Biserica Ilumineaza Omenirea cu Iubirea Lui Hristos

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAP. I. POSTMODERNITATEA

I.1. Rolul și misiunea Bisericii în contextul contemporaneității

I.2. Elementele definitorii ale postmodernității

CAP.II. FACTORII DETERMINANȚI AI SOCIETĂȚII POSTMODERNISTE ȘI MISIUNEA BISERICII

II.1. Individualismul

II. 2. Secularizarea

II.3 . Dezvoltarea științei și tehnologiei

II.4. Globalizarea

II.5. Sincretismul religios

II.6. Violența și intoleranța

II.7. Pierderea valorilor autentice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

Biserica iluminează omenirea cu iubirea lui Hristos

INTRODUCERE.

Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andrei. Creștinismul la români are o vechime de aproape doua mii de ani, poporul român fiind singurul popor născut creștin.

Istoria poporului român este contemporană și paralelă cu istoria Logosului Întrupat și cu cea a Bisericii Creștine.

Odată cu începuturile creștinismului la români, asistența socială ia forma unor acțiuni umanitare cu caracter religios. Activitățile caritabile în țara noastră au avut de la început un caracter pronunțat bisericesc, s-au dezvoltat în jurul bisericii, nu pot fi rupte de biserică .

În societatea postmodernă a zilelor noastre, în care fiecare individ își urmărește, cel mai adesea, propriul interes, Biserica Ortodoxă este chemată să se implice activ în rezolvarea problemelor sociale ale comunității, de pe poziția și cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii istorice de slujire a aproapelui și pe baza experienței unice, pe care o deține în acest sens.

Realitatea sărăciei, a suferinței umane și a celorlalte necesități au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat și societate. Biserica este chemată prin dragostea și mila creștină să rezolve aceste probleme care au la rădăcină cauze profunde și complexe.

CAP. I. POSTMODERNITATEA

I.1. Rolul și misiunea Bisericii în contextul contemporaneității

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos se arată ucenicilor și le spune: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Apoi precizează: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”. (Matei 28, 19-20).

Misiunea Bisericii se realizează pe baza scripturii și a tradiției liturgice și patristice,în Duhul Sfânt, căci Iisus Hristos Însuși a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).  

Biserica și Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relația Lui Dumnezeu cu oamenii și a oamenilor cu Dumnezeu. Relația umanității cu Dumnezeu se percepe ca realitate istorico – teandrică și sinergică. Vocea profetică a Bisericii are ecou în istorie, ca propovăduire a adevărului și ca mustrare a păcatului. Glasul ei este conform cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la ușă și bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toți, și face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinței creștine îi aparține doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relație simfonică dintre Biserica luptătoare și cea triumfatoare…

Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică au o înțelegere bisericească, eclesială, socială și comunitară a credinței, ca realizare și plenitudine a Lui Iisus Hristos : „Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți[5] , oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme;” ….“… Biserica, în același timp <adunare vizibilă și comunitate spirituală>[86], străbate aceeași cale cu omenirea întreagă și împărtășește soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societății omenești[87] chemate să se reînnoiască în Cristos și să se transforme în familia lui Dumnezeu.” (Gaudium et Spes)

Demersul misionar al Bisericii în zilele noastre trebuie să accepte faptul că Biserica nu este doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar și cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălășluiește mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viața noastră a vieții lui Hristos, cea autentică. Misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.

Un alt aspect care trebuie precizat este acela că “…misiunea pe care Cristos a încredințat-o Bisericii Sale nu este de ordin politic, economic sau social: scopul pe care i l-a fixat este de ordin religios. Dar tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri, lumini și puteri care pot sluji la constituirea și întărirea comunității oamenilor după legea divină.” (Gaudium et Spes)

Înțelegem astfel rolul complex și profund pe care Biserica este chemată să și-l îl asume în societatea contemporană.

I.2. Elementele definitorii ale postmodernității

În accepțiunea social-istorică, termenul “postmodernitate” desemnează stadiul actual al evoluției capitalismului, numit de Alvin Toffler “al treilea Val” – era tehnologiilor de vârf (informatică, robotică, genetică, nucleară, cibernetică, spațială). Postmodernitatea reprezintă cel mai recent dintre stagiile capitalismului, cel al capitalismului planetar, care, datorită abundenței de produse și încurajarii prin mas-media a consumului (reclame la produse, confecționarea, în emisiunile TV și marile reviste-magazin ilustrate, a unui model de om-vedetă, definit prin confort, lux, bunăstare), este numit și capitalism de consum. În această etapă a evoluției sale, omenirea suferă procesul de globalizare, caracterizat prin virtualizarea granițelor statale, prin transnaționalizarea economiei, prin circulația fară precedent a oamenilor, informației și produselor cu consecință în uniformizarea, standardizarea modului de viață, în detrimentul obiceiurilor și tradițiilor locale.

Peste tot, postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres fara precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), în detrimentul culturii și spiritualității, aflate într-un teribil regres.

CAP.II. FACTORII DETERMINANȚI AI SOCIETĂȚII POSTMODERNISTE ȘI MISIUNEA BISERICII

II.1. Individualismul

Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, afirmarea omului

cu orice preț, căutand să promoveze cât mai sus, pe scara ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta se realizează în mod necesar prin negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasa. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi fața de pseudo-culturi de import. Omul-mașină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber. Se pune în valoare individual și abandonează persoana.

Forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile întrebări existențiale. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoașterea realităților vieții, pe căutarea voii lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Cautați mai întai Împarăția Lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă). Individualismul presupune depersonalizare și egoism, lipsa de empatie și sensibilitate față de nevoile celuilalt.

În fața individualismului postmodernist, Biserica îndeamnă cu necesitate la afirmarea identității creștine, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Iisus Hristos Mântuitorul și Domnul. “Numai pentru mântuirea simplului individ nu era nevoie nici de Biserică, nici de istoria Mântuirii, nici de venirea Domnului în lume sau de pătimirea sa…credința creștină nu pornește de la premisa că are de-a face cu indivizi singulari, fragmentați, ci dmpotrivă…că omul se află mai degrabă într-o interdependență cu întregul, cu omenirea, cu istoria, cu universul…”

Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, săvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica – care trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem secular și laicizant, numit cu emfază „societate civilă”.

Cultivând individualismul determinăm economicul să triumfe asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra Absolutului. Activitatea misionară se duce, așadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumina, care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5,20).

II. 2. Secularizarea

În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În spațiul european se manifestă prin trei direcții: pierderea treptată a interesului pentru practicarea religiei , refuzul primirii de informații din sfera religioasă, și combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”. 

În Enciclica Redemptoris Mission, Papa Ioan Paul al II-lea observa că asistăm la o "secularizare progresivă a mânturii". În centrul acestei noi perspective se află omul, redus doar la dimensiunea sa orizontală. Biserica Romano-Catolică propune ca un antidot la secularizare, imaginea unei Europe creștine, unde oamenii împărtășesc același trecut și aceleași valori, în complementaritate cu ideea economică și politică ce stă la baza Uniunii Europene.

Cea mai mare problema ridicată de secularizare se pune deci în plan individual. Tot mai mulți oameni se declară indiferenți față de orice exprimare a religiozitații. In acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluțiile vieții spirituale, la valorile perene ale sfințeniei. Secularismul postmodern se caracterizează prin negarea violentă a oricaror forme de religie insituționalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătușate de apartenența la vreo confesiune (celebra sintagma: believing without belonging). Tuturor Bisericilor, confesiunilor și cultelor li se aduc critici vehemente, începand cu tenebre ce țin de acțiunile lor trecute și sfârșind cu contestari ale pretinsei lor rigidități în vremea noastră. De aceea, auzim pe mulți oameni, sub pretexte minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!” 

La nivelul conducerii politice, exista o paletă foarte variată de raportări între secularism și postmodernitate. Există țari in care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, Unele state, deși recunosc o anumită confesiune ca fiind religie națională, sunt seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deși se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din umbra de o religie majoritară (exemplu: Turcia).

În România se argumentează necesitatea interzicerii orei de Religie din școlile de stat, punându-se accentul pe definirea separației între cele două instituții. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării avertizează Ministerul Educației și Cercetării Științifice asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile de învățămant laice (decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casație, printr-o hotărâre definitivă – 13 iunie 2008).

Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat pană acum. Este vorba de preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca si ascensiunea profesionala, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și bunurile materiale, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”). Credința traditională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște si Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nunta, înmormantare – privite doar ca exprimari folclorice). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între transcendența Divinității și imanența lumii.

Se propune realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie sa fie o familie în miniatură. Tendințele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităților sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituționalizate.

Biserica poate prelua aceste tendințe, valorificandu-le în scopul trezirii celor în cauza din amorțirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica poate ajunge la sufletele celor dornici de comuniune.

Ea poate sa-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, „lumina cea adevărată, care îl luminează pe orice om” (In 1,9), care a venit în lume, s-a întrupat și sălășluiește în mijlocul nostru (cfr. In 1,7-14). Chipul lui Hristos strălucește precum soarele pe muntele Tabor (cfr. Mt 17,2), iar cine îl urmează, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In 8,12).

Hristos a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare.

II.3 . Dezvoltarea științei și tehnologiei

Progresul extraordinar al științei și tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernității. Se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei raționalități exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată și facilă. În raport cu mediul ambiant, se observă consecințele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. El generează și amplifică o criză ecologică de proporții, ale cărei consecințe sunt greu de anticipat pe termen mediu și lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de animale și plante. Dezinteresul distrugător al omului față de creația lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natura, nu să o distrugă. Cercetările științei și tehnologiei actuale încalcă în unele domenii, normele creștine de etică și bio-etică (ex. metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro și clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecințe fatale, imprevizibile).

Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanților și învățătura creștină, Biserica a inițiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-știință. Acest dialog trebuie să continue și să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuție, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depășirea tezei eternității universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarității.

Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară.Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulțirea creștinilor cu fapta, și nu cu numele, Patriarhia Română a înființat anul acesta Centrul de presă Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicațiile Lumina, Biroul de Presă și Agenția de Știri. Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulțirea site-urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziții oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, prin violența limbajului anti-ecumenic și respingerea modernității, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziție de către aceasta.

Tezaurul doctrinar, moral și cultic al Bisericii reprezintă o moștenire neprețuită. Biserica trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate ideologiilor deviante, deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările majoritar creștine, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cat ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație ideologia postmodernă. Pluriconfesionalismul impulsionează Biserica la acceptarea dialogului și la combaterea contra-mărturiei (prozelitismului). Responsabilizarea structurilor ecleziale centrale si locale în vederea dinamizării activității misionare și pastorale este cerută de acest climat diversificat.

II.4. Globalizarea

Globalizarea este economică, politică și culturală. Lumea a devenit o imensă piață de desfacere, un mare parc de distracții. Pe plan spiritual se confruntă un conglomerat de religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca țintă ultimă a globalizării. De aici, rezultă și necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între pastrarea Tradiției și adaptarea discursului la condițiile impuse de modernitate.

Sfanta Tradiție ramâne normativă pentru Biserică, deși se încearcă acreditarea ideii că între tradiție și modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar, moral și cultic moștenit, Biserica nu ramâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-și discursul și strategiile misionare față de acestea. Parintele Profesor Valer Be amintește că unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și de a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Iisus Hristos sau sunt creștini numai cu numele.

II.5. Sincretismul religios

Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și magia, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscopul și astrologia sunt consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăiește drama acestei confuzii, în timp ce pretinde că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Observăm clar că „necredința” invocată este un pretext, pentru a introduce crezuri noi legate de practicile oculte.

Se creează o adevărată isterie în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor – toate aducătoare de câștig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba chiar în practicarea unor sporturi și distracții „extreme”. Mentalitatea ce stă în spatele acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul (credința că un eventual câștig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment față de numeroșii perdanți), iar pe de altă parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieți (concepția că fără risc, nu există câștig, precum și aceea că viața trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească și pământească). Totul în numele hazardului al norocului și riscului.

II.6. Violența și intoleranța

Violența reprezintă o altă consecință negativă a postmodernismului în planul concret al viețuirii umane. În goana după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar în cei mai apropiați membri ai familiei sau prieteni. Violențele domestice sunt la ordinea zilei: neînțelegerile în plan material sunt cauza principală a divorțurilor (de aceea, asistăm la o recrudescență incredibilă a contractelor prenupțiale), iar exagerările privind ritmul și amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generații, în condițiile în care părinții își dedică tot mai puțin timp creșterii și educației copiilor lor. Asistăm, însă, și la alte tipuri de violență: competiția din mediul de afaceri, dorința de promovare și de câștig, violența de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de “Mamona” acestei lumi. Profită, în mod inevitabil, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar și de pretențiile împlinirii individualiste: Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea totalitară.

II.7. Pierderea valorilor autentice

Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării, a delicateței, a tandreței. Înconjurat de mașini, omul ajunge, el însuși, o mașină. De aceea, el execută stereotip anumite condiționări existențiale, fără să-și mai dorească progresul spiritual sau depășirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viață a trupului normală (sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum și pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorțeală (dependența de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest “echilibru” este privit, din start, ca dăunător. De aceea, există tendința de a impune un program dinainte stabilit, de la care să nu se conceapă admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor noștri.

Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creștere duhovnicească, ne așteptăm chiar la un refuz categoric. Aceasta vădește precaritatea echilibrului vieții omului postmodern, centrată în cultura trupului și incultura duhului…

CONCLUZII

În fata provocarilor postmodernismului, Biserica dispune de forța prin care le

poate folosi sau respinge. Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăși chemată să-și deschidă mesajul către oameni, atât ca persoane, cât și ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existentială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”.

Doctrina socială a Bisericii este conținută în lecția slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu, ca pe o extensie a activității liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat de Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi și noi, la rândul nostru, pentru semeni (Parabola samarineanului milostiv, Luca 10, 25-37).

Note bibilografice

1.* * *, Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituții, decrete, declarații, Ediție revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000;

2.* * *, Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituții, decrete, declarații, Ediție revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000;

3.* * *, Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituții, decrete, declarații, Ediție revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000;

4. Ratzinger Joseph,Cardinal, Introducere în creștinism: Prelegeri despre crezul apostolic, Editura Sapientia, Iași, 2004;

Bibilografie

* * *, Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București 2008.

* * *, Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1993

* * *, Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituții, decrete, declarații, Ediție revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000;

Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace , Compendiu de doctrină socială a Bisericii, colecția „Teologie”, Traducerea Lucian Farcaș, Editura Sapientia, Iași, 2007;

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări în spiritualitatea liturgică și filocalică, Ed. Trinitas, Iași, 2007,

Gomboș, Stelian, drd., http://www.crestinortodox.ro/religie/biserica-ortodoxa-fata-provocarilor-lumii-contemporane-124595.html

Ioan I. Ica jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, Deisis, 2002;

Mărtinică Isidor, Doctrina socială a Bisericii, vol I-II, Ed. Universității din București, București, 2006;

Wilhelm Dancă, Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București 2013;

Ratzinger Joseph,Cardinal, Introducere în creștinism: Prelegeri despre crezul apostolic, Editura Sapientia, Iași, 2004;

Pestroiu, David, Pr. Dr., Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate, http://tineretulortodox.md/biblioteca-ortodoxa/