar programa se bazează în principal pe cunoașterea învățăturii Bisericii Ortodoxe, existând însă și capitole care fac cunoscută elevilor celelalte confesiuni creștine, precum și credințele necreștine.

În anul 2008 a început o amplă dezbatere asupra posibilității introducerii Religiei în trunchiul comun pentru învățământul primar și secundar. Ministerul Educației s-a pronunțat în favoarea unei abordări non-confesionale, care să ofere elevilor informații despre istoria religiilor lumii și principalele valori promovate de acestea. De cealaltă parte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, precum și minoritatea musulmană au optat pentru o abordare confesională, care să ofere fiecărui cult recunoscut de către Statul bulgar posibilitatea elaborării propriei programe analitice.

Cehia

În Cehia procentajul elevilor care frecventează orele de religie este destul de mic, puțin peste 5% dintre elevii din ciclul primar (6-15 ani) și aproximativ 1% dintre cei din cel secundar. Însă cele aproximativ 90 de școli romano-catolice, se bucură de un bun prestigiu în rândul populației și sunt căutate dată fiind calitatea superioară a educației oferite. Aici SR este obligatoriu pentru toți elevii, exstând însă și opțiunea cursului de Etică.

Cipru

Elevii ortodocși studiază religia răsăriteană în școlile primare și secundare dar și în cadrul școlilor de duminică din parohii.

Articolul 23 din Constituție prevede dreptul de libertate religioasă în procesul de predare, cult și îndeplinirea riturilor, fără interferențe din partea statului.

Danemarca

Biserica Folk are un statut asemănător cu cel al agențiilor de stat, nu este o asociație privată, spre deosebire de alte grupuri religioase. Ea este consultată cu privire la deciziile referitoare la legislația ce se adoptă de către Parlament sau Guvern prin intermediul ministrului responsabil al afacerilor ecleziastice. Deși există 100 de organizații private legate de Biserica Folk toate se bazează pe principii creștine. Misiunea lor este de a sprijini sistemul de asistență socială format din școli, grădinițe, instituțiile de asistență socială și întreprinderile comerciale. În Danemarca există "libertatea de școală" (art. 76 din Constituție), care garantează părinților libera alegere.

Astăzi SR continuă să fie disciplină obligatorie pentru toate nivelurile de studiu pre-universitar, astfel încât în așa-numitele “școli populare” (7-16 ani) , dar și în gimnaziu disciplina Studii creștine se predă o oră pe săptămână. În toate cazurile, există posibilitatea ca părinții să poată cere scutirea elevilor de la acest curs, iar după împlinirea vârstei de 15 ani decizia aparține acestora din urmă. Fără a se oferi o disciplină alternativă, totuși cazurile de uzitare a acestui drept sunt foarte rare (sub 1%), și sunt înregistrate, de obicei, în rândul minorității islamice, care are dreptul să-și organizeze SR în propriile școli care sunt și ele finanțate de Stat.

Estonia

Educația religioasă în școli publice din Estonia este voluntară și non-confesional. Potrivit Legii Educației o școală este răspunzătoare legal de a oferi educație religioasă dacă cel puțin cincisprezece elevi doresc aceasta. Există încă dezbateriîn spațiul public cu privire la întrebarea dacă educația religioasă ar trebui să fie obligatorie pentru toți elevii sau nu.

Finlanda

SR din clasa I-a până în clasa a XII-a este disciplină de studiu obligatorie în toate școlile publice,. Legea Libertății Religioase, adoptată în 2003, prevede predarea unei ore de Religie săptămânal, ținându-se cont de apartenența confesională a elevilor. În Finlanda, majoritatea orelor de Religie oferă educație religioasă luterană, dar toate celelalte 10 culte recunoscute oficial de către Stat au dreptul să organizeze studierea religiei, la cererea a minim trei elevi din același an. Alternativa studierii unei discipline laice cum ar fi Etica seculară este disponibilă numai elevilor care nu apațin nici unui cult sau ai căror cult nu organizează SR în școala lor. Este de menționat faptul că aceste obiective imediate urmăresc asistarea tinerilor în articularea propriilor concepții de viață.

Franța

Religia în Franța e privită ca fiind o chestiune privată. Cu toate acestea, reprezentanții comunităților religioase majoritare sunt consultate în marile dezbateri sociale, mai ales în probleme de etică.

Până în martie 1882 Biserica a deținut controlul deplin asupra tuturor școlilor primare franceze dar, o nouă lege a înlocuit “educația morală și religioasă” cu “educația morală și civică” dispunând eliminarea oricărei referiri la Dumnezeu în cadrul cursurilor. Aceeași lege stabilea, totodată, și o zi liberă în timpul săptămânii, pentru a le permite elevilor să poată să participe la orele de educație religioasă organizate de către Biserică. Așa se face că, până astăzi, elevii francezi merg la școală de luni până sâmbătă, cu excepția zilei de miercuri, când sunt organizate de către cultele religioase, din afara școlii cursuri de studiere a religiei.

La sfârșitul anilor 1980, în urma unei dezbateri naționale s-a reintrodus în cadrul programelor școlare câteva noțiuni elementare de SR, considerate a fi necesare înțelegerii de către elevii francezi a moștenirii culturale naționale. Pe de altă parte, înmulțirea, atentatelor teroriste având la bază extremismul religios, și convingerea că la baza fundamentalismului stă ignoranța și înțelegerea greșită a unor tradiții religioase, a readus în discuție contribuția pozitivă pe care SR ar putea-o avea în consolidarea valorilor fundamentale și a ordinii sociale din Franța. Deși nu s-a ajuns la introducerea unei discipline dedicate integral SR, tot mai multe elemente ce țin de o astfel de disciplină sunt asimilate în programele analitice ale altor discipline, precum Istoria, Literatura, Artele, etc.

Germania

Germania reprezintă unul dintre Statele europene în care SR are un loc bine definit în cadrul sistemului public de învățământ. Constituția țării, adoptată în 1949, așează SR ca obiect în trunchiul comun în cadrul învățământului primar (6-10 ani) și secundar (10-19ani), și care trebuie predat ”în acord cu principiile comunităților religioase” (art. 7, alineatul 3). În consecință, potrivit legii responsabilitatea organizării SR în școlile publice aparține în egală măsură Statului și cultelor. Alcătuirea programei analitice și a manualelor școlare cu privire la m SR se face la nivel de Stat federal, și sarcina revine unor comitete mixte în care sunt reprezentate autoritatea de Stat și cele bisericești din landul respectiv. SR conform curriculumului școlar prevede predarea a două ore de SR săptămânal, excepție făcând școlile private (6% din totalul elevilor), majoritatea Romano-Catolice ori Protestante, unde SR se bucură de o atenție mai mare decât în școlile de stat. SR poate fi aleasă ca disciplină de examen la încheierea ciclului de studii secundare, iar în unele landuri pînă la 30% dintre elevi fac această opțiune. În cele mai multe dintre școlile publice din cele 16 State federale, se studiază religia Romano-Catolică ori Protestantă, dar sunt și trei State în care se predă Religia Ortodoxă.

Grecia

Constituția elenă, din 1975, dispune că scopul educației oferite în școlile grecești este “educarea morală, spirituală, cognitivă, vocațională și psihică a tuturor grecilor, dezvoltarea unei conștiințe naționale și religioase, precum și formarea unor cetățeni liberi și responsabili” (art. 16, alin. 2).

În Grecia cursurile de educație religioasă se desfășoară în școlile primare și secundare.

Irlanda

Un procent foarte mare (~95% ) a școlilor irlandeze sunt confesionale, cu finanțare de la Stat, dar organizate și administrate de culte (cele mai multe de Biserica Romano-Catolică). În aceste școli, SR este disciplină obligatorie atât în ciclul primar (6-12 ani) alocândui-se o jumătate de oră pe zi, iar în cel secundar (12-17/18 ani), două ore săptămânal. Legea permite elevilor posibilitatea de a nu participa la aceste ore, dar sunt rare cazurile când se uzitează de acest drept.

Italia

În învățământul italian Biserica Catolică ocupă un loc central. Conform acordului de Villa Madama, educația religioasă catolică este predată în școala primară și în școala secundară, iar elevilor de peste 14 ani li se oferă dreptul de a alege. Asistența religioasă acordată soldaților, și pacientilor din spitale și cămine se asigură prin personalul catolic care este plătit de către stat.

Olanda

Libertatea în educație cuprinde dreptul și posibilitatea de a întemeia o școală, libertatea de cult și libertatea de a administra o școală. Un procent de 75% dintre elevii olandezi sunt educați în școli confesionale. Acestea alături de cele publice sunt finanțate de către stat.

Portugalia

În școlile publice portugheze educația religioasă este reglementată de prevederile Concordatului cu Vaticanul, reînnoit în 2004, și de o serie de acorduri cu celelalte culte recunoscute legal. Potrivit acestor acte, elevii claselor V-IX pot opta pentru un curs de morală și religie, care poate fi organizat de oricare dintre cultele recunoscute legal.

Dată fiind structura catolică a societății portugheze, marea majoritate a acestor ore sunt predate de profesori romano-catolici, numiți de autoritatea bisericească locală și plătiți de către Stat.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Din pricina nivelului ridicat de autonomie al celor patru mari unități teritoriale (Anglia, Țara Galilor, Scoția, Irlanda de Nord), nu se poate vorbi despre o organizare unitară a SR, la nivel național, dar în toate regiunile regatului, SR sub diferite denumiri, are statut obligatoriu, la tote nivelurile de studiu, cu drept de scutire, fără oferirea unei discipline alternative.

Spania

Sistemul spaniol oferă grupurilor religioase posibilitatea de a finanța centre educaționale. Centrele pot fi auto-finanțate sau finanțate din fonduri publice și care pot avea o anumită orientare ideologică. În fiecare centru educational care este finanțat din fonduri publice predarea religiei catolice este oferit în mod opțional.

Ungaria

În Ungaria bisericile sunt independente față de stat și încearcă să-și găsească rolul în societate. Chiar dacă există o separare strictă între biserică și stat, ambele părți cooperează pentru binele comun și lucreză împreună, mai ales în domeniul serviciilor publice. Educația religioasă în școlile publice este deținută de către comunitățile religioase iar profesorul de religie este angajat de către biserică. Școala este obligată să ofere timpul adecvat și spațiul pentru efectuarea orelor de religie.

Rusia

Cei mai mari oameni din stat, Vladimir Putin și Medvedev au inițiat un proiect de introducere a studierii eticii religioase sub forma unui curs de religie care se referă la credința ortodoxă în învățământ. Acest proiect fiind declarat drept unul de succes, a creat premizele ca acest obiect de studiu să fie introdus în curricula școlară, iar elevii să aibă posibilitatea să-l aleagă în concordanță cu religia din care fac parte.

f) Identificarea vulnerabilităților sistemului educațional (sărăcia, abandonul, și dezinteresul elevilor de a învăța carte, frauda la examene)

O cooperare a Bisericii cu Școala este benefică în cazurile când trebuie combătute fenomene precum abandonul școlar, absenteismul, nevoia de sprijin moral și afectiv pentru elevii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, sau găsirea de sprijin material pentru elevii și familiiile sărace.

Potrivit estimărilor Institutului de Statistică al UNESCO, în 2010, la nivel global, 61 de milioane de copii de vârsta învățământului primar și 71 de milioane de copii de gimnaziu nu mergeau la școală.

Abandonul școlar este cauzat de inadaptarea elevului la procesul educativ și la mediul școlar, instabilitatea psiho-afectivă, tulburările de comportament sau, pe de altă parte, inadaptarea școlii la factorii psihologici, situația precară economico-financiară a familiei ce presupune lipsa îmbrăcămintei și încălțămintei, condițiile vitrege de locuit, dezagregarea familiei, lipsa ajutorului la învățătură.

Potrivit unui raport rata abandonului școlar a crescut în România la 16%.
Datele indică faptul că sărăcia, mediul socio-economic defavorizat și efectele crizei economice au un mare impact asupra copiilor de vârsta învățământului primar și gimnazial și se preconizează ca acești factori să mărească rata neșcolarizării și cea a abandonului școlar, potrivit studiului Romani Criss.

Domnul Cristian Țurcanu, afirmă că fenomenul dezinteresului pentru învățătură conduce inevitabil spre un primitivism social. El spune că setea de cunoaștere a devenit desuetă, deșertificarea intelectuală crește, morala dispare din ce în ce mai mult, creând astfel mediul nociv în care se diminuează în mod accentuat șansele, ca un om să se poate forma integru și onest.

Fraudele din sistemul educațional sunt încadrate în tipologia corupției și pot conduce la o „schilodire a statului”, ne mărturisește George Maior.

Așadar numai printr-o educație bine gândită și corect împărtășită, prin salvarea familiei din criza profundă în care a intrat și nu în ultimul rând prin revenirea la principiile creștine omenirea va putea dăinui și progresa.

g) Aspecte practice ale conlucrării Bisericii cu Școala – Propuneri de activitati misionare

Prezența misiunii Bisericii în spațiul social este cerut de mai mulți factori: subjugarea muzicii, a literaturii și a cinematografiei, de către fenomenul "subculturalității", perturbarea comportamentală a tinerilor prin diferitele genuri muzicale, a filmelor și a literaturii de senzație ce promovează inumanul, și promiscuitatea morală.

Părintele Anthony Karbo din Colorado Springs (S.U.A.) fiind intervievat în legătura cu succesul său în educarea tinerilor, a zis că copiii și adolescenții trebuie ajutați prin organizarea unui anturaj bun, și prin satisfacerea nevoii de socializare, organizând evenimente care să le placă, tabere de vara și de iarnă, călătorii și tot felul de acțiuni sociale.

Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului școală-Biserică le întâlnim în:

– organizarea unor manifestări cultural artistice comune (serbări, expoziții, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători creștine: Crăciun, Paști, Florii, Ziua eroilor neamului etc.

– participarea reprezentanților bisericii la manifestări organizate de către școală: deschiderea/închiderea anului școlar, sfințirea lăcașului școlii, lectorate cu părinții,întâlniri ale reprezentanților bisericii cu elevii;

– organizarea de excursii, pelerinaje la diverse așezăminte bisericești (mănăstiri, schituri);-

– participarea reprezentanților bisericii la campanii destinate eradicării: violenței, comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.

O importantă misiune educativă și filantropică o au preoții parohi. Astfel, având în vedere valorile creștine pe care le promovează și vocația lor umanitară, preoții pot contribui la:-

– educarea cu privire la drepturile copilului și la beneficiile pe care respectarea acestora le aduce întregii comunități;-

– identificarea nevoilor copiilor și familiilor, precum și a situațiilor de risc în care se pot afla acestea;

– îndrumarea, informarea și orientarea către diverse servicii;

– medierea în vederea restabilirii relațiilor familiale sau în vederea prevenirii abandonului copilului (mediere între mamă și tată, copil și părinți, familie și comunitate, mama singură și familia acesteia) prin promovarea reconcilierii și a iertării greșelilor celorlalți etc.;

– sesizarea situațiilor de abuz, neglijare și exploatare;

– mobilizarea comunității, pentru a sprijini familiile și copiii aflați în nevoie;

– implicarea în dezvoltarea unor servicii pentru copii și familii la nivelul comunității;

Biserica mai are la dispoziție și alte posibilități prin care amintim:

– Organizarea de conferințe, simpozioane, seminarii, mese rotunde, videotecă; emisiuni de radio și televiziune; concursuri, expozitii, târguri de carte creștină;

– Editarea și difuzarea de cărți, reviste, ziare, pliante, CD-uri; turnarea de filme artistice și documentare; crearea de posturi locale de radio și televiziune ce au menirea să promoveze valorile creștine;

– Primirea / colectarea și distribuirea de fonduri și ajutoare materiale în scop filantropic;

– Consolidarea asistenței sociale, medicale și spirituale prin: cabinete de îndrumare familială creștină (prevenirea avortului și a abandonului copilului, a abandonului familiar și școlar, a destrămării familiei; încredințarea copiilor abandonați unor familii creștine, prin înfiere); centre medicale de prevenire, diagnostic și tratament; cămine și centre de zi pentru bătrâni/copii abandonați sau din familii dezorganizate/dependenți de alcool și droguri; cantine de ajutor social; servicii de îngrijire a bolnavilor și bătrânilor la domiciliu;

– Sensibilizarea opiniei publice prin luări de poziție exprimate în mass-media; întocmirea de proiecte de lege; acțiuni de lobby local și parlamentar; inițierea de referendumuri pentru probleme foarte importante; descoperirea unor credincioși mireni cu calități morale deosebite și cu chemare pentru viața socială, care să candideze la alegerile locale și generale;

– La rândul lor, preoții trebuie să colaboreze cu asociațiile religioase. Cercurile misionare și Asociațiile sunt prevăzute în statutul Bisericii Ortodoxe Române și ele au rolul de a face cunoscută și a apăra Ortodoxia, de a sprijini acțiunile preotului și ale Bisericii în general. Ele trebuie să fie centrate pe Euharistie și să fie sub ascultarea Episcopului. Membrii fiecarui grup inițiator este bine (pentru unitatea grupului) să se întâlnească o dată pe săptămână la o anumita biserică (la vecernie sau la liturghia de duminică), unde, dupa slujbă, să discute problemele. Fiecare grup este bine să fie patronat de o mănăstire, prin spiritul ei, prin călugarii ei, sau printr-o personalitate din mănăstire. De asemenea, trebuie descoperite acele mănăstiri care (prin stareții și duhovnicii lor) doresc să sprijine activitățile misionare prin servicii religioase, cazare, masă și implicare în realizarea activităților.

Așadar credința trebuie să atingă toate domeniile vieții (inclusiv justiția socială și economică, politica, etica, genetica și mediul înconjurător), oferind răspunsuri. Parohia este centrul de greutate al Bisericii. În jurul ei trebuie făcute toate aceste acțiuni. Parohiile să fie centrele de cristalizare ale acestor planuri și acțiuni.

II.2. Cultura de securitate și religia.

a) Formarea de atitudini, conduite și modele de gândire, interiorizarea valorilor – aspecte ale culturii de securitate

Cultura de securitate reprezintă o sumă de valori, norme, atitudini sau acțiuni care determină înțelegerea și asimilarea conceptului de securitate, precum și modelarea vieții sociale în spiritul acestei culturi

Comportamentul adecvat reprezintă o componentă esențială a securității. Acesta este rezultatul unui proces educativ care implică toate planurile psihicului: cognitiv, afectiv și volițional și are ca finalitate transformarea cunoștințelor acumulate în convingeri.

Acțiunea umană se desfășoară pe parcursul a mai multor etape: pornește de la o motivație sau un impuls psihologic, legat de realizarea dorințelor individului sau de la intenția de a realiza ceva anume; fapt care trece prin filtrul conștiinței morale a persoanei; și are ca obiectiv exprimarea valorii, utilității și necesitatea acțiunii respective.

Învățăturile religioase au puterea de a converti întreaga ființă umană înțelegând aici cugetarea, atitudinile și conduita.

Potrivit teoriei sociale cognitive care susține că schimbarea comportamentală este afectată de influențe de mediu, de factorii personali și atributele comportamentului însuși putem vehicula ideea că securitatea socială poate propăși într-un spațiu insuflat de valorile creștine.

Studiul securității umane se poate baza pe studiul relației atitudine-comportament și cercetarea circumstanțelor în care atitudinile determină cauzal comportamentul.

Pe de o parte, unii cercetători au lansat ideea conform căreia anumite atitudini pot fi moștenite (Tesser) , iar pe de altă parte studiile au arătat că deși atitudinile pot fi dobândite pe fondul unor dispoziții moștenite, totuși ele suportă, pe parcursul dezvoltării lor, influența factorilor de mediu.

R. Zajonc pornește de la ipoteza că expunerea repetată la un stimul capătă destulă putere pentru a influența o atitudine mai favorabilă față de acest stimul. Aceste cercetări psihologice ne edifică asupra faptului că părinții, educația și comunitatea au un rol deosebit în conturarea profilului atitudinal al persoanelor umane.

Profesorii de religie și preoții duhovnici au menirea de a insufla umanității preceptele unei vieți sănătoase. Am afirmat lucrul acesta deoarece studiile au demonstrat că atunci când oamenii sunt întrebați care este atitudinea lor față de diversele categorii sociale, ei își amintesc de persoane din aceste categorii. Așadar acești pedagogi spirituali ocupă un rol important în construirea atitudinii pentru că ei sunt capabili să reprezinte o imagine concretă a obiectului atitudinal.

Pe baza faptului că oamenii memorează anumite scenarii comportamentale și-și formează anumite obiceiuri iar contextul corespunzător este considerat determinant pentru acțiune într-un mod automat sau mai puțin controlat conștient, se impune ca educația de securitate să își concentreaze atenția asupra omului încă de timpuriu, pe tot parcursul vieții acestuia.

Procesul de securizare socială nu este deloc ușor având în vedere complexitatea ființei umane. Este o întreagă știință să poți să determini sau să convingi un om să acționeze în spiritul securității umane și nu invers; dar acest lucru este foarte important deoarece „convingerile pot fi utilizate drept predictori ai atitudinii, contribuind astfel la predicția comportamentului.”

De pildă psihologii spun că una dintre cele mai simple modalități de a influența convingerile oamenilor într-o direcție pozitivă sau negativă este să li se ceară să se gândească la aspectele pozitive sau negative ale obiectului atitudinal. Cheia problemei însă constă în realitatea că atitudinile și deciziile referitoare la probleme complexe implică, un amestec de convingeri pozitive și negative, de forțe de atracție și de respingere, care inevitabil fac obiectul culturii de securitate.

O altă provocare la adresa securității umane este gradul diferit de la om la om în ceea ce privește posibilitățile cunoașterii, automonitorizării și conștientizării de sine.

Nevoia de cunoaștere (need for cognition) ocupă un rol principal în formarea și modificarea atitudinii. De pildă oamenii cu o sete de cunoaștere crescută tind să se angajeze în eforturi mai mari de procesare când își formează o atitudine, favorizând prin aceasta formarea unor atitudini mai puternice, mai persistente, rezistente la schimbare și care anticipează comportamentul.

Cultura de securitate trebuie să aibă în vedere doi parametri esențiali ce afectează importanța atitudinilor în influențarea comportamentului, iar aceștia sunt automonitorizarea (self monitoring) și conștientizarea de sine (self awareness).

Persoanele umane cu automonitorizare scăzută, al căror comportament social reflectă de regulă stările lor interioare, prezintă o consistență atitudine-comportament mai mare decât oamenii cu automonitorizare înaltă; pe când comportamentul persoanelor cu automonitorizare ridicată se mulează pe necesitățile situaționale și așteptările celorlalți.”

Conștientizarea sinelui crescută creează o relație atitudine-comportament mai puternică și spre deosebire de indivizii cu o conștientizare a sinelui scăzută ei sunt capabili să își concentreze atenția asupra stărilor interne, inclusiv a atitudinilor; astfel, atitudinile lor sunt mai ușor de interpretat pentru deciziile comportamentale. Așadar desprindem ideea conform căreia oamenii în funcție de nevoia de cunoaștere, de conștientizarea sinelui și de automonitorizare sunt mai mult sau mai puțin previzibili în ceea ce privește conduita.

În ceea ce privește obișnuința sau cum o numesc psihologii mindless (fără control conștient, automat) putem vorbi deopotrivă despre securitate și insecuritate. Ne referim la insecuritate atunci când un comportament care a devenit automat în anumite situații și apare fără prea multă reflecție creează stări de nesiguranță sau pericol. Totuși, prin creșterea motivației subiectului pentru a se gândi la acel comportament schimbându-se ceva din contextul în care comportamentul apare automat poate fi depășit automatismul acestor reacții comportamentale.

Rolul educației în formarea obișnuințelor bune este hotărâtor în formarea unui mediu de securitate socială, iar misiunea creștină are o pondere semnificativă în acest demers.

O dimensiune importantă a securității sociale o reprezintă persuasiunea care este capabilă de a influența modificarea comportamentului.

Persuasiunea se referă de fapt la acel proces de comunicare ce are ca scop modificarea mentalității individului spre direcția modificării comportamentului persoanei-țintă câștigând acordul ei și interiorizarea acestui acord cu impresia că individul în cauză are libertate totală.

Securitatea umană are în centru persoana, care se formează și progresează, în plan uman, prin asumarea valorilor, construind din ele atitudini, conduite și modele de gândire.

Edificiul securității stă pe temelia educației oamenilor.

Educația împărtășește un model pe care persoana poate să-l accepte și să și-l interiorizeze, conformându-se normelor acestuia. Importanța educației pentru domeniul securității reiese din studiul care a arătat că diferența dintre un om educat și un om needucat este la fel de pregnantă ca aceea dintre un om sănătos și un om bolnav sau ca aceea dintre o persoană nevrotică și o persoană normală.

Procesul de securitate trebuie să acorde o atenție sporită construcției sistemului de valori care duce la formarea identității persoanei și determină deasemeni și comportamentul acesteia.

Între procesul de formare a sistemului de valori și procesul de definire a identității individului există o interdependență. La începutul acestui demers, individul își pune problema sensului propriei existențe, a elementelor care stau la baza deciziilor sale, a ceea ce iubește și a ceea ce respinge dar nu singur, ci în continuă interacțiune cu semenii, îi validează sau infirmă percepțiile.

După dezlegarea dilemelor identitare, persoana capătă înțelegerea a „cine este ea” în acest univers moral al distincțiilor calitative, așa cum îl numește Charles Taylor. Realitatea ne arată că o persoană „este” corectă pentru că alege să spună adevărul; deci se observă o relație clară între valorile declarate și identitatea construită, pe baza concordanței dintre comportament și respectivele valori.

Pierderea orizontului moral, care reprezintă legătura esențială între identitatea de sine și un anumit tip de orientare în spațiul moral determină o formă acută de dezorientare, ce se răsfrânge atât în planul valorilor, cât și al definirii identității de sine.

Un aspect important pentru domeniul securității umane îl reprezintă această dezorientare, ce se manifestă printr-o incoerență a sistemului de valori și o incongruență în ce privește gândirea și comportamentul individului.

În privința identității, dezorientarea se transformă într-o criză de identitate, ce poate fi resimțită atât individual, cât și social. Prin acest fenomen se pot explica unele din marile probleme ale contemporaneității: lipsa scopului existențial, pierderea identității, sentimentul de gol interior, de platitudine și pierderea stimei de sine.

Psihologul Alin Gavreliuc întemeiază evoluția valorică a persoanei umane pe fundamentul moralei.

Axul fundamental al sinelui se referă la concepția despre ceea ce este demn de urmat în viață, despre just și injust, despre bine și rău, în centrul căreia se situează morala. Sistemul personal de valori pe lângă orientarea morală, mai cuprinde și valori sociale, politice, estetice și religioase. Totodată, aceste valori sunt asimilate sub forma unei ierarhii, în funcție de importanța pe care valoarea respectivă o are pentru individ. În funcție de gradul de interiorizare ele devin vizibile și în comportamentul acestuia, creând o mai mare coerență între valori, atitudini și comportament.

Cercetările asupra conceptului de securitate umană se desăvârșesc în spațiul ontologic al ființei omenești.

Semnificația ființei umane poate fi găsită în moralitate.

Filosofia morală contemporană este acuzată de Taylor că oferă „o perspectivă trunchiată a moralității, cu un sens îngust”, limitându-se la ceea „ce este corect a face”, în loc să se concentreze pe ceea „ce este bine a fi”, punând accentul mai mult pe obligația decât pe natura binelui și pe funcționalitatea mai mult decât pe ontologie.

Ființa umană este mai mult decât un simplu obiect de studiu, este o ființă morală și spirituală înzestrată cu intuiții spirituale și morale de natură universală, deci nu sunt simple reacții activate sub influența unor stimuli externi, ci rezonează cu cadrul mai larg al existenței.

Definim valorile drept orientări fundamentale importante, de natură criterială, care ne modelează formarea atitudinilor ce reprezintă poziția subiectivă, un ecou interior al valorii și o raportare personală față de un reper.

Pe baza faptului că „valorile devin manifeste în comportament prin contribuția pe care o au la formularea atitudinilor”, putem afirma că virtutea promovată prin învățătura creștină reprezintă una dintre contribuțiile Bisericii în domeniul securității umane.

b) Considerații asupra securității colective – omul membru al cetății sale

Libertatea insuflată de valorile morale și trăirile religioase, este un factor generator de securitatea socială.

Persoana umană care este o ființă morală, culturală și spirituală reprezintă celula de la baza securității, pentru că ea este compusă ființial din multitudinea de factori și de valori care contribuie la formarea ei.

Moralitatea este un garant al securității deoarece aceasta se referă la expresia naturii interioare a omului, felul de a fi și de a se prezenta în lume și în fața celorlalți și la modul în care își desfășoară viața.

Formarea, educarea și instruirea individului pentru viață, sau dezvoltarea lui în raport cu modelele care i-au fost oferite și pe care le-a interiorizat va defini trăirea și comportamentul omului, iar această realitate scoate în evidență importanța studiului aprofundat al persoanei umane pentru trasarea obiectivelor de securitate umană.

Securitatea socială depinde în mare măsură, de formarea morală, culturală și spirituală a omului.

Simțul datoriei și al răspunderii față de marea familie a comunității umane, în asociere cu impunerile exterioare ale legislației statului constituie o contribuiție esențială în domeniul securității umane.

Psihologul Alin Gavreliuc întemeiază evoluția valorică a persoanei umane pe fundamentul moralei și tot el afirmă că este foarte importantă și interacțiunea cu mediul social pe tot parcursul vieții.

Omul este și „zoon politikon” adică cetățean, persoană socială, o componentă a cetății sale. Trecerea de la physis la polis îi conferă omului o nouă dimensiune, ce presupune improprierea legilor cetății, cunoașterea spiritului și a civilizației acesteia. Interiorizarea de către om a acestor prescripții, va avea ca urmare responsabilizarea individului față de cetate și față de semenii săi. Acest moment marchează apariția funcționării normelor morale care însuflețesc simțul datoriei față de cetate și față de semeni.

Potrivit securității sociale se impune ca fiecare individ liber să facă ceea ce este permis, conform legilor cetății.

Demersurile din domeniul securității colective au în vedere substituirea libertății individuale, cu libertatea colectivă din cetate, în cadrul căreia a fi liber devine un concept moral, social și ulterior psihologic, imprimând omului să facă ce îi este permis, nu să facă ce vrea.

Cetatea reprezintă forul care institue libertatea social-morală care va înlocui treptat libertatea pulsional-psihologică prin normarea conduitelo,r ce vor fi așezate sub semnul răspunderii individuale.

Securitatea umană implică din partea „persoanei o dublă orientare, atât din punct de vedere psihologic, cât și sociocultural și moral-religios: aceea de „a-fi-ea-însăși” și de „a-fi-conform-cu-societatea”.

Dată fiind interdependența dintre individ și sistem este nevoie ca toate legile să fie în acord cu „valorile morale, culturale și spiritual-religioase care contribuie la formarea caracterului individului, dar și la formarea caracterului național, specific comunității de indivizi al unei cetăți date. Stabilitatea și soliditatea acestui caracter va fi condiționată de forța morală a legilor, a sistemului de valori care stă la baza lor, de capacitatea acestuia de a modela sufletul colectiv.

Securitatea socială, sau stabilitatea unei cetăți rezidă în calitatea și forța caracterului oamenilor acesteia, în cinstea și devotamentul lor.

Termenul de insecuritate poate fi asimilat stării de dezorganizare a cetății care poate fi provocată de slăbiciunea morală, de alterarea moravurilor și de deteriorarea caracterului cetățenilor.

Crizele au la origine un conținut sufletesc și moral alterat precum slăbiciunea caracterului cetățenilor ce se manifestă prin minciună și trădare.

Securitatea nu se poate realiza fără o solidaritate și o reciprocitate în acțiuni din partea tuturor membrilor societății. Aceasta presupune ca în conformitate cu normele modelului sociocultural, să fie organizate după un plan comun conduitele și acțiunile membrilor unei societăți.

Pentru ca societatea să fie constituită pe principiile securității are nevoie de un element de referință care să-i unească și să-i mobilizeze toate componentele sufletești: conștiința colectivă, obligațiile, conduitele și acțiunile, modelele de gândire, aspirațiile etc. Acest element comun care atrage și menține coeziunea unei societăți este reprezentat, după T. Ribot, de sentimentele morale. întrucât ele reprezintă o anumită manieră de a acționa și de a simți, un anumit fel de a înțelege și judeca oamenii și faptele sociale, relațiile interumane, ne dăm seama de importanța spiritualității pentru cercetările din domenuil securității.

Securitatea socială nu se împotrivește libertății individuale de „a fi tu însuți” dar, pe baza interesului comun ea impune omului de „a fi el însuși în limitele normelor”.

c) Cultura de securitate și denaturarea mesajului religios

Transformarea mesajului de educație religioasă pentru impunerea și legitimarea unor interese politice sau folosirea lui în relațiile internaționale, pentru a justifica ierarhii, supremații, determinări de ordin economic, politic, militar înseamnă de fapt manipularea religiei.

Utilizarea unei religii în chip neonorant, pentru a genera, a potentă putere personală sau instituțională reprezintă un real pericol și o denaturare a rostului religiei.

Există anumite aspecte care indică faptul că îndoctrinarea sau instruirea cu substrat religios pot avea un efect nociv în ceea ce privește securitatea: se poate inocula teroriștilor spiritul de sacrificiu, se poate promova agresiunea, se pot alimenta tendințele revizioniste sau extremist-naționalist-religioase, se pot promova prin cuvântările religioase intenții revoluționare, doctrine antisociale și activități ilegale care pun în pericol securitatea statului.

Este foarte exemplificator cazul petrecut în Franța, unde imamul responsabil al comunității musulmane din localitatea Toulon, din cauza violenței limbajului, a mesajului anti-occidental, a violenței limbajului, precum și îndemnurile la luptă contra creștinilor, devalorizarea imaginii societății moderne și a valorilor sale democratice și sociale, incitările repetate la violență, și accentul obsesiv pus pe rolul "djihadului" au tras un semnal de alarmă puternic pentru justiția franceză care a decis expulzarea respectivului imam.

Declarația ministrului de interne francez este relevantă în acest sens: El a declarat că Franța respectă și asigură libertatea religioasă, indiferent de credință, rasă sau orientare socială dar nu va tolera discursurile religiose ce predică ura și crima.

Un alt exemplu de incitare la destabilizare provine din spațiul crestin-ortodox, ce susține că prezența României fie în structura NATO, fie în Uniunea Europeană reprezintă o apostazie mascată, care poate fi îndreptată doar prin excluderea din sânul Bisericii Ortodoxe a celor care sunt de acord cu integrarea României în aceste organisme internaționale.

La fel de periculoase sunt doctrinele care pun națiunea în locul lui Dumnezeu sau reduc credința la un aspect al conștiinței naționale.

Susținerea unei culturi de securitate în spațiul ortodox presupune ca creștinii să se ferească de absolutizarea puterii, căci potrivit învățăturilor Bisericii, puterea însăși nu are dreptul de a se absolutiza până la deplina autonomie față de Dumnezeu și de valorile religioase, ceea ce poate duce la abuzul de putere, la divinizarea deținătorilor ei și la grave derapaje morale.

Spre deosebire de abordarea strict literală, intolerantă și fundamentalistă, ce conduce inevitabil la exacerbarea conflictelor există o cu totul altă viziune asupra religiei, înțeleasă ca viață și progres.

Biserica Ortodoxă mărturisește că informarea despre cele religioase este insuficientă ba chiar păgubitoare dacă nu este însoțită această educație religioasă de fiorul sacru dat de simțirea participării mistice la Dumnezeu.

Dacă religia se limitează în transmiterea mesajului doar la conținutul doctrinar-ideatic fără să-l completeze cu forța harului divin prezent în lucrarea Bisericii și fără a avea ca scop modelarea duhovnicească simțită tainic în suflet de fiecare persoană, riscă să devină simplă ideologie fideistă, uneori mai periculoasă decât cultura eminamente laică.

Religia nu are menirea de a deveni o formă de putere, ci trebuie să lucreze în scopul spiritualizării societății înseși, care la rândul ei este posibil să producă în mod firesc o formă mai înaltă din punct de vedere religios de organizare Statală.

d) Conștiința, atitudinea și conduita – subiecții culturii de securitate

La baza culturii de securitate stă formarea conștiinței, atitudinii și comportamentului adecvat menținerii climatului de securitate printr-o educație specifică ce are în vedere ca noțiunile din domeniul securității, să fie însușite la nivel psihic sub formă de convingeri. În momentul formării lor, potrivit Strategiei Naționale de Apărare a României se va obține acel comportament capabil să corespundă cerințelor sociale de conștientizare, evitare și minimizare a riscurilor din sfera securității naționale.

Așadar scopul educației de securitate nu îl reprezintă informarea formală a individului, ci utilizarea cunoștințelor în mod reflex în structura comportamentală de către acesta.

Cultura de securitate devine puternică atunci când normele de securitate se se regăsesc sub formă de convingeri în toate planurile psihicului: cognitiv, afectiv și volițional.

Deasemeni cultura de securitate va atinge un nivel ridicat atunci când normele de securitate vor fi însușite nu doar de specialiști sau de persoane cu o anumită pregătire, ci de toți membrii societății, pentru că asigurarea securității este o necesitate pentru toate societățile contemporane, dar ea nu se poate realiza decât cu ajutorul tuturor membrilor săi.

Misiunea de promovare a valorilor morale de către Biserică se intersectează cu domeniul culturii de securitate în anumite puncte. De pildă într-un interviu acordat revistei "Gândirea militară românească" domnul prof. univ. dr. Marius Petrescu – Directorul General al ORNISS trasează câteva coordonate esențiale ale procesului complex de protejare a informațiilor clasificate, ce pot fi asimilate considerațiilor etice la care facem referire în acest studiu, cum ar fi: responsabilitatea morală, buna credință și onestitatea factorilor care sunt responsabili de protecția informațiilor clasificate.

Potrivit calităților morale care pot recomanda pe cineva să activeze în domeniul securității sunt enumerate următoarele: să fii cinstit, sincer, onest și respectuos în relații cu cetățenii, să nu ai dependență de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc, calități sădite și desăvârșite de Biserică prin educația religioasă.

e) Formarea culturii de securitate prin dezvoltarea aptitudinilor

Pentru dobândirea de către persoanele umane a unei solide culturi de securitate există câteva propuneri, în sensul îmbunătățirea procesului educațional prin stimularea unor criterii ale gîndirii și posibilităților, astfel: învățarea modului de a se raporta la aspecte diferite din diverse perspective, cultivarea empatiei și a capacității de a înțelege mai bine problemele celor din jur, ascuțirea simțului de anticipare a situațiilor viitoare și a elaborarii răspunsului adecvat, încurajarea argumentării din prisma unor diverse puncte de vedere, sporirea capacității dea imagina noi posibilități și acțiuni alternative, învățarea gestionării consecințelor, analizarea riscurilor și a vulnerabilităților cu privire la o problemă, cunoașterea diferențierii informațiilor bazate pe valori și interpretarea aceste date precum și urmărirea intereselor sau efectelor ce decurg din ele, asumarea responsabilității, adaptarea la posibile dificultăți, antrenarea în vederea participării la luarea deciziilor în acțiuni pentru a influența o problemă și analizarea efecteleor create, exercițiul dialogului cu scopul depășirii diferențelor conform principiului de respect, liberă exprimare și combaterea discriminării, învățarea modului de influențare a unei probleme, comparea riscurilor și a posibilitățile oferite de diferite hotărâri, încurajați elaborării de ideii noi, propuneri, inițiative, exersarea solidarității, a încrederii reciproce și a democrației în munca de echipă.

Dialogul inter-religios componentă a culturii de securitate

Biserica Mântuitorului Hristos prin intermediul dialogului inter-religios dorește să construiască în întreaga lume o cultură de securitate, o societate și o civilizație divino-umană, avându-L în centru pe Dumnezeu ca izvor a tot binele, ca dăruitor suprem al păcii și Părinte jertfelnic al dragostei.

Prin dialogul inter-religios Biserica caută ca oamenii de pe întreg globul pământesc să devină o familie după chipul sfânt al vieții Treimice descoperind viața la adevărata și infinita ei valoare prin înțelegerea conviețuirii perihoretice a persoanelor dumnezeiești.

Dialogul inter-religios mânat de duhul creștin al iubirii, păcii și cinstei acordate demnității umane are menirea să creeze o alianță a oamenilor împotriva a tot ceea ce este inuman: suferință, război, nelegiuiri ect.

Seva dialogului inter-religios este slujirea pe care și-o datorează oamenii unii altora și necesitatea comuniunii ca o esențială dimensiune a securității globale.

Biserica susține că dialogul inter-religios trebuie să aibă în centru mai întâi pacea omului (individului), care prin rațiune, afecțiune și voință reprezintă chipul Arhetipului, pentru că pacea sufletească internă stă la baza întemeierii păcii externe, între popoare și oameni.

Dacă rațiunea este cultivată în spiritul cunoașterii lui Dumnezeu izvorul vieții noastre, afecțiunea este însuflețită de realizarea dreptății, iar voința este mânată de săvârșirea virtuții, atunci putem înțelege societatea ca fiind divino-umană.

Dialogul inter-religios are ca scop luminarea minții, adică: cunoașterea de sine a omului, conștientizarea că mântuirea este un bun comun, bogățiile creației (pământ, apă, aer, soare) sunt lăsate spre binele și folosul tuturor.

Printre obiectivele dialogului inter-religios se numără și educarea omului în spiritul dreptății sociale, a dăruirii către Dumnezeu și jertfelniciei către aproapele, toate pentru biruința binelui, ordinii, armoniei și păcii în lume.

Motorul dialogului inter-religios este inima miloasă, iubitoare, curată (”de carne” și nu de ”piatră”) bazată pe o conștiință bună, ce indică întotdeauna spre sentimentul datoriilor împlinite, spre bine, dreptate și pace.

Sfântul Apostol Pavel în I Timotei 2, 1-2, ne cere să facem ”rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii…ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și buna cuviință.” Iar filipenilor li se adresează astfel: ”Faceți-mi bucuria deplină, ca să gândiți la fel, având aceași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare. Nu faceți nimic din duh de ceartă…” (Filipeni 2,3)

Jertfa la care este chemat adevăratul creștin pentru slujirea apropelui și dobândirea lui este foarte clar exprimată de Apostolul neamurilor Pavel când mărturisește: ”Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, deși sunt liber față de toți, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți; Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deși eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deși nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii.” (I Corinteni 9, 16-22)

În scrierile Sfinților Părinți aflăm multe sfaturi și îndemnuri în spiritul concilierii, păcii și al dragostei, drept pentru care vom aminti dintre ele câteva următoarele:

”Să nu jignim pe nimeni, nici pe iudei, nici pe elini și nici Biserica lui Dumnezeu, ci să le facem toate cu bună-cuviință și cu rânduială, spre edificare…În orice împrejurare să se arate demnitate și cuviință.” (Sf. Vasile cel Mare)

”A iubi pe aproapele! Numai prin aceasta este cineva om și cu acest titlu este el tot ceea ce este.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Mai bine să nimicim războaiele prin cuvinte, decât pe oameni prin sabie și să câștigăm sau să obținem pacea prin pace, nu prin război.” (Fer. Augustin)

”Nimeni și nimic să nu se cruțe pentru îndreptarea prietenului, iar cercetarea sau înfruntarea lui să aibă un singur țel: folosul lui.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Și față de ceilalți oameni rugați-vă neîncetat, căci este în ei nădejde de pocăință, ca să fie părtași lui Dumnezeu. Îngăduiți-le, cel puțin, ca să fie învățați de voi din faptele voastre, față de pornirile lor spre mânie, fiți blânzi, față de laudele lor, fiți modești, față de defăimările lor, să aveți rugăciunile. Față de rătăcirea lor, fiți tari în credință, față de cruzimea lor, fiți blajini,…Frați cu ei să ne aflăm în blândețe, dar să ne silim a fi următori Domnului…” (Sf. Ignatie)

”Este necesar un mod plăcut de a vorbi, spre a câștiga bunăvoința acelora cu care avem relații și a ne face plăcuți prietenilor, concetățenilor, dacă se poate tuturor.” (Sf. Ambrozie)

II.3. Calitatea vieții – vector al securității umane

a) Calitatea vieții umane – premisă a dezvoltării conceptului de securitate modernă

Conceptul de calitate a vieții se acordă cu termenul numit securitate deoarece acesta din urmă exprimă atât lipsa unei primejdii, cât și o stare de calm și pace.

Securitatea a reprezentat încă de la începutul omenirii o preocupare esențială, așa cum reiese și din piramida lui Maslow, unde nevoia de securitate este plasată ca nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice.

În limba română, acest termen este atestat în Hronicul lui Gheorghe Șincai, cu înțelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”,„a fi în siguranță”, „a avea sentimentul de încredere și liniște datorate absenței oricărui pericol.”

Noțiunea de „securitate” desemnează premisele și circumstanțele care determină nu doar un sentiment sau o stare de fapt generatoare de încredere, liniște, protecție, apărare în fața unui pericol sau lipsa unui pericol, ci și măsurile care determină prevenirea oricărui pericol.

De-a lungul timpului, conceptul de „securitate” a căpătat diverse forme și înțelesuri, însă, datorită schimbărilor ce au avut loc pe scena internațională și apariției noilor  provocări la adresa securității, el a rămas „un concept incomplet dezvoltat.”

Studiile recente raportează acest concept la natura umană, pentru că securitatea, la orice nivel, are în centrul ei persoana umană.

Securitatea individului cuprinde o multitudine de drepturi și libertăți prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, printre care amintim doar câteva: drepturile individuale (dreptul la viață; recunoașterea în fața legii; protecția față de formele crude sau degradante de pedeapsă; protejarea față de discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă), drepturile legale (neîngrădirea exercitării drepturilor fundamentale; protecția față de arestul arbitrar, detenție sau exil), libertățile civile (libertatea de gândire, conștiință și religie), drepturile de subzistență (dreptul la hrană și accesul la standardele fundamentale de sănătate și bunăstare), drepturile economice (dreptul la muncă, concediu; securitatea socială) și drepturile politice (dreptul de a lua parte la alegeri și de a participa la viața politică).

Calitatea vieții reprezintă un vector de securitate umană deoarece este rezultatul raportării condițiilor de trai și ale mediului care compun viața individului, la necesitățile, idealurile și năzuințele umane.

Neprotejarea individului, neasigurarea realizării drepturilor și libertăților de fundamentale ale omului constituie indicatorii unei calități scăzute a vieții care, la rândul său influențează negativ realizarea securității la toate nivelurile și domeniile sale.

Componentele securității umane sunt interdependente și reprezintă baza esențială a sistemelor de securitate națională, sau globală.

Securitatea individului și a grupului, cât și a comunității din care face parte sunt strâns întrepătrunse pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanității.

Conceptul de calitate a vieții este asimilat și de sistemul canadian de securitate care îl raportează la menținerea unui mod de viață acceptabil și compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime ale poporului și care include absența atacurilor armate și a coerciției, absența subversiunii interne și absența eroziunii valorilor politice, economice și sociale.

Securitatea națională este o rezultantă complexă a sistemului, în care atât indivizii cât și statele sunt la fel de importante, iar factorii economici, sociali și de mediu trebuie luați în serios alături de cei politici și militari.

Un aspect care dezvoltă conceptul de securitate umană se referă la posibilitatea persoanei de a se adapta la diferitele situații ale vieții; ceea ce presupune adoptarea anumitor atitudini, reacții, acțiuni și modele de comportament conform condiției normalității și în concordanță cu nivelul corespunzător al calității vieții.

L.B.Krause și Joseph Nye au observat că conceptul de securitate, are un rol important în amplificarea altor valori.

Nuanțarea conceptului de securitate constă în găsirea răspunsului la întrebarea: „Care sunt datoriile mele morale?”, ce presupune faptul că eu trebuie să-mi armonizez trăirea și faptele acționez în dublu acord: cu mine însumi și cu ceilalți. Posibilitatea realizării acestui lucru, rezidă în convertirea pulsiunilor în acțiuni nobile și superioare din punct de vedere axiologic-moral iar un loc central în acest demers îl reprezintă conștiința persoanei umane.

Prin urmare conștiința și împlinirea datoriilor morale constituie miezul demersurilor ce converg spre securitatea socială.

Forul uman “bio-psiho-cultural-moral” caracterizează existența omului și este dimensiunea cea mai importantă, care-l definește și-l individualizează ca pe ceva unic.

Studiul securității umane prin cercetarea persoanei umane ca produs paidetic, prin valorile încorporate, capătă noi dimensiuni și semnificații iar studiul ei depășind limitele psihologiei generale, de tip descriptiv este completă și posibilă numai dacă se apelează la factorii culturali și la valorile morale.

Conceptul de securitate trebuie raportat la capacitatea psihică a omului de a viețui în codițiile normalității, adică a trăi echilibrat sufletește, a avea un comportament moral, a-și realiza menirea și sensul vieții, a progresa prin propria munca și a crește spiritual prin improprierea valorilor religioase.

Întrucât omul este o ființă “bio-psiho-cultural-morală”, și concepția privind securitatea se cuvine să acopere atât dimensiunea cognitivă cât și aspirațiile sufletești ale oamenilor.

Prezența Bisericii în sfera securității umane este justificată de faptul că: omul este o ființă spirituală și un produs al interiorizării valorilor morale, culturale și religioase, dar reprezintă și suma a ceea ce el devine prin imitarea sau prin interiorizarea unor modele.

Una din premisele securității moderne este capacitatea individului de a fi „uman”. Această calitate a oamenilor este valorificată de către religie și este „întrupată” de către Biserică prin umanul realizat desăvârșit ce se traduce prin cuvântul – sfințenie.

Felul de a fi, a gândi și de a se comporta al unui om care a întrupat în el moralitatea și trăirea autentic ortodoxă conturează ținta spre care trebuie să tindă umanitatea, creându-se astfel cadrul perfect de menținere a climatului de securitate socială. Pentru a exemplifica această afirmație am apelat la caracterizarea făcută sfinților de către Pr. Dumitru Stăniloaie, astfel:

„În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicatețea, sensibilitatea, transparența, puritatea, sfiala, atenția față de taina semenilor. El sesizează stările de suflet ale celorlalți și se ferește de tot ce le-ar contraria, deși nu se ferește de a-i ajuta să depășească slăbiciunile lor. El citește cea mai puțin articulată trebuință a altora și o împlinește promt, dar și impuritățile lor oricât de abil ascunse, exercitând o acțiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purității sale. Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie față de toți, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzește pe ceilalți și le dă siguranța că nu sunt singuri. El e mielul nevinovat gata de jertfa conștientă de sine și zidul neclintit care oferă un sprijin neînșelător. Și totuși nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai natural în comportarea sa creând o atmosferă de familiaritate curată.” (Sf. Maxim citat de Pr. Dumitru Stăniloaie)

b) Individualismul – eșecul existențial al persoanei umane în contemporaneitate

Individualismul după părerea lui Vasile Citirigă pe de-o parte duce la pierderea propriului „eu”, a sensului și a valorilor existenței, iar pe de altă parte este generatorul autodeificării, al autoadorării sau autoidolatrizării omului.

Schemann afirmă că acest fenomen asimilat narcisismului neînfrânat și a dragostei morbide de sine, îl dezumanizeză pe om și evident că afectează în mod direct calitatea vieții acestuia.

Individualismul afirmă același Schemann crede că totul începe de la el și se sfârșește cu el și de aceea ignoră existența, calitățile și meritele celorlalți oameni, ridicând bariere artificiale între el și semenii săi.

În individualismul nominalist spune N. Berdiaev, personalitatea se descompune și dispare. În fiecare individualist sau egoist se dezvoltă un despot căruia nu-i lipsesc decât împrejurările potrivite și instrumentele adecvate pentru a-și înrobi semenii, afirmă Tocqueville.

Francisc Fukuyama afirmă despre omul individualist că deși semenii sunt lângă el, acesta nu-i vede; deși se întâmplă să îi atingă, totuși se comportă de parcă nu-i simte; deoarece el există numai în și pentru el însuși.

Individualismul perturbă relațiile dintre oameni, introduce dezordinea, promovează egoismul, ura, neascultarea, necuviința, nedreptatea, fărâmițează societatea și o transformă într-o arenă de luptă a tuturor împotriva tuturor. Astfel se pierde sensul vieții, iar stimulul vieții se stinge.

Experiența harică a creștinilor mărturisește că fără legătura interioară cu Dumnezeu lipsește sentimentul plinătății existențiale.

Morala evanghelică presupune transformarea individualității în eveniment existențial de comuniune și relație.

Pr. Constantin Coman, în lucrarea intitulată „Viața duhovnicească în societatea postmodernă” mărturisește că omul nu este făcut să funcționeze de sine, ci este o ființă complexă concepută să funcționeze sinergic cu exteriorul, adică cu Dumnezeu și cu semenii săi.

Îmbunătățirea calității vieții umane depinde în egală măsură de fiecare om care este responsabil de împlinirea universală a vieții în sfera nelimitată a existenței și libertății personale.

Această maladie a individualismului care a intrat adânc în societatea postseculară și care afectează foarte mult calitatea vieții umane poate fi combătută prin dobândirea virtuților creștine și a iubirii aproapelui în comuniunea Bisericii.

c) Filantropia Bisericii Ortodoxe Române – vector al creșterii calității vieții românilor

Biserica, prin misiunea sa filantropică contribuie esențial la îmbunătățirea calității vieții umane, înțeleasă ca resursă indispensabilă a vieții cotidiene ce permite individului și comunității să-și înfăptuiască nestingherit aspirațiile și idealurile.

Ajutorul material și spiritual pe care îl oferă Biserica celor aflați în sărăcie, necazuri și nevoi reprezintă un sprijin puternic în procesul calității vieții, deoarece degradarea condițiilor de viață, deprecierea siguranței cetățeanului, dezechilibrele economice și teama zilei de mâine induc negreșit o stare de spirit nefavorabilă progresului social.

Biserica prin acțiunile sale de sprijin a oamenilor cu probleme (boală, lipsa veniturilor, singurătate, ect.) de la nivelului fiecărei parohii de sat sau oraș constituie un sprijin în protejarea și bunăstarea populației.

Filantropia Bisericii având ca putere interioară iubirea Crucii și responsabilitatea până la jertfelnicie pentru ”chipul lui Dumnezeu” (omul) întărește capacitatea acestuia de a-și exercita drepturile fundamentale și anume acelea de a fi liber față de teamă, suferință, nevoi și sărăcie.

Asistența socială din cadrul Bisericii este factor activ al calității vieții umane. Pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanității, între Biserică, guvernele naționale, structurile și instituțiile europene și internaționale trebuie să existe o colaborare având ca obiectiv dezvoltarea umană, creșterea echității sociale, oferirea de șanse egale în evoluția socială și profesională și eliminarea dezechilibrelor economice.

Biserica prin compasiunea, dragostea, milostivirea și jertirea pentru umanitate contribuie prin măsurile de protecție socială la asigurarea securității condițiilor de viață.

Atenția sporită, delicatețea și părinteștile brațe cu care Biserica îmbrățișează suferința oamenilor face din creștinism un actor important în construirea unei societăți care va ține cont de: asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ indispensabil pentru viețuirea la standardele fundamentale de sănătate și bunăstare, pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale, garantarea accesului la hrana de bază, precum și realizarea unei corelații între volumul producției și repartiția veniturilor între diferitele categorii de participanți la viața economico-socială.

“Prin milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, facem cea mai bună investiție, asigurăm darul nostru pentru eternitate, deoarece toate darurile și investițiile lumești sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai darurile pe care le oferim lui Dumnezeu și săracilor nu sunt în primejdie de a fi furate sau distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade cerești și lumină dumnezeiască.

Sf. Ap. Pavel poruncește corintenilor strângerea de ajutoare pentru frații nevoiași din Ierusalim. (I Corinteni 16, 1-2), iar în alt loc poruncește: ”Cei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă, să se nevoiască la fapte bune.” (Tit 2, 14)

În Vechiul Testament aflăm scris: ”Împarte pâinea ta cu cel flămând.” (Isaia 58, 7), iar în Noul Testament suntem îndemnați astfel: ”Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.” (I Ioan 4, 11)

Sf. Ioan Gură de Aur ne învață că: ”Prin milostenie ne dovedim toți un trup, ne simțim în unitate, în comuniune, depășim ceea ce în mod obișnuit acordăm numai fraților, rudelor, vecinilor, urcând până la transformarea tuturor în rudenii spirituale. Mila este inima și regina virtuților, mai mare ca minunea. Milostenia este prietenie cu Dumnezeu, este brățara de aur a sufletului.”

Sf. Grigorie de Nazianz ne prezintă sub formă de îndemn modelul adevăratei vieți creștine: ”Cel sănătos, cel bogat, vino în ajutorul celui bolnav, celui lipsit. Cel ce nu ai fost lovit, vino în ajutorul celui lovit și zdrobit, cel cu inimă bună în ajutorul celui descurajat, cel care te bucuri de prosperitate, celui care este obosit de sărăcie. Adu ceva drept mulțumire lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut din numărul celor care pot să facă bine.”

Deasemeni și filozofii erau insuflați de duhul solidarității umane ce duce la îmbunătățirea calității vieții umane.

Oscar Wilde declară: ”Oamenii sunt foarte fericiți să dăruiască lucrurile de care ei înșiși au cea mai mare trebuință”; iar Rabindranaht Tagore spune: ”Nu există prilej mai minunat pentru dăruire decât să poți da, zi de zi, tot ce ai mai bun și mai adevărat unei ființe cu sufletul deschis.”

Aceeași idee ne-o redă și Samule Smailles când spune că: ”Omul nu trăiește numai pentru sine. El trebuie să lupte pentru binele altora, tot atât de mult cât pentru binele propriu.”

Toate aceste îndemnuri se regăsesc în activitatea Bisericii Creștine care, prin această misiune contribuie la îmbunătățirea calității vieții umane.

Dintre acțiunile filantropice prin care Biserica Ortodoxă se aseamănă samarineanului milostiv putem aminti câteva: copiii defavorizati beneficiază de consiliere, activitati educative, recreative, spirituale, caritabile, meditatii gratuite, activitati corale, pelerinaje, consiliere juridică, psihologică, medicală; pe lângă biserici ființează pentru cei aflați în nevoi: cantine sociale, cabinete medicale, librarii, camine pentru persoane vârstnice, biblioteci, centre de zi, centre de îngrijiri paliative, cercuri de pictură(icoane), programe de integrare și reintegrare socială, de consiliere, de ajutor alimentar și farmaceutic ect.

Potrivit raportului prezentat de Patriarhia Română: În cursul anului 2014, în lucrarea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române au fost implicate un număr de 10.576 persoane, după cum urmează: 29 consilieri eparhiali, 25 inspectori eparhiali de specialitate și eparhiali, 452 asistenți sociali, 1.309 persoane cu diverse specializari (cadre didactice, cadre medicale, juriști, psihologi etc), 8.761 voluntari și membri ai comitetelor filantropice. În cursul anului 2014, atât în București, cât și în diferite localități din cuprinsul eparhiilor, s-a desfășurat activitate socială în cadrul a 785 de instituții și servicii sociale.

La nivelul structurilor bisericești (centre eparhiale, protopopiate și parohii), diagrama așezămintelor social-filantropice arată astfel: 158 cantine sociale și brutării, 51 instituții ce oferă servicii medicale și farmacii, 85 centre de zi pentru copii, 14 centre de zi pentru vârstnici, 44 centre rezidențiale vârstnici, 29 centre comunitare, 35 centre de tip familial, 38 grădinițe sociale și afterschool, 14 locuințe protejate, 94 centre de informare, de consiliere și centre de resurse, 1 instituție de învățământ pentru adulți, 21 centre de urgență (pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenței domestice, pentru victime ale traficului de persoane), 21 campusuri de tabără, 63 centre educaționale și alte 117 instituții cu specific diferit. 

În cuprinsul eparhiilor, la nivelul structurilor eparhiale se află în derulare un număr de 576 proiecte și programe sociale, din care: 36 cu finanțare externă, 53 cu finanțare publică, 430 finanțate din fonduri proprii și 57 cu finanțare mixtă.

Atât în cadrul așezămintelor, cât și prin intermediul programelor și proiectelor sociale, au primit asistență 87.474 de beneficiari, după cum urmează: a) 39.006 copii din așezămintele sociale ale Bisericii, dar mai ales din familii sărace și fără posibilități de întreținere, sau cu părinții aflați la muncă în alte țări; b) 3.892 persoane cu dizabilități, cu deficiențe de vorbire, vedere și auz, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependențe, persoane infectate cu HIV/SIDA; c) 22.429 persoane vârstnice din așezămintele de protecție socială bisericești, din centrele sociale de tranzit și adăposturi de noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonați de familie și care prezentau grave probleme de sănătate; d) 19.857 șomeri, adulți în dificultate, victime ale traficului de persoane, victime ale violenței familiale, deținuți eliberați, victime ale calamităților naturale; e) 2.290 alte categorii. În cadrul activității filantropice s-au acordat ajutoare financiare directe în valoare de 10.855.632,03 lei și ajutoare materiale în valoare estimată de 17.230.904,66 lei. 

În ansamblu, pentru susținerea întregii activități de asistență socială și filantropică și pentru sprijinirea sinistraților, în anul 2014, la nivelul Patriarhiei Române, s-au cheltuit 87.365.322,13 lei și 106.906 euro.

În afară de acestea Biserica Ortodoxă Română a oferit Patriarhiei Antiohiei și a Întregului Orient suma de 500 000 euro, în urma colectei desfășurate la nivelul întregii Patriarhii Române pentru ajutorarea creștinilor din Siria și Orientul Mijlociu, victime ale prigoanei și violenței. 

Ca o concluzie la această prezentare succintă, putem spune că activitatea Bisericii Ortodoxe Române desfășurată în anul 2014 a fost încununată cu multe realizări, în plan pastoral-liturgic, cultural-misionar și social-filantropic, susținută cu jertfelnicie sau dăruire de sine de ierarhi, clerici și mireni, de mulți tineri și vârstnici sensibili la suferința altora și dornici de a aduce lumină și speranță, bucurie și mângâiere în sufletele celor întristați, devenind astfel pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Desigur, opera social-filantropică a parohiilor și mănăstirilor necuantificată prin organizații și programe sociale bisericești este mult mai mare decât cea menționată mai sus.

Capitolul III: Biserica Ortodoxă Română – scut al identității românești și pilon al securității naționale

III.1. Biserica Națională și afirmarea identității românești

Profesorul Ioan Savin explică identitatea națională ca fiind un produs specific al simbiozei daco-romane.

Esența spiritului românesc și structura intimă și organică a ființei noastre etnice izvorăște din dârzeniei poporului dac și s-a plămădit în mâinile Bisericii Creștine, care se statornicise în Dacia, prin predica Sfântului Apostol Andrei.

După ce legiunile romane s-au retras peste Dunăre unitatea strămoșilor noștri s-a realizat sub semnul Crucii și comunitatea Bisericii, sub îndrumarea preoților, care țineau locul conducătorilor, civili sau militari, care dispăruseră. Acestea sunt motivele pentru care, în mentalitatea poporului nostru, multă vreme, termenii „român“ și „creștin“ au avut același înțeles.

Așadar, din cele arătate mai sus înțelegem că legătura profundă dintre spiritul național și tradiția ortodoxă este o realitate ontologică a poporului nostru. Ea constituie pârghia de susținere și promovare a valorilor culturale peste timp și totodată garanția unei mărturisiri ortodoxe a Adevărului înomenit. Această continuitate identitară a fost perpetuă în afirmarea poporului român peste veacuri, ca națiune binecuvântată de Dumnezeu, ale cărei valori perene au fost așezate tot timpul sub stindardul credinței creștine.

Adevărul istoric, că Biserica Ortodoxă Română a fost alături de poporul român contribuind la afirmarea lui în istorie reprezintă după cum vom vedea mai jos un tezaur de valoare națională.

De pildă, Biserica a contribuit la realizarea idealului Unirii Principatelor de la 1859. Implicarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe în realizarea dezideratului Unirii Principatelor s-a realizat prin prezența în Divanul Ad-hoc al Moldovei, a ierarhilor: Mitropolitul Sofronie Miclescu, ca președinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locțiitor de episcop la Roman și arhiereul Ghenadie Șendrea, locțiitor de episcop la Huși, arhiereii Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola și Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina, precum și trei deputați din partea clerului din orașele reședință de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iași, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu la Huși și preotul Dimitrie Matcaș la Roman).”

Ierarhii ortodocși au fost în fruntea Divanului Ad-hoc și în Țara Românească, Biserica fiind reprezentată de mitropolitul Nifon, Sfântul Calinic, Episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului și Clement al Argeșului, ca membrii de drept și de alți deputați clerici: arhimandriții Atanasie Stănescu de la Sadova și Ieronim de la Bistrița și protopopii Iancu Sachelarie din București, Constantin „protonohriul” de la Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzau și Constantin Iconomul de la Argeș.

Clerul ortodox și-a exprimat întreaga adeziune alături de credincioșii români către unitatea și libertatea statală deplină contribuind la înfăptuirea Unirii Principatelor în 1859, la lupta pentru independență din anii 1877-1878 și la stăruința pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, împlinită în anul 1885. Putem remarca activitatea bogată, desfășurată, mai cu seamă, pe tărâm cultural, de cele mai renumite societăți românești ale vremii, și anume Asociația Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român, cu sediul la Sibiu, creată în 1861, ce la avut în frunte pe marele ierarh ortodox Andrei Șaguna.

O dovadă a implicării active a slujitorilor Bisericii în susținerea năzuințelor naționale o reprezintă sentințele de condamnare în binecunoscutul proces al memorandiștilor din 1894, soldat cu multe suferințe, condamnări, execuții, închisoare și deportări ale patrioților români, printre care se aflau preoți ortodocși și greco-catolici și chiar membrii ai familiilor acestora.

Slujitorii altarelor Bisericii Ortodoxe Române au făcut tot ce le-a stat în putință pentru constituirea și activitatea consiliilor naționale de la 1918, printre care amintim: profesorul de Teologie Ortodoxă, Nicolae Bălan, viitor mitropolit, și profesorul de Istorie Bisericească, Silviu Dragomir, la Blaj pe vicarul Vasile Suciu, viitor mitropolit, și pe profesorii Alexandru Ciura și Alexandru Borza, la Caransebeș pe episcopul Miron Cristea, viitorul patriarh al României, împreună cu protopopul Andrei Ghidiu și cu Petru Barbu, profesor de teologie, la Oradea pe vicarul eparhial Roman Ciorogariu, secretarul său Aurelian Magieru, viitor episcop la Săliște, pe protopopul ortodox Ioan Lupaș, renumit istoric, precum și pe mulți alți slujitori ai Bisericii.

Mișcarea unionistă a fost susținută de revistele bisericești Telegraful român și Gazeta poporului de la Sibiu, datorită strădaniilor redacționale ale profesorilor de Teologie Nicolae Bălan și Silviu Dragomir, ajutați de catehetul Ioan Broșu, precum și de periodicele centrelor eparhiale de la Arad – Biserica și școala, la Caransebeș – Foaia diecezană și la Blaj – Unirea.

Părintele Patriarh Daniel aseamănă contribuția Bisericii la istoricul act al Marii Uniri din 1918, precum și toată lucrarea ei în viața poporului român, cu Dumnezeiasca Litrughie a iubirii jertfelnice și a bucuriei, care izvorăsc din Crucea și Învierea lui Hristos.

Așadar este un adevăr dovedit că Biserica a avut un rol de primă însemnătate în viața poporului român, pentru că și-a îndeplinit cu jertfelnicie și înțelepciune misiunea ei spirituală în sânul poporului dreptmăritor român, fiind pe drept cuvânt Mama spirituală a românilor.

Slujitorii altarelor românești, alături de viețuitorii vetrelor monahale, împreună cu mulțimea credincioșilor Bisericii strămoșești, au contribuit substanțial, atât la păstrarea și cultivarea valorilor românești creștine, cât și la realizarea unității naționale, în planul limbii, spiritualității și culturii.

Meritul Bisericii Ortodoxe Române este unul de mare însemnătate în ceea ce privește păstrarea conștiinței unității spirituale a neamului. Sfințiții dascăli și cărturari ai Bisericii au sădit în sufletele credincioșilor români conștiința treză că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași credință și aceeași limbă care-i unește.

În acest capitol mi-am propus să cercetez în ce măsură păstrarea vie a identității românilor constituie un pilon pentru Securitatea Națională și totodată care este aportul Bisericii Ortodoxe Române în revitalizarea și conservarea Identități Naționale.

Obiectul demersului științific îl reprezintă paradigma Identitate Națională – Securitate Națională – Biserică Națională.

Există voci care afirmă că: „Importanța dimensiunii religioase în procesul construirii și păstrării Identității Naționale este un imperativ;” și că aprofundarea studiului cu privire la relația dintre Identitatea Națională și cea religioasă, poate oferi perspective de cercetare deosebit de promițătoare, din puctul de vedere al măsurilor și a doctrinei ce va sta la baza construirii sau reconstruirii, ori a prezervării națiunii și a caracterului național.

Punctul de plecare al ideii de cercetare îl constituie faptul că identitatea, religia și securitatea au în centru persoana umană, iar convingerile religioase încadrează viața umană în anumite trăsături și tipare relevante pentru procesul de securitate. Este cunoscut faptul că religia în general îi angajează pe oameni atât ca subiecți privați, cât și ca subiecți publici, în calitatea lor de cetățeni; iar știința modernă se orientează în cercetare tot mai mult pe direcția interdisciplinarității întâlnindu-se cu religia, în încercarea de a conceptualiza caracterul atât de complex al realității.

Întrucât baza etnică comună a cetățenilor unei societăți are un rol hotărâtor și o mare pondere în formarea sentimentelor ce mobilizează masele populare, problematica identității naționale este extrem de importantă și azi.

Mă voi referi cu precădere asupra contribuțiilor Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în afirmarea identității românilor ca pilon al Securității Naționale întrucât, conform recensământului din 2002, 18.806.428 de cetățeni, reprezentând 86,8% din populația României, s-au declarat ortodocși, fără a exclude rolul celorlalte culte în promovarea stării de securitate.

Potrivit părerii unor cercetători precum Frank N. Trager și F.N. Simonie: Securitatea națională reprezintă acea componentă a politicii guvernamentale care are ca scop crearea condițiilor politice, naționale și internaționale, necesare pentru protejarea sau extinderea valorilor naționale vitale împotriva adversarilor existenți sau potențiali.

Aceeași idee o vehiculează și Arnold Wolfers, când afirmă că: Securitatea se referă la absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, și la absența temerii că asemenea valori vor fi atacate.”

În ceea ce privește studiul de față, vom arăta că afirmarea identității românești prin contribuția Ortodoxismului reprezintă o valoare a Națiunii Române și desigur, un obiectiv major de Securitate Națională.

În definirea securității națiunii din punct de vedere științific, se poate începe utilizând „necesitățile” ca punct de plecare, lucru ce o aduce la o bună dezvoltare a conceptului.

În cercetarea ce o voi întreprinde voi încadra revitalizarea Identității Naționale între necesitățile politicii de Securitate Națională.

Securitatea Națională se referă la totalitatea deciziilor și acțiunilor ce au ca scop menținerea funcționalității instituțiilor statului național la un nivel ce presupune, nu doar conservarea lor ci mai ales progresul. Din acest punct de vedere, securitatea națională este o rezultantă ce izvorăște din echilibrul dinamic al forțelor organizante, generatoare de stabilitate și progres.”

Domnul Viorel Mihăilă pe finalul definției sale face referire la anumite „forțe organizante, generatoare de stabilitate și progres” în procesul Securității Naționale, iar printre acestea vom recunoaște și Biserica Ortodoxă Română (BOR). Așadar, demersul nostru științific va aduce numeroase temeiuri pentru a recunoaște în instituția BOR un astfel de organism.

Potrivit Strategiei de Securitate Națională a României: „Securitatea Națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a Statului Român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale.”

Istoria românilor și misiunea contemporană a BOR dovedesc faptul că Ortodoxia românească a susținut pe tot parcursul timpului „valorile, interesele și obiectivele naționale”, și implicit Identitatea Națională.

Identitatea Națională se poate defini ca reprezentând o caracteristică dominantă a membrilor unei națiuni, pe baza unității de: teritoriu, limbă, obiceiuri, tradiții și viață economică.

Identitatea unei persoane este legată, deopotrivă, de: spațiul în care s-a născut sau căruia îi aparține în prezent; familie, rude, compatrioți; de instituțiile existente într-o comunitate; relațiile cu celelalte persoane, dar și cu instituțiile ce marchează trăsăturile identității personale prin: normele și valorile culturii în care se naște și pe care și le însușește.

Fiecare persoană aparține mai multor tipuri de comunități umane: familie; comunitate etnică, religioasă; comunitate națională; comunitate internațională. Aceste tipuri de comunități se integrează una alteia.

Faptul incontestabil că viața și identitatea românului sunt legate de comunitatea românească din care acesta face parte, astfel încât există înrâuriri profunde dinspre sufletul comunității către persoanele integrate în ea, iar comunitatea dezvoltă o influență complexă asupra identității persoanei, convige asupra direcției alese în această cercetare, ce vizează arealul național românesc și care aduce în prim plan trilogia, Identitatea Română – Securitatea Națională – Biserica Ortodoxă Română.

Dorul de țară, trăirea sărbătorilor la maximă intensitate după “tradiția din moși lăsată” și implicarea masivă în procesul votării președintelui României a fraților români aflați peste hotare, constitutie semnale serioase că românii din diaspora nu vor să-și piardă identitatea, ba chiar încearcă să și-o păstreze participând cu toată ființa lor la manifestările etno-cultural-religioase ce se organizează de către parohiile Patriarhiei Române din diaspora.

Românii de pretutindeni devin din ce în ce mai convinși că trebuie să lupte împotriva efectelor negative ale globalizării, pentru a-și păstra identitatea.

Unul dintre pericolele globalizării este “tăvălugul dizolvant si uniformizant ce ar putea să ne conducă la renegarea propriei istorii și la trădarea menirii noastre în istorie, la abandonarea fundamentelor spirituale, a spiritului identitar și a valorilor perene.

“Fãrã identitate nationalã, n-am mai fi ce suntem și nici nu am mai ști ce suntem. Veacuri de credintã, de sânge și de cântec ar fi sterse definitiv din memoria colectivã și din sufletul românesc, iar viitorul nostru ar fi incert.”
La nivelul statelor Uniunii Europene există două curente de gândire: unul care încurajează păstrarea și manifestarea identității specifice fiecărui popor, iar celălalt, ce accelerează formarea unei suprastructuri și identități europene comune cu încercarea de a șterge pe cât posibil specificitatea și originalitatea neamurilor din țările UE.

Prof. dr. N. Ionescu într-unul din articolele sale avertizează asupra pericolului pierderii Identității Naționale și a suveranității Statului Național, prin clădirea unui suprastat cu consacrarea drapelului, stemei și imnului european, la adoptarea unei monede unice, elaborarea unei constitutii, confecționarea unei identități propri, inventarea unor tradiții comune, rescrierea istoriei Europei și impunerea unei gândire specifice. Potrivit acestui scenariu identitatea europeanã va crește din seva identităților naționale numai pentru a le vlăgui și finalmente îngropa. Ca măsuri menite să înlesnească realizarea aceastei strategi, se cautã subminarea temeiurilor esențiale ale neamurilor: credința, sentimentul etnic și tradiția. Consecința acestui lucru va fi de fapt pierderea identității naționale.
Pe de altă parte, după cum am spus, cel de al doilea curent de gândire oferă o soluție mai viabilă la organizarea UE pe baza ideii promovate de Ch. De Gaulle, construită după o logică a integrării în consonanță cu logica diferențierii.”

Așadar, ne putem pune întrebarea: “Este posibilă împăcarea proiectului unificării continentale cu principiul dreptului la identitate?” Până vom găsi răspunsul la această întrebare, suntem îndemnați de profesorul N.Ionescu să ne constientizãm identitatea nationalã, să o recuperăm integral, pentru a o putea apoi consolida și afirma.

Un alt cercetător, pe nume Călin Georgescu exprimă o idee ce umbrește organizația UE, acuzând costurile imense ale birocrației supranaționale a Uniunii Europene și incriminând faptul că globalismul favorizează marile corporații și instituțiile financiare în detrimentul omului de rând și al statului național. Tot domnia afirmă că dragostea de țară, trăită cu adevărat reprezintă soluția împotriva globalismului. (Dr. Călin Georgescu)

Dr. Călin Georgescu identifică în societatea românească o altă problemă, și anume acceptarea manipulării care a făcut-o să echivaleze naționalismul cu șovinismul, xenofobia și antisemitismul. Manipularea a constat în faptul că am fost condiționați să gândim că apărarea identității și suveranității naționale înseamnă aceste trei cuvinte, anihilând societății românești reacțiile de apărare contra pierderii identității și a celorlalte neorânduieli financiare și economice la care a fost supusă România de către agenții neoliberalismului globalizant. (Dr. Călin Georgescu)

Dr. Călin Georgescu laudă personalitatea președintelui Rusiei, Vladimir Putin, afirmând despre el că este un naționalist care nu vrea să mai audă de Noua Ordine neoliberală, oferindu-l ca exemplu pentru atitudinea curajoasă de care dă dovadă pentru apărarea consecventă a intereselor rusești.

De remarcat este faptul că părerea domnului Dr. Călin Georgescu este împărtășită de partidele naționaliste, printre care UKIP din Marea Britanie, Frontul Național din Franța, partidul lui Geert Wilders din Olanda; pentru că toate aceste partide alături de care mai sunt și altele, ar dori ca țările lor să părăsească UE, care în actuala configurație nu este decât creație artificială și globalistă.

Există și un alt punct de vedere destul de pertinent, care surprinde o altă nuanță a ceea ce se întâmplă în Europa. Această viziune relevă faptul că: manifestările nationalist – extremiste și decalajele economice se reduc progresiv, problema etnicității este treptat transferată din sfera publică în cea privată, apariția lipsei de încredere în capacitatea militară reală a Statului-Natiune de a câstiga un eventual război; promovarea ideii armatei multinationale europene în cadrul unei "apărări europene comune"; descurajarea persoanelor umane de a-și sacrifica viața în numele unei mândrii naționale; și nașterea unei conștiinte comunitare europene, supranationale.”

După ce am luat la cunoștință despre problematica socio-politică, vom merge mai departe, prin a dezvălui care este mediul doctrinar ortodox, în care se va încadra paradigma pe care ne-am propus să o cercetăm.

Părintele Dumitru Stăniloaie afirmă că nu există om anațional, pentru că umanul există numai determinat național.

Tot el definește calitatea națională ca fiind: gândirea, iubirea, bucuria, tristețea, acțiunea, conștiința ce poartă o anumită dispoziție, o anumită vibrație, un anumit iz comun unei grupe de oameni și neîntâlnit la celelalte grupe.

Teologia ortodoxă este de acord că Identitatea Națională își trage seva din rădăcini strămoșești, pentru că „istoria înaintașilor contribuie la determinarea eurilor urmașilor.”

Ortodoxismul prin echilibrul și universalismul învățăturii sale are capacitatea de a susține dezvoltarea conceptului de Securitate Națională în direcția conceptului de securitate prin cooperare, ce implică și alte state naționale, deoarece: „Creștinismul e și supranațional, dar și național; căci ecumenicitatea nu e sfâșiată prin nota națională.”

Nu putem cerceta paradigma Identitate Națională – Securitate Națională – Biserică Națională, fără a evidenția care sunt valorile ce susțin ființa națională a românilor, cum ar fi: identitatea națională, naționalismul, patriotismul, conștiința națională, sentimentul național, mândria națională și spiritualitatea ortodoxă a neamului românesc.

Vom încerca să le definim succint pe fiecare în parte.

Orice persoană aparține unei comunități naționale, unei națiuni.

Națiunea se definește ca o comunitate umană organizată și suverană, ce locuiește un teritoriu propriu, și care are ca particularități unitatea istorică, lingvistică, culturală și economică.

Identitatea națională

Identitatea națională reprezintă cumulul de date și trăsături prin care se individualizează o persoană.

Identitatea națională este un sentiment intim al fiecărei persoane și se referă la felul în care se interiorizează reperele identitare, reprezentate de limba vorbită, spiritualitatea, tradițiile, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, cântecul, gastronomia și istoria, etc.

În cultura românească, unde se acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune” și identitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentul social, credința, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității individului; dar identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează și se modelează pe tot parcursul vieții.

Naționalismul

Naționalismul se referă la acea gândire, care are ca obiective afirmarea superiorității intereselor națiunii, în raport cu celelalte interese ale grupurilor sau indivizilor.

Naționalismul reprezintă conștiința apartenenței la un grup etnic definit, atașamentul total față de respectivul grup și implică concentrarea eforturilor în direcția binelui comunității respective.

Cultivarea naționalismului se face prin delimitarea limbii naționale de dialect, centralizarea sistemului educațional și administrativ, crearea unei memorii neîntrerupte a existenței, unificarea sub reprezentările simbolice, prezentarea mărturiilor arheologice ce atestă continuitatea și vechimea, promovarea istoriei ce crează liantul între trecut și prezent, etc.

Patriotismul

Patriotismul reprezintă sentimentul de dragoste și devotament față de patrie (locul natal) și de popor. Trăirile și impresiile, educația, obiceiurile deprinse de la înaintași, improprierea înțelepciunii populare, rezonarea adâncă cu natura (muntele, râul, pădurea, etc.), învățarea și practicarea credinței străbune, practic pot urmări persoana într-o formă sau alta, de-a lungul întregii ei existențe.

Patriotismul se manifestă prin: crearea de valori; fidelitatea față de țară; prețuirea acordată: patriei, istoriei ei, tradițiilor, obiceiurilor, valorilor naționale și apărării țării.

Gândurile patriotice trebuie să exprime valorile unui popor și grija față de acesta.

Trebuie să menționăm faptul că lupta pentru identitatea națională, însuflețită de un profund sentiment patriotic, a reprezentat factorul principal al constituirii popoarelor ca națiuni.

Sentimentul național

Sentimentul național constituie acea stare ființială umană ce este canalizată spre stimularea forțelor creatoare ale neamului, a calităților lui, a coeziunii și vigorii lui, spre corectarea defectelor și a slăbiciunilor poporului.

Membrii unei națiunii au un sentiment național, dacă exprimă următoarele trăsături : conștiința națională și mândria națională.

Sentimentul național românesc presupune dăruirea întregii vieți, a timpului, a energiei și a năzuințelor, în slujba propășirii poporului român și prin înțelegerea profundă a valorilor românești.

Conștiința națională

Conștiința națională reprezintă ansamblul ideilor, aspirațiilor și sentimentelor prin care membrii unei comunități naționale își afirmă identitatea comună, pe baza unității de: teritoriu, limbă, cultură și viață economică.

Rolul conștiinței naționale poate fi evidențiat prin semnificațiile care i-au fost atribuite: ,,suflet al națiunii”, rezultanta tuturor elementelor psihologice constitutive ale națiunii, factor de legătură a caracteristicilor specifice națiunii.

Pornind de aici, se poate vorbi de: ,,deșteptarea conștiinței naționale”, atunci când comunitatea își afirmă, de exemplu, dreptul ei la libertate și independență sau de ,,pierderea sau declinul conștiinței naționale ”, atunci când conștiința națională nu mai vibrează, se manifestă slab sau încetează să se mai manifeste în condițiile în care sunt în discuție, interesele comunitățile naționale.

Conștiința națională este păstrată vie prin forța morală a națiunii, simbolizată prin cultul patrie.

Ortodoxia a imprimat românilor de-a lungul secolelor de dăinuire a neamului, spiritul de jertfă atât de necesar conservării Identității Naționale. Părintele Dumitru Stăniloaie spunea atât de frumos într-una din cărțile sale, că este o datorie a te jertfi pentru ca neamul să trăiască mai mult decât tine. A lupta pentru apărarea neamului, reprezintă un act creator săvârșit în consonanță cu Dumnezeu, care dorește să aducă la existență pe toți aceia ce vor duce mai departe existența neamului.

Spiritualitatea ortodoxă a neamului românesc

Spiritualitatea ortodoxă a neamului românesc a fost și rămâne un sfeșnic în calea afirmării românilor în istorie, după cum mărturisește Părintele Dumitru Stăniloaie, când spune că: „Familia, națiunea, statul, împreună cu atitudinea pozitivă față de ele și cu mijloacele inevitabile prin care ne manifestăm această atitudine pozitivă – căsătoria și iubirea de familie, naționalismul și loialitatea cetățenească -, sunt orânduiri mai presus de voia noastră, cărora trebuie să ne supunem și care sunt absolut necesare pentru menținerea vieții.”

a) Amenințări la adresa afirmării Identității Naționale

Asupra afirmării Identității Naționale planează câteva pericole: negarea istorică, lipsa grijii față de românii de pretutindeni, migrația în exces, plecarea minților luminate, dezvoltarea în exces a natalității minorităților, pierderea identității românești de către românii din diaspora.

Negarea istorică

În ceea ce privește negarea istorică a formării și dăinuirii neîntrerupte a românilor la nord de Dunăre, vom apela la câteva mărturii istorice. Printre adversarii continuității amintim:

Împotriva continuității a scris Franz Joseph Sulzer (1781-1782); de origine elvețiană în lucrarea sa (3 vol.): "Geschichte des transalpinischen Daciens", unde el pledează pentru teoria imigraționistă.

Denunțătorul teoriei originii romane a românilor a fost Ștefan Szamosközi (c. 1565-1612).

Formarea românilor ca popor la sud de Dunare, și migrarea la nord de fluviu, în secolul al XIII-lea, în teritoriile deja ocupate de maghiari și sași îl au ca autor pe Robert Roesler, care a scris despre lucrurile acestea în lucrarea: "Romanische Studien. Untersuchunger zur alteren Geschichte Rumaniens", Leipzig, 1871, considerată astazi a fi o teză depășită, fără valoare istorică sau lingvistică.

Pe de altă parte Martin Szentivanyi, P. Hunfalvy, A. Alfoldi și Ferdinand Lot, au afirmat că poporul român reprezintă "une enigme historique" ("o enigma și un miracol istoric").

Este lesne de observat că împotriva continuității s-au pronunțat doar acei învățați care, fie că manifestau o atitudine ostilă față de poporul român, fie că nu-i cunoșteau istoria.

Lipsa grijii față de românii de pretutindeni

Cu privire la situația românilor care trăiesc de sute de ani dincolo de granițele României în statele vecine, există numeroase semnale care atestă eforturile acestor state, de a-i asimila pe etnicii români.

Semnalele vin din Timocul sârbesc, de la românii persecutați de autoritățile de la Belgrad, de la românii din Ucraina, din sudul Basarabiei, dar, mai nou, și din partea membrilor unei comunități pe care autoritățile de la Kiev îi numesc "volohi", și chiar din Bulgaria.

Acceptarea în exces a migrației

Potrivit unor statistici, aproximativ 2,8 milioane persoane au migrat din România pentru a-și găsi un loc de muncă.

Numărul unităților administrativ-teritoriale în care ponderea tinerilor era foarte redusă (sub 10% din populația totală) a crescut de la 25 în 1995 la 60 în anul 2010. De asemenea, ponderea tinerilor depășea un sfert din populația totală în 1995 în 38 de unități administrativ-teritoriale, scăzând la 14 în anul 2010.

În anul 2010, populația tânără era prezentă în ponderi semnificative doar în teritorii restrânse din Moldova (jud. Iași, Vaslui și Bacău) sau în sudul Transilvaniei (jud. Brașov și Sibiu).

Numărul unităților administrativ-teritoriale, în care ponderea vârstnicilor depășește 30% din populația totală, a crescut de la 67 în 1995, la 216 în anul 2010.

Potrivit estimărilor, în 2030, numărul tinerilor se va reduce în toate regiunile cu 26-40%, iar până în 2050 reducerea va fi de 44-63%.

Până în 2030 populația de 3-6 ani va ajunge la 570.000, cu 33% mai puțin, iar în 2050 populația preșcolară va reprezenta doar un sfert din totalul populației tinere 0-14 ani. Până în 2050 populația de 7-14 ani se va reduce la 922.000, scăderea fiind de peste 48%. Grupa de vârstă 15-24 ani se va reduce în 2050 până la 1,3 milioane. Pe fondul scăderii numărului de tineri, ponderea populației adulte va scădea accentuat în special după 2030, ajungând la 58%. Mai exact, în 2050 populația adultă din România va fi de 9,4 milioane persoane, cu 5,6 milioane persoane mai puțin decât în prezent. Procesul accelerat de îmbătrânire a populației are la bază viitoarea reducere a segmentului de tineri (ponderea tinerilor va scădea semnificativ la valori de 0,14-0,24 tineri/persoane adulte) și creșterea speranței de viață.

În concluzie, se observă o scădere dramatică a populației și schimbarea defavorabilă a structurii pe vârste în sensul îmbătrânirii accentuate a populației.

Plecarea minților luminate

Anual, mii de români foarte bine pregătiți, medici, profesori, ingineri, arhitecți sau specialiști în IT pleacă în Occident prin firmele de recrutare sau prin rețeaua Eures, coordonată de Comisia Europeană.

Fenomenul denumit „exodul creierelor" a luat amploare în ultimii ani, în România. Chiar o statistică realizată de World Economic Forum, în 2012, arăta că România se află pe locul 12, la nivel mondial, în ceea ce privește „migrația creierelor".

Dezvoltarea în exces a natalității minorităților

Potrivit cercetărilor făcute de Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, natalitatea mult mai ridicată a romilor duce la creșterea ponderii acestora în populația României, iar mișcarea este accentuată și de scăderea numărului românilor, care au o mortalitate mai ridicată decât natalitatea.

Conform recensământului populației din 2002, 10,5% din populația României (21.680.974 de persoane) avea altă etnie decât cea română, iar 9% din populație avea altă limbă maternă decât limba română. (vezi anexa 1)

Pierderea identității românești de către românii din diaspora

Potrivit unei sinteze a Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, din 2013, aromânii nu sunt recunoscuți ca minoritate națională, ci ca minoritate etno-lingvistică, statut prin care nu le sunt acordate de pildă, aceleași drepturi ca și minorităților naționale din Albania. Această calitate nu le conferă dreptul de a învăța în limba maternă școli, de a folosi limba maternă în instituțiile de stat, biserică sau presă, nu au dreptul la reprezentare în structurile de conducere ale statului ai cărui cetățeni sunt, cu toate că statul român oferă aceste drepturi minorității albaneze din România.

Conform acelorași cercetări a Comisiei, s-a descoperit că majoritatea celor stabiliți în Grecia sunt supuși procesului etno-identitar de grecizare.

Comisia pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, în 2013 a dezbătut problemele românilor din Ungaria și Bulgaria.

Membrii Comisiei au concluzionat că principalele provocări și amenințări la adresa păstrării identității culturale, lingvistice și religioase aparțin acestei zone. De asemeni au fost subliniate lipsa fondurilor și investițiilor pentru asigurarea învățământului în limba maternă. Recensământul Ungariei din 2011, arată că 26.345 de persoane au declarat că sunt de origine română, 13.886 de persoane au declarat limba română ca fiind limba lor maternă, iar 17.983 de persoane au declarat că folosesc limba română ca instrument de comunicare.

Fără a exagera, reprezentanții asociațiilor românești reclamă faptul că pericolul pierderii identității naționale este tot mai accentuat și amenință întreaga comunitate supusă unui process de asimilare. Aceștia au certitudinea că singura cale de conservare a tradițiilor și limbii române este păstrarea bisericilor și școlilor românești. Situația școlilor românești din Ungaria nu este îngrijorătoare, instituțiile confruntându-se cu probleme financiare și fiind de multe ori în pericol de desființare sau comasare.

Totodată s-a evidențiat faptul că, Constituția Bulgariei nu recunoaște existența minorităților naționale, astfel încât românii sunt categorisiți ca simplu grup etnic. Pe de altă parte, etnicii români din Bulgaria se plâng de abuzuri ale guvernului și de faptul că Sofia le încalcă drepturile în mod flagrant.

S-ar putea concluziona, că politica de deznaționalizare a românilor din Bulgaria, este mult mai puternică decât eforturile și posibilitățile acestora pentru păstrarea și promovarea limbii și culturii românești.

Pericole specifice ale luptei pentru Identitatea Națională

În procesul afirmării și cultivării identității se identifică și câteva forme de extremism, cum ar fi naționalismul extremist, xenofobia și șovinismul.

Părintele Dumitru Stăniloaie pe de o parte afirmă că: naționalismul nestrăbătut de credința creștină poate fi o grea cădere în păcat; dar, pe de altă parte antinaționalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creștină a viețuirii, ci și de conținutul ei firesc, o și mai grea cădere în păcat, pentru că naționalismul, „fie mântuie, fie pierde, după cum este sau nu străbătut de credința creștină.”

Xenofobia

Xenofobia este o formă de prejudecată care exprimă teama sau ura manifestată față de străini, sau față de alte popoare . În prezent xenofobia se exprimă, de exemplu, într-o formă extremistă, prin teama față de străini, în general, sau față de unele grupuri etnice . Xenofobia se manifestă cu privire la străini, considerați : inferiori din punct de vedere intelectual sau moral; un potențial pericol, cu intenții subversive sau cauza răului într-o societate, acuzați de exemplu, atât de producerea unor incidente, violențe dar și de existența crizelor economice, șomajului, etc.

Uneori prejudecata este însoțită de un stereotip, cu o anumită imagine ,, a străinului ”. Un exemplu de clișeu este și punerea semnului de egalitate între ,, emigrant ” și ,, delincvent ”.

Șovinismul

Șovinismul ( naționalismul șovin ) este o formă de prejudecată legată de naționalitate și se bazează pe ideea superiorității unei națiuni, naționalități, față de alta sau alte națiuni, naționalități.

Naționalismul devine periculos prin: promovarea exclusivismului și intoleranței față de alte națiuni și naționalități ; aplicarea unor politici de discriminare a națiunilor, naționalităților de la segregația sub forma ghetourilor, în lagăre de concentrare și genocid. În acest fel, discriminarea a presupus o componentă acțională a acestor atitudini, cu consecințe dramatice pentru diferite naționalități.

Oamenii sunt diferiți prin sex, particularități anatomo- fiziologice, limbă, obiceiuri, credințe religioase. Prejudecățile pot apărea și pot deveni foarte periculoase, dacă diferențele normale între oameni: sunt tratate ca deficiențe sau stau la baza împărțirii lumii în ,, noi ” și ,, ei ” (ceilalți), considerând că unii au însușiri pozitive, iar ceilalți, însușiri negative. Din asemenea atitudini se poate ajunge la: manifestări de tip totalitar și manifestări fundamentaliste, fanatism.

Asemenea prejudecăți pot deveni, de asemenea periculoase, atunci când duc la identificarea unui ,, țap ispășitor ”. În decursul istoriei , există nenumărate exemple în care nereușitele sau chir eșecurile, suferințele sau nenorocirile unora să fie transferate altora , făcuți răspunzători pentru ele ( naționalități , popoare , adepții unor credințe religioase ) și pedepsiți . De exemplu: evreii ( făcuți răspunzători și prigoniți pentru criza economică din Germania interbelică ) sau cazul protestanților ( persecutați pentru credința religioasă )

b) Coordonatele afirmării Identității Naționale

Afirmarea continuității românilor în spațiul Carpato-danubiano-pontic

Printre sustinătorii continuității: care au relevat adevărul istoric, au pledat istoricii: Anonymus; Simon de Kèza; Chalkokondil Laonic; Enea Silvia Piccolomini (1405-1464); Antonio Bonfini (1434-1503); J. Lebel (sas, sec. XVI); L. Toppeltinus (1641-1670); George Soterius, Johan Filstich, Martin Felmer (sasi, sec. XVIII); Johann Troster; Georg Reicherstorffer (1495-dupa 1550); Lisznoi Kovacs Pal; Martin Opitz (1597-1639); Anton Maria del Chiaro;  András Huszti (1700?-1755); Iosif Benko (sec. XVIII – a II-a jumatate);  Heinrich Kiepert; Th. Mommsen (și alți străini).

Unul dintre cercetătorii care se remarcă în mod deosebit este C. Jirecek care, pe criterii științifice și cât se poate de precise, a stabilit aria de etnogeneză a românilor; el a delimitat teritoriul nord-balcanic romanizat, pe baza răspândirii inscripțiilor latine; în concepția sa, aria de etnogeneză cuprindea și Moesia Prima și sud-estul Pannoniei (adică Pannonia Secunda)

Rezultatele muncii sale au fost confirmate și dezvoltate de Al. Philippide; Grigore Ureche: "Românii, câți se afla locuitori la Țara Ungureasca și la Ardeal și la Maramures, de la un loc sântu cu Moldovenii și "de la Râm sa trag""; Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716); Miron Costin (1633-1691), Dimitrie Cantemir (1673-1723); coriferii școlii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu și alții.

Dovezi si argumente care infirma teza reesleriana că Dacii ar fi fost distrusi ca popor în urma razboaielor cu romanii

Potrivit izvoarelor istorice nu se poate vorbi de distrugerea dacilor ci doar de înfrângerea și supunerea lor, de distrugerea puterii lor militare; Dio Cassius scrie că "dacii au fost supuși", iar "Dacia a fost adusă sub stăpânire".

Florus în opera sa "Daci montibus inhaerent", afirmă cu tărie că un popor vechi și numeros că dacii, localizat pe o arie geografică atât de întinsă, nu putea fi distrus.

Este un lucru logic că această populatie care s-a opus cuceritorilor, a continuat să trăiască sub noua stăpânire care avea nevoie de locuitori în provincia nou cucerită; iar o mărturie o constituie chiar recrutarea de ostași din rândul dacilor pentru armata romană, de exemplu: 15 cohorte: în Noricum/Austria (Ala I Ulpia Dacorum); în Panonia; Cohors II Augusta Dacorum; în Macedonia; Cohors III Dacorum equitata s.a.

Cele peste 3000 de descoperiri arheologice atestă prezenta dacilor sub ocupația romană.

Pe de altă parte, dacă dacii ar fi pierit nu s-ar putea explica cele peste 160 cuvinte geto-dace (între care: brad, brânza, căciulă, copac, copil, gard, mazăre, zăr, urdă etc.)

Alte mărturii dacice de necontestat sunt:

– toponimia (un alt argument) – majoritatea covârsitoare a orașelor Daciei romane poartă numele vechilor așezări dacice (faptul explicându-se prin preluarea lor de către adiția romană): Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroboridava, Sucidava, Molva, Durostorum, Dinogetia, Capidava s.a., și

– hidronimia – majoritatea de la daci (Mures, Tisa, Someș, Olt, Criș, Timiș, Ampoi, Cerna, Bârzava etc.)

Străvechii locuitori ai Daciei și după cucerirea romană au rămas nestrămutați, iar dovada acestui lucru îl reprezintă: răscoalele din 117 (la moartea lui Traian și începutul domniei lui Hadrian), 138-161 (alte două răscoale pe timpul lui Antonius Pius) și 166-175 (cea mai puternică și mai lungă dintre ele)

Așadar, ca o concluzie, putem afirma că stirile literar-istorice și cele epigrafice, nu permit a se vorbi de "exterminarea" populației autohtone geto-dace de către romani sau alte năvăliri.

Este de menționat și faptul că nici un izvor antic nu confirmă că toți locuitorii Daciei și-ar fi părăsit țara la evacuarea ordonată de Aurelian, pentru că era imposibil ca un asemenea eveniment de exceptie, să treacă neobservat de contemporani, să rămână neconsemnat de izvoarele scrise.

Potrivit savanților E.Gibbon și J.Jung Aurelian împaratul de origine traco-daca Aurelian (270-275) a retras treptat, între 271-275, legiunile din Transilvania în valea Dunarii inferioare și odată cu ele este posibil să se fi retras administratia sau cetățenii bogati.

Luând în considerare și analizând toate aceste aspecte și dovezi, istoricul Jan Matley (S.U.A.) a concluzionat că Dacia nu a fost abandonată si apoi repopulată ulterior printr-o masivă emigrare de la sudul Dunarii.

Acest istoric american chiar pune punctul pe “i” când afirmă că dacă n-ar fi existat pretențiilor expansioniste ale statului ungar, este puțin probabil ca o asemenea teorie să fi fost inventată vreodată.

Un izvor important care infirmă teoria greșită că poporul și limba română s-ar fi format în sudul Dunarii îl reprezintă însemnările Anei Comnena în Alexiade,VI,14,1 unde îi amintește pe românii-vlahi (pentru perioada 1086-1091) organizați în formațiuni politice, dintre conducătorii acestora fiind citați Tatos, Satza, Chalis și Seslav, care ar fi după spusele lui Nicolae Iorga câțiva dintre mai marii unor formațiuni statale ale populației baștinașe dominate de români.

Există și câteva surse literare la care putem apela în demersul nostru, cum ar fi de pildă, poemul german "Biterolf", în care se face pomenire de prezența unui daco-roman cu rang de frunte: Ramung din tara Vlahilor care se afla la curtea lui Atila.

O altă operă renumită, "Legenda Nibelungilor" partea a II-a, rapsodia XXII, strofele 1339 si 1343), se vorbește de Țara Valahiei și de cei 700 de ostași (valahi), ce erau conduși de cneazul Romunc din Valahia.

Este cunoscut faptul că numele sub care aveau să fie cunoscuți cel mai adesea românii de către străini în evul mediu era cel de "vlah" (acest termen a fost folosit și de alte popoare pentru a-i desemna pe români: germ. walach, gr. blachos, sl. vlas și valah, ung. oláh).

Totodată trebuie să specificăm că românii înșiși s-au numit întotdeauna pe ei înșiși numai români sau rumâni.

Dovezile menționate până acum se completează și cu unele atestari ale românilor nord-dunareni, cum ar fi cea a notarului anonim al regelui Béla (Anonymus) scrisă pe la anul 1200, și care pomenește de românii din Transilvania.

O altă atestare certă a românilor, de această dată în sursele bizantine sub etniconul "vlah" datează din 1359, anul înființării mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Argeș.

Numele sub care principatul român dintre Dunare – Carpați avea să intre în istorie la 1369, este cel de Wlachia – Walahia, și se regăsește în documentele pontificale.

Aria etnogenezei poporului român corespunde teritoriului cuprins în limitele statului dac centralizat și independent.

Dovezile istorice incontestabile ale vechimii românilor

Câțiva istorici români, Nicolae Densușianu, Nicolae Miulescu și Vasile Pârvan au susținut mereu teoria potrivit căreia trunchiul etnic și lingvistic al poporului român este de origine geto-dacă, iar acest fapt a fost confirmat de către cercetătorul Miceal Ledwith, care a avut acces la documentele secrete din arhiva Vaticanului.

Fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea și membrul Comisiei Teologice Internaționale, Miceal Ledwith a dovedit două lucruri importante, și anume: continuitatea dacilor în Dacia Romană și în era migratorilor și deasemeni că limba dacilor era foarte asemănătoare cu latina.

Continuitatea dacilor în Dacia după ocuparea Sarmisegetusei de către Imperiul Roman, a fost atestată cu dovezi de către arheologii britanici ce au descoperit în ruinele unui fort roman, situat la Birdoswald, în Marea Britanie, vestigiile unor soldați daci, recrutați în vremea împăratului Traian, în anul 106 e.n.

Vestigiile au constat în două inscripții ce reprezintă un falx – cuțitul curbat caracteristic dacilor, ce arată că soldații daci din Britania romană își păstrau cultura, și chiar dădeau copiilor nume dacice, inclusiv pe cel de Decebal după cum atestă o piatră de mormânt.

c) Strategia privind cultivarea Identității Naționale

În prezent Națiunea Română trebuie să-și urmeze chemarea, adică să lupte pentru redobândirii conștiinței naționale, în procesul integrării europene. Pentru ca acest deziderat să se împlinească însă e nevoie de fiecare dintre noi, pentru că: „a-ți iubi națiunea căreia îi aparții este ceva natural: este o onoare și o datorie. (Dr. N. Săvescu)

Dăinuirea Națiunii Române se bazează pe anumite coordonate: creșterea, cultivarea și transmiterea limbii române, a cultului ortodox, a culturii și simbolurilor naționale, a miturilor și amintirilor comune; a tradițiilor istorice și ritualurilor comunității ce au un rol deosebit în construirea unui sentiment al identității; precum și promovarea valorilor, atitudinilor și cunoștințelor în rândul românilor pentru fortificarea sufletului identitar al poporului român.

Identitatea națională ocupă un loc central în procesul de securitate a națiunii și este simbolul și indicatorul stării de securitate.

Asigurarea mediului de securitate prin cultivarea și promovarea identității românești implică următoarele: activarea în permanență a rădăcinilor tradițiilor națiunii române (politice, sociale, culturale, lingvistice, religioase), păstrarea duhului ortodoxiei în „fundația” națiunii (mentală, psihologică), conservarea conștiinței naționale, conservarea spațiului național și conservarea capacității de gestionare, definirea, apărarea și promovarea propriilor valori și interese, construirea capacității de a putea delimita nevoile și trebuințele în cadrul construcției politico-statale, promovarea și protejarea proceselor și politicilor națiunii producătoare de resurse, integratoare și gestionare care asigură continuitatea în afirmarea identității.

Statul Român ca gestionar al intereselor și valorilor națiunii, alături de Biserica Națională trebuie împreună să-și împlinească menirea de a fi protectorii și apărătorii identității naționale, căci și identitatea națională este un generator și un garant al „stării de securitate” a națiunii.

Istoria a dovedit faptul că Națiunea Română este o comunitate etnică naturală care s-a propășit printr-un efort susținut, presupunând o voință conștientă de scopurile pe care le urmărește, stăpână pe mijloacele ei de acțiune, capabilă de creațiuni vaste în toate domeniile și orientată spre cer ca o coloană a infinitului.

Atâta timp cât, Viorel Mihăilă definește națiunea ca fiind însumarea unor străduințe anterioare, un rezultat al unui proces istoric, al experienței de viață parcurse de către înaintași, acumulată și transmisă din generație în generație, iar istoria românilor mărturisește despre toate lucrurile acestea putem să ne referim în studiul nostru la Identitatea Națională a românilor.

Putem studia paradigma Identitate Națională – Securitate Națională – Biserică Națională referindu-ne la Națiunea Română, deoarece poporul român este o societate naturală de oameni, ale cărei caracteristici esențiale sunt unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă și religie, adaptată unei comunități de viață și de conștiință socială.”

Întrucât românii ca națiune formează o comunitate spirituală ce și-a atins coeziunea prin conducători, educatori, dascăli și păstori sufletești iar toți aceștia au fost însuflețiți în tot ce au făcut de preceptele credinței ortodoxe, considerăm a fi deosebit de revelator pentru studiul ce-l întreprindem să promovăm conceptul de Biserică Națională.

În ultimul timp se pune tot mai mult problema structurilor simbolice, care stau la baza construirii identității individuale și a celei naționale sau dimpotrivă dispariția sau diluarea identității naționale.

Lupta pentru putere și dominare în arena viitoarelor confruntări se mută într-un registru cu totul nou, construind un sistem de relații sociale ce vor da naștere unor noi identități care vor fi structurate în jurul unor anumite doctrine sau sisteme de gândire, ce vor genera comportamente conforme cu ideologii partizane. Acestă realitate necesită o atenție cu atât mai încordată cu cât se observă că, comportamentele impuse sau asumate voluntar reprezintă, în prezent, cel mai înalt și mai „curat” model de dominare și control, ce se poate transforma într-o posibilă agresiune la adresa celor mai intime dimensiuni ale structurilor identitare.”

Revigorarea Identității Naționale și consolidarea Securității Naționale are la bază câteva principii : iubirea țării în întregul ei, nu doar a frumuseții și a bogăției acesteia; conștientizarea că România este patria noastră (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinților, bunicilor și strămoșilor noștri; să nu facem greșeala de a evita să vorbim despre propria țară, fiindcă nu este de „bun augur”, e un lucru învechit și nepotrivit vremurilor în care trăim; să nu ignorăm faptul că reprezentanții mișcărilor naționalist extremiste adesea monopolizează patriotismul și discursul despre țară; să nu ne înșelăm pe noi înșine cu temerile că, vorbind de bine despre pământul părinților, despre țară ori patrie, îi supărăm pe alții sau creăm impresia că îi urâm pe alții; să nu ne supărăm pe țară, să acuzăm și chiar să părăsim România pentru neîmplinirile și dezamăgirile din plan personal; să ne străduim să asimilăm valorile universale prin mijlocirea celor naționale; să ducem cu noi în lume un mesaj de demnitate, să transmitem valorile neamului românesc, de la spiritualitatea ortodoxă, doină și limbă până la cum percepem cerul și pământul, cum ne facem nunțile, cum ne trăim viața, cum înțegem moartea, cum ne ridicăm din necazuri, cum ne bucurăm; să ne însuflețim de convingerea că avem un mesaj de transmis lumii; să gândim și să lucrăm cu responsabilitate, asumare și solidaritate în tot ce facem; să renunțăm la ceea ce este perimat și păgubos și să perpetuăm adevăratele valori naționale, trăind cu demnitate, onoare și optimism.

d) Considerații cu privire la Identitatea Națională în spațiul integrator NATO și UE

Printre riscurile la adresa securității Aliatilor, se numără și rivalitățile etnice ce pot provoca crize periculoase la adresa stabilității europene și chiar la conflicte armate.

Obținerea calității de membru al institutiilor euro-atlantice presupune lipsa tensiunilor inter-etnice, gestionarea manifestărilor naționaliste și rezolvarea problemelor legate de minorităti.

Consecințele aderării României la NATO și a integrării în Uniunea Europeană determină nașterea conceptului de identitate europeană.

Dobândirea identității europene de către români se înscrie în politica de integrare a Securității Naționale în comunitatea euroatlantică, pentru că securitatea nu poate fi obținută de către fiecare stat separat, acționând numai pe cont propriu.

Trebuie menționat faptul că această cooperarea a României cu statele membre ale celor două organizații (NATO și UE) se va desfășura în conformitate cu valorile și interesele naționale.

Așadar principiul suveranității naționale nu este afectat pentru că integrarea nu reprezintă acceptarea unei situații de subordonare, față de alte state ci realizarea unei coordonări cu țările care s-au integrat deja; căci armonia între națiuni nu e exclusă, ci este chiar realizabilă , după spusele Pr. D. Stăniloaie.

Identitatea europeană dă României și cetățenilor ei posibilitatea participării, în cadrul unor structuri, la soluționarea problemelor globale ale omenirii.

Doctrina Bisericii Ortodoxe încurajează cooperarea și neagresiunea între națiuni prin promovarea respectului și a păcii.

În condițiile în care securitatea națională trebuie să se transforme într-un aspect al ordinii politice mondiale, România se cuvine să păstreze și să promoveze valorile universale ale Ortodoxiei devenind astfel un ideolog spiritual al securității comunitare.

e) Susținerea Identității Naționale prin credința ortodoxă și Biserica Ortodoxă Română

Profesorul Ioan Savin explică identitatea națională ca fiind un produs specific al simbiozei daco-romane.

Esența spiritului românesc și structura intimă și organică a ființei noastre etnice izvorăște din dârzeniei poporului dac și s-a plămădit în mâinile Bisericii Creștine, care se statornicise în Dacia, prin predica Sfântului Apostol Andrei.

După ce legiunile romane s-au retras peste Dunăre unitatea strămoșilor noștri s-a realizat sub semnul Crucii și comunitatea Bisericii, sub îndrumarea preoților, care țineau locul conducătorilor, civili sau militari, care dispăruseră. Acestea sunt motivele pentru care, în mentalitatea poporului nostru, multă vreme, termenii „român“ și „creștin“ au avut același înțeles.

Așadar, din cele arătate mai sus înțelegem că legătura profundă dintre spiritul național și tradiția ortodoxă este o realitate ontologică a poporului nostru. Ea constituie pârghia de susținere și promovare a valorilor culturale peste timp și totodată garanția unei mărturisiri ortodoxe a Adevărului înomenit. Această continuitate identitară a fost perpetuă în afirmarea poporului român peste veacuri, ca națiune binecuvântată de Dumnezeu, ale cărei valori perene au fost așezate tot timpul sub stindardul credinței creștine.

Adevărul istoric că Biserica Ortodoxă Română a fost alături de poporul român contribuind la afirmarea lui în istorie reprezintă după cum vom vedea mai jos un tezaur de valoare națională.

De pildă, Biserica a contribuit la realizarea idealului Unirii Principatelor de la 1859. Implicarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe în realizarea dezideratului Unirii Principatelor s-a realizat prin prezența în Divanul Ad-hoc al Moldovei, a ierarhilor: Mitropolitul Sofronie Miclescu, ca președinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locțiitor de episcop la Roman și arhiereul Ghenadie Șendrea, locțiitor de episcop la Huși, arhiereii Filaret Scriban de la Mănăstirea Socola și Calinic Miclescu de la Mănăstirea Slatina, precum și trei deputați din partea clerului din orașele reședință de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban la Iași, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu la Huși și preotul Dimitrie Matcaș la Roman).”

Ierarhii ortodocși au fost în fruntea Divanului Ad-hoc și în Țara Românească, Biserica fiind reprezentată de mitropolitul Nifon, Sfântul Calinic, Episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului și Clement al Argeșului, ca membrii de drept și de alți deputați clerici: arhimandriții Atanasie Stănescu de la Sadova și Ieronim de la Bistrița și protopopii Iancu Sachelarie din București, Constantin „protonohriul” de la Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzau și Constantin Iconomul de la Argeș.”

Clerul ortodox și-a exprimat întreaga adeziune alături de credincioșii români către unitatea și libertatea statală deplină contribuind la înfăptuirea Unirii Principatelor în 1859, la lupta pentru independență din anii 1877-1878 și la stăruința pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, împlinită în anul 1885. Putem remarca activitatea bogată, desfășurată, mai cu seamă, pe tărâm cultural, de cele mai renumite societăți românești ale vremii, și anume Asociația Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român, cu sediul la Sibiu, creată în 1861 ce la avut în frunte pe marele ierarh ortodox Andrei Șaguna.

O dovadă a implicării active a slujitorilor Bisericii în susținerea năzuințelor naționale o reprezintă sentințele de condamnare în binecunoscutul proces al memorandiștilor din 1894, soldat cu multe suferințe, condamnări, execuții, închisoare și deportări ale patrioților români printre care se aflau preoți ortodocși și greco-catolici și chiar dintre membrii familiilor acestora.”

Slujitorii altarelor Bisericii Ortodoxe Române au făcut tot ce le-a stat în putință pentru constituirea și activitatea consiliilor naționale de la 1918, printre care amintim: profesorul de Teologie Ortodoxă, Nicolae Bălan, viitor mitropolit, și profesorul de Istorie Bisericească, Silviu Dragomir,, la Blaj pe vicarul Vasile Suciu, viitor mitropolit, și pe profesorii Alexandru Ciura și Alexandru Borza, la Caransebeș pe episcopul Miron Cristea, viitorul patriarh al României, împreună cu protopopul Andrei Ghidiu și cu Petru Barbu, profesor de teologie, la Oradea pe vicarul eparhial Roman Ciorogariu, secretarul său Aurelian Magieru, viitor episcop la Săliște, pe protopopul ortodox Ioan Lupaș, renumit istoric, precum și pe mulți alți slujitori ai Bisericii.”

Mișcarea unionistă a fost susținută de revistele bisericești Telegraful român și Gazeta poporului de la Sibiu, datorită strădaniilor redacționale ale profesorilor de Teologie Nicolae Bălan și Silviu Dragomir, ajutați de catehetul Ioan Broșu, precum și de periodicele centrelor eparhiale de la Arad – Biserica și școala, la Caransebeș – Foaia diecezană și la Blaj – Unirea.

Părintele patriarh Daniel aseamănă contribuția Bisericii la istoricul act al Marii Uniri din 1918 precum și toată lucrarea ei în viața poporului român, cu Dumnezeiasca Litrughie a iubirii jertfelnice și a bucuriei, care izvorăsc din crucea și Învierea lui Hristos.

Așadar este un adevăr dovedit că Biserica a avut un rol de primă însemnătate în viața poporului român, pentru că și-a îndeplinit cu jertfelnicie și înțelepciune misiunea ei spirituală în sânul poporului dreptmăritor român fiind, pe drept cuvânt Mama spirituală a românilor.

Slujitorii altarelor românești, alături de viețuitorii vetrelor monahale, împreună cu mulțimea credincioșilor Bisericii strămoșești, au contribuit substanțial, atât la păstrarea și cultivarea valorilor românești creștine, cât și la realizarea unității naționale, în planul limbii, spiritualității și culturii.”

Meritul Bisericii Ortodoxe Române este unul de mare însemnătate în ceea ce privește păstrarea conștiinței unității spirituale a neamului. Sfințiții dascăli și cărturari ai Bisericii au sădit în sufletele credincioșilor români conștiința treză că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași credință și aceeași limbă care-i unește.”

Aspecte privind cultivarea Identității Naționale

În prezent Națiunea Română trebuie să-și urmeze chemarea, adică să lupte pentru redobândirii conștiinței naționale, în procesul integrării europene. Pentru ca acest deziderat să se împlinească însă e nevoie de fiecare dintre noi, pentru că: „a-ți iubi națiunea căreia îi aparții este ceva natural: este o onoare și o datorie. (Dr. N. Săvescu)

Dăinuirea Națiunii Române se bazează pe anumite coordonate: creșterea, cultivarea și transmiterea limbii române, a cultului ortodox, a culturii și simbolurilor naționale, a miturilor și amintirilor comune; a tradițiilor istorice și ritualurilor comunității ce au un rol deosebit în construirea unui sentiment al identității; precum și promovarea valorilor, atitudinilor și cunoștințelor în rândul românilor pentru fortificarea sufletului identitar al poporului român.

Identitatea națională ocupă un loc central în procesul de securitate a națiunii și este simbolul și indicatorul stării de securitate.

Asigurarea mediului de securitate prin cultivarea și promovarea identității românești implică următoarele: activarea în permanență a rădăcinilor tradițiilor națiunii române (politice, sociale, culturale, lingvistice, religioase), păstrarea duhului ortodoxiei în „fundația” națiunii (mentală, psihologică), conservarea conștiinței naționale, conservarea spațiului național și conservarea capacității de gestionare, definirea, apărarea și promovarea propriilor valori și interese, construirea capacității de a putea delimita nevoile și trebuințele în cadrul construcției politico-statale, promovarea și protejarea proceselor și politicilor națiunii producătoare de resurse, integratoare și gestionare care asigură continuitatea în afirmarea identității.

Statul Român ca gestionar al intereselor și valorilor națiunii, alături de Biserica Națională trebuie împreună să-și împlinească menirea de a fi protectorii și apărătorii identității naționale, căci și identitatea națională este un generator și un garant al „stării de securitate” a națiunii.

Istoria a dovedit faptul că Națiunea Română este o comunitate etnică naturală care s-a propășit printr-un efort susținut, presupunând o voință conștientă de scopurile pe care le urmărește, stăpână pe mijloacele ei de acțiune, capabilă de creațiuni vaste în toate domeniile și orientată spre cer ca o coloană a infinitului.

Atâta timp cât, Viorel Mihăilă definește națiunea ca fiind însumarea unor străduințe anterioare, un rezultat al unui proces istoric, al experienței de viață parcurse de către înaintași, acumulată și transmisă din generație în generație, iar istoria românilor mărturisește despre toate lucrurile acestea putem să ne referim în studiul nostru la Identitatea Națională a românilor.

Putem studia paradigma Identitate Națională – Securitate Națională – Biserică Națională referindu-ne la Națiunea Română, deoarece poporul român este o societate naturală de oameni, ale cărei caracteristici esențiale sunt unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă și religie, adaptată unei comunități de viață și de conștiință socială.”

Întrucât românii ca națiune formează o comunitate spirituală ce și-a atins coeziunea prin conducători, educatori, dascăli și păstori sufletești iar toți aceștia au fost însuflețiți în tot ce au făcut de preceptele credinței ortodoxe, considerăm a fi deosebit de revelator pentru studiul ce-l întreprindem să promovăm conceptul de Biserică Națională.

În ultimul timp se pune tot mai mult problema structurilor simbolice, care stau la baza construirii identității individuale și a celei naționale sau dimpotrivă dispariția sau diluarea identității naționale.

Lupta pentru putere și dominare în arena viitoarelor confruntări se mută într-un registru cu totul nou, construind un sistem de relații sociale ce vor da naștere unor noi identități care vor fi structurate în jurul unor anumite doctrine sau sisteme de gândire, ce vor genera comportamente conforme cu ideologii partizane. Acestă realitate necesită o atenție cu atât mai încordată cu cât se observă că, comportamentele impuse sau asumate voluntar reprezintă, în prezent, cel mai înalt și mai „curat” model de dominare și control, ce se poate transforma într-o posibilă agresiune la adresa celor mai intime dimensiuni ale structurilor identitare.”

Revigorarea Identității Naționale și consolidarea Securității Naționale are la bază câteva principii :

iubirea țării în întregul ei, nu doar a frumuseții și a bogăției acesteia;

conștientizarea că România este patria noastră (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinților, bunicilor și strămoșilor noștri;

să nu facem greșeala de a evita să vorbim despre propria țară, fiindcă nu este de „bun augur”, e un lucru învechit și nepotrivit vremurilor în care trăim;

să nu ignorăm faptul că reprezentanții mișcărilor naționalist extremiste adesea monopolizează patriotismul și discursul despre țară;

să nu ne înșelăm pe noi înșine cu temerile că, vorbind de bine despre pământul părinților, despre țară ori patrie, îi supărăm pe alții sau creăm impresia că îi urâm pe alții;

să nu ne supărăm pe țară, să acuzăm și chiar să părăsim România pentru neîmplinirile și dezamăgirile din plan personal;

să ne străduim să asimilăm valorile universale prin mijlocirea celor naționale;

să ducem cu noi în lume un mesaj de demnitate, să transmitem valorile neamului românesc, de la spiritualitatea ortodoxă, doină și limbă până la cum percepem cerul și pământul, cum ne facem nunțile, cum ne trăim viața, cum înțegem moartea, cum ne ridicăm din necazuri, cum ne bucurăm;

să ne însuflețim de convingerea că avem un mesaj de transmis lumii;

să gândim și să lucrăm cu responsabilitate, asumare și solidaritate în tot ce facem;

să renunțăm la ceea ce este perimat și păgubos și să perpetuăm adevăratele valori naționale, trăind cu demnitate, onoare și optimism.

III.2. Evaluarea fenomenului migrației – soluții pastorale și sociale ale Bisericii Ortodoxe Române

Pilonii ce stau la baza ideeii centrale a studiului pe care ni l-am propus să-l facem îl constituie: responsabilitatea și iubirea Bisericii față de românii aflați în străinătate, realitatea că Biserica Ortodoxă reprezintă un factor determinant în definirea comunităților românești, este instituția cea mai puternică din diaspora românească și luptă cu însuflețire și dragoste de neam pentru păstrarea identității românești .

Motivația personală a începerii acestei cercetări îl reprezintă faptul că, în zilele de 3 și 4 iunie 2015, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfășurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în ședință de lucru la Reședința patriarhală, hotărându-se aprofundarea studiului privind “Evaluarea fenomenului migrației și adoptarea unor soluții pastorale și sociale cu scopul diminuării impactului negativ al acestui fenomen asupra familiilor din țară și străinătate aflate în această situație.”

Demersul științific pe care îl întreprindem nu are pretenția de a fi un studiu exhaustiv, ci se dorește a fi un material de reflecție asupra temei.

Definirea termenilor, mediul în care identificăm problematica, stadiul cercetărilor

În conformitate cu primul articol din Statutul său de organizare și funcționare, Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul și în afara granițelor României.

În duhul sfintelor canoane și al tradiției bisericești, precum și al prevederilor art. 5, alin 1, art. 6, alin. 2, și articolul 8, alin.1, din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care reglementează dreptul de jurisdicție asupra diasporei ortodoxe române, Biserica noastră își manifestată grija pentru fiii ei care trăiesc în afara hotarelor țării.

După Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Română are cea mai numeroasă diaspora, peste 4 milioane de ortodocși, între care sunt incluși românii din jurul actualelor granițe ale României.

Regulamentul (CE) nr. 862/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind statisticile comunitare din domeniul migrației și protecției internaționale, prevede ca numărul de emigranți dintr-un stat membru, să fie determinat în funcție de noțiunea de reședință obișnuită și de pragul de 12 luni. Astfel că, emigrantul, conform acestei prevederi este persoana care a avut anterior reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru și încetează să mai aibă reședința obișnuită pe teritoriul statului membru în cauză pentru o perioadă care este sau se așteaptă să fie de cel puțin 12 luni.

În ceea ce ne privește ne vom referi la atât la românii din diaspora, cât și la cei din afara granițelor României.

O categorie distinctă o constituie emigranții care au plecat în străinătate cu mai bine de 20 de ani în urmă. Aceștia, purtând în sufletele lor amprenta dorului de țară, au încercat să-și păstreze identitatea națională și culturală prin legătură cu Biserica Ortodoxă Română, ce le oferea reperele duhovnicești atât de necesare în această societate.

Emigranții care au părăsit țara în ultimii 10 ani, reprezintă românii ce nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut și s-au format. Aceștia reprezintă segmentul cel mai puternic în comunitățile românești, implicat activ în toate activitățile pastorale, culturale și misionare ale parohiilor ortodoxe.

Este foarte important faptul că, acolo, departe de țară, românii din diaspora își împărtășesc tristețile, bucuriile și dorul într-un loc pe care cei mai mulți îl consideră „acasă“ – biserica, pe care, oriunde se duc, „o iau cu ei, pentru că Biserica este neamul”.

Diaspora ortodoxă română este alcătuită din toți credincioșii ortodocși români care, din diferite motive, s-au stabilit în afara României și s-au constituit în comunități prin acțiunea misionară a Bisericii Ortodoxe Române, sau au aderat la acesta prin convertire.

În sens juridic, prin Diaspora Ortodoxă Română înțelegem acea comunitate bisericească organizată în afara teritoriului Bisericii autonome sau autocefale din România, care, din punct de vedere canonic, depinde de Biserica Mamă.

În ceea ce privește diaspora ortodoxă românească, ce ține de Biserica Ortodoxă Română, aceasta este organizată în trei mitropolii (Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale și Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord), o arhiepiscopie (Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi), șase episcopii ( Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei, Episcopia Ortodoxă a Europei de Nord), precum și alte trei eparhii reînființate în Republica Moldova fiind încă nefuncționale.

În afara acestora, există și alte structuri bisericești ale comunităților românești din afara granițelor țării, aflate în jurisdicția directă a Patriarhiei Române precum: Așezămintele Românești de la Locurile Sfinte – Ierusalim, Iordan și Ierihon, parohia ortodoxă română de la Sofia-Bulgaria, parohia ortodoxă română de la Tokyo și parohia ortodoxă română de la Osaka-Nagoya, Japonia), sau care se află în alte jurisdicții canonice dar păstrează legături culturale și spirituale cu Biserica Mamă: Așezămintele Românești din Sfântul Munte Athos – Podromu, Lacu, Comunitatea românească din Cipru, parohia ortodoxă română din Istanbul, parohia ortodoxă română din Johannesburg-Africa de Sud, parohia ortodoxă română de la Damasc, Siria, parohia ortodoxă română de la Brno, Cehia. Astfel, în prezent, diaspora Bisericii Ortodoxe Române cuprinde 13 eparhii, deservite de peste 600 de clerici.

În ceea ce privește stadiul cercetărilor este meritul Părintelui Patriarh Daniel, care, cu prilejul împlinirii a 125 de ani de Autocefalie și a 75 de ani de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române, a avut inițiativa întocmirii și publicării a trei volume, cuprinzând activitatea rodnică a Bisericii noastre în țară și străinătate.

Importante date despre istoricul și activitățile eparhiilor din străinătate, aflăm din volumul doi, intitulat „Autocefalie și responsabilitate”, în care sunt prezentate date istorice și de actualitate cu privire la eparhiile românești din cadrul Patriarhiei Române.

În volumul al treilea, intitulat „Autocefalie și comuniune; Biserica Ortodoxă Română în dialog și cooperare externă (1885-2010)”, apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române, în anul 2010, sunt publicate studii cu privire la comunitățile ortodoxe românești din jurul granițelor actuale ale României și din Diaspora.

Poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române cu referire la Diaspora ortodoxă a fost expusă de canoniștii de renume ai Bisericii noastre, profesorul Liviu Stan și arhidiacon profesor Ion Floca, precum și de reprezentanții Patriarhiei Române la Comisiile și Conferințele Panortodoxe Presinodale, în special, mitropolitul Antonie al Ardealului și părintele profesor Viorel Ioniță. Această temă s-a aflat și este în permanenta atenție a Sectorului Relații bisericești și interreligioase, între ale cărui atribuții se află elaborarea documentației necesare pentru fundamentarea hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care privesc activitatea structurilor din Diaspora.

Conștientizarea fenomenului migrației – o provocare actuală adresată misiunii Bisericii Ortodoxe Române

În ceea ce privește conștientizarea fenomenului migrației putem spune că s-au scris câteva studii, s-au prezentat de către preoții de peste hotare numeroase rapoarte, o parte din imigranții români au relatat în scris prin articole, forumuri de comunicare și prin viu grai ce se întâmplă atunci când emigrezi într-o altă țară, dar nu există un studiu amplu care să fi cercetat efectele și implicațiile majore ale migrației românilor și mai ales despre modul gestionării ei de către Patriarhia Română.

Biserica Ortodoxă Română este implicată în rezolvarea problemelor legate de migrație datorită faptului că, criza de identitate, ce îi afectează într-o mai mare măsură pe românii aflați în afara granițelor țării, își găsește o alinare în lăcașurile de cult ortodoxe. Departe de țară, românii din diaspora își împărtășesc tristețile, bucuriile și dorul într-un loc pe care cei mai mulți îl consideră „acasă“- biserica, pe care, oriunde se duc, „o iau cu ei, pentru că Biserica este neamul”. elementele identitare și căldura de acasă se regăsesc aici într-un firesc sincer și binecuvântat.

Monitorizarea problemelor sociale generate de migrație

Biserica Ortodoxă Română are înființate la nivelul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române, departamente conduse de consilieri și inspectori sociali, care monitorizează problemele sociale, dar și organizează și promovează implementarea programelor sociale în colaborare cu toți preoții de parohie, în vederea gestionării în duhul iubirii evanghelice și a responsabilității părintești, a tuturor cazurilor sociale. (despărțirea părinților de copii datorită plecării în străinătate, lipsa resurselor materiale de întreținere a unui mod decent de trai, probleme legate de accesul tinerilor la educație, etc.)

Printre problemele legate de fenomenul migrației enumerăm următoarele:

Migrația produce o restructurare socială în localitățile de origine. Pe teritoriul României există sate întregi depopulate, localnicii practic, și-au întemeiat alte sate în țările de adopție (Spania și Italia, etc. în care exodul românilor, a fost mai mare)

Prezența unor clerici români care slujesc sub alte jurisdicții, sau a clericilor necanonici, în mijlocul comunităților românești din străinătate provoacă neorânduială canonică, tulburare și confuzie între credincioșii români.

Migrația produce o „cultură a migrației”, și un comportament social orientat către migrație.

Remiterile financiare producând sau accentuând clivajele sociale dintre familiile de migranți și cele de ne-migranți, duce la influențarea plecării celor din urmă în străinătate.

Migrația produce efecte diferențiate și noi clivaje sociale în funcție de diversitatea etnică și religioasă.

Cel mai adesea, preotul român din străinătate împreună cu membrii comunității sale, nu au un spațiu propriu pentru desfășurarea cultului.

Efortul românilor din diaspora de a participa la slujbele ortodoxe este uneori destul de mare. Adeseori distanțele dintre locuință și cea mai apropiată biserică ortodoxă sunt de zeci și sute de kilometri.

a) Aspecte canonice privind poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra diasporei ortodoxe

În ceea ce privește diaspora ortodoxă, au existat controverse și dezbateri între diferitele Biserici Ortodoxe și Patriarhia Ecumenică, în legătură cu problema jurisdicției și a autorității bisericești. Dezbaterile au avut ca bază canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic (451), unde Sfinții Părinți sinodali au hotărât ca diaspora să depindă în mod direct de Patriarhia de Constantinopol.

Potrivit acestui canon, Patriarhia Ecumenică înțelege că toată diaspora ortodoxă ar trebui să se afle sub jurisdicția ei, deși este cunoscut faptul că, abia în anul 1921 Patriarhul Meletios IV Metaxakis a elaborat o teorie a jurisdicției universale pentru Constantinopol, până în acel moment Patriarhia Ecumenică neexercitând, de facto, nicio autoritate asupra diasporei ortodoxe.

Patriarhia Română s-a implicat constructiv în dezbaterile panortodoxe cu privire la administrarea diasporei ortodoxe, considerând aceasta ca un drept și ca o obligația față de credincioșii români de pretutindeni.

Există două mari curente cu privire la modul de înțelegere și administrare a diasporei, bazate pe înțelegerea diferită a acelorași canoane ale Sinoadelor Ecumenice.

Pe de o parte, Patriarhia Ecumenică și celelalte Biserici Autocefale de limbă greacă, bazându-se pe interpretarea simplistă a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451), consideră că toți creștinii ortodocși din afara țărilor lor de baștină trebuie să fie în jurisdicția canonică a Bisericii Mamă a Constantinopolului, argumentul principal fiind primatul de onoare al Scaunului Ecumenic. Dintr-un alt punct de vedere se poate interpreta că, textul canonului 28 face referire exclusivă la dreptul Constantinopolului asupra diocezelor Asia, Pont și Tracia, nu asupra diasporei Bisericii întregi.

De o altă concepție și mai adaptate la realitățile contemporane,, Patriarhia Română, Patriarhia Moscovei și alte Biserici autocefale, consideră că naționalitatea și misiunea sunt criterii acceptate canonic pentru ca să-și depășească limitele jurisdicționale naționale și să-și organizeze propria diasporă, „iar Bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul părinților, care s-a ținut” (canonul 2 al Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, 381). De asemenea, potrivit canonului 34 Apostolic, episcopii unui neam se organizează și se conduc prin sinod propriu, independent de ierarhia altei Biserici.

Responsabilitatea solemnă a Bisericii Ortodoxe Române de a se îngriji de propria diasporă au fost împărtășite de toți delegații Bisericii noastre la întrunirile panortodoxe, au fost argumentate istoric, canonic și ecclesiologic de teologii români și acceptate de frații noștri ortodocși români din străinătate.

Obiectivele ce ni le-am propus a le atinge în acest studiu sunt următoarele:

Conștientizarea fenomenului migrației – o provocare actuală adresată misiunii Bisericii Ortodoxe Române

Monitorizarea problemelor sociale create de migrație

Identificarea resurselor și a valorilor BOR în vederea formării unei strategii misionar-pastorale pentru gestionarea și minimalizarea efectelor negative ale fenomenului migrației

Formularea unor propuneri ce au menirea să performeze cadrul organizatoric-misionar privind relația BOR cu credincioșii români din afara teritoriului României și găsirea de soluții pentru prevenirea sau lichidarea efectelor negative asociate fenomenului migrației

b) Identificarea resurselor și a valorilor BOR în vederea formării unei strategii misionar-pastorale pentru gestionarea și minimalizarea efectelor negative ale fenomenului migrației

Una dintre cele mai esențiale resurse a poporului român și implicit a BOR îl constiutie legătura profundă dintre spiritul național și tradiția ortodoxă ce este o realitate ontologică a poporului nostru. Ea constituie pârghia de susținere și promovare a valorilor culturale peste timp și totodată garanția unei mărturisiri ortodoxe a Adevărului înomenit. Reprezintă un adevăr istoric faptul că această continuitate identitară a fost perpetuă în afirmarea poporului român peste veacuri, ca națiune binecuvântată de Dumnezeu, ale cărei valori perene au fost așezate tot timpul sub stindardul credinței creștine. Așadar „Biserica a avut un rol de primă însemnătate în viața poporului român. Ea și-a îndeplinit cu jertfelnicie și înțelepciune misiunea ei spirituală în mijlocul comunităților de credincioși din întreg spațiul românesc, fiind, cu adevărat, Mama spirituală a poporului român, după cum o numea Mihai Eminescu. Ierarhii, preoții, viețuitorii obștilor monahale și, în general, mulțimea credincioșilor Bisericii strămoșești, au contribuit substanțial, atât la păstrarea și cultivarea valorilor românești creștine, cât și la realizarea unității naționale, în întreg spațiul carpato-dunărean, al celor trei Țări Române, în planul limbii, spiritualității și culturii.”

Un altă resursă, de o valoare inestimabilă o reprezintă contribuția majoră pe care a avut-o Biserica Ortodoxă Română, „la păstrarea conștiinței unității spirituale a neamului. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința treză că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași credință și aceeași limbă care-i unește.”

Propuneri ce au menirea să îmbunătățească cadrul organizatoric-misionar privind relația BOR cu credincioșii români din afara teritoriului României și găsirea de soluții pentru prevenirea sau lichidarea aspectelor negative asociate fenomenului migrației

Iată câteva propuneri ce pot duce la îndeplinirea dezideratului unei pastorații îmbucurătoare a românilor din diaspora, precum și a păstrării identității acestora:

– perfecționarea cadrului de colaborare dintre reprezentanții Patriarhiei Române și personalul reprezentanțelor diplomatice, ambasade și consulate,

– necesitatea existenței spațiului pentru desfășurarea cultului în limba română pentru toate comunitățile de români din afara granițelor țării,

– importanța educării tinerilor în spiritualitatea ortodoxă, în cultura, obiceiurile și tradițiile românești,

– evidențierea activităților asociațiilor culturale (fundații) în viața comunității românești, în colaborare cu slujitorii parohiilor, în vederea păstrării identității naționale,

– încurajarea publicațiilor în limba română, precum și a emisiunilor cu specific românesc,

– instruirea personalului clerical în ceea ce privește legislația specifică, care reglementează regimul juridic al cultelor, condițiile de îndeplinit pentru edificarea unor construcții cu destinație religioasă, fondurile care pot fi accesate pentru îndeplinirea scopurilor religioase, umanitare și sociale,

– susținerea de către Eparhiile Patriarhiei Române, din punct de vedere financiar, logistic și al resurselor umane, misiunile pastoral misionare pentru românii de peste hotare,

– promovarea activă, atât în rândul membrilor comunităților, cât și în spațiul public din statele gazdă, a tuturor elementelor de simbolistică națională

– intensificarea demersurilor de extindere a accesului tinerei generații din diaspora la formatele educaționale de limbă, cultură și civilizație românească, în raport cu numărul real al copiilor din cadrul comunităților românești.

– promovarea în spațiul public din statele de reședință a modelelor de bună integrare sau de reușită socio-profesională a românilor,

– valorificarea tinerelor talente, a studenților și a absolvenților de studii superioare românești, prin consacrarea acestora drept purtători de mesaj identitar românesc în țările de reședință,

– utilizarea tuturor oportunităților oferite de manifestările multiculturale organizate în statele de reședință și asumarea, de către centrele eparhiale și parohiile din străinătate în colaborare cu misiunile diplomatice ale României, a valorilor diversității și ale dialogului intercultural, prin utilizarea propriului capital de prestigiu,  în beneficiul comunității românești,

– încurajarea și susținerea, de către misiunile diplomatice, a  promovării membrilor reprezentativi ai comunităților românești, de preferință epitropi și consilieri bisericești în structurile administrative și politice din statele de reședință, pentru asigurarea reprezentării în procesul de luare a deciziilor la nivel local, regional sau central în statul gazdă,

– marcarea, conform legislației în vigoare, a tuturor elementelor de simbolistică națională consacrate prin legi interne în viața parohială a comunității de români: 1 decembrie – Ziua Națională a României, 15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale, 26 iunie – Ziua Drapelului, 29 iulie – Ziua Imnului Național, 31 august – Ziua Limbii Române, 30 noiembrie – Ziua Românilor de Pretutinden,

– organizarea sau susținerea de către clerul ortodox din diaspora a manifestărilor ce contribuie la consolidarea identității etnice, prin marcarea sărbătorilor naționale și tradiționale românești importante: 24 ianuarie – Unirea Principatelor, Sfintele Paști, Ziua Eroilor, Rusaliile, 15 august – Adormirea Maicii Domnului, 6 decembrie – Sfântul Nicolae, Crăciunul,

– organizarea de către BOR a evenimentelor de tipul:  conferințe, mese rotunde sau expoziții referitoare la personalități cultural-științifice reprezentative pentru contribuția românească la dezvoltarea patrimoniului umanității; sri filocalice ;i de cateheză, spectacole cu valorificarea potențialului artistic al comunității românești locale; prezentarea elementelor de artă populară românească; prezentarea de filme documentare sau artistice românești,

– stimularea parteneriatelor între parohii, misiuni diplomatice, mediul asociativ românesc și instituțiile locale (autorități locale, teatre, universități, școli, muzee etc.), în vederea organizării manifestărilor identitare românești în spații publice consacrate din statul de reședință,

– valorificarea programelor de promovare a limbii materne puse la dispoziție de autoritățile statului gazdă, acolo unde există, și stimularea participării la acestea a copiilor din familiile de români,

– informarea prin intermediul misiunii parohiale, a membrilor comunității de români privind posibilitatea înscrierii tinerei generații la studii în România, pe baza ofertei Ministerului român al Educației Naționale, comunicată anual prin Metodologia de școlarizare a tinerilor români de pretutindeni,  

– organizarea periodică, la sediul misiunilor sau în spațiul locașurilor de cult ortodoxe, a unor manifestări de prezentare și promovare a personalităților din cadrul comunității, a românilor care au avut reușite în domeniile lor de activitate, destinate împărtășirii experiențelor pozitive și a realizărilor personale. Sprijinirea organizării, în școli, în spațiile publice și în sfintele locașuri, acțiunilor de tipul: „Să cunoaștem România”, concursuri de cunoștințe generale, serbări tradiționale românești,

– este recomandată promovarea unor acțiuni de evidențiere a contribuției românești la patrimoniul cultural internațional, la cultura și civilizația europeană și mondială (în medicină, aviație, spiritualitate, etc.)

– atragerea sprijinului mediatic cu prilejul acestor manifestări de prezentare, a multiplicatorilor de opinie (autorități, personalități locale, mass-media locale etc.), în vederea promovării, în rândul societății gazdă, a imaginii pozitive proiectate de membrii comunității cu realizări deosebite.

III.3. Biserica Ortodoxă Română – factor generator de securitate

a) Intervențiile psihologice cu caracter manipulator și „marketingul” ideologic – riscuri la adresa securității

Dacă în capitolele anterioare, am evidențiat rolul conștiinței morale în fundamentarea mediului de securitate umană, în cele ce urmează vom semnala factorii care pot influența, într-o direcție sau alta, procesul de educație și implicit de formare etică a persoanelor umane.

O pondere semnificativă, a sferei de influență socială o reprezintă internetul.

În prezent, cucerirea de teritorii a devenit desuetă, dar se urmărește în principal „cucerirea minții” oamenilor, cu scopul de a promova anumite valori sociale.

Bisson și Deahl fac referire la o revoluție în domeniul PSYOP prin integrarea internetului ca mediu de propagare a mesajelor la nivel planetar, ce măresc exponențial efectele campaniei de influențare psihologică.

Un aspect important care se referă la insecuritatea umană îl constituie conotațiile de natură morală și etică ale operațiunilor psihologice, care se centrează pe informații false sau deformate ce sunt puse în slujba unor concepții social-politice menite să afecteze integritatea psiho-morală a omului.

Constituie pericole la adresa securității umane acțiunile psihologice cu caracter manipulator, ce urmăresc anticipat modificarea comportamentului, atitudinilor și mentalității unei populații-țintă, în funcție de interese dăunătoare și străine acesteia.

De pildă, un risc major la adresa securității umane îl reprezintă atacurile teroriste asimetrice, care constau în generarea de anxietate prin sugerarea riscului de a deveni victime ale unor acțiuni de violență acută.

Componenta psihologică și mentalul oamenilor, necesită o atenție sporită în procesul de securitate umană, deoarece acțiunile teroriste exploatează într-un mod calculat reacțiile emoționale ale oamenilor prin forța unor ideologii, iar persoanele care le traduc în acte de teroare nu sunt decât niște propagatori ai acestor ideologii. Există riscul ca acești rău intenționați ideologi să se folosească de religie pentru a justifica terorismul. Ei urmăresc mai ales să deturneze convingerile religioase de la adevărată lor valoare și menire și anume aceea de a înnobila viața umană.

Actele teroriste urmăresc adesea scopuri economice, sociale și politice, ce se maschează într-o argumentație religioasă.

În societatea modernă, mass-media devine un factor de interes pentru securitatea socială deoarece, controleză mentalitățile, definește atitudini, modelează comportamente, stabilește care sunt ierarhiile de valori ale orientării în viață și criteriile judecății oamenilor.

Acest aspect potrivit lui Jerry Mander necesită o atenție sporită datorită forței sale de a influența oamenii, căci există posibilitatea ca prin intermediul mesajelor transmise prin mass-media să se inoculeze în mințile oamenilor imagini, informații și senzații care îi pot determina pe oameni să săvârșească fapte la care, altfel, niciodată nu s-ar fi gândit.

Un factor extern cu o putere mare de influențare socială, este reclama – care reprezintă o modalitate eficientă prin care omului i se transmite într-un mod seducător un întreg cod de valori, i se face o adevărată instrucție.

O altă trăsătură care trezește interesul decidenților din domeniul securității sociale este televizorul care acționează prin penetrarea subconștientului, pe un fond de diminuare a cenzurii raționale, calificat drept cel mai puternic și mai eficace mediu de comunicare din istoria omenirii.

Cercetările au demonstrat că mesajele tv pot să deturneze nevoile reale ale minții, trupului și sufletului persoanei umane inducându-i o categorie de impulsuri, dorințe și idei neconforme rațiunii limpezi și a năzuințelor normale.

Conform cercetătorului Virgiliu Gheorghe fenomenul numit publicitate produce: transformări în identitate, anxietate, insecuritate, sentimentul nefericirii și starea de paranoia.

Omul contemporan este asaltat și înconjurat de o lume artificială a obiectelor și a imaginilor ajungând o victimă puternic mutilată sufletește și lipsită de echilibru.

Recentele chimbări macrosociale și procesul de globalizare crează o confuzie în ceea ce privește existența unui consens cu privire la ceea ce este „bine” și ceea ce este „rău”, pentru că se urmărește menținerea unui spațiu semantic ce potențează relativismul și deruta la nivel moral și axiologic. Efectele, după părerea lui K. Gergen nu întârzie să apară, iar acestea se traduc printr-o stare de saturare față de incisivitatea atâtor „voci” care îi spun exact ceea ce ar trebui să gândească și cum ar trebui să se comporte, încât, obosit și sătul de atâta presiune, devine inconsistent și segmentat.

Lumea contemporană este invadată de cultura divertismentului sau cultura magicului prin intermediul celor două instrumente media și respectiv conștiința globală ce folosesc toate mijloacele de a-i iluziona pe oameni să se creadă fericiți, când, de fapt, posibilitățile existențiale și materiale ale stilului de viață propus împiedică sau face imposibilă adevărata fericire.

Asistăm la un adevărat procedeu al spălării creierului ce are în vedere crearea unui „om nou” traumatizat până la mutilare, distrus din punct de vedere ontologic, lipsit de discernământ propriu, de voință și de sentimente exprimate ferm și stabil în timp, de puterea de a iubi și, mai ales de libertatea personală devenind victime sigure ale sistemului și statului magic.

Ideologia nihilistă favorizează producerea stării de epuizare sufletească și mentală cultivând la nivel cognitiv confuzia, prin relativizarea tuturor valorilor.

Experiența televizionării devine nefastă atunci când lumea mediatică scoate mintea persoanei umane din propria intimitate, circumscriind-o spațiului public al conștiinței globale. Aceasta, dezbrăcată de haina personalității sale, resurselor și a intenționalităților sale subiective vede lumea distorsionat, prin ochelarii acestei conștiințe universale care îi determină pe oameni să gândească, să se comporte și să lucreaze după cum dictează aceasta.

Întregul buchet de opinii, problemele, concepții, convingeri, și aspirații ce se regizează în acest uriaș pseudocortex al umanității sunt induse în proporție tot mai mare tuturor indivizilor care nu mai pot folosi cenzura personalității, a propriei conștiințe și a gândirii personale.

Sănătatea sufletului, și a minții reprezintă o garanție în ceea ce privește securitatea umană. Tot ceea ce duce la perturbarea echilibrului interior al persoanei umane intră în sfera riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității umane.

Un factor perturbator este agresivitatea și violența însoțite de sentimentul de frică. De pildă, în urma unei convenții internaționale s-a atras atenția că privitul la televizor, ne face să credem că lumea este mai periculoasă și ne alimentează sentimentul de teamă. Prin vizionarea tv se creează anumite stări ce se dovedesc a fi deosebit de grave pentru viața omului modern și a comunității în care acesta trăiește, cum ar fi: apariția unor grave boli mintale și izolarea.

Cercetările recente au arătat că expunerea în fața televizorului fără a face o selecție a ceea ce se difuzează are drept consecințe: amenințarea cu violența, crearea impresiei că lumea este rea și periculoasă, alimentarea suspiciunii că oricine poate fi un potențial dușman, sădirea neîncrederii și a suspiciunii; factori ce creează un climat de permanentă suspiciune, teamă și stres.

Unul dintre efectele transmiterii actelor teroriste prin mass-media, este că mediatizarea actelor de violență, nu face decât să amplifice exponențial efectele terorii.

Vizualizarea unui act terorist cu implicare emoțională, produce telespectatorului un intens sentiment că violența și tragedia se situează în imediata vecinătate, sentimentul amenințării și al primejdiei.

Mass-media poate reprezenta o armă pe care o pot folosi cu efecte grave asupra securității umane chiar și teroriștii. Televiziunea poate deveni fundamentul mediatic, organul principal sau mediul de propagare și amplificare a amenințării sau a acțiunilor teroriste.

Teroarea produce efecte grave asupra persoanelor umane: tulbură mintea, stresează, înfricoșează, transmite un sentiment de deznădejde, surpă controlul emoțional și personal, alungă pacea și liniștea, propagă suspiciunea, egoismul, mânia, cultivă un climat prielnic conflictelor și diferendelor interpersonale și comunitare.

Alimentarea sentimentului de neîncredere și suspiciune, stimularea nervozității și irascibilității îi transformă pe semeni în potențiali dușmani. Acest fenomen complex influențează radical modificarea comportamentului ce poate ajunge la antipatie, reticență, temere și bănuială până la ceartă, despărțire, ură izolare.

Aceste modelele explicative psihologice constituie punctul de plecare și un instrument util în înțelegerea fenomenului terorist, care se încadrează în tiparul unor anumite teorii, pe care le vom prezenta în cele ce urmează:

– Teoria deprivării relative se bazează pe inducerea unui sentiment de teamă cu privire la pierderea bunăstării și a confortului și poate degenera în atitudini și acte de violență.

– Teoria frustrare-agresiune presupune existența unei stări de furie care se poate traduce prin violență.

– Teoria identității negative face referire la criza de identitate ce conține aspecte legate de gen, rasă, religie sau clasă socială care atunci când sunt reprimate pot da naștere unor acte violente.

– Teoria furiei narcisiste se manifestă prin sentimentul „sinelui-grandios”, rupt de contactul cu realitățile vieții ce caracterizează personalitățile sociopate, arogante, obsedate de dobândirea puterii, a controlului și sunt lipsite de considerație pentru cei din jur.

– Teoria distanței sociale are în vedere polarizarea socială, inegalitatea și blocajele de comunicare, ce conduc la dezvoltarea unei relații violent antagoniste între teroriști și victimele lor.

– Teoria dezangajării morale are în centru pierderea inhibiților cu privire la comiterea unor acte cu impact violent.

Aceste teorii subliniază faptul că aspectele psihologice constituie un element definitoriu pentru domeniul securității sociale. Ignorarea lor pot duce ușor la derapaje în procesul de securitate umană.

Concepția cu privire la natura patologică a terorismului este sugestiv exprimată de Goertzel, care afirmă că serviciile de consiliere și de psihoterapie i-ar putea ajuta pe acești oameni expuși tentație de a deveni teroriști, iar o politică mai bună i-ar putea opri înainte de a recurge la producerea unor acte criminale.

A depune eforturi pentru garanterea unui mediu de securitate, presupune luarea de măsuri care să prevină nașterea unor asemenea stări de natură psihologică care duc inevitabil la perturbarea securității umane.

D-nul Marian Popa menționează că: “înțelegerea și explicarea resorturilor generatoare de acte teroriste pot contribui în mod semnificativ la prevenirea terorismului.” Prin această afirmație, d-nul Marian Popa subscrie ideii conform căreia, activitatea de prevenire în domeniul securității implică analizarea tuturor efectelor de natură psihologică și socială, ce pot constitui surse de insecuritate umană.

b) Reacția Bisericii față de provocările postmodernismului

Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăși chemată să-și deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât și ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existențială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine.

Biserica Ortodoxă își aduce aportul în procesul de securitate umană prin afirmarea identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în marea familie creștină – Biserica. Biserica ar putea să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular și laicizant.

Lupta misionară este îndreptată, împotriva tuturor inversiunilor despre care profetului Isaia, zice: “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5,20).

Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica are menirea de a ajunge la sufletele oamenilor vestindu-le acestora pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare.

Biserica se poate implica în găsirea de soluții viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media. Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară în vederea eliberării oamenilor din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet.

Rolul duhovnicilor și a slujitorilor Bisericii este covârșitor: ei pot modela conștiințele și pot cultiva sufletul și mintea omenească făcând recomandări precum: neacceptarea manipulărilor din mass-media, așezarea accentului pe cultură, pe lectura biblică și patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei.

Biserica fiind conștientă de menirea ei, prin misiunea ei este cointeresată și îndreptată spre slujirea omului, se implică cu adevărat în problemele vremii și săvârșește o pastorație responsabilă, pentru a putea să convingă și să motiveze societatea civilă să aleagă viața în Hristos, în locul haosului și autodistrugerii.

Așadar putem afirma că societatea postseculară este în pericol fără valorile religioase, însă și religia își împlinește sensul în societatea actuală, pe măsură ce se implică tot mai mult în rezolvarea problemelor care vizează securitatea umană.

c) Biserica Ortodoxă Română – factor generator de securitate prin persuasiune

În plan spiritual, prin persuasiune, Biserica nu urmărește o nivelare a indivizilor, întrucât însușirea aceleorași norme și criterii de judecată nu are ca scop depersonalizarea, ci valorificarea aceleiași doctrine în variate și autentice moduri de viețuire.

Scopul influențării sociale exercitată de religia creștină nu implică crearea de dependență și nici nu prejudiciază unicitatea persoanei deoarece relațiile duhovnicești se bazează pe liberul arbitru luminat de har și nicidecum pe aspectul dominației.

Persuasiunea de care este capabil creștinismul corespunde nevoilor complexe ale societății contemporane, fără a fi o manipulare.

Influența socială de care dă dovadă Creștinismul nu este o manifestare a puterii ei, în sens lumesc ci este o expresie a iubirii și a slujirii umanității.

Autoritatea bisericească nu desfășoară o acțiune de control asupra poporului, ci adresează acestuia o chemare, oferindu-i calea spre împlinire și găsirea de soluții, la diferitele probleme existențiale.

Sursa energiei Bisericii, de a influența mersul omenirii izvorăște din caracterul ei unitar și universal, ce respiră aerul proaspăt al comuniunii și al slujirii omului.

Rolul persuasiunii Bisericii este acela de a resuscita valorile și de a schimba destinele oamenilor spre adevăr, dragoste și dreptate.

Măsura influențării sociale din partea Bisericii nu este conformarea superficială la anumite norme, ci se referă la interiorizarea profundă și angajarea integrală, trup și suflet, ce presupune trăirea învățămintelor religioase, în direcția îmbunătățirii calității vieții.

Conștientizarea imperfecțiunilor din viața personală și din cea a mediului fac loc unei influențe de tip social din partea dimensiunii religioase.

Omul care nu se regăsește pe sine, care nu este sigur de corectitudinea gândurilor sale și nu este sigur de alegerera drumului în viață poate accepta ușor influența benefică a Bisericii.

Evoluția societății ne-a demonstrat că persoana umană nu se poate adapta la o viață bazată pe etică atât prin cererea de a se conforma steril, cât prin stimularea sensibilității și a simpatiei acesteia față de adevăratele valori.

Starea psihică de instabilitate și de ambiguitate predispun persoana umană la posibilitatea de a fi influențată social.

O persoană care nu are la îndemână informațiile și judecățile de valoare după care tânjește, își va găsi răspunsurile în relație cu preotul duhovnic.

Duhovnicul nu își revendică superioritatea, căci el știe că numai prin competență, prin puterea exemplului și prin înțelegerea profundă a omului, îl poate influența pe acesta sprea a alege calea cea bună.

În comparație cu impunerea atitudinii de supunere, identificarea unui scop de urmărit ce aduce reale progrese constituie o variantă mult mai viabilă în procesul influențării sociale.

Stimularea motivației face ușoară îndeplinirea obligațiilor conducând la o mai ușoară fructificare a resurselor și a talentelor subiectului uman.

Persuasiunea este o artă dacă este mânuită în chip dezinteresat, fără a exercita presiune sau amenințări cu marginalizarea.

Neputința omului de a reuși fără ceilalți, precum și nevoia de a se adapta social reprezintă premize ale integrării și conformării judecăților grupului.

O persoană care simte nevoia de a fi acceptată, stimată și apreciată poate fi ușor influențată de către comunitatea religioasă în care aceasta dorește să se integreze.

Cultul, arta, cuvântul, programele sociale și filantropice, mucenicia unui om, exemplul de viață sfântă al altuia, o carte foarte ziditoare sunt doar câteva din elementele definitorii ale influențării sociale.

În cele ce urmează vom trasa câteva dintre aspectele spirituale ale formării morale și sufletești ale oamenilor, ce ocupă un rol esențial în cultura mediului de securitate umană:

Biserica Ortodoxă ocupă un loc esențial și central în viața oamenilor prin cultivarea delicateții, a purității în gânduri și simțiri, și a respectului față de fiecare om. În persoana creștinului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită.

Alte calități ce se deprind de către om prin educația creștină sunt cele două virtuți: blândețea și compasiunea. Compasiunea descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate, fără urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate.

În creștin, culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de semeni și disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și la necazurile oamenilor. În toate aceste calități, se manifestă o realizare excepțională a umanului.

Biserica Ortodoxă îi înveșmântează pe credincioșii ei în acele virtuți care îi fac să sesizeze stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile.

Creștinii practicanți, în fiecare din situații, știu când și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al lor, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de “diplomație pastorală”. Din persoana lor, se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nicio grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Ei totdeauna sunt gata să se jertfească, să ia asupra lor durerile celorlalți, dar și un zid neclintit pe care toți se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalți, ei fac uneori dovada unei mari discreții, alteori, dimpotrivă: ei se manifestă cu efuziune.

Omul credincios este “firesc” în comportamentul său, el creează, astfel, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el și ceilalți. În acest fel, el umanizează relațiile cu ceilalți și le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuși a devenit profund uman și autentic. El vorbește cu gingășie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalți, în același timp, creează condițiile unei relații directe, sincere și deschise a celorlalți cu el.

Creștinii acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că, întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu Însuși a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om, ei Îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinți duhovnicești. Dar, în același timp, ei înjosesc orgoliul celorlalți dându-se pe sine pilde de smerenie. Astfel, ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Creștinul se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el, nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată. El vădește atunci o putere și o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm și o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare. El atrage ca un magnet, copleșește prin bunătate și impune respect prin smerenie.

Omul Bisericii este cel mai binevoitor dintre oameni și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenția și provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate, pe care eviți să le privești. El te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui.

Concluzii

Complexitatea conceptului de securitate trebuie raportat la natura umană.

Întrucât omul este o ființă “bio-psiho-cultural-morală”, și cercetările privind securitatea se cuvine să acopere atât dimensiunea cognitivă cât și aspirațiile sufletești ale oamenilor.

Domeniul securității are ca punct de plecare cercetarea forului cognitiv și sufletesc al omului, căci aici se află rădăcinile tuturor actelor umane.

Premisele insecurității umane rezidă în faptul că omul, fără să-și dea seama cu adevărat ce se petrece cu el, datorită influențelor negative și a mediului nociv se depersonalizează, se îndepărtează de credință, își pierde identitatea și se afundă într-o dependență a păcatului și a consumului.

Existența nevrotică, comportamentul antisocial, inadaptarea, dependența, coruperea morală, pierderea de sine, starea de paranoia sunt trăsăturile unui mediu de insecuritate socială.

Incapacitatea omului de a se afirma, de a crea și de a se împlini sunt tot atâtea fațete ale insecurității umane.

Cercetările cu privire la insecuritatea umană ne conduc spre analizarea stării de dependență, care constă în primul rând, în pierderea capacității de a mai fi o persoană liberă, autonomă, capabilă să ia pentru sine decizii, să se susțină singură, să fie ea însăși.

Adevărate riscuri la adresa securității sociale sunt dificultățile de adaptare a persoanei umane. O existență care nu se poate pune de acord cu lumea și mediul înconjurător este o existență conflictuală, eșuată, dependentă etc.

Existența nevrotică este modul de viață al omului vulnerabil, al persoanei expuse la acțiunea traumatizantă, frustrantă a evenimentelor vieții și reprezintă modul de a fi al persoanelor neprotejate în fața problemelor și a eșecului, al celor care nu pot face față împrejurărilor grele ale vieții.

Ignorarea manifestărilor de natură psiho-morală pot crea probleme serioase securității sociale, dat fiind că aceste aspecte ale forului interior stau la baza acțiunilor și comportamentului uman.

Imoralitatea stă la baza insecurității umane. Ceea ce caracterizează din punct de vedere psihomoral persoana imorală este înclinația către acțiuni negative, către rău.

Un rol esențial în geneza și dezvoltarea tulburărilor psihomorale îl au tulburările conștiinței morale. Slăbirea conștiinței morale, ca factor de cenzură al intențiilor, actelor și conduitelor individului dă naștere conștiinței pervertite care îndeamnă la săvârșirea răului.

Izolarea, gândurile obsesive, dorința de a subjuga ce caracterizează cazul paranoiei sunt factorii care ne încredințează asupra pericolului pe care îl poate constitui paranoicul la adresa securității sociale.

Prin adormirea conștiinței și deformarea realității se creează premisele nașterii riscurilor la adresa securității umane.

Aceste două realități care îmbracă vremurile contemporane au o deosebită forță manipulatorie și acționează asupra umanului foarte virulent, în chip mascat și chiar „magic”.

În societatea modernă, mass-media devine un factor de interes pentru securitatea socială deoarece, controleză mentalitățile, definește atitudini și modelează comportamente.

Sănătatea sufletului, și a minții reprezintă o garanție în ceea ce privește securitatea umană. Tot ceea ce duce la perturbarea echilibrului interior al persoanei umane intră în sfera riscurilor și vulnerabilităților la adresa securității umane.

Securitatea ar trebui să cuprindă în strategia ei lupta împotriva acceptării iraționale și necondiționate a efemerității, a fragmentarității, a discontinuității și a haosului.

Un aspect important care se referă la insecuritatea umană îl constituie conotațiile morale și etice ale operațiunilor psihologice, mai ales atunci când acestea se bazează pe informații false sau deformate ce servesc unor concepții social-politice retrograde.

Componenta psihologică și mentalul oamenilor, necesită o atenție sporită în procesul de securitate umană, deoarece acțiunile teroriste sunt explicate prin forța unor ideologii, iar persoanele care le traduc în acte de teroare nu sunt decât niște propagatori ai acestor concepții străine mediului de securitate.

A depune eforturi pentru garantarea unui mediu de securitate, presupune luarea de măsuri care să prevină nașterea unor asemenea stări de natură psihologică care duc inevitabil la perturbarea securității umane.

Securitatea centrată pe ideea progresului este chemată să-și întindă aripa protectoare și asupra conștiințelor umane care, pot suferi anumite mutații.

Exorcizarea existențială de rădăcinile existențiale, mercantilismul, recrudescența patimilor, complacerea în sistemul manipulator al dorințelor și a gusturilor servit de publicitate, dependența de viciile distrugătoare, realfabetizarea lumii prin concepții depersonalizante, trebuie să convingă securitatea să-și construiască viziunea strategică pe deviza interdisciplinarității pentru o performativitate sigură.

Definirea sistemului stabil, excluderea înșelătoarei aparențe, convertirea instinctului de putere al omului, reconstrucția realității, reconectarea umanului la originile sale, lupta cu alienarea trebuie să devină componente ale strategiei de securitate, pentru a ajuta lumea ca în acest moment critic al ei să poate alege ceea ce e bun pentru ea.

Valorificarea identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în marea familie creștină – Biserica, trebuie să constituie un obiectiv al societății în demersurile ei de a se proteja de tendințele postmoderne ce vor să creeze un sistem quasi-secular și laicizant.

Prin programe sociale și misionare, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica poate ajunge să-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare.

Dacă lipsa relaționării cu Dumnezeu duce inevitabil la absolutizarea, conservarea și autonomizarea imperativă a existenței biologice transformând lumea într-o arenă a antagonismului și rivalității unde indivizii caută cu orice chip să-și satisfacă independența individuală, atunci cu adevărat implementarea valorilor morale în societate, prin Biserică reprezintă un deziderat și o esențială coordonată a securității.

Biserica, prin reprezentanții și slujitorii ei, în demersul de actualiza continuu mesajul divin către oameni, provoacă libertatea umană să întrupeze moralitatea creștină în convivialitatea colectivă a persoanelor, preschimbând lumea în duhul renunțării la patimi, în spiritul iubirii, dreptății și comuniunii dar și pentru o gestionare a binelui comun în direcția îmbunătățirii condițiilor vieții, a diminuării arbitrariului structurilor autonome, a unei corecte distribuiri a bunurilor, etc.

Un aspect care dezvoltă conceptul de securitate umană se referă la posibilitățile existențiale ale persoanei de a se adapta la situațiile variate ale vieții; ceea ce presupune o interacțiune ce are loc între om și lumea externă, ce se traduce prin adoptarea anumitor atitudini, reacții, acțiuni și modele de comportament.

Conceptul de securitate trebuie raportat la capacitatea psihică a omului de a viețui în codițiile normalității, adică a trăi echilibrat sufletește, a avea un comportament moral, a-și realiza menirea și sensul vieții, a progresa prin propria munca și a crește spiritual prin improprierea valorilor religioase.

Una din premizele securității moderne este capacitatea individului de a fi „uman”. Această calitate a oamenilor este valorificată de către religie și este „întrupată” de către Biserică prin umanul realizat desăvârșit ce se traduce prin cuvântul sfințenie.

Printr-o relație vie și intimă cu Dumnezeu, omul dobândește sănătatea sufletului, calitatea de fiu, liniștea, sentimentul de siguranță și stabilitate, speranța și împlinirea personală.

O lume sigură nu se poate construi doar prin legile statului, ci mai cu seamă prin formarea și întărirea conștiinței oamenilor. Valorile morale completează forțele sufletești interioare.

O altă dimensiune a securității sociale este „comportamentul prosocial” care se referă la acea conduită orientată spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea semenilor, fără așteptarea unei recompense externe.

O coordonată importantă pe care se bazează securitatea umană este „responsabilitatea morală – o atitudine complexă, cu caracter reflexiv-cenzurat, reprezentând actul de răspundere interioară al persoanei mele, în fața propriei mele conștiinței morale, în legătură cu gândirea, atitudinea, afirmațiile sau conduita personală.

Securitatea omului depinde într-o mare măsură de starea de echilibru sufletesc ce exprimă o stare de bine interior, ca o mulțumire care denotă optimism, confort și siguranță.

Securitatea umană are în centru persoana, care se formează și se desăvârșește, în plan uman, prin interiorizarea valorilor, construind din ele atitudini, conduite, modele de gândire.

Securitatea umană trebuie să acorde o atenție sporită construcției sistemului de valori care duce la formarea identității persoanei și determină deasemeni și comportamentul acesteia.

Virtutea promovată prin învățătura creștină reprezintă una dintre contribuțiile Bisericii în domeniul securității umane, căci valorile devin manifeste în comportament prin contribuția pe care o au la formularea atitudinilor.

Sunt minime șansele ca o persoană educată în spiritul moralei și în duhul creștinesc, prin libertatea sa, să poată prejudicia cu ceva securitatea socială.

Securitatea socială depinde în mare măsură, de formarea morală, culturală și spirituală a omului. Simțul datoriei și al răspunderii față de marea familie a comunității umane, în asociere cu impunerile exterioare ale legislației statului constituie o contribuiție esențială în domeniul securității umane.

Potrivit securității sociale se impune ca fiecare individ liber să facă ceea ce este permis, conform legilor „cetății”.

Securitatea umană implică din partea persoanei o dublă orientare, atât din punct de vedere psihologic, cât și sociocultural și moral-religios: aceea de „a fi ea însăși” și de „a fi conform cu societatea”.

Securitatea socială, sau stabilitatea unei cetăți stă în forța caracterului oamenilor acesteia, în cinstea și devotamentul lor. Cauza dezorganizării cetății este dată de slăbiciunea morală, de alterarea moravurilor și de deteriorarea caracterului cetățenilor.

Securitatea nu se poate realiza fără o solidaritate și o reciprocitate în acțiuni din partea tuturor membrilor societății.

Securitatea socială, pe baza interesului comunitar cere individului de a fi el însuși în limitele normelor, impuse tuturor de societate.

Cercetările asupra conceptului de securitate umană se desăvârșesc în spațiul ontologic al ființei omenești.

Aspectul cognitiv și sufletul omenesc reprezintă cele două componente ale securității umane. Calitatea vieții interioare constituie indicatorul domeniului securității sociale.

Cercetările psihologiei au o relevanță deosebită pentru domeniul securității, deoarece semnalează câteva coordonate esențiale, care necesită o atenție deosebită din partea decidenților din sectorul securității umane.

O preocupare importantă care stă la baza prevenției în ceea ce privește comportamentul ce duce la stări de insecuritate umană este psihoterapia morală. Ea vizează restaurarea personalității și a valorilor umane pervertite sau pierdute de către individ.

Viața interioară a omului constituie pentru domeniul securității umane o provocare serioasă, implicând un efort susținut în vederea cunoașterii tainei sufletului omenesc, precum și a modalităților de vindecare a acestuia.

Literatura patristică este bogată în astfel de medicamente spirituale destinate alinării și tămăduirii interioare a omului.

Rolul influenței sociale a Bisericii este acela de a resuscita valorile și de a centra destinele oamenilor în jurul adevărului, dragostei și dreptății.

Măsura influențării sociale din partea Bisericii se referă la interiorizarea profundă și angajarea integrală, trup și suflet a persoanei umane în direcția trăirii învățămintelor religioase, și a îmbunătățirii calității vieții.

Autoritatea bisericească nu desfășoară o acțiune de control asupra oamenilor, ci adresează acestora o chemare, oferindu-le calea spre împlinire și găsirea de soluții, la diferitele probleme existențiale.

Anumite aspecte indică faptul că îndoctrinarea sau instruirea cu substrat religios pot avea un efect nociv în ceea ce privește securitatea.

Spre deosebire de abordarea strict literală, intolerantă și fundamentalistă, ce conduce inevitabil la exacerbarea conflictelor, există o cu totul altă viziune asupra educației religioase, înțeleasă ca rațiune de a trăi și progres.

Biserica, în misiunea sa de a educa persoana umană în spiritul iubirii de aproapele și de vrăjmași contribuie la stabilitatea și armonizarea societății constituind astfel un important vector de securitate.

Viitorul fiecărui stat depinde considerabil de nivelul și calitatea educării moral-spirituale a tineretului.

Prin educație, omenirea durează și dăinuie. O cultură importantă trebuie să dispună și de un învățământ pe măsură. Prin el, își construiește elementele dăinuirii sale.

Este necesară consacrarea educației drept proiect de țară al României.

Educația copiilor și tinerilor României trebuie privită ca fiind cea mai necesară și prețioasă investiție pe termen lung a Statului și a societății românești.

Rolul Bisericii ca instituție este și acela de a forma cetățeanul din punct de vedere moral în societate, iar acest proces începe de la frageda vârstă, este unul continuu, și trebuie să se adapteze mereu la noile provocări.

Promovarea unei educații corecte din punct de vedere moral reprezintă de fapt un act de protejare a vieții; așadar ar fi benefică deschiderea mai multor școli care să prezinte valorile și învățătura ortodoxă, copiilor și societății.

Biserica Ortodoxă Română este preocupată în permanență de educația moral-spirituală a credincioșilor ei, în special a copiilor și a tinerilor, contribuind astfel din plin la modelarea și formarea persoanei umane, prin implicarea responsabilă în viața societății.

Asigurarea securității umane este o necesitate pentru toate societățile contemporane, dar ea nu se poate realiza decât cu ajutorul tuturor membrilor săi.

Coresponsabilitatea și cooperarea dintre Stat și Biserică constituie o datorie morală și o necesitate practică pentru creșterea calității actului educațional.

Apărarea și conceptul de securitate presupun în primul rând un demers intelectual creativ, fiind importante educația, cercetarea și cultura de securitate.

Formarea unui comportament adecvat menținerii climatului de securitate se obține printr-o educație de securitate eficientă. Securitatea socială nu urmărește să îngrădească omul, ci propune desfășurarea vieții în mod firesc și sănătos după principiul libertății responsabile. A determina umanul să nu gândească răul prin însușirea responsabilității, înseamnă cu adevărat să previ acțiunile, ce pot destabiliza securitatea socială.

Determinarea comportamentului adecvat reprezintă o componentă esențială a securității.

Studiul securității umane se poate baza pe explorarea relației atitudine-comportament și stabilirea circumstanțelor în care atitudinile determină cauzal comportamentul.

Obiectivul educației de securitate este formarea conștiinței și a conduitei în vederea menținerii și consolidării climatului de securitate. În momentul formării lor se va obține acea atitudine și acel comportament capabil să corespundă cerințelor sociale de conștientizare, evitare și minimizare a riscurilor din sfera securității naționale.

Scopul educației de securitate îl reprezintă utilizarea cunoștințelor în mod reflex, ele făcând deja parte din structura atitudinală și comportamentală a fiecărui individ.

Asemeni prescripțiilor morale și normele de securitate ar trebui să fie însușite de toți membrii societății, pentru ca aplicarea lor să fie cu adevărat eficientă și să-și atingă scopul.

Finalitatea unui proces educativ este de a transforma cunoștințele acumulate în convingeri, pentru că acestea stau la baza unui comportament adecvat.

Normele de securitate se însușesc sub formă de convingeri în măsura în care se regăsesc în toate planurile psihicului: cognitiv, afectiv și volițional.

Educația de securitate își atinge scopul dacă își concentrează atenția asupra omului pe tot parcursul vieții acestuia. Rolul educației în formarea obișnuințelor bune este hotărâtor în formarea unui mediu de securitate socială, iar misiunea creștină are o pondere semnificativă în acest demers.

Fiecare țară recunoște importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate.

Biserica Ortodoxă în calitate de centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile slave pline de bogăție și semnificații pe de-o parte, și Biserica Romei, pe de altă parte exprimă necesitatea conlucrării reciproce în vederea perfectării misiunii, ce va lumina cel de-al treilea mileniu.

Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Constantinopol, Rusia și din alte țări au luat inițiativa de a promova dialogul interreligios la nivelul conducătorilor de culte și al experților în domeniu, pentru a da semnale pozitive în favoarea educației pentru conviețuirea pașnică și coeziunea socială.

Biserica în misiunea ei năzuiește spre afirmarea valorilor creștine în procesul luării deciziilor de importanță socială atât la nivel național, cât și internațional. Ea depune eforturi pentru recunoașterea legitimității viziunii creștine despre lume ca bază pentru acțiuni semnificative social (inclusiv de Stat) și ca factor esențial în elaborarea (schimbarea) dreptului internațional și în activitatea organizațiilor internaționale.

Dialogul inter-religios mânat de duhul creștin al iubirii, păcii și cinstei acordate demnității umane are menirea să creeze o alianță a oamenilor împotriva a tot ceea ce este inuman: suferință, război, nelegiuiri etc.

Religia constituie un factor ce are un efect considerabil asupra comportamentului liderilor politici și a politicii externe.

Biserica Ortodoxă și Creștinismul în general, dar nu în ultimul rând și liderii celorlalte religii, depun eforturi contribuind împreună la dezvoltarea unei culturi a păcii, pentru un concept nou al dezvoltării.

Dimensiunea religioasă creștină reprezintă și o componentă importantă a diplomației apărării care, are rolul de a preveni conflictele, a se implica în operațiunile ce vizează întemeierea păcii și a acorda ajutor umanitar.

O dimensiune importantă a securității sociale o reprezintă persuasiunea care poate conduce în cele din urmă la o modificare a comportamentului.

Identitatea națională ocupă un loc central în procesul de securitate a națiunii și este simbolul și indicatorul stării de securitate.

Unul dintre pericolele globalizării este tăvălugul dizolvant si uniformizant ce ar putea să ne conducă la renegarea propriei istorii și la trădarea menirii noastre în istorie, la abandonarea fundamentelor spirituale, a spiritului identitar și a valorilor perene.

Fãrã Identitatea Nationalã, memoria colectivã s-ar șterge, sufletul românesc ar pieri, iar viitorul românilor ca popor ar fi incert.

Asupra afirmării Identității Naționale planează câteva pericole, dacă le putem numi astfel, care sunt: negarea istorică, lipsa grijii față de românii de pretutindeni, migrația în exces, plecarea minților luminate, dezvoltarea în exces a natalității minorităților, pierderea identității românești de către românii din diaspora.

Asistăm în ultima vreme la acțiuni concertate de asimilare a românilor care trăiesc de sute de ani dincolo de granițele României de azi, în statele vecine.

Se observă o scădere dramatică a populației și schimbarea defavorabilă a structurii pe vârste în sensul îmbătrânirii accentuate a populației.

Fenomenul denumit „exodul creierelor" a căpătat dimensiuni uriașe în ultimii ani, în România. Anual, mii de români părăsesc Rămânia.

Scăderea numărului românilor, are loc datorită ratei mortalității mai ridicate decât natalitatea.

În ceea ce privește negarea istorică a formării și dăinuirii neîntrerupte a românilor la nord de Dunăre s-au pronunțat doar acei învățați care fie că manifestau o atitudine ostilă față de poporul român, fie că nu i-au cunoscut istoria.

Dovezile literar-istorice și cele epigrafice, nu permit câtusi de putin a se vorbi de exterminarea populatiei autohtone geto-dace de către romani sau alte năvăliri.

Este demn de menționat faptul că nici un izvor antic nu confirmă că toți locuitorii Daciei și-ar fi părăsit țara la evacuarea ordonată de Aurelian, pentru că era imposibil ca un asemenea eveniment,de excepție, să treacă neobservat de contemporani și să rămână neconsemnat de izvoarele scrise.

Aria etnogenezei poporului român corespunde teritoriului cuprins în limitele statului dac centralizat și independent.

Dăinuirea Națiunii Române se bazează pe anumite coordonate: creșterea, cultivarea și transmiterea limbii române, a cultului ortodox, a culturii și simbolurilor naționale, a miturilor și amintirilor comune; a tradițiilor istorice și ritualurilor comunității ce au un rol deosebit în construirea unui sentiment al identității; precum și promovarea valorilor, atitudinilor și cunoștințelor în rândul românilor pentru fortificarea sufletului identitar al poporului român.

Valorile ce susțin ființa națională a românilor sunt: identitatea națională, naționalismul, patriotismul, conștiința națională, sentimentul național, mândria națională și spiritualitatea ortodoxă a neamului românesc.

Asigurarea mediului de securitate prin cultivarea și promovarea identității românești implică următoarele: activarea în permanență a rădăcinilor tradițiilor națiunii române (politice, sociale, culturale, lingvistice, religioase), păstrarea duhului ortodoxiei în „fundația” națiunii (mentală, psihologică), conservarea conștiinței naționale, conservarea spațiului național și conservarea capacității de gestionare, definirea, apărarea și promovarea propriilor valori și interese, construirea capacității de a putea delimita nevoile și trebuințele în cadrul construcției politico-statale, promovarea și protejarea proceselor și politicilor națiunii producătoare de resurse, integratoare și gestionare care asigură continuitatea în afirmarea identității.

În ultimul timp se pune tot mai mult problema structurilor simbolice, care stau la baza construirii identității individuale și a celei naționale sau dimpotrivă dispariția sau diluarea identității naționale.

Lupta pentru putere și dominare în arena viitoarelor confruntări se mută într-un registru cu totul nou, construind un sistem de relații sociale ce vor da naștere unor noi identități care vor fi structurate în jurul unor anumite doctrine sau sisteme de gândire, ce vor genera comportamente conforme cu ideologii partizane. Acestă realitate necesită o atenție cu atât mai încordată cu cât se observă că, comportamentele impuse sau asumate voluntar reprezintă, în prezent, cel mai înalt și mai „curat” model de dominare și control, ce se poate transforma într-o posibilă agresiune la adresa celor mai intime dimensiuni ale structurilor identitare.

Consecințele aderării României la NATO și a integrării în Uniunea Europeană determină nașterea conceptului de identitate europeană.

Dobândirea identității europene de către români, se înscrie în politica de integrare a Securității Naționale în comunitatea euroatlantică, pentru că securitatea nu poate fi obținută de către fiecare stat separat, acționând numai pe cont propriu.

Cooperarea României cu statele membre ale celor două organizații (NATO și UE) se va desfășura în conformitate cu valorile și interesele naționale.

Doctrina Bisericii Ortodoxe încurajează cooperarea și neagresiunea între națiuni prin promovarea respectului și a păcii.

În condițiile în care securitatea națională trebuie să se transforme într-un aspect al ordinii politice mondiale, România se cuvine să păstreze și să promoveze valorile universale ale Ortodoxiei devenind astfel un ideolog spiritual al securității comunitare. Ortodoxia prin echilibrul învățăturii sale are capacitatea de a salva lupta pentru Identitatea Națională de nocivitatea extremismului, contribuind astfel la dezvoltarea conceptului de Securitate Națională în direcția conceptului de securitate prin cooperare ce implică și alte state naționale. Susținem acest lucru, deoarece: Creștinismul e și supranațional, dar și național.

Statul Român ca gestionar al intereselor și valorilor națiunii, alături de Biserica Națională trebuie împreună să-și împlinească menirea de a fi protectorii și apărătorii identității naționale, căci și identitatea națională este un generator și un garant al „stării de securitate” a națiunii.

Rolul Bisericii Naționale în procesul construirii și păstrării Identității Naționale este foarte important.

Esența spiritului românesc și structura intimă și organică a ființei noastre etnice izvorăște din dârzeniei poporului dac și s-a plămădit în mâinile Bisericii Creștine, care se statornicise în Dacia, prin predica Sfântului Apostol Andrei.

După ce legiunile romane s-au retras peste Dunăre unitatea strămoșilor noștri s-a realizat sub semnul Crucii și comunitatea Bisericii, sub îndrumarea preoților, care țineau locul conducătorilor, civili sau militari, care dispăruseră. Acestea sunt motivele pentru care, în mentalitatea poporului nostru, multă vreme, termenii „român“ și „creștin“ au avut același înțeles.

Așadar, din cele arătate mai sus înțelegem că legătura profundă dintre spiritul național și tradiția ortodoxă este o realitate ontologică a poporului nostru. Ea constituie pârghia de susținere și promovare a valorilor culturale peste timp și totodată garanția unei mărturisiri ortodoxe a Adevărului înomenit. Această continuitate identitară a fost perpetuă în afirmarea poporului român peste veacuri, ca națiune binecuvântată de Dumnezeu, ale cărei valori perene au fost așezate tot timpul sub stindardul credinței creștine.

Adevărul istoric că Biserica Ortodoxă Română a fost alături de poporul român contribuind la afirmarea lui în istorie reprezintă un tezaur de valoare națională.

Istoria românilor și misiunea Bisericii Ortodoxe Române, dovedesc faptul că Ortodoxia românească a susținut pe tot parcursul timpului valorile, interesele și obiectivele naționale.

Afirmarea identității românești prin contribuția Bisericii Ortodoxe reprezintă o valoare a Națiunii Române și desigur un obiectiv major de Securitate Națională.

Spiritualitatea ortodoxă a neamului românesc a fost și rămâne un sfeșnic în calea afirmării românilor în istorie.

Clerul ortodox și-a exprimat întreaga adeziune alături de credincioșii români către unitatea și libertatea statală deplină contribuind la înfăptuirea Unirii Principatelor în 1859, la lupta pentru independență din anii 1877-1878 și la stăruința pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, împlinită în anul 1885.

Contribuția Bisericii la istoricul act al Marii Uniri din 1918 precum și toată lucrarea ei în viața poporului român, este o Dumnezeiască Litrughie a iubirii jertfelnice și a bucuriei, care izvorăsc din crucea și Învierea lui Hristos.

Așadar este un adevăr dovedit că Biserica a avut un rol de primă însemnătate în viața poporului român, pentru că și-a îndeplinit cu jertfelnicie și înțelepciune misiunea ei spirituală în sânul poporului dreptmăritor român fiind, pe drept cuvânt Mama spirituală a românilor.

Slujitorii altarelor românești, alături de viețuitorii vetrelor monahale, împreună cu mulțimea credincioșilor Bisericii strămoșești, au contribuit substanțial, atât la păstrarea și cultivarea valorilor românești creștine, cât și la realizarea unității naționale, în planul limbii, spiritualității și culturii.”

Meritul Bisericii Ortodoxe Române este unul de mare însemnătate în ceea ce privește păstrarea conștiinței unității spirituale a neamului. Sfințiții dascăli și cărturari ai Bisericii au sădit în sufletele credincioșilor români conștiința treză că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași credință și aceeași limbă care-i unește.”

Biserica Ortodoxă Română, ca Biserică-Mamă, dă dovadă de responsabilitate și de profundă sensibilitate pentru nevoile pastorale ale credincioșilor ortodocși români stabiliți temporar sau definitiv în țări care nu sunt considerate ca fiind tradițional ortodoxe.

Propuneri

Organizarea instituțională

Bisericii nu i se poate atribui doar un caracter instituțional asemănător cu al celorlalte instituții lumești deoarece după cum mărturisește Părintele Dumitru Stăniloaie, ”Dogmatica”, vol II: ”Biserica ia ființă și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea.” Cu alte cuvinte ”Domnul Iisus Hristos este cap Bisericii care este trupul Său pe care-l hrănește și îl încălzește. Mîntuitorul atât de mult o iubește încât S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efeseni 5, 23,25,29)

Cei care critică Biserica Ortodoxă deși nu neagă existența lui Dumnezeu totuși proclamă ca odinioară Nietzsche în lucrarea ”Știința voioasă”, ”moartea lui Dumnezeu”, adică absența, golul lui Dumnezeu din Biserică, afirmând că Dumnezeu nu mai are nici un rol în Biserică, în existența omului și a lumii. Dar în volumul al II-lea al Dogmaticii Părintelui Dumitru Stăniloaie ”Biserica poate fi numită Hristos, căci Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate.”

Mulți dintre cei care atacă Biserica Ortodoxă sunt siguri că ei de fapt nu se luptă cu credința în Dumnezeu, ci înfruntă o instituție pe care o înțeleg exclusiv ca o manifestare lumească și politică a Bisericii și a pretențiilor ei la autoritate asupra oamenilor; însă ”Biserica e pelerină spre cer, este locul în care se înaintează spre înviere,” după cum scrie Părintele Dumitru Stăniloaie în ”Dogmatica”, vol II.

Deși Biserica își asumă întreaga viață a omului-instituțiile, formele de organizare, arta politică, etc, directiva secularizării vieții bisericești, precum și identificarea Bisericii împreună cu societatea mai mult într-o unitate politică și de contracte instituționale cu scopul de a o subordona intereselor utilitariste a conducătorilor lumești este complet greșită.

Biserica Ortodoxă de-a lungul întregii sale istorii a menținut structura sa organizatorică în unitatea eclesială, harismatică și revelatoare neconciliindu-se cu nici o altă idee de dragul unității politice lumești.

Patriarhia Română este organizată bine din punct de vedere al numărului de eparhii din țară și străinătate și are un număr suficient de seminarii și facultăți de teologie, are un număr îndestulător de absolvenți de teologie, deține suficiente am putea spune lăcașuri de cult și parohii, etc. ( vezi anexa III)

Cerințele societății contemporane ne-a atras atenția asupra faptului că ar fi benefică reconstrucția unei alianțe mobilizatoare, lucrative și misionare a clerului cu toți credincioșii, din care fac parte și intelectualii români.

Structura ierarhic-administrativă a Bisericii Ortodoxe Române a înțeles importanța și necesitatea colaborării cu unele ONG-uri creștine sau cu asociațiile mirenilor.

Profesorul Radu Preda spune că Biserica nu este nici prelungirea semioficială a SMURD-ului, nu este nici inspectoratul neoficial de urgențe, ci este purtătoarea misiunii încredințate de Dumnezeu Sfinților Săi Apostoli, iar grija pe care Biserica o are față de trup este, de fapt, consecința nemijlocită a grijii față de suflet.

Activarea laicatului ortodox, recunoașterea lui ca partener misionar de către ierarhie, conștientizarea importanței parohiei și a preoților în strângerea comunității de oameni, însuflețirea și conferirea acesteia a unei apartenențe, crearea unui alt mod de a gândi, a trăi și a simți față de modelele dominante ale lumii în care trăim, constituie calea cea mai bună pentru resuscitarea naturii umane și implicit împlinirea chemării Bisericii.

Funcționarea societală

Sub aspectul misiunii pe care Patriarhia Română o desfășoară în societate putem să facem unele propuneri, ținând cont mai ales de ofensiva îndreptată împotriva Bisericii, prin ceea ce se numește “Războiul de redefinire a mentalităților dominante din societatea românească”.

Biserica Ortodoxă Română, alături de școală și familie reprezintă țintele activiștilor militanți profesioniști, a structurilor asociative care cuceresc instituțiile mediatice, monopolizează discursul public, pun presiune asupra autorităților publice și a instituțiilor sociale cu scopul creării unui nou consens social ce vizează obținerea unor mutații culturale, schimbarea mentalităților oamenilor, pentru ca aceștia să accepte ingineriile sociale ce prevăd schimbarea reperelor tradiționale creștine cu ”noile drepturi ale omului”. Iar finalitatea acestui demers se dorește a fi influențarea politicii guvernamentale, legislativul, precum și transformarea noii ideologii în lege, prin instituțiile de forță judiciare.

Ca răspuns la această acțiune concertată asupra românilor, Biserica trebuie să scaneze toate aceste încercări de remodelare socială, luând măsurile care se impun pentru contracararea lor. Printre acestea putem enumera: o mai bună organizare internă, elaborarea unei strategii misionare eficiente, redefinirea prezenței în societatea românească, multiplicarea prin mass-media și prin rețelele sociale a diferitelor activități pastorale, filantropice, a diverselor evenimente și campanii în vederea influențării agendei politicilor publice și a cuceririi spațiului simbolic al României.

Biserica Națională a dăinuit prin jertfa episcopilor, a preoților și a călugărilor, dar și datorită credincioșilor români care n-au putut să-și calce conștiința, deoarece credința ortodoxă a constituit mereu pentru ei, un medicament și un răspuns la nevoile și frământările sufletești, reprezentând sfeșnicul mântuirii și a rezistenței românismului peste timp.

Implicarea socială a Bisericii are ca scop primenirea vieții cotidiene într-un sens creștin, reînvierea credinței lucrătoare, revitalizarea întregului corp social ce presupune înviorarea părților sale aflate în părăsire, uitare, în durere sau sub atacul noilor forțe dizolvante.

Patriarhia Română în calitate de mamă spirituală a românilor și-a împlinit datoria față de poporul român de-a lungul timpului mai ales prin cateheza pe care a săvârșit-o cu toată responsabilitatea și grija părintească. Aceasta s-a materializat în timpurile recente prin înmulțirea editării de cărți duhovnicești, scrieri patristice, ziare și reviste bisericești. Un loc deosebit în transmiterea measajului evanghelic îl ocupă Centrul de Presă Basilica, cu cele cinci sectoare ale sale; Radio și Televiziunea Trinitas, Publicațiile Lumina, Agenția de știri Basilica și Biroul de Presă și Relații Publice.

Prin intermediul mass-mediei și a mediei digitale (website-uri, bloguri și rețele de socializare), misiunea Bisericii devine vizibilă în societatea informațională, unde se regăsesc mult mai multe persoane umane deschise la comunicare, la cunoașterea învățăturilor de credință, la relații de prietenie pe fondul frământărilor și întrebărilor existențiale căutând sfaturi, îndemnuri și soluții duhovnicești.

Dat fiind numărul foarte mare al utilizatorilor de internet, Bisericii nu-i rămâne decât sarcina de a proiecta spațiul moralității, al poruncilor evanghelice, a evenimentelor liturgice, a patrimoniului cultural-spiritual al Ortodoxiei în cyberspațiu. Acestă realitate a prezenței Bisericii în spațiul virtual ajută și invită pe navigatorii de internet la echilibru, discernământ și luciditate pentru a alege numai ce este de folos și ziditor de suflet.

În perspectivă, misionarii Bisericii au datoria ca, prin instrumentul mediului on-line să adreseze întregii lumi chemarea la viața de comuniune în sânul Bisericii, insuflând oamenilor tradiția atât de bogată și de frumoasă a Ortodoxiei și pentru a transforma relațiile umane în comunicări spirituale și întâlniri personale.

Un alt aspect al prezenței Bisericii în lume este lucrarea de înnoire și vindecare a persoanei umane, prin psihoterapia duhovnicească. Sfinții Părinți au fost psihologi desăvârșiți, căci din scrierile lor se redau cele mai subtile și fine stări sufletești ale omului. După modelul marilor păstori de suflete pe care Ortodoxia i-a avut credem că aceste timpuri în care trăim, necesită prezența și lucrarea, a cât mai mulți duhovnici.

Un rol deosebit de important pe care l-a avut Biserica strămoșească în păstrarea identității naționale este acela, de a menține românul în matca folclorului său.

Viziunea folclorică românească reprezintă un fel de a gândi și a trăi specifice românului, pentru care „creștinismul său e ortodoxie, și ortodoxia sa e românească.”

Biserica Ortodoxă Română va trebui să salveze românul modern de la disoluția ontologică, amestecându-i ființa cu folclorul său.

Afirmăm acest lucru deoarece cercetările au demonstrat că în folclorul românesc: „adevărurile transcendente sunt, în același timp, și adevăruri de viață pământească, – tot așa după cum legile vieții satului sunt recunoscute valabile în lumea cerească. Bunăoară, românul respectă sfinții ca pe niște imagini ideale, a căror perfecțiune el tinde să o ajungă, – dar totodată îi închipuie arând, cosind, mâncând, la fel cu el aici pe pământ. El mută, astfel, sociologia în cer și teologia pe pământ, împăcându-le pe amândouă în aceeași unitate de viață. Folclorul este, astfel, în același timp, o unitate organică surprinzător de bogată, de cugetare și de viață; e totodată teologie și sociologie, astronomie și medicină, filosofie și botanică, poezie și zoologie, mitologie și cosmografie, psihologie și meteorologie.”

Contopirea vieții românului cu folclorul moștenit de la înaintașii săi nu păstrează nealterată doar Identitatea Națională, ci reprezintă un garant al stării de siguranță, pace și liniște; pentru că: „Întreg stilul de viață al satelor noastre – cu ceremoniile lui, cu obiceiurile și superstițiile lui înfăptuiesc ordinea creștină, în care legea crește din suflet, – nu este impusă din afară.”

Biserica Ortodoxă Română are menirea de a fi un mentor al luptei pentru ca națiunea română să regăsească „România românilor sau România viziunii românești” – cum o numea Mircea Vulcănescu.

Renunțarea la asceză și întemeierea spiritului religios pe un cod al bunelor maniere și pe o justificare rațională a comportamentului duce la categorisirea lui Dumnezeu drept o valoare convențională idolatrizată, la conservarea sterilă a religiei și chiar afirmarea creștinismului de către necredincioși cu scopul de a-l utiliza ca pe un factor de autoritate. Biserica Ortodoxă opune acestei concepții experiența ei ce se bazează pe arătarea lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate.

Prin urmare rolul Ortodoxiei este de a îndumnezei persoana umană deci, cu mult mai înalt de rostul pe care i-l atribuie mișcarea contemporană și anume: îmbunătățirea etică a vieții omenești, reglarea psihologică a sentimentelor indivizilor etc.

Unirea Bisericilor sub bagheta politizării religiei cu tendința universalității și a expansionismului, ce relativizează diferența de dogmă la simple constatări, fără implicări în trăirea credinței, reducând cultul și tradițiile bisericești la niște obiceiuri cu însemnătate pur istorică, golite de menirea lor de a-l face pe om să participe la viața lui Dumnezeu, chiar promovând bunăstarea economică și securitatea vieții, reprezintă pentru ortodocșii cu adevărat trăitori o încercare de a-i conduce la alienarea identității spirituale autentice ortodoxe, urmărindu-se astfel disocierea vieții credincioșilor de adevăr. Formularea unei gândiri ideologice, etice pentru promovarea unei rezolvări a problemelor sociale ce implică unirea formală a diferitelor confesiuni, prin asimilarea diferențelor ce rămân simple constatări, susținută de politică promovând sistemul care impune normele necesare așa zisei ”îmbunătățiri a vieții”, nu se va putea impune ortodocșilor.

Colaborarea Biserică – Stat

Biserica și Statul pot regăsi puncte de convergență în îndeplinirea sarcinilor și acțiunilor, ce conduc spre atingerea progresului și a binelui societal.

Biserica Ortodoxă Română cere Statului Român, să vegheze la respectarea normelor morale creștine tradiționale, prin hotărârile și legile pe care le adoptă și să susțină proiectele de asistență socială și interes comunitar.

Biserica deși acceptă să fie loială față de Stat, totuși în slujirea necondiționată pe care ea o datorează omului și lui Dumnezeu trebuie să se ridice deasupra acestei loialități, atunci când se impune acest lucru.

Sferele conlucrării dintre Biserică și Stat în perioada istorică actuală, după cum le găsim elaborate în Actul sinodal – “Biserica și societatea”, elaborat de Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse la Moscova, în data de 13-16 august 2000, sunt următoarele:

a) realizarea păcii la nivel internațional, inter-etnic și civic și promovarea înțelegerii reciproce și a colaborării între oameni, popoare și state;

b) preocuparea pentru păstrarea moralității în societate;

c) educația și formarea spirituală, culturală, morală și patriotică;

d) caritatea și binefacerea și dezvoltarea în comun a unor programe sociale;

e) păstrarea, restaurarea și dezvoltarea moștenirii istorice și culturale, inclusiv preocuparea pentru conservarea monumentelor istorice și culturale;

f) dialogul cu organismele puterii de Stat din toate domeniile și la toate nivelurile în chestiuni importante pentru Biserică și societate, inclusiv în ela-borarea unor legi, regulamente, instrucțiuni și decizii adecvate;

g) grija pentru forțele militare și de menținere a legii, pentru educația lor spiritual-morală;

h) eforturile pentru combaterea profilactică a criminalității și grija față de persoanele ajunse în instituții cu privare de libertate;

i) știința și cercetarea, inclusiv cele umaniste;

j) îngrijirea sănătății;

k) cultura și activitatea de creație;

l) munca mediilor de informare în masă bisericești și seculare;

m) activitatea pentru păstrarea mediului înconjurător;

n) activitatea economică în folosul Bisericii, Statului și societății;

o) sprijinirea instituției familiei, maternității și copiilor;

p) opoziția față de activitățile structurilor pseudo-religioase care amenință individul și societatea.

În același timp, potrivit aceluiași document rus există domenii în care clerul și structurile canonice ale Bisericii nu pot să sprijine Statul sau să coopereze cu el. Acestea sunt:

a) lupta politică, campaniile electorale, acordarea sprijinului unor partide politice sau persoane private și al unor lideri publici sau politici;

b) promovarea războaielor civile sau de agresiune externă;

c) participarea nemijlocită la acțiuni de spionaj sau la orice altă activitate care necesită, în conformitate cu legea Statului, păstrarea secretului.

Bisericia Ortodoxă poate mijloci pentru nevoile poporului pe lângă puterea de Stat.

În raport cu puterea legislativă Biserică menține un dialog cu scopul îmbunătățirii legilor naționale și locale care au legătură cu viața Bisericii, conlucrarea Biserică-stat și sferele preocupărilor sociale ale Bisericii.

Colaborarea Bisericii cu puterea executivă, se materializează prin menținerea unor contacte permanente și eficiente cu organismele puterii executive centrale și locale, cu cele însărcinate cu monitorizarea respectării legilor (organe ale justiției, procuraturii, afacerilor interne), și cu cele în a căror atribuții stă rezolvarea unor probleme practice din viața și activitățile asociațiilor religioase.

Pentru evitarea secularizării Bisericii și respectarea principiului autonomiei canoanele 81 și 6 apostolic și canonul 10 al Sinodului VII Ecu-menic interzic clericilor să se implice în politică și să participe la procesul guvernării de Stat.

Biserica Ortodoxă cheamă la responsabilitate maximă toate puterile, atât la nivel național, cât și internațional, cu privire la orice decizie legată de încheierea unor tratate internaționale ce definesc poziției unei țări, invocând faptul că trebuie ținut cont în principal de voința oamenilor, pe baza unei informări depline și obiective cu privire la natura și consecințele deciziilor planificate.

În ceea ce privește politica legată de acceptarea unor obligații internaționale, Biserica Ortodoxă susține principiul conform căruia guvernul trebuie să mențină identitatea spirituală, culturală și de altă natură a țărilor și popoarelor pe care le conduc, precum și interesele legitime ale Statelor lor.

Biserica năzuiește spre afirmarea valorilor creștine în procesul luării deciziilor de importanță socială atât de nivel național, cât și internațional. Ea luptă pentru recunoașterea legitimității viziunii religioase despre lume ca bază pentru acțiuni semnificative social (inclusiv de Stat) și ca factor esențial în elaborarea (schimbarea) dreptului internațional și în activitatea organizațiilor internaționale.

Biserica Ortodoxă și asumarea noilor realități internaționale

Biserica Ortodoxă Română alături de celelate Biserici surori trebuie să ducă o activitate intensă cu privire la apărarea libertății de religie, protejarea creștinilor ortodocși din întreaga lume, respectarea drepturilor fundamentale ale acestora oriunde s-ar afla, incriminarea terorismului și dezaprobarea acțiunilor armate nelegitime.

Misiunea pe plan extern a Bisericii Ortodoxe, în colaborare cu celelalte organizații umanitare se concretizează în adoptarea de atitudini și poziții clare cu privire la problemele menționate.

În cele ce urmează vom reda o parte din recomandările Parlamentului European, elaborate la 20 ianuarie 2011, care, după părerea noastră, considerăm că ar trebui să inspire misiunea Bisericii Ortodoxe, pe plan extern. Așadar instituția europeană:

– condamnă atacurile recente care au avut loc împotriva comunităților creștine în diverse țări și își exprimă solidaritatea cu familiile victimelor; își exprimă extrema îngrijorare față de multiplicarea actelor de intoleranță și de represiune, precum și a evenimentelor violente îndreptate împotriva comunităților creștine, în special în țările din Africa, Asia și Orientul Mijlociu;

– salută eforturile depuse de autoritățile țărilor respective în vederea identificării responsabililor și autorilor atacurilor împotriva comunităților creștine; îndeamnă guvernele respective să garanteze aducerea în fața justiției și judecarea în conformitate cu procedurile legale a tuturor persoanelor responsabile de aceste infracțiuni, precum și de alte acte de violență îndreptate împotriva creștinilor sau a altor minorități religioase sau de alt tip;

– condamnă cu fermitate toate actele de violență îndreptate împotriva creștinilor sau a altor comunități religioase, precum și toate formele de discriminare și intoleranță, bazate pe criterii ce țin de religie sau credință, îndreptate împotriva persoanelor credincioase, a apostaților sau a necredincioșilor; subliniază încă o dată că dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie este un drept fundamental al omului;

– este preocupat de exodul creștinilor din diverse țări, în special din țări situate în Orientul Mijlociu, care a avut loc în ultimii ani;

– își exprimă îngrijorarea profundă în legătură cu faptul că autorii de atentate teroriste abuzează de religie în mai multe zone ale lumii; denunță instrumentalizarea religiei în cadrul a diverse conflicte politice;

– îndeamnă autoritățile statelor în care are loc un număr alarmant de mare de atacuri împotriva confesiunilor religioase să își asume responsabilitatea pentru a asigura practicarea religiei de o manieră normală și în public în cazul tuturor confesiunilor religioase, să-și intensifice eforturile îndreptate spre acordarea unei protecții eficiente și de încredere confesiunilor religioase din țările lor și să asigure siguranța personală și integritatea fizică a membrilor confesiunilor religioase din țară, respectând, astfel, obligațiile pe care și le-au asumat deja pe scena internațională;

– invită Consiliul, Comisia și Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate/Vicepreședintele Comisiei Europene să acorde o atenție sporită subiectului libertății religioase și a credinței și situației comunităților religioase, inclusiv a creștinilor, în acordurile cu țările terțe și în cadrul cooperării cu acestea, precum și în rapoartele privind drepturile omului;

– invită Consiliile de Afaceri Externe, care va avea loc în viitor, să discute problematica persecutării creștinilor și a respectării libertății credinței și religiei; în vederea luării de rezultate concrete, în special în ceea ce privește instrumentele care pot fi folosite pentru asigurarea securității și protecției comunităților creștine amenințate, indiferent de locul unde ar fi situate pe glob;

– solicită Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate/Vicepreședintelui Comisiei Europene să dezvolte de o manieră urgentă o strategie a UE referitoare la asigurarea respectării dreptului omului la libertatea de religie, incluzând și o listă de măsuri împotriva statelor care aleg cu bună știință să nu protejeze confesiunile religioase;

– solicită Înaltului Reprezentant, în lumina evenimentelor recente și a necesității din ce în ce mai mari de a analiza și a înțelege evoluțiile culturale și religioase în relațiile internaționale și în societățile contemporane, să dezvolte o capacitate permanentă în cadrul Direcției pentru drepturile omului din cadrul Serviciului European de Acțiune Externă care să monitorizeze situația restricțiilor aplicate de guverne și societăți asupra libertății religioase și a drepturilor conexe, precum și să transmită anual un raport către Parlament;

– solicită Consiliului, Comisiei, Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate/Vicepreședintelui Comisiei Europene, precum și Parlamentului, să includă în raportul lor anual privind drepturile omului un capitol referitor la libertatea religioasă;

– îndeamnă instituțiile UE să respecte obligațiile asumate în temeiul articolului 17 din TFUE de a menține un dialog deschis, transparent și regulat cu bisericile și organizațiile religioase, filozofice și neconfesionale, pentru a garanta faptul că problematica persecuției creștinilor și a altor comunități religioase constituie o chestiune prioritară, care este discutată sistematic;

– solicită liderilor tuturor comunităților religioase din Europa să condamne atacurile îndreptate împotriva comunităților creștine și a altor grupări confesionale, în temeiul respectării fiecărei confesiuni în mod egal;

– își reafirmă sprijinul pentru orice inițiativă de promovare a dialogului și a respectului reciproc dintre comunitățile religioase și alte comunități; îndeamnă toate autoritățile religioase să promoveze toleranța și să ia inițiative împotriva urii, a radicalizării violente și a extremismului.

Rolul Bisericii și al teologiei în cunoașterea interdisciplinară

Principiul care susține că dezvoltarea științifico-tehnologică nu trebuie influențată de nici o normă morală sau de vreo prescripție care se referă la demnitatea ființei umane s-a dovedit a fi fals și primejdios. Așadar este nevoie de refacerea și aprofundarea relației dintre cunoașterea științifică și valorile spirituale ale gândirii teologice ortodoxe.

Sfântul Ioan Damaschin era de părere că: “Știința este lumina sufletului rațional, iar ignoranța îi este întuneric. Pentru că, după cum absența luminii produce întuneric, tot așa lipsa științei devine un întuneric al părții raționale a omului. Ignoranța este marca proprie a sufletelor neraționale, în timp ce știința este marca proprie a celor raționale. Deci celui căruia îi lipsește cunoașterea, știința, fiind în același timp capabil de ea prin natura sa, devine, chiar dacă e în condiția de ființă rațională, mai rău decât cele neraționale, prin neglijență și nepăsare față de sufletul său.”

În studiul acesta mi-am propus să fac câteva referiri la cât de importantă și necesară este prezența teologiei în spațiul cercetărilor actuale cu privire la evoluția societății, îngrijorat fiind de faptul că există pericolul ca progresul tehnologic să nu mai slujească omului ci exclusiv interesului material și puterii.

Provocările actuale sunt dintre cele mai complexe, iar unele dintre ele nu onorează demnitatea umană: supravegherea permanentă de tip Big Brother, promovarea tehnologiilor body-friendly și a smart-tagurilor implantate subcutanat.

Pe de altă parte apariția armei psihotronice, a manipulărilor psihologice și exacerbarea problemelor de bioetică cheamă teologia la misiune în vederea luminării, responsabilizării și umanizării factorilor decizionali ai societății.

Din punct de vedere teologic știința este pentru om și nu invers.

Robotizarea excesivă se cuvine să fie convertită prin realocarea acesteia libertății personale. Explorările din domeniile științei și tehnologiei nu trebuie să schimbe ceva fără implicarea responsabilă a umanului care modelează materia și natura în duhul moralei și respectului pentru mediu.

Știința l-a descoperit pe om ca ființă energetică, anizotropic , capabil să dezvolte forțe telecinetice și bioplasmatice, dar aceste cercetări trebuie studiate în armonie cu adevărurile ce mărturisesc unicitatea persoanei și a sufletului ce se pot îndumnezei prin împărtășirea din energiile necreate.

Descoperirea științifică a glandei pineale („cel de-al treilea ochi”) , a inteligenței inimii , a influneței ADN – lui uman asupra particulelor mediului înconjurător și a energiei gândurilor asigură teologiei locul ce i se cuvine, în construirea viziunii interdisciplinare a sondării tainei umane.

Spiritul creștin străbătut de cultura iubirii, a relației personale și a comunicării umane trebuie chemat să controleze invazia tehnicii care, se pare, începe să se autonomizeze minimalizând rolul omului contemporan (transformat în „homo videns” ).

Teologia are menirea de a însufleți știința.

Folosind descoperirile acesteia din urmă dar depășind relativismul datelor științifice, învățătura de credință răsăriteană deschide orizontul ființei umane în demersul ei de a se împlini spiritual descoperind taina conștiinței umane și adâncul vieții duhovnicești.

Filosofia este prietena teologiei, întrucât preia rezultatele diferitelor științe și le armonizează într-o viziune ce subliniază marginile rațiunii, pregătind mintea umană pentru receptarea adevărului revelat.

Complexitatea și frumusețea creației călăuzește știința spre lumina teologiei.

Omul are sădită în el chemarea de a înțelege rațiunile misterioase ale materiei, precum și a legilor după care este guvernat cosmosul, deoarece reprezintă cununa creației.

Spațiul și timpul deși reprezintă obiectul cercetării științifice, privite prin ochiul credinței capătă înțelesuri și valori spirituale menite să elibereze viața și lumea din cutia spațială și temporală, prin deschiderea unui orizont transfigurat de veșnicia și omniprezența lui Dumnezeu.

Legătura teologiei cu știința își are izvorul în unitatea cuantică precum și în constituenții ce alcătuiesc atât omul cât și universul.

Omul și lumea sunt mai mult decât simțurile pot percepe, logica poate cuprinde și celelalte științe pot măsura. Întreaga creație are menirea de a fi subiectul cunoașterii duhovnicești care își primește seva din relația vie și vederea înțelegătoare a Logosului divin.

Orice descoperire științifică despre lume este un pedagog către aflarea înțelepciunii divine sădite în creație sau metaforic o scară ce duce la cer.

Întreaga creație se deschide și se oferă ca dar, ca mediu al împlinirii omului, iar omul o sfințește, o transformă și o umanizează, în măsura în care și el se deschide și se dăruie lui Dumnezeu.

Dumnezeu a creat existența în straturi ce se susțin unele pe altele, ce se informează și își răspund reciproc, printr-o misterioasă conexiune care este și extrem de incitantă pentru explorarea științifică. (Florin Caragiu)

Din comuniunea omului cu Dumnezeu și descoperirile științelor capătă noi valențe și devin revelatoare pentru viața umană în sens de edificare nu numai materială ci și spirituală.

Știința a ajuns să evidențieze foarte bine legătura dintre sănătate și spiritualitate, unitatea dintre suflet și trup prin descoperirile geneticii, iar bioetica devine o punte de legătură dintre Logos și libertatea umană..

Dacă pornim de la cuvântul latinesc „lumen” (lumină și viață) care este rădăcina cuvintelor lumină și lume, deducem că lumina, lumea și omul formează o treime după chipul Treimii celei mai presus de ființă.

Această sinfonie luminoasă sădită de Creator în om și lume este cercetată și experientată de psihologia sonoluminică și psihologia sinergetică mărturisind încă o dată faptul că pot exista multe fire de legătură între teologie și celelalte domenii de cercetare.

Cercetarea ar trebui să fie un mijloc de întărire a credinței căci și Fericitul Augustin spunea: „Crede ut intelligas” adică (Crede ca să înțelegi).

Însuși Albert Einstein afirma că: „La baza oricărei lucrări științifice se află o convingere comparabilă cu sentimentul religios, aceea că lumea este inteligibilă.”

„Este absolut necesar a păstra întâietatea lui „a fi” față de „a trebui”, pentru a folosi lumea „euharistic”, conform voii lui Dumnezeu, iar transfigurarea și vindecarea naturii trebuie să înceapă cu transfigurarea și vindecarea sufletului. Fără această angajare morală omul se află într-o permanentă cădere de la viața cea adevărată la supraviețuire.”

Teologia prin instrumentele sale harice are capacitatea de a dezvălui năzuințele, bucuriile, dar și nemulțumirile, neajunsurile și suferințele ascunse în adâncul ființei omenești contribuind prin toate mijloacele de care dispune la îndreptarea și călăuzirea societății spre progres și desăvârșire spirituală.

Spiritualitatea creștină trebuie să își aducă aportul în domeniul cercetării interdisciplinare în vederea construirii de proiecte ce contribuie la progres în toate aspectele vieții sociale.

Teologii împreună cu oamenii de știință bine intenționați au chemarea de a construi un mecanism de apărare a oamenilor împotriva subjugării tehnologiei în vederea întunecării minților, manipulării, cultivării agresivității, globalizării conștiinței, încercării de a asocia „știința” cu ocultismul, a mesajelor subliminale, a cronicizării stării de stres, etc.

Bibliografie

Izvoare

1) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București

Legislație națională

1) Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor

2) Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie 2001

3) Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

4) Protocolul privind predarea religiei,

5) Strategia Natională de Apărare a României – 2010

6) Strategia de securitate a României, București, 2007

7) Sinteza lucrărilor Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, din zilele de 5, 6 și 7 noiembrie 2013

Lucrări de autor

1) Achimescu, Nicolae, Noile Mișcări Religioase, Ediția a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004

2) Armași, Pr. Ioan–Vartan, Rezumat al Tezei de doctorat Biserica Ortodoxă Română în diaspora; Scurt istoric și organizare actuală, București

3) Bândoiu Andreea, Teologie socială, Editura Chirstiana, București, 2007

4) Benedict, Spinoza, Etica, Ed. Antet

5) Boza Mihaela, Atitudinile sociale și schimbarea lor, Editura Polirom, 2010

6) Bruteau, Beatrice citată de Andrew Newberg și colectivul, în De ce nu dispare Dumnezeu, ed. Curtea veche, Buc., 2008

7) Buzan Barry, Popoarele, statele și frica, Ediția a doua, traducere din engleză de Vivia Săndulescu, Editura Cartier, Chișinău, 2014

8) Coman, Vasile, Glasul Credinței, Ed. Andreiana, Sibiu, 2011

9) Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 20095.

10) Dobre, Nicolae Vladimir, De la credință la știință și înapoi la credință, ediția a doua, Editura Sophia, București,

11) Enăchescu Constantin, Tratat de psihologie morală, Editura Polirom, 2008

12) Gavreliuc Alin, Psihologie interculturală, Editura Polirom, 2011

13) Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002

14) Gheorghe Virgiliu, Știința și războiul sfârșitului de civilizație, Editura Prodromos, 2013

15) Marian Popa, Psihologie militară, Editura Polirom, 2012

16) Mihăilă, Viorel, Identitate națională, identitate europeană, Editura militară, București, 2009

17) Moscovici, Serge, Influență socială și schimbare socială, Editura Polirom, 2011

18) Mureșan, Pr. Lector dr. Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Ediția a II-a, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2012

19) Nireștean Aurel și Lăzărescu Mircea, Tulburările de personalitate, Editura Polirom, 2007

20) Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., București, 2015

21) Robert Bridges citat de Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni, Editura Polirom, 2013

22) Rogoti, Doina, trad. din lb. engl., Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Ed. Sophia, București, 2010

23) Rime Bernard, Comunicarea socială a emoțiilor, Editura Trei, 2008

24) Rouquette, Michel-Louis, Gândirea socială, Editura Polirom, 2010

25) Societatea psihologilor ortodocși Sfântul Teofan Zăvorâtul din Sankt Petersburg, Lupta cu patimile: metode ascetice și psihologice, Editura Sofia, București, 2015

26) Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, ediția a doua, Editura Institutului biblic și de misiune al BOR, București, 1996

27) Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, Ortodoxie și românism, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014

Articole, comunicări științifice

1) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Human security psycho moral consideration”. Lucrare prezentată la Conferința internațională „Scientific research and education in the Air Force”, organizată de Academia Forțelor Aeriene “Henri Coandă”, în perioada 28-30 MAI 2015, publicată ca unic autor în volumul conferinței, indexat ISSN, ISSN-L: 2247-3173

2) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Considerații juridice cu privire la aspectul antisocial al noilor mișcări religioase”. Lucrare prezentată la Conferința internațională „Provocări și strategii în ordinea și siguranța publică”, organizată de Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, în perioada 28-29 MAI 2015, publicată ca unic autor, în volumul conferinței p.274-281, indexat: ISBN 978-606-28-0244-8

3) Irimia, Pr. Vlad Cristian, “Role of religious”. Lucrare prezentată la Conferința Internațională Educație și creativitate pentru o societate bazată pe cunoaștere din cadrul Universității Titu Maiorescu din București în perioada 21-23 noiembrie 2014, și s-a publicat în vol. conferinței indexat (ISBN 978-3-9503145; ISSN 2248-0064)

4) Irimia, Pr. Vlad Cristian, “Religious education an important vector of security”. Lucrare prezentată la Conferința Internațională Educație și creativitate pentru o societate bazată pe cunoaștere din cadrul Universității Titu Maiorescu din București în perioada 21-23 noiembrie 2014, și s-a publicat în vol. conferinței indexat (ISBN 978-3-9503145; ISSN 2248-0064)

5) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Contribuțiile Bisericii Ortodoxe Române privind îmbunătățirea calității vieții în România”. Lucrare prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări „Pluri și interdisciplinaritate: abordări actuale” organizată în cadrul Conferinței internaționale „Quality of life: a challenge for social policy”, organizată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții – Academia Română, pe 22 aprilie 2015

6) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Aspecte spirituale ale individualismului în societatea contemporană”. Lucrare prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări „Pluri și interdisciplinaritate: abordări actuale” organizată în cadrul Conferinței internaționale „Quality of life: a challenge for social policy”, organizată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții – Academia Română, pe 22 aprilie 2015

7) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Evaluarea fenomenului migrației – soluții pastorale și sociale ale Misericii Ortodoxe Române”. Lucrare prezentată la Seminarul cu tema „Migrație și securitate euro-mediteraneană contemporană”, ce a avut loc la Camera Deputaților, în data de 16 septembrie 2015 și s-a publicat în Revista Centrului de Strategii Aplicate – „ Diplomacy & Intelligence”, indexată ISSN 2344-3650

8) Irimia, Pr. Vlad Cristian, „Locul Teologiei in dinamica cunoasterii interdisciplinare”. Lucrare prezentată în cadrul Conferinței Sesiunii Nationale de Comunicari Stiintifice Școala Doctorală de Științe Politice UB, în data de 13.12 2014

Publicații periodice, diverse

1) Actul sinodal – Biserica și societatea, elaborat de Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 13-16 august, 2000

2) Alocuțiunea rostită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în Vestitorul Ortodoxiei, Ed. electronică

3) Buletinul informativ al Alianței Familiilor din România, nr. 176 din 31 ianuarie 2012; traducerea îi aparține autorului editor al buletinului “Viața Cultelor”, Ed. electronică

4) Conferința Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, susținută la Catedrala „Notre Dame“ din Strasbourg, 11 aprilie 2011,

5) Colectiv: Pr.Mihai Valică, Pavel Chirilă, Cristian George Popescu și Pr. Constantin Coman, , Viața duhovnicească în societatea postmodernă, Revista Ortodoxia nr. 1/2013

6) Ignatie Monahul, Dicționar filocalic, Ediția a II-a, Editura Cavallioti, 2001

7) Pestroiu, Preot Conf. Univ. Dr. David, București, Revista Epifania, apărută cu binecuvântarea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

8) Pr. Dr. Nicolae Dascălu, De la mass-media clasice spre mediile digitale în misiunea Bisericii, în Revista Ortodoxia, seria a II-a, anul VII, iulie-septembrie 2015, București

9) Ziarul Lumina, Ediția națională, Religie și știință, 2007-2013

7) Zodian, Vladimir și Mihai Dinu, Securitatea Națională și Religia, Ed. electronică

Studii și articole internet

1) Antofie, Georgiana Antofie, Natalitatea la romi, de 2,5 ori mai mare decât la români, Disponibil la: http://www.capital.ro

2) Anghel, Remus Gabriel, Note despre consecințe ale migratiei din Romania, Disponibil la: http://www.criticatac.ro/11966/note-despre-consecinte-ale-migratiei-din-romania/

3) Apostolache, Arhid. Ioniță – Spiritualitatea românească nu poate fi concepută fără ortodoxie, Disponibil la: http://www.ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/spiritualitatea-romaneasca-nu-poate-fi-conceputa-fara-ortodoxie 20.04.2015

4) Balaban, Narcisa, Școala din tinda bisericii, Disponibil la: http://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/biserica-binecuvinteaza-sprijina-educatia.html

5) Bohoru, Nicolae, Referat Sociologia Educatiei, Disponibil la: http://ro.scribd.com/doc/Influenta-Bisericii-Asupra-Educatiei

6) Damian, Părintele profesor Theodor, directorul Institutului de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York (SUA), cit. de Cristina Roman, Român ortodox în străinătate, misiune creștină cu Evanghelia în geamantan, Disponibil la: http://poruncaiubirii.agaton.ro

7) David Prof. Univ. Dr. Daniel David, Disponibil la: https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/02/01/despre-patriotism-ce-inseamna-astazi-sa-fii-un-bun-patriot-roman/

8) Dida, Alina Ioana, Migrația și perspectivele demografice, Disponibil la: http://www.rostonline.ro/2013/04/migratia-si-perspectivele-demografice/

9) Gyonos, Erica, Abandonul școlar: cauze și efecte,, Disponibil la: http://store.ectap.ro/articole/660_ro.pdf

10) Pop, acad. Ion Aurel, sursa: Revista Clipa. Magazinul actualității culturale românești, http://foaienationala.ro/or-valorile-universale-se-pot-asimila-prin-mijlocirea-celor-nationale-regionale-locale-nu-pot-iubi-padurea-daca-nu-iubesc-arborii-care-o-compun-marii-creatori-ai-lumii-sunt-aceia-care-au-exprimat.html

11) Pop, Luciana, România se poate lăuda cu exportul tot mai mare de capital intelectual, http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/romania-se-poate-lauda-cu-exportul-tot-mai-mare-de-capital-intelectual

12) Pr. Vlaicu, Patriciu, Bisericile în UE, http://orthodoxero.typepad.com/BISERICILE_UE.pdf

13) Pr. Maxim Melinti, Educarea tineretului- misiune prioritară a Bisericii, http://pater-maximus.blogspot.ro/2011/07/educarea-tineretului-misiune-prioritara.html

14) Pr. Lect. Dr. Vasile Raduca, Rolul formativ al religiei ,http://www.crestinortodox.ro/editoriale/rolul-formativ-religiei.html

15) Selaru, Sorin și George Vâlcu, Studiul Religiei în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene, http://www.orthodoxero.eu/media/Documente/Religia din Uniunea Europeana.pdf

16) Roman, Cristina , Român ortodox în străinătate, misiune creștină cu Evanghelia în geamantan, http://poruncaiubirii.agaton.ro

17) Tene, Ionuț, Noi dovezi ale continuității dacilor în Dacia romană!, http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/09/15/noi-dovezi-ale-continuitatii-dacilor-in-dacia-romana/

18) Zătreanu, Dan-Radu, Opriți deromânizarea românilor!, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?

Surse internet

1) http://www.oranoua.ro/marian-stas-educatie-si-securitate-nationala-raport-de-stare/

2) http://adevarul.ro/educatie/scoala/educatie-sisecuritate-nationala-vulnerabilitati-amenintari-solutii-index.html

3) http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf

4) http://www.crestinism-ortodox.ro/TEXTE/LegeaCultelor-Nr489-2006.pdf

5) http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-.html

6) http://www.cdep.ro/

7) http://www.proeuropa.ro/norme_si_practici.html

8) http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

9) http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf

10) http://peperonity.com/go/sites/mview/catehetica/

11) http://www.proeuropa.ro/norme_si_practici.html

12) http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf

13) https://www.google.ro/search?q=psihicul+uman+diagrame

14) http://poruncaiubirii.agaton.ro

15) http://www.gradinitebucuresti.ro/index.php

16) http://www.proeuropa.ro/norme_si_practici.html

17) http://poruncaiubirii.agaton.ro/

18) http://moldovacrestina.md/blog/Rolul bisericii in educatia copiilor,educatie copii crestini.html

19) http://www.razbointrucuvant.ro/2012/11/27/educatia-crestina-familia-biserica-televizor-certuri-soti-rugaciune-atmosfera/

20) http://www.razbointrucuvant.ro/2011/06/10/praznuirea-sfantului-luca-al-crimeei-la-paraclisul-spitalului-parhon-ce-ne-invata-sfantul-ierarh-si-medic-chirurg-despre-cum-trebuie-sa-ne-educam-copiii/

21) http://www.razbointrucuvant.ro/2012/06/25/parintele-anthony-karbo-america-familia-ortodoxa-interviu-secularizare-copii-adolescenti-astazi-parinte-trebuie-sa-fii-om-de-rugaciune/

22) http://www.doxologia.ro/educatie/documentar/biserica-educatia-lupta-pentru-viata

23) http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/02/psihiatrul-dmitri-avdeev-despre-relatiile-dintre-soti-si-puterea-rugaciunii-mamei-pentru-fiii-pierduti/

24) http://ziarullumina.ro/misiunea-bisericii-educatia-religios-morala-copiilor-si-tinerilor

25) http://www.junimea.pitestean.ro/RolFamilie.htm

26) http://www.doxologia.ro/educatie/documentar/biserica-educatia-lupta-pentru-viata

27) http://orthodoxero.typepad.com/bor/2007/07/uniunea-europea.html

28) http://www.euresisnet.eu/Pages/ReligionAndState/AUSTRIA.aspx

29) http://ziarullumina.ro/interviu/educatia-religioasa-societatea-rusa-de-azi

30) http://orthodoxero.typepad.com/bor/2007/07/uniunea-europea.html

31) http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/biserica-ortodoxa-societatea-romaneasca-actuala-120210.html

32) http://adevarul.ro/educatie/scoala/raport-abandonul-scolar-romania-crestere-pricopie-toamna-scolile-raporteze-internet-absentele-index.html

42) http://www.artadeatrai.ro/dezinteresul-fata-de-cunoastere

43) http://www.oranoua.ro/marian-stas-educatie-si-securitate-nationala-raport-de-stare/

44) http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/religie/familia-scoala-si-biserica-principalii-factori-in-educatia-religioasa.html

45) http://www.razbointrucuvant.ro/2012/11/27/educatia-crestina-familia-biserica-televizor-certuri-soti-rugaciune-atmosfera/

46) http://basilica.ro/stiri/proiectul_icomunicarea_interumanai.html

47) http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/02/20/despre-refuzul-de-a- ne-privi-in-oglinda-constiintei-si-de-a-ne-asuma-responsabilitatea- pacatului-antidotul-iubirii-de-sine-jertfa/

48) http://basilica.ro/stiri/proiect-educational-socio-cultural-in-protopopiatul-bacau.html

49) http://basilica.ro/stiri/apte-zile-de-credinta-si-arta.html

50) http://basilica.ro/stiri/ateliere-crestine-de-vacanta-pentru-copii.html

51) http://basilica.ro/stiri/tabara-gratuita-la-batiz.html

52) http://basilica.ro/stiri/centru-de-zi-pentru-copii-la-satu-mare.html

53) http://basilica.ro/stiri/tabara-de-creatie-si-educatie-religioasa-pentru-copiii-si-tinerii-din-italia.html

54) http://basilica.ro/stiri/tabara-social-educativa-pentru-elevi-si-studenti-in-statiunea-montana-casoaia-jud-arad.html

55) http://basilica.ro/stiri/concurs-pentru-copii-si-tineri-organizat-de-patriarhia-romana.html

56) http://www.worldvision.ro/Presa/2014/sesiune-nationala-de-inchidere-a-proiectului-alege-scoala-la-palatul-patriarhiei.html

57) http://ziarullumina.ro/teologie-politica/fundamentalism-religios

58) ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Biserica si Societatea.pdf

59) http://www.edu.ro/download files/Criterii_de_calitate_ale_scolilor_dezvoltarii_durabile.pdf

60) http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/biserica-ortodoxa-societatea-romaneasca-actuala.html

61) cssas.unap.ro/ro/carti.htm, http://surrysipluta.blogspot.ro/2010/07/educatie-de-securitate.html

62) http://www.edu.ro/download-files/Criterii_de_calitate_ale_scolilor_dezvoltarii_durabile.pdf

63) http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/biserica-ortodoxa-societatea-romaneasca-actuala.html

64) http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

65) http://www.orniss.ro/ro/proceduri.html, Interviu acordat revistei "Gândirea militară românească" de către domnul prof. univ. dr. Marius Petrescu – Directorul General al ORNISS – 21.10.2003

66) www.cbrom.de/ro/spiritualitate/articole/unitatea-crestina/intelepciune-pentru-convietuire

67) http://www.sis.md/ro/profilul-angajatului

68) http://patriarhia.ro/intensificarea-misiunii-sociale-si-apararea-unitatii-bisericesti.html

69) http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/pliante, Migratia internationala a Romaniei.pdf

70) https://ro.wikipedia.org/

71) http://www.romlit.ro/nationalism_sau_integrare

72) https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/02/01/despre-patriotism-ce-inseamna-astazi-sa-fii-un-bun-patriot-roman/

73) http://www.scritub.com/istorie/ETNOGENEZA-AUTOHTONIA-UNITATEA

74) http://www.observatorul.com/articles

75) http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi

76) https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia în România

77) http://www.junimea.pitestean.ro/Identitate.htm

78) http://www.mae.ro

79) http://citate.unica.ro

80) http://revad.uvvg.ro/files/nr5/Nicoleta Lasan-Securitatea concepte in societatea contemporana.pdf

81) https://ro.scribd.com/Originea-și-evoluția-conceptului-de-securitate

82) http://cssas.unap.ro

83) http://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/c_32620121026ro.pdf

84) http://cluj-am.ro/dan-puric-oamenii-normali-vor-deveni-o-secta-in-romania

85) http://antimoon.wordpress.com/2009/03/26/sectele-prigonite-de-consiliul-europei

86) http://www.bihon.ro/stiri/oradea-bihor/articol/ashcroft-si-a-expus-ideile-la-oradea/cn/news-20100712-08090473

87) http://www.odaiadesus.ro/troian.html

88) http://www.razbointrucuvant.ro/2013/03/13/psihiatrul-ortodox-dmitri-avdeev-nu-fiti-partasi-la-ocultisme-lucrarile-intunericului-care-sunt-efectele-preocuparilor-paranormale, sectare sau ale recursului la vindecători oculți

89) http://www.patriarhia.ro/ro/documente/489_2006.html

90) http://www.gov.ro/upload/articles/58770/legea-securitatii-nationale.pdf , LEGEA SECURITĂȚII NAȚIONALE – PROPUNERE DE PROIECT

91) http://www.politiaromana.ro/directia_investigatii_criminale.htm

92) http://antimoon.wordpress.com/2009/03/26/sectele-prigonite-de-consiliul-europei/, Recomandarea Nr. 1412 (1999), Hotarirea Comitetului Ministerial, adoptata la 19 septembrie 2001, la cel de-al 765 (Congres al membrilor CM).

93) http://www.cna.ro/UNIFICAREA-PETI-IILOR-ONLINE.html

94) http://multimea-vida.blogspot.ro/2009/10/sectele-si-impactul-asupra-societatii.html

95) http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/09/parlamentar-grec-ia-pozitie-impotriva-scientologiei-si-a-sectelor/

96) http://www.odaiadesus.ro/troian.html, Bruno Fouchereau, “Sectele – Calul troian al Statelor Unite în Europa”

97) http://www.slideshare.net/paulmarian75/actiuni-energoinformationale-2007

98) http://ro.scribd.com/doc/12959934/Actiuni-energoinformationale-2008

99) http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Februarie/Mohîrta Ionel, Psihologia Sonoluminica.Un proiect de Psihologie cuantica – Teza Doctorat – rezumat.pdf

100)http://www.orthodoxero.eu/media/Documente/Parlamentul European Strasbourg Ian_202011.pdf

101)http://analize.cuvantul-ortodox.ro/biserica-laicatul-ortodox-si-provocarile-unui-sfarsit-de-lume/

102)http://www.formula-as.ro/2016/1198/spiritualitate-39/radu-preda-avem-nevoie-de-preoti-care-sa-iasa-intre-blocuri-20182

103)http://analize.cuvantul-ortodox.ro/razboiul-secularist-impotriva-bisericii/

104)http://patriarhia.ro/images/pdf_2015/SINTEZA_date_2014.pdf

Anexa I

Disponibilă la : https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitățile_etnice_din_România

Recensământul populației din 2011 (România).