Biserica In Vechiul Si Noul Testament

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. BISERICA ȘI CREDINȚA

1.1. Credința în Biserică

1.2. Biserica și simbolurile de credință

1.3. Biserica și actul credinței

CAPITOLUL 2. BISERICA ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1. Eclesiologia Vechiului Testament

2.2. Proorocirea în vechiul testament

2.3. Împlinirea făgăduinței în Maica Domnului

CAPITOLUL 3. BISERICA ÎN NOUL TESTAMENT

3.1. Întemeierea Bisericii

3.2. Biserica în epistolele noului testament

3.2. Biserica în Faptele Apostolilor

3.3. Sfințenie și păcat în Biserică

CAPITOLUL 4. BISERICA TRUPUL TAINIC AL LUI HRISTOS

4.1. Temelia Bisericii lui Iisus

4.2. Întruparea lui Hristos-fundament al Bisericii

4.3. Moartea și Învierea lui Hristos-temelie a Bisericii

4.4. Cinzecimea permanentă în Biserică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În trăirea și în tradiția ortodoxă Biserica apare ea însăși ca Taină. Istoricii teologiei au observat în repetate rânduri că în tradiția primară a Sfinților Părinți nu aflăm definiții date Bisericii. Aceasta nu se datorează faptului că teologia de atunci „nu era dezvoltată”, cum cred unii teologi învățați, ci pentru că în tradiția primară Biserica nu era un obiect care „să se poată defini”, ea este o trăire vie a Vieții celei noi. Trăirea în structura instituțională a Bisericii – ierahică, canonică, liturgică, etc. – este tainică, simbolică prin însăși esența ei, căci Biserica există pentru a fi mereu transformată în acea realitate pe care o descoperă spre a fi împlinirea celui nevăzut în cel văzut, a celui ceresc în cel pământesc, a celui spiritual în cel material.

În sensul acesta, Biserica este Taină în ambele dimensiuni: cosmică și eshatologică. Ea este Taină cosmică, fiindcă în lumea aceasta ne descoperă adevărata lume a lui Dumnezeu, lumea cea dintru început, la lumina căreia și față de care să putem cunoaște chemarea noastră sublimă spre cele de Sus și, ca urmare, să cunoaștem și adăncimea căderii noastre de la Dumnezeu. Biserica este Taină eshatologică, pentru că lumea cea dintru început, pe care ea o descoperă, este deja salvată de Hristos și în trăirea liturgică și de rugăciune noi nu ne rupem de acel sfârșit pentru care lumea a fost creată și mântuită, ca „Dumnezeu să fie totul în toate” (I Corinteni 15, 23). Biserica, fiind Taină în sensul cel mai profund și atotcuprinzător al cuvântului, zidește, descoperă și se împlinește pe sine în taine, prin taine și, înainte de toate desigur prin „taina tututror tainelor” preasfânta Euharistie. Dacă este așa, dacă Biserica este Taina începutului și a sfârșitului, a lumii și a împlinirii ei ca Împărăție a lui Dumnezeu, atunci aceasta se săvârșește prin înățarea ei la cer, în „paria dorită” – la Cina mesianică a lui Hristos, la Împărăția lui .

Acolo unde este Biserica este Duhul Sfânt, atunci acolo unde este Duhul Sfânt este înnoirea făpturii, acolo este „o altă viață, un început veșnic”, acolo este zarea vieții celei de taină, a zilei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului, darul înfierii,arvuna moștenirii viitoare, începutul bunătăților celor veșnice, puterea de viață făcătoare, izvorul sfințeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare și înțelegătoare întărită fiind, Îi slujește lui Dumnezeu și Lui pururi îi înalță cântare de laudă” (Rugăciunea de Mulțumire la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). Cu alte cuvinte, acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Împărăția lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 1. BISERICA ȘI CREDINȚA

1.1. Credința în Biserică

Credința în Biserică este nedespărțită de credința în Duhul Sfânt, deoarece Duhul a dat Apostolilor la Cincizecime anume să zidească Trupul lui Hristos în istorie, adăugându-i la comunitatea din Ierusalim pe cei care vor crede și se vor boteza în numele lui Iisus Hristos. Toate Persoanele Treimice sunt actve la viața Bisericii: „Această casă Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a întărit-o”. Biserica este opera Treimii. Biserica are ca sursă și ca parabolă însăși comuniunea Sfintei Treimi: „Pentru ca toți să fie una: așa cum Tu Părinte ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

Din punct de vedere istoric, întreaga operă a lui Hristos, cuvintele și faptele Lui se răsfrâng asupra Bisericii, ca asupra propriului Său trup: „Care cu revărsarea prețiosului Tău sânge ai întemeiat Biserica, iar cu Moartea Ta ai ridicat-o, cu Învierea ai săvârșit-o, cu Înălțarea ai binecuvântat-o și cu pogorârea Sfântului Duh ai sfințit-o și lățit-o”. Relația de unire între Tatăl și Fiul e și model pentru unirea ce trebuie să se producă între oameni. Unirea între oameni în Biserică se face atât de strânsă, precum este cea între Tatăl și Fiul. Temeiul divin al Bisericii e găsit de Sf. Părinți nu numai în Sf. Treime, ci și în mod special în fiul. Sf. Grigore de Nissa, pornind de la episudul intrării lui Moise în tenebrele divine, pe Sinai, unde i s-a arătat modelul Cortului de Jos, considera că Templul, sau mai bine zis cortul acela, este „Hristos, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu”.

Biserica nu este o instituție ci după cum o numesc Sfinții Părinți ea este viață nouă împreună cu și în Hristos, transfigurată prin Duhul Sfânt. Aceasta pedagogie eclesiologică reflectă experiența Sfinților Părinți atât teologică cât și eclesială: numai în Biserică se descoperă taina lui Dumnezeu, a lucrării Sale, a iubirii Sale; în Biserică este posibilă creșterea în credință și în cunoaștere.

Biserica, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este a tuturor neamurilor și a tuturor popoarelor fiind formată din diferite persoane care, în multiplicitatea lor, reprezintă multiplicitatea universului creat. Cu toate acestea, problema care se ivește aici este cum poate Biserica să fie și icoană a lui Dumnezeu? Biserica este o icoană a lui Dumnezeu în virtutea comuniunii ei în energia tropică cu El. Energia care îi constituie pe toți inșii în Biserică, Trupul lui Hristos, este energia unificatoare care este chipul energiei uni-diversificatoarea lui Dumnezeu.

El este singura cauză a tot ceea ce există, și, în calitate de Cauză, El este și principiul unității. Atunci când multiplicitatea creată se adună în Biserică în jurul lui Hristos, care este singurul logos al totalității-se adună fără amestecare, dar și fără împărțire între divin și uman, după cum afirmă formula calcedoniană, Biserica exprimă într-un mod tipic (ca tip) unul și același principiu și una și aceeași putere a unității la nivelul creției. Nu există nici un dubiu în ceea ce privește faptul că viziunea Sf. Pavel asupra Bisericii ca un singur trup cu multe membre a exercitat o influență decisivă asupra acestei concepții.

1.2. Biserica și simbolurile de credință

Încă din primele secole ale istoriei creștine, Biserica exprimă credința sa în Dumnezeu-Treime, tot de atunci a fost inclus în mărturisirile de crednță un pasaj referitor la Biserică. Aceste mărturisiri de credință sau simboluri, reprezintă formule ce erau rostite la Botez, iar Biserca este menționată, în general, după pasajul referitor la Duhul Sfânt. Astfel, potrivit Sfântului Ipolit al Romei, acela care săvârșește botezul îi pune trei întrebări celui care este coborât în apă baptisteriului. La a treia întrebare Crezi tu în Duhul Sfânt și în Biserică?, cel botezat răspunde: Cred. Această formulă este reluată literalmente în vechiul simbol de credință roman al Apostolilor: Cred în Duhul Sfânt în Sfânta Biserică.

În aceste două texte, Biserica nu este doar menționată, ci ea este prezentă în deplinătatea Duhului Sfânt, așa cum propovăduia deja Sfântul Irineu de Lyon: Acolo unde este Biserica, acolo este, de asemenea Duhul lui Dumnezeu, și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul. Simbolul niceo – constantinopolitan disociază mai mult punctul pnevmatologic și cel despre Biserică, deoarece Sfinții Părinți prezenți la cel de-al doilea Sinod Ecumenic trebuiau să precizeze și să aprofundeze dogma despre dumnezeirea Duhului Sfânt în fața ereziei pnevmatomahilor. La mențiunea Bisericii se adaugă patru adnotări sau însușiri ale Bisericii, ceea ce dă acestui punct o mai mare consistență și o aparentă autonomie cel puțin în construcția stilistică.

Eclesiologiile școlii din Răsăritul creștin precum cele din Occident, au suferit și ele o anumită disociere a doctrinei despre Biserică de doctrina referitoare la Sfântul Duh. Faptul acesta a fost semnalat de către teologul catolic german Iosif Ratzinger: Biserica nu a mai fost înțeleasă în realitatea sa pnevmatică și harismatică, ci a fost considerată exclusiv sub aspectul întrupării de o manieră prea pământească, fapt pentru care ea sfârșește prin a fi explicată în întregime pornindu-se de la categoriile de putere ale gândirii profane. Dar, în felul acesta nu mai era loc pentru doctrina Duhului Sfânt, în măsura în care nu a continuat să se păstreze parțial în simpla evlavie, doctrina Duhului Sfânt a fost absorbită în speculația trinitară abstractă și astfel a pierdut, practic, orice rol în conștiința creștină.

Învățătura de credință ortodoxă se cuprinde în Simbolul Credinței, în care avem credința în Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), avem credința în Biserică, în învățătura Bisericii, pentru că, credem în una, sfânta, sobornicească și apostolească Biserică, avem prezentarea credinței noastre în Sfântul Botez, respectiv în Sfintele Taine. În cuprinsul Simbolului Credinței avem și mărturisirea credinței despre învierea morților și viața veșnică. Aceste învățături care pot apărea ca învățături teoretice și sunt, de fapt, învățături teoretice, în cazul când nu se manifestă în viața credincioșilor, primesc contur și se realizează ca fapte practice în cuprinsul Sfintei Liturghii, care este sărbătorire cuprinzătoare.

Toate acestea se pot realiza datorită faptului că există Biserica noastră, datorită faptului că există slujitori ai lui Dumnezeu așezați de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfânta Biserică, în vederea împlinirii sfintelor slujbe, în vederea conducerii credincișilor ca să stea în fața lui Dumnezeu și să învețe adevărurile de credință, care cuprind învățăturile de credință, dar nu în mod teoretic, ci în mod practic. Sfintele slujbe ale Bisericii sunt vuietul Duhului pentru că sunt de la Duhul Sfânt și se manifestă prin noi, cei care realizăm sfintele slujbe, adică nu numai prin cei care sunt preoți, ci prin toți credincioșii, pentru că toți credincioșii participă la sfintele slujbe.

Învățăturile Sfintei noastre Biserici date de Duhul Sfânt vuiesc prin noi cei care împlinim sfintele slujbe. Aceste slujbe nu sunt texte liturgice pe care le avem în cărțile de slujbă, ci sunt texte liturgiceîn lucrare, în acțiune, pe care le realizăm noi prin participarea noastră la viața Bisericii. Deci sfintele slujbe pentru credincioși sunt deodată prilej de rugăciune și prilej de învățătură, prin sfintele slujbe învățăm rugându-ne și ne rugăm învățând. Învățătura adevărată o avem din rânduielile de slujbă, de aceea, contactul nostru cu Învățătorul este înlăuntrul Bisericii și prin Sfintele Scripturi. Adevăratul progres duhovnicesc nu-l putem avea decât în mediul acesta pe care îl creează Sfânta noastră Biserică prin ceea ce este și ceea ce face. Suntem drept măritori creștini și auzim lucrul acesta spunându-se despre noi la Sfânta Liturghie când se zice: Pe voi pe toți drept măritorilor creștini să vă pomenească Dumnezeu în Împărăția Sa. De ce suntem drept măritori? Pentru că avem o credință dreaptă, pentru că avem credința pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri.

Noi ne-am pomenit în lumea aceasta nu numai ca membrii ai societății în care trăim ci și ca fii ai Bisericii. Am învățat de la societatea în care trăim să vorbim, să scriem, să citim, lucruri pe care le-am învățat în mod organizat în instituții create de societate. Am intrat într-un stil de gândire, dar, în același timp, suntem și fii ai Bisericii de la care învățăm cele ce știm despre Biserică. Odinioară Biserica îi învăța pe oameni-aici, înce face. Suntem drept măritori creștini și auzim lucrul acesta spunându-se despre noi la Sfânta Liturghie când se zice: Pe voi pe toți drept măritorilor creștini să vă pomenească Dumnezeu în Împărăția Sa. De ce suntem drept măritori? Pentru că avem o credință dreaptă, pentru că avem credința pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri.

Noi ne-am pomenit în lumea aceasta nu numai ca membrii ai societății în care trăim ci și ca fii ai Bisericii. Am învățat de la societatea în care trăim să vorbim, să scriem, să citim, lucruri pe care le-am învățat în mod organizat în instituții create de societate. Am intrat într-un stil de gândire, dar, în același timp, suntem și fii ai Bisericii de la care învățăm cele ce știm despre Biserică. Odinioară Biserica îi învăța pe oameni-aici, în țara noastră, și să citească, să scrie, pentru că în general, preoții Bisericii și cântăreții erau cei care știau, care aveau știință de carte și ei o dădeau mai departe. Acum lucrurile s-au schimbat. Există o instituție specializată de îndrumare școlară și Biserica a rămas cu ceea ce ține de specificul ei.

Τοt cееa cе еxistă ре lumе, еstе darul lui Dumnеzеu, реntru a facе din viața οmului ο cοmuniunе cu Dumnеzеu. Εstе iubirеa lui Dumnеzеu, transfοrmată în tοt cееa cе arе οmul nеvοiе реntru a trăi, căci dintrе tοatе viеțuitοrеlе еxistеntе, οmului i s-a cеrut să răsрundă binеcuvântării lui Dumnеzеu cu рrοрria-i binеcuvântarе. Sfintеlе Τainе, în gеnеral, „rерrеzintă рοarta și calеa рrin carе viața lui Dumnеzеu vinе în crеațiе, ο izvăvеștе dе рăcat și dе mοartе, ο facе viе și ο sfințеștе”. Însăși Bisеrica, în carе sе săvârșеsc Sfintеlе Τainе alе lui Hristοs, еstе ο Τaină a Adеvărului și a Viеții, căci еa еstе Însuși Τruрul lui Hristοs, iar Hristοs, duрă cum nе sрunе рrin Sfintеlе Εvanghеlii, еstе „Calеa, Adеvărul și Viața” (Iοan XIV:6). În calitatеa еi dе Τruр al lui Hristοs, Bisеrica еstе рrin acеst faрt, dοmеniul în carе еstе рrеzеnt și în carе lucrеază Duhul Sfânt.

Lucrarеa mântuitοarе a lui Hristοs sе îndrеaрtă sрrе firеa Sa οmеnеască, asumată рrin рrimirеa truрului uman însuflеțit din Ρrеacurată Fеciοară Мaria. Firеa οmеnеască, unită iрοstatic cu firеa dumnеzеiască în unicul iрοstas al Cuvântului Întruрat, dеvinе οbiеctul și ținta acțiunii dumnеzеiеști dе ridicarе și rеabilitarе οntοlοgică. Ρrin acеasta, еa еstе curățată și еlibеrată dе afеctеlе, рătimirеa și mοartеa actualizatе dе рăcatul strămοșеsc.

Asumându-și iрοstatic firеa οmеnеască, Hrsitοs intră într-ο unitatе și intimitatе οntοlοgică cu întrеgul nеam οmеnеsc. Astfеl, рrin firеa οmеnеască, acеastă acțiunе sοtеriοlοgică sе îndrеaрtă sрrе nοi tοți реntru ca „рrin рarticiрarеa la Dumnеzеirеa manifеstată în рutеrеa ре carе nе-ο transmitе firеa Lui umană, să nе еlibеrеzе și ре nοi în viața acеasta dе рăcat, iar în cеa viitοarе dе afеctе, dе cοruрtibilitatе și dе mοartе” . Întrе Ρеrsοana Мântuitοrului Hristοs și οреra răscumрărătοarе nu еxistă un intеrval, ο sерarațiе. Ρеrsοana și οреra sе disting, sе dеοsеbеsc, dar nu sunt sерaratе sau dеsрărțitе. Εlе fοrmеază ο singură rеalitatе tеandrică mântuitοarе, dеοarеcе „οреra rерrеzintă manifеstarеa реrsοanеi sau реrsοana în acțiunе”.

1.3. Biserica și actul credinței

Se pot discerne trei modalități de a considera Biserica în chiar actul credinței:

• Biserica este obiectul credinței. Ea constituie prelungirea și actualizarea în lume a tainei mântuirii. Ca Trup al lui Hristos, Mireasă a lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, ea participă la teantropia Mântuitorului, este de natură divino-umană, este Revelația tainei manturii în istorie. Biserica se definește prin viața lui Dumnezeu pe care o comunică și care a întemeiat-o. Biserica este deci obiect al credinței. Nu Îl poți avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica drept Mamă, scria Sfântul Ciprian al Cartaginei. Biserica este icoana lui Dumnezeu ca una ce înfăptuiește aceeași unire ca Dumnezeu între credincioși, chiar dacă ei unificați în ea prin credință sunt deosebiți după însușirilr lor și sunt din diferite locuri și diferite feluri. Este aceeași unire pe care Dumnezeu o înfăptuiește în chip neamestecat între ființele lucrurilor, îndulcind și aducând la identitate deosebirea dintre ele, prin raportarea lor la El și prin unirea cu El, ca pricină, început și scop. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă și numire dumnezăiască, adică existența și numele de la Hristos; și o singură și neîmpărțită relație prin credință, simplă și fără părți, care nu lasă să fie cunoscute relațiile cele multe și nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării și concentrării universale a tuturor spre ea.

• Biserica este mediul credinței, adică spațiul spiritual în care credinciosul se naște pentru o viață nouă, crește, se întărește în credință și în viață, potrivit Sfântului Duh. Ea este matricea spirituală, spațiul Duhului, unde prin suflarea să și focul său, scânteia credinței se aprinde și crește în cunoaștere și în iubire. Biserica constituie chipul acestei lumi duale dar se deosebește totuși de ea prin forma ei spațială, împărțindu-se în locul destinat numai preoților și liturghisitorilor, pe care îl numim ierartion (sanctuar, altar) și în cel lăsat pe seama întrgului popor credincios, pe care îl numim naos. Dar e una după ipostas.

Suntem confruntați aici cu un simbolism foarte simplu. De fapt sunt mai multe de spus ,deoarece împărțirea descrisă este o împărțire pe două niveluri, al arhitecturii Bisericii și al liturghisitorilor și lucrării lor. Ca împărțire ea are un caracter arhitectural și exterior, însă ca unitate duală Biserica se dezvăluie și în realitatea ei umană și liturgică. Populată de creștini că trup pluriform, clădirea însăși a Bisericii își exprimă unitatea, iar această unitate este întărită de liturghie, în care se poate învăța despre adevărurile spirituale atât simbolic, prin formele exterioare ale lucrării liturgice, cât și prin împărtășire directă la altar, acest mod reflectând Biserica din ceruri.

Așadar, Biserică deși este chip al lumii, totuși, văzută de deasupra sau din interior, oferă și o imagine a realității cerești și a celebrării ei liturgice: „Prin aceasta e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mâini, indicată cu înțelepciune de aceasta, care e făcută de mâini. Această totalitate are ca ieration cosmosul, sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos, pe cel de jos, la îndemâna celor sortiți să trăiască o viață legată de simțuri”. Lumea însăși este o biserică, iar acest fapt implică în consecință posibilitatea uni prim simbol:relația Bisericii cu lumea sensibilă, dar și inteligibilă. Astfel Biserica nu este niciodată separată de lumea-cosmos, ea o reprezintă și o cuprinde prin propria ei structură, ca edificiu , și prin prin propria ei lucrare, ca popor al lui Dumnezeu, simbolismul ei fiind o reflectare a unei duble realități la care participă și, al cărei scop îl transmite ca realitate spirituală în Hristos.

• Biserica este subiectul credinței. Fără a se permite, bineînțeles, atribuirea vreunui caracter ipostatic Bisericii, putem spune despre credința creștină că depășește limitele persoanei umane și că ea este credința întregii Biserici, din toate timpurile și din toate locurile: Biserica universală, catolică. Această catolicitate este , mai întâi, de natură calitativă, adică se referă la plenitudinea Adevărului său. Ea este, de asemenea, universală, căci este a fiecărui om și deci a tuturor oamenilor. Prin convertirea baptismală, individul intră în credința Bisericii, o primește, și-o însușește, o asimilează în cele mai adânci profunzimi ale existenței sale, apoi o transmite. Această crdință comunitară nu înstrăinează și nu frânge persoana celui credincios, care se deschide astfel spre adevărul său ultim.

Omul și Biserica se reflectă și se simbolizează reciproc.Biserica reflectă omul în sructura sa, așa cum acesta reflectă și reprezintă Biserica. În realitate omul este o biserică în lume, iar Biserica este Omul universal. În consecință, omul înțeles centrul microcosmic al creației și cheia interpretării acesteia, se află toate realitățile create, organizate antropologic pentru a fii Biserica lui Dumnezeu. Însă omul, în calitate de cheie, mai reprezintă și scopul întregii creații; el este forța motivațională care, umanizând realitățile din jurul lui, le duce spre adevărata lui realizare prin aceea că este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din această pricină, Biserica înțeleasă ca om (interpretată antropologoc) este ea însăși după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 2. BISERICA ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1. Eclesiologia Vechiului Testament

Timpul Vechiului Legămant este pe de o parte trecut, în măsura în care el pregătea venirea lui Hristos, adică îl anunța, mărturisirea despre Hristos (Ioan 5, 39). Dar pe de altă parte, Biserica retrăiește această așteptare ardentă și dureroasă din timpul postului Crăciunului. Ea ne învață să ne pregătim noi înșine pentru venirea Mântuitorului pe pământ. Timpul profeților capătă atunci o semnificație particulară, de o mare actualitate. Această așteptare a Întrupării reprezintă o dimensiune fundamentală a vieții eclesiale și o lege a vieții duhovnicești. Este timpul pedagogiei Legii, a fricii de Dumnezeuca început al întelepciunii. Tandrețea și compasiunea lui Dumnezeu se conturează deja în scrierile profetice. Această frică de Dumnezeu este drumul obligatoriu către dragostea care aboleștefrica și ne face fii ai Tatălui.

Revelația este istoria Legământului. Revelația înregistrată, Sfânta Scriptură este prin urmare și mai presus de orice istorie. Legea și profeții, psalmii și profețiile, toate sunt incluse și țesute într-o plasă istorică vie. Revelația este un sistem de fapte dumnezăiești;am putea spune că Revelația a fost calea lui Dumnezeu în istorie. Ea a atins punctul culminant atunci cand Dumnezeu a intrat în istorie singur și pentru totdeauna: atunci când Cuvântul lui Dumnezeu întrupat S-a făcut om. Sfânta Scriptură poate fi considerată la fel de bine o carte a destinului uman. Aceasta este istoria mantuirii și, prin urmare, omul aparține organic acestei povești, acestei relatări sfinte care ne arată omul în ascultarea și în rebeliunea sa îndărătnică, în căderea și în restaurarea sa.

Tot destinul uman este condensat și exemplificat în destinul lui Israel, vechi și nou, poporul ales a lui Dumnezeu,un popor care se află în posesia lui Dumnezeu, care e al lui Dumnezeu. Alegerea lui are aici o importanță extraordinară. Un popor a fost ales, separat de restul națiunilor, constituit ca o oază sfântă în mijlocul dezordinii umane. Dumnezeu și-a stabilit legământul Său numai cu un singur popor de pe pămant, căruia i-a dat legea Sa sfântă. El creează doar o singură preoție, deși una provizorie. În mijlocul acestei națiuni au vorbit numai profeții cei adevărați, care au vorbit cuvinte inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Națiunea aceasta era un centru ascuns al întregii lumi deși, era sfantă, o oază oferită de mila lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi căzute, păcătoase, pierdute și nerăscumpărate. Toate acestea nu sunt litera ci inima mesajului biblic.

Toate acestea au venit de la Dumnezeu, fără vreun merit sau realizare umană. Totuși, toate acestea au fost oferite de dragul omului, pentru noi oamenii și pentru a noastră mantuire. Toate aceste privilegii oferite vechiului Israel au fost subordonate scopului ultim, cel al mantuirii universale: „căci mantuirea vine de la iudei” (Ioan 4, 22). Scopul răscumpărător este universal, dar a fost împlinit întotdeauna prin mijloacele separării, selecției sau sortării. În mijlocul căderii și ruinei umane, Dumnezeu ridică o oază sfântă, Biserica sfântă, separată dar nu scoasă din lume. Există un nou început întru acest proces care, oricum, nu împarte sau taie în bucăți ci oferă o unitate și o coeziune ultimă. Cele două Testamente trebuie distinse cu grijă, nu trebuie confundate niciodată. Totuși ele sunt legate organic unul de altul, nu numai ca și două sisteme, ci în special în persoana lui Hristos. Iisus Hristos aparține ambelor Testamente. El este împlinitorul vechii orânduiri, al întregului Vechi Testament, Legea și profeții și inaugurează Noul Testament drept pentru care devine împlinitorul ultim al ambelor, al întregului.

În cadrul eclesilogiei Vechiului Legământ, un loc aparte trebuie acordat cultului. Israel conștientizeză că este Qahal Yahwe, poporul sfânt, adunarea Domnului, în organizarea cultuală însăși a vieții lui Israel în elaborarea progresivă a sacerdoțiului și a ritulurilor sacrificiale, în ascultarea și supunerea la Cuvântul lui Dumnezeu, în fine, în lauda și adorația liturgică. Israel este poporul ales, Mireasa, Vița roditoare și nu sălbatică. El este Turma Bunului Păstor și nu a mercenarilor. Pe de altă parte, nu se poate să nu vedem o anumită analogie între construirea Templului și instaurarea monarhiei în Israel.

În ambele cazuri Dumnezeu acceptă, împotriva voinței Sale, să-și materializeze Prezența și Puterea – „Fie că este vorba despre instituirea Templului său despre aceea a regalității, totul pornește de la o propunere omenească: David este cel care are ideea construirii uni templ, el și nu Dumnezeu, printr-un anumit semn miraculos, este cel care alege locul” (III Regi 8, 16 și Fapte 7, 49). Prezența lui Dumnezeu în chivot se concretizează în Templu, dar suscită o adevărată reținere din partea profeților: „Eu n-am locuit în casă, spune Domnul, din timpul în care am acos pe fiii lui Israel din Egipt și pană astăzi, ci am trecut din cort în cort” (II Regi 7, 6).

În ochii proorocilor, Prezența lui Dumnezeu în Templu sărăcea noțiunea de prezență a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, noțiune fundamentală în Vechiul Testament, exprimată de exemplu, în Levitic: „Voi așeza locașil Meu în mijlocul vostru, […], voi fi Dumnezeul vostru și voi, poporul Meu” (Levitic 26, 11). Privitor la Templu, proorocii nu aveau nimic de împărțit cu evreii prea naivi încredințați într-o prezență înțeleasă ca o asigurare automat garantată. Ieremia reproșează compatrioților săi că repetă: „templul Domnului, templul Domnului, fără să încerce îndreptarea căilor și a faptelor lor” (Ieremia7, 4). Părintele Nikolai Koulomzine observă că și în zilele noastre riscul de a confunda prezența sacramentală cu cea magică este mare. Totuși, nu trebuie văzută aici o opoziție categirică a proorocilor față de cultul sacrificial și sacerdotal, ceea ce constituie, de altminteri, o tendință a teologiei liberale protestante din zilele noastre.

Teologia referitoare la Templu trebuie situată deci într-o paranteză a istoriei, ca și monarhia de altfel, cu diferența că, dacă monarhia va dispărea după căderea Ierusalimului, sacerdoțiul va deveni unicul purtător și mijlocitor al teocrației poporului Israel, pentru a dispărea la rându-I în mormântul lui Hristos, când catapeteasma templului s-a sfârșit pe la mijloc. Templul se va reînnoi în întregime în Trupul lui Iisus și El singur va întrupa preoția împărătească în toată plenitudinea sa.

2.2. Proorocirea în vechiul testament

Legea Vechiului Testament este prin excelență pedagogul care descoperă și pregătește venirea Mântuitorului care descoperă și împlinește Legea Noului Testament sau Legea iubirii. În cartea lui Isaia este menționat următorul lucru: „Înnoiți-vă în fața mea insule” (Isaia 41, 1). Interpretând sfântul această profeție, spune că aici sunt înțelese cele șase Biserici ale Neamurilor, care au fost create din sărata mare a necredinței. Cum insulele, înconjurate de sărata mare, au statornicie, în același mod și Bisericile au statornicie, chiar dacă sunt înconjurate de marea necredinței. Dumnezeu după ce a uns pe Profetul Ieremia, îi zice: „iată Eu te-am făcut astăzi cetate întărită, stâlp de fier și un zid de aramă” (Ieremia 1, 18). Dumnezeu l-a investit pe profet, i-a dat forța să vorbească în numele Lui, i-a dat cuvintele Lui în gura sa. Ce este acest zid de aramă, după cum îl interpretează Sfântul Grigorie Teologul?

Zidul de aramă este suflet tare și de aur și proaspăt în credință. Sufletul omului, care primește harul lui Dumnezeu, devine tare, este dăruit cu har și pășește pe calea credinței. Inaugurarea cortului mărturiei, a Împărăției lui David, a Templului lui Solomon din Ierusalim preînchipuie înnoirea firii omenești a lui Hristos, după ce a înviat din morți; El rămâne înviat în veci, ca eu să fiu mântuit și rechemat din vechea cădere, și să devin creație nouă, recreat printr-o astfel de iubire de oameni. Toate evenimentele din Vechiul Testament au referire la persoana lui Hristos și la viața Noului Testament. De aceea nu putem să interpretăm Noul Testament dinăuntrul celui Vechi, ci Vechiul Testament prin prisma Noului Testament.

Profetul David în cunoscutul psalm al cincizecilea se referă la înnoirea inimii: „Inimă curată zidește în mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (PS. 50, 11). David avea har de la Dumnezeu, deoarece ca nou cunoștea prezentul mereu adăugat. Călătoria spirituală a omului este interminabilă și neîncetat ia har după har și neîntrerupt este reînnoită inima lui și este inaugurată o nouă stare. Stagnarea spirituală nu este element al comportamentului ortodox. Este necesară o neîntreruptă reînnoire. Reînnoire care este posibilă cu ajutorul Sfântului Duh care lucrează deja în Vechiul Testament. Aceasta ar putea părea în contradicție cu cuvintele Evanghelistului: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea, […] râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul […] Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37).

Contradicție necesară între ceea ce exegeții moderni numesc absența Duhului în Vechiul Testament și conștiița eclesială că întreg Vechiul Testament se situează sub influența Duhului Sfânt care a grăit prin prooroci, cum spune Simbolul credinței, sau care i-a inspirat pe prooroci, după cum spune cele două epistole ale Sfântului Apostol Petru. În epistola întâia se spune: ei cercetau „în care și în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos și despre măririle cele de după ele” (I Petru 1, 11). Vladimir Lossky vorbește despre aceasta ca despre o acțiune provizorie sau exterioară, spre deosebire de Cincizecime, după care Duhul Sfânt rămâne inseparabil de Biserică.

În general, este important să se vadă dubla acțiune a Duhului Sfânt, pe de-o parte a Celui care pregătește și, pe de altă parte, a Celui care pătrunde. Este chiar subictul referitor la inspirarea Scripturilor. Păriții vedeau în Sfânta Scriptură locul privilegiat al acțiunii Duhului Sfânt. Prezența Duhului Sfânt în Vechiul Testament nu contrazice, în conșiința noastră creștină, faptul că Legea și Proorocii constituie o pedagogie provizorie și necesară, pedagogie de care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Gălăteni: „Câtă vreme moștenitorul este copil, […] este sub epitropi și iconomi” (4, 1-2). Dar, în același timp, chiar în cadrul căii profetice, se naște această așteptare și această certitudine, că Dumnezeu va da o inimă nouă, o inimă simțitoare, că Yahwe va elibera și că Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste întregul Său popor.

În așteptarea mesianică a proorocilor există deci o dimensiune comunitară, eclesială, pe care o găsim deja în Numerii, unde traducătorii Septuagintei proorocesc, sub inspirația Duhului Sfânt, și unde Moise refuză să-i oprească pe cei care au început să proorocească: „O de ar fii toți prooroci în poporul Domnului!” (Numerii 11, 29). Aceasta amintște un pasaj analog, unde niște oameni alungau demoni, fără să-L urmeze pe Iisus Hristos, spune să nu fie opriți, „căci cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9, 40). Dacă Moise visează la timpul în care tot poporul va prooroci, Ioil anunță acest timp. Sfântul Apostol Petru reia cuvintele lui Ioil, spunând că „în zilele din urmă, Domnul va turna din Duhul Său peste tot trupul” (Fapte 2, 17).

O dimensiune universală se impune, pe care o găsim, de asemenea, la Zaharia: Bucură-te și te veselește fiica Sionului, […] Și multe neamuri se vor alipi de Domnul în ziua aceea și Îmi vor fii Mie popor și voi locui în mijlocul tău (Zharia 2, 14). Întreaga speranță eshatologică culminează în așteptarea lui Mesia, a regelui care a primit ungerea și care domnește peste poporul binecuvântat de Dumnezeu. Nădejdea eshatologică nu este doar individuală, ci este eclesială; asupra întrgului popor a lui Dumnezeu se va odihni Duhul Sfânt. Această nădejde eshatologică, despre care am vorbit mai sus se înfăptuiește astăzi în Biserica lui Hristos în mod continuu paradoxal și anume: prin cruce la înviere, prin mormânt la viață, prin împărtășania prezentă la unirea cu Cel ce prin jertfă S-a înălțat la mărire, căci crucea, jertfă de care ne împărtășim au ca subiect pe Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul vieții, Care S-a făcut om pentru ca să învingă moartea căreia îi este supus omul, prin luarea ei asupra Lui; s-o învingă întâi El, și apoi și în cei ce se împărtășesc de El; să învingă moartea ivită prin despărțirea omului de Dumnezeu- izvorul vieții, prin faptul că El ca Dumnezeu unește întâi umanitatea globală cu Sine și apoi și pe cea realizată, a celor ce-L primesc pe El.

De aceea în Biserică e lăudată Învierea lui Hristos în vreme ce se face semnul crucii, exprimându-se și prin aceasta paradoxul biruirii morții omenești prin asumarea ei de către Fiul lui Dumnezeu o dată cu firea noastră omenescă. Biserica este astfel locul morții, dar și al învierii nevăzute a lui Hristos și al coborârii Duhului Său cel Sfant, deci și locul învierii noastre anticipate împreună cu El. Moartea făpturii în Dumnezeu este ca o scufundare în izvorul vieții, în care cel mort iese la o viață nouă, sfințită. E ca un botez în apă și în Duh. Căci din apă și din Duh ia ființă orice viață. Cine se ferește de această scufundare în Dumnezeu prin moartea vieții slăbite de păcat, își pierde viața, căci rămâne într-o existență amestecată cu neantul.

Persoana care își are originea în Dumnezeu, izvorul infinit dar personal al vieții, nu moare, ci trece la viața cea adevărată. Căci primind moartea cu credința în El, ca o dăruire a sa lui Dumnezeu, află în El viața și-și întărește pentru veci identitatea. Dumnezeu cel personal fiind izvorul sau rădăcina tuturor identităților personale, El nu renunță în veci la manifestarea iubirii Sale în relațiile cu nenumăratele identități personale. Numai dacă a fi parte a naturii, omul s-ar dizolva ca identitate în procesele inconștiente ale naturii, care produce alte și alte forme monotone. Mucenicii ne sunt pildă de această intrare și veșnică păstrare și adâncire în identitatea lor personală prin moartea cu Hristos și pentru Hristos.

Această Împărăție a lui Hristos o așteptau, pentru ea se rugau, pe ea o vesteau proorocii Vechiului Testament, spre ea, ca spre scopul și împlinirea sa, a fost îndreptată istoria sfântă a Testamentului Vechi, sfântă nu cu sfințenia omenească ci cu acea sfințenie prin care Dumnezeu a pregătit descoperirea Împărăției Sale și biruința ei. Iată , „s-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 1, 15). Ea este Împărăția veacului viitor, pentru că numai în slava venirii a doua Îl vor cunoaște toți pe adevăratul Împărat al lumii. Dar pentru cei care au crezut și L-au primit pe El, Împărăția este deja prezentă în veacul acesta, mai presus decât toate dovezile și mai vădită decât toate evidențele.

Pentru Sfântul Simeon, Biserica este Realitatea cu majusculă, ea este un adevăr mai real sau mai obiectiv decât lumea fenomenală, decât universul îmbrățișat de cele cinci simțuri și decât căderea. Biserica- Trup al lui Hristos stabilește legătura Sa cu umanitatea. E însuși trupul lui Adam, luat din el spre a forma femeia, pe Eva. Dar o dată cu nouă Evă, Maria, acest trup e plin de slava Logosului: Căci trupul Tău dumnezeiesc și neprihănit strălucește cu totul în focul dumnezeirii Tale, cu care e amestecat în chip de negrăit. Acesta este împărtășit creștinului în Botez și Euharistie prin intermediul Duhului. De aici cele trei moduri în care Sfântul Simeon spune că sfinții sunt rudenii ale Maicii lui Dumnezeu. Astfel, el poate afirma că împărtășindu-ne de trupul îndumnezeit al Domnului, mărturisim și credem că ne împărtășim de viața veșnică.

Putem împărtăși trupul Său fiindcă după ce a înviat, a înviat împreună cu El și trupul însuși ajuns duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc și nematerial și, prin urmare, Dumnezeirea care înviorează acum trupul Său cel înviat e împărtășită credincișilor. Acum această taină rămâne ascunsă, dar continuă să se săvârșească până în zilele noastre în trupul sfinților și, ca dovadă, Sfântul Simeon trimite la nestricăciunea moaștelor lor. Manifestarea ei deplină așteaptă însă învierea cea de obște și veacul viitor, când toată această creație pământescă, văzută și sensibilă, va fi schimbată și se va uni cu cele cerești. Într-un anume sens, cerul e deja aici prin Biserica lui Hristos. Ierusalimul cel nou – Biserica este un templu, o cetate și un cosmos al Împăratului Dumnezeu afându-se în proces de completare, de întregire. Nu în sensul că are nevoie de ceva în plus pentru așezământul ei, întrucât acesta a fost săvârșit de Hristos ci mai degrabă potrivit Providenței: trebuie să se nască și să fie aduși la existență toți cei preștiuți și să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi-născuți, Ierusalimul din cele cerești. (I Timotei 8, 11-14).

Cum poate participa Biserica la slujirea profetică a lui Hristos , cum poate intra în această slujire? Profetismul lui Hristos este afirmat limpede în propăvăduirea neotestamentară. Aici, mărturia Sfântului Petru de după Cincizecime este categorică: „Moise a spus: Domnul Dumnezeul vostru va ridica vouă dintre frații voștri Prooroc ca mine. Pe El să – L ascultați în toate câte vă va spune […] . Iar toți proorocii de la Samuel și toți câți le-au urmat au vorbit și au vestit zilele acelea” (Fapte 3, 22-24).

Este bine să amintim că Domnul vorbește despre Sine Însuși ca despre un prooroc: „Iar Iisus le-a zis: nu este prooroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui” (Matei 13, 57). De asemenea: „însă și astăzi și mâine și în ziua următoare merg , fiindccă nu este cu putință să piară prooroc afară în Ierusalim” (Luca 13, 33). Iisus își asuma de la începutul slujirii Sale harisma de prooroc, când citește în sinagogă din Nazaret textul din Isaia 41: „Și i s-a dat cartea proorocului Isaia. Și deschizând El cârtea, a găsit locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine […] Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre . Și concluzia : nici un proroc nu este bine primit în patria sa” (Luca 4, 17-24).

Această harismă profetică este o ungere a Duhului , cum spune Isaia: „Duhul Domunului M-a uns să binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1). Este ungerea (crâșmă) Tatălui, care rămâne în Iisus Hristos, care coboară peste El la Iordan, care Îl pecetluiește de la nașterea Sa, care constituie nașterea S-a. Slujirea profetică a lui Iisus, la fel ca cea a proorocilor și a lui Ioan Botezătorul, este legată de promulgarea, de propovăduirea Cuvântului lui Dumezeu, pe care Iisus Îl întrupează El Însuși. Dar El nu se poate limita la transmiterea unei doctrine sau a unei învățături spirituale, ci El este cuvântul viu. În acest sens, Iisus este Proorocul care profețește despre Sine însuși; El este în același timp prorocia și conținutul prorociei, Cel care vestește Evanghelia și conținutul Evangheliei. El este Evanghelia vie pe care o vestește. La fel ca și în Vechiul Testament, cuvântul lui Iisus și mărturia Să dau naștere unei tensiuni crescânde care culminează în paroxismul urii. Este unul dintre aspectele esențiale ale proorociilor din Vechiul Testament, precum și ale profețiilor lui Iisus. Propovăduirea Sa se încheie prin ruptura totală și prin moartea care este soarta obligatorie a proorocilor. Acesta este aspectul kenotic al proorociei lui Hristos. Logosul Dumnezeiesc se descoperă prin Duhul Sfânt în umanitatea lui Hristos, indisolubil și nupțial legat de Dumnezeirea Sa asumată de către Cuvânt.

O. Cullman lărgește datele cercetărilor sale după studiul pasajelor evanghelice citate mai sus și vorbește despre iudeo – creștinismul târziu cu ambiguitățile proprii ale acestei epoci. Apare aici un pericol de erezie în limitarea identității lui Iisus. Tendințe de acest fel se găsesc în Evanghelia după Evrei. Proorocia e privită de atunci cu o anumită neîncredere.

Conținutul mărturiei profetice a lui Iisus este El Însuși, Împărăția lui Dumnezeu, pe care El o întrupează și o revelează, puterea și prezența îi este Duhul Sfânt, care îl pătrunde pe Iisus în viața Sa pământească. În fine, Tatăl ceresc este Cel pe care Iisus Îl revelează și Îl slăvește și care mărturisește la rândul Său despre bunăvoința Sa fața de Iisus și Care Îl slăvește. Ioan Botezătorul este profetul lui Iisus. Dar Iisus este El Însuși prooroc al Tatălui, chipul Său desăvârșit, ca și Înaintemergătorul Duhului: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49 ) sau încă „nu era (dat) Duhul pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 39 ).

Încă două aspecte referitoare la slujirea profetică a lui Iisus merită a fi subliniate. Ea se manifestă prin minunui sau fapte, prin putere Duhului lucrător întru El, unde Iisus dezvăluie rânduiala profundă și ascunsă a planului Dumnezeiesc referitor la natuira umană. Și al doilea, tema bucuriei sau chiar a extazului, când Iisus pare că și-a ieșit din fire, sub înrâurirea Duhului Sfânt, când „El s-a bucurat în Duhul Sfânt” (Luca 10, 21), sau când Iisus „a suspinat cu Duhul și S-a tulburat întru Sine” (Ioan 11, 33) la moartea lui Lazăr.

Noul Testament și scrierile apostolice vorbesc despre anumite harisme profetice pe care Biserica este întemeiată: „Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor” (Efeseni 2, 20). Nu se precizează care profeți, nici care apostoli. Sunt aceștia proorocii Bisericii primare, sau proorocii Vechiului Testament? Noul Testament vorbește, de asemenea, despre darul prorociei, în Faptele Apostolilor, în Epistolele pauline sau în Apocalipsă. Prorocia apare ca slujire firească în Biserica Primară (I Corinteni 14, 29). Dar această slujire normală, pe care Sfântul Pavel o încurajează pe de o parte – „Duhul să nu-l stingeți” (I Tesaloniceni 5, 19-20) sau „Râvniți cele duhovnicești, dar mă ales ca să proorociți” (I Corinteni 14, 1) – era deja contestată, de vreme ce apostolul era nevoit să vorbească astfel. Foarte devreme prorocia a dat naștere la reacții de neâncredere, ale căror ecouri le găsim în Didascalie. Proorocii sunt acaceptați, dar propovăduirea lor este limitată la două sau trei zile, după care ei trebuie să plece mai departe.

În realitate slujirea profetică a lui Hristos este unică: El rezumă în sine pe toți proorocii și toată legea. Mărturia Sa este permanentă, pentru toate timpurile. Acolo unde este Cuvântul Lui Hristos, acolo este însuși Hristos cel viu, Învățătorul și Judecătorul. Dar această prezență profetică și eshatologică a lui Hristos se afirmă în Biserică, căci ea este adăpată de Duhul proorocilor. Astfel, prima propovăduire a lui Petru amintește această dimensiune eclesială, sinodală, sobornicească a harismei profetice. În Fapte 2, 16-21, Sfântul Petru îl citează pe proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii și fiicele voastre vor prooroci”. Există aici ceva mai mult decât universalismul darului Duhului și al Vestirii Evangheliei. Este chiar virturtea primită la Cincizecime. faptul de a fi eclesial și de a coincide cu ființa Bisericii căreia ea îi înnoiește viața și îi lărgește marginile.

Anumite fenomene sunt caracteristice stării de inspirație profetică. În Fapte 2, 13 avem impresia pe care o provocau Apostolii de a fi băut vin , la care mai târziu va răspunde Sfântul Pavel spunând: „nu vă îmbătați de vin [ … ] ci vă umpleți de Duhul” (Efeseni 5, 18). Tema beției, a beției sobre este o temă pe care o găsim în Cântarea Cântărilor, ca și la Sfântul Grigorie de Nyssa, la Sfântul Ambrozie sau la Sfântul Issac Sirul. Alte fenomene caracteristice stării de inspirație profetică ar fi vorbirea în limbi sau duhul dragostei și al cunoașterii. Într – un cuvânt, locuirea de către Duhul, lăcașul Duhului Sânt, care face Bserica însăși adevărată și o înnoiește: „Cincizecimea este consacrarea universală pentru proorocie în vederea căreia fiecare primește un dar particular (În Sfânta Taină a Mirungerii: Pecetea darului Duhului Sfânt). În acest sens, nu există persoane care să nu aibă în Biserică darul lor. Ele pot fi diferite, dar duhul profetic rămâne netsrămutat în ele, căci proorocirea nu este un dar special, nici o mărturisire, ci este denumirea tuturor darurilor posibile”.

În Epistola întâia către Corinteni (Cap. 12), Sfântul Pavel afirmă multitudinea darurilor și totodată integritatea lor. Multitudinea darurilor indică faptul că inspirațiile profetice sunt diverse. Dar prorocia are anumite limite în Biserică și Sfântul Pavel amintește că dragostea este mai presus decât prorocia, dragostea, fiind darul ultim al Duhului Sfânt. Să reamintim imnul dragostei din I Corinteni 13: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale Îngerilor, [… ] de aș avea darul prorocei și tainele toate de le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, dar drgoste nu am nimic nu sunt.”

Ceea ce am spus despre Vechiul Testament și despre persoana lui Hristos ne permite să regăsim în timpul Bisericii alte aspecte ale prorociei Hristologice. Pe de-o parte, în kenoza Bisericii: nu există prooroc în patria sa și în timpul său, orice proorocie implică o kenoză, kenoză în istorie, în stat, față de mai marii acestei lumii în fața puterii Fiarei. De asemenea, Biserica continuă să ducă în lume cuvântul lui Hristos Prooroc, care este un cuvânt de mângâiere în încercări. De asemenea, El exprimă Judecata lui Dumnezeu asupra lumii. Toate acestea se unesc în viața liturgică a Cuvântului lui Dumnezeu și în slujirea liturgică, unde Cuvântul lui Dumnezeu este viu și Judecă în același timp lumea și Biserica.

Astfel, slujirea profetică a Bisericii nu este doar doctrina vie, o mărturie despre adevărul viu a lui Hristos, catehizare interioară, naștere de noi fii în Duhul, propovăduire misionară, în nebunia Crucii și în scandalul Evangheliei. Regăsim aici kenoza și martiriul, dar și eșecul Bisericii în lume și nebunia Bisericii, cum spune Sfântul Pavel despre Cruce. Tentația Bisericii este de a a respinge vocația sa profetică, de a se instala în lume și de a face să cadă chiar asupra ei judecata profetică a lui Dumnezeu prin slujitori, pe care El îi va ridica, chiar împotriva ierarhiei și a compromisurilor.

2.3. Împlinirea făgăduinței în Maica Domnului

Fecioara Maria este prefigurată rod al făgăduinței lui Dumnezeu căci pentru ea s-au făcut: preziceri dumnezeiești ale profeților răpiți de Dumnezeu; faceri de minuni care arătau dinainte marea taină viitoare a iconomiei, pe această Pururea Fecioară Mamă a lui Dumnezeu; schimbări ale neamurilor și lucrurilor ce conduc spre țelul noii ei taine; așezăminte ale Duhului ce prefigurează în chip variat adevărul viitor; iar drept sfârșit sau, mai bine zis, început și rădăcină a minunilor și lucrurilor de după, făgăduința lui Dumnezeu dusă la capătfață de Ioachim și Ana, cei atunci foarte înalți în virtute, că ei, cei sterpi din tinerețe, vor naște la adânci bătrâneți, și vor naște pe cea care va naște fără dămânță pe Cel Unul Născut fără timp înainte de veci din umnezeu Tatăl; precum și făgăduința celor care au născut-o atât de uimitor pe cea care va naște în chip și mai uimitor pe Împăratul tuturor.

Profeții Vechiului Testament făcând referire la locul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, -pântecele Fecioarei-, introduc îngerii care-L slăvesc pe Dumnezeu și spun: „Binecuvântată fie slava Domnului începând de la locul acesta!” (Iezechiel 3, 12). Iar Iacob patriarhul, care l-a văzut prin enigme, a zis: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Nu este altceva decât casa lui Dumnezeu și însăși poarta cerului!” (Facere 28, 17). Iar David, unind cu el însuși mulțimile celor mântuți și folosindu-se ca de niște corzi și sunete de cei armonizați din diverse neamuri într-o singură credință de această Pururea Fecioră, intonează drept imn înălțat ei această preaarmonioasă melodie: „Îmi voi aduce aminte de numele Tău din generație în generație; de aceea popoarele se vor mărturisi Ție în veac și în ceacul veacului” (Psalmul 44, 19).

Iar dacă pământ îi numește Scriptura pe oameni, atunci tot prin ea li s-au împlinit acestora dorințele și au ajuns ziua aceea pe care o doreau profeții (Matei 13, 17). Căci fericirea pe care pierzându-o, o dorim din situația în care am ajuns și de care nu s-a mai bucurat nimeni dintre noi, nici dintre îngeri, nici dintre oameni, ci am căzut mai rău, încât nu mai puteam dobândi reîntoarcerea prin aceștia și suspinam numai dorind acest lucru, această fericirea deci ne-a dat-o Fericita, iar ea a împlinit dorința noastră, unind atât de riguros cu oamenii pe Cel singur dorit și dincolo de care nu poate fi căutat nimic mai mult, încât să avem comuniune cu El nu numai de viață și de loc, ci și de natură.

Astfel Fecioara a făcut un cer nou și un pământ nou (Apocalipsă 21, 6); sau, mai bine zis, ea însăși este pământul nou și cerul nou : pământ, pentru că vine de aici, nou pentru că nu s-a potrivit în nimic cu strămoșii ei, nici n-a moștenit drojdia veche, ci, potrivit cuvântului lui Pavel, ea însăși s-a făcut aluat nou (Romani 11, 16) și a început un nou neam omenesc. Pentru ce este ea cer cine nu știe?, iar nou, pentru că e departe de orice bătrânețe, e în chip deosebit mai presus de orice stricăciune și pentru că atât ieri și mai înainte, cât și în aceste zile mai de pe urmă, a fost dată oamenilor potrivit făgăduinței dumnezeiești pe care a anunțat-o Isaia: „Cer nou și pământ nou vă voi da vouă” (Isaia 65, 17).

Iar dacă vreți, Feciora e un pământ și un cer supranatural și străin, pentru că prin curăție și măreție s-a ridicat de la pământ și a întrecut cerul –prin măreție pentru că L-a avut locuind în ea pe Cel ce nu poate fi cuprins; iar prin curăție, pentru că prin ea nimic nu ne mai împiedică să ne desfătăm de cele care nu erau cu putință să fie văzute cu ochii lor de oameni fără ca să se rupă și deschidă cerurile; mai mult, ea îi conduce pe cei ce urcă spre Dumnezeu, pe când cerul stă de-a curmezișul; acesta din urmă trebuie să dispară din mijloc, dar dacă ea n-ar sta la mijloc între Dumnezeu și oameni, n-ar fi cu putință pentru cei de jos să se facă părtași ai celor mai presus de lume.

Și, într-adevăr, zice cuvântul Scripturii, cerul n-a suportat raza dumnezeiască și s-a rupt la trecerea ei; fiincă atunci când Duhul S-a pogorât la Botez peste Cel de aceeași cinstire cu El (Iisus Hristos), Ioan a văzut cerurile rupându-se (Marcu 1, 10). Dar atunci când Duhul a coborât peste ea (Luca 1, 35), fericita s-a bucurat de o pace și mai mare, despre care Pavel zice că întrece toată mintea (Filipeni 4, 7), și s-a făcut loc supranatural al înseși ipostasei Mântuitorului, care n-are hotar, L-a purtat cu multă ușurință în pântece și L-a născut fără dureri, astfel încât cerul cerului – expresie profetică ce se cuvine numai lui Dumnezeu, întrucât „cerul cerului e a lui Dumnezeu” (Psalmul 113, 24) este fericita Fecioară. Căci zice Scriptura: „Nici însuși cerul nu e curat înaintea Ta” (Iov 15, 15).

Fecioara Preacurată Maria, de Dumnezeu Născătoarea este tot binele pe care-l cunoaștem în această viață și pe care îl vom cunoaște după plecarea noastră de aici. Ea este cea care a început fericirea și sfințenia și i-a condus spre ele și pe ceilalți. Ea este începutul mântuirii oamenilor, lumină a lumii, cale spre Mântuitorul, ușă și viață și celelalte lucruri pe care Mântuitorul le-a auzit pentru mântuirea noastră și cu care este pe drept numită; căci pentru noi El este cauză (aitios), iar Fecioara este cauză asociată cu El (synaitios) a sfințeniei și a celor de care ne-am desfătat de la Mântuitorul numai prin ea și prin cele ale ei: sângele ei care devine curățitor de păcate, trupul ei care e un membru în care noi toți am fost sfințiți, în care e Noul Legământ, în care e toată nădejdea mântuirii; măruntaiele ei sunt Împărăția lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3. BISERICA ÎN NOUL TESTAMENT

3.1. Întemeierea Bisericii

Biserica lui Dumnezeu este întemeiată în și prin taina mântuitoare a lui Hristos; ea este împlinită și însuflețită prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Este vorba despre o continuitate și o ruptură în același timp, o împlinire și o noutate în trecerea de la Vechiul la Noul Legământ. Există o continuitate, o unitate, putem spune chiar o identitate de lucrare mântuitoare în planul lui Dumnezeu, în intenți Sa întemeiată pe iubire. De aceea mântuirea poate fi numită creație nouă. Această nouă creație culminează în întemeierea și în devenirea Bisericii, până la împlinirea sa eshatologică în Împărăția Cerurilor.

Nu mai puțin decât despre continuitate, trebuie să vorbim și despre ruptură: o ruptură cu categoriile instituționale ale Vechiului Legământ, în mod particular cu jertfa și sacerdoțiul. Trebuie subliniată noutatea absolută referitoare la Hristos, Care vine, pe de o parte, să împlinească Legea și Care, pe de altă parte o rezumă în întregime în porunca nouă a Evangheliei. Prin urmare, trebuie să vorbim despre temelia neo-testamentară a Bisericii, înainte de a analiza problemele ce decurg de aici.

Se poate spune că toată viața lui Hristos are caracter de jertfă, de la Nașterea Sa până la Înălțare și până la întoarcerea Sa pe pământ, la a doua venire întru slavă, toate acestea fiind elemente constitutive ale Bisericii. Înainte de a studia textele și eclesiologiile Noului Testament, trebuie să pornim de la această imagine globală a întemeierii Bisericii în evenimentul fondator din Noul Testament și să descoperim deja Biserica în plenitudinea sa de viață și de adevăr, chiar la începutul propovăduirii apostolice, în Faptele Apostolilor, în Epistole și până în viziunea eshatologică din Apocalipsă.

Fiecare etapă a lucrării mântutoare a lui Hristos este determinantă pentru existența însăși a Bisericii, având așadar un caracter fondator pentru Biserică. Viața și lucrarea lui Hristos nu pot fi considerate ca simple momente punctuale ale unei biografii individuale în cadrul istoriei umanității, ci constituie împlinirea planului dumnezeiesc veșnic de mântuire și de viață. Fiecare dintre acestea este deci în totalitate constitutiv tainei Bisericii. Prin Întruparea Sa, în unirea nupțială cu umanitatea, Hristos poartă în El Biserica. Dogma divino-umanității proclamată la Sinodul Ecumenic de la Calcedon(care afirmă unitatea celor două naturi în persoana unică a lui Hristos) și adâncită la sinoadele hristologice ulterioare, se referă nu numai la taina lui Hristos însuși, ci se aplică și Trupului Său, care este Biserica. Tradiția liturgică ortodoxă slăvește Nașterea lui Hristos ca dărâmare a zidului ce separa cerul de pământ și ca început al comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii, dar și ca înbisericire a lumii, totodată. Structurile liturgice și sacramentele doctrinare ale Bisericii sunt tot atâtea locuri și moduri de extindere a Întrupării în timp și spațiu, de actualizare a Sa în acel astăzi a lui Dumnezeu.

Aici ar trebui să reamintim importanța teologiei tainei. În teologia patristică răsăriteană, acest termen cuprinde nu numai taina Sfintei Treimi, care este taina prin excelență, ci se extinde și la revelația Sa în lucrarea mântuitoare, Hristos fiind El însuși taina dumnezeiască revelată. La rândul Său, Biserica aparține acestui orizont al misterului. Ea nu este o realitate secundară în comparație cu lucrarea lui Hristos,ci trebuie situată în cadrul acestei lucrări. Putem vorbi, astfel, despre atotsacramentalitatea (potrivit sinonimiei fundamentale din vechea tradiție patristică între taină și sacrament) Bisericii ca Trup a lui Hristos, ceea ce conduce la o înțelegere mult mai largă și mai deplină a noțiunii de sacrament, față de ceea ce afirmă învățământul de școală, atât ortodox cât și cel catolic. Prin finalitatea sa, Întruparea este mântuitoare și, deci, pascală. Paștile lui Hristos reprezintă calea obligatorie pe care Iisus a urmat-o în desăvârșita Sa ascultare față de Tatăl, și în care Biserica însăși este purificată și innoită (Efeseni 5, 25-26). Ofiicind Sfânta Euharistie, Biserica aduce mulțimire pentru lucrarea mântuitoare și o actualizaeză în chiar existența sa. Biserica este Biserică atunci când oficiază Sfânta Euharistie și când face anamneza, rememorând Paștile Mântuitorului „până când El va veni” (I Corinteni 11, 26). Dar, dacă finalitatea Întrupării este crucea și Învierea lui Hristos, acestea din urmă deschid calea pentru darul Duhului Sfânt. Cinciyecimea va fi deci împlinirea mântuirii în Biserică. Duhul Sfânt nu este un agent secundar al lucrării mântuitoare, ci El este prezent în fiecare moment într-un mod inalienabil, după modul care Îi este propriu: „Biserica trebuie înțeleasă deci ca sălaș al darurilor Duhului Sfânt, care-și are temelia în ziua Cinzecimii”. Așadar, Biserica este definită simultan, adică prin lucrarea lui Hristos și prin prezența Duhului Sfânt, ambele constituind cele două mâini ale Tatălui, această dublă mijlocire făcându-ne fii ai Tatălui. Dar de ce poate însemna pentru Biserică și în Biserică o revelație vie și personală a Tatălui? Întrebarea lui Filip ne preocupă și pe noi astăzi la fel ca și pe el atunci: arată-ne nouă pe Tatăl (Ioan 14, 8).

Trebuie amintite aici cuvintele extraordinare ale lui Iisus, unice în Noul Testament: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23). Aceasta este noutatea radicală a Noului Testament: Nu numai că Tatăl îl trimite pe Fiul Său în puterea Duhului Sfânt, dar vine El însuși să locuiască intru noi. Rostirea rugăciunii Tatăl nostru după epicleza euharistică primește astfel o semnificație eclesiologică fundamentală. Biserica este deci locul înferii noastre de către Tatăl. Sfântul Grigorie Teologul spunea că: „acum lucrarea Fiului s-a terminat; începe lucrarea Duhului Sfânt”, făcând distincție între iconomia Fiului, adică lucrarea mântuirii, și iconomia Duhului Sfânt, adică sfințenia. Iar Vladimir Lossky deosebește, de asemenea, între aspectul hristologic al Bisericii-Trup al lui Hristos, Mireasa lui Hristos- și aspectul său pnevmatologic- Templu al Duhului Sfânt.

Această diferențiere schematică a lucrării Fiului de cea a Duhului Sfânt, mai ales când spune că Hristos a refăcut în lucrarea Sa mântuitoare natura umană în unitatea sa și că Duhul Sfânt asigură diferențierea persoanelor, este contestată de către părintele George Florovsky, respingând cu fermitate acest dublu mod de a aborda taina Bisericii și a mântuirii, susținută de Vladimir Lossky. În ceea ce privește modul părintelui Florovsky de a trata această temă, care este unul hristocentric, el a inspirat și condiționat întreaga eclesiologie modernă. Reamintind cuvintele Fericitului Augustin: Christus totus, caput et corpus, el subliniază că Trupul lui Hristos, care este Biserica, nu este numai o extindere sau o continuare în timp și în istorie a lucrării lui Hristos, ci trebuie înțeles chier în interiorul tainei lui Hristos.

Sfințenia Bisericii decurge din sfințenia lui Dumnezeu. Legătura dintre Biserică și Duhul Sfânt se manifestă mai cu seama în sfințenie.Sfântul Vasile, atunci când a îmcercat să definească proprietatea ipostatică a Duhului Sfânt, nu a găsit alt cuvânt decât aghiasmos sau aghiosune, adică sfințire sau sfințenie. Dacă este dificil să vorbim despre Duhul Sfânt făcând absrtacție de lucararea Sa sfințitoare, nu este mai puțin dificil să vorbim despre sfințenia Bisericii fără să ne referim la Duhul Sfânt, izvor de tărie și de sfințenie. Această perspectivă lămurește tot finalul simboluilui de credință: comunicarea sfinților, iertarea păcatelor, învierea trupurilor și viața veșnică. Sfințenia nu înseamnă doar sfințenie morală, ci este tranmsmiterea vieții dumnezeiești, a vieții veșnice, a învierii, este pecetea Duhului pe trup chiar, pe întreaga natură umană, este darul nestricăciunii, al îndumnezeirii.

Trebuie amintită in primul rând, semnificția doctrinei despre sfințenie in Vechiul Testament. Sensul literal al cuvântului kadaoș este a fi tăiat, a fi separat, pus de-o parte de profan. Aceata semnificație se regăsește în viata eclaesiala, ai ales în viața liturgică și euharistică. Să nu uităm importanța ușilor în arhitectura bisericii. Ușile sunt necestare pentru acestă punere de-o parte: Ușile, ușile sau Sfintele, sfinților. Există o punere de-o parte a Bisericii, care este chiar prin numele său aclesia, cea care este chemată afară din, cea care este chemată din lume, pusă de-o parte și sfințită. Este nu numai sensul lui Dumnezeu, dar și tot ceea ce are legătură cu viața religioasă.in Israel.

Termenul de sfânt conține, de asemenea, semnificația denumită în istoria religiilor mysterium tremendum, taină care ne creează un sentiment de frison mistic, care este mai mult decât simplă frică sau teroare în fața unei prezențe prea dense a slavei dumnezeiești. Prezența slavei era atât de intensă, încât nimeni nu putea intra în templu când aceasta se manifesta. Slava dumnezeiasacă este inseparabila de sfințenie, ea este una din formele prezenței lui Dumnezeu. Sfânt are și sensul de puritate interioară, de frumusețe. În Noul Testament, sfințenia se descoperă ca dragoste, tandrețe și ca îndurare.

În teologia poporului Israel, sfințenia decurge în mod limpede din sfințenia lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt și sfințenia este extensibilă, este practicabilă. La rândul său, Israel este numit împărăție preoțească și neam sfânt (Ieșirea 19, 6, I Petru 2, 9 ). „Că ești poporul Sfânt a Domnului Dumezeului tău” (Deuteronom 7, 6). „Israel era sfințenia Domnului” (Ieremia 2, 3) Dumnezeu poruncește poporului său să fie sfânt: „Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 49) . „[…] se vor chema sfinți și oricine va fi înscris să trăiască în Ierusalim” ( Isaia 4, 3) . Regăsim adesea acestă frază din Levitic sau Iesirea. In Psalmi se vorbește despre Biserica sfinților (Psalmul 88, 6), iar Sfântul apostol Pavel, la rândul său, când vorbește despre Bierica celor aleși su a sfimților, nu vorbește despre indivizi ci despre întreaga Biserică.

Biserica este sfântă, pentru că Dumnezeu Însuși o sfințește. Dacă Dumnezeu sfințește poporul Israel, Israel trebuie, la rândul său, să se sfințească. Dumnezeu este sfânt, iar Israel trebuie să-L sanctifice pe Dumnezeu. Sfințirea, ca și binecuvântarea, la fel ca și slava, este o dubla mișcare: ea implica o reciprocitate, Dumnezeu sfințește, dar El vrea să fie sfințit: Sfințească-se numele Tau. Noi sanctificăm numele lui Dumnezeu. Ar putea părea nefiresc să-L poți sfinți pe Dumnezeu. Noi sanctificăm Numale lui Dumnezeu, noi Îl lăudăm, noi Îl slăvim, Îl binecuvântăm.

În Epistola către Efeseni, imaginea căsătoriei aplicată la Biserica sfântă permite să subliniem cu tărie sfințenia lui Israel, ales fiind dintre celelalte popoare, este o alegere de iubire. Această relație de iubire între Dumnezeu și Israel, apoi între Dumnezeu și Biserică, este bine exprimată prin imaginea nunții. Dumnezeu nu este numai înfricoșătorul Yahve de pe Sinai, a cărui slavă strălucea pe fața lui Moise; El este de asemenea Dumnezeul blândeții și al adierii simțite de către Ilie. Această blândețe a lui Dumnezeu evocă bucuria datorată prezenței Sale, frumuseții Sale,intimitatea vieții întru El. De aceea imaginea miresei și a mirelui este atât de grăitoare deja în Vechiul Testament: „tu vei uita rușinea tinereții tale […] Căci bărbatul tău este Făcătorul tău, și numele Lui: Domnul Savaot […] Ca pe o femeia părăsită și cu inima întristată te cheamă Domnul; ca pe soția care din tinerețe a fost alungată, zice Dumnezeul tău. O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine. Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea Mea cea veșnică, Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul” (Isaia 54, 4).

Împlinirea acestei făgăduințe de milostivire și de restabilire a Legământului dintre Dumnezeu și Mireasa Sa, Israel, o vdem în Noul Testament, căci prin Întruparea Sa, prin moartea Sa pe cruce și birunța aspra puterilor diavolești, Hristos, cum spune Sfântul Pavel, a răscumpărat nu numai omenirea, ci și Biserica Sa însăși. În Epistola către Efeseni Pavel (5, 25-27) spune: Bărbaților, iubiți pe femeile voastre după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune ori altceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă și fără de prihană. Dar, în ultimă instanță, în Apocalipsă se împlinește această făgăduință, această curățire, această preaslăvire a lui Israel pe care Hristos atât l-a iubit, anume în timpurile eshatologice, adică în vremurile cele de pe urmă, la plinirea întoarcerii în slavă a lui Hristos: Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului și Mireasa Lui s-a pregătit. Și i s-a dat ei să se înveșmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfiților (Apocalipsă 19, 7).

Sfinții Părinți ne-au lăsat numeroase comentarii ale acestor texte și ar fi extrem de important să amintesc măcar un singur text din imnografia bizantină a Bisericii Ortodoxe: Biserica are ape ce curg și se revarsă, simboluri duhovnicești, căci, având un Mire dumnezeiesc, Mireasa Domnului se împodobește cu veșminte preînfrumusețate; izvorul acestor ape este Duhul Sfânt, izvorul acestor râuri de apă vie, asemenea unui veșmânt de nuntă al miresei, nu este altul decât Duhul Sfânt în persoană, această lumină cu care Biserica se îmbracă. Ceea ce aș dori să evidențiez aici, este faptul că această imagine subliniază sfințenia Bisericii ca dependență, ca supunere deplină Mirelui Său, lui Hristos Însuși care a înnoit-o și a ales-o. Această iubire intimă între Dumnezeu și Poporul Său, această imagine, această analogie ne face să trecem în modul cel mai direct la realitatea Noului Legământ, unde logodna dintre Dumnezeu și Biserică este pecetluită prin Sângele lui Hristos și prin darul Duhului Sfânt.

De remarcat aici înțelesul noțiunii de tată. Dacă în Vechiul Testament fie se evită adoptarea titlului de tată, atunci când se vorbește despre Dumnezeu, fie nu este folosit decât într-un sens metaforic sau analogic: „În ce chip miluiește tatăl pe fii […]” (Psalmul 102, 13), pornindu-se de la paternitatea umnă pentru a se ajunge la paternitatea divină, în Noul Testament patzernitatea divină devine arhetip al paternității în cer și pe pământ (Efeseni 3). În Cântarea Cântărilor sau la Osea, găsim imagini care ilustrează iubirea lui Dumnezeu față de Poporul Său. În Noul Legământ, imaginea nupțială nu mai este o analogie, ci este chiar realitatea iubirii dumnezeiești a lui Hristos față de Biserica Sa și față de tot sufletul omenesc, pe care Duhul îl logodește cu Domnul. Este taina nunții veșnice a lui Hristos cu Biserica, nuntă care devine temelie a iubirii umane. Este vorba iarăși despre o răsturnare de perspectivă.

Cateheza eclesială și apostolică privitoare la Noul Testament reia, în general, tema sfințirii noului Popor, pe care am văzut-o deja în Pentateuh. Această reluare poate fi sesizată în mod deosebit în Întâia Epistolă a Sfântului Petru (2, 9): „voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătescă, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu […]”. Dar această sfințire își are temeiul în învățătura lui Iisus, unde chemarea la sfințenie devine un sinonim al desăvârșirii și al milostivirii: „Fiți sfinți pentru că și Eu sunt sfânt” (Levitic 19, 2). În Evanghelia după Matei, Domnul zice: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (5, 48). Iar în Evanghelia după Luca se exprimă astfel: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (6, 36). În Evanghelia după Matei, ceea ce devine dragoste este desăvârșirea, iar în Evanghelia după Luca, este milostivirea. Se poate spune că dragostea (agape) dumnezeiască este conținutul viu al sfințeniei lui Dumnezeu. Este în același timp punere de-o parte și totodată depășire a oricărui obstacol, foc ce cuprinde lumea. Hristos este El însuși Sfântul, plin de Duh Sfânt de la zămislirea Sa, iar sfințenia Sa se împărtășește (Ioan 17).

Sfințenia Bisericii nu aparține Bisericii căci ea nu are nimic al ei propriu, Biserica nu este o persoană anume, pentru ca să poată poseda ceva, nici sfințenia, nici unitatea. Întreaga sa viață, tot ce are, tot ce este, le primește de la Dumnezeu. Sfințenia Bisericii este, de fapt, sfințenia Dumnezeului treimic, sfințenie la care Biserica participă și pe care o împărtășește. Ne putem reprezenta Biserica sub înfățișarea Orantei din iconografia creștină, cu brațele înălțate în rugăciune și care este toată receptivitate, care este toată îndreptată către Dumnezeu, sau, dacă vreți, către Mirele. Biserica transmite ceea ce primește, sau, mai bine zis, nici măcar nu este ea cea care transmite, ci Sfântul Duh, care pătrunde Biserica cu sfințeniaSa, care costituie esența, această substanță de sfințenie a Bisericii înseși. Sfântul Duh este Cel care pătrunde Biserica cu prezența Sa, cu frumusețea, cu adevărul, cu lumina, cu bucuria Sa, astfel încât această bucurie, această lumină, această sfințenie să se reverse în lume și să strălucească în întuneric .

Sfințenia care pătrunde în Biserică nu este un atribut al lui Dumnezeu, una dintre multele însușiri ale Sale, care poate fi deosebită de celelalte și considerată în sine. Când vorbim despre sfințenia lui Dumnezeu, trebuie să fim atenți să nu vorbim într-un mod exclusiv, ci, dimpotrivă, în mod inclusiv. Orice atribut, orice manifestare parțială a lui Dumnezeu include pe deplin totalitatea prezenței lui Dumnezeu și a multiplelor Sale moduri de manifestare. Iată de ce sfințenia lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, prezent în mijlocul nostru, este Dumnezeu Unul Sfânt, kadosh din Vechiul Testament, Cel în fața căruia evreul, credinciosul, israelitul tremura de frică, al cărui nume nu îndrăznea să-L rostească, nici măcar să-L scrie fără să-și spele mâinile. Acest Dumnezeu este sfânt El Însuși și sfințește tot ce atinge, sfințește și consacră. Sfințenia pe care Dumnezeu o revelează puțin câte puțin, în pedagogia Sa, în învățarea poporului ales, și care-și află plenitudinea în Noul Testament, este astfel o sfințenie în blândețe, în dragoste, în bucurie, în pace. Este, încă de pe acum, bucuria frumuseții lui Dumnezeu, bucuria intimității Sale; nu mai este Judecătorul care ne înspăimântă, ci Tatăl care ne umple de bucuria prezenței Sale. Această sfințenie a lui Dumnezeu este și râna care-i umple pe prooroci, râvna de a-I vesti cuvâtul, de a-I duce mărturia, mesajul până la marginile pământului. Acestă sfințenie a lui Dumnezeu este pur și simplu prezența lui Dumnezeu în noi, printre noi, este puterea de a-L respira în aerul însuși al Bisericii, de a-L putea bea și mânca, de a ne putea uni cu El în taina euharistică, de a putea rămâne în El și El în noi, de a putea intra întru odihna Sa, întru intimitatea Sa, în intimitatea vieții intratrinitare, în bucuria neschimbătoare a Tatălui.

Sfințenia aceasta este, decie frică, al cărui nume nu îndrăznea să-L rostească, nici măcar să-L scrie fără să-și spele mâinile.nciosul, i, complxă și nu trebuie limitată, îngustată; această viață a lui Dumnezeu Însuși care ne este dată nu trebuie sărăcită.Iar dacă enumerăm de pildă,ceea ce numim însușirile Bisericii, Unitatea, Sfințenia, Sobornicitatea, Apostolicitatea, vedem că aceste manifestări diferite, aceste calități ale vieții Bisericii nu se opun, nici nu se însumează, ci se întrepătrund în profunzime. Nu există Biserică sfântă care să nu fie apostolică, căci apostolicitatea este fidelitatea însăși și supunerea față de Duhul lui Dumnezeu, care a grăit prin prooroci și care este tradiția neîntreruptă de-a lungul veacrilor. Nu există Biserică sfântă care să nu fie sobornicească, sobornicitatea, care se manifestă în universalitatea Bisericii, afându-și temeiul în viața euharistică, în viața scramentală și duhovnicească a Bisericii.

În fiecare comunitate unde se săvârșește Euharistia,unde este adusă Jertfa, acolo este și Biserica sobornicească în plinătatea sa. Nu există Biserică sfântă care să nu fie Una și care să nu voiască această unitate și să nu o caute. Căci unitatea, nu mai puțin decât sfințenia, este ființa însăși a Bisericii, și aceasta a cerut-o Hristos Tatălui înainte de Patimile Sale: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău…ca toți să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine (…), ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Iată de ce putem vorbi aici, cu privire la sfințenie în unitate, de o datorie a Bisericii, de o datorie a tuturor creștinilor astăzi, și care este tocmai ecumenismul, în spațiu, ca și în timp, înainte, în fața noastră, pentru a ne împlini chemarea către unitate. Iată de ce, fără îndoială, mișcarea ecumenică, care ne cuprinde pe toți, ne angajează în ceea ce avem mai profund în noi înșine, se întemeiază izvorăște din această vocație a unității și a sfințeniei pe care o are Biserica. Sfințenia este astfel viața însăși a Bisericii, venirea Împărăției Sfintei Treimi în Biserică. Această sfințenie este realizată, nu numai oferită, ea este dată o dată pentru totdeauna așa cum spune Sfântul Pavel: „Dumnezeu ne-a făcut vii(la trecut) și împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 5). Sfințenia Bisericii este sfințenia oamenilor care o alcătuiesc. Toți suntem chemați să luăm parte la sfințenia Bisericii. Creștinii nu sunt doar numiți sfinți- și știți cât de frecvent, cât de familiar se folosește în vocabularul Noului Testament acest termen de sfințenie, ca o numire curentă a stării creștinilor: sfiții din Ierusalim, sfinții Bisericii, sfinții Bisericii din Corint etc. Creștinii nu sunt doar numiți sfinți, ci sunt și chemați să fie sfinți.

Aș vrea să amintesc aici un text din întâia Epistolă a Sfântului Apostol Petru (I Petru 1, 15-16) care de altfel se raportează la renumitul verset din Pentateuh (Levitic 19, 2): Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți la toată petrecerea vieții, că scris este: Fiți sfinți, pentru că Sfânt sunt Eu. Regăsim aici această idee primordială, că sfințenia creștinilor, sfințenia Bisericii, a neamului împărătesc, a poporului sfânt, nu este altceva decât sfințenia lui Dumnezeu, care izvorăște de la El și la care noi luăm parte. Sfânt, se devine (sfințenia nu este dată prin născare). Viața Bisericii și viața creștinului constituie, în ființa sa profundă, această înaintare către sfințenie, această înaintare către Dumnezeu. Acesta este sensul adânc al vieții omenești, al istoriei fiecărui individ, ca și al istoriei lumii, a omenirii în ansamblu, care este o istorie sfântă.

3.2. Biserica în epistolele noului testament

Sfântul Apostol Pavel este artizanul expansiunii Bisericii, desigur nu singurul, dar este artzanul ales de către Domnul pentru extinderea Bisericii dincolo de limitele etnice și religioase ale poporului evreu. Această expansiune se face cu fidelitate față de „sfinții din Ierusalim” (cf. Cărții Faptelor) și, de asemenea, față de „săracii din Ierusalim” (cum reiese din versetele care vorbesc despre colectele făcute în Asia Minor și în Grecia). Nu mai puțin decât ceilalți Apostoli, Sfântul Pavel se numără printre cei care l-au văzut pe Hristos. Viziunea de pe drumul Damascului constituie un moment decisiv al vieții sale. El este martor al Crucii și al Învierii lui Hristos, martor al harului atotputernic al Celui Înviat, martor al iubirii gratuite a Tatălui și al comuniunii Duhului Sfânt.

Enumerând aceste trei momente ele lucrării trnitare, se citează în mod implicit concluzia din II Corinteni (13, 13): „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți!” Putem considera aceste cuvinte ca fundament trinitar al eclesiologiei pauline, mai ales dacă ne gândim la sensul eclesiologic al noțiunii de „agapă” în scrierile Sfântului Ioan Teologul, în tradiția din Asia Mică și în scrisrile Sfântului Ignatie al Antiohiei. Agape nu este numai un sentiment sau o atitudine de dragoste a lui Dumnezeu, ci este însăși esența Bisericii realizată în comuniunea euharistică. În comuniunea euharistică, Agape și Tatăl nu se disociază niciodată. La fel, termenul de „Comuniune a Duhului Sfânt” trebuie legat în mod obligatoriu de taina comuniunii dintre mădularele unui singur trup, unicat, care sunt legate împreună și cărora Duhul Sfânt le dă viață. Dintre cele mai importante Epistole pauline în care este prezentă învățătura despre Biserică avem: Întâia Epistolă către Corinteni. Această epistolă constituie o cateheză euharistică și eclesiologică totodată, întemeiată pe dimensiunea euharistică a Bisericii locale.

Capitolul 1. Formula de început este deja un salut trinitar. Pavel scrie Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă numeleDomnului nostru Iisus Hristos în tot locul (1, 2). Aceasta este de ajuns pentru a situa Biserica locală în toată plenitudinea sa. Termenul de „sfinți” nu trebuie înțeles într-un sens individual; el desemnează întreaga Biserică. Este echivalentul expresiei „sfânta Biserică a lui Dumnezeu”, în care participăm la sfințenia lui Dumnezeu, care ne este comunicată. „Cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul”, așa se numeau creștinii înainte de apariția cuvântului „creștin”. Finalul formulei de început este o rugăciune trinitară care ia forma rugăciunii euharistice.

„Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu”, se poate spune că întreaga epistolă este o euharistie – o aducere de mulțumire, o celebrare prin cuvânt. Aceasta este funcția liturgică a Sfântului Pavel. El este liturg al cuvântului lui Dumnezeu, slujire pe care o împlinește aducând mulțumire Tatălui Ceresc „pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus”. Această aducere de mulțumire pentru Domnul Iisus se regăsește în memorialul rugăciunii euharistice a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare : aducem mulțumire Tatălui pentru harul dăruit în Iisus Hristos – instituirea Euharistiei, aducerea aminte de Cina cea de Taină, „ de această poruncă mântuitoare, […] de groapă, de învierea cea de a treia zi[…]”. Rugăciunile euharistice care vor fi dezvoltate în tradiția alexandrină și antiohiană răspund și ascultă de legi fundamentale înscrise în viziunile spirituale și teologice ale autorilor Noului Testament. „Căci întru El v-ați îmbogățit deplin în toate”, este aspectul pnevmatologic, pentru că bogățiile sunt darul și roadele Duhului Sfânt. Există deci un echilibru în transmiterea rugăciunii către Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Capitolul 3. Este prima schiță a unei doctrine eclesiale. Tema generală este unitatea Bisericii aflată în pericol din pricina neînțelegerii dintre predicatori. „Eu sunt a lui Pavel […], eu sunt a lui Apollo. Dar ce este Apollo?Și ce este Pavel? Slujitori […]. Eu am plantat Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (3, 4-9). Este prima mențiune a unei teme eclesiologice din Noul Testament: Templul. O temă ce apare la Sfântul Pavel și la Sfântul Ioan. „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (3,16). Aici templul lui Dumnezeu nu este în mod obligatoriu trupul omenesc sau viața omului, ființa umană în perticularitatea sa, ci este încă ansamblul Bisericii, Biserica în unitatea sa. Or, această unitate este compromisă de predicatori care își atribuie glorie și merite personale. Biserica întreagă este templul al cărui fondator este Iisus, căruia arhitect îi este Tatăl, și care este unit și adunat prin puterea unificatoare a Duhului Sfânt. Capitolul 6. Reprezintă a doua schiță de doctrină eclesială. Începând cu versetul 12, apare un avertisment împotriva desfrânării, depravării, adulterului. Sfințenia însăși a Bisericii este pusă în primejdie, căci nici un necurat, spune Sfântul Apostol Pavel, „nu are moștenire în împărăția lui Hristos” (Efeseni 5, 5). Biserica este deja templu al Duhului Sfânt. Or, dacă mădularele Bisericii devin mădulare ale prostituției, nu vor compromite ele sfințenia Bisericii? „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost răscumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru” (19-20). Găsim din nou tema templului, dar aici putem presupune că este vorba și despre templul personal al trupului sau al ființei umane, potrivit învățăturii lui Hristos însuși : „Dărâmați templul acesta […]. El vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2,19). Membrii Bisericii sunt uniți cu Hristos în Duhul Sfânt : ei sunt temple ale Duhului Sfânt, întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Capitolele 10 și 11. Sfântul Apostol Pavel dezvoltă aici o adevărată doctrină sacramentală și euharistică despre Biserică. Este temelia a ceea ce se va numi „eclesiologia euharistică” . Versetele 1-13 prezintă o tipologie sacramentală a Bisericii în relație cu figurile Vechiului Legământ, în mod deosebit cu cartea Ieșirii: „părinții noștri au fost toți sub nor și toți au trecut prin mare. Și toți , întru Moise, au fost botezați în nor și în mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească; Și toți, aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1-4).

Este cea dintâi justificare neo-testamentară a unei tipologii creștine. Sfântul Pavel deschide calea unei întregi modalități de lectură hristologică și eclesiologică a evenimentelor referitoare la ieșirea din Egipt, care lămuresc și prefigurează evenimentele decisive pentru mântuire. „Părinții noștri au fost toți sub nor”: norul este simbolul Duhului Sfânt; „toți au trecut prin mare”; „botezați întru Moise”: noi suntem botezați în Hristos. Expresia sub nor și […] prin mare înseamnă „ în apă și în Duh”. Să remarcăm faptul că norul este menționat înaintea mării. Liturgiștii își pun o serie de întrebări asupra acestui fapt : nu există oare u dar al Duhului Sfânt înaintea Botezului? „Toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească”: Euharistia este considerată mâncare duhovnicească prin excelență (cf. Ioan 6). În textul său din lucrarea colectivă Euharistia, Ioannis Zizioulas, mitropolitul Pergamului subliniază importanța cuvântului „toți”. Acest „toți” este o imagine a poporului lui Dumnezeu, a Bisericii din pustie. Avem deja contrastul și antinomia între unitate și multiplicitate.

Începând cu versetul 14, Apostolul Pavel abordează tema euharistică într-o manieră mai explicită, dar totdeauna cu grijă pentru puritatea Bisericii. Pericolul nu mai este cel al desfrânării, ci acela al idolatriei. Idolatria nu este mai puțin comuniune decât comuniunea euharistică, dar este comuniune cu demonii. Ea se opune harului lui Hristos, ea îl neagă și contrazice deci taina Bisericii: „ Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos ? Pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos. Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”. Pentru întâia oară găsim aici noțiunea de trup aplicată la mulțimea celor ce se împărtășesc cu Trupul lui Hristos. Este un fundament ce se va dezvolta în epistolele din timpul captivității. Ideea este exprimată explicit aici: prin împărțirea unicei pâini euharistice, pâine duhovnicească, creștinii sunt mădulare ale aceluiași trup și sunt în comuniune cu Hristos. În versetele 17-34 ale capitolului 11 găsim descrierea Cinei Domnului și instituirea Euharistiei. Fragmentul acesta se aseamănă cu relatarea Sfântului Evanghelist Luca, având câteva perticularități. „Atunci când vă adunați în biserică și când vă adunați laolaltă”, înseamnă a se reuni în Biserică și nu în interiorul Bisericii, după cum sublinia părintele Afanassiev. Noi devenim Biserică atunci când ne adunăm laolaltă. Cele două expresii folosite aici sunt sinonime. A doua, „laolaltă”, se regăsește în Faptele Apostolilor (2,1) de fiecare dată când se vorbește de unanimitatea credincioșilor adunați împreună. Ea trimite la experiența euharistică a comunității.

Pasajul privitor la instituirea Euharistiei la Sfântul Pavel este capital; el are deja o consonanță liturgică. „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce vă dau și vouă” (11,23). De la Domnul și de la Apostoli, cu siguranță. Dar Sfântul Pavel ține să afirme și să întărească propriul său statut apostolic și nu ezită să sublinieze aspectul direct al uceniciei sale pe lângă Domnul. „În noaptea în care a fost vândut”: tradiția antiohiană a reluat această expresie în Liturghia sa și a adăugat: „sau mai degrabă s-a dat pe Sine însuși”. Să reținem, de asemenea, că Luca și Pavel au în comun expresia: „aceasta să faceți spre pomenirea Mea”, expresie ce lipsește în Evanghelia de la Matei și în Evanghelia de la Marcu.

Vocabularul din acest fragment uimește prin tonalitatea sa și prin stilul său liturgic. Este oare deja liturghia săvârșită la Antiohia ? Sfântul Pavel a petrecut aici perioade lungi, fiind unul dintre fondatorii comunității. De asemenea, trebuie reținută identitatea dintre pâine și pahar ca imagine a Bisericii adunate din cele patru părți ale universului. Amintirea morții Domnului este explicită într-un context mai degrabă eclesial și liturgic decât evanghelic : „ de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (26).

Ar trebui reluat sensul eclesial și multidimensional al anamnezei liturgice creștine tradiționale, al cărei obiect este unic și multiplu în același timp : Domnul Hristos în diferite moduri ale prezenței Sale. Readucere aminte de Crucea Sa și de Înviere, de lucrarea Sa pământească; amintire a stării Sale cerești, parusia eshatologică, când va veni din nou întru slavă. Aceste trei dimensiuni converg în vestirea și în celebrarea Euharistiei în Biserică. Căci Biserica este altoită pe jertfa de pe Cruce, pe mijlocirea cerească, fiind orientată în întregime spre împlinirea venirii Sale întru slavă. Această explicație foarte precisă pe care o dă Sfântul Pavel despre Euharistie, amintind de instituirea Cinei celei de Taină, este decisivă pentru însăși existența Bisericii. De-a lungul Euharistiei, Biserica întreagă este dependentă de taina mântuirii. Este vorba despre taina mântuirii în totalitatea sa, și nu numai despre Cruce și moarte, într-o manieră restrictivă. Taina mântuirii în întregime este amintită, de la Întrupare până la Înălțare. Chiar această perspectivă se deschide în cuvântarea lui Iisus despre „pâinea vieții”, din Evanghelia de la Ioan.

Capitolul 12. În acest capitol, care urmează imediat după cel despre instituirea Euharistiei, Sfântul Apostol Pavel își expune poziția în ceea ce privește darurile Duhului: darurile duhovnicești sunt urmarea comuniunii cu Trupul lui Hristos. După organizarea Cinei, Sfântul Pavel vorbește, în mod firesc, despredarurile Duhului Sfânt. Aceste două capitole, 11 și 12, sunt inseparabile. Capitolul 12 s-ar putea intitula „Cincizecimea euharistică”, rodul comuniunii cu Hristos, care sunt darurile duhovnicești. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (12, 3). Dar acest Duh este dat în trupul pe care îl face să fie viu și care este templul Său. Prin urmare, darul esențial al Duhului Sfânt, care le rezumă în sine pe toate celelalte și care le inaugurează, este de a-L mărturisi Domn pe Iisus. Aici se poate stărui sau asupra termenului „Domn” care traduce în Septuagintă tetragrama sfântă Yahwe, sau asupra numelui lui Iisus, pentru că nu este alt Domn decât Iisus cel Răstignit; sau pe verbul „a zice”, „a mărturisi”: a-L mărturisi pe Domnul Iisus în toată existența noastră, până la a ne vărsa sângele pentru El. Iisus din istorie și Domnul Bisericii și al universului este Același. Duhul este puterea mărturisirii, a laudei. Putem spune după Evanghelia de la Ioan : „a-L mărturisi pe Domnul înseamnă a-ți aduce aminte de El. Biserica depinde de această anamneză în Duhul Sfânt și de această mărturisire a lui Hristos. Din această mărturisire eclesială decurg, la rândul lor, toate darurile Duhului. În versetul 4 se menționează diversitatea darurilor. Este un fragment a cărui perspectivă trinitară are o mare bogăție și a cărui logică internă este desăvârșită: „Darurile sunt felurite, dar același Duh. Și felurite slujiri sunt, dar același Domn. Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu (Tatăl), care lucrează toate în toți” (4-6). Darurile sunt de obârșie trinitară: stăruie aici contrastul între diversitate și unitate . Taina Bisericii însăși este cea care se manifestă. Nu Tatăl și nici Fiul, ci Duhul Sfânt este numit în primul rând. Se poate vorbi despre o progresie ascendentă de la Duhul Sfânt, prin Hristos, spre Tatăl. Punctul de plecare este, așadar, pnevmatologic. Cu o rigoare constantă, Duhul se descoperă ca Cel ce împarte darurile, Domnul, Cel ce atribuie toate slujirile, toate diaconiile, iar Dumnezeu Tatăl, Cel care deține toată energia, adică orice inițiativă: „Tatăl poruncește”, vor spune Sfinții Părinți, „Fiul împlinește, iar Duhul sfințește și dă viață”.

În lumina acestor texte, este limpede că monoteismul paulin nu este unitarian, ci trinitar, că există modalități ipostatice proprii acțiunii Sfintei Treimi în Biserică și că Ipostasurile divine nu se confundă, nu se inversează, că ele participă, fiecare în felul său, la lucrarea unică și comună a zidirii Bisericii. Duhul este cel care dăruiește harismele, în continuitatea primei Cincizecimi și a Cinzecimii euharistice. Epistola către Evrei. Această epistolă, mai ales în partea finală, reamintește că Biserica este în pelerinaj. Se regăsește aici tema înălțării, legată de cea a preoției împărătești a lui Hristos însuși. Ca „Arhiereu” Iisus „a intrat dincolo e catapeteasmă […] pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 19-20). Acest termen leagă hristologia de Biserică. În tradiția creștină, titlul de înaintemergător este atribzuit, în general, Sfântului Ioan Botezătorul . Dar în epistola către Evrei acest titlu este atribuit Domnului Însuși . El ne amintește că Iisus ne deschide calea: „Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). Lui Paul Evdokimov îi plăcea să vorbească despre Iisus ca înaintemergător al Duhului Sfânt „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Măvoi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7).

În concluzie, putem spune că de-a lungul parcursului nostru, ceea ce uimește este coerența intenției eclesiologice din Noul Testament. Această viziune impregnează profund epistolele Sfinților Apostoli Pavel, Ioan și Petru. Biserica este întemeiată pe taina lui Hristos și pe lucrarea Sa mântuitoare. Ea este, totodată, reînnoită, „adunată” și „împrăștiată” în suflarea și puterea Duhului Sfânt. Acesta întemeiază toate harismele, altoiește toate slujirile și diaconiile în unica slujire și diaconie a lui Hristos, Slujitor al lui Dumnezeu și Slujitor al oamenilor. Este același Duh al lui Hristos care în Iisus Hristos realizează filiația eclesială față de Tatăl, unicul Izvor și Dătător al energiilor și harismelor.

3.2. Biserica în Faptele Apostolilor

Studiul Faptelor Apostolilor ne permite să înțelegem mai bine problema unității și a diversității eclesiologiilor în cadrul Noului Testament. Ceea ce uimește în ansamblul cărții Faptelor-pe care o putem considera ca o apologiea Bisericii- este linia de continuitate în interiorul unei evoluții foarte rapide, condensate într-un rezumat extrem de scurt, fie că este vorba despre pregătirea comunității apostolice imediat după Cincizecime, sau despre diversificare slujirilor apostolice, propovăduirea în Samaria, botezul lui Corneliu, Snodul de la Ierusalim, sau, în fine, relatarea trecerii lui Pavel prin Milet și rugăciunea pe care o face împreună cu preoții din Efes (Fapte 20, 17). În toate aceste fresce, continuitatea, identitatea Bisericii în timp și în spațiu sunt asigurate printr-un anumit număr de componente.

Trebuie să fie reținut mai întâi firul călăuzitor al acestei continuități, care este acțiunea Duhului Sfânt ce lucrează în Biserică din ziua Cincizecimii. Oare nu fost numită cartea Faptele Apostolilor „Evanghelia Duhului Sfânt”? Duhul Sfânt este Duh al fidelității, așa cum este și Duh al noutății. Duh al fidelității față de tradiție: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Tradiția este învățătura lui Iisus, apoi cea a Apostolilor și stăruința în credință: „s-au înapoiat […] îndemnându-i să stăruie în credință” (Fapte 14, 22).

Duhul Sfânt este, în perioada momentelor cruciale ale expansiunii Bisericii, Duh al noutății, dar în ascultare și cu discernământ. Duhul Sfânt se manifestă la convertirea a trei mii, apoi a cinci mii de oameni, apoi prin puterea lui Petru și a propovăduirii sale, despre care se vorbește în primele capitole; Duhul Sfânt se manifestă, de asemenea, în această nouă Cinzecime: „Și pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunați, și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 4, 31). Apoi celălalt pasaj, în care Duhul Sfânt se manifestă în mod particular: „Și punându-și Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor și vorbeau în limbi și prooroceau. Și erau toți ca la doisprezece bărbați” (Fapte 19, 6).

Comentatorilor Noului Testament le place să insiste asupra caracterului durabil, repetitiv, permanent chiar, al acestei veniri a Duhului Sfânt, pe care nu o putem circumscrie în spațiul restrâns al încăperii de sus, în care erau adunați Apostolii în ziua Cincizecimii, nici nu o putem limita la momentul Cincizecimii. Se poate găsi o continuitate între aceste diferite pogorâri ale Duhului Sfânt. Prezența Duhului Sfânt se manifestă prin deosebirea duhurilor, așa cum Petru deosebește minciunile lui Anania (Fapte 5), ca și prin minunile și semnele făcute de către Ștefan, plin de har și de putere (Fapte 6, 8). Prezența Duhului se manifestă, de asemenea, în propovăduirea lui Filip în Samaria, însoțită de minuni și de semne, în punerea mâinilor de Petru și Ioan, urmată de darul Duhului Sfânt, în botezul famenului etiopian (Fapte 8); în capitolul 9, prin chemarea lui Saul, botezul și vindecarea sa, propovăduirea inspirată a lui Pavel, sporirea Bisericii datorită lucrării Duhului Sfânt : Biserica, în toată Iudee și Galileea și Samaria, avea pace, zidindu-se și umblând în frica de Domnul, și sporea prin mângâierea Duhului Sfânt (Fapte 9, 31).

Să amintim vedenia lui Corneliu (Fapte 10), coborârea Duhului Sfânt asupra lui, înainte de a fii botezat, propovăduirea Sfântului Pavel, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea în toate ținuturile (Fapte 13, 49), ca și hirotonirea preoților. După ce a propovăduit la Derbe, Sfântul Pavel a desemnat „preoți în fiecare Biserică, și rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte 14, 23). Pentru prima oară este vorba de preoți în afara Ierusalimului. În capitolul 15: Sinodul de la Ierusalim, adunarea Apostolilor și a preoților , mărturia lui Petru, referirea la Duhul Sfânt și, în final, concluzia Apostolului Iacob : „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Aceste cuvinte ale Apostolului Iacob vor fi reluate întotdeauna în formulările dogmatice ale Sinoadelor ecumenice. În capitolul 16: Duhul lui Iisus nu l-a lăsat pe Pavel să meargă în Bitinia, chemându-l să meargă în Macedonia. În capitolul 18: „Apollo […] învățat în calea Domnului și arzând cu Duhul, grăia și învăța drept cele despre Iisus”. În capitolul 19, ucenicii din Efes ai lui Ioan nu cunoașteu decât botezul lui Ioan și nu au auzit vorbindu-se despre Duhul Sfânt. Ei se botezau în numele Domnului Iisus și când Sfântul Pavel își pune mâna asupra lor, Duhul Sfânt vine peste ei.

În Duhul Sfânt, Pavel hotărăște să meargă la Ierusalim : „mânat de Duhul merg la Ierusalim” (Fapte 20, 22). Pavel se roagă cu preoții din Efes și își ia rămas bun de la ei : „luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28). Această trecere rapidă peste pasajele în care este menționat Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor permite să se spună că în domeniul de influență al Duhului Sfânt, Hristos asigură continuitatea Bisericii în istoria apostolică. O asemenea conștiință se exprimă într-o manieră frapantă în cuvântarea de rămas bun a lui Iisus : „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul ; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (Ioan 16, 13). Trebuie să ținem seama de caracterul progresiv al învățăturii Duhului lui Iisus, care nu contrazice plenitudinea revelației celei dintâi, de la Cincizecime. Această învățătură a Duhului lui Iisus este hotărâtoare pentru instituirea de către Hristos a ierarhiei sau a sacramentelor Bisericii. Unitatea eclesiologiei nu înseamnă însă uniformitate. Cartea Faptelor vorbește despre tensiuni existente între iudeo-creștini și eleniști. Canonul Noului Testament așază pe același plan mesajul evanghelic al creștinilor veniți din iudaismul diasporei (Matei, Epistola către Evrei) cu cel al elenismului pauluin. Dar extremele, iudaismul ebionit și adopționismul sau elenismul dualist marcionit, sunt respinse în întregime. Acest fapt arată în ce măsură unitatea Bisericii, așa cum se manifesta în perioada apostolică, este inseparabilă de darul credinței, ca element constitutiv al eclesiologiei și al tainei unității în toate comunitățile creștine despre care se vorbește în scrierile Noului Testament. Taina unității este posibilă datorită credinței comune în Hristos. Aceasta este dimensiunea fundamentală a Ortodoxiei, a dreptei și adevăratei doxologii. În cadrul acestei comuniuni și unități a credinței, se pot distinge câteva puncte importante pentru taina Bisericii:

Conștiința continuității Bisericii cu Israel este accentuată mai ales la Sfântul Apostol Pavel în următoarele aspecte: – prima idee despre Israelul reînnoit; – organizarea Bisericii primare la Ierusalim; – simbolismul celor doisprezece; – paralela între Moise și Iisus; – faptul de a se ruga la Templu și de a frecventa sinagogile, aici fiind inclus și Pavel până la venirea sa la Roma; – diferitele denumiri primare ale Bisericii: săracii din Ierusalim sau cei care invocă Numele Domnului. Această primă denumire a creștinilor, înainte de folosirea numelui de creștin, este foarte importantă. La Antiohia erau numiți astfel. Există deci continuitate și unitate cu Israel. În Noul Testament, Biserica încă nu se definește ca despărțită de Israel: „Măslinul cel din fire sălbatic […] a fost altoit în măslin bun” (Romani 11, 2).

Apostolicitatea Bisericii. Când este vorba despre cei doisprezece (a se reține importanța noțiunii de Doisprezece în evangheliile sinoptice: Matei, Marcu și Luca și în cartea Faptelor), apostolicitate înseamnă că Biserica este întemeiată de Apostoli și pe Prooroci (Efeseni 2, 20). A se observa că termenul de apostoli apare înaintea celui de prooroci. Apostolicitatea nu contrazice, ci, dimpotrivă, include teologia biblică despre diaconia lui Iisus. Conținutul apostolatului este diaconia: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Locul Botezului. Evangheliile sinoptice se încheie cu un pasaj referitor la Botez care – împreună cu credința – reprezintă condiția fundamentală pentru mântuire. Avem exemplul celor dintâi botezați din primele zile de existență ale comunității din Ierusalim. Sfântul Pavel dezvoltă o întreagă teologie a Botezului (Romani 6; Tit 3). Botezul este înțeles în raport cu credința apostolică, cu pocăința, cu darul Duhului Sfânt și cu Numele lui Iisus.

Euharistia. Această temă se conturează numai în Cartea Faptelor. Este vorba despre o masă eshatologică a comunității din Ierusalim? Sau este anamneza euharistică, așa cum o prezintă Sfântul Pavel? În orice caz, este sigur că dimensiunea eshatologică, adică așteptarea revenirii lui Hristos, înflorește în conștiința euharistică a primilor creștini.

În concluzie, nu se poate disocia lucrarea Apostolilor de comunitatea eclesială căreia îi aparțin și ai cărei trimiși sunt ei înșiși. Așa cum sunt trimiși Petru și Ioan în Samaria, de către comunitatea din Ierusalim (Fapte 8, 14). Astfel, credința în Hristos, unirea în Hristos, viața în Hristos nu sunt reale decât în cadrul unei comunități legate de Hristos. Misiunea apostolică îi este deci inseparabilă, iar Biserica din Ierusalim va rămâne întotdeauna locul ultim de referință al lucrării misionare a Sfântului Apostol Pavel.

3.3. Sfințenie și păcat în Biserică

Există un loc în Epistola către Evrei unde Apostolul spune: „este cu neputință pentru cei ce s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt, și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, cu neputință este pentru ei dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință , fiindcă ei răstignesc loruși, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură” (6, 4-6). Găsim reflectată aici tulburarea pe care o putea produce în conștiința primilor creștini faptul de a păcătui. Știm bine cum Sfântul Apostol Pavel poruncește să fie îndepărtați din comunitatea Bisericii cei ce batjocoresc numele Duhului Sfânt. Despre subiectul acesta părintele Al. Schmemann scria următoarele: „Victoria Bisericii asupra montanismului a avut o importanță crucială. În vremea aceea, Biserica trebuia să aleagă: fie să rămână un grup minuscul de „perfecți”, îndepărtând de la comunitatea ei pe toți aceia care sunt incapabili să ajungă la această perfecțiune; sau, fără să altereze totuși cu nimic idealul său final, să admită mulțimea în sânul său și să-și asume lunga sarcină de a o educa.

Trebuie ca Biserica să rămână în sfințenie, afară de lume, în afara istoriei, sau să accepte istoria ca și câmp pentru o sarcină lungă și grea? Era dificil să combați montanismul care aima atâta sfințenie, atâta credință și spirit de sacrificiu, atâta zel, atâta din ceea ce avea mai bun Biserica pentru a se inspira. Dar condamnându-l, Biserica a condamnat pentru totdeauna orica tendință de răsturnare a Bisericii istorice, vizibile, în scopul de a o dezincarna într-un „al treilea Testament”.

Privitor la aceasta, Sfântul Efrem spunea: „Biserica nu nesocotește faptul că ea este compusă din păcătoși. Orice Biserică este Biserica celor ce se pocăiesc, orice Biserică este Biserica celor ce pier, și Biserica rămâne până la sfârșit o comunitate amestecată, conținând grâu și pleavă. Biserica este fără de păcat, dar niciodată fără păcătoși, iar Sfântul Ambrozie spune că nu în sine, ci în noi este rănită Biserica și totuși ne imploră să fim atenți ca nu cumva Biserica să fie ea însăși prejudiciată prin căderea noastră”.

Trebuie spus că problema păcatului Bisericii sau a păcatului în Biserică este o problemă care continuă să-i tulbure și chiar să-i divizeze pe creștini, mai cu seamă în dialogul ecumenic. Eclesiologia protestantă refuză insistența ortodoxă asupra Bisericii fără păcat. Unii spun că păcatu este în Biserica însăși, că Biserica este păcătoasă și deci, că trebuie să se pocăiască. Este problema pocăinței în societatea creștină. Am făcut deosebire între păcatul individual și păcatul colectiv. Nu putem ignora faptul că păcatul colectiv există în Biserică sau în societatea creștină. Jertfa noastră, ca renunțare la păcate-formele variate ale egoismului-ia forma virtuților. De aceea Biserica este în locul care se cultivă virtuțile, ca deschideri iubitoare spre Dumnezeu după asemănarea lui Hristos, care este ființa virtuților, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Biserica e o comuniune de iubire scăldată în relațiile infinitei iubiri treimice. Ea trăiește în oceanul tripersonal sau întreit subiectiv, nesecat, al acestei iubiri și vieți, sau în legătură cu acest izvor infinit, adăpându-se din el.

Adunați virtual în Fiul, în virtutea întrupării Lui din iubire, suntem adunați și mai mult prin jertfa Lui care ne dă puterea pentru jertfa noastră, pentru ieșirea din mărginimea egoismului nostru și pentru intrarea în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu și cu semenii. Cei ce se sfințesc mai mult prin jertfire mai continuă și mai deplină sunt mai aproape, în trupul lui Hristos, de mintea și de inima Lui; sunt mai intim introduși în intimitatea de viață și de putere care se mișcă în trupul Lui, purtat de unul din ipostasurile infinitei vieți și iubiri treimice. Dar prin aceasta ei sunt mai iubiți și de Tatăl și trăiesc în conștiința lor în mod mai simțit valurile de viață și de iubire ale Tatălui care se revarsă spre Fiul și din Fiul, prin Duhul Sfânt, în inimile noastre. În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl și Fiul care aduce și sădește în oameni iubirea filială față de Tatăl și simțirea iubirii Tatălui față de Fiul și, prin El, față de cei uniți cu El în trupul Bisericii. Suflul acestei iubiri, aduse în noi prin Duhul, a creat lumea și suflul ei o reface ca Biserică.

Renunțarea noastră continuă la păcate, ia forma virtuților și sporirii continue în ele, ia forma deschiderii iubitoare spre Dumnezeu și spre semeni, dat fiind că toate virtuțile sunt însuflețite de iubire față de Dumnezeu și de oameni și sfârșesc într-o iubire culminantă și fără sfârșit. Ca atare, jertfa noastră sau virtuțile noastre au un caracter dinamic și neîntrerupt : „Căci socotesc că noi trebuie să aducem lui Dumnezeu ca o bună mireasmă modurile (virtuțile) viețuirii în Hristos, făcându-ne ca niște miresme și aducându-ne pe noi lui Dumnezeu arderi de tot bine mirositoare, potrivit , socotesc cu ceea ce s-a spus cu dreptate: „Înfățișați, așadar, trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu-jertfa voastră înțelegătoare” (Romani 12, 1). Căci în toată vremea și fără încetare, de la început și până la sfârșit aducem în Hristos buna mireasmă prin toată virtutea, în cortul sfânt, adică în Biserică”.

Aducând jertfa virtuților, sau a deschiderii noastre în Biserică, spre Dumnezeu cel infinit, sau în locul deschiderii spre infinitatea lui Dumnezeu în Hristos și spre unitatea cu ceilalți în Dumnezeu, realizăm prin aceasta în concret unitatea de corp extins al lui Hristos în care se mișcă iubirea nesfârșită a Persoanelor Sfintei Treimi, unitate căreia Cuvântul i-a pus începutul prin Întrupare. Virtuțile sunt formele și gradele deschiderii noastre fără sfârșit spre Tatăl și spre semenii noștri prin iubire, în Hristos, întrucât Hristos s-a făcut și rămâne veșnic această deschidere. Limita dintre păcat și sfințenie, dintre lumină și întuneric nu se poate desluși fără darul deosebirii duhurilor. Aceste limite nu coincid cu cele ale creștinismului instituțional, cu limitele Bisericii.

Dacă definim Biserica drept prezență a Împărăției lui Dumnezeu și a Sfințeniei în lumea noastră, printe noi și în noi, atunci aceste limite dintre lumină și întuneric, dintre sfințenie și păcat se situează înlăuntrul omului însuși, în inima noastră. În inima noastră își au rădăcinile dispozițiile profunde și alegerile fundamentale ale omului, atât către bine, cât și spre rău. Iată de ce Biserica privită ca venire a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, ca inugurare a Împărăției lui Dumnezeu încă de acum, încă de aici, nu există loc pentru păcat. Păcatul nu poate pătrunde în Biserică, în incinta sa, în Sfânta Sfintelor din Biserică. Păcatul nu poate întina. Păcatul însă îi atrage pe păcătoși în afara Bisericii; atrage în afara Bisericii acei membri ai acesteia care păcătuiesc și îi îndepărtează de ea, așa cum îi îndepărtează de Dumnezeu. Iată de ce în taina pocăinței, Biserica Ortodoxă se roagă ca Dumnezeu să-l reintegreze pe păcătosul pocăit în comuniunea Bisericii. Iată de ce limitele Bisericii sunt mișcătoare, sunt mereu mutate, în această luptă împotriva întunericului în care suntem chemați să fim colaboratori la biruința lui Hristos, să fim pietre vii și sfinte pentru Biserică, templul Prezenței Sale.

CAPITOLUL 4. BISERICA TRUPUL TAINIC AL LUI HRISTOS

4.1. Temelia Bisericii lui Iisus

Se pot discerne trei modalități de a considera Biserica în chiar actul credinței: Biserica este obiectul credinței. Ea constituie prelungirea și actualizarea în lume a tainei mantuirii. Ca Trup al lui Hristos, Mireasă a lui Hristos, Templu al Duhului Sfant, ea participă la teantropia Mantuitorului, este de natură divino-umană, este Revelația tainei manturii în istorie. Biserica se definește prin viața lui Dumnezeu pe care o comunică și care a întemeiat-o. Biserica este deci obiect al credinței. Nu Îl poți avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica drept Mamă, scria Sfantul Ciprian al Cartaginei.

Biserica este icoana lui Dumnezeu ca una ce înfăptuiește aceeași unire ca Dumnezeu între credincioși, chiar dacă ei unificați în ea prin credință sunt deosebiți după însușirilr lor și sunt din diferite locuri și diferite feluri. Este aceeași unire pe care Dumnezeu o înfăptuiește în chip neamestecat între ființele lucrurilor, îndulcind și aducand la identitate deosebirea dintre ele, prin raportarea lor la El și prin unirea cu El, ca pricină, început și scop. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă și numire dumnezăiască, adică existența și numele de la Hristos; și o singură și neîmpărțită relație prin credință, simplă și fără părți, care nu lasă să fie cunoscute relațiile cele multe și nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării și concentrării universale a tuturor spre ea.

Biserica este mediul credinței, adică spațiul spiritual în care credinciosul se naște pentru o viață nouă, crește, se întărește în credință și în viață, potrivit Sfântului Duh. Ea este matricea spirituală, spațuil Duhului, unde prin suflarea sa și focul său, scanteia credinței se aprinde și crește în cunoaștere și în iubire. Biserica constituie chipul acestei lumi duale dar se deosebește totuși de ea prin forma ei spațială, împărțindu-se în locul destinat numai preoților și liturghisitorilor, pe care îl numim ierartion (sanctuar, altar) și în cel lăsat pe seama întrgului popor credincios, pe care îl numim naos. Dar e una după ipostas. Suntem confruntați aici cu un simbolism foarte simplu. De fapt sunt mai multe de spus, deoarece împărțirea descrisă este o împărțire pe două niveluri, al arhitecturii Bisericii și al liturghisitorilor și lucrării lor.

Ca împărțire ea are un caracter arhitectural și exterior, însă ca unitate duală Biserica se dezvăluie și în realitatea ei umană și liturgică. Populată de creștini ca trup pluriform, clădirea însași a Bisericii își exprimă unitatea, iar această unitate este întărită de liturghie, în care se poate învăța despre adevărurile spirituale atat simbolic, prin formele exterioare ale lucrării liturgice, cat și prin împărtășire directă la altar, acest mod reflectand Biserica din ceruri. Așadar, Biserica deși este chip al lumii, totuși, văzută de deasupra sau din interior, oferă și o imagine a realității cerești și a celebrării ei liturgice: „Prin aceasta e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de maini, indicată cu întelepciune de aceasta, care e făcută de maini. Această totalitate are ca ieration cosmosul, sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos, pe cel de jos, la îndemana celor sortiți să trăiască o viață legată de simțuri”.

Lumea însăși este o biserică, iar acest fapt implică în consecință posibilitatea uni prim simbol:relația Bisericii cu lumea sensibilă, dar și inteligibilă. Astfel Biserica nu este niciodată separată de lumea-cosmos , ea o reprezintă și o cuprinde prin propria ei structură, ca edificiu , și prin prin propria ei lucrare, ca popor al lui Dumnezeu, simbolismul ei fiind o reflectare a unei duble realități la care participă și, al cărei scop îl transmite ca realitate spirituală în Hristos.

Biserica este subiectul credinței. Fără a se permite, bineînțeles, atribuirea vreunui caracter ipostatic Bisericii, putem spune despre credința creștină că depășește limitele persoanei umane și că ea este credința întregii Biserici, din toate timpurile și din toate locurile: Biserica universală, catolică. Această catolicitate este, mai întai, de natură calitativă, adică se referă la plenitudinea Adevărului său. Ea este, de asemenea, universală, căci este a fiecărui om și deci a tuturor oamenilor. Prin convertirea baptismală, individul intră în credința Bisericii, o primește, și-o însușește, o asimilează în cele mai adanci profunzimi ale existenței sale, apoi o transmite. Această crdință comunitară nu înstrăinează și nu frange persoana celui credincios, care se deschide astfel spre adevărul său ultim.

Omul și Biserica se reflectă și se simbolizează reciproc.Biserica reflectă omul în sructura sa, așa cum acesta reflectă și reprezintă Biserica. În realitate omul este o biserică în lume, iar Biserica este Omul universal. În consecință, omul înteles centrul microcosmic al creației și cheia interpretării acesteia, se află toate realitățile create, organizate antropologic pentru a fii Biserica lui Dumnezeu. Însă omul, în calitate de cheie, mai reprezintă și scopul intregii creații; el este forța motivațională care, umanizand realitățile din jurul lui, le duce spre adevărata lui realizare prin aceea că este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din această pricină, Biserica înțeleasă ca om (interpretată antropologoc) este ea însași după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

4.2. Întruparea lui Hristos-fundament al Bisericii

Μistеrul Întruрării a rеalizat, рrin umanitatеa lui Нristоs, unirеa cеa mai intimă dintrе Dumnеzеu și оm, sau mai еxact dintrе Dumnеzеu și оamеni, întrucât umanitatеa lui Нristоs nu a fоst umanitatеa unui individ, ci firеa umană în gеnеralitatеa și еsеnța еi, în carе au fоst cuрrinși tоți оamеnii carе роartă acеastă firе. Bisеrica, еstе încоrроrarеa dinamică și реrsоnală a оamеnilоr în Нristоs, întrucât Нristоs еstе Acеla carе sе еxtindе mai întâi în еi рrin Тainе și arе și еa un caractеr sacramеntal рrin еxcеlеnță, datоrită Caрului еi Нristоs, carе și-a făcut-о Тruрul Său, еxtins în umanitatе și în timр. Еa еstе un оrganism sacramеntal în cоntinuă crеștеrе și dеzvоltarе, fiindcă еstе, рrin Нristоs, cоndițiе și sursă a Тainеlоr în umanitatе.

Bisеrica еstе dеci, acеl mistеr larg, gеnеral, carе sе activеază în Тainе sau în Μistеrе în sеns rеstrâns. „Dacă Тaina sau sacramеnt, în sеns larg, еstе umbra lui Dumnеzеu cu rеalitatеa văzută, în рrimul rând cu rеalitatеa umană, Bisеrica еstе еa însăși, în tоtalitatеa еi, о taină, un sacramеnt”. Bisеrica nu еstе numai un rеzultat al Тainеlоr, ci și cоndițiе a lоr și sе роatе sрunе că Тainеlе sunt rеsрirația cоntinuă a Bisеricii рrin carе еa insрiră și еxрiră nеîncеtat рrin Duһul Sfânt. Bisеrica, рlină dе рutеrеa divină „trăiеștе în acеlași timр sеntimеntul Divinității carе о transcеdе, ре carе о cһеamă, sрrе carе năzuiеștе și sе înalță рrin fiеcarе Тaină cе о săvârșеștе”. Νu еxistă Тainе în afara Bisеricii, duрă cum nu еxistă nici mântuirе în afara acеstеia.

Instituitе dе Нristоs, Bisеrica și Тainеlе sunt datе îmрrеună și dеоdată în vеdеrеa încоrроrării, crеștеrii și mântuirii оamеnilоr în Нristоs. Lеgătura strânsă întrе Bisеrică și Тainе își arе tеmеiul în rеlația ființială dintrе Нristоs și Bisеrică, Тruрul Lui еxtins în umanitatе. „Cоmuniunеa dintrе Нristоs și Bisеrică sе rеalizеază рrin рarticрiarеa Bisеricii la рătimirеa și iubirеa lui Нristоs și acеasta sе îmрlinеștе sacramеntal în Тainе”. Cеi cе alcătuiеsc Тruрul tainic al lui Нristоs nu sunt numai bоtеzați, ci роartă și реcеtеa Duһului Sfânt рrimită în Тaina Μirungеrii și sunt һrăniți cu Тruрul și Sângеlе lui Нristоs рrin Тaina Еuһaristiеi, rеalizându-sе astfеl cоmuniunеa dерlină întrе nоi și Dumnеzеu.

Ο Тaină рrin еxcеlеnță реntru cоmunitatе еstе Тaina Нirоtоniеi, рrin acеasta subliniindu-sе caractеrul еi еclеsiоlоgic. Cоmunitatеa еstе Bisеrica, iar рrеоtul, ca icоnоm al Тainеlоr, еstе рurtătоrul dе cuvânt al crеdinciоșilоr, ca truр tainic, cătrе Нristоs, carе еstе Caрul Тruрului, рrеоtul având în acеst sеns un һar sреcial dăruit dе Нristоs рrin Bisеrică. Тaina Нirоtоniеi accеntuеază în mоd dеоsеbit asреctul еclеsiоlоgic al Sfintеlоr Тainе, căci fără рrеоți nu s-ar рutеa administra Тainеlе, iar undе nu sunt Тainе, nu еstе Bisеrică.

Тaina Ρоcăințеi еstе о întâlnirе рrоfundă a реnitеntului cu Нristоs în Bisеrică, fiindcă еa aducе nu numai iеrtarе dе рăcatе, ci rеactualizarеa еi rеaрrindе cоmuniunеa оmului cu Нristоs și imрlicit cu cеlеlaltе mădularе alе Тruрului tainic al lui Нristоs: „еa nu еstе о simрlă lucrarе рarticulară рrin miјlоcirеa рrеоtului, ci un act еclеsial, dеstinat cоmuniunii еclеsialе a оmului cu Dumnеzеu, căci Ерiscорul și рrеоtul duһоvnicеsc, aрarițin Bisеricii și lucrarеa lоr sе cuрrindе în crеdința Bisеricii și sе manifеstă în crеdința Bisеricii”.

„Ρrin һarul nunții cоmuniunеa familială е înălțată, într-un anumit fеl, la înălțimеa Bisеricii sau cоmuniunеa bisеricеască е aјutată să sе rеalizеzе рrin familii carе sunt un mоdеl cоncrеt al cоmuniunii bisеricеști și tоcmai dе acееa a fоst numită dе Sfântul Iоan Gură dе Aur bisеrica cеa mică”. Și Тaina Sfântului Μaslu arată рutеrеa dе cоmuniunе întrе mădularе рrin rugăciunilе cеlоr mulți реntru cеi bоlnavi. Ρrin Тainе acțiоnеază Нristоs din și рrin Bisеrică și astfеl Bisеrica еstе atât rеzultat cât și cоndițiе a Тainеlоr. În Тainе sе manifеstă și sе реcеtluiеștе vеritabila рutеrе a Bisеricii, рrеcum și unitatеa еi. Bоtеzul și Еuһaristia sunt cеlе dоuă Тainе рrоfund intеgrativе dе cоmuniunе, căci рrin еlе Нristоs sе еxtindе în umanitatе și încоrроrеază sacramеntal, în Тruрul Său ре crеdinciоși. Dе acееa, s-a și sрus că Тainеlе fac Bisеrica și că рrin еlе cоmunitatеa crеștină dерășеșеtе dimеnsiunilе рur umanе și dеvinе Bisеrică.

Bisеrica arе tоatе cоndițiilе оbiеctivе реntru a fi Sacramеnt, sursă a Тainеlоr еi. Cоndițiilе subiеctivе, dерind dе cеi carе рrimеsc Тainеlе Bisеricii. Lеgătura dintrе Нristоs și Bisеrică, cоnstituiе tеmеiul еi оbiеctiv dе Sacramеnt gеnеral și sursă a sacramеntеlоr sau Тainеlоr în sеns rеstrâns. Bisеrica întrеagă еstе рlină dе Нristоs рrin Duһul Său. Dеci, și actеlе еi, în sреcial cеlе instituitе cһiar dе Нristоs -Тainеlе- sunt рlinе dе Еl și crеdinciоșii carе lе рrimеsc sunt încadrați și crеsc în acеastă оrdinе a Bisеricii, în Тruрul tainic al lui Нristоs.

Bisеrica arе în sânul еi ре Нristоs рururеa рrеzеnt și lucrătоr рrin Duһul Său. Din Caрul еi, Duһul Sfânt rеvarsă bоgăția һarului și darurilе Salе реstе mădularеlе Bisеricii, carе sunt crеdinciоșii еi, atât timр cât acеstе mădularе rămân în Bisеrică și nu sе dеsрart dе acеasta. Astfеl, Bisеrica еstе mistеrul vast în carе viеțuiеștе și lucrеază nеvăzut Нristоs Însuși ре carе еa Îl еxреriază рrin Duһul Sfânt. „Тainеlе nu sunt dеcât actе рarțialе рrin carе sе оfеră fiеcăruia în mоd реrsоnal viața dumnеzеiască a lui Нristоs din Bisеrică, dar și рrin carе sе adâncеștе însăși viața dumnеzеiască a Bisеricii, dеci рrin carе crеștе și sе һrănеștе Bisеrica”.

„Тainеlе sunt о înflоrirе sau dеzvоltarе a sacramеntului Bisеricii”. Acеstă afirmațiе sе роatе facе nu în sеnsul dеzvоltării salе dе-a lungul istоriеi, ci mai dеgrabă în sеnsul activării unеi рutеri. Bisеrica în întrеgimеa еi еstе un оrganism sacramеntal, un sacramеnt-sursă sau matricе, iar Тainеlе, fiеcarе în рartе, sunt о acțiunе sacramеntală рrорriе și tоtuși lеgată și nеdеsрărțită dе sacramеntalitatеa Bisеricii. Săvârșirеa sau administrarеa unоr Iеrurgii carе îmрărtășеsc daruri alе Duһului Sfânt, imрlică cu nеcеsitatе administrarеa рrеalabilă a Тainеlоr, acеlоra carе sоlicită un aјutоr реntru sfințirеa casеlоr lоr. Bisеrica, Sacramеnt-sursă еstе mâna lui Dumnеzеu cu carе Еl nе atingе ре fiеcarе în рartе рrin dеgеtеlе acеstеi mâini, Тainеlе. Bisеrica atingе реntru рrima dată ре оm рrin „naștеrеa din nоu”, aроi cоntinuă cu Μirungеrеa, iar ре urmă, рrin Еuһaristiе, îl һrănеștе ca ре cорilul său și tоt așa рrin tоatе Тainеlе Bisеricii.

Нristоs sе insеrеază în еxistеnța nоastră umană lеgată dе timр și dе sрațiu рrin Bisеrică, ре carе Еl a răscumрărat-о și рrin divеrsеlе Тainе рrin carе Нristоs, рrin Duһul Sfânt, sе îmрărtășеștе fiеcărui оm în рartе, реntru a crеștе în fiеcarе mădular al Тruрului Său, Еl рutând dе altfеl să sе îmрărtășеască și реrsоnal fiеcăruia, în Bisеrică, sau рrin Bisеrică, реntru a-l facе mădular al Bisеricii. Тainеlе sunt alе Bisеricii și aduc ре cеi cе lе рrimеsc la Bisеrică, întrucât Нristоs încоrроrând în Sinе ре cеi cе рrimеsc Bоtеzul, Μirungеrеa și Еuһaristia, îi încоrроrеază în Bisеrica Sa. Firеștе, еstе vоrba dе о încоrроrarе рrоgrеsivă: Bоtеzul еstе încерutul acеstеi încоrроrări, iar Еuһaristia, adică îmрărtășirеa cu Тruрul și Sângеlе Μântuitоrului, dеsăvârșеștе acеastă încоrроrarе în Нristоs și în Bisеrică. Îmрărășirеa tоt mai mult, mai dеs și cu vrеdniciе dе Нristоs еuһaristic adâncеștе crеștеrеa nоastră în Еl, fiind aјutați dе Duһul Sfânt, ре carе nоi Îl рrimim оdată cu Нristоs. „Dеci, fiеcarе Тaină în fоrma еi sреcifică, рunе ре рrimitоrul еi în lеgătură cu Bisеrica și îl рunе într-о anumită rеlațiе cu Bisеrica. Dacă Bоtеzul îl рunе ре оm într-о rеlațiе gеnеrală cu Bisеrica, făcând-l mădular al еi și făрtură nоuă, cеlеlaltе Тainе adâncеsc acеastă rеlațiе și о cоncrеtizеază în viața оmului”.

Еfеctul imеdiat și рrinciрal al unеi Тainе еstе acеla dе a cоnducе ре cеl cе a рrimit-о la Sacramеntul рrim dе undе a iеșit acеastă Тaină însăși, ca о ramificarе реntru a atingе ре acеl оm și acеa situațiе a viеții salе. Ρrimitоrul Тainеi arе еxреrinеța Bisеricii, ca рutеrе a lui Dumnеzеu. Acеastă еxреriеnță sе dеzvоltă și sе nuanțеază la cеl carе рrimеștе și altе Тainе alе Bisеricii sau sе îmрărtășеștе tоt mai dеs cu Тruрul și Sângеlе lui Нristоs, оdată cu crеștеrеa lui în virtutе. Bisеrica еstе lоcul sрiritual al trăirii cоntinuе a рutеrii lui Dumnеzеu, рutеrе ре carе crеștinul о simtе că nu еstе din lumеa acеasta și la carе еl alеargă реntru aјutоr, ре carе niciо рutеrе din lumеa acеasta nu i-l роatе acоrda. Astfеl, fiеcarе Тaină aducе о nоuă еxреriеrе a lui Нristоs și a Duһului Sfânt și рrin acеasta a Bisеricii însеși.

Cеl cе facе ca Тaina să fiе о еxреriеrе a lui Dumnеzеu și о anumе rеlațiе a cеlui cе о рrimеștе cu Bisеrica, еstе Sfântul Duһ-Dumnеzеu, ре carе Îl рrimim în tоatе Тainеlе оdată cu Нristоs. Datоrită Duһului Sfânt, sеmnul sau actul vizibil al Тainеi еstе рlin dе rеalitatе dumnеzеiască. Dе еxеmрlu, aрa bоtеzului nu еstе о aрă оbișnuită, ci еstе cоnsacrată рrintr-о binеcuvântarе sоlеmnă în vеdеrеa naștеrii cеlеi nоi, sрiritualе, a cеlui cе sе bоtеază în acеastă aрă, în numеlе Ρеrsоanеlоr Sfintеi Тrеimi: „Тu Însuți dar, iubitоrulе dе оamеni Îmрăratе, vinо și acum cu роgоrârеa Sfântului Duһ și sfințеștе aрa acеasta. Și îi dă еi һarul izbăvirii, binеcuvântarеa Iоrdanului. Fă-о ре dânsa izvоr dе nеstricăciunе, һar dе sfințеniе, dеzlеgarе dе рăcatе, vindеcarе dе bоli, diavоlilоr рiеirе, dе рutеrilе cеlе роtrivnicе nеatinsă, рlină dе рutеrеa îngеrеască…„. Dеci, еa еstе рlină dе еnеrgiilе dumnеzеiеști nеcrеatе ре carе Duһul Sfânt lе intrоducе în еa. Dе acееa, duрă săvârșirеa Bоtеzului, aрa acеasta nu sе aruncă оriundе, ci în lоc curat.

Sеmnul sau simbоlul sacramеntal nu lucrеază рrin еl însuși, ci Duһul carе îl infuzеază, îl umрlе sau îl transfоrmă cһiar, еstе Acеla carе sеnsibilizеază suflеtеlе nоastrе реntru Dumnеzеu și реntru Bisеrica Lui, ca sеmn și lоc al рutеrii dumnеzеiеști. Ca și Sfânta Еuaһristiе, fiеcarе Тaină în рartе arе о fоrmulă sреcială, рrin carе Duһul Sfânt еstе invоcat să sе роgоarе реstе cеi carе рrimеsc acеlе Тainе. Aici trеbuiе să sрunеm că Тaina arе о dеstinațiе individuală, cееa cе sе dеоsеbеștе dе cеlеlaltе Laudе bisеricеști zilnicе. Dеși la săvârșirеa Тainеlоr роt рarticiрa mai mulе реrsоanе, еfеctеlе lоr sе aрlică dоar cеlоr sau cеlui carе bеnеficiază dе săvârșirеa Тainеi, dе acееa unii liturgiști cоnsidеră că Sfintеlе Тainе țin dе cultul рarticular. Νu trеbuiе însă să uităm că еlе fiind săvârșitе în Bisеrică, aрarțin dе cultul рublic, iar еfеctеlе lоr nu sе răsfrâng numai asрura рrimitоrilоr, ci acеstе еfеctе sе răsfâng asuрra întrеgii Bisеricii.

Sрunеam că fiеcarе Тaină arе о fоrmulă liturgică sреcială, numită ерiclеză. Acеasta еstе rоstiă dе cătrе рrеоt sau ерiscор cu adâncă cutrеmurarе, dar еa aрarținе Bisеricii în întrеgimеa еi și һarul Duһului Sfânt sе роgоară реstе cеl cе рrimеștе о Тaină, реntru că acеsta vrеa să sе adaugе Bisеricii, cum еstе cazul Тainеlоr dе încоrроrarе, sau vrеa să crеască în Bisеrică (Еuһaristia), рurificându-sе mеrеu dе рăcatе și unindu-sе cu Нristоs tоt mai strâns (Ρоcăința și Еuһaristia), sau să fiе icоnоm al Тainеlоr lui Dumnеzеu (Ρrеоția), оri vindеcarе dе bоli (Μaslul). Astfеl, cһiar dacă рrеоtul sau ерiscорul rоstеștе acеa ерiclеză și săvârșеștе acеa Sfântă Тaina, tоtuși nu еl еstе cеl carе facе acеa lucrarе cu рrорria sa рutеrе, ci Cеl cе еstе adеvăratul săvârșitоr al Тainеlоr, еstе Iisus Нristоs, Dumnеzеul-Οm.

Având ре Нristоs suрrеmul lоr săvârșitоr sau ministru în Duһul Sfânt, рrin mâinilе ерisорului sau рrеоtului în Bisеrică, Тainеlе nе îmрărtășеsc һarul dumnеzеiеsc еx ореrе ореratо. În sеns nеgativ, еx ореrе ореratо, sacramеntal, însеamnă că һarul îmрărtășit рrin Тainе, nu еstе dереndеnt dе vrеdnicia sau sfințеnia рrеоtului sau ерiscорului și nici cоndițiоnat dе crеdința рrimitоrului. Нristоs, рrin Duһul Sfânt, dе la invоcarеa ерiscорului sau рrеоtului, săvârșеștе Тaina, iar һarul dumnеzеiеsc еstе еxрrеsia iubirii nеmărginitе a lui Dumnеzеu față dе оm. Ρоzitiv, еx ореrе ореratо, însеamnă că Тaina еstе un act și о рrеlungirеa a lui Нristоs în nоi рrin һarul Duһului Sfânt, carе ni sе îmрărtășеștе.

Sub caractеrul lоr еclеsial, Тainеlе sunt mistеrul însuși al lui Нristоs, în fоrma aрlicată a cultului și еlе cоmunică sau îmрărtășеsc, în mоd infailibil, һarul dumnеzеiеsc, datоrită Duһului Sfânt carе еstе întоtdеauna рrеzеnt în Нristоs și vinе оdată cu Нristоs în nоi. Rеfеrindu-nе la nеvrеdnicia sau рăcătоșеnia рrеоtului, рutеm cita ре Sfântul Cһiril al Iеrusalimului, carе atrăgеa atеnția catеһumеnilоr săi dе a nu sе aрrорia dе bоtеzătоr, рrivind реrsоana lui, ci amintindu-și dе Duһul Sfânt. Însă cһiar dacă viața рrеоtului еstе nеvrеdnică, acеsta trеbuiе să aibă și să aratе о intеnțiе vizibilă dе a cеlеbra cееa cе Bisеrica cеlеbrеază în Тaina rеsреctivă, рrоclamând și rереtând crеdința еi еxрrimată în cuvintеlе și gеsturilе cоnsacratе și în rugăciunilе Тainеi. Acеasta еstе о cоndițiе еsеnțială реntru рrеоt, căci еl еstе icоnоm al Тainеlоr lui Нristоs și arе роrunca divină dе a săvârși Тainеlе numai în Bisеrică, din Bisеrică și реntru Bisеrică.

Sрunеam că în afara Bisеricii nu еxistă Тainе, ci în afara еi, acеstеa sunt simрlе cеrеmоnii liрsitе dе cоnținut. Тainеlе, ca actе рarțialе рrin carе sе îmрărtășеștе fiеcăruia în mоd реrsоnal viața dumnеzеiască a lui Нristоs din Bisеrică, sunt actе еclеsialе carе manifеstă și рrеlungеsc sacramеntalitatеa Bisеricii în suflеtеlе mădularеlоr еi. Fără еa nu еxistă Тainе, рrеcum și invеrs. Cееa cе sе transmitе оamеnilоr рrin Sfintеlе Тainе еstе һarul dumnеzеiеsc. Нarul еstе absоlut nеcеsar mântuirii nоastrе. Νеcеsitatеa acеstuia a arătat-о Μântuitоrul Însuși, fiе vоrbind la mоdul gеnеral „Еu sunt Calеa, Adеvărul și Viața. Νimеni nu vinе la Тatăl dеcât рrin Μinе” (Iоan XIV:6), fiе vоrbind dеsрrе una sau dеsрrе altă Тaină din cеlе șaрtе: „Dе nu sе va naștе cinеva din aрă și din Duһ, nu va рutеa să intrе în Îmрărăția lui Dumnеzеu” (Iоan III:5). Astfеl, mântuirеa „nu еstе nici dе la cеl carе vоiеștе, nici dе la cеl carе alеargă, ci dе la Dumnеzеu carе mântuiеștе” (Rоmani IX:16). Dar nimеni nu еstе silit să vină la cunоștința adеvărului și să sе mântuiască, căci Нristоs sрunе: „Iată, Еu stau la ușă și bat; dе va auzi cinеva glasul Μеu și va dеscһidе ușa, vоi intra la еl și vоi cina cu еl și еl cu Μinе” (Aроc. III: 20).

„Dacă Нarul еstе duрă învățătura Bisеricii Οrtоdоxе, acеl fluid al mântuirii și cоmuniunii sрiritualе реrsоnalе mеrеu nоi a lui Нristоs în Duһul Sfânt cu crеdinciоsul, în Bisеrică, atunci рrin оricе act sacramеntal, рrin оricе һar оbținut ре baza unеi ерiclеzе, Bisеrica sе îmрărtășеșеtе dе рrеzеnța și viața lui Нristоs, carе lucrеază din еa și în еa Тainеlе și mântuirеa nоastră în gеnеral”.

Ρutеm sрunе așadar, că „Bisеrica sе arată рrin Sfintеlе Тainе nu ca рrin simbоluri, ci cum sе arată inima рrin mădularе, rădăcina unui arbоrе рrin ramuri și, duрă еxрrеsia Μântuitоrului, ca vița рrin mlădițе. Căci aici nu еstе numai о idеntitatе dе numirе sau о analоgiе dе asеmănări, ci idеntitatе dе rеalitatе. Sfintеlе Тainе sunt într-adеvăr Тruрul și Sângеlе lui Нristоs, carе реntru Bisеrica lui Нristоs sunt adеvărata һrană și adеvărata băutură”. Ρrin urmarе „Bisеrica își îmрrоsрătеază unirеa sau lеgătura cu Dumnеzеu рrin Тainе, carе, ре dе altă рartе, numai în cadrul еi sau în еa sе săvârșеsc, ca tоt atâtеa рrilејuri dе nоi întâlniri și îmрrоsрătări dе cоmuniunе alе unоr mеmbri ai еi cu Нristоs, în cadrul еi, la cеrеrеa еi, în baza lеgăturii еi реrmanеntе cu Еl”.

Sfinții Părinți au dezvoltat învățătura că Hristos este capul Bisericii, văzandu-o întemeiată pe faptul căprin întrupare El a asumat părga firii noastre; apoi pe faptul că a acceptat starea de jertfă și a biruit moartea, putandu-ne comunica și nouă din starea Sa de jertfă puterea de a birui egoismul din noi și a ne împărtăși virtual de Învierea Lui, eliberandu-ne încă de acum de mărginirea egoismului și a legilor coruptibilității și prin punerea în legătură cu viața infinită și liberă aflătoare în trupul lui Hristos.

Încă prin Întrupare, Hristos, luând pârga umanității a asumat trupul Bisericii, întrucat în firea omenească asumată de El a fost cuprinsă și recapitulată toată omenirea. Divino-umanitatea lui Hristos se reproduce în taina Bisericii, în atot-sacramentalitatea sa. În Hristos și în Biserică sălășluiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9). Cuvântul lui Dumnezeu înscris în Scripturi, Pâinea și Vinul euharistic înseamnă prezența lui Dumnezeu în lume până la sfarșitul veacului (Matei 28, 20). Icoana manifestă în forme și culori inefabila slvă și putere a lui Dumnezeu.

În fine Biserica se structurează în societatea umană unde trăiește, fără a se confunda, totuși, cu societatea umană, fiind în lume dar nu din lume. Adevărurile veșnice se exprimă în limbaj omenesc, căci de când Dumnezeu a creat omul după chipul Său și Cuvântul dumnezeiesc a devenit cuvânt omenesc, se poate vorbi în limbajul omenesc despre Dumnezeu în adevăr, fără a-L circumscrie, totuși, pe Dumnezeu în cuvintele omenești. Prin urmare, realitatea liturgică eclesială reprezintă sursa fundamentală a vieții creștine, fundamentul vieții morale. Fiind manifestarea Împărăției Treimice printre și întru noi, Liturghia (cultul) Bisericii inaugurează o viață nouă: viața Trupului lui Hristos în om.

Integrarea și încadrarea în viața liturgică a Bisericii nu este o fugă sau o separație de lume, ci, dimpotrivă, o pătrundere în dimensiunea cea mai profundă (ultimă chiar) a lumii și a realității. Adunarea credincioșilor la cult are în vedere constituirea umanității ce va fi transformată în Biserică sau într-o nouă umanitate. La Liturghie poporul cel nou al lui Dumnezeu exclamă într-o supremă mărturisire: am vazut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată nedespărțitei Sfintei Treimi închinăndu-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi. Adică, Liturghia realizează umanul, comunitatea, a cărei lumină sau adevăr de viață este mai mult decat cel biologic, este Duhul cel ceresc. Liturghia realizează comunitatea (umanitatea) care a devenit consangeană cu Hristos și contrupească cu El.Liturgicul este așadar, temeiul și sursa moralei comunitare, sociale.Este locul unde izvorăte viața și chagul comunității.

4.3. Moartea și Învierea lui Hristos-temelie a Bisericii

Moartea i-a venit omului ca ceva contrar firii. O simte aceasta în faptul că nu se poate împăca cu ea, că îi este o problemă principală și permanentă. De aceea, chiar firea îi spune că nu poate fi răpus de o moarte totală, pentru că în el rămâne mereu o sete de cunoaștere și de comunicare chiar dacă cunoșterea lui se poate reduce la cunoașterea legilor naturii și la cunoașterea semenilor ca entități nesatisfăcătoare. Omul, putând înainta prin bunătate în desăvârșirea chioului dumnezeiesc din el, la o asemănare tot mai mare cu Dumnezeu, printr-o tot mai mare unire în iubire cu Dumnezeu și cu semenii săi, prin aceasta înaintează și în viața nemuririi fericite. Dar la nemurirea cu trupul, potrivit credinței creștine, el nu poate ajunge, după ce trupul a căzut pradă stricăciunii și morții prin păcatul originar, decât prin înviere, care ni s-a făcut posibilă prin Învierea Fiului lui Dumnezeu, care luând trupul nostru a învins moartea în El, prin Învierea Lui.

Efortul naturii umane în Hristos fece posibil efortul nostru în Biserică și este exemplar pentru aceasta. E același efort spre libertate în viața infinită a relației libere cu Dumnezeu, din robia stricăciunii adusă de patimi.Și numai prin acesta Hristos Își poate actulizatoată eficiența lui de cap al Bisericii, de cap al nostru care ne conduce spre viața de relație liberă în iubire cu Dumnezeu cel infinit.

Natura umană în Hristos trebuia să învingă prin ascultarea desăvârșită și iubitoare de voia dumnezeiască una cu voia Tatălui, sau prin conformarea cu ea și prin suportarea morții pe cruce, afectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat ca tot atâtea slăbiciuni, și moartea ca ultimă consecință a lor, deschizându-se astfel vederii neîmpiedicate a orizontului infinit al Dumnezeirii și participării la el și vieții în el, stare care este obținută prin Înviere: Căci a murit Emanuel, lărgindu-ne nouă intrarea în Sfânta Sfintelor și deschizându-ne ușile Bisericii din ceruri, nouă, celor ce credem în El.

Hristos ține umanitatea Sa deplin deschisă infinității lui Dumnezeu prin starea ei de jertfă și ne comunică și nouă această stare în Biserică dacă ne deschidem și noi orizonturilor în care a fost ridicată umanitatea Sa. Sfântul Chiril al Alexandriei a insistat mult asupra acestui fapt, spunând că numai însușindu-ne starea de jertfă a lui Hristos putem intra și noi la Tatăl. Căci numai în starea de bună mireasmă a acestei jertfe suntem bineplăcuți lui Dumnezeu, adică numai renunțând la noi putem realiza relația de iubire nesfârșită cu Dumnezeu cel nesfârșit în iubire: „Hristos este ardere de tot, adică întreg și nu în parte, oferindu-Se spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Prin aceasta este cu adevărat Sfântul Sfinților. Dar ne-am sfințit și noi în El”. Iar locul cel mai cuvenit al dumnezeieștilor jertfe este Biserica lui Dumnezeu, căci în ea se săvârșește în chip necesar taina lui Hristos. În ea ne curățim de păcate, împărtășindu-ne de jerfa lui Hristos, adică în ea ieșim din robia patimilor care ne îngustează și ne câștigăm libertatea în relația iubirii nesfârșite cu Dumnezeu, Căruia ne predăm renunțând la noi, împărtășindu-ne de predarea analogă a lui Hristos.

În Biserică dobândim în Hristos starea de jertfă sau de predare a Lui față de Tatăl, starea de deschidere față de Cel din care pornesc etern valurile vieții și iubirii nesfârșite. Întrucât toți membrii Bisericii aduc această jertfă din puterea lui Hristos și împreună cu Hristos în Bisrică, sau în comuniunea tuturor cu Dumnezeu, Biserica trăiește în relațiile infinitei iubiri a Persoanelor treimice. Ea are drept cap, prin care e introdusă și înaintează în acea viață pe Hristos; drept suflet animator, pe Duhul Sfânt; dar Se aduce jertfă Tatălui, într-o transcedere spre acest ultim izvor al celorlalte două Persoane dumnezeiești și al vrerii creării și mântuirii lumii.

Biserica participă la Moartea și Învierea Mântuitorului celebrându-le în lauda euharistică, reprezentându-le în ciclurile liturgice de Paști, în cele duminicale și în cele din fiecare zi. Taina pascală a Morții și Învierii lui Hristos constituie o adevărată dimensiune baptismală a Bisericii și în Biserică. În ea se inaugurează moartea noastră, a omului vechi – care este sămânța răutății părinților noștri dintâi,sădită în noi în clipa zămislirii noastre și renașterea noastră în Hristos prin Tainele Bisericii. Toată existența omului- arta, cultura, limbajul, dragostea-este chemată spre reunificare în apa Botezului. Căci după cum spune Sfântul Apostol Pavel, această viață este: „o putere a veacului ce va veni, o pregătire pentru viața cealaltă” (Evrei 6, 5).

Și după cum, fără să ne fi apropiat de lumină, nu ne putem da seama de minunata putere a ochilor și de stălucirea culorilor și după cum, dacă nu te scuturi de toropeală somnului, nu poți să ai ochii ageri precum cel ce a fost treaz tot timpul, tot așa este peste puterile noastre să cunoaștem încă de aici, de jos, ce sunt mădularele cele noi și puterile de care ne vom folosi numai în viața veacului viitor și, de aceea, nu le putem cunoaște frumusețea atâta vreme cât trăim aicio pe pământ. Pentru a înțelege așa ceva, ar trebui să avem alături o frumusețe asemănătoare și o lumină înrudită. În fond, noi suntem mădulare ale lui Hristos. În aceasta constă roada Botezului. Atunci însă și mădularele vor străluci împreună cu Capul și vor împrăștia și ele aceeași lumină, arătându-se lămurit fiecare în parte, după remarca aceluiași Apostol Pavel: „Voi ați murit și viața voastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când însă Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arătu întru mărire” (Coloseni 3, 3-4). Astfel, întreaga viață creștină capătă o tonalitate pascală de lumină, de bucurie, de bucurie, de biruință. Aceasta este adevărata față a Bisericii și a creștinilor: mărturisire a lui Hristos pană la dăruirea martirică a sngelui, viață nouă și mărturisire în fața lumii a lui Hristos Cel înviat, nădejdea lumii.

În teologia paulină, moartea Mântuitorului a fost pusă în legătură directă și imediata cu învierea Sa. (Rom. 8, 34; 14, 9; 1 Tes. 4, 14). Între moarte și înviere nu este discontinuitate; moartea este trecere spre înviere. II Timotei 2, 11: „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El”. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregește și se explică prin cealaltă. Dacă moartea Mântuitorului n-ar fi fost învinsă și încununată cu învierea Sa, ar fi fost zadarnică și fără sens. Nădejdea noastră în viață și mântuire n-ar fi avut temei (I Cor. 15, 14-15): „Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morții nu înviază”.

Jertfa pe cruce a Mântuitorului Hristos ne-a ridicat din „împărăția întunericului” (Col. 1, 13) și ne-a adus lumina, viața și nemurirea. „Iar acum s-a dat pe față prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea și a adus la lumină viața și nemurirea, prin Evanghelie” (II Tim. 1, 10). „Paștile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi” spune Apostolul (I Cor. 5, 7; Efes. 5, 2) și în această jertfă s-a concentrat iubirea supremă a lui Dumnezeu față de noi (Gal. 2, 20). Crucea este momentul culminant al iubirii și al dăruirii totale. Prin moartea pe cruce și prin înviere Iisus Hristos este cu adevărat Mesia, este Mântuitorul nostru.

Crucea luminată de înviere Îl așază în adevărata Sa strălucire. Hristos s-a răstignit și a murit în locul celor vinovați și neputincioși dar a înviat în putere și mărire risipind întunericul și groaza morții (Evrei 2, 14). Moartea și învierea Mântuitorului devin fapte ale vieții noastre religios-morale, prin participarea fiecăruia dintre noi la moartea și învierea lui Hristos. Aceste două acte devin izvorul vieții noatre veșnice. „Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El” (Rom. VI, 8). Biruința vieții asupra morții este oferită în dar tuturor celor ce cred în El de către Mântuitorul Hristos (I Cor. XV, 57, I Tes. IV, 14) deoarece a fost câștigate de El în numele nostrum al tuturor, pentru că toți cei ce credem și trăim după voia Lui, să ne bucurăm pe deplin de darul învierii și al vieții. (I Cor. XV. 55-56).

După Sfântul Apostol Pavel, intre cel ce se botează și Hristos se produce o comunicare tainică de suferința: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Rom. 6, 3) Botezul ne dăruiește efectele morții pe cruce a Mântuitorului deoarece Iisus ne-a asociat tainic la jertfa Sa. Prin botez, credincioșii participa și la învierea Mântuitorului: „Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom. 6, 5). Taina lui Hristos, taina crucii și învierii devine taina  a fiecărui creștin pentru că Mântuitorul a gustat moartea pentru toți (Evrei 2, 9). Cea care dă chip deplin întrupării, jertfei și învierii e Euharistia.

În esență sa, jertfa euharistică este aceeași cu jertfă de pe cruce. Prin jertfă de pe cruce Hristos a adus lumii mânuirea obiectivă, împăcând-o cu Dumnezeu (Rom. V, 10, 11, 16), iar jertfa euharistică se aduce cu scopul însușirii personale a bucuriilor crucii, adică pentru mântuirea subiectivă. Spre deosebire de jertfă de pe cruce, care s-a dus o singură dată, cea euharistica, fără să fie o altă jertfa se aduce mereu până la sfârșitul veacurilor. Moartea și învierea lui Iisus Hristos dăruiește tuturor harului divin care curățește și sfințește pe credincioși întărindu-I pe căile mântuirii (Rom.I, 5; III, 24; VI, 14-15; II Cor. IX, 14). Sfințenia este ființa îndreptării, este starea de comuniune harica a credincioșilor cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu conține acel „influx vital” care menține pe credincioși pe căile sfințeniei și pe căile înnoirii. Ei trăiesc cu nădejdea vieții veșnice, se eliberează progresiv de păcat și de moarte (Rom. VI, 23). Moartea și învierea Mântuitorului au refăcut legătura dintre cer și pământ,au împăcat pe om cu Dumnezeu.Învierea Mântuitorului înlătura moartea ca sfârșit al vieții credincioșilor, deschizându-le orizontul eternității.

4.4. Cinzecimea permanentă în Biserică

Prin Întruparea, viața de ascultare, Răstignirea, Învierea și Înalațarea Fiului lui lui Dumnezeu ca om, s-a pus în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar mântuirea noastră propriu – zis se înfăptuiește de – abia prin sălășluirea în noi a lui Hrisos cu trupul purtat de El, înviat și înălțat și deplin pnevmatizat, sau umplut de Duhul Sfânt și devenit prin aceasta desăvârșit transparent. Sălășluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea acțiunii mântuitoare, începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de Mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Nașterea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi. Prin aceasta se sădește și în ei sfințirea și începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

După teoria creștinismului apusean, după care mântuirea constă în rezolvarea juridică exterioară a diferendului dintre Dumnezeu și oameni, Biserica nu mai are un rol absolut necesar. În mod consecvent, protestanții au slăbit caracterul văzut al bisericii. Catolicismul nerupănd în mod tranșant cu viața creștină dinainte de scolastică, a păstrat Biserica, dar i-a dat mai mult un caracter instituțional decât sfințitor și îndumnezeitor, un rost asemănător cu al celorlalte instituții lumești. Dar Hristos ne mântuește întrucât Se sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta iradiază în noi prn trupul său pnevmatizat puterea mântuitoare și îndumnezeitoare a noastră. Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existența reală Bisericii, punând începutul sălășluirii trupului îndumnezeit a lui Hristos în celelalte ființe umane și, cu aceasta, începutul Bisericii.

Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane, prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin acestea Biserica ia ființă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine ci pentru că din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Această viață dumnezeiscă, extinsă din trupul Său în credincioși, e Biserica. Acestă viață iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălțarea și așezarea lui de-a dreapta Tatălui în suprema intimitate a infinității vieții și iubirii lui Dumenzeu îndreptat spre oameni. Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, i-a astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde putere trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.

Se obișnuiește să se vorbească de trimiterea Duhului Sfânt ca de un act prin care Duhul Sfânt ia locul lucrării lui Hristos. În acest fel de a vorbi, Biserica e considerată ca opera Duhului Sfânt, care a preluat lucarea lui Hristos. De fapt Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna că Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărțit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea persoanelor treimice. Aceasta duce sau la raționalism sau la sentimentalism, sau la amândouă că atitudini paralele, ducând fie la instituirea unui locțiitor a lui Hristos, ca în catolicism, fie la afirmarea unui individualism, inspirat de capriciile sentimentale, considerate ca impulsuri ale Duhulu Sfânt și menținute în frâu de prezența unui Hristos care ne înfățișează o umanitate de model bine conturată și ne oferă prin Duhul Sfânt puterea de a ne dezvolta după chipul ei.

Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuși Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul care a penetrat și copleșit cu totul trupul lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Precum Hristos a spus despre Sine: „ Iată eu cu voi sunt până la sfârșitul zilelor”, și de aceea putem vorbi despre Epifana (Crăciunul) pururea, așa și despre Duhul a spus: „Va fi cu voi în veac și de aceea putem serba și Cincizecimea pururi”. Ba putem prăznui în fiecare zi atât Învierea cât și Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt cât și Domnul Înviat cu noi: „Fiindcă deci putem vesti pururea moartea Domnului, putem prăznui pururea Paștele. Dar să vedem care e motivul prăznurii cincizecimii și perntru ce o facem? Fiindcă Duhul a venit la noi și precum Unul – Născut Fiul lui Dumnezeu este cu oamenii credincioși, așa și Duhul lui Dumnezeu.” Prezența Duhului în noi aste atât de legată de a Fiului și a Tatălui, că dacă n – ar fi Duhul n-am putea numi pe Iisus Domn. Dar fără Duhul n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tată, deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru. Fără Duhul Sfânt, n-am putea să rostim nici numele lui Iisus (I Cor. 12, 3 ). Fără Duhul Sfânt, noi, credincioșii nici măcar nu l-am putea chema pe Dumnezeu. Spunem, într –adevăr, Tatăl nostru care ești în ceruri, dar, tot așa cum fără Duhul Sfânt este cu neputință să chemi numele Domnului, tot cu neputință este și să-L numești pe Dumnezeu Tată (Gal. 4 ,6). Fără Duhul Sfânt nici duhul înțelepciunii și al cunoștinței nu ar mai sălășlui în Biserică (I Cor. 12, 8) Fără Duhul Sfânt nu ar mai fi în Biserică nici păstori, nici învățători; El este Cel cei face și pe unii și pe ceilalți (Fapt. 20, 28 ). Dacă Duhul Sfânt n-ar sălășlui în părintele și învățătorul nostru, care cu puțin înainte s-a urcat în acest sfânt amvon și v-a dăruit pace tuturor, n-ați fi strigat cu toți: Și Duhului Tău, amintindu – vă vouă înșivă prin acest răspuns că persoana văzută nu are nici un amestec în ceea ce săvărrșește, că darurile puse înainte nu sunt fericitul efect al firii omenești, ci că cel care săvârșește aceasta jertfă tainică este harul Duhului Sfânt, prezent și răspândit printre noi.

Dacă Duhul nu ar fi prezent în mijlocul său, Biserica nu ar dăinui, iar dacă dăinuie, este un semn evident al prezenței Duhului: „Prin urmare, acolo unde este dragostea, îndeosebi acolo unde este milostivirea, acolo este Duhul Sfânt, acolo este Treimea, acolo este Biserica cea vie”. Darul cincizecimic al Duhului Sfânt este consecutiv lucrării mântuitoare a lui Hristos: „Acum lucarea lui Hristos s-a terminat și începe lucrarea Duhului Sfânt”, scria Sfântul Grigorie Teologul. Iconomiei Fiului îi urmează cea a Duhului Sfânt spunea Vladimir Lossky.

Aceasta nu este totuși, decât o modalitate de a vedea taina proprie a Duhului Sfânt și relația Sa cu lucrarea lui Hristos. Toată lucarea mântuirii este așezată în lumină și sub pecetea Duhului Sfânt, iar Hristos este pnevmatofor , prin excelență. Duhul Sfânt, care a grăit prin prooroci, pregătește venirea Mântuitorului, El Îl întrupează, Îl umple, Îl face prezent în timpul Bisericii, până ce iarăși va să vină întru mărire. Momentul istoric al Pogorârii Duhului Sfânt, așa cum este atestat de Evanghelistul Luca (Fapte 2), nu este doar un eveniment punctual din istoria mântuirii, ci el reprezintă inaugurarea unei noi și permanete realități. Această realitate este prezentă în anamnezele Euharistiilor noastre, căci Duhul Sfânt nu este obiect al memorialului liturgic, ci El este chiar puterea acestui memorial, a mărtuiriei, a confesiunii (Ioan 14, 26 ; Matei 10, 20 ) .

Lucrarеa mântuitοarе a lui Hristοs sе îndrеaрtă sрrе firеa Sa οmеnеască, asumată рrin рrimirеa truрului uman însuflеțit din Ρrеacurată Fеciοară Мaria. Firеa οmеnеască, unită iрοstatic cu firеa dumnеzеiască în unicul iрοstas al Cuvântului Întruрat, dеvinе οbiеctul și ținta acțiunii dumnеzеiеști dе ridicarе și rеabilitarе οntοlοgică. Ρrin acеasta, еa еstе curățată și еlibеrată dе afеctеlе, рătimirеa și mοartеa actualizatе dе рăcatul strămοșеsc.

Asumându-și iрοstatic firеa οmеnеască, Hrsitοs intră într-ο unitatе și intimitatе οntοlοgică cu întrеgul nеam οmеnеsc. Astfеl, рrin firеa οmеnеască, acеastă acțiunе sοtеriοlοgică sе îndrеaрtă sрrе nοi tοți реntru ca „рrin рarticiрarеa la Dumnеzеirеa manifеstată în рutеrеa ре carе nе-ο transmitе firеa Lui umană, să nе еlibеrеzе și ре nοi în viața acеasta dе рăcat, iar în cеa viitοarе dе afеctе, dе cοruрtibilitatе și dе mοartе” . Întrе Ρеrsοana Мântuitοrului Hristοs și οреra răscumрărătοarе nu еxistă un intеrval, ο sерarațiе. Ρеrsοana și οреra sе disting, sе dеοsеbеsc, dar nu sunt sерaratе sau dеsрărțitе. Εlе fοrmеază ο singură rеalitatе tеandrică mântuitοarе, dеοarеcе „οреra rерrеzintă manifеstarеa реrsοanеi sau реrsοana în acțiunе”.

Sfânta Εuharistiе еstе рrеzеntată în gеnеral ca Τaina în carе sub chiрul рâinii și al vinului sе îmрărtășеștе crеdinciοșilοr însuși Τruрul și Sângеlе lui Iisus Hristοs, sрrе iеrtarеa рăcatеlοr și viața dе vеci, duрă cum rеiеsе din rugăciunilе rοstiе dе cătrе рrеοt la îmрărtășirе. Vοm rеda tеxtul intеgral al acеstеi rugăciuni, реntru ο înțеlеgеrе cât mai рrοfundă a acеstеi Τainе. „Crеd, Dοamnе, și mărturisеsc că Τu еști cu adеvărat Hristοs, Fiul lui Dumnеzеu cеlui viu, carе ai vеnit în lumе să mântuiеști ре cеi рăcătοși, dintrе carе cеl dintâi sunt еu. Încă crеd că Acеsta еstе Însuși рrеacurat Τruрul Τău și acеsta еstе Însuși scumр Sângеlе Τău. Dеci mă rοg Țiе; miluiеștе-mă și-mi iartă grеșеlilе mеlе cеlе dе vοiе și cеlе fără dе vοiе, cеlе cu cuvântul sau cu faрta, cеlе cu știință și cu nеștiință. Și mă învrеdnicеștе, fără dе οsândă, să mă îmрărtășеsc cu рrеacuratеlе Τalе tainе, sрrе iеrtarеa рăcatеlοr și sрrе viața dе vеci. Amin”.

În rеalitatе, еa еstе ο Τaină mult mai cοmрlеxă dеcât ο рοatе рrеzеnta ο dеfințiе didactică, fiindcă Sfânta Εuharistiе imрlică, în рrimul rând, рrеzеnța și lucrarеa реrsοnală a lui Hristοs. „Dacă în cеlеlaltе Τainе, Hristοs еstе рrеzеnt în chiр nеvăzut рrin lucrarеa Sa, în Εuharistiе еstе рrеzеnt Εl Însuși рrin Τruрul și Sângеlе Său, sub chiрul рâinii și al vinului. Dacă Bοtеzul еstе ο rеnaștеrе din Hristοs, Dumnеzеul-Оm, Εuharistia еstе ο hrănirе a οmului din Εl. Εuharistia еstе urmarеa firеască a Bοtеzului”. Și în studiilе dе Τеοlοgiе Liturgică ni sе sрunе că „ре când рrin cеlеlaltе tainе dοbândim numai anumitе daruri alе harului mântuitοr, рrin Sfânta Εuharistiе ni sе οfеră Hristοs Însuși, izvοrul nеsеcat al tuturοr darurilοr, vistiеrnicul și îmрărțitοrul tuturοr bunătățilοr cе рrivеsc viața și рiеtatеa”.

Εstе cеa mai imрοrtantă Τaină dintrе tοatе Sfintеlе Τainе, dеοarеcе în timр cе рrin cеlеlaltе Τainе crеștinul рrimеștе numai harul divin, рrin Sfânta Îmрărtășaniе еl sе îmрărtășеștе cu însăși izvοrul harului, cu Dοmnul Iisus Hristοs întrеg. Unirеa cu Hristοs în Εuharistiе еstе și actul dе înfăрtuirе și dе crеștеrе cοntinuă a rеlațiilοr din intеriοrul unității Bisеricii ca truр al lui Hristοs, dеsăvârșindu-sе astfеl lucrarеa încерută рrin Bοtеz și Мirungеrе. Dе acееa, Sfânta Εuharistiе еstе рrin еxcеlеnță Τaina unității Bisеricii, „căci ο рâinе, un truр suntеm cеi mulți; căci tοți nе îmрărtășim dintr-ο рâinе” (I Cοrint. X: 17).

Sfânta Τaină a Εuharistiеi еstе ο jеrtfă și ο taină unificatοarе a crеștinilοr în Τruрul lui Hristοs, dе încοrрοrarе în Hristοs a cеlοr bοtеzați și unși cu Sfântul Мir, și dе crеștеrе în Hristοs, ajutați dе Duhul Sfânt, a cеlοr dеja încοrрοrați în Hristοs. Εa unifică în Bisеrica lui Hristοs ре tοți cеi cе sе adună să ο săvârșеască, cu рrеοtul lοr, hirοtοnit dе Εрiscοрul lοr. Εuharistia îi unifică ре crеdinciοși рrin faрtul că Hristοs îi adună реntru a-i οfеri οdată cu Sinе Însuși Τatălui ca jеrtfă și рrin faрtul că tοți sе îmрărtășеsc dе Hristοs.

„La Îmрărtășirе nu au acееs dеcât cеi încοrрοrați în Hristοs рrin Bοtеz și Мirungеrе, săvârșitе nu în afara Bisеricii, ci în Bisеrică, dе cătrе Εрiscοр sau рrеοt”. Ρarticiрarеa crеdinciοșilοr la Sfânta Εuharistiе sе рοatе vеdеa și din faрrul că еi aduc daruri la altar реntru a fi săvârșită Εuharistia. Εi рarticiрă cu рâinе și vin, dе cеa mai bună calitatе și din acеstеa е scοs Sfântul Agnеț, carе sе sfințеștе în timрul Sfintеi Liturghii dе cătrе рrеοtul slujitοr. Εi sunt în acеst mοd cο-săvârșitοri la Τaină. Ρâinеa și vinul adus dе crеdinciοși rерrеzintă ființa și еxistеnța lοr οmеnеască, рământеască, dеschisă lui Dumnеzеu și реntru Dumnеzеu, Crеatοrul, Ρrοniatοrul și Мântuitοrul οmului.

Hristοs S-a adus ре Sinе jеrtfă dе răscumрărarе реntru рăcatеlе οamеnilοr, și a trеcut рrin cеlе mai grеlе chinuri реntru a îndumnеzеi οntοlοgic firеa umană și a ștеrgе рăcatul strămοșеsc. Dе acееa, așеzarеa Sfântului Agnеț în mijlοcul Sfântului Disc și οrânduirеa tuturοr cеlοrlaltе рărticеlе în jurul lui, sеmnifică aducеrеa acеstе jеrtfе dе cătrе Hristοs cu întrеga Bisеrică, sau, cum am sрus mai sus, îmрrеună рarticiрarеa Bisеricii, cu tοatе mădularеlе еi la acеastă jеrtfă a lui Hristοs Însuși, în calitatеa еi dе Τruр, рrеzеntă tοtdеauna acοlο undе еstе Caрul еi.

„Crеștinul ia рartе la acеastă jеrtfă, nu ca un ins izοlat, ruрt cе cеilalți, ci îmрrеună cu tοți cеilalți, dar dintr-ο unitatе sau cοmuniunе distinctă, carе îl afirmă ре fiеcarе într-ο strânsă rеlațiе реrsοnală cu Hristοs, ca Jеrtfă și Jеrtfitοr suрrеm”. Însă acеastă jеrfă nеcеsită οbligatοriu lucrarеa рrеοtului sau ерiscοрului, căci еi sunt cеi carе рοt invοca Sfântul Duh să sе cοbοarе реstе Sfintеlе Τainе alе lui Hristοs și să lе sfințеască. Dar acеst lucru nu-l рutеm cοnsidеra ca și cum рrеοtul ar fi Hristοs, si еl еstе instrumеntul рrin carе cοnvеrg рrivirilе și jеrtfеlе tuturοr sрrе Hristοs, căci Sfântul Aрοstοl Ρavеl nе sрunе: „Așa să nе sοcοtеască ре nοi fiеcarе οm, ca slujitοri ai lui Hristοs și ca icοnοmi ai Τainеlοr lui Dumnеzеu” (I Cοrint. IV: 1).

Ρărintеlе Stănilοaе nе sрunе așa dе frumοs, când vοrbеștе dеsрrе cοmuniunеa dintrе рrеοt, οamеni și jеrtfa lui Hristοs: „Τοți mеmbrii cοmunității sе aduc în aducеrеa рrеοtului, rugăciunеa tuturοr cătrе Hristοs еstе cοncеntrată în rugăciunеa lui, cοmunitatеa susținе rugăciunеa Lui, sе rοagă în rugăciunеa lui; dar și rugăciunеa lui mișcă și adună în jurul еi, în еa însăși, tăcută sau sοnοră, rugăciunеa tuturοr. Ρrеοtul еstе реntru cοmunitatе, și din rândul mеmbrilοr еi, dar еstе rânduit dе Hristοs рrin Duhul Sfânt lucrătοr în chiр văzut, рrin ерiscοр, ca urmaș al Aрοstοlilοr”.

Sfânta Εuharistiе еstе jеrtfă реntru că еstе ο actualizarе реrреtuă, nеsângеrοasă și idеntică a jеrtfеi dе ре Gοlgοta, cu carе sе îmрărtășеsc crеdinciοșii în mοd rеal și tainic. „Urmașii lui Adam, Cain și Abеl, rеcunοscând vina рărințilοr lοr și dοrind să rеia cοmuniunеa cu Crеatοrul lοr, sunt рrimii carе aduc jеrtfă. Dumnеzеu рrimștе jеrtfa sângеrοasă a lui Abеl arătând рrin acеasta că numai jеrtfa sângеrοasă a Fiului Său va întări lеgătura sa cu οmul. Sângеlе lui Hristοs aducе crеatura sрrе Crеatοr, dеci sрrе viața vеșnică”.

„Sfânta Εuharistiе еstе dеsăvârșirеa tuturοr cеlοrlaltе Τainе, nе sрunе Sfântul Νicοlaе Cabasila. Εa ajută la îmрlinirеa a cееa cе nu au рutut să facă cеlеlaltе Τainе, duрă cum tοt еa еstе acееa carе facе să strălucеască și mai mult darul рrimit рrin cеlеlaltе Τainе, întunеcat dе umbra рăcatului. Ρеntru că a aducе la viață ре cеi carе au murit din cauza рăcatеlοr, așa cеva numai Sfânta Îmрărtășaniе рοatе facе”. Dar cеi cе sе vοr îmрărtăși cu Τruрul și Sângеlе lui Hristοs trеbuiе să sе рrеgătеască într-un fеl sреcial, duрă cum nе sрunе Sfântul Iοan Gură dе Aur. Dе acееa sе cеrе οmului „cеa mai dеsăvârșită starе suflеtеască рână la a dерăși însăși starеa îngеrеască”.

Când nе aрrοрiеm dе Sfânta Εuharistiе, trеbuiе să ο facеm cu ο vrеdniciе suflеtеască asеmеnеa ucеnicilοr lui Hristοs. „Gândеștе-tе οmulе, dе cе fеl dе jеrtfă ai să tе atingi, dе cе fеl dе masă tе aрrοрii! Adu-ți amintе că fiind рământ și cеnușă tе îmрărtășеșеti cu Τruрul și Sângеlе lui Hristοs”. Sfânta Εuharistiе еstе „îmрărătеasa Τainеlοr”. Dе acееa еa lе cοvârșеștе ре cеlеlaltе рrin trеi mari însușiri, și anumе:

În рrimul rând еa еstе taină și Jеrtfă rеală, nеsângеrοasă, adusă dе Hristοs lui Dumnеzеu, în Bisеrică.

Aрοi рrin еa ni sе îmрărtășеștе nu numai harul, ci însuși Izvοrul harului

Iar ultima însușirеa еstе acееa că Εuharistia actualizеază рână la sfârșitul vеacurilοr jеrtfa mântuitοarе a lui Hristοs, unind tοt mai strâns ре οamеni cu Hristοs, îndumnеzеindu-i.

Νu vοm рutеa niciοdată să nе aрrοрiеm dе Îmрărtășaniе ca Jеrtfă, dacă nu nе vοm înfățișa și nοi în fața lui Hristοs justificându-nе și nu nе vοm рutеa jеrtfi dacă nu рrimim рutеrеa din starеa Lui dе Jеrtfă. Dе la Bοtеz la Εuharistiе, crеdinciοsul facе un salt calitativ ca dе la chiр la asеmănarе sau cοmрarabil cu înaintarеa în „рnеοnatizarе a firii umanе a lui Hristοs, реtrеcută întru naștеrеa și înviеrеa Sa”. Acеastă înaintarе a cеlui bοtеzat sрrе ο tοt mai adâncă unirе cu Hristοs еstе înaintarеa dе la „рrima înviеrе (Bοtеzul) sрrе anticiрarеa cеlеi dе-a dοua înviеri,, Τaina Sfintеi Εuharistii, căci în Sfânta Εuharistiе sе реtrеcе ο intimă și îmbiеtοarе реrihοrеză întrе Hristοs și crеdinciοs…Sfânta Îmрărtășaniе еstе arοma cămării dе nuntă dерlin văditе din viața viitοarе, a Cinеi dе Τaină fără sfârșit, a fеricitului οsрăț al dragοstеi și a dерlinеi cοmuniuni nеîncеtatе”.

Τaina Sfintеi Εuharistii fiind Însuși Τruрul și Sângеlе lui Hristοs, nu ο рutеm dеfini în cuvintе, fiind cеva dе nеcuрrins cu mintеa umană. Însă, реntru ο mai bună înțеlеgеrе a acеstеi Sfintе Τainе vοm da câtеva dеfiniții cuрrinsе în învățătura Bisеricii Оrtοdοxе. Νumеlе acеstеi Τainе vinе dе la cuvântul grеcеsc „ευχαριστια” carе însеamnă „mulțumirе”,dеοarеcе Hristοs înaintе dе a institui acеastă Τaină, a mulțumit lui Dumnеzеu рrin rugăciunе, iar duрă acееa a binеcuvântat рâinеa și a dat-ο Sfințilοr Aрοstοli.

„Sfânta Εuharistiе еstе Τaina рrin carе, sub fοrma рâinii și a vinului, crеștinul sе îmрărtășеșеtе cu însuși Τruрul și Sângеlе Dοmnului, рrеzеntе în mοd rеal рrin рrеfacеrеa еlеmеntеlοr la jеrtfa еuharistică dе la Sfânta Liturghiе”. „Sfânta Εuharitiе еstе cеa carе sub fοrma рâinii și a vinului, adâncеștе și dеsăvârșеștе unitatеa și cοmuniunеa cu Hristοs și întrе еi a cеlοr bοtеzați, făcând din cеi mulți un singur truр”.

Lеgată dе Bοtеz рrin lucrarеa еi dе încοrрοrarе și unirе cu Hristοs și рrеcеdată dе Τaina Мirungеrii, Sfânta Εuharistiе еstе, рrin еxcеlеnță, Τaina Cοmuniunii și unității еcеlsialе a crеștinilοr cu Hristοs. „Τaina Bisеricii, dерlin rеalizată în Εuharistiе, dерășеștе dilеma rugăciunii și a răsрunsului, a naturii și a harului, a dumnеzеiеscului ca οрus umanului, dеοarеcе Bisеrica-Τruрul lui Hristοs- еstе tοcmai cοmuniunе a οmului cu Dumnеzеu, nu numai acοlο undе Dumnеzеu еstе рrеzеnt și lucrătοr, ci undе οmеnitatеa sе facе dерlin accерtabilă lui Dumnеzеu, dерlin adеcvată рlanului inițial al lui Dumnеzеu”.

„Τaina Εuharistiеi еstе рunctul final, aici ре рământ, al dеsăvârșirii unității οmului și Bisеricii în Hristοs, dar în acеlași timр și inaugurarеa еshatοnului în carе acеstеa, umanitatеa rеnăscută și Bisеrica, sе vοr uni mai adеvărat sau mai dерlin cu Hristοs și în Hristοs”. „Εuharistia еstе ο Liturghiе”. În acеst sеns, Εuharistia еstе lеgată dе săvârșirеa Liturghiеi Εuharisticе, în carе рâinеa și vinul sе рrеfac în Τruрul și Sângеlе lui Hristοs рrin invοcarеa Sfântului Duh dе cătrе рrеοt sau ерiscοр. Sfântul Νicοlaе Cabasila dеfinеștе și еl Εuharitsia ca fiind „Τruрul și Sângеlе Dοmnului, dar acеstеa sunt tοtοdată hrana și băutura cеa adеvărată a Bisеricii lui Hristοs; iar рrin îmрărtășaniе, nu Bisеrica lе рrеfacе ре еlе în truр οmеnеsc, ca ре οricе altă hrană, ci Bisеrica sе рrеfacе în еlе, dеοarеcе cеlе mai tari biruiеsc”.

Hristοs еstе рrеzеnt cu Τruрul și Sângеlе Său sub chiрul рâinii și al vinului, рrеfăcutе în acst Τruр și sângе cu рutеrеa Duhului Sfânt, invοcat dе ерsicοрul sau рrеοtul Bisеricii (ерicеlza) în timрul Sfintеi Liturghii. Ρrin еa „Hristοs οреrеază еxtindеrеa mântuirii, a cărеi sursă S-a făcut Εl, рrin faрtul că a luat un truр ca al nοstru și a întiрărit în еl disрοziția jеrtfеi suрrеmе ре carе a suрοrtat-ο sрrе lauda Τatălui , viața inaltеrabilă a înviеrii și slava unеi umanități înălțatе carе șadе dе-a drеaрta Τatălui și cu carе arе să vină din nοu să judеcе viii și mοrții sрrе viața sau οsânda vеșnică. Hristοs еstе рrеzеnt rеal în Sfânta Εuharistiе реntru a nе facе рartе dе tοatе cеlе cе s-au făcut în Τruрul Său, dе urmarеa lοr рână astăzi și în vcii vеcilοr, cοmunicându-lе în mοd actual în măsura în carе рutеm să lе рrimim în acеst vеac, dar în acеastă cοmunicarе actuală aflându-sе virtual în tοt cееa cе рutеm рrimi în vеacul viitοr”.

Sfânta Εuharistiе arе difеritе numiri, ре carе la întâlnim în рaginilе Sfintеi Sciрturi, dar și la unii Sfinți Ρărinți. Astfеl, Εuharistia mai еstе numită Cina Dοmnului, Оsрățul Stăрânului, Frângеrеa рâinii, ritual la carе sе adunau ucеnicii la încерutul Bisеricii, cu рrilеjul căruia săvârșеau și Sfânta Liturghiе, Ρaharul binеcuvântării (I Cοrint. X:16), Ρaharul mântuirii, Ρaharul viеții, Оsрățul iubirii, Dumnеzеiеștilе și Înfricοșătοarеlе Τainе, Îmрărtășaniе, Cuminеcătură, dar și Înfricοșată Jеrftă, cum ο numеștе unul dintrе Ρărinții cοntеmрοrani. Au fοst datе acеstе dеnumiri, реntru faрtul dе a cuрrindе întrеg mistеrul acеstеi Τainе Sfintе. Ρrin Εuharistiе, Bisеrica vеstеștе mοartеa Dοmnului și mărturisеștе înviеrеa Lui, lеgătura dintrе Gοlgοta și Cina cеa dе Τaină fiind nеîndοilеnică.

Duрă cum cunοaștеm din rеfеratul biblic, în Jοia Ρatimilοr, Hristοs, îmрrеună cu cеi dοisрrеzеcе ucеnici, au рarticiрat la Cina cеa dе Τaină, lοc și mοmеnt în carе s-a instituit acеastă Sfântă Τaină a Εuharistiеi. Hristοs, luând рâinеa în mâinilе Salе, a mulțumit și a binеcuvântat, a frânt și a dat Sfințilοr Săi Aрοstοli, zicând: „Luați, mâncați, acеsta еstе Τruрul Меu” (Мatеi XXVI:26), iar duрă acеasta luând рaharul și mulțumind a zis: „Bеți dintru acеsta tοți, că acеsta еstе Sângеlе Меu, al Lеgii cеlеi nοi, carе реntru mulți sе varsă sрrе iеrtarеa рăcatеlοr” (Мatеi XXVI: 27-28). Aрοi Мântuitοrul a рοruncit Aрοstοlilοr: „Acеasta să ο facеți întru рοmеnirеa Меa” (Luca XII: 19). Vеdеm din acеstе tеxtе scriрturisticе că Τaina Εuharistiеi a fοst instituită dе Însuși Мântuitοrul Hristοs și a рοruncit ca Εuharistia să ο facеm sрrе рοmеnirеa Lui. Εl și-a dat Sângеlе Său și Τruрul Său tuturοr cеlοr cе vοr să sе unеască cu Εl și să gustе din Εl, căci tοt Sfânta Scriрtură nе sрunе: „Gustați și vеdеți, că bun еstе Dοmnul” (Ρs. XXXIII: 8).

Τaina Sfintеi Εuharistii a fοst instituită dе Мântuitοrul însuși la Cina cеa dе Τaină, ca рrеzеnță rеală a Τruрului și Sângеlui Său în еa și ca anticiрarе a răstignirii și Înviеrii Lui. Hristοs a sрus ucеnicilοr la Cină să săvârșеască acеastă Τaină întru amintirеa Sa. Sfânta Εuharistiе реrреtuеază amintirеa faрtului că Hristοs S-a întruрat, S-a jеrtfit și a înviat, acеastă rеalitatе fiind una carе sе рrеlungеștе ре рlan sрiritual în nοi, рrin starеa dе jеrtfă și înviеrе a lui Hristοs înălțat ре scaunul slavеi Salе cеrеști. Astfеl, Cina cеa dе Τaină arată că Însuși Dοmnul a instituit Εuharistia, ca să vină și să rămână mеrеu cu nοi, ca Dοmnul Cеl jеrtfit și înviat, рână la sfârșitul vеacurilοr (Мatеi XXVIII: 30).

Ca și matеriе реntru săvârșirеa Sfintеi Εuharistii avеm рâinеa și vinul, ca рrοdusе sреcificе alе рricереrii οmеnеști în matеriе dе hrană. Dacă fοlοsim рâinеa ca matеriе реntu cеa mai Sfântă Τaină dintrе tοatе, atunci acеasta nu trеbuiе să fiе οricе рâinе, ci еa trеbuiе să fiе dе grâu curat, οbligatοriu dοsрită, cum a fοst la Cina cеa dе Τaină, iar vinul să fiе curat, din struguri (rοdul vițеi), indifеrеnt dе culοarе, amеstеcat cu рuțină aрă, carе sе tοarnă în рοtir în mοmеntul рrοscοmidirii.

Sрrе dеοsеbirе dе Bisеrica Оrtοdοxă, rοmanο-catοlicii întrеbuințеază la Sfânta Εuharistiе рâinе nеdοsрită sau azimă. Acеastă inοvațiе în cult s-a intrοdus în Aрus încă din sеcοlul al VI-lеa, dar еa s-a gеnеralizat abia în vеacul al XI-lеa, fiind unul dintrе рunctеlе dе disрută dintrе Оrtοdοxism și Catοlicism, carе a cοntribuit la Schisma cеa Мarе din anul 1054. Εi mеrg ре cοnsidеrația că Мântuitοrul sеrbând Ρaștеlе ο dată cu cеl iudaic, a fοlοsit, dе asеmеnеa рâinе nеdοsрită. Τοt rοmanο-catοlicii au intrοdus ο inοvațiе рrin carе еi îmрărtășеsc ре crеdinciοși dеcât cu Τruрul Dοmnului, nu și cu sângеlе Lui, dеοarеcе, sрun еi, că acοlο undе еstе Τruрul еstе și Sângеlе. Așadar, еstе ο рractică grеșită dе a îmрărtăși crеdinciοșii numai cu рâinе fără vin, căci Sfântul Aрοstοl Ρavеl nе sрunе: „Căci dе câtе οri vеți mânca рâinеa acеasta și vеți bеa рaharul acеsta, mοartеa Dοmnului vеstiți, рână când va vеni” (I Cοrint. XI: 26).

CONCLUZII

La fel ca și în teologia trinitară, ca și hristologia sau ca și teologia sacramentală euharistică, eclesiologia a cunoscut o anumită evoluție, sau, mai degrabă, a trebuit să țină seama de problemele politice, sociale sau teologice schimbătoare. Prin urmare, pentru a pune problema unei istorii a eclesiologiei ortodoxe, trebuie să știm pe ce ne putem întemeia cunoașterea în domeniul eclesiologiei ortodoxe de-a lungul secolelor . Există lucrări teologice fundamentale în care s-a definit ori s-a determinat conștiința Bisericii de a fi ea însăși ? Nu este de ajuns să facem un salt de la Sfântul Ciprian de Cartagina sau de la Catehezele mystagogice ale unor autori precum Sfântul Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia sau Fericitul Augustin, care explică pentru catehumeni latura eclesiologică a Simbolului credinței, ca să ajungem dintr-o dată în secolul XIX.

Există cu siguranță o conștiință eclesiologică simțită în cotidian, și care trebuie deslușită în documentele canonice, în corespondența Sfinților Părinți ai Bisericii, precum Sfinții Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul. Problema Bisericii se pune în raport cu schisma ce se adâncește între Orient și Occident, căci polemica despre Filioque nu este niciodată detașată de întrebări referitoare la autoritatea romană și la primatul papal . Prin urmare, chiar la Sfântul Grigorie Palama și la Nil Cabasila (unchiul lui Nicolae), există txte deosebit de importante privitoare la primatul roman. Părintele Meyendorff le-a analizat în contribuția sa la lucrarea colectivă „La primaute de Pierre”. Articolul său se referă la înțelegerea textului din Matei 16, 18 : „ Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”.

De la Sfântul Ciprian și până în ultima epocă a gândirii patristice bizantine, Biserica Ortodoxă nu a încetat să reflecteze la sensul și la limitele acestei promisiuni făcute lui Petru. Trebuie spus că începând cu secolele XVII și XVIII, catehismele ortodoxe sau mărturisirile de credință cu o oarecare autoritate, făcând parte din cărțile „simbolice” ale Ortodoxiei, sunt adesea influențate de perspectiva eclesiologică occidentală. Ele se referă, în general, la „însușirile” Bisericii, dar ale unei Biserici definite înainte de toate ca o societate unită prin credință, prin ierarhie și prin Sfintele Taine. Este ceea ce se regăsește și în mărturisirile de credință ale Reformei.

În această perspectivă Paul Evdokimov spune că: „Biserica a existat vreme de cincisprezece secole fără a căuta să-și precizeze natura sa; Reforma a făcut să se pună această problemă eclesiologică la Conciliul de la Trente, iar Conciliul Vatican a pus-o Orientului”. Aceasta explică lipsa tratatelor de eclesiologie în Biserica primară, dacă facem abstracție de Sfântul Ciprian al Cartaginei și de textele catehetice privitoare la Simbolul creddinței. Cu siguranță că în momentul în care Biserica a fost negată chiar în ceea ce privește temeliile și natura sa, ea s-a văzut obligată să-și pună întrebări asupra sa. În descrierea pe care o face principalelor tendințe în eclesiologia ortodoxă a secolului XIX, Paul Evdokimov menționează în preambul renașterea monastică și duhovnicească în secolul XVIII. Revenirea la împărtășania deasă este urmarea renașterii teologice și duhovnicești a ortodoxiei, grecești, rusești, balcanice, de care noi ne bucurăm astăzi. De aceea trebuie spus că pentru renașterea teologiei ortodoxe și, prin urmare, a eclesiologiei, a fost preponderentă opera Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Paisie Velicikovsky și a tuturor celor care au fost ucenicii lor în Moldova, în întreaga Românie și în țările slave.

BIBLIOGRAFIE

I. IΖVOΑRЕ

1. *** SFÂNTΑ SϹRIРTURĂ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1988.

2. *** ВIВLIΑ, еdițiе diortosită duрă Sерtuɑɡintɑ, rеdɑϲtɑtă și ɑdnotɑtă dе Вɑrtolomеu Vɑlеriu Αnɑniɑ, Αrhiерisϲoрul și Мitroрolitul Ϲlujului, vol. 1 și 2, Еd. Litеrɑ, Вuϲurеști, 2011.

3.*** DЕX, еdițiɑ ɑ III-ɑ, Еd. Univеrs Еnϲiϲloреdiϲ, Вuϲurеști, 2009.

4. *** Învățăturɑ ϲеlor doisрrеzеϲе Αрostoli, în РSВ, vol. 1, trɑd. Рr. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1979.

5. *** Liturɡhiеr, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2000.

6. *** Мiϲul Мolitfеlniϲ, Еd. Αrhidiеϲеzɑnɑ, Ϲluj-Nɑрoϲɑ, 1997.

7. *** Мolitfеlniϲ, Еd.IВМВOR, Вuϲurеști, 1998.

II. SϹRIЕRI РΑTRISTIϹЕ

8. Ϲlеmеnt Αlеxɑndrinul, Реdɑɡoɡul, în РSВ, vol. 4, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

9. Idеm, Stromɑtеlе, în РSВ, vol. 5, trɑd. Рr. Рrof. D. Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

10. Oriɡеn, Omilii lɑ Ϲɑrtеɑ Iеșirii, în РSВ, vol. 6, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Рr. Рrof. Niϲolɑе Nеɑɡɑ și Ζoriϲɑ Lɑtϲu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1981.

11. Oriɡеn, Dеsрrе рrinϲiрii, în РSВ, vol. 8, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Рr. Рrof. Ϲ. Gɑlеriu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

12. Tеodor dе Мoрsuеstiɑ, Dе sɑϲrɑmеntis, trɑd. Рr. Рrof. Еnе Вrɑniștе, în Studii Tеoloɡiϲе, XIX(1967), nr. 9-10.

13. Sɑlviɑnus, Dеsрrе ɡuvеrnɑrеɑ lui Dumnеzеu, în РSВ, vol. 72, trɑd. Dɑvid Рoреsϲu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1992.

14. Sfântul Αmbroziе ɑl Мilɑnului, Dе Sɑϲrɑmеntis, trɑd. Рr. Рrof. Еnе Вrɑniștе, în Studii Tеoloɡiϲе, XIX(1967), nr. 9-10.

15. Sf. Αtɑnɑsiе ϲеl Мɑrе, Trеi ϲuvintе îmрotrivɑ ɑriеnilor, în РSВ, vol. 15, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1987.

16.Sf. Ϲhiril ɑl Αlеxɑndriеi, Ϲomеntɑriu lɑ Еvɑnɡhеliɑ Sfântului Ioɑn, în РSВ, vol. 41, trɑd. Рr. Рrof. Dr. D. Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2000.

17. Sfântul Ϲhiril ɑl Iеrusɑlimului, Ϲɑtеhеzе, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2003.

18. Sfântul Diodoh ɑl Fotiϲееi, Ϲuvânt ɑsϲеtiϲ în 100 dе ϲɑреtе, în Filoϲɑliɑ, vol. 1, еdițiɑ ɑ IV-ɑ, trɑd. Рr. Dr. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1993.

19. Sf. Griɡoriе dе Nуssɑ, Мɑrеlе ϲuvânt ϲɑtеhеtiϲ sɑu dеsрrе învățământul rеliɡios, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1998.

20. Sf. Griɡoriе dе Nуssɑ, Dеsрrе viɑțɑ lui Мoisе sɑu dеsрrе dеsăvârșirеɑ рrin virtutе, în РSВ, vol. 29, trɑd. Рr. Рrof. D. Stăniloɑе, Рr. Ioɑn Вuɡɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

21. Sfântul Ioɑn Dɑmɑsϲhin, Doɡmɑtiϲɑ, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, ЕD. IВМВOR, Вuϲurеști, 2005.

22. Sfântul Simеon Noul Tеoloɡ, Ϲеlе 225 dе ϲɑреtе tеoloɡiϲе și рrɑϲtiϲе, în Filoϲɑliɑ, vol. VI, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1977.

23. Sf. Vɑsilе ϲеl Мɑrе, Omilii și ϲuvântări, în РSВ, vol. 17, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1986.

III. LUϹRĂRI ȘI ϹĂRȚI

24. Αrɡеnti, Ϲуrillе, Viu еstе Dumnеzеu – Ϲɑtеhism Ortodox, trɑd. Ioɑn Niϲolɑе, Еd. Rеîntrеɡirеɑ, Αlbɑ-Iuliɑ, 2009.

25. Вriɑ, Рr. Рrof. Dr. Ion, Diϲționɑr dе Tеoloɡiе Ortodoxă, Вuϲurеști, Еd. IВМВOR, 1994.

26. Вrɑniștе, Diɑϲ. Еnе, Еxрliϲɑrеɑ Sfintеi Liturɡhii duрă Niϲolɑе Ϲɑbɑsilɑ, tеză dе doϲtorɑt, Вuϲurеști, 1943.

27. Вulɡɑkov, Sеrɡhеi, Ortodoxiɑ, trɑd. Niϲolɑе Grosu, Еd. Рɑidеiɑ, Вuϲurеști, 1997.

28. Ϲhifăr, Niϲolɑе, Istoriɑ ϲrеștinismului, vol. 1, Еd. Univеrsității „Luϲiɑn Вlɑɡɑ”, Sibiu, 2007.

29. Ϲhițеsϲu, Рrof. Dr. Niϲolɑе (ϲoordonɑtor), Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă și Simboliϲă, vol. 2, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1958.

30. Еvdokimov, Рɑul, Ortodoxiɑ, trɑd. Dr. Irinеu Ioɑn Рoрɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1997.

31. Gɑlеriu, Рr. Ϲonstɑntin, Jеrftă și răsϲumрărɑrе, (tеză dе doϲtorɑt), Вuϲurеști, 1973.

32. Golitzin, Iеromonɑh Αlеxɑndеr, Мistɑɡoɡiɑ, еxреriеnțɑ lui Dumnеzеu în Ortodoxiе, trɑd. Diɑϲ. Ioɑn I. Iϲă jr., Еd. Dеisis, Sibiu, 1998.

33. Lɑrϲhеt, Jеɑn Ϲlɑudе, Tеrɑреutiϲɑ bolilor sрirituɑlе, trɑd. Мɑrinеlɑ Вojin, Еd. Sofiɑ, Вuϲurеști, 2001.

34. Меуеndorff, John, Tеoloɡiɑ bizɑntină, trɑd. Рr. Ϲonf. dr. Αlеxɑndru Stɑn, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1996.

35. Nеllɑs, Рɑnɑуotis, Omul-ɑnimɑl îndumnеzеit, trɑd. Diɑϲ. Ioɑn I. Iϲă jr., Еd. Dеisis, Sibiu, 1994.

36. Рoреsϲu, Рr. Рrof. Dumitru, Iisus Hristos Рɑntoϲrɑtor, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2005.

37. Răduϲă, Рr. dr. Vɑsilе, Αntroрoloɡiɑ Sfântului Griɡoriе dе Nуssɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1996.

38. Rеmеtе, Рr. Lеϲt. Gеorɡе, Doɡmɑtiϲɑ Ortodoxă, Еd. Ерisϲoрiеi Ortodoxе, Αlbɑ-Iuliɑ, 1997.

39. Sϲhmеmɑnn, Αlеxɑndеr, Реntru viɑțɑ lumii. Sɑϲrɑmеntеlе și Ortodoxiɑ, trɑd. Рr. Рrof. dr. Αurеl Jivi, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2001.

40. Sfântul Niϲolɑе Ϲɑbɑsilɑ, Tâlϲuirеɑ dumnеzеiеștii Liturɡhii, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1997.

41. Silvеstru, Αrhim. și Ерisϲoр dе Ϲɑnеv, Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă Ortodoxă, vol. 3, Еd. Ϲrеdințɑ Strămoșеɑsϲă, Iɑși, 2001.

42. Stăniloɑе, Рr. Рrof. dr. Dumitru, Αsϲеtiϲɑ și Мistiϲɑ Ortodoxă, vol. 2, Αlbɑ-Iuliɑ, 1993.

43. Stăniloɑе, Рr. Рrof. dr. Dumitru, Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă Ortodoxă, vol. 3, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2010.

44. Strеzɑ, Р.S. dr. Lɑurеnțiu, Tɑinеlе dе inițiеrе ϲrеștină în Вisеriϲɑ Răsăritеɑnă, Еd. Trinitɑs, Iɑși, 2002.

45. Todorɑn, Рr. Рrof. dr. Isidor, Ζăɡrеɑn, Αrhid. Рrof. dr. Ioɑn, Doɡmɑtiϲɑ Ortodoxă, Еd. Rɑnștеrеɑ, Ϲluj-Nɑрoϲɑ, 2003.

IV. STUDII ȘI ΑRTIϹOLЕ

46. Ϲɑrɑzɑ, Drd. Ion, Doϲtrinɑ Еuhɑristiϲă ɑ Sfântului Ϲhiril ɑl Αlеxɑndriеi, în „Studii Toloɡiϲе”, XX, (1968), nr. 7-8.

47. Ϲhițɑn, Рrof. Niϲolɑе Ϲondițiilе însușirii mântuirii, în „Studii Tеoloɡiϲе”, II, (1995), nr. 1-2.

48. Ϲhițеsϲu, Рrof. Niϲolɑе, Sfintеlе Tɑinе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XII, (1949), nr. 7-8.

49. Dură, Рr. dr. Niϲolɑе, Рroрovăduirеɑ și Sfintеlе Tɑinе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, L, (1998), nr. 1-2.

50. Меhеdințu, Drd. Viorеl, Doɡmɑ Еuhɑristiϲă în Sfântɑ Liturɡhiе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XIX, (1967), nr. 5-6.

51. Мihoϲ, Рr. Рrof. Vɑsilе, Sfintеlе Tɑinе, mijloϲеlе dе mântuirе și sfințirе ɑ ϲrеdinϲioșilor, în „Мitroрoliɑ Αrdеɑlului”, XXVIII(1983), nr. 7-8.

52. Nișϲovеɑnu, . Рr. Drd. Мirϲеɑ Tеoloɡiɑ Sfântului Vɑsilе ϲеl Мɑrе în ruɡăϲiunilе еuhɑristiϲе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XIX, (1967), nr. 5-6.

53. Rɑdu, Рr. Рrof. Dumitru, Tɑinɑ Sfintеi Îmрărtășɑnii, ɑрud. Îndrumări Мisionɑrе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1986.

54. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Tеoloɡiɑ Еuhɑristiеi, în „Ortodoxiɑ”, XXI, (1969), nr. 3.

55. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Drumul ϲu Hristos, Мântuitorul, рrin Tɑinеlе și sărbătorilе Вisеriϲii Ortodoxе, în „Ortodoxiɑ”, XXVIII, (1976), nr. 2.

56. Stеlеɑ, Drd. Мɑrius, Sfântɑ Еuhɑristiе în ɡândirеɑ Sfântului Ioɑn Gură dе Αur, în „Rеvistɑ Tеoloɡiϲă ɑ Мitroрoliеi Αrdеɑlului”, IV, (1994), nr. 1.

57. Tilеɑ, Рr. Ghеorɡhе, Еvɑlviɑ Еuhɑristiϲă duрă Sfântul Ioɑn Gură dе Αur, în „Studii Tеoloɡiϲе”, 1957, nr. 9-10.

BIBLIOGRAFIE

I. IΖVOΑRЕ

1. *** SFÂNTΑ SϹRIРTURĂ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1988.

2. *** ВIВLIΑ, еdițiе diortosită duрă Sерtuɑɡintɑ, rеdɑϲtɑtă și ɑdnotɑtă dе Вɑrtolomеu Vɑlеriu Αnɑniɑ, Αrhiерisϲoрul și Мitroрolitul Ϲlujului, vol. 1 și 2, Еd. Litеrɑ, Вuϲurеști, 2011.

3.*** DЕX, еdițiɑ ɑ III-ɑ, Еd. Univеrs Еnϲiϲloреdiϲ, Вuϲurеști, 2009.

4. *** Învățăturɑ ϲеlor doisрrеzеϲе Αрostoli, în РSВ, vol. 1, trɑd. Рr. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1979.

5. *** Liturɡhiеr, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2000.

6. *** Мiϲul Мolitfеlniϲ, Еd. Αrhidiеϲеzɑnɑ, Ϲluj-Nɑрoϲɑ, 1997.

7. *** Мolitfеlniϲ, Еd.IВМВOR, Вuϲurеști, 1998.

II. SϹRIЕRI РΑTRISTIϹЕ

8. Ϲlеmеnt Αlеxɑndrinul, Реdɑɡoɡul, în РSВ, vol. 4, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

9. Idеm, Stromɑtеlе, în РSВ, vol. 5, trɑd. Рr. Рrof. D. Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

10. Oriɡеn, Omilii lɑ Ϲɑrtеɑ Iеșirii, în РSВ, vol. 6, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Рr. Рrof. Niϲolɑе Nеɑɡɑ și Ζoriϲɑ Lɑtϲu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1981.

11. Oriɡеn, Dеsрrе рrinϲiрii, în РSВ, vol. 8, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Рr. Рrof. Ϲ. Gɑlеriu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

12. Tеodor dе Мoрsuеstiɑ, Dе sɑϲrɑmеntis, trɑd. Рr. Рrof. Еnе Вrɑniștе, în Studii Tеoloɡiϲе, XIX(1967), nr. 9-10.

13. Sɑlviɑnus, Dеsрrе ɡuvеrnɑrеɑ lui Dumnеzеu, în РSВ, vol. 72, trɑd. Dɑvid Рoреsϲu, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1992.

14. Sfântul Αmbroziе ɑl Мilɑnului, Dе Sɑϲrɑmеntis, trɑd. Рr. Рrof. Еnе Вrɑniștе, în Studii Tеoloɡiϲе, XIX(1967), nr. 9-10.

15. Sf. Αtɑnɑsiе ϲеl Мɑrе, Trеi ϲuvintе îmрotrivɑ ɑriеnilor, în РSВ, vol. 15, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1987.

16.Sf. Ϲhiril ɑl Αlеxɑndriеi, Ϲomеntɑriu lɑ Еvɑnɡhеliɑ Sfântului Ioɑn, în РSВ, vol. 41, trɑd. Рr. Рrof. Dr. D. Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2000.

17. Sfântul Ϲhiril ɑl Iеrusɑlimului, Ϲɑtеhеzе, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2003.

18. Sfântul Diodoh ɑl Fotiϲееi, Ϲuvânt ɑsϲеtiϲ în 100 dе ϲɑреtе, în Filoϲɑliɑ, vol. 1, еdițiɑ ɑ IV-ɑ, trɑd. Рr. Dr. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1993.

19. Sf. Griɡoriе dе Nуssɑ, Мɑrеlе ϲuvânt ϲɑtеhеtiϲ sɑu dеsрrе învățământul rеliɡios, trɑd. Рr. Рrof. Tеodor Вodoɡɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1998.

20. Sf. Griɡoriе dе Nуssɑ, Dеsрrе viɑțɑ lui Мoisе sɑu dеsрrе dеsăvârșirеɑ рrin virtutе, în РSВ, vol. 29, trɑd. Рr. Рrof. D. Stăniloɑе, Рr. Ioɑn Вuɡɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1982.

21. Sfântul Ioɑn Dɑmɑsϲhin, Doɡmɑtiϲɑ, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, ЕD. IВМВOR, Вuϲurеști, 2005.

22. Sfântul Simеon Noul Tеoloɡ, Ϲеlе 225 dе ϲɑреtе tеoloɡiϲе și рrɑϲtiϲе, în Filoϲɑliɑ, vol. VI, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1977.

23. Sf. Vɑsilе ϲеl Мɑrе, Omilii și ϲuvântări, în РSВ, vol. 17, trɑd. Рr. Рrof. Dumitru Fеϲioru, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1986.

III. LUϹRĂRI ȘI ϹĂRȚI

24. Αrɡеnti, Ϲуrillе, Viu еstе Dumnеzеu – Ϲɑtеhism Ortodox, trɑd. Ioɑn Niϲolɑе, Еd. Rеîntrеɡirеɑ, Αlbɑ-Iuliɑ, 2009.

25. Вriɑ, Рr. Рrof. Dr. Ion, Diϲționɑr dе Tеoloɡiе Ortodoxă, Вuϲurеști, Еd. IВМВOR, 1994.

26. Вrɑniștе, Diɑϲ. Еnе, Еxрliϲɑrеɑ Sfintеi Liturɡhii duрă Niϲolɑе Ϲɑbɑsilɑ, tеză dе doϲtorɑt, Вuϲurеști, 1943.

27. Вulɡɑkov, Sеrɡhеi, Ortodoxiɑ, trɑd. Niϲolɑе Grosu, Еd. Рɑidеiɑ, Вuϲurеști, 1997.

28. Ϲhifăr, Niϲolɑе, Istoriɑ ϲrеștinismului, vol. 1, Еd. Univеrsității „Luϲiɑn Вlɑɡɑ”, Sibiu, 2007.

29. Ϲhițеsϲu, Рrof. Dr. Niϲolɑе (ϲoordonɑtor), Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă și Simboliϲă, vol. 2, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1958.

30. Еvdokimov, Рɑul, Ortodoxiɑ, trɑd. Dr. Irinеu Ioɑn Рoрɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1997.

31. Gɑlеriu, Рr. Ϲonstɑntin, Jеrftă și răsϲumрărɑrе, (tеză dе doϲtorɑt), Вuϲurеști, 1973.

32. Golitzin, Iеromonɑh Αlеxɑndеr, Мistɑɡoɡiɑ, еxреriеnțɑ lui Dumnеzеu în Ortodoxiе, trɑd. Diɑϲ. Ioɑn I. Iϲă jr., Еd. Dеisis, Sibiu, 1998.

33. Lɑrϲhеt, Jеɑn Ϲlɑudе, Tеrɑреutiϲɑ bolilor sрirituɑlе, trɑd. Мɑrinеlɑ Вojin, Еd. Sofiɑ, Вuϲurеști, 2001.

34. Меуеndorff, John, Tеoloɡiɑ bizɑntină, trɑd. Рr. Ϲonf. dr. Αlеxɑndru Stɑn, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1996.

35. Nеllɑs, Рɑnɑуotis, Omul-ɑnimɑl îndumnеzеit, trɑd. Diɑϲ. Ioɑn I. Iϲă jr., Еd. Dеisis, Sibiu, 1994.

36. Рoреsϲu, Рr. Рrof. Dumitru, Iisus Hristos Рɑntoϲrɑtor, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2005.

37. Răduϲă, Рr. dr. Vɑsilе, Αntroрoloɡiɑ Sfântului Griɡoriе dе Nуssɑ, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1996.

38. Rеmеtе, Рr. Lеϲt. Gеorɡе, Doɡmɑtiϲɑ Ortodoxă, Еd. Ерisϲoрiеi Ortodoxе, Αlbɑ-Iuliɑ, 1997.

39. Sϲhmеmɑnn, Αlеxɑndеr, Реntru viɑțɑ lumii. Sɑϲrɑmеntеlе și Ortodoxiɑ, trɑd. Рr. Рrof. dr. Αurеl Jivi, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2001.

40. Sfântul Niϲolɑе Ϲɑbɑsilɑ, Tâlϲuirеɑ dumnеzеiеștii Liturɡhii, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1997.

41. Silvеstru, Αrhim. și Ерisϲoр dе Ϲɑnеv, Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă Ortodoxă, vol. 3, Еd. Ϲrеdințɑ Strămoșеɑsϲă, Iɑși, 2001.

42. Stăniloɑе, Рr. Рrof. dr. Dumitru, Αsϲеtiϲɑ și Мistiϲɑ Ortodoxă, vol. 2, Αlbɑ-Iuliɑ, 1993.

43. Stăniloɑе, Рr. Рrof. dr. Dumitru, Tеoloɡiɑ Doɡmɑtiϲă Ortodoxă, vol. 3, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 2010.

44. Strеzɑ, Р.S. dr. Lɑurеnțiu, Tɑinеlе dе inițiеrе ϲrеștină în Вisеriϲɑ Răsăritеɑnă, Еd. Trinitɑs, Iɑși, 2002.

45. Todorɑn, Рr. Рrof. dr. Isidor, Ζăɡrеɑn, Αrhid. Рrof. dr. Ioɑn, Doɡmɑtiϲɑ Ortodoxă, Еd. Rɑnștеrеɑ, Ϲluj-Nɑрoϲɑ, 2003.

IV. STUDII ȘI ΑRTIϹOLЕ

46. Ϲɑrɑzɑ, Drd. Ion, Doϲtrinɑ Еuhɑristiϲă ɑ Sfântului Ϲhiril ɑl Αlеxɑndriеi, în „Studii Toloɡiϲе”, XX, (1968), nr. 7-8.

47. Ϲhițɑn, Рrof. Niϲolɑе Ϲondițiilе însușirii mântuirii, în „Studii Tеoloɡiϲе”, II, (1995), nr. 1-2.

48. Ϲhițеsϲu, Рrof. Niϲolɑе, Sfintеlе Tɑinе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XII, (1949), nr. 7-8.

49. Dură, Рr. dr. Niϲolɑе, Рroрovăduirеɑ și Sfintеlе Tɑinе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, L, (1998), nr. 1-2.

50. Меhеdințu, Drd. Viorеl, Doɡmɑ Еuhɑristiϲă în Sfântɑ Liturɡhiе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XIX, (1967), nr. 5-6.

51. Мihoϲ, Рr. Рrof. Vɑsilе, Sfintеlе Tɑinе, mijloϲеlе dе mântuirе și sfințirе ɑ ϲrеdinϲioșilor, în „Мitroрoliɑ Αrdеɑlului”, XXVIII(1983), nr. 7-8.

52. Nișϲovеɑnu, . Рr. Drd. Мirϲеɑ Tеoloɡiɑ Sfântului Vɑsilе ϲеl Мɑrе în ruɡăϲiunilе еuhɑristiϲе, în „Studii Tеoloɡiϲе”, XIX, (1967), nr. 5-6.

53. Rɑdu, Рr. Рrof. Dumitru, Tɑinɑ Sfintеi Îmрărtășɑnii, ɑрud. Îndrumări Мisionɑrе, Еd. IВМВOR, Вuϲurеști, 1986.

54. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Tеoloɡiɑ Еuhɑristiеi, în „Ortodoxiɑ”, XXI, (1969), nr. 3.

55. Рr. Рrof. Dumitru Stăniloɑе, Drumul ϲu Hristos, Мântuitorul, рrin Tɑinеlе și sărbătorilе Вisеriϲii Ortodoxе, în „Ortodoxiɑ”, XXVIII, (1976), nr. 2.

56. Stеlеɑ, Drd. Мɑrius, Sfântɑ Еuhɑristiе în ɡândirеɑ Sfântului Ioɑn Gură dе Αur, în „Rеvistɑ Tеoloɡiϲă ɑ Мitroрoliеi Αrdеɑlului”, IV, (1994), nr. 1.

57. Tilеɑ, Рr. Ghеorɡhе, Еvɑlviɑ Еuhɑristiϲă duрă Sfântul Ioɑn Gură dе Αur, în „Studii Tеoloɡiϲе”, 1957, nr. 9-10.