Biserica Ortodoxa Romana In Perioada Comunista

INTRODUCERE

Anul 1945 marchează începutul unei noi perioade în istoria poporului român. Timp de aproape jumătate de secol, la conducerea acestui popor s-au aflat oameni „Fără Neam și Dumnezeu”. Unde s-a instalat un astfel de regim, n-a putut dăinui decât prin teroare și temute închisori, prin maltratări și asasinate neștiute decât de ei.

Statul comunist și-a rezervat de la sine puterea, dreptul de control asupra Bisericii și a cultelor. Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin constituțiile sale succesive, deși ducea programatic o politică ateistă. Perioadă a fost încărcată de numeroase legi scrise și nescrise. Dar această abundență de legi nu e decât un reflex a lipsei sentimentului legalității. Cu cât se ignoră mai mult legile, cu atât se fac mai multe și cu cât se înmulțesc, cu atât sunt mai ignorate, începând cu cei care le sancționează.

Primul capitol al lucrării „Rolul Laicilor în Educația Religiosă din Închisorile Comuniste Românești – Prezentare Selectivă –”,surprinde instaurarea noului regim care a adus o serie de schimbări la nivel confesional. În situația dată, confruntate cu o orânduire atee instaurată prin dreptul forței, dar și ca urmare trădării occidentalilor, a abandonării deliberative (și negociate) a Europei Centrale și de Est la discreția sovieticilor, de către „Aliați”, Cultele religioase aveau de ales între a înfrunta comunismul cu crucea în mână, fără nici o șansă și fără cea mai vagă speranță a vreunui ajutor din afară, gest sinucigaș care ar fi servit exact interesele dictaturii prosovietice și atee, sau să caute și să găsească un modus vivendi în stare să asigure supraviețuirea instituției, conservarea credinței în Dumnezeu, păstrarea contactului cu credincioșii și asistarea lor duhovnicească, plătind, firește, prețul cu care se putea obține toate acestea.

Cel de-al doilea capitol, „Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă”, prezintă Biserica, resimțită de către autorități drept ultimul obstacol important în calea impunerii regimului de inspirație sovietică. Tocmai de aceea, un prim reper pentru acțiunea organelor represive împotriva ei l-a constituit prevederile Legii cultelor, care deși garanta „libertatea de conștiință și de credință”, o circumscria armonizării cu Constituția, cu securitatea internă, ordinea publică și moralitatea generală (art. 6 și 7), iar statutele cultelor trebuiau aprobate de ministerul de resort.

Astfel, deși constituția garanta libertatea religioasă, totuși regimul comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. Controlul statului a fost prezent la toate nivelurile și structurile bisericești. S-a urmărit cu consecvență ca Biserica să-și restrângă activitatea doar la planul strict liturgic, fiind îndepărtată din armată, penitenciare și așezămintele de ocrotire socială. Pentru a înțelege anumite acțiuni ale Bisericii în regimul comunist este nevoie de o paralelă cu perioada de dinainte de 1944.

Abuzurile la adresa Bisericii Ortodoxe și a ierarhilor ei nu au început o dată cu instaurarea puterii comuniste. O mare parte de vină pentru faptul că cea mai importantă confesiune din România nu a putut face o opoziție prea hotărâtă în fața puterii totalitare se datorează guvernărilor anterioare, care au privit Biserica din punctul de vedere al intereselor de stat.

Biserica a fost nevoită să facă anumite declarații care, la următoarea schimbare de regim, au trebuit să fie contestate. Nu trebuie uitat faptul că patriarhul Nicodim a condus Biserica în patru regimuri politice diferite, fiind nevoit de fiecare dată lupte pentru drepturile și libertățile Bisericii.

În perioada interbelică, Biserica participa, prin reprezentanții ei din Parlament, la adoptarea legilor care o priveau, spre deosebire de perioada comunistă, când acestea erau impuse de stat.

Liberalii, dar și alte partide, s-au folosit de Biserică fără scrupule. Carol al II-lea, care prin lovitura de stat din 1938 anunța sfârșitul vechilor metehne, promitea, în discursuri remarcabile un rol crescut pentru Biserică, fapt care nu s-a întâmplat. Venirea legionarilor la putere, care în mod tradițional se considerau apărători ai ortodoxiei, nu a făcut decât să dezamăgească. Antonescu era militar care judecă numai din perspectiva ordinii și disciplinei, considerând Biserică un corp de armată.

Ascultând de partea legală, respectând mereu misiunea de a răspândi cuvintele Mântuitorului, Biserica Ortodoxă a sperat în același timp într-o îmbogățire a condiției ei. De aceea, în orice regim politic, întâlnim în discursul Bisericii deopotrivă declarații politice de sprijin al guvernului, dar și cereri de îmbunătățire a situației sale, chiar confruntări pe această temă.

Având în față experiența rusă, noul patriarh, Justinian, s-a pronunțat pentru o adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă”. Biserica Ortodoxă a căutat să-și asigure supraviețuirea într-o societate care ridica ateismul la rang de religie, iar faptul că aproximativ 85% din români o constituie una din instituțiile fundamentale ale statului, dovedește că Biserica cu toate restricțiile care i s-au impus, a reușit să fie aproape de oameni și de nevoile lor, fapt prezentat în cel de-al treilea capitol al lucrării de fată, denumit „Mărturie și mărturisitori”.

Capitolul trei al prezentei lucrări încearcă să reliefeze situația Membrilor Bisericii Ortodoxe Române după anul 1945. Asupra clericilor și credincioșilor Bisericii s-a început o tortură prin încercarea de a desființa toate centrele culturale și spirituale care reușeau să țină trează, conștiința poporului. Astfel sau întreprins acțiuni de intimidare, arestare, tortură fizică și psihică asupra clericilor și credincioșilor. Salvarea a venit de la Dumnezeu prin Patriarhul de atunci Justinian care a reușit să creeze impresia unei supuneri a bisericii față de stat, de fapt aceste acțiuni au constituit supraviețuirea Bisericii sub regimul ateu, mascând diferite mijloace de propovăduire a învățăturii Mântuitorului Hristos din Sfânta Evanghelie.

Prin capitolul patru Apostolatul Laicilor în Familie și Societate – Laicii în Biserica Ortodoxă Română am încercat să punem în discuție temeiul în baza căruia membrii Bisericii (în mod special laicii, mirenii) au conștientizat latura lor misionară, de apărare și propovăduire a credinței ortodoxe. Capitolul cinci Geografia și Cronologia Gulagului Românesc aduce în discuție consecințele laturii misionare a credincioșilor sub regimul ateu. Aceste consecințe au constat în deschiderea unor centre de tortură pentru oamenii simpli, pentru intelectuali și pentru clerici. Dintre acestea amintim: Închisoarea Sighet, Experimentul Pitești, Canalul morții, Râmnicu Sărat – cea mai odioasă închisoare, Deporatarea în Bărăgan, Lagărele din Balta Brăilei, Lagărele din Delta Dunării. Toate acestea au avut drept scop exterminarea tuturor intelectualilor si oamenilor în general care se opuneau noului regim.

Ultimul capitol Martiri Și Mărturisitori în Temnițele Comuniste Românești prezintă câteva personalități marcante ale periadei de tortură comunistă, care au fost încununați de Dumnezeu cu „mucenicia”, pentru rezistența pe care au arătat-o față de regimul ateu.

Considerăm că lucrarea de față nu face altceva decât să contureze în linii mari traseul parcurs de credincioșii ortodoxi din România în perioada dictaturii comuniste, iar acolo unde am considerat necesar, în limita posibilităților am aprofundat, pentru a oferi o cât mai bună înțelegere a temei centrale din prezenta lucrare și anume modul de comportare al credincioșilor în contextul instaurării regimului comunist în România.

CAPITOLUL I

STATUTUL JURIDIC AL CULTELOR ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

1.1. Instaurarea comunismului în România

Perioada cuprinsă între 23 august 1944 și 30 decembrie 1947 este perioada de tranziție dintre două regimuri politice. În luptele politice din această perioadă scopul a scuzat aproape tot timpul

mijloacele. Forțele de stânga coalizate de comuniști au fost impuse ca învingătoare de către ocupantul sovietic.

În 1944 la 23 august are loc o lovitură de stat. Mareșalul Ion Antonescu alături de ceilalți membrii ai guvernului au fost arestați iar regele Mihai numește în „fotoliul” de prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu.

Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de participarea la războiul antihitlerist și intrarea României în sfera de influență sovietică de unde a rezultat instaurarea regimului comunist în țara noastră.

Regimul comunist a fost instaurat în România în patru etape:

I – 6 martie 1945 – impunerea guvernului condus de Petru Groza și controlat de P.C.R.

ÎI – 19 noiembrie 1946 – alegerile au fost falsificate în favoarea comuniștilor.

III – iulie – octombrie 1947 – au fost dizolvate partidele P.N.Ț și P.N.L. iar liderii lor condamnați.

IV – 30 decembrie 1947 – Regele Mihai Abdică.

Începând cu 1994 forțele politice interne susțineau necesitatea dezvoltării țării întru cadru democratic, ceea ce a dus la decretul 1626 din 31.08.1944 prin care este repusă, cei drept parțial, constituția din 1923. Dar vom vedea în continuare că evenimentele vor lua o întorsătură neașteptată.

Între anii 1944-1945, România va fi, vom vedea, supusă unui amplu proces de pre-comunizare.

Spre sfârșitul anului 1944 s-au aflat la conducere țării două guverne, care vor încerca reabilitarea constituției din 1923, conduse de generalul Constantin Sănătescu. Însă toată atenția se va canaliza pe lupta iscată în urma ocupației sovietice și luptele politice la nivel mondial.

La 12 octombrie 1944, P.C.R. și P.S.D pun bazele unei noi coaliții politice, Frontul Național Democrat (F.N.D), sub masca căruia au reușit să se infiltreze în tot aparatul administrativ și de conducere al statului „membrii privilegiați” ai sistemului comunist.

Odată instalați în posturi cheie au început o reorganizare a administrației prin care includeau în sistem, conform propriilor interese, diferite persoane „privilegiate”.

În ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de ministru al transporturilor, a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucțiuni pentru intensificarea luptei comuniștilor și pentru a prelua puterea în țara noastră.

Despre felul în care s-a procedat la preluarea puterii de către comuniști este relevant să cităm următorul text:

„… Mijloacele folosite pentru preluarea puterii au fost de multe ori de tristă amintire: în provincie au fost ocupate cu forța primăriile și prefecturile, unde au fost instalați comuniști, de cele mai multe ori total nepregătiți, pentru funcția respectivă. Au mai fost organizate așa numitele gărzi „muncitorești”, de fapt, cete de bătăuși, care au fost utilizate pentru a „facilita” instaurarea comunismului…”

Data de 6 martie 1945 debutează prin instaurarea oficială a comunismului prin guvernul condus de Petru Groza, care va iniția procesul de lichidarea a oricărei forme de opoziție democratică, a drepturilor și libertăților cetățenești.

Așa cum reiese din citatul următor:

„… În România arestările pentru colaboraționism, condamnările și deportările în uniunea Sovietică au dus la terorizarea și anihilarea întregii clase politice…”

Guvernul Petru Groza se lansează în perioada 1946 – 1947 într-o avalanșă de persecuții împotriva adversarilor care urmăreau îndepărtarea fizică a tuturor opozanților noului regim:

„… persecutarea liderilor Partidului Național Țărănesc a fost însoțită de o teroare deschisă. Numărul „disparițiilor” de la începutul lui 1947 nu va putea fi niciodată socotit, însă se crede că în anii 1946-1947 au fost executați cam 60.000 de oameni. Teroarea i-a lovit egal pe tineri și bătrâni, dar, firește, a avut un impact mai mare asupra celor tineri, căci ea a influențat direct modul lor de a gândi și de a reacționa. Ea i-a transformat în indivizi tăcuți, închiși, reținuți, de nepătruns nu numai pentru vizitatorii străini, ci și pentru profesorii și părinții lor, pentru prietenii și adversarii lor…”

Odată cu înlăturarea monarhiei din 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, ceea ce a dus la consolidarea puterii comuniste în toate structurile sociale.

Toate acestea sunt reliefate foarte clar în textul:

„… Comuniștii au asasinat individual pe unii dintre cei mai luminați oameni de frunte ai României într-un mod sistematic: au umplut temnițele cu toți oamenii politici, înalți funcționari și mai ales, intelectualii români și pe urmă, că nu aveau destule temnițe au inventat „Canalul” unde era mai ușor de înecat toată gloria spiritului românesc…”

1.2. Constituțiile comuniste

În perioada regimului comunist au fost trei mari constituții:

Constituția din 13 aprilie 1948,

Constituția din 27 septembrie 1952

Constituția din 21 august 1965.

Constituția din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu, unde criteriile economice se îmbinau cu cele politice pregătindu-se trecerea întregii economii sub controlul statului.

Constituția a fost aprobată în unanimitate la data de 13 aprilie 1948 de cei 401 deputați prezenți, fiind promulgată prin Decretul nr. 729 din 13 aprilie 1948.

Constituția din 27 septembrie 1952.

Pentru creearea unei imagini de ansamblu asupra acestei constituții este foarte relevant următorul text:

„… a fost adoptată de Marea Adunare Națională la 21 august 1965 prin care proclamă țara noastră „Republica Socialistă România” (art. 1), considerând că s-a ajuns la un înalt studiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie socialistă (art. 6), ca bază a oricărei proprietăți și cu monopolul statului asupra comerțului exterior (art. 8)…”

Ceea ce ne atrage atenția în această constituție este art.43 punctul 1 unde se specifică faptul că se poate modifica această constituție, fapt care va duce la cel puțin zece modificări și șase republicări până în 1989.

De asemeni este foarte relevant pentru explicarea acestei constituții și următorul text:

„… făcând abstracție de modul cum erau aplicate, constituțiile comuniste prin însuși textul lor nu reprezintă voința întregului popor, ci a unei formațiuni politice: partidul comunist. În art. 86 alin. VI din Constituția din 27 septembrie 1952 și în art. 3 din Constituția din 21 august 1965 se declară în mod expres că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român. Deci toate puterile statului sunt subordonate voinței unei singure formațiuni politice, care are monopolul absolut al deciziei și astfel în mod implicit arbitrari-ul este ridicat la rang de principiu constituțional…”

Constituția din 21 august 1965 aduce o noutate în sensul că se creează o nouă categorie socială privilegiată, în defavoarea celorlalte și anume membrii partidului comunist. Aceștia fiind considerați „… cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății…” (cf. art. 26) și astfel devine principiu constituțional împărțirea societății în cetățeni privilegiați și neprivilegiați.

Aducând o completare ideilor de mai sus consideram util citarea în acest punct al lucrării a următorului text:

„… În doctrina oficială comunistă principiul separării puterilor în stat era chiar înlocuit cu așa-numitul principiu al colaborării puterilor în stat, ceea ce în fapt și în drept constă în subordonarea, transformată în principiu constituțional, a tuturor puterilor statului față de forța conducătoare în stat, partidul comunist […] față de faptul că totuși constituțiile regimului comunist prevedeau modalitățile de modificare a lor, destul de facile de altfel, adoptarea unei constituții noi era un nonsens, pentru că sistemul statal rămânea neschimbat și nici măcar deținătorii puterii ca persoane fizice nu se schimbau. De aceea, o constituție nouă apărea numai pentru a marca, așa cum se pretindea, o etapă nouă în construirea socialismului, ceea ce nu ținea de domeniul constituțional, ci de domeniul economic. Modificări mai importante ale constituțiilor apăreau nu prin adoptarea unei constituții noi, ci prin modificările curente, care schimbau structura formală a puterii de stat, pe când constituțiile noi aveau mai curând un caracter festiv sau propagandistic…”

Concluzionând putem spune că cele trei constituții menționate făceau obiectul unei singure voințe de monopolizare a puterii, de restrângere a drepturilor cetățenilor, de îngrădire mascată a libertății care teoretic era garantată de stat dar practic nu exista, de aceea „… Nu s-ar greși prea mult dacă ar fi considerate niște simple documente de partid sau manifeste electorale…”

Legea Cultelor din anul 1948

Prin cult religios înțelegem în sens larg următoarele:

„… 1. Mărturisirea publică și statornică a unei anumite credințe religioase unitare, de către un număr de oameni.

2. Manifestarea publică a acestei credințe într-o serie de practici religioase și ceremonii, închegate într-un ritual unitar și stabil.

3. O organizare social-juridică, unitară și stabilă…”

Prin Legea cultelor înțelegem relația dintre Biserici, culte sau confesiuni și Stat.

Mergând pe firul istoriei observăm că în 1866 legea fundamentală a Statului Român, Constituția, desemna Biserica Ortodoxă ca: „… religiunea dominantă a Statului Român…”.

Există des întâlnit proverbul românesc: „teoria că teoria însă practica ne omoară” în lumina acestui proverb vom explica în continuare la ce am dorit să ne referim. În teorie statul denumea Biserica Ortodoxă ca „… religiunea dominantă…”, așa cum am afirmat puțin mai sus. De aici în mod logic s-ar subînțelege acordarea unor privilegii, din potrivă lucrurile au stat altfel:

„… în cazul de față statul a fost cel care a luat Bisericii toate privilegiile, în timp ce cultele minoritare, precum catolicii sau luteranii se bucurau de protecție internațională, prin ambasadorii statelor europene în care aceste culte erau religie de stat…”

Continuând pe același filon observăm că în 1923 Constituția declara:

„… Biserica Ortodoxă Română este „Biserică dominantă în Stat” (art. 22), în timp ce Biserica Greco-Catolică era desemnată drept „cult național”, cu „întâietate față de celelalte culte” Cultul român greco-catolic era „național”, dar de rang doi în raport cu Biserica Ortodoxă. Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 preciza că, în afară de Bisericile Ortodoxă și Greco-Catolică, celelalte culte erau numite „culte istorice” iar confesiunile neoprotestante erau considerate drept asociații religioase…”

Începând cu 30 decembrie 1942, mareșalul Ion Antonescu emite un decret prin care: „… toate „sectele” religioase din România erau interzise…” (Legea 927).

În data de 23 august 1944 nouă putere instalată la București emite o lege prin care se abrogă decretul Mareșalului Antonescu. Iar După 6 martie 1945 au fost recunoscute cultele: „Adventist de ziua a șaptea, prin decretul-lege numărul 407 din 1946 (în „Monitorul oficial” numărul 126 din 3 iunie 1946); cultul creștin de rit vechi (lipovenesc), prin decretul-lege numărul 722 („Monitorul oficial” numărul 212 din 15 septembrie 1946); cultul creștin după Evanghelie, prin decretul-lege numărul 883 („Monitorul oficial” numărul 264 din 9 noiembrie 1946). Au mai fost recunoscute alte șapte asociații religioase.”

Odată cu îndepărtarea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române, noua constituție aduce noi modificări care constau în următoarele principii:

„… Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat.

Comunitățile religioase sunt libere să se organizeze dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri.

Nici o congregație religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului și sub controlul statului…”

În urma discuțiilor pe această temă preotul deputat Al. Vlaiculescu propune Marii Adunări Naționale amendament la principiile de mai sus:

„… Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea să. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege…”

Acest amendament a fost aprobat în unanimitate și a intrat în constituție ca articolul 27.

În Monitorul Oficial, nr. 178 din 4 august 1948, a apărut Decretul – Lege nr. 177, pentru regimul general al cultelor religioase.

Prin această lege s-a prevăzut separarea Bisericii de stat, dar se preciza că aceasta va asigura libertatea de conștiință pentru toți cetățenii țării, egalitatea între cultele religioase și autonomia lor.

Tot în acest decret nr. 177 Ministerului Cultelor îi sunt atribuite o serie de verbe: „examinează”, „aprobă”, „încuviințează”, „suspendă”, „verifică”, „recunoaște”, „anulează”, etc. Prin care se arată în mod clar controlul pe care acest minister încerca să îl impună Bisericii.

Tot acest decret de lege mai preciza, în mod car, o separare a bisericii de școală, favorizându-se un mediu prielnic de dezvoltare al noului regim, îngrădind spațiul de desfășurare a operei bisericii în spațiul public la zidurile bisericii. În această direcție considerăm că este relevant următorul text:

„… Art. 27 din Constituția din 1948 este definit „clar și logic” în art. 84 din Constituția din 1952. Această definire „clară și logică” a reprezentat introducerea propoziției: „Școala este despărțită de Biserică”, adică separarea școlii de Biserică […] Legea cultelor, emisă la 4 august 1948, permitea supremația statului – prin Ministerul Cultelor, transformat în 1957 în Departamentul Cultelor – asupra vieții religioase. Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin constituțiile sale succesive, deși ducea pragmatic o politică ateistă. Competențele confesiunilor din România au fost limitate strict la clădirile bisericilor, fiindu-le interzisă orice manifestare vizibilă…”

Prin Decretul 177/1948 preoții devin salariați ai statului iar toate bunurile Biserici sunt sub directa administratre și inventariere a statului prin Ministerul Cultelor.

Această lege se caracteriza prin:

„… dispozițiuni generale în legătură cu libertatea religioasă și cu libertatea organizării cultelor, raporturile dintre stat și cultele religioase, activitatea și patrimoniul cultelor, raporturile dintre culte, situația învățământului religios și unele dispozițiuni finale și tranzitorii…”

Se cuvine să amintim câteva din numele marcante de miniștrii ai cultelor, până la transformarea acestuia în departament: „pr. Constantin Burducea (6.03.1945-30.11.1946), Radu Roșculeț (1.12.1946-29.12.1947), Stanciu Stoian (30.12.1947- 23.04.1951), Vasile Pogăceanu (23.04.1951-2.06.1952), Petre Constantinescu-Iași (28.01.1953-19.03.1957) Dumitru Dogaru (secretar general al Departamentului Cultelor; din 1970 – președintele Departamentului Cultelor; 1957-1975), Gheorghe Nenciu (1975-4.02.1977), Ion Roșianu (4.02.1977-7.05.1984) și Ion Cumpășanu (7.05.1984-18.01.1990).”

Concluzionând putem afirma:

Departamentul cultelor obliga toate cultele recunoscute ca, în urma unor întruniri (ex. Adunarea Națională Bisericească), să trimită scrisori sau telegrame prin care să-și exprime recunoștința față de conducătorul suprem, pentru condițiile de libertate și bunăstare în care își desfășoară activitatea.

Departamentul cultelor a împiedicat cât mai mult posibil activitățile religioase (a școlilor duminicale, sau a pelerinajelor, de exemplu). Este trist faptul că Departamentul Cultelor s-a amestecat în procesul de numire/alegere a noi membrii în ierarhia bisericească și în cea a cultelor. O altă direcție a activității Departamentului Cultelor a fost influențarea liniei politice a ieșirilor Bisericii în străinătate.

Așadar, din anul 1948 a început un control permanent exercitat asupra slujitorilor Bisericii, prin așa numiții „inspectori de culte” din cadrul Ministerului, iar mai târziu al Departamentului Cultelor, dintre care unii erau ofițeri de securitate, care supravegheau atent instituțiile bisericești, gata oricând să reprime eventualele acțiuni considerate contrare intereselor regimului politic ateu. Erau controlate mai ales legăturile cu teologii din alte țări veniți în România, iar participările teologilor români la Congrese și întruniri științifice peste hotare se puteau face numai cu acordul Departamentului Cultelor.

Decretul nr. 334/1970 privind organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor prevede atribuții care denotă controlul exercitat de stat asupra vieții religioase. Această instituție avea drept de control și supraveghere, aproba înființarea unităților de cult, a mănăstirilor, putea suspenda orice dispoziții ale cultelor și avea dreptul de a cere acestora orice fel de date și informații.

Așadar, deși Constituția garanta libertatea religioasă, totuși regimul comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. S-a urmărit cu consecvență ca Biserica să-și restrângă activitatea doar la planul strict liturgic, fiind îndepărtată din armată, penitenciare și așezămintele de ocrotire socială.

CAPITOLUL II

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

2.1. Schimbări structurale survenite după 1945

Biserica Ortodoxă Română s-a organizat și administrat din cele mai vechi timpuri după sfinte canoane, care reprezintă legea fundamentală sau constituția Bisericii Ortodoxe.

2.1.1. Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

Autoritățile statului recunosc Sfintele canoane ca având caracter „constituțional” în problemele interne bisericești.

În relația cu autoritățile civile Biserica Ortodoxă își stabilește principiile de dialog în baza Statutului de organizare și funcționare, alcătuit în conformitate cu canoanele Bisericii.

Vom cita în continuare un text foarte lămuritor care reliefează foarte bine afirmațiile de mai sus:

„… Constituția din 13 aprilie 1848, Legea învățământului public, din 2 august 1948 și Legea Cultelor, din 4 august 1948, prin caracterul lor laic creau premise noi pentru legislația Bisericii, datorită faptului că prin aceste legi, Bisericii nu-i se mai recunoaște caracterul de instituție de stat, ea devenind unul dintre cele 14 culte religioase libere, având facultatea de a se organiza și funcționa liber (art. 27 din Constituție), ca instituție religioasă autonomă, neîncadrată în aparatul de stat, urmând să-și întocmească un nou statut de organizare și funcționare (art. 56 din Legea Cultelor), iar școlile de învățământ teologic, pentru pregătirea personalului cultului, erau separate de școlile din sistemul învățământului public de stat, în programa cărora nu mai păstra învățământul religios (art. 27 din Constituție, art. 44 din Legea Cultelor; art.1 din Legea Învățământului)…”

Începând cu 1948 sub atenta supraveghere Pr. Prof. Dr. Liviu Stan și a Pr. Consilier Dr. Gheorghe Soare, s-a reușit să se alcătuiască Legiuirile și statutul, mai apoi completându-se cu regulamente de aplicare.

Statutul stabilește în mod clar organizarea Bisericii, cu toate atribuțiile organismelor ei astfel:

„… prin art.2 din Statut s-a precizat că B.O.R. este autocefală și unitară în organizare, subliniindu-se totodată faptul că ea își păstrează unitatea dogmatică, canonică și a cultului cu Biserica ecumenică a Răsăritului. Organizată ca Patriarhie autocefală, B.O.R. cuprindea în 1948, 5 mitropolii cu 12 eparhii sufragane. Tot de Sfântul Sinod al Bisericii noastre depinde și Episcopia Misionară Română cu sediul la Detroit…”

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române cuprinde următoarele: Dispozițiuni generale (art.1-4), patru părți: Organizare (art.5-114), Despre cler (art.115-158), Instituțiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române (art.159-167) și Dispoziții diverse (art.168-207).

Concluzionând putem spune că este important de amintit acest statut deoarece:

Este prima legiuire pe care Biserica o dă în deplină libertate

Statutul confirmă canonicitatea organizări bisericii noastre

Statutul pune în acord sinodalitatea cu constituționalitatea.

2.1.2. Cele 13 Regulamente

Odată cu definitivarea statutului din inițiativa Patriarhului Justinian în 1950, se întocmește un nou Regulament al instanțelor disciplinare și de judecată al Bisericii Ortodoxe Române. Acest regulament a fost întemeiat pe art. 158 din Statut. A fost elaborat de Sf. Sinod la 8 iunie 1948, fiind alcătuit din: „… Competența Regulamentului (art. 1), Abateri și delicte disciplinare (art. 2-52), Instanțe disciplinare și de judecată bisericească (art. 53-248) și Dispoziții finale (art. 249-252)…”

Următor acestui regulament au fost:

Regulamentul pentru alegerea, funcționarea și dizolvarea organelor deliberative, în parohiile, protopopiatele și eparhiile din Patriarhia Română.

Care a fost elaborat de Sfântul Sinod în ședința din 25 februarie 1950 și aprobat de Departamentul Cultelor în data de 18 august 1950.

Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Română.

Care a fost elaborat de Adunarea Națională Bisericească în ședința din data de 26 februarie 1950 și aprobat de Departamentul Cultelor la 18 august 1950.

Regulamentul pentru administrarea averilor din Patriarhia Română.

elaborat de Adunarea Națională Bisericească la 29 februarie 1950.

Regulamentul pentru numirea și transferarea clerului din parohii, examenele de capacitate, definitivare și selecționare pentru Capitală, ale diaconilor și preoților din Biserică Ortodoxă Română.

elaborat de Sfântul Sinod la 28 februarie 1950, aprobat de Departamentul Cultelor la 28 septembrie 1950.:

Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor.

publicat în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Departamentul Cultelor la 26 martie 1953.

Regulamentul interior pentru Adunarea Națională a Bisericii Ortodoxe Române.

elaborat de Sfântul Sinod la 23 octombrie 1948.

Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Caselor de Ajutor Reciproc ale clerului, de pe lângă eparhii.

elaborat de Adunarea Națională la 15 iunie 1952 și aprobat de Departamentul Cultelor la 17 februarie 1953.

Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Fondului de asigurare a bunurilor bisericești.

a fost elaborat de Adunarea Națională Bisericească la 15 iunie 1952 și aprobat de Departamentul Cultelor la 17 februarie 1953.

Regulamentul școlilor de învățământ teologic.

elaborat de Sfântul Sinod la 14 iunie 1952, este alcătuit din Dispoziții generale (art. 1-6) și două părți: 1. Școlile de cântăreți bisericești și seminariile teologice; 2. Institutele Teologice Universitare.

Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.

a fost elaborat de Adunarea Națională Bisericească în 1882.

Regulamentul de organizare și funcționare a Internatelor Institutelor Teologice de Grad Universitar ale Bisericii Ortodoxe Române.

a fost elaborat de Patriarhia Română în 1954. În 1972 a apărut Regulamentul privind activitatea profesională a studenților, aprobat prin Ordinul Ministerului Educației și Învățământului, nr. 1689/18. VIII. 1972.

Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Casei de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române.

a fost elaborat de Adunarea Națională Bisericească. Astăzi nu mai are domeniu de aplicare

Sunt important de amintit aceste regulamente deoarece ele arată bună gospodărire a bisericii și faptul că Aceasta reușea să își pregătească, în special, clerul pentru a putea să își desfășoare activitatea de catehizare a credincioșilor. În contextul în care, pe toate flancurile, se încerca o denigrare a bisericii pentru a se putea dărâma și ultimul pilon de susținere al societății care, prin clerici, reușea să țină mintea trează și „ne contaminată” de noile învățături aduse de noul regim ateu.

2.1.3. Aplicarea Legii Cultelor și Statutului B.O.R.

Odată cu instaurarea comunismului în țara noastră și infiltrarea „membrilor privilegiați” în toate structurile, Ministerul Cultelor aprobă o lege a cultelor care îngrădea toate libertățile de mișcare în spațiul public al Bisericii. Astfel Patriarhul Justițiam Marina prin Statutul aprobat de Biserică punea în disonanță Legea Cultelor și Statutul. Prin art. 20 lit. a este afirmat în mod clar faptul că în raportul dintre biserică și stat, biserica deține autonomie adică are conducere proprie și se conduce după propriile reguli.

Noul regim instalat la București, căutând tot timpul să destabilizeze structura bisericii încerca încă o dată să supună biserica prin diferite legi. Cităm în continuare un text relevant în această direcție:

„… regimul comunist, prin Legea cultelor, a impus obligativitatea pentru toate cultele de a înainta documentația în vederea unei noi recunoașteri, cultele fiind obligate să îndeplinească niște condiții clare definite de către stat. Recunoașterea, ce intervenea prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, pe baza unui nou statut și a unei mărturisiri de credință aprobate de Ministerul cultelor (art. 13-14 din Lege), era condiționată de faptul ca practicile și ritualurile lor să nu fie contrare Constituției, securității sau ordinei publice și bunelor moravuri (art. 6) și de existența unei organizații centrale la nivel național care să reprezinte cultul în relațiile cu statul (art. 12) […] Decretul pentru regimul general al cultelor din 1948 are prevederi extrem de restrictive și de amănunțite în ceea ce privește controlul exercitat de stat […] În respectivul act normativ apare de 30 de ori menționat Ministerul cultelor sau ministrul cultelor cu atribuții foarte diverse exprimate prin verbe precum: „propune”, „examinează”, „aprobă”, „încuviințează”, „suspendă”, „verifică”, „recunoaște”, „exercită dreptul de verificare și control”, „anulează”, practic toate activitățile Bisericii, inclusiv cele cu conținut pastoral-misionar, fiind supuse intervenției statului…”

Din textul citat mai sus înțelegem clar dorința statutului de supremație și control asupra Bisericii. Însă Patriarhul Justinian, Reprezentatul Bisericii, prin statutul pe care îl aprobase în Sf. Sinod afirmă autonomia de care beneficiază Biserica.

Instanțele de judecată din biserică beneficiau de autonomie, însă trebuiau realizate prin mijloace proprii. Regimul comunist recunoștea această autonomie a instanțelor de judecată bisericești doar ca o consecință a hotărârilor date pe tema în cauză a instanțelor civile.

Din cele expuse până în acest punct observăm faptul că deși libertatea religioasă era garantată de stat (teoretic) în mod practic s-a dus o politică vădit ateistă. Încercându-se prin toate acestea scoterea religiei din viața publică și închiderea ei în spațiul strict liturgic al zidurilor bisericii. În mod faptic biserica a fost scoasă din armată, penitenciare, spitale, așezăminte sociale etc.

2.2. Raporturile dintre Stat și Biserica Ortodoxă Română

În decursul istoriei au existat raporturi bune și rele între stat și biserică. În sensul că biserica totdeauna a sprijinit activitățile statului atât prin faptul că biserica sa implicat activ în dezvoltarea comunităților prin alfabetizare și multe altele. Însa statul de cele mai multe ori, influențat de unele personalități potrivnice bisericii, a fost sau nu alături de biserică. În anumite perioade din istorie biserica și statul au reușit să colaboreze foarte bine pentru a reuși să dezvolte într-un mod progresiv comunitățile din țara.

2.2.1. Supraviețuirea Bisericii Ortodoxe într-un regim ateu

Regimul comunist care ducea o luptă fățișă contra bisericii se considera o alternativă mai bună decât biserica. Credința creștină va suferi foarte mult din pricina acestei prigoane pornite asupra ei, dar având exemplul suprem al Mântuitorului Hristos va îndura cu nădejdea că toate vor intra pe făgașul lor firesc.

Prigoana pornită asupra bisericii căuta îndepărtarea acesteia din societate prin următoarele mijloace: „… eliminarea prezenței creștine din școli, din armată și din spitale, prin evacuarea tuturor simbolurilor creștine din spațiul public, prin excluderea profesională a celor care se declarau conștient ca aparținând Bisericii și prin pretenția Statului comunist de a prelua grija pentru întreaga viață trupească și sufletească a cetățeanului…”

Obiectivul trasat încă de la început de Partidul Comunist a fost acela de supunere totală a Bisericii. Unii istorici neagă acest lucru alții îl susțin. Considerăm că cel mai relevant punct de vedere este acesta: „… s-a realizat, pe de-o parte, prin epurarea ierarhiei și clerului, prin persecuția și întemnițarea în valuri (ultima oară între 1958-1964) a clarului nonconformist și inteligenței religioase și reprimarea monahismului (decretul anti-monahal din 1959 închide 200 de mănăstiri și expulzează înapoi în lume 4000 de monahi și monahii); iar pe de altă parte, prin umilitoarea îndoctrinare ideologică marxist-leninistă a clerului și ierarhiei și asocierea lor la cooperativizări și campaniile împotriva proprietății private, la „lupta pentru pace” (conferințe teologice internaționale la București în 1981, 1984, 1985 prezidate de patriarhul Iustin Moisescu) și la politica de socializare a țării prin cooptarea din 1974 a Bisericii Ortodoxe în așa-numitul FDUS – „Frontul Democrației și Unității Socialiste” – strict controlat de P.C.R…”

Explicând în alte cuvinte comunismul și creștinismul au două viziuni diametral opuse cu privire la evoluția societății:

Pentru comuniști omul „se ridică din animalitatea haotică spre animalitatea organizată… cunoaște decât împărăția pământului… vede în istorie o problemă de determinism economic… respiră în atmosfera sufocantă a industrialismului modern, care acoperă lumina cerului în nori de fum…”

Pentru creștini, „… zbuciumul uman coboară din Dumnezeu ca să ancoreze pe aceleași tărâmuri ale veșniciei… deschide porțile de lumină ale împărăției cerești… valorifică în funcție de un destin spiritual… creștinismul e raza seninătăților cerești care împrăștie întunericul, purifică atmosfera și renaște totul la o viață nouă…”

Relația dintre stat și biserică în perioada de care ne ocupăm este caracterizată de faptul că prin înțelepciunea sa biserica a reușit să păstreze nealterată educația religioasă, și nu numai, a românilor.

Începutul anului 1960 marchează, în opinia unor cercetători, sfârșitul rezistenței Bisericii. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, Biserica nu a încetat niciodată să își apere credința în Mântuitorul Hristos. Este relevant în această privință textul:

„… deși a fost îngrădită în activitatea sa și cenzurată în mod amănunțit, totuși doctrina Bisericii s-a păstrat neatinsă, propovăduită așa cum s-a putut în formele ei clasice și cu toată vigilența cenzură, multe publicații au putut să apară, reviste pe la unele eparhii: ba chiar și studii de importanță majoră, cum este „Dogmatica Ortodoxă”, în trei volume a părintelui Dumitru Stăniloae…”

Majoritatea clerului și credincioșilor din țară au ales calea martiriului, accentuând în Biserică mai mult ca oricând latura mărturisitoare a acesteia. În schimb ierarhia a ales o cale destul de înțeleaptă, pe lângă mărturisirea necondiționată a credinței, au ales să facă unele compromisuri personale care să nu afecteze biserica, dar prin care au reușit să mențină în stare de funcționare organismele bisericii.

În mediul rural s-a simțit cel mai dur prigoana comunistă, deoarece preoții de la sate au fost asimilați chiaburilor și în consecință trebuiau pedepsiți. Au suferit bătăi, au văzut cum au fost profanate odoarele sfinte, bisericile transformate în adăposturi pentru animale, etc.

Toate acestea sau întâmplat datorită faptului că preoții au refuzat să devină „turnători” ai credincioșilor pe care îi spovedeau, dar și datorită faptului că refuzau să se implice în colectivizare.

Patriarhul Justinian în decembrie 1949 realizează un „turneu” prin toate zonele unde fusese semnalate conflicte între securitate și biserică și încearcă aplanarea lor, accentuând că „… Biserica are în vedere atât relația dintre om și Dumnezeu, cât și raporturile dintre oameni. Pentru ea principiul esențial este iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni. De aceea, practicarea filantropiei este o urmare și o îndatorire firească pentru fiecare credincios…”.

Concluzionând consider de cuvință să citez un text care din punctul meu de vedere este foarte relevant în cea ce privește relația dintre stat și Biserică.

„… Ar fi interesat de știut chiar și numai cantitățile de medicamente procurate de Patriarhia Română, de mitropoliții și episcopii noștri de la organizațiile de ajutor internaționale ca: „Diakonisches Werk”, „Caritas”, sau „Crucea Roșie internațională”, prin care s-au salvat vieți omenești, s-au însănătoșit bolnavi. Să ne gândim apoi la sutele de preoți din întreaga țară – Câți dintre ei nu au ajutat bătrâni, bolnavi, copii sau nu au venit în ajutorul vecinilor din alte sate năpăstuite. Fără îndoială, încercările individuale nu au putut și nu pot satisface nevoile unei societăți întregi…”

2.2.2. Relația patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române cu statul

Încă de la început dorim să menționăm faptul că ne vom referi în continuare la Patriarhii Biserici Ortodoxe Române care prin diferite mijloace au reușit să întrețină cu statul o legătură cât de cât bună în comparație cu alte state. Dorim să subliniem că vom urmări atât din punct de vedere istoric dar mai ales din punct de vedere misionar-catehetic desfășurarea evenimentelor.

Primul Patriarh este Nicodim Munteanu (1939-1948), a fost acuzat de regimul comunist că a colaborat cu legionarii dar și cu Mareșalul Antonescu. Pe aceste considerente s-au început o serie de presiuni de supunere a patriarhului, care acum se afla într-o stare de boală, noului regim. Toate aceste încercări de subjugare a biserici prin patriarh, nu au reușit deoarece patriarhul a reușit prin înțelepciune să aplaneze toate conflictele, primind chiar vizita patriarhului Alexei al Moscovei, cu care a vizitat multe biserici și mănăstiri.

În călătoria celor doi patriarhi prin țară Nicodim își expune public dezacordul pentru noul regim, întărind prin exemplul personal clericii și credincioșii din parohiile și mânăstirile prin care a trecut pe parcursul vizitei sale.

În urma acestei poziționări, prin care refuza ca Biserica să devină „o unealtă în mâna comuniștilor” va fi depus din scaun și la scurt timp va muri în data de 27 februarie 1948.

Concluzionând informațiile din această perioadă putem spune că Patriarhul Nicodim Munteanu a păstorit Biserica într-o perioadă foarte dificilă în care pe la conducerea țării au trecut patru regimuri politice diferite. Adesea patriarhul a fost nevoit petru a stinge diferite conflicte apărute între stat și biserică „a fost nevoită să facă anumite declarații care, la următoarea schimbare de regim au trebuit să fie contestate”.

Următorul patriarh este Justinian Marina unul dintre cele mai controversate persoane aflate în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Justinian Marina este cel care a reușit să dea o nouă orientare vieții Bisericii Ortodoxe Române, în funcție de noile condiții socio-politice din România.

În continuare vom cita un text care explică foarte bine ascensiunea rapidă a lui Justinian în fruntea Bisericii: „… ajuns vicar al Mitropoliei Moldovei prin demisia lui Irineu Mihălcescu și apoi mitropolit (august 1947), vicar al Patriarhiei o dată cu decesul lui Nicodim la 29 februarie 1948. Legăturile cu liderul comunist Gheorghe-Gheorghiu Dej îl indicau ca fiind ierarhul care-i va sprijini pe comuniști să aducă preoții rătăciți pe calea cea bună. Dar contrar tratării sale ca „Patriarhul roșu”, Justinian s-a dovedit a fi un apărător al Bisericii, nu un delator. Securitatea îl va acuza în întreaga perioadă a păstoririi sale că a protejat și chiar încurajat elementele subversive, preoți și călugări, membri ai fostelor „partide istorice”, foști legionari, antonescieni etc. Precum și că a refuzat amestecul preoților membri de partid în conducerea Bisericii…”.

Patriarhul Justinian Marina a fost confirmat în funcția de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în ședința Biroului Prezidiului Marii Adunări Naționale din 8 iunie 1948.

Când spunem că Patriarhul Justinian a fost un personaj controversat ne referim la faptul că a creat, acest patriarh, statului comunist impresia că că biserica merge pe calea pe care au făurit-o comuniștii, prin faptul că la cârma Bisericii se afla o vlădică care se bucura de respectul lui Gh. Gheorghiu – Dej. Această impresie a comuniștilor a ușurat, pentru o perioadă, Biserica de atacuri brutale și a oferit Patriarhului răgazul necesar să găsească soluții pentru diferitele probleme ale Bisericii și să promoveze în scaunele de ierarhi oameni competenți selectați după criteriile Bisericii nu cele politice.

Pentru a pune în atenție rolul pe care acest Mare Patriarh l-a avut în istoria Bisericii vom reda în continuare următorul pasaj:

„… Pentru a trata de la egal la egal cu Partidul, patriarhul Justinian, se îndepărtează de cei care l-au urcat în fruntea Bisericii și se apropie de acei care reprezentau buna tradiție ortodoxă, precum Mitropolitul Nicolae Bălan. Se distanțează de Ministerul Cultelor, micșorându-i raza de decizie în legătură cu B.O.R. Ministerul Cultelor pretindea să-și dea avizul pe pastoralele mai marilor Bisericii Ortodoxe, inclusiv pe aceea a Patriarhului, dar erau sustrase pe cât posibil acestei autorități, cu știința și voința Patriarhului. Religia și rugăciunea au fost interzise în școală, dar Patriarhul ia, în Sinod, surprinzând Ministerul Cultelor, hotărârea catehizării școlilor…”.

Înțelegem din acest text faptul că timpul în care s-a bucurat de liniște din partea autorităților Patriarhul Justinian, nu l-a pierdut în van ci a încercat să elaboreze diferite metode de contracarare a posibilelor atacuri care pot veni din partea statului ateu.

O altă măsură inteligentă am putea spune a Patriarhului Justinian este faptul că a lăsat impresia că ierarhia este controlată de stat pentru ca la nivelul parohiilor să se poată face o catehizare amplă a credincioșilor și o întărire a vieții Bisericii prin participarea liberă la actele de cult.

După o păstorire zbuciumată, patriarhul Justinian și-a găsit odihna veșnică în 1977, lăsând în urmă o moștenire la care toți reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române se vor raporta într-un fel sau altul.

Vom încheia aici expunerea despre Patriarhul Justinian Marina, însă pot fi amintite mult mai multe evenimente din cursul păstoriri sale. Am dorit să expun doar câteva idei generale care au o legătură directă cu tema lucrării de față.

Concluzionând putem spune: „… prin tot ce a făcut, Patriarhul Justițiam, a salvat Biserica. Rămâne să vedem prețul plătit. Este exclus să nu fi știut, ceea ce știa toată lumea și mai ales Securitatea, că în mănăstiri și schituri își găseau adăpost și nemulțumiți de regimul comunist de ocupație din România și răzvrătiții. Prin Justițiam Marina, Biserica Ortodoxă a continuat să rămână o instituție importantă în România postbelică…”.

Următorii doi patriarhi Iustin Mărășescu și Teoctist Arpașu au încercat să aibă relații normale cu statul dar nici de această dată nu s-a reușit, de cele mai multe ori au existat relații tensionate între stat și Biserică, reprezentate de decretul 410, interzicere vieții publice a Bisericii și încerca de o face să devină pur formală. Cu toate aceste încercări Biserica a știut totdeauna să își formeze duhovnicește credincioși întărindui în credință și oferindu-le totdeauna sprijin atât duhovnicește cât și material pe căi străine de cunoștința regimului comunist.

2.2.3. Asistența socială și confiscarea proprietăților cultelor

Asistența socială a constituit în decursul istoriei una dintre cele mai importante domenii de activitate ale Bisericii. Este absolut necesar să menționăm faptul că toți patriarhii amintiți mai înainte s-au ocupat de această misiune, însă cu precădere trebuie amintit Justițiam Marina. Acesta aflându-se în demnitatea de ierarh al Moldovei reușește, cu prețul de a fi acuzat de colaborare cu partidul, să ajute pe toți cei afectați de război, aducând ca exemplu pe Sf. Vasile cel Mare. Împlinind prin toate acestea atât porunca milei creștine cât și misiune prin exemplul personal. Patriarhul a căutat prin orice mijloace să intre în legătură directă cu credincioșii prin intermediul clericilor, pentru a putea să le ofere o catehizare corespunzătoare ca ei la rândul lor să devină cateheți și ducă exemplul milei și al misiuni creștine mai departe.

În ceea ce privește deposedarea Bisericii de bunuri „… pe 3 august 1948 se emitea Legea învățământului (Decretul 175) prin care este scoasă religia din școală. Decretul 176, dat în aceeași zi, impunea trecerea în proprietatea statului a bunurilor care au servit la întreținerea acestor școli… Din patrimoniul posedat de B.O.R. în 1948, astăzi nu a mai rămas decât puțin peste 35 %. Biserica a fost deposedată după 1948 de aproape 50.000 de hectare de teren arabil, a fost deposedată de clădiri, școli, spitale etc…”

Din toate acestea reiese foarte clar dorința de monopol a statului asupra tuturor mecanismelor prin care Biserica încerca să își ajute membrii și totodată să își facă simțită prezența în spațiul public. Cu toate acestea Biserica a reușit să treacă peste acest moment greu iar prin organismele sale a căutat soluții pentru noile provocări la care era supusă.

2.3. Acțiunile Securității asupra clerului și credincioșilor

O strategie comunistă, gândită foarte bine, venea și solicita patriarhului să pensioneze ierarhii bătrâni (care de cele mai multe ori erau cei care criticau noul regim) pentru pune în locul lor alți ierarhi mai tineri și cu viziuni „democratice”, vasali noului regim.

2.3.1. Preoții ortodocși în închisorile comuniste

Odată cu instaurarea comunismului în țara noastră sute de preoți au fost arestați, anchetați, torturați și deportați în Siberia pe motiv că se împotrivesc noului regim și catehizează populația atrăgându-le atenția asupra pericolului ce se instaurase în țara noastră.

Preoții ortodoxi alături de credincioși lor au constituit masa cea mai marea de deținuți politici sau a celor care erau internați în lagărele de muncă.

Pentru a sprijini această afirmație cităm următorul text:

„… S-a practicat din partea statului comunist o politică de „capitulație” însoțită de presiuni și obediență silită: arestarea și internarea unor ierarhi, ulterior supunerea lor la un regim de distrugere fizică la Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat etc. Această suferință se va împleti cu suferințele imaginabile ale studenților teologi în laboratorul de reeducare de la Pitești, cu execuțiile a zeci de preoți ortodocși și cu regimul de muncă (12 ore) în brigăzile preoților de pe șantierul morții, Canalul Dunăre – Marea Neagră. Dar dincolo de suferința și îndurarea celor mai cumplite umilințe și torturi, Biserica s-a aliniat dintru început Mișcării Naționale de Rezistență ce a acoperit întreg teritoriul național, cu numele unor preoți luptători ca Ion Drăgoi, Ion Constantinescu, Ion David, Nicolae Andreescu, Șușman și, mai ales, al arhimandritului stareț al mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu, care s-au implicat direct în rezistența armată a poporului nostru și și-au dobândit veșnicia cu prețul vieții lor…”.

Acest text reliefează cel mai bine conștiința misionară a biserici de catehizare și întărire a credincioșilor pentru a putea rezista ispitei ateismului care le era pus înainte spre a gusta din el.

Trebuie menționat faptul că majoritatea preoților și credincioșilor au avut ca motiv de acuzare slujirea lui Hristos, aceștia sunt circa 150 de care nu se mai știe absolut nimic, apoi sunt sutele de mii de preoți care datorită torturilor au murit imediat ce au fost eliberați.

Concluzionând putem spune că Poporul Român a reușit prin martiriul acestor preoți să își păstreze credința strămoșească și să insufle credincioșilor prin exemplul personal model de rezistență împotriva ateismului agresiv la care erau supuși.

CAPITOLUL III

MĂRTURIE ȘI MĂRTURISITORI

3.1. Situația Bisericii Ortodoxe Române după 1945

Începând cu a doua perioadă a secolul XIX începe să se simtă un amestec al politicului în viața publică a biserici.

Pornind de la constituția din 27 martie 1938, art. 8 care „… interzicea preoților de orice rit și credință religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locașurile destinate cultului, cât și în afară de ele…” , observăm faptul că preoții nu se implicau în viața politică.

Începând cu anul 1944 Partidul comunist găndește o strategie de încercare de destabilizare a Bisericii și încercare de cooptare a unor clerici în partid. În consecință comuniștii au hotărât: „… Partidul comunist român, ca și aliații lui, considerau că libertatea religioasă poate fi acordată doar preoților progresiști, nu și celor reacționari…”. Cu alte cuvinte preoților care acceptau noul regim și militau pentru a facilita instaurarea lui, aceia primeau anumite privilegii. În acest sens a fost creeată Uniunea Preoților Democrați din România pentru a atrage cât mai mulți clerici în această capcană.

Un an mai tărziu 1945 la 6 martie găsim un raport foarte interesat cu privire la situația bisericii:

„… Viator-Dudu Velicu spune că: Biserica Ortodoxă Română se conduce după Sfintele canoane și legile sale, în perfect acord cu legile Statului. Biserica avea la acea dată următoarele legi mai de seamă: 1. Legea și Statutul pentru organizarea BOR, din 6 mai 1925, cu modificările făcute articolelor 19 și 21 din 1936. 2. Legea pentru organizarea clerului militar (M. Of. nr. 627 din 22 martie 1937). 3. Regulamentul pentru alegerea și constituirea organelor reprezentative și executive în parohiile, protopopiatele și eparhiile din Patriarhia Română (M. Of. nr. 213 din 15 septembrie 1937). 4. Regulamentul pentru executarea construcțiilor de biserici, capele, clopotnițe, case parohiale, atenanse, reparațiuni, transformări etc., pentru uzul Bisericii Ortodoxe Române (M. Of. nr. 79 din 5 aprilie 1937)…”. Cu alte cuvinte Biserica prin organismele sale legiuitoare a reușit să blocheze pentru un moment acest atac menit să ispiteacă credincioșii dar în special clericii, de a fi partizani ai noului regim.

3.1.1. Clerul, arestările si epurarea ierahiei

Preoții erau considerați ca reminiscențe fasciste și prin urmarea se impunea o epurare a clericilor și teologilor considerați indezirabili. Cu toate aceste atacuri, noua structură politică, nu risca a nu primi în guvern sau în organizațiile politice preoți. Conducerea PCR și-a stabilit un adevărat program politic, după evenimentele din august 1944, în a atrage, în rândurile Uniunii Patrioților, transformată mai târziu în Partidul Național Popular, numeroși preoți, în special din zonele rurale.

În Frontul Național Democrat, în Uniunea Preoților Democrați, în Uniunea Patrioților existau mulți preoți, în general proveniți de la legionari, în frunte cu Constantin Burducea și Valerian Zaharia.

Cei care dețineau portofolii importante în noile structuri ale puterii, de la Vasile Luca și Ana Pauker până la Teohari Georgescu, doreau să lichideze ceea ce ei considerau „cuibare reacționare” în special în Ardeal. Așa cum preciza Cristian Vasile, „reprezentanții regionali comuniști întâmpinau o rezistență cu totul specială cu precădere în două centre urbane din sudul Transilvaniei: Brașov și Sibiu” (aici se găsea și reședința Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, cu vestita sa Academie Teologică Andreiană, un adevărat simbol al românismului, la fel ca și Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de la Blaj).

În vara anului 1945, în cercurile bisericești, atât în Regat, dar mai ales în Transilvania, circula zvonul cu privire la epurarea unor prelați, dar și clerici ardeleni. În contextul dorinței unei curățiri politice, s-a ajuns la adoptarea unor legi ale epurării, care doreau o verificare a tuturor instituțiilor, inclusiv cele bisericești.

Vasile Luca considera că rămășițele fasciste „sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de Stat, Biserica, școala și ternimând cu mentalitatea otrăvită a poporului”.

Preotul Grigorie Pișculescu (Gala Galaction) personalitate marcantă a culturii teologice era inclus în listele cu scriitorii care „ar fi capitulat în fața fascismului, trecând în lagărul dușmanilor poporului român”.

S-a dorit ca și clerul să fie implicat în lupta politică. Intenția Partidului Comunist era vădită de a implica, mai ales în anumite zone ale țării, clerul în politică. În Oltenia conducerea PCR, prin reprezentanții regionali a căutat să-i atragă în partid și să-i folosească împotriva partidelor istorice.

Clericii care criticau regimul politic nu aveau la ce se aștepta decât la verificări, arestări și detenții pe perioade mai scurte sau mai lungi.

Arestări masive au avut loc, încă din anul 1945 în toate zonele țării. Studii și lucrări recente au scos în lumină faptul că mii de preoți ortodocși, ca de altfel și greco-catolici, romano-catolici sau pastori ai unor biserici protestante au suportat regimul de detenție.

O notă din 15 mai 1947 a SSI, pusă recent în lumină de către Cristian Vasile, arăta situația îngrijorătaore a arestării preoților: „Clerul este îngrijorat de arestările de preoți care s-au făcut în ultimul timp, după afirmațiile făcute de unii din rândurile lui. Se spune că la Ministerul de Interne se află închiși un număr de 80 de preoți, care trăiesc în condițiuni grele, atât din punct de vedere alimentar, cât și igienic. Majoritatea preoților arestați sunt din numărul acelora care au fost în Transnistria ca deservenți la diferite parohii. Se crede că sunt iminente noi arestări”.

Arestările s-au intensificat în anul 1948. Organele de securitate erau din ce în ce mai iritate la intervențiile patriarhului Justinian Marina privind eliberarea clericilor arestați. La 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian cerea tuturor eparhiilor tabele cu clericii arestați, ceea ce a dus la întocmirea unei evidențe înaintată de către Patriarhie Ministerului Cultelor.

Ajungând aceste date la Direcția Generală a Securității, aceasta a intreprins investigații la nivelul întregii țări, care s-au soldat cu următoarele constatări: intervenția patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”.

Abia în anii 1963 și 1964 regimul comunist, în contextul schimbărilor interne, dar mai ales a presiunilor internaționale, a trecut la eliberarea deținuților politici, inclusiv a preoților. Eliberarea deținuților politici a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176/1964, decrete care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, și despre care nu se știe prea mult în ceea ce privește conținutul lor.

Încă din primăvara anului 1945, în cercurile bisericești, se vorbea de o iminentă epurare a ierarhiei, în special a ierarhilor ardeleni, dintre care primul vizat era mitropolitul Nicolae Bălan, al Ardealului. Nu există însă un document sigur în această privință, document care să probeze o intenție clară a autorităților comuniste de a-l înlătura. Fuseseră deja înlăturați mitropoltul Bucovinei de sud, Tit Simedrea și cel al Olteniei, Nifon Criveanu. Fără îndoială, primul ministru Petru Groza, ca deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, din 1911 și până la moartea sa petrecută în anul 1958, era un suport pentru mitropolitul Nicolae Bălan.

O notă informativă a SSI, semnată de informatorul „Viator”, identificat sigur astăzi cu Dudu Velicu, la 10 august 1945, arăta faptul că mitropolitul Bălan și episcopul Aradului, Andrei Magieru, se aflau pe lista ierarhilor epurabili.

La 15 februarie 1946, un raport politic al sursei „Barbu”, foarte probabil același Dudu Velicu, propunea vacantarea tuturor scaunelor ierarhice cu arhierei în vîrstă de peste 70 de ani. Între aceștia se număra și Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Lucian Triteanu, episcopul Romanului, Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos, Veniamin Pocitan, vicar la Patriarhie și Ilarion Băcăuanul, vicar la Roman. Se constată că vacantările ar fi dus la ocuparea scaunelor ierarhice de către arhierei devotați noului regim.

O campanie calomnioasă s-a organizat, prin presă, pentru determinarea retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaunul mitropolitan al Iașilor. „Tribuna Românească” , în mod constant, prin pana lui Alexandru Olteanu, îl acuza pe mitropolit de complicitate la furtul unor obiecte din palatul mitropolitan, în perioada anilor 1940-1942.

Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 30 mai 1947, va „rezolva” sfârșitul mitropolitului Irineu Mihălceascu și al episcopilor: Cosma Petrovici și Lucian Triteanu.

În articolul 7 al Legii se prevedea că: „Arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții Bisericii Ortodoxe Române deveniți improprii funcțiunii lor, din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor putea fi puși în retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului conform al unei Comisii speciale, primind o sumă egală cu salariul gradului respectiv, fără altă indemnizație, având însă dreptul de îngrijire și întreținere într-una din mănăstiri pe tot timpul cât locuiesc în mănăstire. Comisiunea specială de mai sus va fi alcătuită din: un delegat al Ministerului Cultelor, ca președinte, care va putea fi și medic, un magistrat delegat al Ministerului Justiției și un delegat al Sfântului Sinod. Comisiunea va lucra și lua hotărâri în majoritatea membrilor”.

Episcopul de Oradea, delegat al Sinodului în Comisie, nu a putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. El însuși va fi mai târziu pus în retragere, la 5 octombrie 1950, cu domiciliu forțat la mănăsatirea Cheia. Alături de el, înainte de 1950 și după acest an, au fost epurați, prin pensionare următorii ierarhi: Efrem Enăchescu, Arhiepiscop al Chișinăului și Mitropolit al Basarabiei; Vasile Lăzărescu, mitropolitul Timișoarei; Visarion Puiu, mitropolit al Transnistriei, caterisit la 28 februarie 1950; Emilian Antal, locțiitor al Mitropoliei Bucovinei; Partenie Ciopron, episcop al Armatei; Policarp Morușca, locțiitor de episcop al Maramureșului; Teodor Scorobeț, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului; Pavel Șerpe, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

3.1.2.Partidul Stat și Biserica Ortodoxă Română – Poliția politică și slujitorii Altarului

Pentru impunerea ordinelor de la Moscova și atragerea poporului la structurile politice care ascultau de dispozițiile comuniste, exponenții noilor idei politice au dorit pătrunderea unor oameni noi, cu „vederi progresiste”, în toate instituțiile de stat, inclusiv în Biserică. Motivul oficial era acela de înlocuire a oamenilor vechi, care fuseseră în timpul regimului antonescian, prin decretul-lege privind purificarea administrației publice, publicat la 9 octombrie 1944.

Considerați fasciști, hitleriști sau legionari, oamenii vechi trebuiau schimbați, pentru a face loc celor care, într-un fel sau altul, făcuseră dovada obedienței față de partidul comunist.

Însă toate acestea au fost posibile numai cu ajutorul unor preoți care, din oportunism, aveau să treacă de partea noii orientări politice, care se impunea pe plan politic tot mai mult. Mai exact este vorba despre acei „preoți democrați" care aveau să se organizeze, la 12 aprilie 1945, în „Uniunea Preoților Democrați”, sub conducerea fostului legionar, mai nou comunist, – preotul Constantin Burducea – ministrul Cultelor în guvernul Groza, ridiculizat de către contemporani cu distihul: „Burducea, când cu steaua, când cu crucea”.

De fapt, mai toți membrii acestei noi organizații erau foști activiști legionari, care trecuseră de partea partidului comunist, în urma apelurilor liderilor acestuia din urmă. Numărul lor a fost foarte mic, mulți abandonând activitatea în această organizație. A existat totodată și o puternică opoziție din partea preoților neimplicați în politică, dar care aveau sentimente anticomuniste.

În discursul său, preotul Burducea susținea că Frontul Național Democrat (gruparea care unea forțele politice obediente ) „a întins Bisericii Ortodoxe mâna caldă, sinceră și hotărâtă de prietenie și colaborare”. Același vorbitor anunța că „va începe epurarea în rândul clerului pentru însănătoșirea vieții religioase, însăși pentru triumful democrației”. Ceea ce a și început să facă, în temeiul legii de purificare, prin publicarea unei prime liste de funcționari din Ministerul Cultelor, printre care se aflau și mulți preoți.

Treptat, preoții „democrați” aveau să activeze și prin alte anexe ale partidului comunist: „ARLUS”, „Uniunea Patrioților” (transformată ulterior în PNP), „Apărarea Patriotică”, iar după instaurarea regimului de „democrație populară" (partidele s-au unificat și au intrat în PMR) au activat în sindicate.

Metodele folosite pentru îndepărtarea „dușmanilor poporului" erau dintre cele mai diverse: dovada că persoana respectivă făcuse politică „legionară” sau participase, în orice fel, la războiul împotriva Uniunii Sovietice; impunerea unei alte conduceri în cadrul unei instituții prin sindicat; ridicarea în funcție după ce se făcuse dovada unei participări active în cadrul partidului comunist sau a unei grupări politice obediente. Totodată se încerca și folosirea structurilor bisericești în acțiunile de propagandă inițiate de partidul comunist.

Un prim exemplu, care îl aducem în discuție, este cel din Episcopia Dunării de Jos, unde episcop era Cosma Petrovici, iar vicar era episcopul Antim Nica. Mai exact, conform unei declarații din 22 martie 1950, dată de preotul econom Dumitru Istrate, aflăm că după sărbătorile Paștelui din 1946, în cadrul Consiliului Eparhial (unde erau prezenți numai „preoții democrați": Theodor Stoica și Dumitru Istrate, „preoții reacționari" lipsind), printre corespondența urgentă era și o adresă de la „Apărarea Patriotică, prin care se cerea să se designeze un conferențiar, îndrumător, pentru organizarea filialelor de apărare patriotică în jud. Covurlui, pe parohii", al cărei vicepreședinte al regionalei era Theodor Stoica.

Surprinderea a fost la cei doi consilieri atunci când episcopul Cosma a afirmat: „Nu este chiar așa de urgentă”, la care s-a adăugat și „sugestia” vicarului Antim Nica: „Apărarea Patriotică este un avort al comunismului de proveniență jidovească. Așa că nu vă prea grăbiți, mai ales că comunismul va proceda ca în Rusia, distrugând complet Biserica Creștină”. Astfel, s-a finalizat inițiativa celor doi consilieri progresiști „cu adâncul regret, de a nu fi putut reuși obiectul inițiativei mele”, potrivit celor spuse de preotul Stoica.

Mai mult, conform notei dată de „V. Haralambie”, la 6 iunie 1949, privitoare la „clarificarea situației” de la Episcopia Galaților, aflăm că: „Antim Nica refuză să discute cu reprezentantul Sindicatului preoțesc, preotul Teofan Stănescu, exprimându-se că va termina „cu această bombă de minciună”, după ce va organiza episcopia. De asemenea, a interzis preoților Tudorel Popa și Piroșca Neculai să participe la corul Sindicatului funcționarilor publici din Galați”. Iar pentru intimidarea episcopului și pentru a-l determina să accepte cererile Sindicatului „în ziua de 14 aprilie organele de securitate din Galați au ridicat de la sediul Episcopiei din Galați o serie de broșuri cu caracter subversi”.

Tot în cazul Eparhiei de Galați de evidențiat ar mai fi câteva surse privitoare la impunerea și manifestarea unor preoți democrați în administrația episcopală. Așadar, avem exemplul preotului Dimitrie Istrate de la parohia Sf. Vineri din Galați, care „recomandat de către forurile politice competente în înțelegere cu trimisul Ministerului de Culte, P.S. Lt. Antim Nica, a binevoit a cere delegarea mea ca Consilier Referent la secția Ad-tiv bisericească”. În continuare, același preot afirma că: „mă înșelasem în ceea ce spusesem în cuvântul meu la instalare și în referatul meu înregistrat de episcopie la Nr. 1778/948, „ce conducător spiritual avem”. Același Episcop, cu aceași mentalitate autocrată.

Episcopul Antim Nica îl punea în acest post mult râvnit pe preotul I. Georgescu, „ce făcea parte din echipă și care nu se prezentase la post, deși județeana îl invitase în repetate rânduri să ia postul în primire”, pentru ca ulterior, același episcop să-l așeze pe „un alt trădător al echipei noastre preotul Titus Ionășescu, parohul parohiei Sf. Sofia din Galați”, precum se exprima semnatarul documentului. Ultimul preot, probabil că refuzase să mai depună activitate în partid și astfel era considerat „trădător” de către preotul râvnitor în activitatea progresistă din Galați.

În ultimul rând, postul va fi ocupat de „preotul C. Tătaru, parohul parohiei Sf. Împărați din Galați, care potrivit legiuirilor nu poate fi preot și referent”. De ce nu putea ocupa postul în viziunea preotului demis? Pentru că, adăuga el, preotul Tătaru „a fost conducătorul frățiilor de cruce legionare și spiritual al Seminarului Sf. Andrei din Galați unde se practica pe scară mare legionarismul". Desigur că ultima informație trebuie verificată, deoarece în astfel de situații se putea exagera sau chiar inventa orice.

Din acest document putem desprinde o serie de aspecte importante, care ne ajută să înțelegem situația dificilă în care se afla Episcopul „reacționar” Antim Nica. Astfel, vedem că preotul mai sus amintit ocupase postul de consilier referent cultural pe linie de partid – deosebit de important, deoarece în primul rând se ocupa de tipăriturile și învățământul coordonat de conducerea eparhială. Apoi, acuză „tirania monarhică episcopală” instaurată de Antim Nica, dorind probabil o „democrație” până și în aparatul de conducere și de slujire din Biserica lui Hristos. Nu în ultimul rând, afirmația că preotul Tătaru nu putea să ocupe postul de consilier, datorită activității sale „legionare”, care suntem de părere că trebuie verificată.

Rămânând la Galați, în aceeași ordine de idei se încadrează evenimentul din 16 martie 1948 de la Episcopie, în care episcopul Antim Nica îl apostrofa pe inspectorul de la Ministerul Cultelor, preotul Fârșeroțu, pentru persoana impusă într-un post de protopop: „…Acesta este protopopul pe care mi l-ați pus, care nu vrea să se achite de îndatorirea ce o are de a însoți pe episcop în toate ocaziile la faptul că nu-l însoțisem într-o seară la o slujbă bisericească care se oficia la biserica Sf. Nicolae între orele 7-9”.

Continuând discuția s-a ajuns la afirmația informatorului că „protopopul are și datoria ca să țină legătura cu autoritățile publice și că nu ar avea timp să fie în orice moment alături de episcop. La aceasta episcopul a răspuns textual: „Întâi bisericescul și pe urmă politicul”. La auzul acestor cuvinte, inspectorul Fârșeroțu a intervenit în discuție și i-a spus episcopului: „Nu Prea Sfințite, întâi politicul și apoi bisericescul. Aceasta este lozinca timpului și așa trebuie să facem”.

De aici, denotă cum „preotul democrat”, impus pe linie de partid, într-un post de protopop, trebuia să-l supravegheze permanent pe episcop, mai puțin atunci când trebuia să meargă la cursurile serale de partid, neglijând de multe ori îndatoririle de slujitor al lui Hristos. Pe de altă parte, interesantă este și replica inspectorului Fârșeroțu, care pe lângă faptul că era preot subclasa latura religioasă, scoțând în evidență politica partidului, conform „lozincii timpului”.

Tot privitor la infiltrarea elementelor progresiste în structurile de conducere ale Bisericii este varianta conducerii comitetelor parohiale de către „preoți democrați”. Astfel, conform notei din 20 ianuarie 1950, aflăm că episcopul Antim Nica cerea secretarului de partid pe județ să acorde „întreaga libertate acestor comitete pentru a-și desfășura nestingherite propaganda lor religioasă”, deoarece erau conduse de „preoți democrați”.

Însă, în realitate, conform observației biroului din finalul notei (făcută de ofițerul de securitate care primise nota), se spunea: „Cele afirmate de episcopul Antim Nica tov-ului secretar, cum că comitetele parohiale sunt conduse de preoți democrați aleși de el sunt neîntemeiate, întrucât episcopul duce o întreagă campanie împotriva preoților progresiști și înlăturarea acestora din posturi, aceasta dovedindu-se și cu ocazia arondărilor parohiale, când au fost puse pe primul plan parohiile cu preoți progresiști și săraci”.

Privitor la infiltrarea ideilor comuniste în rândul monahilor, de tulburare a trăirii călugărești se referă nota DGSP din 6 noiembrie 1948 unde se spune cum: „Arhimandritul Melchisedec, stareț al mănăstirii Neamț a afirmat că îi este foarte greu să facă față obligațiilor oficiale și de a permite ca la mănăstire să se activeze pe linia Arlusului, sindicală și a Frontului Plugarilor”.

Mai târziu, după evenimentele din Polonia și Ungaria din toamna anului 1956, care au zdruncinat lagărul socialist, securitatea înăsprește măsurile de supraveghere și urmărire a cultelor religioase, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române. Regimul Dej se vede pus în situația de a controla situația prin intensificarea măsurilor de urmărire, crescând rolul și activitatea organelor de represiune. Această intensificare „s-a reflectat în principal printr-un control mult mai strict al populației, realizat prin supravegherea tuturor cetățenilor cu ajutorul informatorilor, a căror utilizare a fost regândită. Rezultatul imediat l-a constituit anihilarea principaleleor grupuri armate care încă mai rezistau în munți”.

Descoperirea recentă în Arhiva CNSAS a unui fond care cuprinde materiale interesante privind reforma activității Securității și dat publicității, s-a putut constata noile metode utilizate în supravegherea și urmărea destabilizatorilor regimului comunist. Materialul care cuprinde luările de cuvânt, în cadrul unei Conferințe naționale, cu toți șefii securității, ale lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne și ale lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, surprinde virulența limbajului și tonului folosit de către cei care conduceau securitatea, spre a întări securitatea care reprezintă „arma ascuțită a dictaturii proletare”.

Cercetătorii CNSAS au scos în evidență, în repetate rânduri, că „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securității, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societății”.

Una din metodele de perspectivă ar fi fost compromiterea acestor culte, prin acuzarea că sunt infiltrate de legionari, pentru ca finalizarea urmăririlor să fie justificată din punct de vedere legal. Cercetătorii George Enache și Adrian Nicolae Petcu, sesizează într-unul din studiile sale că acuzația de legionarism prindea și era ca o respizație „gură la gură” pentru supraviețuirea filajelor și urmăririlor.

Astfel, acuzația, adusă celor pe care îi va aresta Securitatea, peste un an, era: „ești legionar pentru că ești teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. Drăghici era obsedat de această acuzare: „Mulți tovarăși se întreabă cum îndrăznesc legionarii să intre în mănăstiri. Intră, fiindă aceștia au contingență cu cei din mănăstiri și aceasta fiindcă și ei, călugării, sunt niște păcătoși și mulți dintre ei legionari și știți doar că corb la corb nu-și scoate ochii. Tagma aceasta bisericească trebuie insistent urmărită, să vedem ce fac ei mai ales”.

Ideile lui Drăghici erau susținute de către Plenara CC al PMR, din luna iulie 1957, care atrăgea atenția: „ sprijinului permanent acordat de partid și guvern pentru întărirea organelor MAI cu cadre din rândul partidului, nivelul politic și profesional al majorității lucrătorilor MAI a crescut, iar ca urmare se constată o îmbunătățire generală a muncii operative”.

3.2. Spiritualitatea ortodoxă în timpul comunismului

În „Sinteza evenimentelor importante în problema cultului ortodox în cursul lunii septembrie 1948”, întocmită de DGSP, se arată îngrijorarea organelor de teroare din România față de practicarea rugăciunii în mănăstirile de lângă București, care de altfel constituiau și repere de rezistență anticomunistă a unor ierarhi retrași din funcții de conducere de către regimul comunist. Astfel se spunea: „Cele 200 de călugărițe de la mănăstirea Pasărea sunt conduse de Magdalena Pencu, la mănăstirea Țigănești sunt 250 de călugărițe, iar la Ciorogârla 80 de călugărițe având ca stareță pe Stavrofilia Ionescu. Mănăstirile sunt supravegheate de Arhiereul Pavel Șerpe, delegat de Justinian cu această muncă. Cu toată încrederea de care se bucură Arhiereul Șerpe la Justinian, din mai multe semnalări rezultă că el s-ar folosi de această situație grație căreia a creat în sânul călugărițelor de la mănăstirile respective centre de rezistență ale Bisericii și credinței lui Cristos”.

O altă situație ce deranja organele de partid era cea de la praznicele împărătești sau hramurile unor mănăstiri. De pildă, în anul 1950, de Înălțarea Domnului (18 mai), hramul mănăstirii Neamț, „au participat cca 8000 credincioși veniți din diferite județe ca: Baia, Suceava, Câmpulung, Roman, Iași, Bacău și Neamț”. Sărbătoarea a fost atât de mare încât „credincioșii au început să se adune de la data de 15 mai a.c., iar până la data în care s-a început hramul, au vizitat mănăstirile din raza jud. Neamț”, care nu puteau fi decât Agapia, Văratec, Bistrița, Secu, Sihăstria, mai ales ultimele două care depindeau de marea lavră.

Mai mult, „de la data de 15 la 18 mai a.c., slujbele religioase au fost oficiate cu un deosebit fast, în scopul de a atrage cât mai multă populație la aceste ceremonii”, pentru ca „în ziua de 18 mai a.c. când a avut loc hramul mănăstirii, pe lângă preoții și călugării acesteia au mai luat parte și Mitropolitul Rusan Sebastian de la Iași, Episcopul Teofil Herineanu din Roman, Episcopul Emilian Antal, director al Seminarului monahal de la mănăstirea Neamț, precum și profesorii Arhierei ai acestui seminar. Au mai participat, de asemenea, fostul Episcop al Armatei, Partenie Ciopron, în prezent stareț al mănăstirii Sf. Petru și Pavel din Huși. Numărul mare al credincioșilor veniți la acest hram se datorează tocmai faptului că participarea neobișnuită a Episcopilor menționați mai sus a fost anunțată credincioșilor”.

De marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domului (15 august), într-un studiu al DGSP asupra activității slujitorilor din Biserica Ortodoxă Română, din data de 20 august 1950, se spune cum în multe locuri manifestările religioase au fost contracarate, cum a fost la mănăstirea Tudor Vladimirescu, jud. Tecuci, împotriva organizației „Oastea Domnului”. Însă, la aceste măsuri au contribuit și organele locale de partid, prin „sfaturile populare”, care „au programat manifestații culturale interesante și bine puse la punct în aceeași zi, ca la Moisei și Izbuc, jud. Someș” și în consecință „mulți credincioși au părăsit slujba pentru a vedea serbările”. Cu toate acestea unii ierarhi au participat la prăznuirea unor hramuri din eparhiile lor, „pentru a le da mai multă solemnitate: la Miercurea Ciucului, Nicolae Bălan al Ardealului, la Tismana-Gorj, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, la Rohia-Someș, Nicolae Colan al Clujului și Arhiereul Partenie Cipron, la Putna-Rădăuți”.

Însă, renașterea vieții monahale nu era posibilă fără o inițiativă arhierească, ceea ce s-a și făcut de altfel în Moldova și Oltenia cu binecuvântarea patriarhului Justinian. Gândindu-ne la Moldova, aici patriarhul Justinian, încă din 1949, i-a poruncit Părintelui Cleopa Ilie, care îl aprecia foarte mult, să plece cu un grup de 30 de monahi de la Sihăstria la mănăstirea Slatina – Suceava, „pentru a înnoi viața duhovnicească de acolo”. Aici, Părintele Cleopa a pus „în bună rânduială sfintele slujbe de zi și de noapte și Sfânta Liturghie. A rânduit, de asemenea, spovedania săptămânală, școala monahală pentru frați și viață de obște după modelul Sfântului Teodor Studitul”. La această mănăstirea aveau să se închinovieze protosinghelul Petroniu Tănase, ierodiaconul Antonie Plămădeală, arhimandritul Dosoftei Moraru, protosinghelul Gherontie Bălan, monahul Agaton Sandu Tudor și ieromonahul Arsenie Papacioc.

Noua orânduire spirituală de la Slatina este prezentată și într-un document a DRSP Bacău, din 1950, unde se arată contribuția Părintelui Cleopa pentru înflorirea acestui așezământ. Nota amintește de pravila care se face, culminând chiar cu: „În timpul cât nu sunt slujbe, biserica nu tace. Se citește în permanență Psaltirea, de către călugării de rând. Cei care citesc noaptea nu mai merg la utrenie (…). Maslu în fiecare zi și acatiste în fiecare zi; de posturile care se țin în zilele de luni, miercuri și vineri, cu o singură masă în zi, în postul mare complet, chiar și fără apă și nu se face absolut nimic decât cu blagoslovenie, nici măcar focul, care se face numai cu foc din candelă; de disciplină, prin care toate lucrurile sunt ale obștii, iar în chilii nimeni nu are voie să intre dintre străini, mărturisirile făcându-se vineri; de conducerea mănăstirii care este exercitată de consiliu, starețul supunându-i-se întru-totul acestuia; de poporul care vine la mănăstire – credincioși care vin chiar din București, evrei, comuniști, funcționari ai statului, dintre care partidul din Mălin l-a avertizat pe stareț că are informatori în biserică”.

Iar în această situație, Părintele Cleopa „a fost rânduit de Mitropolia Moldovei să supravegheze și să îndrume viața duhovnicească a mai multor mănăstiri din împrejurimi: Putna, Moldovița, Râșca, Sihăstria și schiturile Sihla și Rarău, după modelul Mănăstirii Slatina”. Ulterior, în anul 1951, patriarhul Justinian dorea să înnoiască viața monahală și în mănăstirea Neamț, propunându-i Părintelui Cleopa să strângă 70 de călugări de la Slatina și Sihăstria, însă s-a revenit asupra acesteia, probabil la presiunile securității – prin Ministerul Cultelor. Mai mult, după o anchetă la securitatea Fălticeni, Părintele Cleopa va fi nevoit să se retragă în munți (a doua oară), împreună cu părintele Arsenie Papacioc, în perioada 1952-1954.

Concluzionând putem spune că asupra Bisericii prin Partidul comunist s-a abătut o mare prigoană, prin care se încerca să politizeze aparatul administrativ Bisericesc pentru al supune noi puteri politice. Biserica însă a fost foarte vigilentă iar Dumnezeu a rânduit în fruntea Acesteia oameni capabili care au reușit prin diferite mijloace să mențină în rândul poporului și al clerului flacăra ortodoxiei aprinsă.

3.2.1. Îndrumarea clericilor în anii comunismului

Într-o privire de ansamblu asupra cursurilor preoțești găsim că au fost inițiate de patriarhul Justinian, în anul 1949, pentru împrospătarea zelului misionar al slujitorilor Bisericii lui Hristos, pentru o relație mai strânsă între preoți și patriarh, cel care îndruma corabia credinței în vremurile grele impuse de regimul comunist.

Primele cursuri de îndrumări misionare s-au ținut în localul Institutului Teologic de Grad Universitar din București (fostul Seminar Central), cu începere din ianuarie 1949, unde pentru 60 de zile au participat 522 preoți din Moldova, Oltenia, Muntenia și sudul Bucovinei. Deschiderea a fost făcută personal de patriarhul Justinian, cu participarea ministrului de la Culte, Stanciu Stoian și a rectorului Institutului, diacon Nicolae Nicolaescu. Fiind o noutate pentru învățământul teologic și pentru pregătirea preoților, de-a lungul cursurilor au fost prezente mai multe fețe bisericești: Sebastian Rusan al Sucevei, Andrei Magieru al Aradului și Iosif Gafton al Râmnicului și Argeșului, pentru ca în Duminica Ortodoxiei (prima duminică din Postul Mare), patriarhul Justinian să fie prezent la împărtășirea acestor cursanți.

S-au ținut 84 de conferințe, dintre care 66 cu caracter teologic pastoral, iar 18 cu caracter social, la care s-au adaugat conferințe cu subiecte variate, în cadrul ARLUS – ului, precum și vizionarea mai multor filme documentare.

A doua serie de cursuri de îndrumări misionare ale preoților s-a desfășurat tot la Institutul Teologic din București și s-a deschis la 4 mai 1949 în prezența patriarhului Justinian, al lui Ion Nistor – consilier tehnic în Ministerul Cultelor, al rectorului Nicolae Nicolaescu, a corpului profesoral și a celor 500 de preoți cursanți din aceleași zone enumerate mai sus.

Slujba a fost oficiată de episcopul Efrem Enăchescu, directorul Internatului Teologic. Cu această ocazie au fost consemnate și publicate discursurile participanților la această solemnitate. De aici, se pot desprinde o serie de aspecte necesare înțelegerii acestei importante chestiuni. Astfel, delegatul ministrului Stanciu Stoian, profesorul Ion Nistor, era de părere că: „Prea Fericitul Patriarh și Sf. Sinod au înființat aceste cursuri pentru a lămuri tagma preoțească asupra marilor transformări prin care trecem și pentru a îndruma slujitorii altarului, să se apropie cu toată sinceritatea de poporul muncitor”.

Iar patriarhul Justinian: „Am ascultat cu mulțumire sufletească cuvântul P.C. rectorului Nicolaescu, care a arătat în ce spirit profesorii și preoții înțeleg să lucreze în aceste două luni de trăire împreună în Institutul Teologic, și îmi place să observ că atmosfera ce se creează în timpul lucrului de aici este din ce în ce mai prielnică, de a produce în sufletele tuturor acea primenire binefăcătoare, acea îmbunătățire duhovnicească (…); aș dori să atrag luarea aminte tuturor, asupra caracterului exact pe care trebuie să-l aibă cursurile noastre. Ele nu trebuie să aibă caracter prea intelectualist, cum poate mulți din noii veniți ar fi înclinați să creadă”, pentru că „grija noastră la aceste cursuri trebuie să se îndrepte asupra activității pastorale a preoților noștri, activitate care să se desfășoare după metodele cele mai potrivite și mai apropiate de înțelegerea poporului”.

Tot patriarhul, susținea: „ca o părere a noastră, în ceea ce privește predica noastră, cateheza noastră și orice sfat și îndrumare dată credincioșilor noștri, socotim că ele trebuiesc concentrate în scopul de a învăța pe credincioșii noștri rugăciunea (subl. aut.), deci să cunoască cultul nostru, să-l învețe și să-l practice în toate împrejurările în care preotul oficiază”. Ca atare, „să ne întoarcem deci la practicile Bisericii din primele veacuri, când poporul trăia învățătura lui Hristos, în cântările și psalmii de rugăciune și de laudă adresați lui Dumnezeu și când Apostolii, cu puțină pregătire intelectuală, dar cu focul sfânt al credinței în Hristos, încălzeau, mângâiau și câștigau pentru Hristos sufletul neamurilor însetate după trăirea cu Dumnezeu”.

Ulterior, în același an, aveau să se deschidă cursuri de îndrumare la Arad (1 mai), unde au participat 110 preoți din mitropolia Banatului. Deschiderea a fost făcută de I.P.S. Vasile Lăzărescu și P.S. Andrei Magieru, iar cursurile au fost ținute de profesorii de la Institutul Teologic din Cluj, în localul fostei Academii Teologice din Arad. Apoi, la Sibiu (19 mai), deschiderea a fost oficiată de I.P.S. Nicolae Bălan și au participat 89 de preoți din Arhiepiscopia de Alba-Iulia și Sibiu, profesorii Institutului Teologic din localitate, ținând cursurile.

Odată intrate în rutină aceste cursuri de îndrumare ale preoților aveau să fie legiferate, pentru o permanentizare a lor, alături de alte prevederi relative la slujitorii BOR. Astfel, avea să apară „Regulamentul pentru numirea și transferarea clerului din parohii, examenele de capacitate, definitivare, promovare și selecționare pentru Capitală, ale diaconilor și preoților din Biserica Ortodoxă Română”, aprobat și votat de Sfântul Sinod al BOR la 28 februarie 1950 și aprobat de Ministerul Cultelor, de către ministrul Stanciu Stoian, prin decizia 32.233 din 29 septembrie 1950.

Conform art. 8, din amintitul regulament, la aceste cursuri participau toți diaconii și preoții după 5 ani de activitate pastorală, prezența fiind obligatorie. Cursurile se țineau după o programă care se alcătuia anual de către Serviciul învățământului religios al Sfântului Sinod și aprobată de Patriarh sau Sinodul Permanent (art. 9).

După terminarea cursurilor clericii trebuiau să susțină două examene: unul oral cu temă de apărare a Ortodoxiei și cu verificarea cunoștințelor privitoare la Sfânta Scriptură; iar al doilea scris și practic, ce consta într-o predică, o cateheză, o chestiune de legislație sau administrație bisericească, sectologie și practică liturgică (lit. a și b, art. 10). Înscrierea la examen se făcea prin prezentarea unui caiet cu 100 schițe sumare de predici și altul cu 100 cateheze (art. 11). Toate acestea erau susținute de profesorii Institutelor Teologice din țară, în funcție de caracterul examenelor și de specificul provinciilor metropolitane.

Prelegerile erau înaintate Sfântului Sinod spre publicare în revista „Studii Teologice” (art. 20). Începutul și durata acestor cursuri erau stabilite de Patriarh sau Sinodul Permanent (art. 21). Deci, regulamentul avea prevederi pentru cursuri numai de ordin teologic, nimic politic, iar programa era aprobată de Patriarh sau Sinodul Permanent, probabil de cele mai multe ori numai de capul BOR.

Privitor la aceste cursuri, interesant este faptul că regulamentul ce stabilea coordonatele acestora, avea să fie pus în aplicare imediat după aprobarea și votarea de către Sfântul Sinod la 28 februarie 1950, deși nu fusese aprobat de Ministerul Cultelor. Informația o avem din discursul vicarului patriarhal Theoctist Botoșăneanu la deschiderea celei de a VI-a serii de preoți la cursurile de îndrumare misionară: „Dacă în cele cinci serii, programul cursurilor a avut un caracter mai mult teoretic, acest nou program înlătură teoreticul și pune accentul în chip covârșitor pe caracterul practic al cursurilor”.

Mai mult, aplicarea noului regulament a alarmat organele de securitate, după cum aflăm dintr-un referat din data de 29 aprilie 1950, întocmit de locotenentul Dobreanu M., în care spunea că: „La deschiderea seriei a VI-a, ce a avut loc în ziua de 19 aprilie 1950, Patriarhul și-a impus un program de conferințe absolut cu caracter mistic religios, deși Ministerul Cultelor înaintase tabelul cu programul conferințelor, printre care erau și unele cu caracter politic, pe care Patriarhul nu le-a admis”.

Ca atare, cei de la Culte s-au sesizat, probabil la intervenția securității – rețeaua informativă funcționa – și astfel s-a ajuns în situația în care „… tov. Ministru Stanciu Stoian a stat de vorbă cu Patriarhul mai multe ore în șir, după care au ajuns la o înțelegere ca în program să se introducă și o parte din subiectele fixate de Ministerul Cultelor”, precum susține ofițerul de securitate în referatul său. Cu toate acestea, același locotenent de securitate arată în continuare cum „caracterul general al cursurilor a rămas cel fixat de Patriarhul Justinian. Preoții sunt nevoiți a face slujbe și rugăciuni cca. 5 ore pe zi, lucruri pe care le cunosc încă din seminarii, iar restul programului este compus din prelegeri teoretice teologice”.

Toate acestea sunt întărite de cele cuprinse într-un alt referat al DGSP din data de 13 iunie 1950, în care se spune: „Marți 6 iunie a.c. a avut loc închiderea festivă a cursurilor misionare, seria a 6-a, care s-a terminat cu o masă comună la care, în afară de profesorii și elevii (sic) care au participat la această serie, au fost prezenți și cei doi vicari patriarhali Teoctist Arăpașu și Antim Nica. În legătură cu seria a 6-a de cursuri de îndrumare preoțească, preotul Cășaru Ștefan, protopop în Brăila a afirmat următoarele: «Observându-se încă din prima săptămână, absența conferințelor cu caracter politic, o delegație de preoți s-a prezentat la rectorul Nicolaescu, cerând modificarea programei cursurilor și introducerea unor subiecte de orientare politică și socială, în spiritul vremurilor noi». Li s-a răspuns vag, că cererea lor nu poate fi satisfăcută, deoarece programul a fost întocmit de Sf. Sinod cu titlul de experiență”.

Rămânând la documentul din 29 aprilie 1950, interesant mai este aspectul privitor la fostul vicar patriarhal Partenie Ciopron. Spunem fostul pentru că în urma „ieșirii” sale de la deschiderea seriei a V-a a cursurilor de îndrumare a preoților, acesta avea să fie destituit din funcție. Probabil că nu acesta a fost motivul atitudinii statului comunist față de el, dar a fost hotărâtor, precum ne încredințează și nota informativă dată de sursa „Noel”, în data de 18 februarie 1950: „În cancelariile Patriarhiei (…) se spune că vicarul Partenie Ciopron va fi demis din postul său, pentru cuvântarea ținută la deschiderea cursurilor de îndrumare a preoților din seria a V-a”.

Părerea ne este întărită de referatul locotenentului Dobreanu, amintit mai sus: „La deschiderea seriei a V-a, Patriarhul a trimis în locul său pe fostul vicar patriarhal Partenie Ciopron. Acesta, în cuvântarea sa de deschidere, nu numai că nu a vorbit politic, dar a atacat direct regimul democrat, dând a înțelege preoților cursiști că rostul cursurilor de îndrumare este de a-i învăța pe preoți cum să se camufleze în vremurile de azi”.

Despre acest „incident” mai aflăm din nota din 1 februarie 1950, unde există un rezumat la discursul marelui episcop. Printre altele, în amintitul document se spune: „Când văd acest mare sobor de preoți, îmi vin în minte cuvintele adresate de Mântuitorul ucenicilor săi, când le-a spus: „În lume necazuri veți avea. Iată eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Păziți-vă de oameni, că vă vor da în judecata soboarelor și vă vor duce înaintea dregătorilor și veți fi urâți din pricina mea. Va veni vremea când oricine vă va ucide, să i se pară că duce slujba lui Dumnezeu (…). Biserica de pretutindeni este pusă și ea la mari încercări. Și Biserica noastră este pusă de asemenea la încercare. De aceea, conducerea a ținut seamă de aceste lucruri și, pentru ca preoții să poată face față tuturor încercărilor și situațiunilor grele, în care este pusă, a înființat aceste cursuri»”. Aici, desigur se găsește și aluzia la un viitor război, la care mulți români credeau că se va declanșa, cu ajutorul americanilor, împotriva sovieticilor. De altfel, tema războiului este prezentă în mod constant în discursul episcopului Partenie Ciopron, fapt care va determina destituirea acestuia din funcția de vicar patriarhal și exilarea lui la mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Dar nu aceasta este singura „ieșire” a fostului episcop militar, deoarece la fel procedase la deschiderea cursurilor seriei a IV-a, din data de 4 noiembrie 1949, discurs care cu toată cenzura, în mare parte a fost publicat în revista BOR. De pildă: „… în vremurile ce le străbatem, când în toată lumea au loc mari prefaceri sociale, când situația după războiul ultim încă nu s-a limpezit complet, când se pun aproape zilnic atâtea probleme spre rezolvare, este de la sine înțeles că cei ce îndeplinesc un rol în viața socială, trebuie să fie santinelă la datorie, având și pregătirea trebuitoare. Iată rostul acestor cursuri de îndrumare la care ați fost chemați, cucernici părinți (…). Să fim mereu în pas cu vremea. Orice greutate care ne va sta în cale s-o înlăturăm prin tactul și înțelepciunea noastră, prin răbdarea noastră și prin afirmarea cu hotărâre neclintită a doctrinei creștine, care a străbătut victorioasă peste veacuri și care va rămâne de-a pururi biruitoare până la sfârșitul veacurilor”.

Mai mult decât atât, pe lângă episcopul Partenie Ciopron care nu a vorbit „politic”, locotenentul Dobreanu semnala în referatul său și manifestarea lui Nicolae Popovici, episcopul Oradei: „Numai după o săptămână de la deschiderea seriei a V-a, patriarhul a pus să vorbească, în locul preoților de la cursuri, pe episcopul Nicolae Popovici al Oradei, cunoscut cu dese manifestări antidemocratice. Acesta, în cuvântarea sa a dat a înțelege că în RPR a început războiul contra religiei și deci preoții să se pregătească pentru a înfrunta pe dușmanii lui Dumnezeu cu sacrificiul vieții lor".

Împrejurările în care episcopul Nicolae de Oradea s-a manifestat cu „îndrăzneală”, după cum considera sursa „M. Stănescu” la 11 februarie 1950, au fost în cadrul festivității prilejuite de prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi (30 ianuarie), patronii Institutului Teologic din București. De fapt, vlădica Nicolae nu a fost „pus vorbească” de patriarhul Justinian, ci în cadrul serbării, fiind prezent, a ținut un discurs în care a amintit dialogul dintre guvernatorul păgân Modestus și Sf. Ierarh Vasile cel Mare, aluzie la exponenții comunismului, respectiv ierarhii Bisericii. Rezultatul a fost neașteptat, deoarece „cei prezenți în sală au explodat în aplauze furtunoase”, situație ce i-a încurajat și pe cei prezenți, profesori, consilieri, să compare cele spuse de prelatul ardelean cu discursul episcopului Partenie Ciopron, de la deschiderea seriei a V-a de cursuri de îndrumare. Toate acestea s-au întâmplat în situația în care patriarhul Justinian fusese chemat, împreună cu ministru Stoian, la Gheorghe Gheorghi-Dej.

Același episcop și în aceleași circumstanțe avea să se manifeste ostil regimului comunist. Astfel, în timpul agapei, amintind de centenarul nașterii poetului Mihai Eminescu, vlădica Nicolae a rostit: „Să-l privim pe Eminescu așa cum este întreg, măreț. Să ne gândim la perspectiva geografică cuprinsă în toată măreția ei în poezia lui Eminescu. Ce măreție, ce splendoare, ce perspectivă geografică curată! Tineret să învățați poeziile lui Eminescu ca rugăciunile, iar doinele lui (referindu-se la „De la Nistru pân` la Tisa”) ca imnurile sfintelor cântări”. Desigur că aici episcopul martir se gândea la rapturile teritoriale săvârșite de sovietici în vara lui 1940 și după terminarea războiului.

În concluzie, ofițerul de securitate susținea în referatul său: „Întrucât caracterul inițial al cursurilor de îndrumare a fost schimbat complet (…) și sunt utilizate ca un centru bun de propagandă antidemocratică camuflată, opinăm ca aceste cursuri să fie întrerupte”.

Cu toate acestea, cursurile de îndrumări misionare au continuat, ba mai mult regulamentul privitor la cler, cu toate prevederile sale, a fost aprobat de Ministerul Cultelor, după ce fusese pus în aplicare de Biserică. Și în continuare, chiar dacă Departamentul Cultelor a încercat impunerea unor conferințe cu caracter politic în cadrul acestor cursuri, preoții cursanți la examinare au preferat mai mult temele teologice, și nu cele „politice”. Afirmația ne este întărită de un pasaj dintr-un referat al DGSP privitor la activitatea BOR în prima jumătate a anului 1950, datat 20 august. Astfel, printre altele, se spunea: „La examenele seriei a 7-a de preoți, care au urmat cursurilor de îndrumare ale Institutului Teologic, din cele 110 subiecte de predici și cuvântări, date de comisia I-a pentru preoții din Eparhiile Olteniei și Ungro-Vlahiei, nici unul din candidați nu a tratat subiectele de actualitate: Cuvântare despre înfrățirea muncitorilor cu țăranii, Cuvântare la 23 august, căutând să ia mai ales subiecte mai puțin compromițătoare, de preferință teologice”.

Pe de altă parte și examinatorii reprezentau o problemă pentru securitate și partid. De pildă, în Nota din 1 iulie 1949 se exprima temerea informatorului că episcopul Antim Nica, locotenent la Galați și Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei, erau șefi de comisii de examinare a preoților „chemați la curs pentru însușirea ideologiei marxist-leniniste” (seria a IV-a), deși acești vlădici fuseseră „semnalați” în multe ocazii ca „legionari”.

Mai edificatoare este situația de la examinarea preoților din seria a V-a, unde cele trei comisii erau conduse de episcopii Iosif Gafton, Teoctist Arăpașu și Antim Nica, informatorul precizând că acestea au fost întocmite de patriarhul Justinian, excluzându-i pe Justin Moisescu, Nicolae Chițescu, Gheorghe Moisescu și rectorul Nicolae Nicolaescu, considerați drept „politruci” ai Institutului Teologic din București.

Până în 1952, cursurile s-au ținut la București, Sibiu, Cluj și Arad, între 1952-1962, la București și Sibiu (un timp și la Curtea de Argeș), din 1962 la Curtea de Argeș, iar din 1971 numai la București.

În documentul, din 18 aprilie 1952, redactat de Centrul de Studii din cadrul Departamentului Cultelor, în scopul evidențierii diferențelor metodologice și de conținut al cursurilor preoțești de la Sibiu și București, descoperim desfășurarea acestora. În mare observăm că durata acestora era de 30 de zile la Sibiu și 45 de zile la București. Tematica conferințelor era în trei categorii: social-religioase, cetățenești și religioase. Dacă în prima se țineau discursuri cu probleme ce vizau Biserica din Rusia sau Uniația din Ardeal, în a doua categorie profesorii de la Institutele teologice trebuiau să susțină și prelegeri cu caracter strict politic și cu nuanțe istorice. De multe ori, conferințele care trebuiau susținute de diferiți profesori, erau cenzurate de Departamentul Cultelor, la sugestia marelui său colaborator – Direcția Securității Statului. De pildă, într-o notă informativă din 28 martie 1959, dată de sursa „Cantor”, aflăm că, într-o discuție între Pavel Șerpe, directorul centrului de îndrumări misionare de la Curtea de Argeș și asistentul Mircea Chialda, profesorul „Teodor M. Popescu a fost de curând aici, la Curtea de Argeș. El a predat preoților cursiști o serie de conferințe, cenzurate de Departamentul Cultelor…”. Profesorul Teodor M. Popescu era urmărit de Securitate, în mod permanent din 1958, atunci se înțelege și poziția celor de la Culte față de prelegerile profesorului în cauză. Însă această metodă probabil că se permanentizase, după cum documentul din 29 aprilie 1950, amintit mai sus, ne lasă să înțelegem.

În schimb categoria religioasă, îndrăznim să spunem că era bine așezată, cu o tematică bogată ce pornea de la reperele hristologice, eshatologice și pastorale din teologia paulină, până la diferențele doctrinare dintre Ortodoxie, catolicism și protestantism, chestiuni totdeauna discutate și însușite spre o formare cât mai cuprinzătoare a preotului slujitor.

În ceea ce privește diferențele dintre programele celor două centre misionare, dealtfel scopul referatului amintit, acestea încep cu cele privitoare la categoria temelor religioase. Vedem că la București și Curtea de Argeș studiul preoților se apleca și asupra Evangheliilor sinoptice, a celei după Ioan, a epistolelor sobornicești cu ideile sociale și a învățăturii creștine despre om, probabil un contraargument la ideologia materialistă propovăduită de Partid.

După conținut, tematica religioasă era majoritară la București (44, 73 %), față de Sibiu care ocupa doar un sfert din totalitatea programei. Mai mult, la București temele cu caracter social-religios și cetățenesc erau în minoritate, față de situația de la Sibiu.

Pe de altă parte, seminariile aferente studiilor și cele speciale, acolo unde preotul putea discuta liber, sunt în număr precizat și bine definite la București, punându-se accent pe partea practică a slujirii: cântare, omiletică, liturgică.

Între concluziile trase de funcționarii Departamentului Cultelor se remarcă avantaje nete ale Bucureștiului în privința tematicii religioase abordate de profesorii și preoții cursanți. Mai mult, se evidențiază și dezamăgirea organelor statului pentru neparticiparea acestor preoți la ședințele unor organizații cu nuanțe culturale sau sociale, direcționate de partid.

Însă partea finală este cea mai interesantă deoarece, redactorii referatului în discuție propun ca în urma comparării celor două programe „să se alcătuiască un proiect de program unic sau aproape unic pentru toate centrele de îndrumare (…), eventual cu colaborarea Direcției de Studii” din Departamentul Cultelor. Aceasta reprezenta o ocazie prin care Departamentul să-și șteargă dezamăgirea și să încerce ca prin redactarea unei noi programe să introducă și o serie de prevederi pe linia partidului.

Conținutul și diferențele acestea se pot justifica numai datorită politicii duse de patriarhul Justinian, pentru trecerea Bisericii prin greaua perioadă impusă de regimul comunist. Dacă aceste cursuri au fost inițiate de el, pentru trezirea la slujirea sfântă a preoților, din politicianismul impus de sistemul comunist, acestea, în schimb, aveau să fie discutate și de multe ori cenzurate (prin interzicerea și impunerea unor cursuri) de către Departamentul Cultelor. În cazul Bucureștiului, unde chiriarh era însuși Patriarhul conținutul și perioada acestor cursuri era evident mai mare, față de Sibiu unde arhipăstor era venerabilul mitropolit Nicolae Bălan, care era atât de șicanat de organele de Securitate.

Însă, cu toate condițiile de desfășurare al acestora, impuse de Departament (de fapt de Securitate, organele de la culte fiind doar instrumentul prin care lucra în „mod oficial”), patriarhul Justinian nu a omis să încurajeze preoțimea în misiunea sa de slujire adevărată lui Hristos și nu formalistă, ritualistă, precum se exprima în cuvântul de deschidere a cursurilor, seria a XXXVIII-a, de la Curtea de Argeș, din 15 martie 1962: „…O preoție nelegată de viață este o preoție ritualistă. De aceea am atras întotdeauna atenția preoților să nu se limiteze numai la îndeplinirea îndatoririlor lor sacramentale, ci să fie alături de năzuințele și de nevoile credincioșilor lor (subl. aut.)(…). Am sfătuit pe preoți ca, cercetând Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, să culeagă de acolo tot ceea ce ne îndeamnă la strădanie pentru îmbunătățirea vieții credincioșilor noștri, semenilor noștri”, iar pentru aceste cursuri, cu aceeași ocazie: „Sunteți aici lângă Mănăstirea Argeșului și vă aflați în timpul Postului Mare; folosiți acest prilej ca să fiți cu toată inima și cu tot gândul la cele duhovnicești, uitând de cele pământești, pentru ca să sporiți și în smerenie, dragoste, evlavie și orice virtute. Ajutați-vă și fiți pilde de preoție vie și adevărată”.

În concluzie la intervenția noastră pentru acest subiect, credem că relevant este următorul pasaj dintr-un raport al DGSP din 1950 despre „Atitudinea Patriarhului Justinian”: „În cadrul Institutului Teologic din București a inițiat cursuri de îndrumare misionară, lăsând să se înțeleagă că sunt cursuri de îndrumare politică, în realitate se fac cursuri de teologie sacră după vechiul calapod. Chiar când subiectele conferințelor sunt democrate, prin discuțiile de la sfârșitul lor, nivelul democratic al acestor discuții se pierde. S-a discutat de multe ori, aproape o oră după o conferință a preotului Vintilescu, dacă preotul când se îmbracă în veștminte, pune mai întâi mânecuțele s-au brâul. Iar, când vreun preot accentuează lucrarea democrației, cum a fost cazul cu preotul Ulpiu Petrescu, sala apostrofează, silind pe cel în cauză să renunțe la cuvânt. Aceasta se întâmplă pentru că profesorii, chiar când sunt de bună credință, atacă problemele incorect, neavând ei educația politică făcută la vreunul dintre partidele democratice sau trecutul lor politic apăsându-i, nu-i lasă să vadă problemele just”.

3.2.2. Profesori de Teologie Ortodoxă în închisori

Nichifor Crainic, teologul, gânditorul și poetul creștin mult încercat în această viață pământească, o mare personalitate a perioadei interbelice. Alături de marile personalități ale epocii: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, a fascinat generații întregi.

Născut la 12 decembrie 1889 la Bulbucata-Ilfov, cu numele de Ion Dobre, a fost profesor la Facultatea de Teologie de la Chișinău și mai apoi la București, unde a înființat Catedra de Ascetică și Mistică. Poet eseist, ziarist, om politic, va colabora la prestigioase reviste din țară, două conduse chiar de el: Calendarul și Gândirea (1926-1944), fiind principalul animator al gândirismului tradiționalist. Ca om politic a fost Secretar general în Ministerul Cultelor și Artelor (1926), deputat de Vlașca (1917) și Ministru al Propagandei Naționale (1940-1941), Menbru al Academiei Române în 1940, în locul lui Octavian Goga. În anul 1945 a fost exclus din Universitate și condamnat la închisoare pe viață, s-a predat în 1947 și a fost eliberat după 15 ani, de la Aiud, în aprilie 1962.

Frăția Ortodoxă Română l-a omagiat la data de în Aula Palatului patriarhiei Române. După 23 august 1944 pentru Nichifor Crainic a început să vină calvarul.

În toamna aceluiași an, refugiat la Sibiu unde se afla familia sa, află din jurnale despre arestarea sa, deși era încă liber. Se va refugia la mănăstirea Sîmbăta, prin intermediul unui călugăr, fost student, care cu siguranță era părintele Arsenie Boca, unde va rămîne pe timpul lunilor ianuarie-februarie 1945. Aici a luat legătura cu preotul Dumitru Stăniloae, profesor la Academia teologică din Sibiu, care i-a solicitat să revadă textele traduse din Filocalie, mai ales din punct de vedere literar. Crainic mai traduce aici, „Exercițiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola” la rugămintea lui Arsenie Boca, care dorea a cunoaște și a ști comentariile lui Crainic.

Înclus în lotul jurnaliștilor va fi condamnat, prin Sentința nr. 2, din 4 iunie 1945, dată de Tribunalul Poporului din București, la „detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război”.

Ministrul Justiției de atunci, Lucrețiu Pătrășcanu, i-a admis rejudecarea procesului, dar după aproape un an de zile, ministrul fiind el însuși acuzat de naționalism și arestat, procesul a fost suspendat.

Crainic n-a rezistat mult timp pribeag. I-a cerut preotului Ioan Sămărghițan din Cerghid, unde se refugiase, să-l denunțe. Se va preda în ziua de 24 mai 1947. În timpul detenției sale a trecut pe la Ministerul de Interne, penitenciarele: Văcărești, Jilava, Aiud, unde a „petrecut” timpul cel mai mult. Aici a stat în condiții de exterminare.

Crainic notează în Memoriile sale regimul prin care a trecut, bolile care l-au chinuit, foamea pe care o îndura, cruntele bătăi pe care le primea de la gardieni sau de la reeducați.

A fost grațiat de restul pedepsei, în ziua de 24 aprilie 1962. Aceasta i-a fost soarta „celui dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o într-o formăimpunătoare atențiunii generale a lumii intelectuale” cum îl aprecia, în anul 1040, părintele Dumitru Stăniloae.

Cel care în caracteriza atât de frumos pe profesorul Crainic, devine foarte repede, el însuși, prigonit.

Personalitate proeminentă a culturii române și universale, a teologiei ortodoxe și a creștinimului întreg, părintele Dumitru Stăniloae, rămâne valoarea de simbol a Bisericii noastre.

Despre personalitatea covârșitoare a „patriarhului teologiei românești” s-a scris mult și frumos. S-a scris de suflet și pentru suflet, evocându-se, atât de către personalitățile culturii laice cât și de cele bisericești, calitățile sale și opera sa. Opera sa este din ce în ce mai mult tradusă în limbi străine și atent studiată în teze de licențe dar mai ales de doctorat, în țară și în străinătate, în universități ortodoxe sau de alte confesiuni. O analiză atentă a activității ilustrului profesor s-a realizat în timpul Congresului Internațional de Teologie „Acad. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae”, organizat de către Facultatea de Teologie Ortodoxă „ Justinian Patriarhul” din București în colaborare cu Patriarhia Română, la palatul Patriarhiei din București.

Din opera sa nu trebuie excluși oamenii, pentru că înainte de toate, părintele Stăniloae a format caractere și valori teologice, atât la Sibiu cât și la București unde a avut posibilitatea formării doctorale a multor tineri. A format o adevărată școală de teologie ortodoxă.

După studiile de licență și de doctorat în teologie la Cernăuți, trimis de vrednicul mitropolit Nicolae Bălan, în străinătate, la studii de specializare pentru Dogmatică și Istoria Bisericească, la Atena (1927-1928), Munchen și Berlin (1928-1929), a fost numit profesor suplinitor la Catedra de Teologie Fundamentală, Dogmatică și la Limba Greacă, în anul 1929, și apoi, în anul 1932, profesor provizoriu, la Academia Teologică „Andreiană din Sibiu”. Activitatea la catedră, ca rector al Academiei și, în același timp, la Telegraful Român, a fost remarcabilă. Intrigile unor colegi, care vor continua și ei activitatea la București, au făcut ca ilustrul profesor să părăsească Sibiul, în anul 1946.

Până de curând, se scria că în acest an Dumitru Stăniloae a demisionat din funcția de rector al Academicie „Andreiene”, funcție deținută din anul 1936.

De curând, părintele Mihai Săsăujan descoperă, în arhiva mitropolitană din Sibiu, o scrisoare-memoriu adresată de mitropolitul Nicoale Bălan primului ministru, de atunci, Petru Groza. Din cuprinsul ei reiese faptul că profesorul Dumitru Stăniloae a fost obligat să demisioneze, la presiunile politicului și ale colabo-raționiștilor noului regim.

Iată cum se adresa primului ministru mitropolitul: „…Am ascultat de dorința ce mi-ați arătat-o prin scrisoare și prin dese comunicări ce mi le-au adus de la Domnia Voastră consilierii pr. Liviu Stan și pr. Spiridon Cândea, de a schimba pe pr. Dumitru Stăniloae din fruntea Rectoratului Academiei teologice „Andreiene”. Am ezitat mult de a face acest pas, pentru că era plin de ingratitudine față de un profesor distins, un teolog de rar talent și de un bărbat respectat de tot clerul Bisericii noastre. Am făcut schimbarea cu sufletul îndoit, dar văzând consecințele de astăzi, vă mărturisesc că regret a o fi făcut: părintele D. Stăniloae a plecat de la Academia teologică „Andreiană” lăsând în urma sa un gol pe care cu altul nu-l pot umplea. Tot clerul nostru, cu mine în frunte, regretă această pierdere ce o îndurăm prin plecarea de la noi a păr. Stăniloae. Din cazul acesta, scot concluzia că nu e bine să se amestece bărbații politici în asemenea chestiuni și nu e bine să asculte conducătorii Bisericii de asemenea inmixtiuni”.

În aceste condiții părintele profesor Dumitru Stăniloae se prezintă la Facultatea de Teologie din București, unde concurează pentru un post de profesor la catedra de Ascetică și Mistică, la data de 11 noiembrie 1946. Din comisie faceau parte profesorii: Ioan Gh. Savin, ca președinte, și ca membri: Cicerone Iordăchescu, Orest Bucevschi și Ioan Gh. Coman. În Referatul întocmit, membrii Comisiei subliniau următoarele: „Această activitate științifică este evidențiată, în primul rând, de cele peste 24 de lucrări din domeniul științei teologice publicate de Pr. Prof. D. Stăniloae în decursul anilor 1929-1946. Aceste lucrări, unele din ele traduceri, altele, și cele mai multe, originale, se caracterizează prin spiritul de adâncă pătrundere cu care sunt alese, privite și tratate problemele, prin bogata lor documentare științifică, ca și prin aleasa ținută literară, în care ele sunt prezentate. Referindu-se la probleme din aproape toate domeniile teologiei: istoric, practic și sistematic, scrierile păr. D. Stăniloae vădesc practic o pronunțată înclinare și preocupare pentru problemele mistico-ascetice… Din acest fapt rezultă că la Pr. D. Stăniloae Mistica și Ascetica nu sunt preocupări întâmplătoare și marginale, ci ele formează aproape o permanență a studiilor și preocupărilor sale științifice”.

În privința activității organizatorice, membrii comisiei subliniau: „se evidențiază din faptul că părintelui i s-a încredințat timp de zece ani conducerea Academiei Teologice din Sibiu, al cărei Rector a fost din anul 1936 până în anul 1946. În acest timp și sub rectoratul dânsului Academia Teologică din Sibiu a făcut mari progrese, nu numai în domeniul didactic, prin înmulțirea catedrelor și materiilor de învățământ, și ridicarea Academiei la rangul de Facultate ca și în cel gospodăresc, prin mărirea capacității de primire a studenților în Internatul Academiei. Datorită acestor merite părintele a fost distins cu cele mai înalte ranguri onorifice pe care Biserica le acordă preoților de mir, merituoși, conferindu-i gradele de Stavrofor și Protoiereu. Pentru toate aceste merite, științifice, didactice și organizatorice, credem că Pr. Prof. D. Stăniloae, titularul catedrei de Dogmatică de la Academia Teologică din Sibiu, propunem să fie chemat prin numire ca profesor titular al catedrei de Ascetică și Mistică la Facultatea de Teologie din București, în conformitate cu prevederile art. 64, pct.1, alin. 2, Sfinția sa fiind „profesor titular în învățământul superior, la o catedră de altă specialitate decât cea vacantă, dar având lucrări de valoare și o activitate susținută în specialitatea catedrei la care i se face chemarea”.

Din anul 1948, când Facultatea devine Institut Teologic de grad Universitar, părintele Stăniloae a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică. Aici a depus o intensă activitate didactică și științifică. Un accent important l-a pus pe formarea de tinere caractere, mai ales, într-o perioadă destul de dificilă pentru neam și țară.

În timpul activității la Institutul Teologic din București, părintele profesor a colaborat la volumele de Teologie Dogmatică și Simbolică, manual pentru Institutele Teologice, vol. I și II, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958, (în total 1005p.). Pentru prima dată se recunoaște contribuția părintelui Stăniloae la această Teologie Dogmatică în studiul La Théologie dogmatique dans l’Eglise Orthodoxe Roumaine des origines à nos jours, din volumul De la Théologie Orthodoxe Roumaine. Dès origines à nos jours, publicat de către Institutul Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1974. Studiul este semnat atât de părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae, cât și de preot prof. dr. Isidor Todoran, prof. dr. Nicolae Chițescu, ambii coautori ai volumelor din 1958, la care se adaugă și preot lect. Ioan Ică. Se precizează în studiu că: „Le R.P.D. Stăniloae est également un des auteurs du Manuel de théologie dogmatique et symbolique (1958) remarquable par la profondeur de ses analyses”.

Profesorul Nicolae Chițescu, colegul său de Catedră și unul dintre semnatarii manualului din 1958, în studiul privind Catedra de Teologie Dogmatică de la Facultatea de Teologie din București, dedicat centenarului Facultății noastre, în anul 1981, alături de părintele Dumitru Radu, nu menționează între lucrările părintelui Stăniloae și capitolele redactate pentru menționatul manual.

Într-un studiu dedicat părintelui teologiei românești, în volumul Prinos de cinstire, părintele Dumitru Radu precizează această contribuție: „Cunoașterea lui Dumnezeu în Ortodoxie; Ființa și lucrările necreate ale lui Dumnezeu; Deosebiri interconfesionale asupra antropologiei (în vol. 1) și: Aspectele esențiale ale operei de Răscumpărare în concepția ortodoxă; Doctrina ortodoxă despre raportul natură și har; Doctrina ortodoxă și catolică despre condițiile subiective ale întrupării în expunere comparativă; Doctrina protestantă și ortodoxă despre condițiile subiective, în expunere comparativă; Doctrina ortodoxă despre Biserică și unele subcapitole (în vol. II)”.

Același profesor, fost ucenic al părintelui Stăniloae, precizează și motivația pentru care s-a omis numele părintelui Stăniloae dintre colaboratorii volumelor: „Capitolele, din acest manual universitar de teologie dogmatică și simbolică, care nu menționează între coautorii săi pe Părintele profesor Dumitru Stăniloae, aflat atunci în închisorile comuniste ca deținut politic, au la bază aceeași coordonată patristică și ilustrează dimensiunea ontologică și personalistă a învățăturii ortodoxe”.

Calitatea de coautor a părintelui profesor Stăniloae la cele două manuale de Teologie Dogmatică, este întărită de un document din Arhiva Facultății noastre, Dosarul personal al Părintelui Dumitru. Este vorba de o listă biliografică, din anul 1976, întocmită în urma scrisorii trimise de către Rectorul Seminarului Teologic din Princeton, New Jersey, SUA, ca urmare a recomandării de a primi Premiul Fundației Templeton pentru progresul Religiei. Din acest motiv, părintele profesor a întocmit un memoriu, însoțit de o listă de lucrări. Lista de lucrări a părintelui Stăniloae, publicată în revista Romanian Orthodox Church News, din decembrie 1973, cu ocazia aniversării a 70 de ani de viață, a fost completată cu o serie de lucrări recente, cum le considera autorul.

În listă, acesta precizează faptul că este coautor la cele două manuale: „Pe lângă: Manualul de Dogmatică publicat în 1958-1959, în două volume, în colaborare cu alți trei profesori români, pr. prof. dr. D. Stăniloae a dat la tipar în anul acesta o Dogmatică ortodoxă în două volume, scrisă de el singur”. Pe una dintre foile de lucru, se vede intervenția scrisă a părintelui, unde completează: „Din activitatea recentă a (sublinierea aparține părintelui profesor cum se poate vedea din anexă) Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae”. Pagina respectivă o anexăm textului prezentului studiu. Este argumentul convingător să i se recunoască, măcar, și post mortem, meritul și contribuția sa la teologia dogmatică românească. Din păcate la reeeditarea manualelor la Cluj nu a fost meționat printre autori și părintele Stăniloae.

Printre sutele de licențe redactate și prezentate sub îndrumarea sa menționăm pe cele întocmite de: Stelian (Dometie) Manolache, Anca Manolache, Dumitru Radu, Boitan Florin, Andrei Scrima, Monahia Gafton Semfora, Emilian Popescu, și alții, până la arestare.

La cursurile de doctorat, Părintele Dumitru a îndrumat, atât la secția sistematică dar și la celelalte secții. A participat în multe comisii pentru acordarea titlului de doctor în teologie.