Biserica Ortodoxa In Timpul Sultanului Mahomed al Ii Lea Cuceritorul

Introducere

Prin lucrarea de față “Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea Cuceritorul” s-a urmarit aducerea la cunostința creștinilor otodocși atât istoria credinței și bisericii ortodoxe din sec.XV – XVI cât și greutățile și eforturile depuse de-a lungul anilor pentru menținerea acesteia, biserica ortodoxă fiind recunoscută prin dreapta și corecta ei învățătură. Această lucrare constituie mai degrabă o introducere pentru cei care doresc să aprofundeze cunoașterea unui trecut pe care se bazează în mare măsură realități ale prezentului.

Lucrarea are patru capitole principale și opt subcapitole așa cum se vede în cuprins:
I. Sultanul Mahomed al II-lea: Cuceritorul Constantinopolului
I.1 Viața
I.2 Imperiul Otoman: organizare, structură economică, socială și politică
II.Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman  la căderea Constantinopolului
II.1 Ofensiva otomană asupra Imperiului Bizantin

II.2 Situația Bisericii
III. Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II-lea
III.1 Urmările politice și militare ale căderii Constantinopolului
III.2 Măsurile privitoare la Biserica Ortodoxă
III.3 Relația dintre Imperiul Otoman și Biserica Ortodoxă în timpul lui Mahomed
III.4 Ghenadie al II-lea Scholarios primul patriarh sub dominația otomană
IV. Concluzii

Lucrarea își propune accentuarea cunoașterii situației Bisericii Ortodoxe în timpul schimbărilor petrecute în perioada domniei lui Mahomed al II-lea.

Astfel în primul capitol “Sultanul Mahomed al II –lea Cuceritorul Constantinopolului” se prezintă viața acestuia și realizările lui ca sultan si întemeietor al Imperiului Otoman.

În capitolul doi “Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului” este prezentată atât situția din perioada precedentă cuceririi Constantinopolului, situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Bizantin, cat și situatia Bisericii Ortodoxe în perioada imediat următoare cuceririi Constantinopolului de către otomani.

Capitolul trei al acestei lucrări aduce în prim plan urmările căderii Constantinopolului, măsurile luate de Mahomed al II –lea cu privire la Biserica ortodoxă și relația stabilită între Biserica Ortodoxă și Imperiul Otoman în timpul domniei acestuia. Este prezentată deasemenea aici o mică și succintă parte a vieții și scrierilor patriarhului Ghenadie al II-lea Scholarios, primul patriarh sub domnia otomană.

3

Introducere

În capitolul “Concluzii” sunt prezentate concluziile trase din această lucrare și anume că :

Biserica Ortodoxă a trecut de-a lungul vremii prin multe încercări, dar Dumnezeu a avut mereu grijă de ea și a ajutat la menținerea ei .

Istoria Bisericii este o parte importantă a credinței creștine ortodoxe.

În alegerea acestei perioade marcate de reperele cronologice din cuprinsul lucrării un

rol important l-a avut și fascinația exercitată de o epoca de tranziție, în care lumea bizanțului n-a dispărut cu desavârșire iar cea otomană nu s-a conturat definitiv.

Un demers centrat pe această perioadă și pe evoluțiile oglindite de istoriografie poate să pună foarte bine în evidență atât elementele de continuitate, cât și pe cele de ruptură.

Problemele comune sau specifice cu care sunt confruntați, de-a lungul perioadei definite ca obiect al prezentului studiu, autorii de istorii din Occident și din Bizanț, reclamă adesea din partea lor un răspuns de același tip, anume ideologic și propagandistic.

Pe această temă s-a scris mereu câte ceva, dar adevărul istoric este considerat o enigmă, pe care mulți scriitori și istorici renumiți s-au străduit să-l aducă la lumină.

Un excelent text despre această perioadă aparține lui Pierre Chuvin, director între 2003 și 2008 al Institutului de Studii Anatoliene din Istanbul “Limbă, obiceiuri, islamizare”.

Despre „Timpul sultanilor. De ce au cucerit turcii Constantinopolul“ scrie cu acribie și erudiție  Stephane Yerasimos, profesor la Univeristatea Paris.

Istoria Bisericii Ortodoxe în timpul sultanului Mahomed al II – lea Cuceritorul a fost descrisă de patru istorici; Laonic Chalkokondil, Ducas, Giorgios Sphrantzes și Critobul din Imbros.

Laonic Chalkokondil (Condei de aramă) era un nobil atenian, discipol al umanistului Ghemistos Pleton, captivat de Herodot și Tucidide.

Istoria sa cuprinde 10 capitole și tratează evenimentele istorice dintre anii 1298-1463, deci perioada cuceririi turcești și a căderii Constantinopolului, ajungând la cucerirea Lerinos-ului în 1463. Expunerea sa este clară, demonstrând înțelegerea faptelor istorice. În plus, nu atât Bizanțul cât Imperiul otoman este centrul expunerii istoriei sale. Trăind mai mulți ani la curtea Despotului de Moreea, el tratează detaliat procesul istoric din Peloponez care a avut mare importanță pentru istoria Imperiului bizantin din secolul al XV-lea.

Chalkokondil este important și pentru istoria noastră, mai ales pentru luptele lui Vlad Țepeș cu turcii – cum scria prof. Alexandru Elian descriind cu lux de amănunte campania lui Mahomed II contra lui Vlad Tepes din 1462, precum și activitatea fiilor lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Contemporan cu Renașterea italiană, s-a interesat și de istoria statelor apusene, precum și a Țărilor Romanești. Prof. Vasile Grecu a tradus opera sa cu titlul ''Expuneri istorice” ed. Academiei, București, 1958.

4

Introducere

Ducas este nepotul împăratului Mihail Ducas.

A fost un umanist convins și a scris în greaca populară. Opera sa, Istoria turco-bizantina (1341-1462) – editată în ediție critică de prof. Vasile Grecu, București, 1958 – prezintă dramatic căderea Constantinopolului. Istoria sa începe cu venirea pe tron a împăratului Ioan VI Cantacuzino, în 1341, devenind detaliat pentru domnia lui Baiazid, după 1389. Este important și pentru istoria noastră, dând date și asupra epocii lui Mircea cel Bătrân și a lui Dan II.

Giorgios Sphrantzes, născut în 1401, a avut o viață zbuciumată.

Opera sa are două variante: a) Chronicon minus, sigur autentică, tratând evenimentele istorice dintre anii 1413 și 1477; b) Chronicon maius tratând anii 1256-1476, contestată de unii istorici, dar apărată de alti ca V. Grumel sau G. Morovczik. În expunerea evenimentelor istorice, Sphrantzes-martor ocular al căderii Constantinopolului, – este obiectiv, respectând cronologia evenimentelor.

Interesant este faptul miraculos, descris de el, când turcii au intrat în Sf. Sofia, unii din preoți care slujeau la Sf. Altar au luat Sf. Taine și s-au îndreptat cu ele spre peretele de miazăzi; acesta s-a deschis și i-a cuprins și acolo vor rămâne până ce Sf. Sofia va fi iarăși biserică! Istoria lui Sphrantzes ne privește și pe noi.

Cronicarul Radu Popescu a cunoscut manuscrisul ''Chronicon maius'' înainte de a fi fost tipărit pentru întâia oară.

Mihail Ermodor Critobul din Imbros a fost un nobil grec, devenit ulterior biograful sultanului Mahomed II. El face o descriere detaliată a căderii Constantinopolului – deși nu a fost martor ocular – și tratează evenimentele istorice dintre anii 1451-1467.

Este important și pentru istoria noastră, vorbind de luptele lui Vlad țepeș cu Mahomed II. Ediția critică a istoriei sale a fost publicată de prof. Vasile Grecu cu titlul ''Critobuli Imbriotae, de rebus per annos 1451-1467, a Mechmete gestis,'' București, 1963.

Remarcăm și faptul că cei patru istorici principali ai căderii Constantinopolului și-au văzut opera publicată într-o nouă ediție de N. Tomadachis, sub titlul ''Ducas, Critobul, Sphrantzes, Chalkokondil, Despre căderea Constantinopolului”, Atena, 1953 (în greacă).

Există, desigur și alte descrieri ale căderii Constantinopolului de către martori oculari străini. Cea mai importanta dintre ele este cea a lui Niccolo Barbaro, Giornale dell'assedio de Constantinopoli – 1453, ed. E. Cernet, Viena, 1856.

Mircea Eliade afirma că dintre teologii Bisericii de Răsărit, singurul care a avut o influență asupra celor de Apus a fost Dionisie Pseudo-Areopagitul.1) El a scris "Despre numele divine", "Ierarhia cerească" și "Teologia mistică".

_____________________

1)Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 2, Traducere din limba franceză de Cezar Baltag, [Editura] Universitas, Chișinău, 1992, p. 155

5

Introducere

Dionisie a formulat pentru întâia dată în mistica creștină expresii ca: "neștiința divină" (privind înălțarea sufletului la Dumnezeu), "lumina supraesențială a întunericului divin", "Întunericul de dincolo de Lumină", etc.

El respinge orice atribut pentru divinitate "deoarece nu este mai adevărată afirmația că Dumnezeu este Viața și Bunătate, decât aceea că El este aer sau piatră". (Teologia mistica I, 3),
Thomas D'Aquinas, cel mai însemnat teolog catolic, îl citează pe Dionisie de aproape 1200 de ori. În urma descoperirilor făcute de un grup de istorici și teologi ai secolului XIX, s-a ajuns însa la concluzia că lucrările atribuite lui Dionisie Areopagitul, au fost de fapt scrise cu aproximativ patru sute de ani după moartea acestuia și aparțin probabil unui călugăr sirian, ceea ce a determinat pe teologii catolici să înceapă un proces de filtrare a dogmaticii lui Aquinas, pentru a îndepărta influențele lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
În momentul de față, majoritatea cercetătorilor îl consideră pe Ioan Chrysostom ca fiind cel mai recunoscut teolog din Răsărit.

În secolele VIII și IX a avut loc criza iconoclastă; criticii icoanelor se bazau în principiu pe interdicția din Vechiul Testament, în timp ce iconofilii se bazau pe funcția pedagogica a icoanelor, într-o perioadă în care biblia nu era accesibilă populației.

Teologia iconofilă cea mai sistematică este cea a lui Ioan Damaschinul, care spune printre altele: "În viață fiind, sfinții erau plini de Duhul Sfânt, iar după moartea lor, grația Sfântului Duh nu s-a îndepărtat nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor imagini". (Expunerea credinței ortodoxe)

Nicolae Iorga vorbește despre un "creștinism popular" în Europa de Est, care a rezistat interminabilelor terori ale istoriei și a creat un univers de valori religioase și artistice.
Lucrarea lui Iorga "Istoria Bisericii Românesti", deși publicată cu aproape 80 de ani în urmă, este de departe cea mai valoroasă și documentată istorie a creștinismului de pe teritoriul României.
Iorga subliniază caracterul popular al Ortodoxiei românești, dinainte de secolul XIV, când poporanii își alegeau singuri episcopii, din rândurile lor și care de cele mai multe ori nu erau hirotoniți în mod canonic de Constantinopol sau de orice altă patriarhie.2)
Nicolae Iorga , vorbind de prelungirea existenței Bizanțului după tragicul eveniment din 1453 , consideră că organizarea de stat și bisericească din Nordul Dunării și în primul rând al românilor , a continuat să fie influențată cea a fostului Imperiu Bizantin;

Despre „Epoca de aur a Sultanilor“ semnează un amplu text Robert Mantran, membru al Academiei Franceze, un distins savant turcolog.

____________________

2) Nicolae Iorga, Istoria bisericii Românesti, vol. 2, Editura Gramar, București, 1995, p.58

6

I. Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

I.1 Viața

Mahomed al II-lea s-a născut la Adrianopol, la 30 martie 1432, iar la vârsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, deși această primă domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446).

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a rămas în istorie prin cucerirea în anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievală a vremii, redenumit Istanbul, orașul a rămas in componența statului turc până în zilele noastre.

La 19 ani a revenit în poziția de lider al Imperiului, rămânând sultan până în anul morții sale, 1481.

Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrând foarte bine întinsul stat otoman.

S-a remarcat prin acțiunile sale militare. Încă din primii ani de domnie, sulpolului (n. 1432 – d. 1481)

I.1 Viața

Mahomed al II-lea s-a născut la Adrianopol, la 30 martie 1432, iar la vârsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, deși această primă domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446).

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a rămas în istorie prin cucerirea în anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievală a vremii, redenumit Istanbul, orașul a rămas in componența statului turc până în zilele noastre.

La 19 ani a revenit în poziția de lider al Imperiului, rămânând sultan până în anul morții sale, 1481.

Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrând foarte bine întinsul stat otoman.

S-a remarcat prin acțiunile sale militare. Încă din primii ani de domnie, sultanul s-a arătat a fi un bun comandant de oști.

La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punând capăt existenței Imperiului Bizantin.

În acest oraș și-a instalat capitala, dar trebuie menționat că a garantat libertatea de cult creștinilor, iar genovezii și venețienii au beneficiat în continuare de privilegii comerciale.

Cucerirea Constantinopolului în 1453 l-a transformat pe Mahomed în cel mai renumit conducător în lumea musulmană.

În următorii 30 de ani el a încercat nu numai să facă din noua capitală cel mai important și mai frumos oraș din lumea întreagă, ci și să devină, el însuși, ca urmaș al împăratului Bizanțului, conducătorul absolut al unui imperiu în plină expansiune.

Pentru a realiza acest lucru, el a început prin a distruge tot ceea ce reamintea de puterea bizantină. A ordonat uciderea oricăruia dintre grecii bizantini ce ar fi putut fi numit împărat. Apoi, flota sa a pătruns în Marea Neagră și a obligat toate formațiunile aflate de-a lungul coastei să plăteasca tribut ca o recunoaștere a supremației otomane.

Între 1454 și 1464, armatele lui Mahomed au pătruns puternic în Balcani, la sud de Dunăre, pe care o considera frontiera de nord a Imperiului Otoman în sud-estul Europei.

În 1455, Mahomed a năvălit în Serbia, anul următor a atacat Belgradul. În 1459, Serbia a fost cucerită. Sultanul a distrus și Imperiul Grec de la Trapezunt, în anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal în 1475. Mahomed a condus armate și pe teritoriul românesc (în țara Românească, în anul 1462, când nu a putut să-l înfrângă pe Vlad Țepeș, și în Moldova, în anul 1476, când a fost forțat să părăsească țara fără să-l poată înlătura pe Ștefan cel Mare de pe tron.

7

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Mohamed al II-lea nu putea lăsa nepedepsit amestecul lui Ștefan în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Pașa (Hadin Süleyman Pașa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate.

Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală cumplită. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră.

După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri. 3)

Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri.

Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează, că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă.

El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea țării și a domnului ei.Trupele otomane au reușit să distrugă părți din fortăreață, dar în final nu au reușit să o cucerească. și Suleiman a trebuit să se mulțumească doar cu jaful.

A primit apoi poruncă de la sultanul Mehmed al II-lea să pornească cu armatele sale asupra Moldovei, a cărui principe, Ștefan cel Mare, a refuzat să plătescă dări sultanului. Suleiman s-a împotrivit inițial la marșul împotriva Moldovei, deoarece trupele sale erau extenuate din cauza asediului eșuat din Albania, în plus era îngrijorat de apropierea iernii, dar nu a îndrăznit să se opună deciziei sultanului.4)

În Decembrie 1474, trupele otomane numărând cca. 100.000 de oameni au pornit de la Sofia către Moldova. Pe drum, în Țara Românească, li s-au alăturat cca. 17.000 de munteni de la Radu cel Frumos, care fusese înlocuit de Ștefan cel Mare de pe tron, cu Laiotă Basarab.

Oastea Moldovei și puținele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de domn fiind comasați cca. 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniți în ajutor și beneficiind de cca. 20 de tunuri.

____________________________

3) Colin Imber, The Ottoman Empire, 1300-1650: The Structure of Power, New York, Palgrave Macmillan, 2002. p.217

4) Emilian Popescu, Istoria și spiritualitatea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 1993, p. 111

8

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate avantajele terenului.

El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite proviziile.Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oastei otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană și să jefuiască. 5)

Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată. Există discuții în continuare în privința plasării acestui loc, considerat de cei mai mulți ca plasat în zona actualei comune Băcăoani în sudul orașului Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după conformația locului, iar celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt.

O altă ipoteză plasează locul bătăliei pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în nordul actualului oraș Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor documente.În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași.

Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească. Deoarece turcii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă.

Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oastei lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata moldovenească. 6)

Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.

____________________________

5) Barbara Jelavich, History of the Balkans, Eighteenth and Nineteenth, Paperback, 1983, p. 201

6) Mustafa Ali Mehmet, Istoria turcilor, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976, p. 145

9

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

În 1455, Mahomed a năvălit în Serbia, anul următor a atacat Belgradul. În 1459, Serbia a fost cucerită.

O incursiune a armatei otomane în Grecia a condus la preluarea Atenei în 1458 și a Moreei în 1460. Bosnia a fost anexată în 1464. În 1470, capturarea insulei Negroponte, important centru comercial venețian din zona continentală a Greciei, a provocat panică în întreaga Italie.

În final, venețienii au acceptat să plătească sultanului un tribut anual substanțial. În anul 1480, flota lui Mahomed a cucerit portul Otranto din sudul Italiei.

În 1472, a mobilizat întreaga sa armată de circa 100.000 de persoane și a învins forțele lui Uzun Hasan la Bashkent. Tratatul de pace care a urmat i-a acordat lui Mahomed controlul asupra întregii Anatolii până la râul Eufrat.

Sultanul a condus armate si pe teritoriul românesc (în Țara Românească, în anul 1462, când a dat greș în confruntarea cu Vlad Țepes, și în Moldova, în anul 1476, atunci când a fost forțat să părăsească țara fără să-l poată înlătura pe Ștefan cel Mare de pe tron.

După căderea Constantinopolui, el a fondat multe universități și colegii din oras, dintre care unele sunt încă active. Mahomed II este, de asemenea, recunoscut ca sultanul ce a făcut prima codificarea a dreptului penal și constituțional cu mult înainte de Soliman Magnificul (de asemenea, "deputat" sau "Kanuni") și a stabilit astfel imaginea clasică a sultanului autocratic Otoman (șah). Mormântul Mahomed al II-lea se afla la Moscheea Fatih de la Istanbul.

Datorită cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit și Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale și a modului în care a administrat întinsul stat, întemeietorul Imperiului Otoman.7)

I.2 Imperiul Otoman: organizare, structură economică, socială și politică

Cucerirea Constantinopolului este un eveniment istoric, ce delimitează foarte bine sfâșitul unui imperiu și apogeul altuia. Cele două imperii sunt cel bizantin, care tocmai era într-o continuă scădere, și cel otoman, care, profitând de aceasta, a reușit să-și întindă puterea și mai mult.

Acest subiect a fost o sursă foarte bogată de informații, deoarece au fost martori care au participat la conflict, cum ar fi Georgios Sphrantzes, Macarie Mellisenos, iar alții, chiar dacă nu au fost prezenți, ei au trăit în acea perioadă, iar evenimentele erau vii în memoriile lor.

De izbânda turcilor din 1453, a scris și Steven Runciman, într-o lucrare intitulată chiar Căderea Constantinoolului 1453.8)
_____________________________

7) F. Babinger, Mahomed II Conquérant et son Temps, Paris, 1954, p.117

8) Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, București, 1991 p. 165

10

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Căderea Constantinopolului aparține, ca fapt și perioadă istorică, de două mari personalități din două mari imperii ale secolului al XV-lea. Aceste figuri impunătoare, în urma cărora s-au scris pagini întregi de istorie sunt împăratul Constantin al XII-lea Porfirogenetul și sultanul Mahomed al II-lea, căruia în urma cucerii din 1453 i-a rămas renumele de cuceritorul Constantinopolului.
Constantin a ajuns împărat al Bizanțului, după moartea lui Ioan al VIII-lea Paleologul, în urma dorinței mamei sale Elena, el fiind cel mai mare dintre fiii ei, rămași în viață.9)

Astfel la 6 ianuarie 1449 a fost încoronat în catedrala din Mistra de către mitropolitul locului . Aceasta a fost prima încoronare de după o mie de ani care nu s-a oficiat în Constantinopol. Noul împărat a ajuns în capitala Bizanțului pe 12 martie, pentru ca după câteva zile să-și înscăuneze frații Dimitrie și Toma, ca despoți în Moreea. Avea aproape 45 de ani , fiind un om integru, înalt de statură și cu tenul închis al familiei sale.

Sosirea lui la Constantinopol a fost întâmpinată cu o sinceră bucurie. El este ultimul împărat bizantin care ia parte și la cucerirea capitalei bizantine de către turci, murind în dimineața zilei de 29 mai 1453.9)

La conducerea Imperiului Otoman a venit la 18 februarie 1451, sultanul Mahomed al II-lea, care numai la 19 ani ocupă tronul definitiv. Pentru a nu mai avea pretendenți la scaun, sultanul își ucide propriul frate, Ahmed, care era încă în leagăn . La aflarea înscăunării noului sultan, au sosit la Adrianopol multe solii care îl felicitau pe noul padișah. Printre aceștia se numărau și trimișii împăratului Constantin al XII-lea. Paleologul, precum și trimisul regelui Ungariei, Iancu de Hunedoara.

Sultanul a dus cu toate statele o politică de pace, dar mai ales cu Ungaria, Țara Românească, Mitilene, Veneția ș.a.

Cu toate acestea, el își începe expedițiile militare, odată cu cea contra lui Ibrahim bey Karaman, care-i atacase hotarele și cu care, după ce-l învinge, încheie o pace. Cu timpul sultanul devine din ce în ce mai dornic de noi cuceriri, dar mai ales el și-a îndreptat privirea spre imperiul pitic grecesc. 10)
Cucerirea Constantinopolului nu reprezenta o necesitate strategică, deoarece împărații bizantini erau deja vasali otomani din timpul lui Ioan V Paleologul. Acesta, în urma eșuării tentativei de a obține ajutor occidental împotriva expansiunii otomane, precum și determinat de înfrângerea coaliției ortodoxe sârbești la Cirmen, de către turci, este nevoit să intre în relații de vasalitate față de sultanul Murad I(1372) .11)

__________________

9) A. Schmemann, Le chemin historique de l'orthodoxie, YMCA-Press, Paris, 1995, p. 199

10) Colin Imber, op.cit., p.166

11) Johan Huizinga, Amurgul evului Mediu, Ed. Meridiane, București, p. 101

11

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Cultura otomană acoperă activitățile expresive și structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice și culturale din imperiu.

A existat o interacțiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii și origini etnice.

Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viață culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact.

La origini, otomanii aparțineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană și bizantină în felul lor de viață în loc să fie asimilați din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare.

Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile și simbolurile pe care le-au moștenit de la înaintași. Elitele otomane foloseau limba persană pentru a-și exprima lumea lor interioară. 12)

Viața curții imperiale otomane era o combinație armonioasă dintre obiceiurile turcești și persane, dar existau și numeroase influențe bizantine și europene. Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică.

Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat așa de mult a fost acela al politicii tolerante față de alte etnii datorită moștenirii lor nomadice. Această afirmație trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât și cele din răsărit.

Statul otoman s-a ghidat tot timpul după niște politici multiculturale și multireligioase. Când se vorbește despre toleranța otomană, se iau în considerație structurile care cuprindeau diversele perspective.

Un exeplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleși dintre localnicii regiunilor pe care urmau să le conducă. În mișcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultura elitelor otomane.

Mai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talas, un număr de triburi turcice s-au convertit la Islam și au început să propage noua credința mai departe în Turkestan. 13)

Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urma nașterii Imperiului Otoman.

_____________________________

12) Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1994, p. 129

13) Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Ed. All Istoric, București, 2001, p. 72

12

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

La 29 mai 1453, într-o zi de marti, ultimul imperiu crestin milenar, Imperiul Bizantinînceteaza sa mai existe ca entitate statala. Ostile sultanului Mahomed al II-lea cuceresc

Constantinopolul, vestita metropola a Rasaritului, fondata în 330 de Împaratul Constantin cel Mare, pe locul unei foste colonii grecesti.

Orientul apropiat si teritorii importante din Balcani, care altadata au apartinut lumii grecesti orientale, apoi celei bizantine, reveneau cureritorilor otomani. Prin disparitia Bizantului ca putere politica, lumea crestina rasariteana, ramasa fara un protector eficace, decade pe alocuri sub Islamism. Noua religie impusa de turci în teritoriile acaparate este mentinuta pâna azi, mai ales în Peninsula Balcanica, cum este cazul Bosniei Hertegovina.14)

Imperiul Otoman a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922.

În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km².

Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia își exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituția califatului a devenit din primele secole de existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului și vestului.15)

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei și a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I. În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante ținuturi ale antichității clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, râul Nil, Muntele Predicii și dealul Golgotei.16)

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele

____________________________

14) Barbara Jelavich, op. cit., p. 126

15) Colin Imber, op. cit., p.183

16) Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 235

13

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare.

Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenței „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală.

Statele occidentale și-au folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși – și au luptat chiar alături de turci contra rușilor ortodocși, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în toată Europa, așa cum recunoaște cât se poate de franc istoricul occidental Bernard Lewis. Asta deși rușii, ca și popoarele balcanice și central-europene, au fost secole la rând fie stavilă contra otomanilor, fie supuși ai acestora, dar cel mai adesea ambele – așa cum arată chiar istoria națională a românilor, timp în care Occidentul și-a putut consolida civilizația; atunci când finalmente roata istoriei s-a întors, iar statele creștine estice, majoritar ortodoxe, au putut să capete superioritate militară în fața invadatorului și stăpânului musulman, occidentalii au găsit util să modereze acest proces de revendicare a independenței, prestigiului și teritoriilor tradiționale ale popoarelor creștinismului oriental.

Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.

Chiar dacă statul otoman a existat și mai înainte de domnia lui Osman I, acesta este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele și a fost primul bei care i-a proclamat independența. El a extins granițele statului spre cele ale Imperiului Bizantin, în timp ce alte beilîcuri turcești se măcinau în lupte interne. În vremea lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, care demonstra forța economică și politică a noului stat independent. În timpul secolelor care au urmat, numele lui a fost mereu pomenit în urări: "Să fii la fel de bun precum Osman".

La 19 ani atunci când a devenit sultan Mahomed avea reputația de a fi fost un soldat erudit. Priceperea lui militară a fost demonstrată când a cucerit Constantinopolul. Mahomed s-a bucurat de sprijinul tuturor celor din imperiu, angajându-se în reorganizarea structurii statale și militare.

Era de propășire a Imperiului Otoman poate fi împărțită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creșteri teritoriale și cuceriri constante, de la cucerirea

Constantinopolului din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566.

14

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la

Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran și a pus bazele unei flote a Mării Roșii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea și întinderea imperiului și mai departe.

După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526).

Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perșilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârșitul celor 230 de ani de creștere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacționat la intervenția Habsburgilor austrieci în Ungaria.

Acțiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliații otomani, iar pe alții i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor.

În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație, ci a și devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare și a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existență al statelor creștine, care erau considerați inamici tolerați. După eșecul din fața Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viața imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare și civile în toate domeniile, (în relațiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mahomed al II-lea, Selim I și Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus și Imperiul Austriac.

Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva

15

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte

rezistent în fața acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul

puterilor occidentale întru limitarea creșterii puterii rusești.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez. Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziția dominantă din Europa. 17)

După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiți să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii.

Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea rușilor în campania de pe Prut din 1712 și tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reușit să-și revină, reușind să-i învingă pe autrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfințit recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699.

Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliați pe britanici și francezi. Au început să se facă simțite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privința Europei.

Imperiul a început să întărească orașele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (așa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătățirea activității de relații cu publicul , (apariția instituției consulatelor), și au apărut primele investiții civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul științific otoman fața de țările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franța, Imperiul Britanic, Austria și Rusia.

Turcii au continuat să piardă războaie și teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul și Algeria au devenit indepndente de facto fața de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franța și Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost inițiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului.18) Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acțiunile forțelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupți, (chiar și după ce corpul ieniceresc a fost desființat în 1826).

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor aspectelor vieții otomane.

____________________

17) Alain Ducellllier, Le Byzantins, histoire et culture, Seuil, Paris, 1988, p.124 – 134

18) Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 155

16

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene.

Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.19)

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic (rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora.

Revoltele au avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată.

Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care credeau că monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu.

Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu.20)

Moștenitorul lui, Prințul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condițiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23 noiembrie 1876. La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile

_____________________

19) Emilian Popescu, op. cit., p. 84

20) Barbara Jelavich, op. cit., p. 126.

17

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

cunoscute ca Albania, Macedonia și Turcia.

Au izbucnit războaie datorită statutului național incomplet al noilor state apărute pe ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au fost stabilite câteva aranjamente: între Serbia și Bulgaria (martie 1912) și între Grecia și Bulgaria (mai 1912). Muntenegru s-a alăturat înțelegerii sârbo-bulgare în octombrie 1912. Problemele apărute în ceea ce privește împărțirea regiunilor foste otomane au provocat izbucnirea primului și celui de-al doilea război balcanic.

Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pasha a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul primului război mondial.

Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război. Aliații inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene și Neozeelandeze, au fost învinse în bătălia de la Gallipoli, în Irak și în Balcani. Imperiul Otoman a respins încercările de debarcare britanice și a reușit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldați.

Revoluția Bolșevică a permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel moment dat în Caucaz. Până în cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a dovedit prea puternică ca să poată fi înfrântă.21) Otomanii au fost înfrânți până în cele din urmă de forțele Antantei, conduse de generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi și de Republica Armenia.

De fapt, spre deosebire de națiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul războiului. Teritoriile otomane au fost împărțite între învingători. Prima înțelegere în această privință a fost Armistițiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest tratat a fost încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reușit să obțină aproape tot ce-și doriseră.22)

Statul otoman și-a modernizat structura prin folosirea creștinilor și evreilor cu experiență, în timp ce alte state au ținut să păstreze identitatea lor națională și religioasă. Aceasta a fost o cale eclectică pentru dezvoltarea rapidă a statului, care avea vevoie de sprijinul local pentru a conduce întreg sistemul, aceasta ducând la folosirea sfătuitorilor (vizirilor), oameni care erau recrutați dintre toate naționalitățile imperiului: greci, italieni și alți creștini loiali turcilor. Chiar și din perspectiva occidentală, dezvoltarea bazată pe structura bizantină era ușor de observat în

_______________________________

21) Andrina Stiles, Imperiul Otoman. 1450-1700, Ed. All, București, 1995, p. 74

22) Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice,Ed. Cartier Istoric, Chișinău, 2005, p. 118

18

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

corespondența diplomatică care se purta în limba greacă.

În cercurile diplomatice, Imperiul era deseori numit Bâb-i-âlî – Sublima Poartă, o aluzie la Marea Poartă a Palatului Palatul Topkap, locul în care sultanul primea ambasadorii străini. Unii istorici interpretează această denumire ca având legătură cu localizarea geografică a

Imperiului, care îi dădea statului și capitalei sale Istambul caracteristica de "poartă de intrare" a Europei către Asia. Occidentalii numeau în mod obișnuit Imperiul Otoman ca Imperiul Turcesc, sau și mai simplu, Turcia, acest din urmă termen neavând nimic în comun cu statul național modern Turcia.

Otomanii erau administratori, nu producători, excepție făcând țaranii turci din Anatolia, care produceau alimente. Viziunea despre stat moștenită de otomani de la califatul arab (care la rândul lui l-a preluat de la imperiul persan și parțial cel bizantin), în care exploatarea fiscală a provinciilor cucerite trebuie să fie o sursă de bani pentru întreținerea unei armate a cărui rol era, la rândul ei, să aducă în robie alte entități statale, populate de alți viitori subiecți plătitori de impozite pe baza căreia, închizînd ciclul, armata să poată fi din nou extinsă și întărită, alături de concepția specific musulmană (dar cu origine persană și ea) de exploatare fiscală discriminatorie a subiecților de altă religie decât cea a clicii militaro-religioase conducătoare (adică exploatarea discriminatorie a non-musulmanilor, și nu trebuie uitat că o destul de lungă perioadă statul islamic a avut o populație majoritar creștină și neislamică; de altfel, conversia în masă a acestor subiecți exploatați fiscal și discriminați civil, este considerată ca fiind unul dintre motivele decăderii califatului în perioada lui arabă), a finit prin a-și arăta limitele, căci în timp ce statele europene au urmat cursul mercantilist al capitalismului și al industrializării, modernizându-și permanent structurile, statul turc, tarat de influența juridismului islamic asupra gândirii și întreprinderii politice, a rămas la vechea formă de obținere a bogăției, anume cucerirea și subjugarea.

Creativitatea, dinamismul comercial, imaginația pe tărâm financiar sau politic (bursa, presa liberă, democrația, etc.), modernizarea activităților economice (în special agricultura, unde otomanii n-au fost deloc mai inovatori decât predecesorii lor arabi; astfel, plugul de lemn a fost unealta principală până târziu de tot în lumea islamică, în timp ce toate ameliorările acestei unelte vitale pentru economiile pre-industriale au avut loc în Europa (plugul cu roată (~ 1600), lamă profilată, monocorp, care a dublat și mai apoi multiplicat producția de pe o suprafață agricolă dată); o explicație a acestui fapt este că imperiul era hrănit de fapt cu produsele agricole din teritoriile est-europene subjugate, musulmanii neavând mare interes să modernizeze acest instrument, cu atât mai mult cu cât principalele lor focare de producție agricolă (Nilul egiptean și Mesopotamia) se aflau în zone inundabile sau irigate, posedând deci un teren mult mai moale și fertil decât cel din prea-nordica Europă.

19

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Apoi atât startul, cât și cursa industrializării a fost ratate de către otomani, fapt care se explică de asemenea prin imobilismul lor în materie de creativitate ca și prin disponibilitatea redusă de a îmbrățișa noul mai degrabă decât a-l respinge, fapt care, iar, are legătura cu

fetișismul tradiției inculcat de legea islamică, deși trebuie spus că turcii au fost, dintre musulmani, forțați fiind de poziția lor de interfață și predominanță în lumea islamică, primii care au adoptat invențiile, tehnicile și metodele europene, în timp ce pe de altă parte factori care nu țin de cultură/religie au cântărit și ei parțial pentru a produce această rămânere în urmă, anume lipsa de lemn, apă (cursuri de apă) și cărbune; transporturile, și ele, au rămas incredibil și nejustificat de înapoiate, mijloacele rulante fiind practic inexistente din peisajul cotidian al țărilor Orientului mijlociu pâna foarte târziu, așa cum atestă geograful marocan Ibn Batuta, care într-o călătorie în Asia centrală musulmană în sec. al XIV-lea, le găsește suficient de exotice pentru a le menționa ca pe o curiozitate, dar și așa cum ne arată și francezul Volney, călător în țările Orientului mijlociu în secolul al XVIII-lea, el spunând că "este de mirare cum în toată Siria n-am văzut un car sau o căruță" – pe atunci, așa cum mai vedem uneori în Pakistanul de azi, transportul se făcea pe spinarea asinilor, cailor sau cămilelor…

Disprețul pentru eficiență a adus cu el inevitabil disprețul pentru inovație și tehnică, iar utilizarea intensivă a resurselor produse sau imaginate în exterior și luate prea des cu japca, ca și utilizarea sclavilor (de exemplu, tătarii furnizau anual ceea ce se numea "recolta stepelor", adică mii de tineri ruși luați cu forța de la căminele lor în sclavie, și asta până când Rusia a cucerit finalmente Crimeea în 1783), toate acestea au rămas prea străine statului islamic otoman, fapt ce a dus inevitabil la scăderea forței lui spre profitul statelor europene.

Un alt factor non-neglijabil al declinului califatului din perioada sa otomană este chiar și lipsa de apetit pentru împrumutul de tehnici (în sens larg, cuprinzând de la factori materiali până la instituții politice): cât timp statul musulman, bazându-se pe expertiza strălucitelor civlizații pe care le-a cucerit (Bizanțul și Persia) a afișat o incontestabilă superioritate în raport cu Occidentul creștin încă barbar, acesta din urmă a împrumutat cu deschidere toate avansurile existente în Lumea islamică, în timp ce atunci când situația s-a inversat.

Lumea islamică s-a dovedit, global vorbind, incapabilă fie și măcar de efortul de a împrumuta, și asta, din nou, din pricina prejudecății religioase care spune că islamul, ca religie al cărui Profet a venit să corecteze rătacirile evreilor și creștinilor, n-are nimic de învățat de la ei, care istoric vorbind se află în mod necesar pe o treaptă inferioară de evoluție. În chestiunea libertății și cetățeniei, o noutate în peisajul politic otoman și mai genereal islamic, merită să-i dăm cuvântul lui B. Lewis:

"[…] libertatea, cel puțin în sens politic, era o idee nouă. În limbile islamului, termenul "liber" avea un conținut juridic, și, în mod accesoriu, social: era liber acela care nu era sclav; în alt

20

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

context, era liber acela care beneficia de anumite privilegii sau scutiri, de ex. acela care nu era supus corvezilor sau constrângerilor.

Libertatea nu era un termen care să apară în lungile discuții politico-filozofice asupra naturii guvernării sau asupra a ceea ce definește un bun guvern de un rău guvern. Conforma tradiției musulmane, contrariul tiraniei nu era libertatea, ci dreptatea, cu sensul de justa guvernare, ea fiind concepută așadar mai degrabă ca o obligație a suveranului decât ca un drept al subiecților lui. Noțiunea de cetățenie, și acelea conexe de participare și reprezentare, au apărut în Orientul mijlociu sub influența Franței revoluționare,și mai mult, datorită imixtiunii ei directe în afacerile lumii islamice."23)

Sultanul otoman însă, care era și califul lumii islamice în același timp, a găsit util să critice valorile vehiculate de Franța post-revoluționară, declarând cu termeni ai unei retorici familiare și azi în acest colț de lume, că "acestea sunt șoptite de către Satan", și că "musulmanii nu trebuie să se lase influențați de ele".

Declinul imperiului otoman și prin el al lumii islamice reprezintă și azi din păcate un mister pentru musulmani, și în același timp este resimțit ca o rană deschisă în corpul civlizației islamice, acest fapt având repercursiuni neașteptate, așa cum este de exemplu terorismul islamic, reapariția tendințelor radicale în sânul populațiilor musulmane sau problemele de integrare a imigrației de religie islamică în țările Europei de vest.

Sultanul era monarh absolut, cel puțin din punct de vedere oficial.

Dinastia a fost numită de cele mai multe ori Osmanli sau Casa Osman. Primii conducători otomani s-au numit pe ei înșiși bei, de aceea acceptând suzeranitatea sultanatului Selgiucid și a succesorului acestuia, sultanatul Ilhanat. Murad I a fost primul otoman care s-a proclamat "sultan" (rege).

După cucerirea Constantinopolului în 1453, statul a devenit un mare imperiu, Mahomed al II-lea fiind proclamat împărat sau padișah. Din 1517, sultanul otoman a fost proclamat și Calif al Islamului, Imperiul Otoman fiind de la această dată până în 1922 un Califat – stat islamic.

Sultanul avea numeroase titluri, așa cum erau Suveranul Casei Osman, Sultan al Sultanilor, Han al Hanilor, Calif – cea ce îi dădea dreptul de suzeranitate asupra tuturor conducătorilor musulmani din întreaga lume, iar din 1517 până la dispariția statului otoman, și Credincios și Succesor al Profetului Stăpânului Universului, etc.

Deși statul otoman a fost reorganizat de mai multe ori, mai multe structuri au rămas neschiombate de-a lungul timpului. În fruntea statului se afla Sultanul, monarh absolut, singurul în drept să conducă Imperiul. Deciziile erau luate întordeauna de un cosiliu de dregători adunați în Divan, doar Sultanul având dreptul să le pună în practică.

_______________________________

23) B. Lewis, Ch. Pellat (ed.), The Encyclopaedia of Islam, Leiden, p.51

21

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

În primele faze de dezvoltare a statului otoman, în acest consiliu consultativ erau aleși bătrânii tribului.

Cu timpul au fost numiți profesioniști din domeniu militar, politic sau ai elitelor locale, așa cum erau înalții clerici. . Ei purtau numele de viziri. Această structură a fost modificată mai târziu pentru a–l include pe Marele Vizir, căruia îi erau delegate unele dintre responsabilitățile sultanului.

Sublima Poartă era curtea imperială în aer liber a sultanului, numită așa după poarta care dădea către sediul Marelui Vizir, locul în care Sultanul primea scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini. Cu timpul, Marele Vizir a început să fie la fel de puternic ca Sultanul, dacă nu chiar mai puternic uneori decât acesta. Din 1908, statul a devenit monarhie constituțională fără puteri executive, cu un parlament format din membrii aleși ai provinciilor.

Deși în Imperiul Otoman nu se țineau alegeri, exista o structură democratică interesantă în acest stat. Pentru un observator din afară, organizarea statală otomană era bazată pe o ierarhie avându-l în frunte pe sultan, dar au existat mai multe incidente istorice în care guvernatorii locali au acționat fără aprobarea monarhului, uneori chiar împotriva Sultanului.

Unsprezece sultani au fost detronați deoarece au fost considerați amenințări la adresa statului. Sultanii erau aleși dintre fii defunctului monarh, existând o competiție acerbă între frați, ceea ce ducea la competiția pentru cucerirea spijinului elitelor conducătoare ale imperiului și la comploturi fratricide. Au existat doar două tentative nereușite de detronare a familiei domnitoare, ceea ce sugerează existența unei stabilități politice excepționale.

În perioada de maximă putere, Imperiul Otoman avea 29 de provincii, plus 3 principate tributare: Moldova, Transilvania și Valahia.

Prăbușirea statului otoman este atribuită prăbușirii structurii sale economice. Multe dintre eșecurile otomane sunt atribuite incapacității de a stabili hegemonia economică și politică asupra altor națiuni în ciuda faptului că statul era un imperiu. Termenul "bolnavul Europei" ilustrează destul de exact aceste stări de fapt.

Odată cu schimbarea marilor rute comerciale, Imperiul Otoman a pierdut cea mai importantă sursă de venituri. Incapacitatea de a industrializa țara și marea dependență de taxele asupra pământului au fost de asemenea factori importanți ai procesului distructiv.

O mare problemă era și întinderea prea mare a Imperiului. Încercând să evite pierderile teritoriale prin intermediul războaielor purtate în zonele rebele dar și în afara granițelor, statul și-a compromis orice încercare de reformă.

Odată cu îmbunătățira comunicațiilor, populația care era distribuită de-a lungul rutelor comerciale a început să se concentreze în numai câteva centre. Această populație era puternic afectată de competiția economică din acele timpuri. Cei care s-au mutat în orașe au trebuit să se

22

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

confrunte cu greutăți mari care le-a pus la încercare răbdarea, adaptabilitatea și știința.

Otomanii au trebuit să țină sistemul statului în funcțiune în condițiile acestor presiuni sociale. În comerț se întâmpla ceva cel puțin curios: chiar și la sfârșitul secolului al XV-lea, grecii și evreii erau cei mai importanți negustori, prezența otomanilor în acest sector fiind nesemnificativă. Ca o consecință, otomanii trebuiau să protejeze elitele economice grecești pentru a menține economia în funcțiune. Mai mult, turcii trebuiau să rezolve dezordinile sociale din rândul comunității grecești. Atunci când elita grecească s-a întors împotriva otomanilor, Imperiul a pierdut controlul. Conducătorii grecilor au aruncat întreaga responsabilitate a problemelor împeriului în spatele otomanilor și au proclamat că singura cale de scăpare a grecilor ar fi fost doar proclamarea unui stat național propriu.

Cei mai mulți istorici apreciază că circumstanțele căderii Imperiului Otoman sunt foarte asemănătoare cu cele ale căderii Imperiului Bizantin, în mod special când este vorba despre tensiunile interetnice și incapacitatea de a le rezolva. În cazul Imperiului Otoman, introducerea sistemului parlamentar în timpul Tanzimatului a fost făcută prea târziu pentru a mai putea repara ceva.

Structura economică a imperiului era definită de structura lui geografică. Imperiul se afla așezat între est și vest, controlând astfel vechile drumuri comerciale, forțându-i pe spanioli și portughezi să caute noi rute către Orientul Îndepărtat. Împeriul Otoman controla calea pe care o folosise odinioară Marco Polo. Atunci când Cristofor Columb descoperea America, Imperiul Otoman se afla în culmea dezvoltării sale, când puterea sa militară și economică se întindea pe trei continente. Studiile contemporane ale lumii otomane afirmă că schimbările politice intervenite între Europa Centrală și Imperiul Otoman a depins în mare măsură de descoperirea noilor rute comerciale maritime. Decăderea Imperiului Otoman poate fi urmărită în paralel cu pierderea importanței drumurilor comerciale terestre.

Justiția Imperiului Otoman era fundamentată pe filozofia jurisprudenței locale. Sistemul otoman era organizat pe trei trepte de tribunale: unul condus de cadii (judecători) pentru musulmani, unul pentru ne-musulmani (judecători evrei sau creștini în zonele lor religioase) și un altul pentru problemele comerciale. Tribunalul în care se judeca pricina depindea de părțile aflate în conflict. Aceste categorii de tribunale nu erau exclusive: curțile musulmane puteau judeca și conflictele comerciale sau cauzele interreligioase. Sistemul principal de legi era cel al curților islamice.

În sistemul musulman se foloseau sistemele Șaria sau Kanun. Statul otoman nu se amesteca cu sistemele juridice religioase pentru alte credințe recunoscute, chiar dacă ar fi putut-o face prin vocea guvernatorilor locali. Legea Șaria era rezultatul prevederilor Coranului și al cuvintelor lui Mahomed. Legea Kanun era legea seculară a sultanului.

23

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Amândouă erau predate la școlile de drept care existau îm Bursa și Istambul. Tribunalele erau conduse de cadii numiți de sultani. Kanun era numele dat legilor care nu erau definite clar în Coran.

Deseori creștinii și evreii mergeau la tribunalele islamice pentru a obține sentințe cu mai mare putere de decizie în anumite procese. Femeile se adresau aproape întotdeauna curților islamice, care erau dispuse să dea mai ușor dreptate femeilor.

Armata otomană era un sistem complex de recrutări și serviciu local. În armata otomană, cavaleria ușoară era înima armatei, și era formată din militari cărora li se ofereau feude în schimbul obligațiilor militare numite timar.

Cavaleriștii foloseau arcurile, șăi, săbiile scurte și foloseau tactici similare cu cele ale mongolilor nomazi. În vremurile vechi, armata otomană se număra printre cele mai avansate forțe de luptă din lume, fiind prima care a dotat infanteria cu muschete. Corpul ieniceresc era corpul de elită al armatei și asigura garda personală a sultanului. După secolul al XVII-lea însă, armata otomană a încetat să mai fie o armată modernă datorită lipsei reformelor, în special datorită corupției în cadrul corpului ienicerilor. Desființarea corpului ienicerilor din 1826 nu a rezolvat problemele armatei turcești, iar în războiaele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimțit din plin lipsa tehnologiilor și armelor moderne.

Modernizarea Imperiului din secolul al XIX-lea a început cu armata. Armata a fost prima care a angajat experți străini și care a trimis ofițeri tineri pentru instruire în țările Europei Occidentale. Au fost importate noi tehnologii și arme din Germania și Anglia, așa cum au fost tunurile, avioanele sau navele de luptă moderne. Totuși, armata otomană era mult rămasă în urma forțelor militare ale puterilor europene. 24)

Cultura otomană acoperă activitățile expresive și structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice și culturale din imperiu. A existat o interacțiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii și origini etnice.

Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viațâ culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact.

Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană și bizantină în felul lor de viață în loc să fie asimilați din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile și simbolurile pe care le-au moștenit de la înaintași.

________________________________

24) Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p. 84

24

Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului (n. 1432 – d. 1481)

Elitele otomane foloseau limba persană pentru a-și exprima lumea lor interioară. Viața curții imperiale otomane era o combinație armonioasă dintre obiceiurile turcești și persane, dar existau și numeroase influențe bizantine și europene.

Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică. Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat așa de mult a fost acela al politicii tolerante față de alte etnii datorită moștenirii lor nomadice.

Această afirmație trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât și cele din răsărit. Statul otoman s-a ghidat tot timpul după niște politici multiculturale și multireligioase. 25)

Când se vorbește despre toleranța otomană, se iau în considerație structurile care cuprindeau diversele perspective. Un exeplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleși dintre localnicii regiunilor pe care urmau să le conducă. În mișcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Mai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talas, un număr de triburi turcice s-au convertit la Islam și au început să propage noua credința mai departe în Turkestan. Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urma nașterii Imperiului Otoman.

Înainte și după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creștinilor care fuseseră cetățeni bizantini privilegii speciale. Creștinii au devenit supuși otomani, nu și supuși ai Islamului sau Legii Islamice (Sharia).

Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziția fața de statul otoman a fost dezvoltată la scară națională sprijină ideea de mai înainte. Privind înapoi în 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic(Selanik) politici îngăduitoare fața de cei de alte credințe.

Sultanii erau preocupați mai înainte de bunul mers al afacerilor statului, care depindea de truda, cooperarea și impozitele plătite de toți supușii săi. Timp îndelungat, Imperiul Otoman a oferit refugiu evreilor prigoniți în restul Europei, (vezi și: Istoria evreilor din Turcia). Relațiile statului otoman cu Biserica Ortodoxă erau foarte pașnice, structura creștină fiind păstrată neschimbată până în epoca marilor răscoale naționale.

Politicile religioase tolerante s-au schimbat într-o oarecare măsură odată cu trecerea la regimul monarhiei parlamentare.Constantinopolul a fost "turcificat" la exterior, schimbându-și numele în Istanbul. 26)

________________________

25) P. Wittek, The Rise of the Ottoman Empire, Londra, 1966, p.163

26) Steven Runciman, op. cit., p. 39

25

II. Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

II.1 Ofensiva otomana asupra Imperiului Bizantin

În cei aproximativ 1.000 de ani de existență a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat și cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman. În 1453 "imperiul" era format doar din orașul în sine și o porțiune a Peloponezului din jurul cetății Mystras; Imperiul Trebizondei, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a supraviețuit pe coasta Mării Negre. Mahomed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisari, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș.

Această fortăreață se numea Rumeli Hisari; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: "blocarea strâmtorii" și "tăierea gâtului", subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.27)

Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. Papa Nicolae V nu a dorit sa îl ajute. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Conciliu din Lyon în 1274, după care unii împărați Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri.28) Mahomed a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.

___________________________

27) Steven Runciman, op. cit., p. 71

28) Andrina Stiles, op. cit., p. 109

26

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Otomanii au angajat un inginer maghiar pe nume Urban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit un tun enorm, botezat "tunul Basilic", măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Urban avea totuși câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul său după numai șase săptămâni.

Planul lui Mahomed a fost să atace zidurile lui Theodosian, seria complexă de ziduri și șanțuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă.

Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în lunea Paștelui, 2 aprilie 1453. Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor, dar nu a reușit să provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reușit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare lovitură.

În acest timp flota lui Mahomed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste bariere, Mahomed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, și și-a transportat navele peste acesta. Această acțiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de la corăbiile genoveze trimise în ajutor și a demoralizat apărătorii bizantini.

În plus, apărătorii au fost nevoiți să-și disperseze o parte din forțe la zidurile maritime de lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secțiuni. Mahomed a făcut o ofertă de a renunța la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a știut că orașul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mahomed a plănuit să copleșească numeric zidurile, știind că apărătorii bizantini vor fi epuizați înainte ca el să-și termine trupele.

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final.

Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun.

Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slăbită; cruciații din 1204 au spart zidurile în același loc.

Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini.

27

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului – ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.

Unii istorici sugerează că poarta din acea secțiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur și simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parțial poarta).

Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi.

După atacul inițial, armata otomană s-a împrăștiat pe drumurile principale ale orașului, prin marile piețe și uriașa biserică a Sfinților Apostoli, pe care Mahomed a dorit să o păstreze intactă pentru noul patriarh ales de el, care să-l ajute să controleze mai bine populația creștină. Mahomed a trimis o gardă să protejeze clădirile importante, din dorința de a nu stabili noua capitală a Imperiului Otoman într-un oraș total devastat.29)

Armata a năvălit în imensa piață Augusteum, din fața catedralei Hagia Sophia, ale cărei porți de bronz erau blocate de un număr mare de localnici aflați în interiorul clădirii. După ce porțile au fost pătrunse, năvălitorii au separat congregația conform cu prețul potențial al fiecăruia pe piața de sclavi.

Soldații otomani s-au luptat între ei pentru a intra în posesia senatorilor în straie bogate sau pentru fetele și tinerii frumoși.Există mai multe legende în Grecia legate de căderea Constantinopolului.

Una din ele spune că doi preoți recitând divina liturgie asupra mulțimii au dispărut în zidurile catedralei în timp ce primii soldați turci au pătruns. Conform legendei, ei vor apare din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni în stăpânirea creștinilor.

Altă legendă se referă la Regele de marmură, Constantin al XI-lea, spunând că atunci când otomanii au intrat în cetate, un înger l-a salvat pe împărat, schimbându-l într-o bucată de marmură și ascunzându-l într-o peșteră subterană de lângă Poarta de Aur, unde așteaptă să fie readus la viață.

Deși Mahomed al II-lea a permis trupelor sale să prădeze orașul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită.30)

____________________

29) John Julius Norwich, Byzantium: The Decline and Fall, London, Ed.Penguin, 1995 p.105

30) Nuredin Ibram, Filosofia și istoria religiilor. Curs universitar , p. 157

28

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Din populația estimată la 50.000 locuitori ai orașului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mahomed a ordonat încetarea ostilităților.

Motivul pentru care un număr atât de mare de localnici au scăpat de furia turcilor se datorează în principal topografiei orașului la acea dată. Departe de apogeu, Constantinopole era în regres ca număr de locuitori în urma unei epidemii de ciumă bubonică, dar mai ales ca urmare a dezastrului provocat de a patra Cruciadă cu două secole mai devreme.

Așadar, orașul era în 1453 doar o serie de sate fortificate, separate de câmpuri largi, totul fiind încercuit de zidurile lui Theodosian, ridicate în secolul al IV-lea. După ce otomanii au reușit să treacă de ziduri, mulți locuitori ai acestor "sate" s-au predat generalilor lui Mahomed, conformându-se așadar prevederilor tradiției islamice de submisie voluntară.

Aceste sate, mai ales cele de lângă zidurile terestre, au fost cruțate de molestarea populației și distrugerea locurilor, fiind protejate de trupele speciale de ieniceri. Acești localnici urmau să-și răscumpere concetățenii după încetarea violenței, și au format ceea ce otomanii numeau un "millet", adică o comunitate auto-guvernantă din imperiul multi-național care a devenit Istanbulul otoman.

Mehmed a așteptat până când situația a fost sub control și a intrat în oraș într-o procesiune ceremonială în care populația locală i-a oferit flori ca felicitări. Prima lui impresie a fost că orașul era în paragină, situație care începuse după cucerirea acestuia în a patra Cruciadă, dar care era datorată și reducerii continue a bazei de impozitare de care dispunea cezarul bizantin, pe măsură ce imperiul lui se reducea din ce în ce mai mult sub loviturile arabilor musulmani și mai apoi ale turcilor musulmani.

La momentul cuceririi capitalei, imperiul nu mai era decât o umbră a mărețului stat care fusese cândva, fiind limitat la împrejurimile acesteia

În viziunea lui Mahomed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat "Kayzer-i Rum", adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deși Biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă și Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.31)

Mulți greci au părăsit orașul și s-au refugiat Italia, ducând cu ei cultura și documente din tradiția greco-romană care au contribuit la începutul Renașterii. Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar și Galata.

Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu și a început Renașterea datorită sfârșitului vechii ierarhii religioase din Europa, precum și folosirea tunurilor și a prafului de pușcă.

___________________________

31) Steven Runciman, op. cit., p. 124

29

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

II.2 Situația Bisericii

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii.

Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. 32)

Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism ("lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat "eretic" de către

___________________________

32) Serghei Bulgakov, op.cit., p. 129

30

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului.

Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești.

Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator.

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea). Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț.

Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizativ conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).33)

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului

___________________________

33) Steven Runciman, op. cit., p. 124

31

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Rezistența în fața acestori dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul decular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasm din Rotterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (formarea Bisericii Anglicane), predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli.

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.34)

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453) stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși.

___________________________

34) Michelina Tenace, op. cit., p. 75

32

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Îndepărtarea progresivă de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au făcut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a căpătat titlul de ecumenic.

Odată cu convertirea slavilor din Balcani și a rușilor, apartenența la Patriarhat a devenit un semn de integrare în sistemul bizantin. Împăratul, a cărui putere era de origine divină intervenea oficial la alegerea patriarhului.

Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o listă cu trei nume, împăratul alegea unul singur sau putea propune o nouă listă.

În cazul unui conflict, împăratul avea ultimul cuvânt de spus. Ceremonia de investitură era asemănătoare cu cea a numirii unui funcționar, iar apartenența la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh.

Fotie a fost de altfel prototipul înaltului funcționar care a ajuns patriarh și care a influențat legislația dinastiei macedonene.

Rezultatele acestei schimbări post iconoclaste au fost contradictorii: începând cu secolul al XI-lea populația bizantină, mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusă să-și vadă patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci când era vorba de concesiuni făcute papei, așa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul în 1054.

Pe plan doctrinal, poziția Bisericii bizantine a rămas invariabilă: dogma aparținea în mod exclusiv sinodului, care este convocat și prezidat de împărat.

La lucrările unui sinod puteau participa egumenii marilor mănăstiri, simplii călugări sau chiar funcționari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea în frunte pe Fiul lui Dumnezeu și cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul. 35)

Conducerea efectivă a Bisericii revenea însă sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politică și instituția religioasă.

Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropoliții prezenți în capitală și delegații imperiali sau chiar împăratul.

Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc și definea disciplina bisericească, condamnând atunci când era cazul pe eretici; tot el alegea dintre epicopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh.

Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfânta Sofia: marele econom, care avea grijă de partea financiară și marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea mănăstirilor din Constantinopol.

______________________________

35) Elena-Lăcrămioara Istina, Considerații asupra influențelor păgâne în creștinism (Considérations sur l'influence payenne dans le christianisme). In: Cercetare și istorie într-un nou mileniu. Galați, 2002, p.66-73.

33

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Singura soluție întrevăzută de împărații confruntați cu această situație a fost apelul la creștinătatea occidentală, în condițiile în care nici una dintre țările ortodoxe nu era suficient de puternică; acest gest era însă extrem de delicat, căci implica sfârșitul schismei ce despărțea creștinătatea răsăriteană, ortodoxă de cea occidentală, catolică, și unirea celor două biserici, idee respinsă cu hotărâre de elitele est-europene atașate de ideologia cezaro-papismului (afirmând subordonarea clerului conducătorilor laici) și ostile deci primatului suveranului pontif, ce ar fi decurs dintr-o unire a bisericilor. Împăratul Mihail VIII recunoscuse la Conciliul de la Lyon supremația papei; dar clerul ortodox respinse ferm această tentativă de unire; abia în fața iminenței pericolului otoman Ioan VIII, însoțit de o delegație de înalți prelați greci, decise unirea cu Roma la Conciliul de la Florența – Ferrara (1438-1439). 36)

La întoarcerea din Italia, delegația se izbi de un val de ostilitate din partea ortodocșilor, ce declarară că-i preferă pe turci catolicilor, determinând ruperea unirii și o acută dezbinare politică la Constantinopol. La rândul ei, creștinătatea occidentală nu-și îndeplini prea energic promisiunile, singura tentativă de cruciadă, condusă de Iancu de Hunedoara, fiind zdrobită la Varna (1444). După 1453 nu mai exista nici un centru al ortodoxiei, în ciuda secularelor tentative ale statelor sud-est europene de a-și afirma vocația imperială pe fondul crizei finale bizantine (Țara Românească, Bulgaria și Serbia în secolul XIV, Moldova la începutul veacului următor).37)

Mahomed II ar fi putut lua ușor locul împăraților Bizanțului; dar o nouă putere, a cărei creștinare fusese opera grecilor, pretinse moștenirea acestora, arogându-și titlul de “a treia Romă” și țelul mesianic de refacere a creștinătății în spiritul ortodoxiei: Marele Cnezat al Moscovei. Biserica rusă nu se lăsase atrasă de ispitele unioniste, moscoviții reprezentau singura putere politică importantă a lumii ortodoxe, iar marii cneji se înrudeau cu familia imperială bizantină; era deci firesc ca Marelui Cnezat să-i revină misiunea de care Constantinopolul nu se arătase demn. Sub Vasile II (1425-1462) și Ivan III (1462-1505) statele rusești mai slabe au fost anexate de moscoviți; în mare măsură pentru a legitima aceste acțiuni, Ivan III a proclamat la 1472, după căsătoria cu o principesă bizantină, “a treia Romă” și a adoptat vulturul bicefal ca

emblemă. 38)

Combinată însă cu închiderea de către turci a Mării Negre și ieșirea estului Europei din circuitele comerțului internațional, această reorientare a lumii ortodoxe către un pol excentric a separat-o complet de occident, definitivând un clivaj care de un mileniu nu înceta să se adâncească. Astfel, din secolul XV istoria Europei devine practic istoria a două lumi separate și diferite.

_______________________________________

36) Franz Babinger: Mehmed the Conqueror and His Time, Princeton University Press, 1978. p. 241

37) Jean Meyendorf, Biserica ortodoxă ieri și azi, București, Anastasia, 1996.p. 138

38) Adrian Niculescu, Istoria politica moderna si contemporana, Curs universitar, p. 18

34

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Expansiunea Imperiului Otoman nu a dus la o reorientare doar în politica est-europeană. Occidentul devenise conștient de iminența cuceririi Mediteranei de către turci, a căror flotă militară era la sfârșitul secolului XV cea mai puternică din Europa.

Legăturile comerciale ale vestului cu Orientul, stabilite în timpul cruciadelor și menținute prin neguțătorii venețieni și genovezi, erau acum definitiv tăiate, economia Imperiului Otoman menținându-și cu strictețe tradiționalul caracter autarhic și regional. Statele occidentale s-au văzut deci silite, mai ales ca urmare a penuriei de metale prețioase, cu efecte deflaționiste, să caute accesul la alte piețe extraeuropene. 39)

Inițiatorii acestei întreprinderi au fost portughezii, care la începutul secolului XV erau poate singurii deținători ai tehnologiei și expertizei necesare realizării unor mari expediții navale.

Considerându-se pe de o parte “califul suprem” al lumii islamice, el i-a refuzat în același timp în Europa recunoașterea titlului imperial lui Carol Quintul. Marele vizir le declara în 1533 solilor austrieci că din secolul I, de la Augustus, în Europa nu există decât o singură coroană imperială; aceasta este coroana pe care o poartă împăratul nostru, moștenitor al tronului Cezarilor. De aceea așa-zisul imperiu al lui Carol Quintul nu este decât o născocire.40)

Profitând de divizarea Europei, incapabilă de a susține un efort anti-otoman în condițiile în care forțele statelor creștine se epuizau în războaiele italiene, Soliman cuceri în 1521 Belgradul, poarta de acces spre centrul continentului, iar la începutul anului următor insula Rhodos, cheia Mediteranei orientale, căzu în mâinile turcilor. Însuși Francisc I, căzut prizonier la Pavia, decise să apeleze în vederea restabilirii echilibrului continental la sultan, considerându-l singura putere capabilă să apere statele europene în fața monarhiei universale a lui Carol Quintul.

Soliman își confirmă pe deplin prestigiul prin campania împotriva Ungariei, care ise oferea ca o pradă ușoară după căderea Belgradului. În bătălia de la Mohács (1526) regele maghiar căzu în luptă iar turcii ocupară temporar Buda. 41)

Intenția sultanului era de a transforma Ungaria într-un stat vasal autonom, așa cum erau deja Țările Române; dar împotriva candidatului la tron ales de Dieta maghiară și susținut de turci, Ioan Zapolya, Ferdinand de Habsburg își susținea la rândul său pretențiile la coroana ungară, sprijinite de germanii din regat și de o fracțiune a nobilimii maghiare – dar mai ales de resursele Imperiului.

Acestea se dovediră complet insuficiente; o nouă campanie otomană îl înscăună pe Zapolya la Buda și asedie chiar Viena timp de trei săptămâni (1529). Conflictul nu încetă însă, succesele alternând de partea celor doi pretendenți la coroana maghiară; dar la moartea lui

________________________________

39) Robert Mantran, op. cit., p.139

40) Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, București, 1996, p. 154

41) Adrian Niculescu, op. cit., p. 9

35

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Zapolya, Soliman invadă din nou Ungaria, transformând-o în provincie otomană (1541). O îngustă fâșie în vestul țării rămase în mâinile Habsburgilor;

Transilvania își menținu la rândul ei autonomia sub casa Zapolya. Carol Quintul

suferi insuccese și pe alte fronturi în fața otomanilor: în 1535 el reuși să ocupe Tunisul, dar trei ani mai târziu amiralul turc Barbarossa zdrobea flota creștină la Preveza, instaurându-și supremația în Mediterana; în același timp, Francisc I încheie o alianță formală cu sultanul în 1536, urmând ca turcii să intervină în războaiele italiene.

Soliman exercită chiar presiuni asupra Imperiului German în favoarea protestanților; iar politica sa de divizare și slăbire a puterilor creștine dădu roade. La 1 august 1547 Ferdinand era nevoit să semneze un armistițiu, prin care își păstra partea occidentală a Ungariei în schimbul plății unui tribut. 42)

Câștigarea luptei pentru dominația în Europa centrală de către turci a avut grave repercusiuni pentru Țările Române. În deceniul trei, Muntenia a fost amenințată cu anexarea la Imperiul Otoman; complicațiile politice generate ca urmare a alianței domnului Radu de la Afumați cu Ungaria au oprit acest proiect. Moldova, implicată mai profund în relațiile europene, a avut la rândul ei de suferit de pe urma căderii regatului maghiar, Soliman urmărind să reducă independența țării.

Totuși sub Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) moldovenii au mai jucat un rol important în conflictul din Ungaria; însă ulterior, izolarea diplomatică a dus la închinarea țării” către Soliman odată cu pierderea ultimelor debușee la Marea Neagră (1538). Rupte astfel de alianțele cu creștinătatea apuseană, Țările Române au fost aservite Porții, care în afara plății tributului și obligațiilor de natură militară și economică a impus practic și numirea domnilor de către sultan.

Lipsită de stabilitate și de forță, puterea centrală s-a prăbușit rapid în favoarea boierimii, deținătoare a marilor proprietăți funciare, favorizată astfel de integrarea în circuitul economiei otomane. 43)

La sfârșitul veacului al XVI-lea vechile dinastii s-au stins sau au fost înlăturate din drepturile lor…Puterea domnească a căzut și domn putea ajunge orice boier sau orice pretendent care afirma, de formă, că ar fi de viță domnească, dar cu condiția să se bucure de favoarea boierilor. afirma P. P. Panaitescu.

Asistăm astfel la un proces opus centralizării din Occident: în Țările Române, în Polonia, în Ungaria statul evoluează spre fărâmițarea politică favorabilă puterii aristocrației; în schimb, caracterul local și autarhic al comerțului răsăritean, ruperea acestuia de marile circuite internaționale, împiedică apariția atât a burgheziei cât și a primelor forme ale capitalismului.

________________________________

42) Steven Runciman, op. cit., p. 244

43) Adrian Niculescu, op. cit., p. 35

36

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Împărații au putut învinge, manevra și stăpâni, temporar, oameni; dar n-au reușit niciodată să învingă sau să dicteze Bisericii ori Ortodoxiei, ci de câte ori au încercat-o, ei au fost cei învinși. De atâtea ori împărații au fost de partea ereticilor – un Valens de pildă – sau au încercat să supună Ortodoxia și Biserica rațiunilor de stat, ca pe vremea lui Zenon, Heraclius sau partizanilor Paleologi ai unirii, un Mihail al VIII-lea, un Ioan al V-lea etc, căutând să o faca a adera la compromisuri care știrbeau dreapta credință.

O întreagă epocă – de cruntă încordare între împărații promotori direcți ai ereziei, prin sinoade și episcopi supuși lor și prin soldați în epoca iconoclastă, ne stă în față. Atunci a spus Leon Isaurul cuvintele mult citate "Sunt împărat și preot".

Biruința bisericii asupra împăraților iconoclaști este cea mai clară demonstrație că niciodată, nici împărații, nici armate, nici false sinoade, oricât de "canonic" convocate sau ținute, nu au reușit să învingă Biserica – depozitară, apărătoarea și semănătoarea spre roadă în suflete, a Ortodoxiei! 44)

Dacă se poate spune că împarații bizantini au dominat oameni ai Bisericii, această Biserică Ortodoxă i-a dominat, i-a obligat să îi păstreze dogmele și canoanele, atunci când s-au ridicat contra ei i-a înfrânt, iar când au trădat-o i-a lasat să se ducă singuri în prăpastie, rămânând mai departe purtătoarea aceluiași steag, în slujba căruia a unit energiile unei lumi noi, al cărei suflet, tot ea îl făurise!

Există o eclesiologie ortodoxă care nu este doar o simplă teorie, ci e reflexul unor realități istorice. În funcție deci de această eclesiologie trebuie să definim conceptul de "Biserică Ortodoxă" atunci când vorbim de Istoria Bisericii Ortodoxe. Este istoria "Bisericii" ca trup tainic, istoria întregului "consens" și nu istoria Patriarhilor din Constantinopol. În replică, turcii cuceriră printr-o imensă operațiune amfibie insula Cipru, acesta a fost însă ultimul mare succes al Porții

Această Biserică n-a fost niciodată sclava Imperiului sau a împăraților. Ba mai mult, prin ea și-a căpătat Imperiul acel ciment care a ținut laolaltă atâtea neamuri diferite, și tot prin ea s-a făurit tot ceea ce are mai viu și mai actual, mai etern Bizanțul, căci în fond, întregul stat bizantin nu este și nu poate fi înțeles decât ca în alt aspect, cel pământesc, administrativ, al "Bisericii".45)

Bizantinologii apuseni, care dovedesc în general puțina comprehensiune pentru ceea ce constituie esenta acestui "fenomen bizantin" din ce în ce mai studiat, au pus totuși în evidență extraordinara capacitate pe care a dovedit-o acest imperiu în ținerea laolalta a celor mai diferite neamuri de oameni, în armonizarea unor tendințe spirituale din cele mai diferite, în topirea și sintetizarea câtorva culturi și mai ales în posibilitatea de a "dura" mai mult decât oricare alt imperiu constituit pe meleagurile Europei și Orientului apropiat.

__________________________

44) Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971, p.145

45) Robert Mantran, op. cit., p. 84

37

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Acest aspect, de "sinteză" pe care îl are civilizația bizantină a constituit axa viziunii lui Nicolae Iorga asupra Bizanțului, poate cea mai adâncă scrutare a fenomenului bizantin. Si tot N. Iorga a pus în evidență caracterul "internațional" al imperiului, care nu admitea până foarte târziu nici o idee de naționalitate așa cum o întelegem noi azi.46)

  "Marea forță a Bizanțului -spune el- a fost puterea sa de asimilare, de a reduce oricare influență, venind din fiece regiune, de a absorbi tot ceea ce formează esența însăși a acestei complexități bizantine ce a sfârșit prin a ajunge la o unitate absolută și eternă. Dacă vreunul venea din Dalmația din cutare colț al Peninsulei Balcanice, din acea mică țară ciliciană a Isauriei, de unde erau originari pirații supranumiți de Pompei și care prin mercenarii săi va da împărați Romei noi; dacă era un macedonean sau un fals macedonean de origine armeană; dacă era un

sirian ori un arab, un egiptean, dacă mai târziu slavii, bulgarii și sârbii au vrut să aibă coroana Bizanțului, în toate aceste ambițiuni nu era și nu putea să fie un caracter național, deoarece Bizanțul exclude până la sfârșit și până în transmisiunile sale moderne, tot ceea ce are vreo atingere cu naționalitatea".                      

Puține state ale istoriei au fost mai puternic susținute de o armătură morală ca Imperiul Roman Creștin ce va da nastere, printr-un complex proces de elaborare și sinteză, Imperiului Bizantin și culturii bizantine.

Originalitatea Bizanțului față de statele moderne constă în faptul că, asemănător în aceasta cu imperiul islamic, a fost un stat întemeiat nu pe națiune, nici pe ideea de federație de interese, în sensul Elveției sau a Statelor Unite, ci pe temelia credinței religioase.

Adevărata forță morală a Imperiului, cea care a dat un suflet acestui edificiu politic, a fost Ortodoxia. Ortodoxia a jucat în structurarea și menținerea acestui stat un rol esențial și faptul acesta explică poziția Imperiului față de erezii. 

Bizanțul n-a fost "internațional" decât privit din punctul nostru de vedere modern. În realitate el domnea peste o vastă națiune, națiunea ortodoxă.

Unitatea bizantină era unitate prin Ortodoxie, dar în lumea aceea, credința și națiune erau acelasi lucru: mărturisitorii aceluiași crez formau "națiunea" și în Bizanț ca și în Islam și mai târziu la turci.47)

La fel, un geograf arab considera că șeful Occidentului este "prințul căruia i se zice Papă". Bizanțul este o altă realizare a tipului special de stat al Orientului pneumatic, în care națiunea este un "consensus", tip pe care, sub forma păgână, încercase să-l realizeze Dioclețian prin generalizarea cultului lui Mitra, vădind ideea unității Imperiului prin religie pe care o va realiza abia Constantin cel Mare. 

_______________________________

46) Nicolae Iorga, op. cit., p.181

47) Jean Meyendorf, op. cit., p. 88

38

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Că Ortodoxia era elementul fundamental de unitate în imperiul Bizantin, o spune Charles Diehl în numeroase rânduri. Teoria statului bizantin este emisă de Eusebiu de Cezarea și concretizată în titlul de "episcop al treburilor din afară" și în anumite prerogative speciale ce le aveau împărații. Că interesul a dictat împăraților această atitudine, este o problemă care nu știrbește cu nimic realitatea.48)

Dar cu timpul, ceea ce a fost la început o alianță a doua realități: vechiul imperiu roman și noua lume a energiei ortodoxe, s-a transformat într-o complexă sinteză, care reprezintă în istorie un tip de cultură aparte, cu originalitatea ei.

Naționalitatea, sau mai bine zis apartenența la Bizanț și Ortodoxie fiind același lucru, toate încercările de evaziune din această "federație ortodoxă" au ca pretext sau chiar sunt provocate de problemele religioase. Înființarea bisericilor monofizite și nestoriene constituie preludiul pierderii provinciilor orientale. De aceea politica față de eretici era o chestiune de stat, erezia fiind socotită o crimă politică încă din veacul V. Aceasta a scutit Biserica de întrebuințarea directă a forței contra ereticilor, căci a făcut-o statul.

În numele Ortodoxiei devenită interes de stat s-au persecutat foarte serios ereticii, încât n-are nici un rost să se impute exclusiv Catolicismului Inchizitia, lăudându-se în același timp Ortodoxia bizantină. Inchizitia a existat, deși în forme mult mai atenuate, și în Bizanț,  și este reversul de umbră al simbiozei bizantine ortodoxe.

Al doilea este pierderea provinciilor orientale, unde opresiunea fiscală bizantină a jucat un rol apreciabil la nașterea ereziilor Hristologice. Poate că fără aceasta, diferența e de structură spirituală între Bizanț și Orient, nu s-ar fi adâncit atât. Biserica Ortodoxă a făcut în legătură cu Bizanțul o experiență care i-a dovedit că nu întotdeauna sprijinul puterii este rodnic și că uneori este mai bine să te păstrezi la "mijloacele sărace". 49)

Statul Bizantin a constituit "mijlocul bogat" pe care l-a întrebuințat și Biserica Ortodoxă. Dar spre deosebire de catolicism, acest fapt n-a afectat cu nimic doctrina, structura Bisericii, încât experiența bizantină, cu părțile ei luminoase și umbroase a putut rămâne ca o "etapă" istorica, iar Ortodoxia și Biserica au putut să se desprindă într-adevăr uimitor de această formă istorică, de care păreau indisolubil legate.

La acest fapt a contribuit chiar simbioza ortodoxă bizantină: Imperiul a interzis orice veleitate politică ierarhilor, și astfel Biserica Ortodoxă în duhul ei și în structura organizatorică a fost obligată, și pe această cale, să se orienteze cu adevărat spre cele duhovnicesti.50)

_____________________________

48) Charles Diehl, Byzantium, An Introduction to East Roman Civilization, Oxford Univ. Press, Oxford 1948 p. 211

49) Michelina Tenace, op. cit., p. 75

50) Ion Bica, Erezii, schisme, controverse în Bizanț, Pitești, Ed. Universității, 2004, p.197

39

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea ]n frunte pe Fiul lui Dumnezeu și cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul. Conducerea efectivă a Bisericii revenea însă sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politică și instituția religioasă. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropoliții prezenți în capitală și delegații imperiali sau chiar împăratul.

Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc și definea disciplina bisericească, condamnând atunci când era cazul pe eretici; tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfânta Sofia: marele econom, care avea grijă de partea financiară și marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea mănăstirilor din Constantinopol. Episcopul avea un rol decisiv în viața religioasă a eparhiei sale. Bizantinii aveau mare încredere în călugări, în eficacitatea rugăciunii lor: dacă în ziua judecății, călugării mănăstirii pe care un împărat sau un om bogat au întemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat. 51)

Morala era cea creștină, influențată însă de înțelepciunea antică, concepută pe masura omului. La rândul ei concepția despre societate era exprimată în marile culegeri juridice ale vremii și mai ales de Basilicale: ea se întemeia pe noțiunea de interes obștesc și pe cea de ordine.

Cruciadele și dominația latină au lăsat Imperiul Bizantin într-o stare de epuizare economică accentuată, cu un teritoriu ce reprezentă numai umbra celui din vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate și cartiere întregi se găseau în ruină, iar orașul își revenea cu greu. Celelalte localități ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, speranțele revenirii la prosperitatea de altădată fiind minime: negustorii venețieni și genovezi exploatau la maxim comerțul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus în Asia Mică, la teritoriul Imperiului de la Niceea; în Europa, la Tracia și la o parte a Macedoniei: "un corp debil, slăbit și mizerabil, având un cap enorm, Constantinopolul" (Ch. Diehl). 52)

Sub Manuel al II-lea (1391-1425) și Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitală și la împrejurimile acesteia, iar călătoriile umilitoare ale ultimilor doi în Occident pentru a cere ajutor, au rămas infructuoase. "Nu se dorea decât profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic și a-l exploata economic", spunea Ch. Diehl. 53)

“Drama care s-a petrecut atunci a avut consecințe negative pentru întreaga Creștinătate, fiindcă la Constantinopol era un centru politic, cultural, economic pe care nu-l atinseseră alte capitale

________________________________

51) Andrina Stiles, op. cit., p. 105

52) Charles Diehl, op. cit., p. 232

53) Ibidem, p. 248

40

Situația Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman la căderea Constantinopolului

europene și reprezenta un punct spre care priveau toate celelalte popoare din Europa cu admirație și, de aceea, această cădere a primei capitale creștine pe care a cunoscut-o omenirea s-a repercutat asupra întregii creștinătați.

Dar, consecințele au fost pentru lumea ortodoxă, lumea răsăriteană, fiindcă odată cu căderea acestei capitale, Imperiul Otoman care se extinsese în Asia Mică a trecut și în Peninsula Balcanică și toate țările din sud-estul european au cazut sub dominație otomană, iar Țările Române au intrat și ele într-un fel de dependență politică față de Imperiul Otoman aproape 400 de ani. Dominația aceasta a adus mari dezavanteje și politice, și religioase, și culturale în întregul sud-est european".54)

De asemenea, acad. prof. dr. Emilian Popescu ne-a menționat și contextul în care Constantinopolul a fost cucerit de către turci: "Vina pentru tragedia aceasta care s-a petrecut atunci o poartă și autoritățile bizantine, dar nu în așa mare masură cum o poartă întreaga Creștinătate, fiindcă nu s-a putut uni pentru a lupta împotriva unui dusman, care la vremea respectivă nu era atât de puternic. După aceea, s-a întărit cucerind sud-estul Europei și s-a extins în țările europene cucerind Ungaria, ajungând până la Viena și dominând o zonă foarte mare din această parte a Europei. Cauzele sunt împărțite și în ceea ce privește responsabilitatea bizantinilor care n-au putut în ultimele secole să găsească soluțiile cele mai bune, politice și religioase, ca să evite acest eveniment, dar țările europene și papalitatea, în special, care avea un cuvânt greu de spus la vremea respectivă în lumea europeană, au o responsabilitate și mai mare, fiindcă nu s-au putut uni să lupte, să facă un front comun împotriva turcilor".55)

Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă internă din creștinism ("lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat "eretic" de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului.

Deși Liga se dizolvă rapid, iar Veneția se văzu silită să încheie pacea în condiții extrem dedezavantajoase, era clar că situația politică, economică și militară nu mai înclina în favoarea Imperiului Otoman. Ultimii Paleologi, slăbiți de războaie civile interminabile, au încercat în zadar să restabilescă uniunea religioasă cu Roma papală.Doreau să obțină, pe această cale, ajutoare militare apusene contra turcilor otomani, care cucereau pe rând provinciile europene ale imperiului. Otomanii au cucerit Constantinopolul în 1453 și Trebizonda în 1461.56)

_________________________________

54) Vasile Mărculet, Contribuții la istoria Bazinului vest-pontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006. p.74

55) Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie ortodoxă, 1996,

p. 215

56) Andrei Oțetea ș.a., Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969. p. 107

41

III. Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

III.1 Urmările politice și militare ale căderii Constantinopolului

După căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman se întindea, două secole și jumătate mai târziu, de la porțile Vienei până în Yemen, din Algeria până în Irak. Într-un spațiu atât de întins, autoritatea sultanului și porunca lui Allah, "seriatul", rămâneau de necontestat.

Sistemul politic instituit tolera tradițiile popoarelor supuse, chiar adaptându-se unora dintre ele: în provinciile creștine, grecii, bulgarii și sârbii și-au putut practica religia și folosi limba, iar în provinciile arabe populațiile cucerite și-au păstrat, de regulă, cadrul organizatoric.

Toleranța, de altfel o caracteristică a otomanilor, a fost aceea care a permis și refugiul evreilor spanioli sau al celor provenind din teritoriile central-europene. 57)

Pentru turci, una din consecințele imediate ale cuceririi Constantinopolului a fost aceea că ei au pus stăpânire absolută asupra navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și au început politica de cucerire a întregului bazin al Mării Negre, politică ce se va incheia cu succes, peste trei decenii, în 1484, când vor fi cucerite ultimele bastioane creștine importante, cetățile moldovenești Chilia și Cetatea Albă. 58)

Atât controlul Strâmtorilor, cât și controlul întregii navigații din Marea Neagră erau necesare Imperiului otoman din mai multe motive. Pentru a asigura securitatea deplină a legăturii dintre Anatolia și Rumelia, precum și pentru înlăturarea primejdiei unui atac prin surprindere asupra capitalei, pentru asigurarea aprovizionării Istanbulului, pentru a pune capat și a se substitui dominației economice și politice a statelor maritime italiene, pentru obținerea de beneficii în favoarea tezaurului otoman din activitatea comercială a regiunii, în care statele tributare se bucurau de un regim preferential. Din toate aceste motive, în vara anului 1453, statele riverane Mării Negre au fost somate,prin ultimatumuri, să se supuna noului stăpânitor de pe malurile Bosforului.59)

În secolul al XVI-lea, politica Imperiului Otoman s-a schimbat,astfel încat acesta nu s-a mai multumit doar cu înlocuirea Imperiului Bizantin, ci a încercat să-și extindă autoritatea și în vest. Puterea otomană a atins apogeul în timpul sultanului Soliman Magnificul.

A fost cucerit Belgradul în 1521, iar în 1526, după bătălia de la Mohacs, a fost cucerită și Ungaria. Imperiul Otoman ajunge, astfel, după împărțirea în trei a Ungariei, să aibă granița cu

Imperiul Habsburgic, condus de Carol al V-lea(Imperiul Habsburgic era cea mai mare

__________________________________

57) Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978. p. 88

58) Halil Inalcik, op. cit., p. 141

59) Robert Mantran, op. cit., p. 90

42

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea
Europei Occidentale din acea perioadă).

După bătălia de la Mohacs, din 1526, mare parte a Ungariei, inclusiv Budapesta, a căzut în mâini otomane. Pentru prima dată Imperiul Otoman s-a aliat cu o putere creștină, Franta, care era nemulțumită de pretențiile expansioniste ale habsburgilor. Regele Frantei, o persoană necredincioasă, a preferat în aceste condiții alianța cu sultanul. 60)

Cucerind țările balcanice, sultanul treptat introducea în teritoriul ocupat administrația sa. Concomitent, în teritoriul ocupat de otomani surveneau schimbările esențiale în viața socială a populației locale. Proprietatea feudală a stăpânilor locali, de obicei, era lichidată.

Conform legislației musulmane, pământul adversarului cucerit cu sabia se considera proprietate a sultanului. Pământul arabil, pășunele, fânețele, pădurile, apele deveneau baza economică a dominației otomane în teritoriul ocupat. Structura proprietății asupra pământului avea un caracter divers. O parte a pământului era dat în folosința unor cavaleri numiți spahii (călărași) pentru serviciul militar. De la acest cuvânt provine denumirea sistemului agrar de spahi. Precursorii sistemului de spahii au fost unele instituții sociale din Orientul Apropiat. În Iran se dau posesii numite icta pentru serviciul militar, iar în Imperiul Bizantin – pronia.

Pronia se transmitea prin ereditatem iar icta – nu. Posesia unui spahi se transmitea prin ereditate doar în cazul când exista un fiu care putea să preia serviciul militar al părintelui în folosul statului otoman.

În sec. XV-XVI spahii constituiau cea mai mare parte a trupelor otomane. Potrivit unor estimări din 1475 în timp ce cavaleria kapâkulu număra 3000 și ienicerii 6000 de oameni, oastea de spahii era compusă din 39 mii de spahii, inclusiv 22 mii în Rumelia. Deși pe timpul lui Suleyman I numărul ostașilor cu soldă era dublă (18 mii), față de sec. al XV-lea, totuși oastea de spahii era de peste două ori mai mare (40 000 persoane). Spahi era un cavaler tipic medieval, care utiliza arme convenționale (cu arme de foc erau înarmați ienicerii). 61)

Specificul relațiilor feudale în Imperiul Otoman constǎ în faptul cǎ majoritatea pǎmânturilor se dau sipahiilor în posesie ca o recompensǎ pentru serviciul militar. Deși urmând exemplul statelor musulmane timpurii otomanii au declarat, cu mici excepții, proprietatea

statului (sultanului) asupra pământului, s-a dus lupta dintre puterea centrală și persoanele particulare, care încercau să prefacă posesiile în stăpânire ereditară și deplină.

În jurul anului 1470 Mahomed al II-lea a întors în fondul statului peste 20 000 de sate și alte moșii care nimerise în mâinile persoanelor particulare ori instituțiilor religioase.62) Ele au devenit pământurile statului – miri. Acesta s-a efectuat pentru a spori resursele materiale

________________________________

60) André Clot, Soliman Magnificul, Ed. Artemis, București, 1997. p. 71

61) Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p. 144

62) Andrina Stiles, op. cit., p 207

43

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

destinate unui număr cât mai mare de spahii. În schimbul rentei pe câmpul de luptă urma să se prezinte un cavalerist complet echipat.

Pe timpul lui Baiazid al II-lea, pretinzând că tatăl său a încălcat prevederile șeriatului, oponenții reformei lui Mahomed al II-lea din rîndurile clerului musulman și-au recăpătat terenurile agricole.

Selim I și Suleyman I, promovând o politică externă activă și având nevoie de o armată puternică, au continuat reforma lui Mahomed al II-lea. Potrivit opiniei cercetătorului de origine turcă Halil Inalcik, în 1528 circa 87% din pămînt era miri.

Mahomed(Mehmed) reușește să păstreze ordinea în țările cucerite prin forță, dar și prin diplomație, respectând religiile populațiilor cucerite. Mulți conducători ai imperiului erau persoane renegate din rândul popoarelor creștine supuse.

Cronicarul bizantin Ducas, referindu-se la sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481), contemporan cu Ștefan cel Mare menționează că în vremea acestuia “turcii năvălesc cu vitejie asupra creștinilor și-și ridică monumente de biruință contra lor”.Este vorba de așa numitele gaza-le. Termenul este folosit din abundență în cronicile și documentele otomane pentru desemnarea “expedițiilor sfinte” purtate împotriva statelor nemusulmane din Peninsula Balcanică.63)

Între statul otoman și statele nemusulmane din Balcani guverna în secolul al XV-lea un drept al forței, un drept al celui mai tare, caracteristic însă întregii epoci medievale.

Caracterul, condițiile și durata reglementărilor de pace erau dictate prin urmare, de raporturile reale de forțe dintre beligeranți, raporturi condiționate și ele de conjunctura internă și internațională existentă la momentul respectiv.

Pentru a desemna stabilirea sau reînnoirea unor relații pașnice între statele din sud-estul Europei și Imperiul Otoman, cronicarii bizantini folosesc la modul cel mai general formulele:”a face, a încheia, a întări, a restabili,a lega pace și prietenie”. Cronicarul Ducas consemnează celebrul răspuns al sultanului Mahomed I: “pace dau și pace iau” –un argument decisiv pentru dreptul forței ce guverna la curtea otomană.

Caracteristicile fundamentale ale acestei societăți erau despotismul, anarhia și corupția3. Era o lume în care domneau arbitrarul și decăderea morală în administrație, începând cu puterea centrală – sultanul – și continuând cu funcționarii: „(…) voința limitată a unui despot și depravația consilierilor săi pot să ducă cu cea mai mare iuțeală existența unui stat la dezmembrare și nimicire”.64) Statul otoman era prezentat ca lipsit de orice reguli de guvernare, de orice legi.

__________________________________

63) Aurel Decei, op. cit., p.22
64) Timpul, Anul I, 1876, nr. 8, p.3.

44

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Totul se supunea capriciului de moment al sultanului, puterii sale absolute: „(…) cel mai inițiat în secretele palatului sultanului nu ar putea răspunde, mai cu seamă în fața capriciilor incalculabile ale voinței ce domnesc destinele Imperiului Otoman”.65)

Un astfel de stat în care obiectivitatea normelor, a legilor era înlocuită de subiectivitatea voinței persoanei nu putea avea o administrație eficientă, ci doar una coruptă. Nu este de mirare că o astfel de administrație nu era luată în seamă nici de propria armată, nici de populație. În viața politică corupția, depravarea, complotul ori asasinatul erau practici curente nimic nu mai surprindea.

Cu o astfel de guvernare incapabilă să asigure ordinea și prosperitatea internă nu mai e de mirare că supușii contestau autoritățile de la Istanbul. O acuzație care revenea constant atunci când se vorbea de reprimarea răscoalei de către otomani era aceea a asasinatelor barbare îndreptate în special împotriva populației creștine din imperiu. Musulmanii erau acuzați atât de lipsă de simpatie față de creștini, cât și de fanatism religios și intoleranță care îi determina să-i mențină pe aceștia într-o stare de inferioritate politică și să-i ucidă fără milă.66)

Un alt element care definea statul otoman drept unul barbar era lipsa de respect față de proprietate. După uciderea creștinilor urma de obicei confiscarea averilor. Toate aceste asasinate erau dacă nu ordonate de guvernul otoman, cel puțin tolerate de către acesta. Administrația otomană dădea dovadă, pe lângă abuzuri, de o totală lipsă de cuvânt: s-a ordonat decapitarea creștinilor întorși la casele lor, deși exista o promisiune că nu vor păți nimic.67)
Principalul instrument al acestor asasinate era armata otomană. Situația acesteia era deplorabilă: existau mari discrepanțe între soldele ofițerilor superiori și cele ale soldaților, la care se adăuga faptul că erau plătite cu întârzieri mari; alimentele erau de cea mai proastă calitate, iar mizeria omniprezentă. De aici și jafurile comise de soldații otomani.68)

Turcilor le este imputat comportamentul necavaleresc și lipsit de umanitate: în mai multe rânduri se relatează că otomanii nu au încetat focul și nu au permis retragerea soldaților răniți sau a corpurilor celor morți de pe câmpul de luptă.69)

Aceasta era o dovadă în plus a lipsei lor de civilizație. Turcul tipic era văzut ca incapabil să asimileze civilizația în versiunea ei occidentală. El era descris ca fiind neprevăzător, lent, leneș și mult prea religios. Părea că trăiește în afara timpului. Munca sa era neorganizată,haotică și nerentabilă. Opinia publică otomană era fanatizată și irațională.

_____________________________

65) Ibidem, nr. 25, p.2.

66) Ibidem, nr. 142, p. 2.

67) Ibidem, nr. 10, p. 3

68) Ibidem, Anul II, 1877, nr. 188, p. 3
69) Ibidem, nr. 203, p. 2

45

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea 

Căutarea unității lumii ortodoxe în aceste vremuri a devenit un imperativ. Cu toate că se păstrează unitatea de credință, de cult și unitatea canonic-disciplinară, iar o serie de tradiții unesc lumea ortodoxă, totuși persistă elemente de neînțelegere care pot amenința oricând unitatea religioasă a Răsăritului. Dezintegrarea sistemelor politice răsăritene, precum și transformările economice radicale pun Ortodoxia în fața unor situații neexperimentate până acum. Apar elemente noi, la care Biserica Ortodoxă, trebuie să răspundă cu rapiditate. 70)

Toate Bisericile Ortodoxe și statele cărora le aparțin au revendicări unele față de altele. Biserica Greacă nu vede cu ochi buni formarea Macedoniei, dar nici întărirea influenței Turciei în sud-estul european, iar Biserica Sârbă se află, datorită crizei din Iugoslavia, în dispută cu Biserica Macedoneană, pe de o parte, și cu statul albanez, pe de altă parte, din cauza crizei din Kosovo-Metohija. Biserica Bulgară se află în schismă, din cauza imixtiunii puterii politice în viața bisericească, într-o situație asemănătoare aflându-se și Biserica Ucraineană.

În sfârșit, Biserica Rusă se găsește în dispută cu Biserica Ortodoxă Română din cauza Mitropoliei Basarabiei. La acestea se adaugă presiunea unui fundamentalism musulman la care sunt supuse Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei și statul elen. Analizând realitatea geopolitică răsăriteană, putem concluziona, probabil fără a greși prea mult, că religia ortodoxă nu a reușit încă să-și precizeze cu claritate o strategie politică coerentă, care să angreneze popoarele acestora spre obiective clare, a căror atingere să fie urmărită cu perseverență.71)

Problemele de ordin politic și religios se acutizează, în paralel cu un curent de laicizare a preocupărilor papale, de pildă "papii Renașterii" care se ocupau mai degrabă de problemele artistice, politice și economice, decât de cele religioase, apare în rândul maselor un curent mistic care consideră însă pietatea mai mult un act particular decât public.

Cu toate conotațiile sale păgâne, în cadrul Renașterii arta religioasă nu este câtuși de puțin abandonată. Curentele vremii, fiind marcați de luminismul occidental, cu toate că au păstrat și o dimensiune a Ortodoxiei. Însă, cel mai influențat de spiritul occidental a fost Adamantios Corais, care a trăit o mare parte din viața sa în mediul apusean.

Nu mai puțin titanii Renașterii au fost cei care au făcut celebra pictură religioasă. Leonardo da Vinci (1452-1519) cu ale sale Fecioare dar mai ales Cina cea de Taină, intens mediatizată în prezent. Rafael (Raffaello Sanzio 1483-1520) ne-a lăsat Madona Sixtina pe lângă alte madone, iar Michelangelo Buonaroti (1475-1564) un întreg muzeu în celebra Capelă Sixtină cu nu mai puțin celebra Judecată de Apoi.72)

_____________________________________

70) Jean Meyendorf, op. cit., p. 155

71) Nicolae Iorga, op. cit., p. 271

72) Pr. Prof. I. Rãmureanu, Istoria bisericească Universală , manual pentru seminariile teologice , Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R , București, 1992, p. 127

46

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Lumea ortodoxă sud-est-europeană a fost supusă la numeroase transformări politice și sociale ce au influențat felul de manifestare al popoarelor din această zonă, ducând la formarea unui anumit model de înțelegere a istoriei și a desfășurării ei, dar mai ales a felului cum trebuie să se acționeze pentru împlinirea dezideratelor politice. Putem vorbi de un model balcanic de existență și manifestare politică. 73)

Imperiul bizantin, gândirea greacă și slavă, precum și exemplul politico-social otoman au individualizat lumea balcanică, ce rămâne distinctă până în zilele noastre. Dacă astăzi se caută cu asiduitate realizarea unei bune cooperări cu Occidentul, cu puțin înainte de căderea Constantinopolului sub loviturile armatelor lui Mohamed al II-lea, în 1453, Bizanțul, lumea ortodoxă, și-a dat seama că această simbioză nu este posibilă – nu numai din cauza unei Ortodoxii ,,de factură despotică , ce nu s-a putut integra în catolicism, ci mai cu seamă din cauza gândirii bizantine, ce vedea diferit conceptul de universalitate.

Sunt sugestive cuvintele declarate în mod public de marele duce Lucas Notaras: ,,E preferabil să vedem că domnește în orașul nostru turbanul turcilor decât mitra latină. După Constantinopol, în 1456 Atena era ocupată de otomani, iar Parthenonul, ce fusese timp de o mie de ani o biserică creștină închinată Fecioarei, devenea, ca și Sf. Sofia, moschee.

Creștinii ortodocși, monofiziții, armenii și chiar evreii sunt cuprinși într-un sistem administrativ nou . Fără a fi luate în considerare diferențele confesionale, lingvistice sau naționale, creștinii erau tratați ca o națiune unică (millet). 74)

Patriarhul ecumenic devine conducător al națiunii creștine – millet-bachi -, un regent al unui imperiu aservit . Această unitate a Ortodoxiei a fost realizată de Imperiul otoman printr-o unică autoritate administrativă, ce ocolea doar Imperiul țarist. La susținerea efectivă a acestei unități ortodoxe în sistemul administrativ otoman a contribuit ierarhia și clerul grecesc al Patriarhiei ecumenice, precum și familiile aristocraților fanarioți, ale negustorilor și intelectualilor eleni.

Astfel, Constantinopolul își întinde și puterea spirituală peste sud-estul european, punând sub controlul său politic și religios lumea ortodoxă. Această acțiune declanșează un proces de elenizare a slavilor, mai ales prin cultură, educație și Biserică, proces susținut de un mare număr de negustori greci stabiliți în orașele balcanice.75) Dar, această unitate ortodoxă a fost sfărâmată tot de elementul grecesc din Imperiul otoman, caracterizat ca secol al revoluțiilor și reacțiunilor, a dus la dezmembrarea marilor imperii și la formarea națiunilor, proces încheiat după primul război mondial prin Conferința de pace de la Paris.

_____________________________________

73) Dan Zamfirescu, Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, București, Editura „Roza Vânturilor, 1992, p. 273.

74) Charles Diehl, op. cit., p. 310

75) Halil Inalcik, op. cit., p. 215

47

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Raialele turcești au fost teritorii ocupate de turci și formau hinterlandul unei cetăți. Astfel de teritorii au fost înființate în Moldova și în Țara Românească începând cu secolul al XVI-lea, cu funcție strategică și de control pentru Imperiul Otoman. Erau adevărate capete de pod pentru Imperiu în Principate. Numele de "raia" provine din limba turcă și are înțeles de turmă, gloată, supus, și prin extensie provincie sau teritoriu al împărăției otomane.

În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora Imperiul avea posibilitatea să supravegheze în permanență Țara Românească și Moldova, să culeagă informații exacte despre starea lucrurilor și să acționeze în caz de nevoie. Forțele armate cantonate aici erau special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere. În plus aveau avantajul de a fi susținute direct de flota navală turcească.

Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puțin întinse, cuprinzând mai multe sate, care aveau sarcina de a întreține garnizoanele. Spre exemplu raiaua Turnu avea 3 sate, Giurgiu 25, iar Brăila circa 50 de sate.

Timp de secole, raialele au constituit un loc de refugiu pentru nemulțumiții din țară și un focar continuu de intrigi și instabilitate. Poarta întreținea cu bună știință această stare de nesiguranță, care-i ușura stăpânirea peste cele două țări românești.

Raialele jucau și un rol economic important. Fiind amplasate în vaduri comerciale foarte bune, ele intermediau comerțul dintre țările române (aproape monopolizat de otomani) și Poartă. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri. Domnii români țineau în fiecare raia de pe teritoriul țării un agent diplomatic numit capuchehaie.76)

Sângeacul (sangeacul sau liva) a reprezentat o unitate administrativă a Imperiului Otoman, subdiviziune a pașalâcului sau vilaietului. Guvernatorul unui sângeac purta denumirea de sângeac-bei (sau și avea ca semn al demnității sape un steag cu o singură coadă de cal. De asemenea, tot denumirea de sângeac l-a purtat steagul care era dat ca însemn domnilor din Țările Române, fiind considerați egali demnitarilor turci care guvernau provinciile. 77)

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii. Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic (rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora.

_____________________________________

76) Constantin Daicoviciu, Istoria României, Editura Academiei Române, București, p. 214

77) Georgeta Smeu, , Dicționar de Istoria Românilor, Ed. Tempus, București, p. 72

48

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Justiția Imperiului Otoman era fundamentată pe filozofia jurisprudenței locale. Sistemul otoman era organizat pe trei trepte de tribunale: unul condus de cadii (judecători) pentru musulmani, unul pentru ne-musulmani (judecători evrei sau creștini în zonele lor religioase) și un altul pentru problemele comerciale. Tribunalul în care se judeca pricina depindea de părțile aflate în conflict. Aceste categorii de tribunale nu erau exclusive: curțile musulmane puteau judeca și conflictele comerciale sau cauzele interreligioase. Sistemul principal de legi era cel al curților islamice.

În sistemul musulman se foloseau sistemele Șaria sau Kanun. Statul otoman nu se amesteca cu sistemele juridice religioase pentru alte credințe recunoscute, chiar dacă ar fi putut-o face prin vocea guvernatorilor locali. Legea Șaria era rezultatul prevederilor Coranului și al cuvintelor lui Mahomed. Legea Kanun era legea seculară a sultanului. Amândouă erau predate la școlile de drept care existau îm Bursa și Istambul. Tribunalele erau conduse de cadii numiți de sultani. Kanun era numele dat legilor care nu erau definite clar în Coran.

Deseori creștinii și evreii mergeau la tribunalele islamice pentru a obține sentințe cu mai mare putere de decizie în anumite procese. Femeile se adresau aproape întotdeauna curților islamice, care erau dispuse să dea mai ușor dreptate femeilor.

Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice. Desființarea corpului ienicerilor nu a rezolvat problemele armatei turcești, iar în războiaele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimțit din plin lipsa tehnologiilor și armelor moderne. Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care credeau că monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu.78)

Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca Albania, Macedonia și Turcia. 79)

Limitele expansiunii turcesti fusesera atinse. Sub conducerea unor sultani nepriceputi, Imperiul Otoman a slabit.

___________________________________

78) Colin Imber, op. cit., p. 307

79) Franz Babinger, op. cit., p. 211

49

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Consecințele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proporții nu puteau fi mai puțin semnificative.

Puterea descentralizată și autarhică a feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decăzut rapid în lipsa bazei sale economice – proprietatea funciară, afectată de criza forței de muncă și de consecințele deflației.

Ei s-au văzut nevoiți să intre în slujba suveranilor teritoriali ce dispuneau de sumele necesare menținerii aparatului administrativ și militar caracteristic puterii politice moderne.

Cei ce doreau cu orice preț să-și păstreze independența s-au reorientat către veniturile obținute din războaiele private, formă semi-oficială de banditism specifică

mai ales micii nobilimi germane , sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului XV, cele ale unificării și centralizării politice în jurul persoanei suveranului.

Dacă centralizarea reprezintă o unificare administrativă și juridică internă, unificarea este o centralizare politică și militară externă a unor regiuni ținând de aceeași națiune – atât cât poate fi de relevantă această noțiune la începuturile modernității.

Cele două procese sunt practic indisolubile, iar termenul ce le unește este puterea monarhului. Arma principală pe care și-o însușesc este însă legată de impozite – creație a fiscalității monarhice căror aprobare și percepere intră în atribuțiile adunărilor de stări, oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor.80)

Vroia să vadă toate piețele și granițele regatului său, să cunoască tot și toate…Vroia să facă totul după capul său și se amesteca în cele mai mărunte treburi ale regatului…În realitate părea mai degrabă făcut pentru a domni asupra lumii decât peste un regat.

Această figură a “principelui” ocupă, în epoca modernă, locul central deținut până atunci în viața politică de seniorul feudal. Trebuie însă remarcat că adesea centralizarea, ca și unificarea politică, sunt moderne mai degrabă prin consecințele lor decât prin mijloacele de realizare. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înființase împotriva autorității monarhice

Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanță politică pe întreg teritoriul Franței prin reunirea marilor feude la domeniul regal ca urmare a alianțelor dinastice. În mod similar unificarea și centralizarea administrativă spaniolă este produsul medievalei uniuni între regatele Castiliei și Aragonului.81)

Un asemenea instrument de politică internă și externă nu era însă la dispoziția majorității monarhilor europeni, căci el depindea de existența unei structuri politice centralizate, unor instituții militare regulate și unor venituri importante ale Coroanei.

_______________________________

80) Georgeta Smeu, op. cit., p. 140

81) Adrian Niculescu, op. cit., p. 5

50

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Mulți greci au părăsit orașul și s-au refugiat Italia, ducând cu ei cultura și documente din tradiția greco-romană care au contribuit la începutul Renașterii. Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar și Galata.

Mulți fanarioți, cum au fost numiți, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost considerați trădători de majoritatea grecilor.

Senatul a fost transferat parțial la Constantinopol, Senatul roman a încetat în secolul al V-lea să mai aibe un rol deliberativ; el devine locul unei categorii sociale de înalți demnitari. Se putea ajunge în Senat de la funcția de protospătar, iar apartenența nu era ereditară. Calitatea de senator antrena privilegii juridice, însă și obligații. Stratiotul era proprietar funciar care participa financiar la armata unei provincii comandată de un strateg. La origine, teritoriul unei provincii era foarte întins (existau numai patru provincii pentru întregul teritoriu al Asiei Mici) El însuși sau un servitor al său era înrolat în acest corp de armată, contingent al armatei centrale, format din soldați permanenți, adesea mercenari.

Pe amplasamentele dominante ale celor șapte coline ale orașului s-au ridicat, de cele mai multe ori, construcții religioase și laice, subvenționate de sultani, de membri ai familiei imperiale, de viziri sau pașale pașa. Constantinopolul s-a transformat treptat într-un oraș oriental supraaglomerat, nesistematizat, murdar și rău mirositor

Protestele violente ale ministrului și ale împăratului împotriva amestecului călugărilor în afacerile Statului ne arată că aceștia își dădeau seama de pericolul punerii sub tutelă a puterii temporale. Faptul devine și mai explicit în momentul în care împăratul era legat de Biserică printr-un un jurământ: el depunea un jurământ la care se adăuga și momentul în care el primea coroana din mâna patriarhului, cel care nu trecea prin acest ceremonial fiind considerat ilegitim. Deci, puterea religioasă dispensa mai mult sau mai puțin puterea politică, acordând Bisericii o influență deosebită asupra autorității temporale. Putem spune că dacă vreun ministru ar fi sugerat împăratului destituirea patriarhului, măsura ar fi antrenat anatema asupra suveranului încoronat de cel destituit.82)

După lunga domnie a lui Soliman Magnificul, simbol al grandorii otomanilor, răzmerițe provinciale au anunțat începutul unui declin lent, precipitat în cursul secolului al XIX-lea.

Încercările reformiste, “tanzimat”, ale unor conducători otomani au fost “amendate” de jocurile marilor puteri, cele care au și transformat Imperiul Otoman în “bolnavul Europei” și i-au grăbit sfârșitul. După o scurta perioadă de bunăstare, în secolul al XVIII-lea, în Imperiul Otoman s-a instalat un declin ireversibil, astfel încât, în secolul al XIX-lea, viitorul acestuia devenise o problemă internatională, denumită de britanici ,,Chestiunea Orientală”

_____________________________

82) H.G. Beck, Geshichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Göttingen, 1980 p. 141

51

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

III. 2 Măsurile privitoare la Biserica Ortodoxă

În istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florența se spune ca din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop și un laic. Din țara noastră au fost trimiși la lucrări: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, însoțit de vicarul său, protopopul Constantin și un delegat mirean, logofătul Neagoe, probabil locțitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului466. Mitropolia Ungrovlahiei, care se îndepărtează acum de tradiționalele legături cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sârbă de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate. 83)

De partea cealaltă, a latinilor, s-au remarcat la discuții: cardinalul Iuliu Cesarini, fost președinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli și Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astăzi). Lucrările sinodului au început pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florența și s-au încheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439.

Cu toate că unirea părea mai bine realizată decât cea de la Lyon, populația Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papă să spună: ”dacă Marcu nu a semnat n-am făcut nimic”. Hotărârile acceptate de împărat și de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocșilor reflectă în bună parte deruta în care se aflau bizantinii în acele momente în care turcii amenințau distrugerea Imperiului, iar lipsurile impuneau o presiune puternică din partea latinilor.

În afara consecințelor religioase, unirea a avut și consecințe politice, printre acestea cea mai importantă fiind neîncrederea lui Murad al II-lea. A urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat și sârbii, ungurii, românii sau polonezii, încheiată cu victoria turcilor de la Varna din 1444.84)

Această înfrângere a avut consecințe mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creștină. În 1446, sultanul Murad al II-lea progresează și în Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida și Beoția, ajungând până la Munții Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis până la moartea sa survenită în 1468.

În aceste condiții, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol în 1448, tronul fiind preluat de către Constantin al XI-lea Dragases, care după mama sa provenea dintr-o familie sârbă. În februarie 1451 a murit și Murad al II-lea, iar succesorul său, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului.

_____________________________

83) Ibidem, p. 145

84) Nuredin Ibram, op. cit., p. 183

52

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

În primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armată numeroasă sub zidurile capitalei Imperiului bizantin și după 7 săptămâni de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai.

După căderea Imperiului Bizantin în 1453 la turcii otomani, sefia ortodoxa a fost încredințată unui Patriarh, ca cel mai înalt ierarh, care a fost astfel investit cu autoritate civilă și religioasa fiind șeful întreagii populației creștine ortodoxe, practic, aceasta însemna că toate Bisericile Ortodoxe, pe teritoriul otoman au fost puse sub controlul de la Constantinopol.

Astfel, autoritatea și frontierele jurisdicțională a patriarhului au fost extrem de extinse.

Patriarhul a fost mai liber sub turci, care i-a dat jurisdicție civilă și religioasa asupra tuturor ortodocsilor în cadrul Imperiului Otoman. Patriarhul Constantinopolului niciodată nu a reușit să stabilească o competența în Orient comparabilă cu cea a papei în Occident.

Noul guvern otoman care a apărut din cenușa civilizației bizantine, nu a fost nici primitiv, nici barbar in privinta credinciosilor ortodocsi. Islamul, nu numai a recunoscut pe Isus ca un profet grozav, dar creștinii au fost tolerati ca oameni care au o alta carte, nu Coranul.

Administrația sa a continuat să funcționeze deși, în mai mică măsură, nu mai era religie de stat.. Unul dintre primele lucruri pe care Mahomed al II lea Cuceritorul l-a făcut a fost pentru a permite Bisericii Ortodoxe de a alege un nou patriarh al bisericilor crestine. Aceasta perioada a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.

Încercând să definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi să amintim că nu poate fi vorba la început de o persecutare generalizată a creștinilor. Atunci când Mohamed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea și ordinea”.85)

Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoaștea limba greacă, iar în inițiativa de a cuceri Bizanțul el era stimulat și de dragostea sinceră pe care o nutrea față de creațiile grecești. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creștini care se bucurau de favorurile sale și care-i serveau ca secretari”. Mahomed se gândea să-și consolideze Imperiul și cu ajutorul culturii grecești. În plus, Coranul chiar dacă-i pomenește pe creștini ca fiind necredincioși, recunoaște în persoana lui Iisus un Profet, căruia îi datorau respect.

De aceea, după cucerirea Constantinopolului una dintre primele inițiative ale turcilor, a fost invitația adresată grecilor de a-și aleage un patriarh. Alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scholarul, unul dintre participanții la Conciliul de la Ferrara-Florența. Toți creștinii erau obligați să plătească anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligație față de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii și nimeni nu avea dreptul să se amestece în hotărârile sale.

____________________________

85) F. Babinger, op. cit., p.166

53

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoți, erau persoane declarate

inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate din bisericile din Constantinopol au fost transformate în moschei, Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii.

Libertatea de a ține sărbătorile și de a respecta cultul public erau recunoscute; căsătoriile, inmormântările și alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricție. Celebrarea Pațtilor era autorizată în toate orașele și satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creștinii își puteau păstra religia.86)

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental și anume acela privind statutul creștinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creștinismul era credința națională a grecilor, așa cum cea mahomedană era cea a turcilor.

Prin reglementări specifice, lui și urmașilor săi, precum și preoților subordonați li se garanta libertatea de cult în lăcașuri proprii, o serie de scutiri, precum și unele jurisdicții în ceea ce privește regimul de proprietate, probleme de educație, starea civilă a populației etc.

Instituțiile civile și politice ale societății musulmane, justiția, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pașă sau etnarh, adică șeful națiunii, iar ierarhia bisericească a fost însărcinată cu administrarea civila a populației creștine. 87)

Ea judeca pe creștini conform legilor grecești, tribunalele sale erau recunoscute de Poartă, iar sentințele trebuiau executate de autoritățile turcești. Creștinii puteau avea de asemenea propriile lor școli și propria programă de învățământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat în Stat. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenții, nu o dată brutale, în viața populației ortodoxe, începând chiar cu patriarhia care depindea chiar și material de autoritățile otomane. . Paradoxal însă, jugul turcesc tindea mai degrabă către o restaurare a „universalismului creștin” de la Bizanț. Imperiul multinațional era conceput ca o depășire a frontierelor naționale

unit printr-o singură lege, autoritate, o cultură unică, prin credința în aceleași valori

Datorită și avantajelor de natură materială și socială și a perspectivelor de a se înălța în societatea otomană, unii creștini au îmbrățișat islamul, destui reușind să facă cariere strălucite în lumea otomană. 88)

      Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menținut  în general la fel ca și în veacurile anterioare, înregistrându-se mai ales, după dispariția ca urmare a cuceririlor, a patriarhiilor slave din Balcani, o creștere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol față de frații săi din Antiohia, Alexandria sau Ierusalim care, de altfel, stăteau destul pe malurile Bosforului și nu între enoriașii lor.

______________________________________

86) Jean Meyendorf, op. cit., p. 283

87) Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p. 109

88) Ibidem, p. 114

54

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

În țara noastră Biserica Ortodoxă a fost recunoscută de Patriarhia Eumenica în anul 1401, când sediul era la Suceava, primul mitropolit fiind Iosif. Ulterior, pe la mijlocul sec. XVII, reședința a fost mutată la Iași, unde se află și astăzi.

Arhiepiscopia Iașilor este formată din 13 protopopiate: Iași I, Iași II, Pașcani și Hârlău, în județul Iași, Botoșani, Dorohoi, Darabani, Trușești și Săveni, în județul Botoșani, Roznov, Piatra Neamț, Târgu Neamț și Ceahlău în județul Neamț. În cele 814 parohii slujesc circa 650 preoți. În eparhie sunt 103 biserici monument istoric.

Arhiepicopia Sucevei si Radautilor. Este alcatuita din patru protopopiate: Suceava, Campulung Moldovenesc, Radauti si Falticeni, toate in judetul Suceava. Acestea au 385 parohii si 433 biserici (56 monumuente istorice), in care slujesc circa 400 preoti.

Episcopia Romanului. Dateaza din sec. XV. Are in componenta cinci protopopiate: Roman (judetul Neamt), Bacau I si Bacau II, Moinesti si Onesti (judetul Bacau), cu 388 parohii, in care slujesc circa 400 preoti. Episcopia Husilor. A fost intemeiata in anul 1598, apoi, dupa ce in timpul comunismului fusese desfiintata, a fost reinfiintata in anul 1996. Cuprinde cinci protopopiate: Husi, Barlad, Vaslui, Negresti si Falciu (toate in judetul Vaslui), cu 289 parohii, in care slujesc circa 300 preoti.

Mitropolia romanilor transilvaneni dateaza din a doua jumatate a sec. XVI. Primul mitropolit a fost Efitimie. La sfarsitul sec. XVII, Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia isi inceteaza activitatea odata cu trecerea mitopolitului Atanasie Anghel, urmat de o parte din cler si credinciosi, la Biserica Catolica. Mitropolia Olteniei a fost infiintata in anul 1370, primul sediu fiind la Severin, dar a avut o existenta scurta, fiind transformata in episcopie cu sediul la Ramnicu Valcea.89)

Episcopia Caransebesului, nu se cunoaste data infiintarii acestei episcopii, despre care avem stiri sigure la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui de al XVI-lea. In 1750, prin mutarea la Varset (azi in Iugoslavia) a episcopului Ioan Georgevici, Caransebesul nu mai apare ca sediu episcopal de sine statator. In anul 1865 episcopia este reinfiintata printr-o diploma a imparatului Francisc Iosif.

Pentru credinciosii ortodocsi sarbi din judetele Arad, Caras-Severin, Mehedinti si Timis functioneaza Vicariatul Ortodox Sarb, cu sediul la Timisoara. Enoriasii sunt organizati in 42 de parohii si 14 filii, grupate in trei protopopiate traditionale – Arad, Timisoara si Socol. In parohiile ortodoxe sarbe isi desfasoara activitatea 38 preoti activi si 112 preoti pensionari.

Pe langa fiecare parohie exista un Comitet de conducere care il ajuta pe preot la rezolvarea problemelor administrativ-bisericesti. Credinciosii ortodocsi sarbi au mentinut calendarul Iulian (stilul vechi).

_________________________________________

89) Jean Meyendorf, op. cit., p. 255

55

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

În mod formal, putem considera poziția Bisericii în Imperiul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în considerație numai acest aspect. În realitate, situația Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferințele, umilințele sau adevăratele persecuții îndurate.

Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor și nu dădea nimanui socoteală pentru acțiunile sale. 90)

      Cu alte cuvinte, o serie de drepturi și de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parțial atribute ale statelor creștine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Între altele, intervenția statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor, unii exercitându-și de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu, în secolul XVII, marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria, după care a păstorit la Constantinopol de șase ori înainte de a-și pierde viața în anul 1638.

Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea, când sultanii au devenit și califi, au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creștini la islamism. În unele zone s-au făcut chiar și islamizări forțate, fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. 91)

Această atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidențiată în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, ameliorau într-un fel situația creștinilor, aceștia din urmă au avut de înfruntat noi persecuții. Fără să facă vreo diferență între religie și apartenență etnică, turcii îi considerau pe creștini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh. Astfel, în această perioadă, puterea imperială ajunge să treacă într-un fel în mâinile patriarhului. Biserică și Imperiu vor desemna de acum aceeași entitate: poporul grec, purtător al valorilor elenistice. Patriarhul este „așezat pe tron … iar episcopii se înclină în fața lui ca unui Împărat și Patriarh”. Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era privat de libertate, dar nu și de autoritate.

O dată cu scindarea comunităților creștine din Apus între romano-catolici și protestanți și unii și alții de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodocși. Datorită și avantajelor de natură materială și socială și a perspectivelor de a se înălța în societatea otomană, unii creștini au îmbrățișat islamul, destui reușind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Astfel de cazuri au fost în Albania, Bosnia, în părți ale Asiei Mici, fără însă a fi avut un caracter masiv. Destul de rare au fost și cazuri de masacrare a credincioșilor creștini, mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman.92)

____________________________________

90) Dan Zamfirescu, op. cit., p. 142

91 A. Schmemann, op. cit., p. 299.

92) Pr. Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 385

56

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

După ce patriarhul Marcu al II-lea Chylokarabis (1466-1467) a dăruit sultanului o sumă de bani în schimbul alegerii sale, acest gest a devenit curând un obicei care s-a perpetuat pe toată durata dominației otomane.

Mulți dintre ortodocșii greci care locuiau în Constantinopol au intrat în aparatul birocratic otoman, mai ales în funcțiile de dragomani. Puterea acestora a început să crească în secolul al XVI-lea, pentru a atinge apogeul în secolul al XVIII-lea. Patriarhia Ecumenică și-a refăcut prestigiul și autoritatea, jurisdicția ei întinzându-se în întreg spațiul ortodox, acolo unde se săvârșea liturghia bizantină.

Un loc aparte îl ocupă patriarhul ecumenic Grigore al V-lea, figură marcantă a spiritualității ortodoxe, dar și al Revoluției elene, căreia i-a căzut victimă în 1821.

La cererea Porții, el a condamnat mișcarea de eliberare a poporului grec, și probabil că, personal, nu credea în izbânda grecilor.93)

Pregătirea revoluției a fost cunoscută în întreaga Patriarhie Ecumenică, însă patriarhul nici nu s-a amestecat în organizarea acesteia, dar nici nu s-a opus elanului revoluționar.

Prin uciderea patriarhului, turcii sperau că vor pune capăt revoltelor, dar s- a întâmplat exact contrariul, Grigorie al V-lea devenind martir al ,,credinței și patriei. Dacă până acum s-a discutat și se discută încă de realizarea unei unități creștine – ortodocși, catolici, protestanți , este tot mai clară necesitatea realizării unei unități ortodoxe cât mai solide, și într-un timp cât mai scurt. 94)

Pentru ca lumea să aibă credință, unitatea în Dumnezeu trebuie să se manifeste ca ceva firesc. Dispariția efectivă a statului național are două cauze principale: slăbirea psihologică a naționalității, sau subminarea fizică a națiunii. Națiunea este de esență cultural-spirituală, astfel încât ,,moartea naționalității este o moarte spirituală, iar statul modern este de neînchipuit fără națiune.

De aceea, pentru un suport moral al naționalității se impune existența unei Biserici active și a unei morale viabile.

Se dorea constituirea marilor comunități, care nu presupuneau obligatoriu contopirea într-un singur stat, ci mai degrabă constituirea de uniuni de state în baza apartenenței la o comunitate virtuală sau reală – rasială, economică sau politică.95)

Realitatea istorică riscă să-i facă pe oameni să creadă că Tatăl nu a împlinit nicidecum rugăciunea Fiului Său, că jertfa de pe Cruce a lui Hristos n-a adus pacea, ci discordia, că Evanghelia nu prezintă nimic mai mult decât o doctrină la fel ca altele, fără a putea cuceri umanitatea.

______________________________

93) Nicolae Iorga, op. cit., p.217

94) Johan Huizinga, op. cit., p. 204

95) Pr. Prof. Ioan Rămureanu , op. cit., p. 310

57

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

De fapt, numerosi ierarhi si clerici ortodocsi preferau în locul latinilor, pe turci, cum a declarat la 12 decembrie 1452 la Constantinopol marele duce Lucas Nottaras, al doilea personaj politic dupã împãrat, vãzând cã turcii, desi musulmani, respectaserã pânã atunci credinta ortodoxã în regiunile ocupate din Imperiul bizantin, în timp ce latinii voiau sã impunã catolicizarea întregului Orient crestin.

Încã înainte de cãderea Constantinopolului sub turci, la 1453, Roma papalã a exercitat presiuni pentru recunoasterea jurisdictiei ei, nu numai asupra grecilor, ci si asupra altor popoare din Rãsãrit, în vederea atingerii acestui scop, ea s-a folosit de conducerea unor state catolice cu orânduire feudalã si subordonate autoritãtii feudale a Bisericii Romano-Catolice, sub a cãror stãpinire se aflau numerosi credinciosi ortodocsi.96)

Sultanii turci i-au recunoscut nu numai pe vlahi sau români cu provincii autonome, ba chiar și pe aromânii din Macedonia. Pe cei din Sangiacul Vidinului i-au scutit prin legea „filurgiei” de dări pentru vite.

Turcii nu s-au răzbunat împotriva rumânilor din Timoc pentru că, de fapt localnicii, oamenii pământului cereau respectarea unei legi dată de sultani, care s-a aplicat cu mulți ani înainte.

Românii din sudul Dunării, de pe pânzele râului Timoc și Ogost n-au fost niște sclavi ai bizantinilor, cărora le plăteau o dare, și de multe ori și-au hotărât singuri soarta.

Simțul de revoluționari a scăzut cu timpul la acești români, prin venirea turcilor, încât pe teritoriile locuite de români sau vlahi au venit din Asia sârbii și bulgarii, nu ca războinici și ocupanți ci ca popor tolerat coloniști care a cerut să-i fie îngăduit să locuiască împreună cu vlahii și grecii din Balcani; lucru realizat cu atâta îndemănare, încât cei care au venit peste români sau vlahi, și mai puțin peste greci, au devenit stăpâni, iar stăpânii au devenit slugi sau prizonieri pe viață la slavii din miazăzi.97)

Ca și comunitate spirituală, neamul românesc se organizează euharistic, după  modelul bizantin. De-a lungul istoriei Sfânta Liturghie a fost darul primit și păstrat de români în orice moment, a fost  liantul care i-a ținut împreună în fața oricăror încercări.

În acest sens, deosebit de alte neamuri, românii au geneza creștină, mărturisită de sacrificiile martirilor. Iar geneza creștină a neamului implică faptul că sufletul românesc, etosul său este Iisus Hristos.

Un neam nu este un masiv social, ca la antici, ci odată cu Învierea și Cincizecimea el primește misiunea de a duce la nemurire pe etnicii săi: „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care își trage numele orice neam în cer și pe pământ”

_____________________________________

96) Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p. 232

97) Franz Babinger, op. cit., p. 32

58

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

III.3 Relația dintre Imperiul Otoman și Biserica Ortodoxă în timpul lui Mahomed

In schimbul toleranței acordate, creștinii nu aveau voie să facă propagandă sau să combată credința musulmană, căci așa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea, creștinii nu aveau voie să ridice biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turcețti (care acorda foarte rar asemenea aprobări). 98)

Tot în acea perioadă, crucile de pe biserici au fost dărâmate, iar tragerea clopotelor a fost interzisă, cu excepția Muntelui Athos. Multe biserici din Constantinopol au fost transformate în moschei. Îi putem oare condamna pe crețtinii de atunci că și-au trădat credința? Îl putem acuza pe Patriarhul Ghenadie Scholarios că și-a trădat misiunea și pe Hristos? Îl putea Patriarhul Ghenadie alunga pe Mahomed al II-lea Cuceritorul din Constantinopol? Il putea Patriarhul Teoctist răsturna pe Ceausescu și regimul comunist?

Biserica, prin slujitorii ei, a încercat să mențină tradițiile creștine și flacăra credinței în inimile și sufletele credincioșilor. Preoțimea ortodoxă, care astăzi este etichetată ca trădătoare a credincioșilor ei, a avut de înfruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar, mulți preoți au fost considerați ostili regimului comunist și au fost condamnați la ani grei de puscărie, fiind abrupt catalogați ca „reacționari”, „chiaburi” sau „legionari”. În timp ce mii de preoți și călugări ortodocși erau aruncațiîin temnițele comuniste ori izgoniți din mănăstiri, mulți dintre cei care astăzi umilesc și ironizează Biserica trudeau din greu la făurirea comunismului și a omului nou al societății socialiste multilateral dezvoltate. 99)

Să nu uităm că Biserica Ortodoxă în timpul asupririi comuniste nu și-a modificat dogmele și morala, nici cultul și nici propria istorie, în vreme ce mulți dintre detractorii ei de azi s-au aliniat „materialismului știintific”, pentru a fi pe placul conducerii superioare de partid și de stat!

În filozofia religioasa a islamului, creștinii erau considerați rayah, adică un popor cucerit, necredincioși; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetățenie. Chiar și Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic și cultural ridicat, săvârșește unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puțin timp mai înainte tot el i-o acordase. 100)

Nu trebuie uitat că o destul de lungă perioadă statul islamic a avut o populație majoritar

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

98) N. Iorga, Istoria Bisericii Românesti , vol. I, ed. II, Bucuresti, 1929, p. 126.

99) Dan Zamfirescu, op. cit., p. 142
100) Adrian Niculescu, op. cit., p. 42

59

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

creștină și neislamică; de altfel, conversia în masă a acestor subiecți exploatați fiscal și

discriminați civil, este considerată ca fiind unul dintre motivele decăderii califatului în perioada lui arabă, a sfarsit prin a-și arăta limitele, căci în timp ce statele europene au urmat cursul mercantilist al capitalismului și al industrializării, modernizându-și permanent structurile, statul turc, tarat de influența juridismului islamic asupra gândirii și întreprinderii politice, a rămas la vechea formă de obținere a bogăției, anume cucerirea și subjugare.

În sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceștia au fost depuși din scaun după care au fost reașezați, ajungându-se chiar la reinstalarea

unora de cinci ori; mulți au suferit moarte martirica. La rândul lor bisericile erau pângărite, iar Sfintele Daruri profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia, era în plină descompunere, numai că era în continuare susținută de națiunile europene, care vedeau în ea o contragreutate în fața Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercând să europenizeze Turcia, ameliorau într-un fel situația creștinilor, aceștia din urmă au avut de înfruntat noi persecuții. 101)

La rândul lor, grecii din Turcia și din Constantinopol au plătit insurecția greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare. Anul 1821 este marcat și de martiriul patriarhului Grigorie al V-lea, omorât chiar în ziua de Paști a anului 1821. A doua jumătate a sec. al XIX-lea a fost marcată de nenumărate revolte ale creștinilor și de represiunea sângeroasă a turcilor. A fost o perioadă de luptă deschisă și de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Herțegovina, Serbia, Țara Romanească, Moldova și Bulgaria; în 1866 asistăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875 la noi revolte în Bosnia și Herțegovina.

Perioada stăpanirii turcești a fost marcată în istoria Ortodoxiei și de o dezvoltare fără precedent a naționalismului religios. Cauzele pot fi căutate chiar la Bizanț, acolo unde ideea unui "Stat sfânt" avea valoare absolută. Numai că acest principiu se născuse și se dezvoltase mai întâi sub semnul universalismului roman. 102)

Imperiul multinațional era conceput ca o depășire a frontierelor naționale; era considerat drept, "universul locuit", unit printr-o singură lege, autoritate, o cultură unică, prin credința în aceleași valori.

Oricare barbar care ar fi acceptat cetățenia romana și împărtășea aceleași valori culturale ale elenismului, înceta de a mai fi un barbar și devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiași societăți.

Această viziune și acest spirit universalist al Romei a permis întâlnirea și alianța cu creștinismul, universal prin esență.

__________________________________

101) Halil Inalcik, op. cit., pp. 235-236 .

102) Pr. Prof. I. Rãmureanu, op. cit., pp. 80—81

60

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Dacă Biserica accepta alianța cu Imperiul și se plasa sub protecția lui, îl și sfințea prin binecuvantarea ei, Imperiul având astfel și constiința universalității misiunii sale.

Prima breșă produsă în acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principală consecință pierderea componentei occidentale.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasm din Rotterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).103)

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.104)

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453) stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat

în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin.

În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

_________________________

103) Charles Diehl, op. cit., p. 351

104) Jean Meyendorf, op. cit., p. 135

61

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Chiar daca autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti in Occident, conflictul cu "Vestul" s-a acutizat in timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase pana atunci din visul unui Imperiu universal, sa transformat in mod progresiv in nationalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este strain si atasament maladiv fata de ceea ce este al "sau". De aceea, in timp ce Bizantul se opunea, in virtutea "universalismului" sau, oricarei tendinte de separare a Imperiului in mai multe State si

autocefalii independente, in realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta fata de orice particularism local, indeosebi lingvistic.

Sub ocupația otomană, Biserica Ortodoxă a devenit elementul esențial al unității balcanice. Arhondatul, prin nobilimea bizantină, a cooperat cu autoritățile otomane și a oferit o unitate a elitelor ortodoxe din Imperiul otoman. Autonomiile locale (armatolatele) au devenit un alt element al perpetuării unității de tip bizantin. Imperiul otoman a susținut existența Bisericii Ortodoxe, limitându-i contactele cu Biserica Romano-Catolică. Sfârșitul Bizanțului nu este decât sfârșitul imperiului, dar Bizanțul ca patrie spirituală a Ortodoxiei rămâne perpetuu în acel binecunoscut ,,Bizanț după Bizanț. 105)

Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata in momentul cuceririi Constantinopolului de catre turci. Paradoxal insa, jugul turcesc tindea mai degraba catre o restaurare a "universalismului crestin" de la Bizant.106)

Fara sa faca vreo diferenta intre religie si apartenenta etnica, turcii ii considerau pe crestini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, in calitate de etnarh. Astfel, in aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treaca intr-un fel in mainile patriarhului.

Pe baza acestor entități comerciale se vor construi în fapt unitățile administrative și apoi cele fiscale a Imperiului Otoman. E nedrept să vorbim doar de strămoșii indepartati ai acestor unitati, Imperiile Roman si Bizantin, fara sa amintim pe cei care in fapt realizeaza trecerea de la puterea bizantina la cea otomana, si anume republicile italiene.

Înainte și după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creștinilor care fuseseră cetățeni bizantini privilegii speciale. Creștinii au devenit supuși otomani, nu și supuși ai Islamului sau Legii Islamice.

Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziția față de statul otoman a fost dezvoltată la scară națională sprijină ideea de mai înainte.107)

_________________________

105) Nicolae Iorga, op. cit., p. 214.

106) Charles Diehl , op. cit., p. 351

107) Jean Meyendorf , op. cit., p. 135

62

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Deși Biserica a luptat pentru o independență națională având la bază criteriul etnic, a răspuns de fapt unor cerințe politice impuse de societate și nu a preluat niciodată funcțiile statului, aceasta și pentru că în lumea ortodoxă statul s-a dezvoltat mai târziu, respectiv în epoca modernă. Nu se poate susține că Biserica Bulgară sau cea Sârbă au îndeplinit funcțiile țaratelor, așa cum nici Patriarhia Ecumenică nu a continuat Imperiul bizantin.108)

Ortodocșii trăiau Biserica fără a simți nevoia de a o defini, ca de altfel nici raporturile dintre Biserică și stat. Aceste raporturi, arată că simfonia celor două puteri nu este un principiu juridic, ci un postulat al credinței . Ca urmare, în calendarul ortodox ajung să fie pomeniți cu venerare împărați și domnitori, sfințenia acestora primind acordul unanim al ierarhiei ortodoxe. Puterea politică are datoria de a apăra credința și de a o răspândi.

Rigorismul călugărilor cu privire la cooperarea Bisericii cu politicul a fost temperat de acordul dintre întâistătător și domnitor, iar orice atentat la puritatea și unitatea credinței s-a lovit de Biserică și, nu rareori, de puterea politică. Încoronarea împăratului sau a domnitorului este intrarea statului în incinta sfântă a Bisericii . Creșterea puterii politice a statului rus și centralizarea moscovită depășesc ritmul spiritual, iar Biserica devine supusă statului.109)

Meritul esențial al Bisericii este că a păstrat sacralitatea și a răspândit sfințenia în lume .În Balcani, Biserica Ortodoxă a fost până în epoca modernă singura instituție capabilă să vorbească în numele credincioșilor săi în fața unei puteri politice de altă religie. Nu același lucru se poate spune despre Țările Române, care și-au păstrat structurile politice, românii având un statut diferit față de popoarele din sudul Dunării.

Sultanii erau preocupați mai înainte de bunul mers al afacerilor statului, care depindea de truda, cooperarea și impozitele plătite de toți supușii săi. Timp îndelungat, Imperiul Otoman a oferit refugiu evreilor prigoniți în restul Europei. Relațiile statului otoman cu Biserica Ortodoxă erau foarte pașnice, structura creștină fiind păstrată neschimbată până în epoca marilor răscoale naționale. Politicile religioase tolerante s-au schimbat într-o oarecare măsură odată cu trecerea la regimul monarhiei parlamentare. Biserica și Imperiu vor desemna de acum aceeasi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. 110)

Patriarhul este "așezat pe tron , iar episcopii se înclina în fața lui ca unui Împărat și Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era privat de libertate, dar nu și de autoritate.

Imperiul otoman va intra în scurt timp într-o perioadă de declin politic și arbitrariu, cinismul și corupția devenind regulă. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv;

nu-i mai rămânea decât tristul "privilegiu" de a fi responsabil al creștinilor

_________________________

108) Nicolae Iorga, op. cit., p. 288

109) Charles Diehl , op. cit., p. 370

110) Irina Frasin, Islamul și Europa. In: Candela, 2004, nr. 1, pp.114-124.

63

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

III.4 Ghenadie al II-lea Scholarios primul patriarh sub dominatia otomana

Teologul bizantin Gheorghe Scholarios, viitorul prim patriarh ecumenic sub turci (1454— 1456; 1460—1465), sub numele de Ghenadie, participant la sinodul din Ferara- Florenta, scria în 1445, la 6 ani dupã întoarcerea la Conslantinopol, despre unirea florentinã urmãtoarele: «De aceea, ierarhii, vãzând mai în urmã înselãciunea …. au retractat toate semnãturile si acordurile si s-au întors la credinta de mai înainte … Nici o nenorocire n-a fost mai mare pentru noi decât aceastã unire. Ea este mai rea decât foametea, focul, chinurile si decât mii de morti»111)

Gheorghe Scholarios, fost elev al lui Marcu Eugenikos, era de departe cel mai cult membru al sinodului antiunionist.El fusese un membru proeminent al delegației bizantine la Conciliul de la Florența și se dovedise el însuși un sprijinitor elocvent al unirii Bisericilor, redactând tratate în favoarea teologiei și doctrinei latine.

După conciliu, a continuat să-l slujească pe împăratul Ioan al VIII-lea ca secretar și, timp de câțiva ani, a evitat întreaga controversă. Dar, sub influența fostului său dascăl, Marcu Eugenikos, a început să-și schimbe punctul de vedere; și, când Marcu a murit, în aprilie 1445, Scholarios i-a moștenit rolul de purtător de cuvânt al partidei antiunioniste.

Moartea lui Ioan al VIII-lea l-a afectat profund, așa încât după ce Constantin a ajuns în capitală, Scholarios s-a călugărit. Și-a anunțat intenția de a proceda astfel într-o predică pe care a ținut-o înaintea împăratului, pe când era încă mirean, la 21 noiembrie 1449. Și-a explicat motivele unei asemenea retrageri din lume într-o lungă scrisoare către Constantin.

A intrat în una dintre mănăstirile din oraș și și-a luat numele călugăresc de Ghenadie. În calitate de călugăr, a avut mai multă tihnă și mai multă influență. A întocmit încă mai multe tratate și broșuri, expunând, de data aceasta, nu virtuțile, ci greșelile teologiei latine, la început în particular și discret, mai târziu cu mai multă vâlvă și mai mare implicare.

Ca monah, Ghenadie a întreținut, pentru un timp, o corespondență amicală cu împăratul Constantin. După căderea cetății sub turci, în 1453, el avea să devină, la momentul potrivit, primul patriarh al Constantinopolului sub cârmuire otomană.

Dar, în cei din urmă ani ai Constantinopolului bizantin devenise stânjenitor pentru ultimul împărat creștin. Spre deosebire de alții care-i împărtășeau convingerile, Ghenadie nu era un adversar necondiționat al unirii cu Biserica Romei, a cărei doctrină o înțelegea mai bine decât cei mai mulți dintre greci. 112)

___________________________

111) 7 Ghenadie Scolarios, Primul tratat despre purcederea Sfântului Duh , ed. Mgr L. Petit. X. A. Siderides, Martin Jugie, Oeuvres complètes de Gennade Scholarios . t. II, Paris, 1929, p. 301

112) Pr. Prof. I. Rãmureanu, op. cit., p. 412

64

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Dar credea că unirea trebuie făurită prin împăcare și rațiune, prin toleranță și convingere, nu silită de împrejurări și presiuni politice din partea latinilor. Asupra statutului de împărat al lui Constantin n-a exprimat nici o îndoială, în ciuda faptului că acesta nu fusese niciodată încoronat de un patriarh.

După Simbolul niceo-constantinopolitan sau Simbolul de credință, definitivat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381, prima „Mărturisire de credință“ a fost alcătuită de Ghenadie al II-lea Scholarios (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465), primul patriarh ecumenic după cucerirea Constantinopolului de turci la 29 mai 1453. Ea a fost compusă în 1456, în urma celor trei vizite făcute patriarhului la reședința sa din Mănăstirea „Prea Fericitei Fecioare din Constantinopol“ de însuși sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481). 113)

Atunci sultanul i-a cerut patriarhului să-i expună în scris pe scurt principalele învățături ale credinței creștine. În acest scop, patriarhul a compus o scurtă, dar o precisă „Mărturisire de credință“ cu titlul „Despre calea mântuirii oamenilor“, împărțită în 12 articole de credință după numărul celor 12 apostoli, numită mai târziu „Mărturisirea de credință a patriarhului Ghenadie“. Textul a fost tradus și înmânat sultanului, care însă a cerut o expunere mai pe scurt și mai simplificată.

Patriarhul a compus, din nou, un text mai concis cunoscut ca „Mărturisirea de credință“, omițând multe dintre punctele primei sale lucrări, modificând altele pentru a deveni mai simple și adăugând noi lămuriri.

În ordine cronologică, este socotită prima scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe după Simbolul niceo-constantinopolitan. Ea este concepută pe baza unor principii dogmatice largi, pe deasupra disputelor și controverselor dintre ortodoxie și catolicism, întrucât se apropie de modul de gândire al Sfinților Părinți și de hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice. Ea face parte dintre „Mărturisirile secundare“ ale Bisericii Ortodoxe.114)

În legătură cu dorința de cunoaștere reală a doctrinei ortodoxe, în secolul al XVII-lea au fost scrise o serie de expuneri de credință, unele personale, cum este aceea a lui Mitrofan Critopulos, ajuns mai târziu patriarh al Alexandriei (1636-1639), și celelalte „Mărturisiri de credință“ ale unor sinoade locale, ca cele de la Iași (1642) și Ierusalim (1672), care sunt socotite, de majoritatea teologilor ortodocși și apuseni, cărți simbolice ale Bisericii Ortodoxe.

Călugărul Ghenadie, care-i pricinuise împăratului atât de multe necazuri și al cărui nume nu apare în rapoarte oficiale din vremea apărării cetății, a fost luat prizonier, împreună cu monahii din preajma lui, și vândut ca rob de turci. Sultanul Mehmed era bine informat cu privire la disensiunile religioase dintre credincioșii ortodocși, acum biruiți.

___________________________

113) Ghenadie Scholarios, op. cit. , p. 411

114) Pr. Prof. I. Rãmureanu, op. cit., p. 387

65

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Sultanul Mehmed era bine informat cu privire la disensiunile religioase dintre credincioșii ortodocși, acum biruiți.

Știa că mulți dintre ei atribuiau fățiș unirii de la Florența înfrângerea lor și mai știa că patriarhul unionist Grigorie al III-lea își abandonase-dacă nu chiar își pierduse-scaunul. În calitatea sa de succesor al împăratului roman crestin de la Constantinopol, sultanul s-a simțit dator să numească un nou patriarh, care avea să fierăspunzător în fața lui pentru păstorirea tuturor creștinilor din teritoriile sale.

Alegerea s-a oprit la Gheorghe Scholarios, călugărul Ghenadie. În general, acesta era respectat de ortodocși, iar în particular, era acceptabil pentru sultan, ca unul în care se putea avea încredere că va denunța orice mișcare pe care creștinii din Apus ar fi făcut-o pentru a răsturna cursul istoriei. S-a întreprins o cercetare și Ghenadie a fost găsit și adus la Constantinopol, unde sultanul l-a învestit patriarh, în ianuarie 1454, cu tot ceremonialul tradițional, specific momentului. 115)

Ghenadie n-a lăsat o relatare detaliată despre cucerirea turcească a cetății sale și despre moartea împăratului ei, Constantin. Dar a făcut, pe parcurs, o serie de observații cronologice, în care se putea vedea că evenimentele teribile din timpul vieții sale fuseseră influențate de brațul providenței.

A consemnat că imperiul creștin al romanilor se trăgea de la împăratul Constantin și mama lui Elena și că se sfârșise pe când era împărat un alt Constantin, fiu al Elenei, ucis în timpul cuceririi cetății.

Între primul și ultimul Constantin nu mai fusese un alt împărat cu același nume, a cărui mamă să fi fost o Elena. Ghenadie a observat că primul patriarh al Constantinopolului, sub Constantin I, a fost Mitrofan și că ultimul patriarh, care murise în 1443, s-a numit tot Mitrofan, căci succesorul acestuia, patriarhul Grigorie al III-lea, pe care Ghenadie nu l-a recunoscut niciodată, plecase la Roma și murise acolo.

Între cel dintâi și cel din urmă nu mai fusese nici un alt patriarh cu numele de Mitrofan. Ghenadie a mai notat că cetatea Constantinopolului a fost întemeiată la 11 mai 330, fusese terminată la 3 mai, într-un alt an, și fusese cucerită la 29 mai 1453, așa încât toate evenimentele legate de nașterea și moartea ei s-au petrecut în luna mai. 116)

În sfârșit, el a consemnat profeția potrivit căreia când un împărat și un patriarh ale căror nume începeau cu literele Io-aveau să cârmuiască înacelași timp, atunci sfârșitul imperiului și al Bisericii va fi aproape. Precum se și întâmplase, căci oamenii care au distrus Biserica în Italia (la Conciliul de la Florența) au fost împăratul Ioan și patriarhul Iosif.

___________________________

115) Ghenadie Scolarios, op. cit. , p. 320

116) Pr. Prof. I. Rãmureanu, op. cit., pp. 380—381..

66

Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II – lea

Ghenadie era un cărturar desăvârșit, dar păstra o credință naivă în profeții. Ghenadie și-a așternut în scris notele cronologice la ceva timp după moartea patriarhului Grigorie al III-lea, petrecută în 1459. Prin urmare, nu a fost primul care a remarcat coincidența de nume dintre primii și ultimii Constantin și Elena.

Medicul venețian Nicolo Barbaro a însemnat, în jurnalul său despre căderea Constantinopolului, că “Dumnezeu a hotărât căderea cetății atunci când s-a întâmpălat ca să se împlinească vechile profeții, dintre care una spunea că cetatea Constantinopolului va fi pierdută de către creștini în timpul domniei unui împărat numit Constantin, fiul Elenei.” 117)

Cucerirea turcească a Constantinopolului, în 1453, a fost un eveniment care a șocat lumea creștină. A fost vestită peste tot la momentul acela și deplânsă pentru mulți ani, de atunci înainte. Veștile au fost înfrumusețate și povestea a crescut, pe măsură ce era spusă.

Cântecele de jale și bocetele au devenit un nou gen al literaturii grecești și au îmbogățit faptele cu legende. Dar chiar și expunerile cele mai sobre și aproape contemporane-în greacă, latină, turcă, slavonă sau alte limbi europene-sunt contradictorii în privința sorții împăratului Constantin. Unele nu fac nici o mențiune despre moartea sa. Altele înregistrează doar că a fost ucis în luptă, câteva spun că a scăpat.

“Omul cel mai potrivit să cunoscă faptele era Gheorghe Sphrantzes, prietenul de o viață al lui Constantin, care se afla acolo la 29 mai 1453. Dar, după cum spune în amintirile sale, el nu era alături de împărat, pentru că se supusese poruncilor de a inspecta apărarea în altă parte a cetății. Tot ce a putut scrie, respectând realitatea, a fost că stăpânul său fusese ucis sau, mai curând, martirizat în timpul cuceririi cetății.” 118)

Cei mai vechi martori oculari ai cuceririi, chiar dacă nu și ai morții împăratului, manifestă o nesiguranță generală asupra sorții sale.Arhiepiscopul Leonardo din Chios-care a fost luat prizonier, dar a reușit să scape-și-a așternut pe hârtie relatarea către papă la 16 august 1453. El dă de știre că, o dată ce viteazul căpitan genovez Giustiniani a fost rănit și obligat să se retragă din luptă, pe Constantin l-a părăsit curajul. El l-a rugat fierbinte pe unul dintre tinerii săi comandanți să-l străpungă cu sabia, așa încât să nu fie capturat de viu. Dar nimeni nu a fost suficient de curajos-și cum turcii se revărsau cu duiumul prin ziduri, împăratul a fost prins în încăierare și doborât. S-a ridicat numai pentru a cădea din nou și a fost călcat în picioare.

Venețianul Nicolo Barbaro, care a izbutit și el să scape, a scris în jurnalul său că nimeni nu știa cu adevărat dacă împăratul era viu sau mort. Unii spuneau că trupul îi fusese văzut printre cadavre și s-a zvonit că împăratul se spânzurase în momentul când turcii au trecut de Poarta Sfântului Roman.

___________________________

117) Ghenadie Scolarios, op. cit. , p. 320

118) Pr. Prof. I. Rãmureanu, op. cit., pp. 380—381..

67

IV. CONCLUZII

Victoria deplină a statului autonom față de Dumnezeu, se realizează odată cu căderea Constantinopolului în 1453, cînd cu acordul tacit al papalității, capitala ortodoxiei cade definitiv sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare și riguros însușite, monoteiste, imperiul otoman.

Fără a face radiografia islamului este de amintit că, cu toate lipsurile sale evidente în plan doctrinar și cu toate neputințele mistice, această religie și-a afirmat întotdeauna caracteristicile adânc teonome. Ideea unui djihad – război sfânt – împotriva celor care nu le respectă credința s-a păstrat până azi în islam, iar morala fermă, dură și uneori absurdă bazată pe fundamentalismul religios este în anumite puncte preferabilă laxismului occidental.

Încercând să definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi să amintim că nu poate fi vorba la început de o persecutare generalizată a creștinilor. Atunci când Mohamed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea și ordinea”.

Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoaștea limba greacă, iar în inițiativa de a cuceri Bizanțul el era stimulat și de dragostea sinceră pe care o nutrea față de creațiile grecești. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creștini care se bucurau de favorurile sale și care-i serveau ca secretari”. Mahomed se gândea să-și consolideze Imperiul și cu ajutorul culturii grecești.

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental și anume acela privind statutul creștinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creștinismul era credința națională a grecilor, așa cum cea mahomedană era cea a turcilor.

Prin reglementări specifice, lui și urmașilor săi, precum și preoților subordonați li se garanta libertatea de cult în lăcașuri proprii, o serie de scutiri, precum și unele jurisdicții în ceea ce privește regimul de proprietate, probleme de educație, starea civilă a populației etc.

      Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menținut  în general la fel ca și în veacurile anterioare, înregistrându-se mai ales, după dispariția ca urmare a cuceririlor, a patriarhiilor slave din Balcani, o creștere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol față de frații săi din Antiohia, Alexandria sau Ierusalim care, de altfel, stăteau destul pe malurile Bosforului și nu între enoriașii lor.

În mod formal, putem considera poziția Bisericii în Imperiul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în considerație numai acest aspect. În realitate, situația Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferințele, umilințele sau adevăratele persecuții îndurate.

Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor și nu dădea nimanui socoteală pentru acțiunile sale.

68

Concluzii

După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto și de jure împăratului bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit, sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider național și religios ,ethnarch, al grecilor și altor etnii care erau incluși în Milletul ortodoxiei grecești. 119)

Patriarhul a câștigat o impotanță de prim rang și a ocupat un rol de primă importanța printre creștinii imperiului, deoarece otomanii nu făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate, considerându-i pe toți ortodocșii din imperiu ca aparținând unei singure entități.

Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat priectele rezistenței grecești, care era centrată pe reînvierea și revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reușit să se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor și o bună parte a fostei nobilimi bizantine. Cu timpul, prezența slavilor în administrație a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman, de vreme ce acești supuși au tins să-și ofere sprijinul armatelor Habsburgilor în contextul Marelui război turcesc.

Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ și religios suprem al tuturor supușilor ortodocși din imperiu, indiferent de apartenența lor națională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Grecești. În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relațiilor lor externe, având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii.120) Poarta a fost pusă pentru prima oară în situația de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiția otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul.

Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat, așa-numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situația de a ocupa înalte poziții de secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.

Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii bisericești. Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și pe de altă parte de notabilitățile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi).121)

___________________________________

119) Faust Brădescu, Europa unită, Editura Majadahonda, București, 2000, p. 11.

120) Alfred Bertholet, Dicționarul religiilor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995, p.107

121) John Meyendorff, Viziuni despre Biserică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996. p. 74

69

Concluzii

Negustorii greci și clericii de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare prosperitate economică și politică și care au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, s-au așezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată în moschee).

Astfel se aduc în prim plan urmările căderii Constantinopolului, măsurile luate de Mahomed al II –lea cu privire la Biserica ortodoxă și relația stabilită între Biserica Ortodoxă și Imperiul Otoman în timpul domniei acestuia. Biserica a trebuit să lupte pe de alta parte și pentru apărarea doctrinei, în special cu cei care încercau sa îmbrace filozofia greacă în haine creștine. Astfel de erezii au fost gnosticismul, maniheismul.

Acestora le-au răspuns apologeții, prin intermediul cărora doctrina și-a precizat contururile, devenind mai riguroasă. Ei s-au adresat evreilor sau statului roman pentru o încetare a persecuțiilor. Cei mai importanți apologeți creștini au fost Iustin Martirul, Tertullian și Origene.122)

Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea.

Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria).

Spațiul acesta al "Bizanțului după Bizanț" este, însă, "colonizat" de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. 123)

În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.

______________________________________________

122) Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I-IV, Editura Trinitas, Iași, 1999-2005, p. 45

123) Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 79.

70

74

BIBLIOGRAFIE

Manuale 

1. Bercé, Yves-Marie, Molinier, Alain, Péronnet, Michel, Le XVIIe siècle. 1620-1740. De lq Contre-Réforme aux Lumières, Hachette, Paris, 1992;

2. Cassan, Michel, L’Europe au XVIe siècle, Sedes, Paris, 1999;

Delsalle-Faid’herbe, Paul, Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610, Paris,  Ellipses, 2002;

3. Manolescu, Radu (coord.), Istoria medie universală, București, 1980;

4. Manolescu, Radu (coord.), Istoria evului mediu. Vol.I: Europa apuseană, părțile I-II, București, 1993;

5. Péronnet, Michel, Le XVIe siècle. 1492-1620. Des grandes découvertes à la Contre-Réforme, Hachette, Paris, 1992;

6. Muchembled, Robert (coord.), Le XVIe et XVIIe siècles. Histoire moderne, Bréal, 1995;

7. Universitatea Spiru Haret, Sinteze, Anul I, Învățământ la distanță, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003;

Lucrări generale

1.Beck, H.G. Geshichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Göttingen, 1980;

2. Bertholet, Alfred, Dicționarul religiilor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995;

3. Brown, Colin, Filozofia și credința creștină, Oradea, Editura Cartea Creștină, 2000;

4. Bica, Ion, Erezii, schisme, controverse în Bizanț, Pitești, Ed. Universității, 2004;

5. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1994;

6. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I-IV, Editura Trinitas, Iași, 1999-2005;

7. Clement, Olivier, Ortodoxie, culturã, istorie, „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4 – 6 iulie – decembrie, 1994;

8. Clot, André, Soliman Magnificul, Ed. Artemis, București, 1997;

9. Daicoviciu, Constantin, Istoria României, Editura Academiei Române, București, 1996;

10. Diehl, Charles, Byzantium, An Introduction to East Roman Civilization Oxford Univ. Press, Oxford 1948;

11. Dragoi, Eugen, Pr. Istoria Bisericii universale, Ed. Historica, București, 2004;

12. Ducellllier, Alain, Le Byzantins, histoire et culture, Seuil, Paris, 1988;

13. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 2, Traducere din limba franceză de Cezar Baltag, [Editura] Universitas, Chișinău, 1992;

72

Bibliografie

14. Eliade, Mircea, Culianu, Ioan P, Dicționar al religiilor, Ed. Polirom, Iași, 2004 ;

15. Huizinga, Johan, Amurgul evului Mediu, Ed. Meridiane, București, 1998;

16. Ibram, Nuredin. Filosofia și istoria religiilor. Curs universitar;

17. Imber, Colin, The Ottoman Empire, 1300-1650: The Structure of Power , New York, Palgrave Macmillan, 2002;

18. Inalcik, Halil, Imperiul Otoman Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, București, 1996;

19. Iorga, Nicolae, Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971;

20. Iorga, Nicolae, Bizanț după Bizanț, București, Ed. Enciclopedică Română, 1972;

21. Iorga, N., Istoria Bisericii Românesti , vol. I, ed. II, Bucuresti, 1929;

22. Iorga Nicolae, Istoria bisericii Românesti, vol. 2, Editura Gramar, București, 1995;

23. Istina, Elena-Lăcrămioara, Considerații asupra influențelor păgâne în creștinism, (Considérations sur l'influence payenne dans le christianisme). In: Cercetare și istorie într-un nou mileniu. Galați, 2002, ;

24. Jelavich, Barbara, History of the Balkans, Eighteenth and Nineteenth Centuries, Paperback, 1983;

25. Lewis, B, Ch. Pellat Ch., (ed.), The Encyclopaedia of Islam, Leiden;

26. Mărculet, Vasile, Contribuții la istoria Bazinului vest-pontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006;

27. Meyendorf, Jean, Biserica ortodoxă ieri și azi, București, Ed.Anastasia, 1996;

28. Meyendorff, John, Viziuni despre Biserică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996 ;

29. Nicol, Donald M., Împăratul fără de moarte, Ed. Polirom, Iași, 2003;

30. Niculescu, Adrian, Istoria politica moderna si contemporana, Curs universitar

31. Oțetea, Andrei ș.a., Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969;

32. Popescu, Emilian, Istoria și spiritualitate, curs pentru anul I, secția Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 1993 ;

33. Popescu, Emilian, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie ortodoxă, 1996;

34. Rămureanu, I. Pr . Prof . Dr. Ioan , Istoria bisericească Universală , manual pentru seminariile teologice , Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R , București, 1992;

35. Schmemann, A, Le chemin historiqu, YMCA-Press, Paris, 1995;

36. Smeu, Georgeta, Dicționar de Istoria Românilor, Ed. Tempus, București, 2001 ;

37. Șesan, M., Probleme de istorie bisericească în expunerea cercetătorilor ortodocși români, în Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1971;

38. Tenace, Michelina, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, Chișinău, 2005;

73

Bibliografie

39. Timpul, Anul I, 1876, nr. 8, 10, 25, 142, Anul II, 1877, nr. 188, 203;

33. Zamfirescu, Dan, Ortodoxie și romano-catolicism în specificul existenței lor istorice, București, Editura „Roza Vânturilor, 1992;

40. *** Bartolomeu I, Patriarh ecumenic, cu prilejul decernării Diplomei Honoris Causa a Academiei Române (Bartolomeu I, Patriarche oecuménique, a l'occasion du décernement du Diplome Honoris Causa de l'Académie Roumaine). In: Academica, 2000, 10, nr. 12;

Lucrări speciale

1. Babinger, Franz, Mehmed the Conqueror and His Time, , Paris, 1954 ;

2. Babinger, Franz, Mahomed II Conquérant et son Temps, Paris, 1954;

3. Decei, Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,1978;

4. Mantran, Robert, Istoria Imperiului Otoman, Ed. All Istoric, București, 2001;

5. Mehmet, Mustafa Ali, Istoria turcilor, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976;

6. Norwich, John Julius (1995). Byzantium: The Decline and Fal, London, Ed.Penguin, 1995;

7. Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului,Ed Enciclopedică, București, 1991;

8. Scholarios, Ghenadie, Primul tratat despre purcederea Sfântului Duh , ed. Mgr L. Petit; Siderides, X.A., Martin Jugie, Oeuvres complètes de Gennade Scholarios . t. II, Paris, 1929;

9. Stiles, Andrina, Imperiul Otoman. 1450-1700, Ed. All, București, 1995;

10. Telea, Marius, Un patriarh apologet Ghenadie al II-lea Scholarios, Ed. Emia;

11. Wittek, P., The Rise of the Ottoman Empire, Londra, 1966, (Considérations sur l'influence payenne dans le christianisme). In: Cercetare și istorie într-un nou mileniu. Galați, 2002;