Biserica DIN Transilvania In Perioada Dualismului Austro Ungar 1867 1918

PREFAȚĂ

Lucrarea de față a izvorât din dorința și îndemnul sufletesc de a cerceta frumoasele probleme de Istorie Bisericească Română Ortodoxă al căror gust mi l-a însuflat și totodată sădit în adâncul sufletului în anii de studii Părintele Profesor Doctor Radu Dumitru de la catedra de Istorie Bisericească a Facultății de Teologie Ortodoxă din Pitești, pentru care nutresc deosebite și sincere sentimente.

Țin să-i mulțumesc călduros pentru sfaturile pe care mi le-a dat în scopul terminării cu bine a acestei lucrări. În întocmirea acestei teze am cercetat diferite lucrări ce cuprind probleme în legătură cu viața Bisericii din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918).

De la început mi-am dat seama că este o problemă vastă și complexă, dar plăcută dacă este făcută cu dragoste.

Lucrarea cuprinde nouă capitole. În capitolul I am tratat despre ortodoxie ca factor de stabilitate al românilor din Transilvania; despre uniație și despre situația politică a ardelenilor în perioada 1867 – 1918.

Capitolul al doilea este dedicat mitropolitului Andrei Șaguna și reînființării Mitropoliei Transilvaniei.

Capitolul al III-lea cuprinde viața și activitatea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române: Doctor Ilie Miron Cristea.

În al IV-lea capitol am scos în evidență câteva din măsurile luate de guvernul ungar pentru deznaționalizarea românilor, legea naționalităților, maghiarizarea satelor, orașelor, localităților, numelor de persoane etc.

Capitolul al V-lea urmărește viața Bisericii Ortodoxe și Greco – Catolice din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar.

Încercări de maghiarizare prin Biserica Unită, măsurile luate pentru a grăbi acest lucru precum lupta românilor din Ardeal împotiva deznaționalizării prin Biserica Greco – Catolică le găsim în capitolul al VI-lea .

Capitolul VII reliefează noi încercări de maghiarizare venite de la Budapesta de data aceasta prin intermediul învățământului.

Capitolul VIII accentuează realizarea unității politico – religioase a locuitorilor transilvăneni cu cei din Regat arătând și contribuția clerului ardelean la marele eveniment de la 1 decembrie 1918.

Lucrarea am încheiat-o cu câteva concluzii generale în legătură cu subiectul acestei teze, cuprinse în capitolul al IX-lea.

CAPITOLUL I

SCURTĂ PRIVIRE ÎN VIAȚA RELIGIOASĂ ȘI POLITICĂ A TRANSILVANIEI PÂNĂ ÎN 1918

TRANSILVĂNENII ȘI ORTODOXIA

“Poporul român s-a format în spațiul carpato-danubiano-pontic în cursul primului mileniu al erei noastre și s-a dezvoltat unitar ca unul și același popor. Conștiința originii daco-române comune, a continuității și unității sale etnice s-a păstrat și s-a întărit în cursul timpurilor, cu toate că a fost împărțit de vitregia scoarței de diferite provincii și sub diferite stăpâniri, formând politic trei state: Transilvania, Țara Românească și Moldova.”1

“Ființa umană a existat pe pământul transilvan din străfundurile istoriei până astăzi”. 2 Românii din Transilvania ca de altfel și frații lor de peste munți sunt descendenții direcți ai unui popor amintit cu admirație de istoricii antici începând cu Hecateu din Milet (sec VI î.Hr.) și Sofocle (sec V î.Hr.). Aceleași aprecieri le găsim și la Tucidide, la poeții latini Horațiu și Ovidiu, la geograful Ptolemeu etc. Demnă de menționat este și părerea celui mai mare istoric al antichității, Herodot, care vorbește despre ei referindu-se la expediția persanului Darius în Nordul Dunării la 514 î.Hr. Geții erau considerați: “cei mai viteji și mai drepți dintre traci”3

Strămoșii noștri au fost creatorii unei civilizații comparate cu acelea care au gravitat și s-au desfășurat în jurul Mării Mediterane. Burebista și ulterior Decebal construiesc state cu o puternică influență politică și militară în sud – estul Europei. Acest progres dovedit și de săpăturile arheologice, a intrat în conflict cu expansiunea imperiului roman. Un stat geto-dac puternic, bogățiile Daciei și situația strategică pe care o oferea (pavăză pentru provinciile sud-dunărene ale românilor)- toate acestea au făcut ca poporul latin să nu accepte la granițele sale o forță atât de puternică.

Cele două războaie care au urmat între anii 101-102 și 105-106 au dus la cucerirea unei părți a Daciei (inclusiv a capitalei din Munții Orăștiei în Transilvania) și transformarea în provincie romană (106-271). „A început acum sinteza de la Dunărea de jos”,5 contopirea între civilizațiile dacă și romană. Urmarea a fost ivirea unui nou popor: românii. Pe lângă faptul că suntem urmașii a două “strălucite” popoare mai avem încă un avantaj și anume acela de a fi singurul neam care ne-am și încreștinat odată cu formarea ca nație.

Romanizarea în Dacia va continua și după retragerea administrației romane în sudul Dunării (271-274). Faptul că populația daco-romană nu s-a retras din spațiul carpato-danubiano-pontic odată cu plecarea latinilor o dovedesc așezările, cetățile și cimitirele (peste 1500) descoperite în perioada secolelor IV-XI. Numai în Transilvania numărul acestora depășește 620. Istoricul ungur Huszti Andraș arăta referitor la statornicia românilor: „Urmașii geților trăiesc și astăzi și locuiesc acolo unde au locuit părinții lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinții lor.” Nici o națiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă romană (latină) ca limba vlahilor, ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Ardeal urmașii vechilor coloni romani, despre care însemnau pe scurt acestea. Numele acestui popor în limba lui proprie este „român” (Rumuny), adică de la Roma sau roman.6 Iată numai câteva argumente care înlătură „părerile” unor istorici precum Röser (românii au migrat în peninsula Balcanică) care s-au grăbit să susțină fără o bază solidă că strămoșii noștri „au plecat” odată cu retragerea administrației romane. Chiar și numeroasele populații migratoare (germanice, turcice, finougrice) care ne-au traversat teritoriul nu au putut întrerupe procesul etnogenezei românești. Dimpotrivă, migratorii au preluat din cultura și îndeletnicirile strămoșilor noștri.

Secolele VIII-IX aduc (pe baza evoluției societății românești) formarea primelor formațiuni statale: voievodatul lui Menumorut (Crișova); voievodatul din Banat al lui Glad; voievodatul lui Gelu (Podișul Transilvaniei); și voievodatul Albei (Alba-Iulia).

Tot acum își fac apariția și ungurii, popor migrator, venit din Asia și stabilit în Câmpia Panonică pe la anul 896. După o serie de incursiuni în Apusul Europei, ungurii se organizează într-un stat pe ambele maluri ale Dunării mijlocii și apoi primesc la început creștinismul de rit răsăritean și în cele din urmă se apropie de Biserica Apuseană (contribuind la aceasta interesele de ordin politic). Izvoarele istorice au relevat faptul că în momentul când au venit în Transilvania și Banat existau în arcul carpatin o serie întreagă de cnezate și voievodate. Mai mult, ungurii vorbesc de două legi: una veche și cealaltă nouă. Documentele demonstrează influența pe care a avut-o populația din Transilvania asupra religiei migratorilor unguri, influența care se păstrează și astăzi prin numele creștine (altar, sfânt, Crăciun, păgân), numele lunilor și o serie de practici și obiceiuri ale Bisericii Răsăritene.

Pentru a apăra teritoriile intrate în stăpânirea lor, regii maghiari au adus coloniști secui (Bihor, Mureș, Târnave) și sași (secolul XII-XIII).

Dacă la început românii se bucurau de aceleași drepturi ca și celelalte națiuni, cu timpul, în Transilvania se mărește influența nobilimii maghiare legiferată în 1224 prin regele Andrei al II-lea și în 1267 prin Bela al IV-lea. Crescând privilegiile nobililor scădeau libertățile țăranilor liberi. Astfel se ajunge la legarea de glie a celei mai mari părți a țărănimii devenită acum iobagi fără drept de strămutare (1324).

„Or, iobăgirea aceasta, cu atâtea îndatoriri, supusă tuturor asupritorilor, se compunea în majoritatea ei din români, populația covârșitoare ca număr din Transilvania”7

Pe lângă măsuri de ordin administrativ împotriva românilor s-au luat și măsuri de ordin sufletesc bazate pe religie. Este cunoscut că în regatul ungar oricine ajungea la demnități înalte și voia să le păstreze trebuia să îmbrățișeze catolicismul.

În secolele XIII-XIV, regii Ungariei au luat diferite măsuri represive împotriva Bisericii Ortodoxe:

1215: se interzice existența episcopilor ortodocși;

1232: papa Grigore IX trimite pe episcipul Iacob Prenestin să convertească sau să extermine pe schismatici, adică pe ortodocși;

23 februarie 1234: principele de coroană Bela ( viitorul rege Bela al IV-lea) promite Papei că va nimici pe falșii creștini din țara sa și îi va aduce sub ascultarea Bisericii romane;

1351: credința ortodoxă trebuia scoasă treptat în afara legii;

1366: orice posesiune funciară, mobiliară sau nu, putea fi autentificată numai dacă deținătorul aparținea sau îmbrățișa religia apuseană;

20 iulie 1366: nobilii din comitatele Cuvin și Caraș trebuiau să prindă pe toți preoții „schismatici” și să-i aducă în fața comitelui Benedict Heem;

5 decembrie 1428: regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) hotăra ca în districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg nimeni să nu poată să dețină vreo proprietate decât dacă este catolic;

secolul XV aduce o relativă pace religioasă în Transilvania, poate și datorită regelui Matei Corvinul care probabil nu uitase de obârșia sa românească.

Unitatea înte poporul român și legea străbună s-a păstrat în toată istoria grea a Transivaniei. În majoritatea răscoalelor și revoluțiilor ce s-au desfășurat la răsărit de Carpați au participat alături de popor și clerici. Legea strămoșească a românilor din Ardeal a fost legea tuturor românilor.

Întâlnim în Țara Românească și Moldova clerici din Transilvania precum și în Transilvania clerici din țările surori. Să nu uităm că din cele peste 150 de mânăstiri ardelene multe au fost ridicate de domnitorii munteni sau moldoveni: Prislop – (Mircea cel Bătrân); Sâmbăta de Sus (Constantin Brâncoveanu), catedrala din Alba-Iulia (Mihai Viteazul) etc. Aceeași artă și literatură bisericească găsim în toate cele trei țări.

Ortodoxia din Transilvania a rezistat și s-a dezvoltat în pofida tuturor încercărilor la care a fost supusă, bazându-se pe caracterul popular și pe legătura strânsă cu „surorile” extracarpatice. 8

A doua jumătate a secolului al XVI-lea și secolul al XVII-lea aduc încercări de maghiarizare a românilor din Transilvania prin intermediul confesiunii calvine. Apar trei noi confesiuni:

luteranismul propagat de Ioan Honterus (1498-1549) și recunoscut de dieta de la Turda în 1550;

calvinismul: răspândit de Gaspar Heltai având ca centru Clujul; Dieta de la Aiud (1564) îi dă girul statului. Este atras la această confesiune și voievodul Ioan Sigismund Zapolja;

unitarialismul: având ca susținători pe Francisc David și Gheorghio Blandrata. Și acesta a fost recunoscut ca „religio recepta” de dieta întrunită la Turda (1568).

Dintre aceste trei religii calvinismul devine mai puternic și începe lupta pentru câștigarea de noi adepți. În 1556 întâlnim pe primul seyerintendent calvin Gheorghe din Sângiorz. Misiunea lui era înlăturarea ortodoxiei. Credincioșii ortodocși deși majoritari și „tolerați” rezistă cu bine propagandei calvine. Lui Gheorghe din Sângiorz îi urmează Sava, apoi Pavel de Turdaș și în cele din urmă Mihail Tordaș. În tot acest timp s-au confiscat Biserici Ortodoxe, s-au tipărit cărți („Palia de la Orăștie” – 1582, „Catehismul calvinesc” – 164) cu conținut calvin și chiar s-au luat unele măsuri administrative împotriva clerului românesc ortodox.

Aceste acțiuni extreme încep după 1556, anul în care principele Transivaniei a desființat episcopiile catolice din Alba Iulia și Oradea. O ușoară revenire a catolicilor o aflăm în ultimele decenii ale secolului XVI sub principii catolici din familia Bathory.

Secolul XVII aduce o nouă și mai intensă calvinizare sub principii: Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I și II, Mihail Apaffi. Acum vor fi alungațcărilor la care a fost supusă, bazându-se pe caracterul popular și pe legătura strânsă cu „surorile” extracarpatice. 8

A doua jumătate a secolului al XVI-lea și secolul al XVII-lea aduc încercări de maghiarizare a românilor din Transilvania prin intermediul confesiunii calvine. Apar trei noi confesiuni:

luteranismul propagat de Ioan Honterus (1498-1549) și recunoscut de dieta de la Turda în 1550;

calvinismul: răspândit de Gaspar Heltai având ca centru Clujul; Dieta de la Aiud (1564) îi dă girul statului. Este atras la această confesiune și voievodul Ioan Sigismund Zapolja;

unitarialismul: având ca susținători pe Francisc David și Gheorghio Blandrata. Și acesta a fost recunoscut ca „religio recepta” de dieta întrunită la Turda (1568).

Dintre aceste trei religii calvinismul devine mai puternic și începe lupta pentru câștigarea de noi adepți. În 1556 întâlnim pe primul seyerintendent calvin Gheorghe din Sângiorz. Misiunea lui era înlăturarea ortodoxiei. Credincioșii ortodocși deși majoritari și „tolerați” rezistă cu bine propagandei calvine. Lui Gheorghe din Sângiorz îi urmează Sava, apoi Pavel de Turdaș și în cele din urmă Mihail Tordaș. În tot acest timp s-au confiscat Biserici Ortodoxe, s-au tipărit cărți („Palia de la Orăștie” – 1582, „Catehismul calvinesc” – 164) cu conținut calvin și chiar s-au luat unele măsuri administrative împotriva clerului românesc ortodox.

Aceste acțiuni extreme încep după 1556, anul în care principele Transivaniei a desființat episcopiile catolice din Alba Iulia și Oradea. O ușoară revenire a catolicilor o aflăm în ultimele decenii ale secolului XVI sub principii catolici din familia Bathory.

Secolul XVII aduce o nouă și mai intensă calvinizare sub principii: Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I și II, Mihail Apaffi. Acum vor fi alungați din scaunele mitropolitane Dosoftei (4 iulie 1627); Ghenadie; Ilie Iorest (1643), Sava Brancovici (1680).

Românii din Transilvania au întrezărit noi speranțe atât pe plan politic cât și religios odată cu unirea pentru prima dată a țărilor române sub Mihai Viteazul: 1599 – 1600. Au fost luate o serie de măsuri de scurtă durată pentru ridicarea stării materiale și morale a clerului. Toate acestea au dat un nou imbold pentru rezistența legii strămoșești în mulțimea de cumplite încercări.

„Așa a fost până în 1698: românii transilvăneni ajutați de cei din Țara Românească și Moldova au fost fiii aceleiași Biserici – Biserica Ortodoxă – sub oblăduirea Mitropoliei Ardealului, aflată în strânsă legătură cu Mitropoliile Țării Românești și Moldovei”.9

UNITAȚIA – CONSIDERAȚII GENERALE

Secolul al VII-lea aduce noi schimbări în Transilvania, care vor afecta destul de grav situația religioasă a românilor. Astfel, în urma victoriilor obținute de habsburgi între anii 1683 – 1699 împotriva turcilor, Principatul Transilvaniei acceptă sub presiune ( în 1688) protectoratul austriac. După 162 de ani transilvănenii ies de sub suzeranitatea Porții Otomane și intră în stăpânirea „nemților”. Și n-am putea spune că oaspeții cei noi treziră aceleași simpatii pe care într-o parte din populația Ardealului le treziseră cei vechi, nici că ei cruțară mai mult satele prin mijlocul cărora trecură.10

Prin Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691 se stabilea în cuprinsul celor 18 puncte modul în care va fi condusă Transilvania. Aceste principii vor rămâne în vigoare până în 1867. Nu se amintea nimic de români și religia lor. Constatăm că diploma avea în vedere numai pe cele trei națiuni politice și cele 4 religii recepte (catolică, calvină, luterană și unitariană), excluzând poporul român și religia lui ortodaxă socotite și acum doar «tolerate». Se legifera din nou întreitul jug la care era supus poporul român: național, social și religios.11

Imperiul habsburgic era alcătuit dintr-o multitudine de popoare și civilizații. Pentru a le ține sub dominație, dar și ca mijloc de unificare se folosea catolicismul. În Transilvania, religia apuseană era foarte slăbită. Împăratul educat în tinerețe pentru a deveni cleric12, „știa că orice credincios romano-catolic e un susținător al politicii sale”.13 Deoarece o recatolicizare a luteranilor, calvinilor și unitarienilor nu mai era posibilă, Curtea din Viena se îndreaptă către români care „fără calitate de națiune recunoscută și de religie receptă, fără drepturi politice și sociale, fără reprezentanți în dietă”14 constituiau pătura cea mai numeroasă din Ardeal. Dacă ar fi fost câștigați pentru catolicism ei ar fi putut consolida stăpânirea vieneză peste munți.

„De fapt o silnicie întreită a prezidat la crearea unitarismului din Transilvania și la menținerea lui, până când deplina încetare a acelei silnicii a avut ca efect și dispariția lui”.15

« silnicia » unei asupriri sociale și economice (preoții erau tratați ca niște iobagi. Existau taxe enorme mai ales în urma războiului Austriei cu turcii: 1683-1699)

« silnicia » administrativ- militară a statului austriac (trecerea prin orice mijloace a românilor la catolicism; oferirea unor avantaje materiale; ruperea legăturilor bisericești cu „frații din Principate”);

« silnicia » iezuiților și a vârfurilor clerului unit. (menținerea „unirii” printr-un raport de forțe exercitat de iezuiți, iar mai apoi de vârfurile clerului unit).16

Unitația a fost așadar efectul acestor « silnicii » și promisiuni. Românii nu au fost convinși în mod special de propaganda iezuită ca să îmbrățișeze catolicismul, ci încântați cu făgăduiala că vor obține drepturi ca națiunile confesiunilor recepte și anume ca Biserica de care ținea însuși împăratul.

Începuturile „unirii” nu se cunosc decât din mărturiile documentelor păstrate de iezuiți:

actele sinodului ținut sub mitropolitul Teofil – 1697;

cartea de mărturie a clerului român – 7 octombrie 1698;

actele sinodale – 5 septembrie 1700.17

Istoiricii iezuiți și după ei greco-catolicii români au arătat că primele încercări de „unire” au început în 1697 când păstorea mitropolitul Teofil. S-au găsit trei procese verbale ale unui sinod ținut în februarie 1697 la Alba Iulia în care s-ar fi hotărât „unirea” cu Biserica Romei prin acceptarea celor 4 puncte florentine (procesele nu au fost datate și semnate), un „decret” sau rezoluție de unire semnată de „episcopul” Teofil la 21 martie 1697 și o adresă către cardinalul Kallonich (10 iunie 1697) cu iscălitura ierarhului mai sus amintit și 11 protopopi și un preot. Cercetările efectuate în decursul veacurilor au arătat că toate actele de unire fuseseră falsificate de iezuiți și de fapt mitropolitul Teofil nu fusese amestecat în nici un fel de tratative de unire. Teofil se stinge din viață în 1697. În locul său este ales Anastasie Anghel (fiu de preot din Bobâlna sau Ciugud – Alba) care câștigă bunăvoința guvernatorului Transilvaniei prin sume de bani.

Anastasie merge în septembrie 1697 în Țara Românească și rămâne 4 luni pentru învățătură. Este hirotonit la 22 ianuarie 1698 de Teodosie al Ungrovlahiei. Știindu-se propaganda calvină și catolică din Transilvania i se cere lui Anastasie să iscălească un îndreptar în 22 de puncte alcătuit de patriarhul Ierusalimului, Dositei. După aceea este lăsat să meargă la păstoriții săi.

Însă în acest timp iezuiții începuseră lucrarea pentru atragerea românilor ardeleni la catolicism. În septembrie 1697 Paul Bárányi din Alba Iulia, merge la Viena pentru a face cunoscută Curții dorința „Statului Catolic” transilvan de a se uni cu Biserica Apuseană. Împăratul Leopold I dă o rezoluție abia la 14 aprilie 1698 cu toate insistențele catolicilor (se pare că acest lucru a fost săvârșit atât de târziu cu acordul cancelarului N. Bethlen și guvernatorului Bánffi, ambii calvini). În rezoluție se arăta că românii sunt liberi să se unească cu oricare din cel patru religii recepte. Preoții care urmau să se unească în special cu Biserica Romei se bucurau de privilegiile preoților catolici.

La 2 iunie 1698 cardinalul Leopold Kollonich adresează un manifest care arăta că „privilegiile” le vor avea numai aceia care vor îmbrățișa și cele 4 puncte adoptate la Sinodul de la Ferrara Florența; primatul papal, azima filioque, purgativul. Aceasta era situația la sosirea noului vlădică, Anastasie.

„Abia întors în Ardeal, mitropolitul nu stătu pe gânduri să scrie împăratului, prin iscusitul Ladislau Bárányi că el « e unit cu sfânta Biserică romano-catolică » și, deci – de aceasta era vorba, de fapt poate pretinde să i se întărească privilegiul din 1697; el i se dădu de la Viena la 14 aprilie din acel an 1698, adăugindu-se la 2 iunie și ordinul cuvenit către autorități.”18

„Actul de unire” poartă data de 7 octombrie 1698 și este semnat de 38 de protopopi. Cuprinde 6 pagini:

pe pagina întâi se află declarația de unire și în josul paginii un post scriptum de 13 rânduri prin care se cerea să nu se clintescă nimic din obiceiul și cultul Bisericii Răsăritului;

pagina a doua cuprinde declarația de unire în limba latină, falsificată de Bárányi prin adăugarea punctelor florentine;

paginile 3, 4 și 5 au semnăturile celor 38 de protopopi plus un codicil în pagina a 5-a;

pagina a 6-a este liberă.

„Actul de unire” s-a dovedit a fi un fals săvârșit de iezuiți deoarece:

– nu se știe de existența vreunui sinod la 7 octombrie 1698;

lipsește semnătura mitropolitului;

transcrierea în latinește a localităților de unde proveneau protopopii este plină de greșeli;

foaia cu semnături a fost adăugată.

Actul a fost descoperit de Nicolae Densușianu în 1879 în Biblioteca Universității din Budapesta.

Cu prilejul sesiunii dietei Transilvaniei din octombrie – noiembrie 1698 iezuitul Bárányi cere scutirea preoților români de impozite pe baza decretului imperial din 14 aprilie. Dieta formată în majoritate din calvini și reformați hotărăște trimiterea unui memoriu împăratului cerându-i să nu acorde libertăți românilor. Tot odată s-a hotărât să se facă o anchetă în satele românești pentru a se vedea numărul uniților. Rezultatele anchetei au fost dezvăluite în 1699 și au arătat numărul mic al „uniților” . Aceste lucruri au nemulțumit pe catolici.

La 16 februarie 1699 , împăratul Leopold a dat o diplomă (diploma întâia leopoldină) prin care felicita pe cei ce se uniseră și li se acordau privilegii economice. Guvernul transilvănean tăgăduiește și acum punerea în aplicare a hotărârilor împăratului. De aceea la 26 august 1699 Curtea imperială obligă conducătorii ardeleni să respecte și să pună în aplicare dispozițiile din 14 aprilie 1698. În toamna anului 1699 se face o nouă anchetă în rândurile uniților cu aceleași rezultzate.

Între timp Atanasie Anghel avea o atitudine șovăielnică cu privire la „unire”. Mai mult, mitropolitul continua legăturile cu Țările Române tipărind la Alba-Iulia în 1699 un „Chiriacodromion” și o „Bucoavnă”, cărți ortodoxe. La 14 septembrie 1700 Sinodul Mitropoliei hotăra 28 de « poncturi » cu privire la viața religios-morală a preoților și credincioșilor. În toate aceste evenimente nu se făcea referire la „uniație”.

Un nou fals al iezuiților apare în sinodul din 4 – 5 septembrie 1700 la carea ar fi participat 54 de protopopi români însoțiți de 32 preoți și 3 mireni.

Văzând că „unirea” nu progresează, Atanasie este chemat la Viena. Aici i se aduc 22 de acuzații (majoritatea false) în numele preoților săi.

La 19 martie 1701, Leopold I a emis 4 acte privitoare la noua Biserică Unită din Transilvania:

Atanasie este episcop subordonat arhiepiscopului catolic ungur din Esztergoni;

primea fostul mitropolit titlul de consilier imperial;

rudele sale au fost înnobilate.

În aceeași zi apare „a doua diplomă leopoldină” cu 15 puncte. Ea este considerată adevăratul act de întemeiere a Bisericii Unite (originalul acestei diplome a dispărut).

La 24 martie 1701, Atanasie e hirotonit în rit latin preot, iar în ziua următoare episcop. În 7 aprilie 1701 semnează o declarație înjositoare în 16 puncte, socotită de Nicolae Iorga „…o așa de adâncă înjosire a bisericii sale pentru a-și păstra, în forme oarecum onorabile pentru persoana sa, scaunul de care altfel se dovedia nevrednic pentru că acesta înfățișa, înainte de toate un popor, cu toate suferințele, drepturile și aspirațiile lui”.19

Atanasie Anghel se întoarce în țară și la 25 iunie 1701 este instalat în catedrala din Alba-Iulia, ca episcop unit. Din acest moment și-a încetat existența vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei, locul ei fiind luat de o episcopie unită.

Lipsit de sprijin din partea clerului și a credincioșilor, supravegheat de iezuiți, împotrivirea românilor de a îmbrățișa unitația (vezi Pater Ianoș; Gavril din Târgul Mare; locuitorii din Brașov Țara Făgărașului etc.) toate acestea fac pe « episopul unit » să încerce în 1711 o reîntoarcere la ortodoxie, dar nu reușește. Chinuit de remușcări asupra dezbinării pe care o făcuse, Anastasie moare în 1713. La înmormântare iezuiții rostesc două cuvântări, una în latinește și alta în ungurește din care ascultătorii nu înțeleg nimic.20

Conducătorii bisericii unite în perioada 1713 – 1867 au fost:

Iosif Bardia (1713-1716);

Gheorghe Regai (1716-1723; 1729-1732);

Ioan Patachi (1723-1727);

Adam Fitter (1727-1729);

Ioan (Inochenție) Micu (1728-1751) – a fost cel mai important dintre ierarhii Bisericii Unite din Transilvania. Inochenție a deschis calea luptei românilor ardeleni pentru drepturi politice și naționale.

Petru Pavel Aron (1751-1764);

Atanasie Rednic (1764-1772);

Grigore Maior (1772-1782);

Ioan Bob (1782-1830) – s-a străduit pentru libertatea transilvănenilor înaintând curții din Viena o serie de memorii. Cel mai însemnat dintre acestea este „Supplex Libellus Valachorum” – 1791

Ioan Semeni (1833-1850). Acesta împreună cu episcopul ortodox Vasile Moga a înaintat în 1842 un memoriu Curții Imperiale cu privire la drepturile religioase și politice ale românilor din Ardeal. În 3/15 mai 1848 a prezidat alături de Mitropolitul Ortodox, Andrei Șaguna, adunarea de pe Câmpia Libertății – Blaj.

Alexandru Șterca Suluț (1851-1867);

Ioan Vancea (1868-1892).21

Demnă de menționat este și lupta pe care au dus-o preoții și credincioșii ortodocși împotriva uniației. Inițiatorii acestor mișcări au fost: Ioan Țirca, călugărul Visarion Sarai, protopopul Nicolae din Balomir, preotul Ioan Molnar Pinoriul, călugărul Sofronie de la Cioara, preoții: Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Aciliu, Tănase Todoran din Bichigiu, călugărul Nicodin August Trebonin Laurian, Al. Papiu Ilarion, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Nicu, etc.22

TRANSILVANIA ÎNTRE 1867-1918 – SITUAȚIA

POLITICĂ

Din 1688 Transilvania și regimurile din nord-vestul României au trecut de sub dominația otomanilor, sub dominația habsburgilor. Aceeași soartă o are și Ungaria. Prin tratatul de pace de la Pasarovitz din 1718, imperiul habsburgic înglobează și Banatul. Pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Curtea de la Viena se confruntă cu încercări de înlăturare a stăpânirii lor atât din partea ungurilor cât și a românilor.

Anul 1848 aduce izbucnirea mișcărilor revoluționare în Europa. Ungurii se ridică sub conducerea lui Kossuth Lajoș și în 14 aprilie 1848, Ungaria își proclamă independența. Însă conducătorii maghiari hotărăsc anexarea Transilvaniei. Marea Adunare de la Blaj (3/15 mai 1848 la care au participat peste 40 000 de români), discuțiile dintre Andrei Șaguna (1808-1873) și împărații Austriei, Ferdinand V și Francisc Iosif I (1818-1916) nu au dus la nici un rezultat. Așadar la 29 mai 1848, la Cluj, Dieta hotărăște anexarea Transilvaniei statului ungar.23

Neînțelegerile dintre români și maghiari duc la convocarea pe Câmpia Libertății din Blaj a unei mari adunări la care au luat parte peste 60 000 de români (septembrie 1848). S-a cerut încetarea persecuțiilor împotriva românilor și ruperea de Ungaria. Au început să se formeze oști românești conduse de: Avram Iancu, Axente Sever, Constantin Românul, Simion Balind etc. În 1849 Avram Iancu apără munții Apuseni împotriva oștilor generalului maghiar Iosif Bani.

Divergențele dintre români și unguri au fost speculate de austrieci. Astfel în iulie-august 1849 trupele habsburgo-țariste înfrâng revoluția maghiară. Din nou Transilvania și Ungaria ajung sub dominația Curții Imperiale din Viena.

Perioada anilor 1849-1860 se caracterizează prin instaurarea absolutismului în întreg imperiul. În cei peste 10 ani ai «absolutismului», revendicările formulate pe Câmpia Libertății de la Blaj nu au fost satisfăcute, deși românii au rămas «credincioși» monarhiei, în speranța că li se vor acorda drepturile promise. 24

La 8/20 octombrie 1860, Iosif I a dat o diplomă prin care Transilvania devenea stat autonom în cadrul Imperiului habsburgic. Acest lucru nu a convenit maghiarilor care au luptat pentru revenirea Transilvaniei la Ungaria.

La 9 ianuarie 1866 împăratul a desființat Dieta, acest lucru însemnând sfârșitul principatului autonom Transilvania. În 8 iunie 1867 Francisc Iosif I a fost încoronat ca „rege apostolic” al Ungariei la Budapesta. Toate hotărârile se reduceau la Austria și Ungaria. Legea pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria a fost votată la 6 decembrie 1868. Începea astfel dualismul austro-ungar cu dăinuire până în 1918.25 Împotriva acestei stări de lucruri, românii au protestat prin toate mijloacele, dar demersurile lor au rămas fără ecou.

În 1868 este prezentată Parlamentului maghiar „legea naționalităților” care prevedea o singură națiune – cea maghiară, un proiect asemănător al românilor și sârbilor nici nu a fost discutat.26

Această lege a determinat pe fruntașii români să adopte „Pronunciamentul de la Blaj” din 3/15 mai 1868. În acesta se cerea drepturi pentru transilvăneni. Împotriva semnatarilor s-a deschis o anchetă încheiată la 16 decembrie 1868.27

Transilvănenii creează două partide: „Partidul Național al românilor din Banat și Ungaria” (1869, condus de Alexandru Mocioni care adoptă activismul – participarea la viața politică a Ungariei) și „Partidul Național Român din Transilvania” (1869, condus de Ilie Măcelariul, adeptul „pasivismului” – neparticiparea în cadrul vieții politice). Din păcate această orientare în două direcții diferite nu a fost benefică românilor. În alegerile din 1872, 1875 și 1878 numărul deputaților români s-a redus destul de mult.

O nouă lovitură dată transilvănenilor a fost legea din 1879 prin care se hotăra obligativitatea predării limbii maghiare în toate școlile din Ardeal.

Împotriva acestei ofensive maghiare, românii hotărăsc unificarea acțiunilor într-un singur partid „Partidul Național Român din Ardeal, Banat și Ungaria”, condus de Partenie Cosma (1837-1924). S-au luat o serie de măsuri printre care autonomia națională și bisericească, aspru criticate în cercurile guvernamentale.

În 1884 ia ființă la sugestia guvernului în Ardeal E.M.K.E. – societatea transilvană de cultură maghiară – cu scopul de a maghiariza pe români. Tot în acest an apare și ziarul „Tribuna” la Sibiu, un nou organ de luptă pentru apărarea drepturilor românilor. Un alt eveniment de seamă pentru transilvăneni a fost crearea „Ligii culturale” ( București 1890 ) care milita pentru unitatea culturală și națională a locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic.

Anul 1891 aduce introducerea limbii maghiare și în grădinițele de copii ( 3 – 6 ani). Această situație face să se convoace o conferință a Partidului Național Român (1892) unde se ia hotărârea să se redacteze un „Memorandum” către Curtea Imperială din Viena. „Memorandumul” este tradus în mai multe limbi spre a fi cunoscut. La 28 mai 1892 o delegație românească merge la Viena, dar nu sunt primiți de împărat la sugestia primului ministru al Ungariei: Szorpary Gyula.

Întorși în țară, împotriva senatorilor „Memorandumului” se pornește urmărirea penală. Au fost condamnați la închisoare 14 români, cu toate protestele care au avut loc. Totuși la 15 septembrie 1895 sub presiunea mondială publică, împăratul îi grațiază.28

În 1897 Parlamentul ungar votează legea numirilor de localități: toate localitățile națiunilor conlocuitoare erau trecute în actele oficiale numai în limba maghiară.

Românii au reușit să aibă reprezentanți de seamă în Parlamentul maghiar între 1903-1910.

Izbucnirea primului război mondial 1914 a dat noi speranțe românilor în ceea ce privește unificarea statală. La 14/27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. „În numai câteva zile, trupele române au pătruns adânc în Transilvania. Pretutindeni, trupele eliberatoare au fost însoțite de entuziasmul maselor populare transilvănene.29 Datorită situației de pe frontul dobrogean, ofensiva în Transilvania a fost oprită. Trupele române se retrag treptat spre Moldova. În teritoriile ardelene, ungurii au declanșat persecuții fără seamăn asupra românilor. Victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz precum și din alte părți au fost făcute și cu sprijinul „ardelenilor” înrolați masiv în armata română, fugiți din calea „urgiei” maghiare.

În toamna anului 1918, atât Germania cât și Austro-Ungaria nu au mai putut continua războiul. În lunile octombrie și noiembrie , cehoslovacii, ungurii, polonii, austriecii, sârbii, croații, slovenii și românii își procalmă independența.

Visul transilvănenilor de a se uni cu patria mamă se înfăptuiește în ziua de 1 decembrie, Duminica, 1918, la Alba-Iulia.

CAPITOLUL II

ANDREI ȘAGUNA ȘI MITROPOLIA

TRANSILVANIEI

Mitropolia privită din punct de vedere bisericesc apare în secolul al IV-lea și cuprinde teritoriul pe care își desfășoară activitatea un mitropolit.30 Mitropolitul este căpetenia bisericească care are reședința în capitala provinciei. Cu timpul comunitățile creștine s-au organizat astfel, Andrei Șaguna arătând că pentru înființarea unei mitropolii sunt necesare trei motive: național, politic și cel al «prea marii extensiuni».31

Mărturii despre organizarea Bisericii din Ardeal avem încă din veacul al X-lea când găsim urme despre existența episcopilor de la Dăbâca, Alba Iulia, Biharea și Moriseua. În veacurile al XII-lea și al XIII-lea după cucerirea Transilvaniei de unguri, în rândul populației autohtone s-a început o propagandă intensă de convertire la catolicism, acțiune sprijinită de papalitate, care consideara ortodoxia „o biserică schismatică” iar preoții și episcopii ei „eretici” și creștini necredincioși.32

Cu toate persecuțiile suferite din partea romano-catolicilor, ortodocșii au dăinuit în Ardeal, păstrându-și neschimbată „legea”. Mai mult, chiar din secolul al XIV-lea aveau dovezi despre existența Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania.

Din 1541, Alba Iulia devine reședință politică a Ardealului, Mitropoliții ardeleni mutându-și sediul tot aici.

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea s-au perindat un șir neîntrerupt de mitropoliți ortodocși cu toate restricțiile venite din partea conducerii politice. În această perioadă românii au îndurat acțiunile calvinilor care aveau ca scop convertirea ortodocșilor la calvinism. Această propagandă calvină a fost de lungă durată, dar cu puține rezultate, deoarece românii au rămas în credința străbună.

Activitatea Mitropoliei Transilvaniei va înceta în urma unirii cu Biserica Romei înfăptuită de Atanasie Anghel. Cei care nu au acceptat uniația vor fi încorporați prin decretul imperial nr. 170 din 30 septembrie 1783 în Mitropolia Ortodoxă sârbă din Karlowitz.33 Din acest an, românii vor lupta pe un alt plan și anume pentru redobândirea drepturilor Bisericii lor și pentru reînființarea Mitropoliei Ortodoxe. Ierarhii din Karlowitz au trimis pentru cârmuirea ardelenilor episcopi sârbi. Din acest motiv clerul român s-a străduit să obțină dreptul de a alege episcopi din neamul lor.

Din 1810 se va relua șirul episcopilor români în Transilvania ajungând la conducere Vasile Moga. Izbânda aceasta a însuflețit și pe ortodocșii de la Arad care în 1814 trimit Curții Imperiale din Viena un memoriu. Eforturile lor vor fi încununate de succes căci în 1829 va ajunge episcop românul Nestor Ioanovici.

După ce au obținut dreptul de a-și elege episcopi din neamul lor, transilvănenii ortodocși vor lupta pentru restabilirea Mitropoliei și ieșirea din sfera de influență, a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Acest lucru s-a realizat sub mitropolitul Andrei Șaguna „ctitorul, organizatorul și conducătorul mitropoliei ardelene, care a dominat timp de un sfert de veac întreaga activitate bisericească ortodoxă a Transilvaniei.”34

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 la Mișcolt (Ungaria), într-o familie de negustori aromâni . În 1814 din cauza situației financiare precare tatăl său trece la catolicism. Studiile primare le face la Mișcolt, iar liceul îl termină în 1826 la gimnaziul superior al călugărilor ziariști din Pesta. La 29 decembrie 1826 trece la Ortodoxie pritnr-o declarație scrisă în limba latină, din convingere și pentru că aceasta a fost religia strămoșilor săi. Între1826-1829 urmează filosofia și dreptul la Buda, iar în 1829 pleacă la Vârșeț pentru a studia teologia. La 1 noiembrie 1833 intră în monahism cu numele Andrei la mânăstirea sârbească Hopovo. Este numit profesor de teologie (1834), secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835) și arhimandrit la mânăstirile Hopovo și Cavil.35

În 15/27 iunie 1846 este numit vicar al episcopilor transilvăneni deși populația s-a opus considerându-l străin de neamul românesc. Ca vicar, va iniția o serie de activități culturale și misionare care îl vor impune în lista posibililor episcopi ai Transilvaniei.36

Moartea episcopului ortodox Vasile Moga a dus inițial la noi alegeri care au avut loc la Turda. Sinodul electoral a ales pe Șaguna între cei trei candidați din care împăratul de la Viena urma să confirme pe unul ca episcop. Deși avea cel mai mic număr de voturi, Șaguna este desemnat ca episcop. La alegerea lui au contribuit realizările ca vicar, dar și cuvântul mitropolitului de Vârșet.

Hirotonit la 18 februarie 1848 ca episcop, Șaguna se va confrunta cu greutățile din Transilvania. Conduce împreună cu episcopul unit , Lemeny, „Marea Adunare Populară de la Blaj” (3/15 mai 1848). „Adunarea”, după ce a formulat două memorii, le trimite la Dieta Transilvaniei și la Viena. Andrei Șaguna este ales pentru Curtea Imperială. Episcopul merge la Viena unde stă aproape un an. Revendicările sale pentru români rămân fără rezultat, iar la întoarcerea în țară Șaguna găsește revoluția înfrântă. De la revenirea la Sibiu, începe lupta pentru marele său vis: mitropolia Transilvaniei (desființată în 1701 prin a doua diplomă leopoldină); „Dintre toate chestiunile bisericești, cea mai importantă, care a preocupat pe Șaguna în fiecare clipă a fost: reînființarea mitropoliei române. După unele informații planul acestei acțiuni epocale îl avea Șaguna chiar din momentul când a intrat mai întâi în hotarele Ardealului. Atunci ar fi dat «espresie intimei năzuințe și dorințe, de care ardea sufletul său, rostind către deputațiunea care îl întâmpină, următoarele cuvinte memorabile și nepieritoare: „Pășesc pe pământul cel clasic al străvechei mitropolii române ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătorește, că voiu lucra neobosit pentru înființarea ei”. Așa să-mi ajute Dumnezeu ».37

În acest scop a redactat trei memorii, dar au rămas fără răspuns din partea autorităților, Șaguna nu renunță și în 1850 întrunește un sinod la Sibiu unde s-a cerut restaurarea Mitropoliei. Dar nici acesta nu este de ajuns. Este nevoie de noi memorii și discuții. Între timp Șaguna a convocat alte două sinoade: 1860 și 1864. Obstacolele întâmpinate de episcop veneau din toate părțile:

patriarhul Iosif Raiacici care nu dorea pierderea religioasă a Transilvaniei;

episcopul Bucovinei Eugenie Hacman, filo – german spera ridicarea sfântă a Bucovinei la rangul de mitropolie cu două episcopii sufragane, dar fără a intra sub jurisdicția Mitropoliei Transilvaniei lucru pe care l-a și realizat;

ministrul ungur Thun care ducea o politică antipatică față de ortodoxie;

Biserica Blajului care nu vedea cu ochii buni ridicarea „surorii” Ortodoxe. În fața atâtor împotriviri, după 15 ani de lupte și zeci de memorii la 24 decembrie 1864 împăratul Francisc Iosif I a aprobat reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei cu sediul la Sibiu și numirea lui Andrei Șaguna ca mitropolit. Noua Mitropolie funcționa cu două eparhii sufragane: Aradul și Caransebeșul.28

După înființarea sattului dualist austro-ungar (1867), Șaguna stăruie ca Mitropolia să fie recunoscută și de autoritatea politică, lucru ce se va întâmpla prin articolul 9 al Legii din 4/16 mai 1868.

O dată recunoscută Mitropolia era necesară o lege după care să se conducă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. În acest sens, mitropolitul Șaguna propune Congresului național – bisericesc convocat la Sibiu în 1868 un proiect cunoscut sub numirea de „Statutul Organic” care prevedea următoarele:

organele de exercitare a puterii bisericești se împart în două:

organe colegiale :

Consilul Național Bisericesc;

Sinodul Mitropolitan;

Sinodul Eparhial;

Sinodul Protoprezbiterial;

Sinodul Parohial;

Consistoriul mitropolitan;

Consistoriul eparhial;

Scaunele protopopești;

organe individuale:

mitropolitul;

episcopul;

parohul.

cele trei sectoare ale administrației bisericești sunt:

parohia;

protopopiatul;

eparhia.

parohia era condusă de preoți, adunare parohială și epitropie;

protopopiatul (format din mai multe eparhii) – în fruntea căreia stăteau: protopopul, comitetul și adunarea protopopească.

eparhia se conducea de: episcop (arhiepiscop), adunarea eparhială (compusă din 20 de clerici și 40 de mireni) și consiliul eparhial (cu trei secții: bisericească, școlară și economică).

Congresul Național Bisericesc conducea treburile mitropoliei, era convocat odată la 3 ani și era format din 90 de membrii (zece clerici și 20 de mireni din fiecare eparhie).

episcopii erau aleși de adunarea eparhială a episcopiei vacante;

mitropoliții sunt numiți de Congresul Național Bisericesc;

Sinodul Episcopesc dezbate problemele dogmatice. Ideea de bază a „Statutului” era „sinodalitatea” sau colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3). Din „Statut” s-au dezvoltat apoi alte legi ale Bisericii Ortodoxe Române.39 În 1925 „Statutul” întregii Ortodoxii Românești a fost pus pe acela șagunian.

Marele mitropolit și-a orientat activitatea nu numai către organizarea bisericească ci și către cea culturală gospodărească și patriotică dovedindu-se un adevărat român. A trecut la cele veșnice în ziua de 16/28 iunie 1873 fiind înmormântat lângă biserica mare de lângă Rășinari. Întreaga sa avere (600 000 de florini) a lăsat-o prin testament numai pentru opere de caritate.

CAPITOLUL III

MIRON CRISTEA

Un rol deosebit în viața bisericească l-a jucat în perioada de care ne ocupăm și episcopul Caransebeșului, Miron Cristea. Acesta s-a născut la 18 iulie 1868 într-o familie de țărani din Toplița, primind la botez numele de Ilie. Termină primele două clase la școala confesională din orașul natal, iar în 1877 merge la Bistrița, la școala săsească unde va învăța până în clasa a IV-a. Între 1883 și 1887 a urmat cursurile gimnaziului superior greco- catolic din Năsăud, absolvit cu un calificativ maxim.

După examenul de bacalaureat se înscrie la Seminarul teologic mitropolitan din Sibiu – 1887. În 1890 a obținut licența în teologie. Obține în același an un post de învățător la școala primară din Orăștie. Deși a stat un singur an (activitate pentru revigorarea vieții locuitorilor de aici).
Totodată a colaborat și la ziarul bisericesc „Teologul român”.

Din toamna anului 1891 și până în 1894 merge la Budapesta unde studiază literele și filosofia. Se remarcă aici prin înclinația către studiu și prin diverse activități pentru îmbunătățirea situației românilor de pretutindeni. A obținut doctoratul în litere cu o teză despre poezia lui Mihai Eminescu. Întors la Sibiu, mitropolitul Miron Românul (care îl și trimisese la studii) îi încredințează la 1 iulie 1895 funcția de secretar arhidiecezan al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului. Va rămâne în acest post până în 1902 când a fost promovat asesor consistorial. În același an (1902) va intra în tagma călugărească, luându-și numele de Miron, în semn de recunoștință față de binefăcătorul său, mitropolitul Miron Românul.40

Ampla implicare în viața religioasă și națională i-au adus alegerea în scaunul de episcop al Caransebeșului la 21 noiembrie 1909. Ceremonia hirotoniei s-a desfășurat în a III-a zi de Paști, marți 3 mai 1910 în catedrala mitropolitană din Sibiu, transformându-se într-o adevărată sărbătoare națională și creștinească.41 La 25 aprilie 1910, Miron a fost instalat ca episcop al Caransebeșului. În 1918 s-a numărat printre luptătorii pentru unitatea națională, făcând apoi parte din delegația care a prezentat actul unirii la București.

Neobosita activitate a episcopului de Caransenbeș nu a fost trecută cu vederea și astfel în 18/31 decembrie 1919, Marele colegiu electoral bisericesc, întrunit în sala Ateneului Român din București l-a ales pe Miron Cristea ca mitropolit al Ungro-Vlahiei și ca primat al României. Din totalul celor 447 de voturi câte au fost exprimate, 435 s-au pronunțat pentru ! Rezultatul votului a fost primit de cei prezenți cu lungi aplauze și ovații, pentru că dr. Miron Cristea reprezenta atunci, pentru toți locuitorii și credincioșii din țară un adevărat simbol al unității neamului românesc.

Alegerea lui ca mitropolit primat a reprezentat de fapt, consfințirea unirii politice a Transilvaniei cu România și o dovadă grăitoare a faptului că Munții Carpați i-au apropiat, nu i-au despărțit pe românii de dincolo și de dincoace de ei.42

Din mitropolit-primat, Miron Cristea devine patriarh în 1925 odată cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de „patriarhie”.

Dintre realizările sale, ca întâistătător al Bisericii Române amintim:

reapariția revistei „Biserica Ortodoxă Română” – 1921;

sprijinirea tipăririi de lucrări teologice;

înființarea seminarului pentru „orfanii de război” de la Câmpulung – Muscel – 1922;

ridicarea actualului palat patriarhal;

întărirea relațiilor Bisericii Ortodaxe Române cu Bisericile creștine;

președinte al Guvernului: 10 februarie 1938 – 6 martie 1939;

ridicarea unui schit de lemn în localitatea natală, Toplița.

Patriarhul Miron s-a stins din viață în noaptea de 6 spre 7 martie 1939. Rămășițele sale pământești se află în catedrala patriarhală din București.43

CAPITOLUL IV

ÎNCERCĂRI DE MAGHIARIZARE A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

De-a lungul celor 51 de ani de existență a imperialismului austro-ungar, românii din Transilvania, la fel ca și celelalte națiuni din Componența Ungariei – au fost supuși unor presiuni oficializând prin urmare o politică mai veche de asimilare prin maghiarizare. Procesul maghiarizării se făcea prin mai multe căi: legi de stat, școli, societăți culturale, colonizări, Biserică, ajungând o doctrină a statului.

1. LEGEA NAȚIONALITĂȚILOR

Imediat după costituirea statului dualist austro-ungar, parlamentul maghiar a votat „legea pentru egala îndreptățire a naționalităților” sau „Articolul de lege” (legea XLIV). Din această „lege” rezultă clar că se urmărea formarea unei singure națiuni, națiunea ungară, indiferent cărei naționalități i-ar aparține aceștia, pe teritoriul Ungariei. Limba de stat a Ungariei este limba maghiară. Dezbaterile din Parlament se vor desfășura exclusiv în aceeași limbă. Legile și procesele verbale erau reductate tot în maghiară, dar traduse și în limbile celorlalte naționalități. Articolul 13 preciza același lucru și în privința judecătorilor.

În ceea ce privește învățământul se prevedea maghiara, dar și o catedră de limba și literatura naționalității care locuia în regiunea respectivă (articolele 18 și 19).

Biserica și autoritățile Bisericești foloseau limba ungară în actele oficiale sau trebuiau să le redacteze paralel în limba proprie și cea oficială (articolul 16).44

„Legea” afirmă că se puteau folosi și limbile naționale însă numai în limitele îngăduite de „unitatea statului și întrucât e necesar pentru posibilitatea practică a guvernării și a administrației și pentru exercitarea practică a justiției”.45

Din „lege” vedem că se urmărea desființarea celorlalte naționalități și în nici un caz dreptul de a putea folosi limba proprie în raporturile cu autoritățile ungare. Proiectul „Legea Naționalităților” a fost pus în discuție la data de 24 noiembrie 1868 de Deak Ferencz. Dezbaterile s-au prelungit până la 1 decembrie 1868.

Deputații români din Transilvania au prezentat parlamentului maghiar un proiect propriu care prevedea folosirea limbii în toate sectoarele de activitate acolo unde națiunea respectivă era majoritară.

Asupra ambelor proiecte de legi (cel maghiar și cel al națiunilor oprimate) au luat cuvântul foarte mulți deputați. Dintre români s-au evidențiat: Alexandru Mocioni (reprezentantul românilor deputați în Dietă), Sigismund Borlea, Iosif Hodoș, Petru Mihali, Florian Varga, Simion Pop, Ilie Măcelariu, sârbul Sventozar Miletici și alții.

Cu toate aceste intervenții, proiectul guvernului a fost votat în ședința din 1 decembrie 1868, dovedind intențiile de maghiarizare.

Parlamentul din Budapesta a reglementat și situația „întrunirilor”. Nu puteau exista organizații politice în afara celor maghiare. Cetățenii care nu erau unguri se puteau asocia numai în vederea promovării culturii lor naționale.

„Întrunirile” au fost făcute cunoscute prin două ordonanțe ministeriale: 17 ianuarie 1868 și 22 martie 1893, ale Ministerului de Interne. În cea de a doua se stipula că orice întrunire trebuie comunicată prin adresă semnată de cel puțin 5 persoane, fie subprefectului în orașe, fie primarului în comune cu cel puțin 48 de ore înainte de termenul fixat întrunirii. Cu toate acestea un ordin secret, trimis prefecților, din 1893 sublinia supravegherea cu atenție a întrunirilor cetățenilor de limbă nemaghiară. Același ordin interzicea întrunirile luptătorilor naționaliști.46

2.MAGHIARIZAREA STATELOR, ORAȘELOR, LOCALITĂȚILOR, NUMELOR DE PERSOANE. SOCIETĂȚI CULTURALE DE MAGHIARIZARE

Din istoria militară a Transilvaniei vedem că locuitorii de aici au fost colonizați după cucerirea treptată a acestor teritorii de către regii Ungariei. La început au fost aduși secui (estul Transivaniei), apoi sași, șvabi, sârbi, slovaci etc. După 1867 se înregistrează noi colonizări, dar acum numai cu unguri, în județele din Apus (Arad, Timiș etc.). Colonizările erau făcute după un plan bine stabilit și urmăreau ca de altfel, orice măsură din perioada dualismului, deznaționalizarea satelor și orașelor.

Aceste colonizări au dus la nemulțumiri din partea românilor localnici ducând uneori și la ciocniri cu noii veniți. De fiecare dată interveneau jandarmii pentru liniștirea spiritelor. Conflictele erau soluționate în defavoarea românilor.

În 1904, guvernul ungar a dat „Legea colonizărilor”. Prin această lege se punea la dispoziția Ministerului agriculturii o sumă uriașă: 9 160 000 coroane aur. Statul dădea gratuit sau la prețuri foarte mici „noilor veniți”: case, pământuri, școli, biserici, căi ferate, păduri, etc.

Românii erau maghiarizați și în recensămintele oficiale de stat. Anul 1880 aduce „Legea recensământului”. Funcționarii de stat (cei care se ocupau cu efectuarea recensământului) erau îndemnați „confidențial” de a trece cât mai mulți unguri din rândul românilor.

O altă încercare de maghiarizare a reprezentat-o și înlăturarea numelor localităților nemaghiare și înlocuirea lor cu cele ungare. În 1897 s-a prezentat Parlamentului un proiect pentru maghiarizarea tuturor numirilor de localități din Ungaria și Transilvania. Deși românii au protestat împotriva legii, totuși la 17 decembrie 1897 a fost adoptată. În acest fel până în 1918 toate localitățile românești au fost trecute oficial în formă maghiarizată.47

Guvernul de la Budapesta începe o mișcare de deznaționalizare pentru popoarele ocupate (români, slovaci, sârbi, ruteni) prin schimbarea numelor de familie. S-a constituit și o Asociație pentru schimbarea numelor. Un memoriu special a fost înaintat Ministerelor de Interne, de Finanțe, Cultelor, al Comerțului, Căilor Ferate, Poștelor, Poliției, Profesorilor, arhiepiscopului – primatul Ungariei, episcopilor romano-catolici și protestanți, dar și uniți. Începuse prin toate mijloacele o acțiune în masă pentru maghiarizare, numărul acestora crescând destul de mult. Maghiarizarea numelor a trezit antipatie și în rândul ungurilor veritabili care îi numeau pe „cei noi” – „maghiari de o coroană”, pentru că atât se plătea la schimbarea numelui. Preoții români sfătuiau pe credincioși în mod tacit să dea copiilor la naștere nume latinești greu de transpus în grafia în ungară.

Pe lângă aceste măsuri, guvernul maghiar înființează societăți culturale pentru maghiarizare. Prima a luat ființă chiar în Ungaria. Dascălii care se evidențiau în predarea limbii statului erau premiați cu sume importante în bani.

În 1894 s-au pus bazele a două astfel de societăți:

„Reuniunea națională ungară”;

„Reuniunea culturală nord – vestică” (deservea comitatele slovace – rutene).

La Cluj apare o astfel de „societate” cu numele: „Reuniunea sau Societatea transilvană pentru cultura maghiară” – FEMKE – abia în 1885, pe de altă parte multe alte „societăți” culturale ale naționalităților au fost închise sau interzise de unguri.48

3.NOI ÎNCERCĂRI DE MAGHIARIZARE: PLANUL “1907” ȘI PLANUL „BETHLEN”

PLANUL „1907”

După anul 1896 s-a inaugurat o politică deosebit de dură în ceea ce privește maghiarizarea forțată a naționalităților asuprite, în special a românilor și slovacilor. Promotorii ofensivei de deznaționalizare au fost conții Tisza István (1861-1918) – prim ministru, Appony Albert (1846-1933) și ministrul de interne Andrássy Gyula. Din îndemnul și la indicațiile acestora a apărut în 1907 la Budapesta o carte scrisă de Huzsar Antal. Lucrarea cuprindea măsurile pentru desființarea românilor ca națiune. A fost tipărită în numai 25 de exemplare numai pentru folosința guvernului. În țara noastră se află două cărți cu acest conținut: una se află în Biblioteca Universității din Cluj – Napoca, alta o găsim la Biblioteca Academiei Române din București. În plus, despre existența acestei cărți avem mărturii la episcopul Roman Ciorogoriu al Oradei („Zile trăite”, 1926) și la profesorul Doctor Onisifor Ghiubu (1883-1972) – „Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania”, (Cluj, 1940).49

În „Introducere” autorul arată că românii se manifestă deschis împotriva politicii naționale a statului ungar. Totuși autorul recunoaște superioritatea numerică a populației românești față de cea maghiară.

Secțiunea I înșiră factorii care susțin politica românească naționalistă, instituțiile financiare, fundațiile, ASTRA, presa românească, deputații naționaliști, preoții și învățătorii români.

Secțiunea a II-a se ocupă de distrugerea unității demografice a românilor ardeleni.

Secțiunea a III-a arată faptul că dezbinarea din 1700 a ajutat statul ungar întrucât a împărțit pe români în două tabere învrăjbite.

Secțiunea a IV-a tratează despre Biserica Ortodoxă din Transilvania care este cel mai de seamă factor al năzuințelor românești. Autorul cere desființarea autonomiei Bisericii Ortodoxe pentru „a dispera acestă cangrenă politică care roade trupul națiunii și al țării.”50 Se cere înființarea unei Facultăți de Teologie la Budapesta sau la Cluj și a unui seminar pentru pregătirea viitorilor preoți, toate controlate de guvern. De asemenea în școlile românești se vor preda discipline maghiare.

Secțiunea a VI-a expune modul de organizare a școlilor propunând ca limbă unică de predare ungara.

Secțiunea a VII-a se referă la asociația culturală ASTRA înființată de mitroplitul Andrei Șaguna în 1861. Se cere ca în viitor să nu se mai dea dreptul de a lua ființă societăți pe baze naționale.

În ceea ce privește presa, Huszar o consideră ca un puternic factor național. Autorul dă o serie de soluții pentru diminuarea rolului cuvântului scris.

Alte recomandări priveau institutele de credit românești și desființarea Partidului Național Român.

Lucrarea se încheie cu o recomandare diabolică în care Antal Huszar arată că având în vedere caracterul confidențial al cărții și observațiile și propunerile făcute, acasta a fost compusă exclusiv pe seama guvernului. La sugestia lui Huszar, în 1908, Parlamentul ungar a tipărit un extras cu un tiraj foarte mare cuprinzând numai părți din lucare fără „recomandări”. În anul următor a apărut o nouă ediție cu 90 de pagini mai puține. Astfel, Eropa a aflat de câtă libertate se bucarau românii din regatul ungar. Evenimentele de la 1 decembrie 1918 au făcut să nu mai fie puse în aplicare măsurile din cartea lui Antal Huszar.51

PLANUL „BETHLEN”

În cusul primului război mondial dar mai ales după intrarea României în război, măsurile represive ale ungurilor împotriva românilor și-au atins apogeul. Inițiatorul acestor acte a fost contele Bethlen Iastvan, cunoscut om politic șovin. Ideile sale au fost expuse în două memorii din iunie și iulie 1917. Ele prevedeau:

slăbirea populației românești prin:

colonizări;

emigări;

sprijinirea asimilării românilor de unguri;

creșterea populații maghiare;

aducerea de alte națiuni în Transilvania și împroprietărirea lor;

paralizarea printr-un „credit financiar” a Băncii „Albina” din Sibiu și a altor 117 bănci românești;

reîmpărțirea teritorială a județelor unde se va asigura majoritatea pentru maghiari și sași;

folosirea românilor în posturi publice numai în regiuni exclusiv maghiare;

înăsprirea legilor penale cu privire la „agitațiile” contra statului;

educația orfanilor de război în spirit ungar;

majoritatea maghiară în regimentele militare;

limba de predare în școli va fi cea a statului;

controlarea activității Bisericii;

sprijinirea credincioșilor români care ar dori să treacă la reformați, calvini, unitarieni, presbiterieni;

crearea unui minister al reconstrucției Transilvaniei.

În 1917 (3 martie) într-o cuvântare, contele Bethlen sublinia că după război totul trebuie schimbat. Din fericire a fost schimbat absolut totul, dar nu după cum a vrut Bethlen, ci precum au hotărât cei 100 000 de români din Alba Iulia (1 decembrie 1918).52

CAPITOLUL V

BISERICA ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1867-1918

BISERICA ORTODOXĂ

Am arătat în alt capitol că Mitropolia Transilvaniei și-a reînceput activitatea din 1868 sub conducerea lui Andrei Șaguna. În 1873 marele mitropolit trecând la cele veșnice locul său a fost luat de bătrânul episcop de la Arad, Procopie Ivașcovici (1809-1881) care a păstorit numai 1 an: 1873- 1874.

Congresul Național Bisericesc electoral întrunit la Sibiu pentru alegerea unui nou mitropolit în 20 octombrie / 1 noiembrie 1874 a numit pe episcopul Ioan Popasu de la Caransebeș în scaunul de la Sibiu. Nefiind solicitat de împărat se face o nouă alegere. De data aceasta este ales Miron Românul, episcopul Aradului. Curtea de la Viena îi dă girul la scurt timp.

Păstorirea lui Miron Românul a căzut în vremuri grele, când maghiarii încercau deznaționalizarea românilor. Mitropolitul Miron s-a arătat cu adevărat patriot, protestând împotriva tendințelor de maghiarizare. S-a stins din viață în 1898.

Urmașul său Ioan Metianu (1899-1916) nu s-a amestecat în politica națională militantă dar a intervenit ori de câte ori interesele neamului erau periclitate.

După Ioan Metianu a urmat Vasile Mangra, vicarul Consistoriului de la Oradea. Noul mitropolit a rămas pe scaunul mitropolitan până în 1918. Atitudinea sa a nemulțumit pe credincioși și pe cler deoarece dacă în prima parte a vieții a fost naționalist în cea de-a doua s-a orientat către politica statului maghiar.

Mitropolia Transilvaniei a funcționat cu două episcopii sufragane: episcopia Aradului și a Caransebeșului. Episcopia Aradului a fost păstorită în perioada de care ne ocupăm de trei episcopi care ulterior au fost ridicați în scaunul mitropolitan: Procopie Ivașcovici (1853-1873), Miron Românul (1874) și Ioan Metianu (1875-1898). Au urmat Iosif Goldiș (1899-1902), Vasile Mangra (1902-1903) și Ioan Pop (1903-1918).

Episcopia Caransebeșului s-a înființat în 1865 având ca prim cârmuitor pe Ioan Popasu (1865-1889). După moartea sa a fost ales –Nicolae Popea (1889-1908). Urmează Dr. Miron Cristea consilier arhiepiscopesc la Sibiu (1908-1919).53

2.BISERICA GRECO-CATOLICĂ

Biserica unită a trecut între 1867-1918 prin mari frămâtări izvorâte din încercările ierarhilor ei de a face diverse schimbări în doctrina, cultul și organizarea acestei Biserici. Întemeiată în 1700, Biserica unită a fost organizată ca episcopie cu sediul la Alba Iulia, apoi la Făgăraș (1723) și la Blaj (1737). Abia în 1850 Episcopia unită a primit rangul de mitropolie. Prin bula papală „Eclesiam Christi” dată în 1853 la 26 noiembrie, dieceza Blajului era ridicată la arhiepiscopie și mitropolie cu titul de „Alba-Iulia și Făgăraș”, dar cu reședința la Blaj. Mitropolia greco- catolică avea trei dieceze: Oradea (înfințată în 1777), Gherla și Lugoj (care luau ființă acum). Noua „provincie mitropolitană” se afla sub jurisdicția directă a Papei de la Roma. Ca prim arhipăstor în scunul de la Blaj întâlnim pe Alexandru Șterca Șuluțiu (1850-1867).

După moartea lui Sinodul Electoral a propus trei candidați dintre care împăratul alegea unul conform diplomei leopoldine. Dar după crearea dualismului 1867 ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din Budapesta recomanda un candidat pentru numire. Acesta a fost Vancea – episcopul Gherlei.

După moartea sa (31 iulie 1892), Sinodul Electoral a propus pe episcopul de Lugoj, Victor Mihali care a păstorit până la moartea sa în 1918.

În timpul celor doi mitropoliți (Vancea și Mihai), s-au întărit legăturile cu ortodocșii de la Sibiu. Ambii au purtat de grijă școlilor românești din Arhiepiscopia Blajului. Mai trebuie consemnat și un lucru trist, introducerea de schimbări în viața Bisericii unite din Transilvania, fapt ce a nemulțumit pe clerul și credincioșii greco-catolici (mai ales în vremea lui Ioan Vancea).54

Episcopia Oradei a luat ființă în 1777 la dispoziția împărătesei Maria Tereza. În 16 iunie 1777 a fost recunoscută prin Bula „indefessum personatum”. Episcopii de la Oradea erau numiți de Curtea Imperială de la Viena, iar din 1867 de către Guvernul maghiar. Arhiepiscopia romano-catolică de Ezstergom a avut jurisdicția asupra Oradei. Dintre ierarhii de seamă amintim pe Mihail Pavel (1879-1902) și Dimitrie Radu (1903-1920) – care a luptat pentru menținerea școlilor românești grav amenințate de legile școlare din 1907 ale ministrului Cultelor și Instrucțiunii: Apponyi Albert.55

Episcopia Gherlei s-a înființat prin bula „Ad Apostolicam Sedem” din 26 noiembrie 1853. Ca și la Oradea găsim aceeași situație: episcopii erau numiți de împărat, iar după 1867 numirea avea loc la sugestia Budapestei. Eparhia a fost ocârmuită de următorii ierarhi: Ioan Alexi (1854-1863), Ioan Vancea (1866-1868), Mihail Pavel (1872-1879), Ioan Szabó (1879-1911), Vasile Hossu (1912-1916) și Iuliu Hossu (din 1917). Episcopii s-au străduit să apere școlile românești în fața neîncetatelor încercări de maghiarizare sau desființare.56

Episcopia Lugojului apare prin bula: „Ad Apostolicum Ministerium” din 26 noiembrie 1853 având 113 parohii. Numirea candidaților se făcea în același fel ca și la celelalte două Episcopii. Titularii ei erau dintre ierarhii care nu se manifestau în viața națională a românilor transilvăneni. Așa au fost: Alexandru Dobra (1856-1870), Ioan Oltean (1870-1873), Victor Mihali (1875-1895), Dimitrie Radu (1896-1903), Vasile Hossu (1903-1911), Valeriu Traian Frențiu (1913-1922). Observăm la cele trei episcopii unele perioade în care nu se constată activitate pe scaunul episcopal. Aceasta deoarece Guvernul maghiar avea nevoie de o vreme pentru a strânge informații asupra persoanelor care vor deveni episcopi.57

CAPITOLUL VI

ÎNCERCĂRI DE MAGHIARIZARE PRIN BISERICA UNITĂ

LUPTA PENTRU SINODALITATE

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX au fost introduse numeroase schimbări în Biserica Unită din Transilvania, care au produs serioase nemulțumiri în rândul clerului și credincioșilor. Pe de altă parte greco-catolicii erau amenințați cu înglobarea în Biserica romano-catolică din Ungaria. Prin urmare lupta pentru o singură Biserică a tuturor românilor transilvăneni, slujitoare a libertății naționale a devenit o constantă a activității unor marcanți reprezentanți ai acestei confesiuni din a doua jumătate a veacului trecut, clerici și mireni, continuând idealurile generației de la 1848. Așadar problema reîntoarcerii la «sinodalitate» adică la o conducere prin organe colective, formate din clerici și mireni și a păstrării «autonomiei» sau independenței Bisericii Unite și a caracterului ei românesc, s-a pus în toate sinoadele care au avut misiunea de a propune noi titulari pentru ocuparea scaunului mitropolitan din Blaj – 1850, 1868, 1893 și 1918.58

În 1850, Sinodul întrunit pentru alegerea unui ierarh în scaunul unit, cerea „pentru mântuirea conștiinței sale și pentru molcomirea poporului diecezan” să fie lăsați să participe și „inteligenții mireni uniți care se află aici în Blaj, spre a votiva în numele poporului”.59 Însă această cerere prin care greco – catolicii se organizau după tradiția Bisericii Ortodoxe a fost respinsă de comisarii împărătești. Același Sinod trimite o cerere către Curtea Imperială de la Viena din care reținem următoarele doleanțe:

Biserica Unită să poată avea un sinod mixt format din clerici și mireni;

Limitarea unirii la cele patru puncte florentine crează distanță între ierarh și restul poporului.

La sinod a venit și o petiție a 13 reprezentanți ai studenților români din Transilvania, Banat și Bucovina aflați la studii în Viena, uniți dar și ortodocși – între care Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Rațiu, Ioan Maior etc. și le cereau întoarcerea la „Sinodalitate”.

Pornind de la această problemă (sinodalitatea) s-au pus viitorului episcop anumite condiții:

să apere Biserica în vechea ei libertate;

să stăruiască la împărat ca sinodul format din clerici și mireni să se restatornicească.

Alexandru Sterca Șuluțiu nu a respectat aceste condiții.60

Alegerea unui nou mitropolit unit a avut loc la Blaj între 10-11 august 1868. Din nou cei 215 alegători au reluat vechile cereri și mai vehement încadrându-le într-un proiect, pentru restabilirea autonomiei și constituției sinodale a Bisericii greco-catolice, prezentat de vicarul Făgărașului Ioan Antonelli. Noului ierarh i s-au impus anumite puncte de vedere:

autonomia costituțională și sinodală se stabilește după Sinoadele Ecumenice;

unirea cu Roma să se limiteze numai la cele 4 puncte florentine;

dependența ierarhiei de scaunul papal este cea prevăzută în canaliul de la Florența care menținea drepturile și independența patrarhilor orientali și ale Bisericilor Orientale;

să nu se mai facă recurs la arhiereii și consistoriile apusene;

alegerea episcopilor să se facă de Sinoade compuse din clerici și mireni.

Aceleași hotărâri le găsim și la adunările protopopești din Ibaș Fălău, Cluj și Bobâlna, anterioare Sinodului. Un Sinod întrunit în 1869 stabilește constituirea unui Sinod al Mitropoliei greco-catolice al Blajului alcătuit din 1/3 reprezentanți ai clerului și 2/3 ai mirenilor – asemenea celui al Mitropoliei Ortodoxe de la Sibiu – ales prin vot direct.61 Dar aceste hotărâri nu s-au pus în aplicare deoarece pe scaunul arhieresc a fost impus Ioan Vancea. Acesta ia parte în 1869-1870 la Conciliul I Vatican unde s-a proclamat dogma infaibilității Papale.62 Mai mult, sfidând dorințele clerului și credincioșilor săi, Vancea a întreprins catolicizarea dogmatică a Bisericii unite prin „conciliile provinciale” din 1872 și 1882.

Astfel în mai 1872 a reunit la Blaj un Sinod mitropolitan cu participarea episcopilor sufragani la care se adăugau 3-4 teologi (canonici, protopopi, profesori de teologie) din cele patru dioceze. S-a adoptat o mărturisire de credință romano-catolică prin care se primea întreaga învățătură a Bisericii Apusene. Cei prezenți au jurat că nu vor spune nimic până când Papa nu va aproba hotărârile luate. Aprobarea a venit peste 9 ani (8 martie 1881) din partea Papei Leon al XIII-lea (1878-1903).63

Anul 1882 aduce un nou Sinod în perioada 30 mai-6 iunie, ținut la Blaj. Au venit episcopii sufragani însoțiți de canonici sau protopopi obligați ca și la Sinodul din 1872 să depună jurământ că nu vor divulga discuțiile. Este semnată o nouă mărturisire de credință catolică. La 30 septembrie 1884 Papa Leon al XIII-lea aprobă hotărârile.

Mitropolitul greco-catolic și-a dat seama de reacția ce ar fi declanșat publicarea hotărârilor acestor Sinoade și din acest motiv au fost făcute cunoscute public în 1892 când reacția clerului și a mirenilor era târzie și înfrântă prin „Roma locuta”. Tirajul a fost foarte mic și nu s-au cunoscut deciziile „conciliilor provinciale”.

Între 4 și 13 septembrie 1900, Victor Mihali mitropolitul unit, convoacă un nou Sinod pentru aniversarea a 200 de ani cu Biserica Apuseană. Au participat episcopii sufragani însoțiți de 25 de teologi în prezența episcopului romano-catolic de Alba-Iulia, contele Carol Gustav Majláth. Cei prezenți au depus jurământ că vor păstra secretul celor discutate. Actele Sinodului au văzut lumina tiparului în 1906.

Cele trei concilii provinciale au introdus dogme noi supunând Biserica unită românească din Transilvania Scaunului papal și grăbind încorporarea ei în Biserica Apuseană. „Catolicizarea forțată și-au auzit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în instituțiile de învățământ catolic (Budapesta, Viena, Roma) precum și unii intelectuali înstrăinați de neamul și credința strămoșească. Poporul român unit și-a păstrat însă vechea sa credință ortodoxă, fără să știe nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor și ale celorlalți teologi”.64

„Lupta pentru sinodalitate a fost întărită în rândul clerului, intelectualilor și credincioșilor uniți, nu numai pentru că ea era o luptă pentru păstrarea tradițiilor vechi ci și pentru că ei vedeau aplicarea acestei sinodalități în sânul Bisericii Ortodoxe din Ardeal și roadele ei bune atât pentru Biserică, cât și pentru națiunea română de aici. Biserica Ortodoxă – prin Statutul Organic – își dăduse o organizare, care-i asigura independența și autonomia, care se baza pe o deplină armonie între ierarhie, cler și credincioși, dând mari posibilități de colaborare mirenilor la rezolvarea treburilor bisericești și școlare, o organizație conformă cu vechile canoane, dar și potrivită cu necesitățile momentului și cu spiritul democratic al vremii.

Mitropolia Ortodoxă din Ardeal era independentă, ea nu depindea de altă Biserică și avea dreptul să-și rezolve singură, prin organe proprii, toate problemele bisericești și școlare. Puterea autonomiei era unitatea dintre ierarhie, cler și credincioși, în participarea largă a mirenilor la viața Bisericii. Biserica Unită nu era independentă, pentru că era supusă sub jurisdicția absolută a Romei și era amenințată de a fi înghițită de Biserica Romano-Catolică din Ungaria”.65

AUTONOMIA BISERICII CATOLICE DIN UNGARIA

Încorporarea Bisericii Unite Românești în cea romano-catolică a continuat cu un suflu nou după instaurarea dualismului austro-ungar(1867). Ungurii s-au gândit să dea o „autonomie” Bisericii romano-catolice, adică o libertate față de stat în problemele bisericești, economice și școlare. În această „autonomie” urma să fie inclusă și Biserica românească unită din Transilvania cu scopul de a maghiariza pe români.

În 1869, arhiepiscopul de Ezstergom, Simor Janos a convocat un Congres catolic care să pregătescă un regulament de alegere a deputaților unui alt congres catolic care urma să se ocupe de organizarea acestei autonomii. A fost invitat și mitropolitul unit Ioan Vancea și pe ceilalți ardeleni români ca să-și aleagă deputații pentru primul Congres. S-au făcut alegeri în cinci protopopiate pe când celelalte au protestat împotriva participării la un Congres al catolicilor maghiari. George Barițiu, fiind ales deputat, a refuzat să participe. Asemenea lui au procedat și alți deputați.

În cele din urmă la Congresul ce a avut loc la Budapesta (20 iunie 1869) s-au prezentat episcopii Iosif Popp Silaghi din Oradea, Alexandru Dobra din Lugoj (ambii „fideli” Guvernului ungar), preoții Ioan Szabó (viitor episcop de Gherla) și mireanul Ioan Cucu (nepotul lui Silaghi).66 La Congres s-a pregătit regulamentul pentru un viitor Congres care urma să dezbată autonomia Bisericii catolice ungare. Blajul, Lugojul și Gherla n-au făcut alegeri pentru viitoarea întrunire. Numai dieceza Oradei la stăruințele lui Silaghi a ales trei deputați, unul din cler și doi mireni: preotul Iustin Pop fiu (1841-1882), Iosif Vulcan (1841-1907), fondatorul revistei „Familia” din Oradea și Iosif Roman (1829-1908), avocat în Oradea. Congresul s-a deschis la 26 octombrie 1870. În ziua de 3 noiembrie Iustin Pop fiu a prezentat un memorandum prin care își arătau dezacordul față de participarea românilor greco-catolici la acest Congres care ne socotea Biserica românească unită. Cereau apoi aprobarea unui Congres separat al Bisericii din Transilvania. În același timp au contestat pe episcopul Silaghi. După această îndrăzneță acțiune cei trei au părăsit ostentativ sala. Peste trei zile delegații au înmânat un protest și ministrului Cultelor Eötrös Josėf. Problemele ridicate de cei trei au fost puse în discuție în Congres abia în 30 martie 1871, adoptându-se o hotărâre confuză prin care nu se recunoștea autonomia Bisericii unite. Acest lucru a dus la mari frământări în sufletele credincioșilor români.67

La 13 aprilie 1871 Vasile Ladislau Pop (1819-1875) președinte al Astrei și un mare patriot, a convocat o conferință la Alba Iulia unde au participat 50 de preoți și 85 de mireni. S-au înaintat cereri către Curtea Imperială prin care rugau să nu se aprobe hotărârile de la Congresul din 1870, ci să se accepte organizarea unei „autonomii” românești. Același memoriu merge și la mitropolitul Ioan Vancea amintindu-i-se de suferințele pricinuite din partea Bisericii romano-catolice ungare. Participanții nu vor recunoaște nici o hotărâre a apusenilor privitoare la Biserica unită din Transilvania.68

Congresul de la Budapesta a determinat pe Iosif Vancea să ceară de mai multe ori Ministerului Cultelor din Budapesta permisiunea de a convoca un „congres mitropolitan mixt”, dar nu a primit nici un răspuns. Probabil acest lucru l-a și îndemnat pe mitropolitul unit să convoace cele două „concilii provinciale” dar nu în forma preconizată de greco-catolici. Problema „autonomiei” a rămas un timp fără soluționare. Totuși a fost reluată mai târziu prin trei conferințe care s-au desfășurat la Budapesta: 11 decembrie 1890, 18 februarie 1891 și 20 februarie 1891. După moartea lui Ioan Vancea, Sinodul electoral din 16 aprilie 1893, întrunit pentru alegerea unui nou mitropolit în fața primejdiei „autonomiei” au adoptat o rezoluție împotriva oricăror încercări de integrare în Biserica romano-catolică ungară.69

S-a făcut și o nouă propunere: organizarea „autonomiei catolice” pe teritoriul Ungariei istorice excluzând așadar pe români. Promotorii acestei acțiuni au primit aprobarea împăratului Francisc Iosif I de a convoca o comisie din 30 de membrii, sub președinția primatului Ungariei care să stabilească condițiile convocării unui Congres pentru „autonomie” precum și modul de organizare. Din comisie a făcut parte și canonicul Paul Vela care în ședința din 24 februarie 1894 a spus că nu poate participa la lucrările unei comisii care se ocupa cu „autonomia Bisericii romano – catolice maghiare”.70

În 1897 la 24 iunie s-a hotărât ca toți credincioșii greco-catolici care aveau dreptul să aleagă deputați să fie încriși. Același lucru s-a cerut și diecezelor unite din Ardeal, să își trimită deputați la Congres.

Episcopii uniți sub conducerea lui Victor Mihali de Apșa, întruniți la Blaj (23 iunie 1897) au decis să refuze încrederea credincioșilor pentru alegeri și nici ei să nu participe la Budapesta, înaintând și două memorii (către împărat și primatul catolic al Ungariei) împotriva tendințelor de contopire a Bisericii românești greco-catolice în organizarea catolică maghiară.71 Lucruri asemănătoare au fost adoptate la Cluj (29 iunie 1897) și Lugoj.

Toamna anului 1897 a adus Conferința anuală a „episcopatului catolic al ambelor rituri” din Ungaria la care au fost nevoiți să participe și vlădicii români uniți. S-a pus în discuție integrarea Bisericii românești unite în „autonomia” Bisericii catolice. Victor Mihali și Mihail Pavel de la Oradea (1879-1902) care au fost prezenți acolo au protestat împotriva acestei situații. Aceeași atitudine de protest a avut-o și presa românească a vremii ca și Sinodul arhiecezan de la Blaj din 22 noiembrie 1899. Memoriul Sinodului de la Blaj a fost prezentat arhiepiscopului primat al Ungariei la o nouă sesiune a Congresului pentru „autonomia” catolică din 10 martie 1902. Nu s-a luat nici o hotărâre, iar protestele au fost retrimise primatului.72

Legea de organizare a „autonomiei” nu a fost discutată de Parlamentul maghiar decât în timpul primului război mondial. În ședința Camerei Deputaților din 21 decembrie 1917, ministrul Cultelor și Instrucțiunii, contele Apponyi Albert a prezentat un proiect de lege cu privire la „autonomia” Bisericii catolice din Ungaria. Se lăsă deschisă posibilitatea includerii Bisericii unite în cea apuseană deși nu în mod clar.

Pentru ultima dată problema „autonomiei” apare în „manifestul” sinodului electoral de la Blaj (9 mai 1918), întrunit pentru alegerea unui nou mitropolit unit. Ierarhii cereau viitorului vlădică să lupte pentru „autonomia” Bisericii greco-catolice românești, congres separat, statut de organizare și participarea elementului mirean la conducerea bisericească. Comisarul ministerial Ugron Gábor (fost ministru de Interne) nu a permis citirea „manifestului”. Însă la 1 decembrie 1918, Marea Unire a pus capăt încercărilor de încorporare a Bisericii românești unite din Transilvania.

3.EPISCOPIA DE HAJDUDOROG

O altă acțiune de deznaționalizare a transilvănenilor prin religie, dar și a rutenilor uniți a fost și înființarea Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog. Hajdodorogul este un orășel aflat în Ungaria(N-E) în apropiere de Debrețin , locuit altădată de unguri, români și ruteni. O anchetă desfășurată în 1765 din porunca împărătesei Maria Tereza constata de altfel că majoritatea locuitorilor o formau uniții ruteni și români; în sentință dată de comisie se hotăra ca organele de conducere să fie formate din reprezentanți ai acestor două neamuri.73 O mărturie asemănătoare găsim și într-un „Lexicon geografic” publicat în 1786 unde sunt atestate o serie de sate românești în județele Szabolcs, Hajdu și Bihor rămase după evenimentele de la 1 decembrie 1918 în Ungaria (toate aceste vetre românești erau ortodoxe până în secolul al XVIII-lea și foloseau în cadrul slujbelor limba maternă – română, precum și cărți de cult tipărite în Transilvania, Moldova și Țara Românească).74

Mai trebuie menționat și faptul că încercările de maghiarizare a rutenilor uniți au luat proporții mai mari decât la români, încă din secolul al XVIII-lea. Cel care a inițiat aceste acțiuni îndreptate împotriva rutenilor a fost preotul Andrei Bacinski din Hajdudorog, ajuns apoi episcop unit de Muncaci (1772-1809). Adăugăm și meținerea unor parohii românești din Satu Mare, până în 1824, sub jurisdicția Muncaciului. Era firesc, prin forța împrejurărilor, ca în rândul românilor și rutenilor izolați de neamul lor și trăind printre unguri, să înceapă o acțiune de maghiarizare totală. La început limba ungară s-a folosit numai la înmormântări, botezuri și cununii. Dar odată cu anul 1848 preotul Szabo Gÿorgy din Hajdudorog săvârșește și Sfânta Liturghie în limba maghiară. Ajuns protopop extinde limba în toate serviciile bisericești. În același timp preotul rutean Ignațiu Roskovics din Böszörmėny scoate numeroase cărți de slujbă și rugăciuni în ungurește. În 1850 se adresează Episcopiei rutene de la Ungvar printr-o petiție în care cerea permisiunea folosirii limbii maghiare în cadrul bisericii, petiție care nu a primit avizul. Însuși Papa Pius IX (1848-1878) interzice limba ungară în instituțiile bisericești romano-catolice. Totuși preoții ruteni maghiarizați extind folosirea limbii maghiare și în bisericile românești din județele Hajdu și Szalbolcs.75

În 1868 (16-17 februarie ) are loc la Hajdudorog un Congres al ungurilor romano-catolici (220 deputați mireni și 20 de preoți) cu reprezentare din județele Szalbocs, Bihor, Zemplėn, Bereg, Maramureș, Abanj – Torna, Satu Mare și Cenad. Se hotărăște înaintarea unui memoriu pentru înființarea unei Episcopii greco-catolice ungare cu folosirea limbii maghiare în toate domeniile vieții bisericești. Este constituit și un Comitet de 30 de membrii cu sediul la Hajdudorog care să se ocupe cu această problemă. Comitetul înaintează un memoriu Curții Imperiale de la Viena. Un prim succes apare în 1873 când ia ființă un „Vicariat greco-catolic de Hajdudorog” având sub jurisdicție 33 de parohii rupte de la eparhia de Muncaci. Primul conducător este numit în 1878 în persoana lui Dánilovics János. Acesta va tipări și câteva cărți în maghiară: Liturghierul (1882); Evangheliarul (1882), Apostolul(1882) și Molitvelnicul (1883).

O nouă încercare are loc în 1881 când se trimit noi memorii către împărat, guvern și parlament din inițiativa lui Farkas Lajos pentru înființarea unei episcopii ungare la Hajdudorog, fără rezultat însă.

Aniversarea „Mileniului” din 1896 aduce o încercare îndrăzneață (26 iunie): săvârșirea Liturghiei maghiare în biserica Universității din Budapesta. Papa Leon al XIII-lea ia act de această măsură și o condamnă considerând-o periculoasă. Cu toate acestea la 20 iunie 1898 apare „Consiliul maghiarilor catolici de rit grecesc din Ungaria” condus de senatorul Szabó Jenö și având 40 de membrii, cu scopul vădit de a obține dreptul ca maghiara să fie întrebuințată ca limbă liturgică. Din inițiativa acestui comitet, în 1900 se organizează un pelerinaj la Roma (peste 400 de preoți și mireni) sub conducerea episcopilor de Ejerjes și Muncaci. Înaintea Papei se prezintă un memoriu cu vechile doleanțe fără nici un rezultat.76

Întorși în Ungaria se reiau acțiunile în presă și memorii (sub apanajul senatorului Szabó Jenö) pentru crearea unei episcopii greco-catolice, urmând ca limba liturgică să fie stabilită ulterior (așadar se schimbă tactica). În iunie 1911 această problemă este discutată de Parlament cu un aviz favorabil. La Vatican se fac presiuni prin reprezentantul Austro-Ungariei (un conte ungur) care amenință cu ruperea „Concordatului” dacă nu se dă curs cererii Guvernului. Se cere în aceste împrejurări și părerea Conferinței episcopilor romano-catolici și uniți din Ungaria. Aceasta a avut loc la Budapesta (9 noiembrie 1911) și au participat și mitropolitul Victor Mihali de la Blaj precum și Dimitrie Radu (Oradea) și Vasile Hossu (Gherla). Se hotărăște înființarea unei Episcopii greco-catolice la Hajdudorog cu parohi și credincioși vorbitori de limbă maghiară.Vlădicii din Transilvania aprobă și ei, dar numai cu condiția neluării de parohii românești din diecezele unite. După terminarea Conferinței au aflat ierarhii români că tocmai din diecezele Blajului, Oradei și Gherlei se anexau mai mult de jumătate din parohii la noua Episcopie. Primatul Ungariei face cunoscută la Roma în aceeași zi hotărârea Conferinței episcopale. La 10 noiembrie 1911 mitropolitul de Blaj și episcopii de Oradea și Gherla înainează o cerere către nemțiul apostolic din Viena și către primul ministru al Ungariei prin care cereau ca în cazul anexării unor parohii românești să li se solicite avizul. Nu li s-a dat nici un răspuns.77

În ianuarie 1912, Guvernul ungar convoacă o Conferință la Budapesta la care participă reprezentanții Nunțiaturii din Viena, ai Guvernului, arhiepiscopul de Ezstergom, episcopul rutean unit de Muncaci, episcopi români greco-catolici (Dimitrie Radu de la Oradea și Vasile Hossu de la Gherla) etc. Se discută acum Episcopia de Hajdudorog. Protestele ierarhilor români care aflau din nou de adevăratele intenții ale Guvernului maghiar au rămas fără rezultat. Mai mult, Rossi, reprezentantul Nunțiaturii Papale obligă pe arhiereii transilvăneni uniți să se pronunțe în această problemă în decurs de 8 zile. Mitropolitul Victor Mihali întrunește la Blaj o Conferință între 17-19 februarie 1912 unde iau parte episcopii de Oradea, Gherla (Lugojul era vacant) precum și mulți canonici, preoți și mireni. S-a alcătuit un memoriu, care va fi înaintat Guvernului maghiar și Nunțiaturii din Viena. Se preciza primejdia ruperii parohiilor românești și alipirea lor la noua Episcopie căci odată cu trecerea timpului78 „românii greco-catolici vor fi încorporați diecezei ungare”.79

Pentru că formalitățile înființării unei noi Episcopii durau foarte mult, Guvernul maghiar convinge pe Francisc I să trateze direct cu Papa Pius X. În schimbul unor avantaje (înaltul patronaj asupra Congresului Euharistic de la Viena, etc.), regele „apostolic” obține bula: „CHRISTI FIDELES GRAECI”. Între timp au loc o serie de proteste românești. În 1912 (ianuarie) canonicul Vasile Suciu de la Blaj (viitor mitropolit ) merge la Roma unde se întâlnește cu diverși cardinali și cu însuși Papa Pius X. În martie cer audiență la Papa și ierarhii de la Oradea și Gherla. Toți arată primejdia maghiarizării românilor prin noua Episcopie. O nouă adunare de protest este convocată la Alba Iulia în 16/29 mai 1912, prezidată de marele patriot George Pop de Băsești. Participă peste 20 000 de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Între alții au luat cuvântul și Iuliu Maniu (pe atunci – avocatul Mitropoliei din Blaj) care afirma: „Când au auzit românii uniți de noua Episcopie ungurească, întâi au fost cuprinși de o îngrijorare, apoi pe urmă de o mâhnire adâncă. Dacă se întâmplă undeva o nenorocire și pierd 100, 200 sau 1000 de oameni, toată lumea plânge cu lacrimi de durere. Ce să facem noi când vedem că din corpul națiunii noastre, printr-o trăsătură de condei a Guvernului, e plănuit să se șteargă din cartea vieții românești 73000 de suflete românești… Au dreptul domnitorul și Papa să facă oricât de multe episcopii, dar n-au dreptul să bage în sufletul nostru suflet unguresc. Pentru că dacă ar încerca asta, noi am rupe pecețile documentului, așa cum a spus Atanasie (Anghel). 80 S-a votat o rezoluție împotriva Episcopiei de Hajdudorog și s-a contituit o comisie din 50 de membrii condusă de George Pop de Băsești care să lupte pentru păstrarea autonomiei Bisericii românești unite și a limbii românești.81

Drept răspuns la protestele românilor în ziua de 8 iunie 1912, Guvernul ungar a publicat bula papală „CHRISTI FIDELES GRAECI” cu privire la înființarea unei noi episcopii. Această dieceză era susținută financiar de statul maghiar și subordonată Arhiepiscopiei romano-catolice de Esztergom. Titularii ei urmau să fie propuși de împărat și validați de Papă. Limba liturgică era greaca veche. Dar cum această limbă nu era cunoscută decât foarte puțin atunci, până la însușirea ei (termenul fixat era de trei ani) urmau să se folosească slavona și româna, maghiara fiind interzisă, ca nefiind limbă liturgică. În predică, pastorație și administrație se uzitau cele trei limbi (română, slavonă și maghiară) cunoscute credincioșilor. În realitate însă, în foarte multe parohii, slujbele se săvârșeau în ungurește, în 1913 tipărindu-se și un „Îndreptar liturgic” sub titlul „Templomi Utasitás”.82

Episcopia de Hajdudorog era formată din 162 de parohii, cu sute de filii luate de la diecezele rutene din Eperjes și Muncaci, de la cele românești (Oradea, Gherla și Blaj) și de la cea romano-catolică de Esztergom (o singură parohie din Budapesta). Îngrijorător este faptul că dintre acestea, 83 de parohii, 382 filii și 172 de cătune erau luate de la eparhiile românești de Oradea (44 parohii, 111 filii, 170 de cătune – 44.839 suflete). Gherla (patru parohii și cinci filii – 9657 suflete) și Blaj (35 parohii și 269 filii, trei cătune – 18,719 suflete).Toate parohiile rupte din Arhiepiscopia Blajului se aflau în Secuime – protopopiatele Târgu Mureș, Gurghiu, Odorhei și Trei Scaune. Fiind depărtate de Hajdudorog ele s-au organizat într-o unitate administrativă aparte în așa numitul „Vicariat al Secuimii” cu sediul în Târgu Mureș. Numărul total al credincioșilor trecuți de la eparhiile românești se ridică la 73 225, dintre care doar 35417 vorbeau numai ungurește, iar 37808 erau români care vorbeau numai propria lor limbă.83 Aplicarea bulei (17 noiembrie 1912) a dus la nenumărate proteste în rândurile românilor cu participarea unor membri de seamă ai Partidului Național Român (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Ștefan Cicio Pop, Ioan Ciordaș, Teodor Mihali). La 6 decembrie a avut loc o conferință a preoților români încorporați, apoi o adunare în cadrul căreia s-au elaborat memorii către papă. Preotul Vasile Lucaciu merge la Vatican pentru a face cunoscut scopul urmărit de Guvernul ungar – deznaționalizarea.84

Cu toate aceste nemulțumiri venite din partea ardelenilor Parlamentul maghiar votează înființarea Episcopiei , eforturile episcopului Vasile Hossu (Gherla) și cuvântul rostit în cadrul lucărilor, pentru apărarea drepturilor românilor, fiind în zadar. Însăși presa maghiară arăta că menirea Episcopiei din Hajdudorog era să maghiarizeze parohiile eparhiilor valahe vecine din Oradea, Gherla și Blaj (ziarul “PESTI HIRLAP” – 10 septembrie 1913).

Până la numirea titularului noii dieceze, a fost numit ca „administrator apostolic”, episcopul Papp Antal de Muncaci. La rândul său el a numit ca vicar de Hajdudorog și inspector școlar pe ruteanul renegat Jaczkovics Mihály (cu sediul la Debrețin), individ care își exprima mirarea că copii români se roagă românește. Primul titular al noii dieceze a fost hirotonit la 5 octombrie 1913 în persoana lui Miklosy István, un prelat cu „merite patriotice” câștigate în procesul de maghiarizare a credincioșilor săi din parohia Sátoraljańjhely.85

Crearea noii Episcopii a adus nemulțumiri chiar în rândul ungurilor care au cerut-o cu atâta stăruință, pe de o parte din cauza limbii liturgice (greaca și nu maghiara), iar pe de alta din pricina numărului de parohii care i-au fost subordonate socotit de ei ca fiind „necorespunzător”. Hajdudorogul a îmbrăcat peste puțin timp și un caracter politic, o bună parte a presei vieneze și ungare considerând o gravă greșeală politică înființarea noii dieceze. La aceași părere au ajuns apusenii și cercurile lor politice.

Efectele creării Episcopiei s-au văzut curând. Începând cu 1913 vicarul Mihály decretează cu de la sine putere, ca în viitor „în toate școlile confesionale de pe teritoriul acestei dieceze – deci și în cele românești – limba de predare să fie cea maghiară”.86 Corespondența Episcopiei cu parohiile ei sufragane începe să fie ținută în limba ungară, un nou prilej de nemulțumire. Mai adăugăm și ordinul cardinalului Csernoch, primatul Ungariei, dat în 1917 prin care se preciza că toți uniții din Budapesta „inclusiv românii care se vor stabili aici, vor aparține de parohia greco-catolică de aici, așadar supușii Hajdudorogului”. Din aceste câteva exemple rezultă clar că nu se ținea cont de bula Papei pe de o parte, iar pe de altă parte se încălca autonomia Bisericii românești.

Primele măsuri luate de conducerea Episcopiei greco-catolice ungare au fost: introducerea limbii maghiare în școlile confesionale românești din parohiile puse sub jurisdicția ei precum și pedepsirea prin oprirea salariului, a preoților care au protestat împotriva scoaterii de sub jurisdicția vlădicilor români. Pentru a intimida pe credincioșii români și a-i face să se supună intereselor ungurești, Jaczkovics Mihály făcea vizite canonice în satele românești, însoțit de autoritățile civile și jandarmi unguri călări, intrând cu forța în biserici. Ca urmare au fost arestați foarte mulți preoți și credincioși.

De un larg răsunet s-a bucurat procesul preotului Gheoghe Mureșean și al credincioșilor din Moftinul Mic, județul Satu Mare. Vicarul vizitează această parohie însoțit de prim-pretorul din Mădăraș, Kepessy, în caleașca prefectului de Satu Mare, la 10 aprilie 1913 în Joia Patimilor. Preotul împărtășea credincioșii, dar Mihály intră în altar pentru a face inspecție. Câțiva tineri îl scot afară din biserică, iar preotul își continuă nestingherit slujba. La cererea telefonică a vicarului și a prim –pretorului sunt trimiși un număr de 7 jandarmi. La glasul clopotelor bisericii se strâng credincioșii. Jandarmii îi atacă primind însă și riposta credincioșilor din Moftinul Mic. „Valahii rebeli” sunt anchetați până noaptea târziu (45 de credincioși). Preotul Gheorghe Mureșean și 14 dintre păstoriții săi sunt duși la Satu Mare. Intervine și Guvernul maghiar cerând prim-procurorului Fabó Zoltán să deschidă un proces celor răzvrătiți. Procesul a avut loc la Satu Mare 1913-1914, apărarea românilor revenind la 7 avocați fiecare având un rol bine stabilit: apărarea preotului Gheorghe Mureșan a avut-o Dr. Iuliu Pordea, iar prezentarea canonică a problemei a făcut-o avocatul Dr. Ioan Ciordaș (Ciurdariu), fiul preotului din Doba. Toți românii au fost condamnați la închisoare pentru o perioadă mai mare sau mai mică. În timp ce preotul ortodox era în închisoare, Episcopia din Hajdudorog le-a trimis un nou cleric chiar în postul Paștilor. Credincioșii au refuzat însă participarea la slujbe.87

Un alt episod trist s-a întâmplat în parohia Doba lângă Satu Mare. Vineri, 14 aprilie 1913, vicarul Jaczkovics merge în această parohie însoțit de 16 jandarmi. În biserică se afla preotul Mihail Ciurdariu care spovedea. Cimitirul era plin de oameni care așteptau rândul pentru Sfânta Taină a Mărturisirii. Preotul Kepessy încearcă să intre în biserică dar este împiedicat de credincioși care nu acceptă ca păstorul lor sufletesc să fie tulburat în astfel de momente. Kepessy dă ordin ca jandarmii să-i lovească pe credincioși. Șapte tineri dezarmează pe jandarmi și depun armele în fața prim-pretorului. Se judecă un nou proces la Satu Mare. Preotul Mihail Ciurdariu este condamnat la 3 luni închisoare în Seghedin. Credincioșii din Doba refuză ca și cei din Moftinul Mic asistența religioasă a preoților uniți, mulțumindu-se cu vecerniile și utreniile cântate de Vasile Olah, cântărețul Bisericii.88

Am descris numai două din „vizitele canonice” ale vicarului Mihály. Și în alte sate (Sanislau, Resighea, etc.) întâmplându-se același lucru (ostilitate din partea românilor) Jaczkovics este nevoit să-și încheie activitatea.

Comportamentul vicarului Episcopiei de Hajdudorog a fost criticat și în Camera Deputaților din Budapesta de câțiva români. Astfel, Alexandru Vaida Voievod în ședința din 29 noiembrie 1912 cu prilejul discutării bugetului de stat, denunță abuzurile săvârșite în parohiile încorporate în noua dieceză. În iunie 1913 același lucru îl face și Ștefan Cicio Pop.

În timp ce aveau loc astfel de dispute în Parlamentul maghiar ori se țineau adunări de protest se va produce un eveniment neașteptat. În ziua de 23 februarie 1914 un pachet primit la reședința vicarială din Debrețin a explodat producând numeroase victime (vicarul Jaczkovics și doi funcționari au murit, iar alte șapte persoane au fost grav rănite). Cel care a săvârșit acest fapt a fost un patriot român, Ilie Cătărău. Iată așadar o nouă mărturie a nemulțumirii față de această dieceză care urmărea maghiarizarea românilor. În urma atâtor proteste, în 1914, Vaticanul va reveni asupra bulei „CHRISTI FIDELES GRAECI” și va accepta revenirea parohiilor românești (rupte fără voia lor) la vetrele de care au aparținut. Guvernul ungar a răspuns Nunțiaturii din Viena că va restitui 15 parohii transilvănene, urmând ca în schimb Hajdudorogul să ia în schimb alte 10 parohii. Episcopul greco-catolic român a refuzat schimbul.89 Dieceza de Hajdudorog își va înceta activitatea odată cu evenimentele de la 1 decembrie 1918. În urma schimburilor teritoriale din 1918 se va elibera un decret confirmat de Papă la 9 iunie 1919, prin care 46 de parohii unite la Hajdudorog vor trece la Episcopia Unită de Blaj. Distribuirea lor fiind următoarea: 42 sub episcopul Dimitrie Radu de la Oradea, iar 4 vor fi conduse de episcopul Iuliu Hossu de la Gherla.

CAPITOLUL VII

EFORTURI DE MAGHIARIZARE PRIN ȘCOALĂ ÎN TRANSILVANIA ȘI BANAT

Învățământul în Transilvania începe să fie organizat abia în secolul al XVIII-lea. Împăratul Iosif II (1780-1790) promotor al „absolutismului luminat” ca și mama sa, împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), a fost preocupat de răspândirea culturii în rândul maselor. Deoarece școlile medii și superioare erau foarte bine organizate, Curtea Imperială de la Viena s-a orientat spre învățământul elementar.

La românii ardeleni, austriecii au creat două posturi de directori pentru organizarea școlilor în cadrul eparhiilor de la Blaj și Sibiu. Cel dintâi director din Episcopia Blajului a fost Gheorghe Șincai (1782-1794) care a înființat 300 de școli. La Sibiu școlile au fost conduse de Dimitrie Eustatievici (1786-1795), Radu Tempea V (1796-1808) și Moise Fulea (1824-1838) care au înființat tot atâtea școli ortodoxe.Viitorii învățători se pregăteau la școli speciale în Blaj, Sibiu (1786) , Arad (1812) . Ierarhii erau îndrumătorii tuturor școlilor din eparhia lor. În anul 1858 se aflau în Transilvania 2398 școli poporale cu peste 90000 de elevi. Dintre acestea 460 erau germane, 957 maghiare, și 981 românești (peste 600 ortodoxe cu 33229 elevi).90

Învățământul românesc a cunoscut o dezvoltare sub patronajul Bisericii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mitropolitul Andrei Șaguna obține pentru Biserica din Ardeal în 1868 dreptul de a-și conduce singură toate problemele bisericești, școlare și fundaționale. Deși modeste, cu clădiri necorespunzătoare, cu salarii mici pentru dascăli, cu material didactic puțin, totuși școlile și-au făcut datoria, pregătind creștini adevărați care țineau cu tărie la neamul și limba lor.91

Formarea dualismului austro-ungar și-a pus amprenta și asupra învățământului care a fost orientat acum spre ideea de maghiarizare a populațiilor din cadrul imperiului.

Învățământul poporal din Ungaria și Transilvania s-a organizat prin „Articolul de lege XXXVIII din 1868”. Această lege prevedea următoarele:

libertatea învățământului;

școala poporală (primară) avea un curs obișnuit (6 – 12 ani) și „școala de repetiție” (12- 15 ani);

confesiunile puteau înființa școli proprii, să le fixeze limba de predare și programa analitică;

în școlile de stat limba de predare era limba maternă a elevilor din comuna respectivă.

La 22 februarie 1873 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii din Budapesta emite un ordin circular autorităților superioare ale tuturor confesiunilor din Ungaria și Transilvania prin care cereau inspectarea școlilor de către organele bisericești pentru a vedea dacă se încadrează în „Articolul de lege XXXVIII”.92

Învățământul românesc a fost discutat în Parlamentul ungar în ședința din 3 decembrie 1875. Deputatul român Sigismund Borlea arată că manualele sunt interzise și confiscate, iar deputatul maghiar Plachy cerea obligativitatea învățământuluui în școlile ardelene în limba maghiară. Același deputat român aduce la cunoștința Camerei Deputaților la 4 decembrie 1876 abateri grave la adresa școlilor românești din Transilvania și Banat. Mai adăugăm și discursul adresat de George Pop de Băsești în ședința din 24 noiembrie 1876 în care făcea propunerea predării cursurilor bilingve (română și maghiară) în Institutele pedagogice din Deva, Arad, Sighet, Zalău deoarece se aflau în zone locuite de români. Își încheia pledoaria cu lucruri neplăcute pentru deputații maghiari: „Politica de maghiarizare se urmează de mult timp, de 60 de ani, cu mai multă și mai puțină tenacitate, iar de 16 ani cu toată forța, cu întrebuințarea tuturor mijloacelor. Acestui scop i se jertfește tot ce avem. Și care este rezultatul? Nici unul! Noi, românii suntem moștenitorii acestui pământ de 2000 de ani aproape și de la început suntem tot români până astăzi”.93

Activitatea ungurilor s-a îndreptat în primul rând asupra manualelor școlare care făceau și educație națională, adâncind sentimentul de unitate etnică, lingvistică și culturală a românilor de pretutindeni. La puțin timp după crearea dualismului o serie de manuale pentru școlile poporale au fost interzise. În 1876 se cerea controlarea programelor didactice, a materialului didactic în școlile de stat, comunale și confesionale de către inspectorii școlari.

O puternică lovitură primesc românii prin „Adresa nr.14011 (6 iunie 1877). Aceasta prevedea o listă cu 47 de manuale și atlase școlare interzise (14- românești și restul sârbo-croate, slovace, rutene și germane). Iată care erau cele 14 cărți:

„Elementarium” de Basiliu Petri, Sibiu- 1874;

„Lepturariul ” lui Aron Pumnul, Viena 1862-1865;

„Geografia” lui G. Vlădescu, București 1868;

„Geografia” lui M. Mihăiescu, București 1873;

„Istoria Românilor” de August Treboniu Laurian, București 1873;

„Atlas geografic” de același autor, Paris – București 1868;

„Istoria patriei” de Ioan Micu Moldovan, Blaj 1875;

„Geografia” lui Silviu Sălăgian, Viena 1871;

„Istoria Transilvaniei” de Ioan V. Rusu, Sibiu 1865;

„Istoria Ungariei” de Amleție Drăghici, Timișoara 1874;

„Geografia Ungariei” a lui Dimitrie Varna, Sibiu 1875;

„Carte de lectură românească” de Visarion Roman, Sibiu 1873;

„Legendariu” al lui Ștefan Pop, Blaj 1872;

„Istoria Românilor” de I. Tuducescu, Arad 1876;

Motivul pentru care au fost interzise era simplu: „erau cu totul contrare dreptului public și stării de fapt a Ungariei, adică propagă idei împotriva statului ungar”.94

LEGEA TREFORT

În ședința din 18/30 ianuarie 1879, Consistoriul Arhiepiscopiei Sibiului discută un proiect de lege care a fost întocmit de Ministrul Cultelor și Instrucțiunii cu privire la introducerea obligatorie a limbii maghiare în școlile poporale din Ardeal. Inițiatorul acestui proiect era ministrul Trefort Agoston (1817-1888), francez după tată, om politic și de cultură, membru apoi președinte al Academiei Ungare de Știință. Se constituie o delegație în frunte cu mitropolitul Miron Românul, formată din episcopii sufragani Ioan Metianu (Arad) și Ioan Popasu (Caransebeș), cu 9 delegați consistoriali ( 3 din cler și 6 mireni). Comisia redactează un memoriu protest înaintat împăratului Francisc Iosif I la 1/13 februarie 1879. Miron Românul ia cuvântul în fața suveranului și îl roagă să nu aprobe legea. Iosif I îi răspunde ambiguu arătându-i că: „este departe de intențiunea sa de a aduce hotărâri care ar putea pricinui îngrijorări temeinice și ar tulbura pacea și armonia între diferitele naționalități ale țării”.95

Întoarsă la Sibiu, delegația română este primită cu entuziasm de o mulțime de transilvăneni.

Biserica unită merge și ea în audiență la Viena (10 februarie 1879) unde puse în discuție doleanțele românilor de a-și păstra limba maternă. A fost o greșeală din partea greco-catolicilor de a se prezenta singuri deși se stabilise ca să se meargă în fața Curții Imperiale odată cu ortodocșii. Aceasta denotă însă odată lipsa de unitate a românilor (în unele împrejurări), dar și faptul că unii ierarhi ai Bisericii unite își urmăreau anumite scopuri străine de neamul din care făceau parte.

Ierarhii români au fost felicitați de numeroși clerici și mireni pentru demersurile făcute la Viena. Totodată mitropolitul ortodox adresează o pastorală credincioșilor săi (8/20 februarie 1879) prin care le făcea cunoscute discuțiile purtate și își exprima speranța că problema va avea o soluție în favoarea românilor.96

Presa germană transilvană și cea din Regat au redat pe larg toate evenimentele din lunile ianuarie-februarie 1879, dând câștig de cauză românilor. Numai presa maghiară considera gestul arhiereilor ardeleni: „curată impertinență”.

Cu toate protestele ardelenilor, proiectul a fost discutat în Camera Deputaților maghiară în perioada 29 aprilie – 5 mai 1879. Boross Gábor cel care a făcut cunoscut proiectul a arătat deputaților că nu va afecta cu nimic pe români întrucât se urmărea o cunoaștere mai amănunțită a limbii ungare. Legea este combătută de națiunile conlocuitoare (Adolf Zay – sas; Dr.Mihail Polit, Miloș Dimitrievici, Nicolae Maximovici – sârbi, I. Höffgräfft – german ), de unii deputați unguri (Mocsáry Lajos) și de cei români (Nicolae Strevoiu, Petru Mihali, Dr. Alexandru Roman, George Pop de Băsești, Partenie Cosma ).

Cum deputații (în marea lor majoritate – unguri ) aprobă legea (8 mai 1879) se trece mai departe în Camera Magnaților din care făceau parte de drept și prelații tuturor confesiunilor din Ungaria și Transilvania, deci și românii ambelor rituri. Au luat cuvântul împotriva proiectului: mitropolitul Ioan Vancea de la Blaj și Miron Românul de la Sibiu, episcopii Ioan Mețianu de la Arad și Victor Mihály de la Lugoj. Pentru suținere au pledat catolicii: Császka, Ipolyi și comitele suprem Ujgalussy. Cu toate dezbaterile pro și contra, împăratul Francisc Iosif I aprobă legea în defavoarea celorlalte naționalități din cadrul imperiului austro- ungar (22 mai 1879).97

Legea cuprindea următoarele:

școlile pedagogice în care nu se preda maghiara trebuiau să adopte ore în așa fel încât absolvenții să poată vorbi și scrie;

învățătorii nu primeau diplome și posturi dacă nu își însușeau limba statului;

la școlile poporale de toate categoriile predau numai aceia care vorbeau limba maghiară;

maghiara devenea obligatorie în toate școlile primare publice;

ministerul controla modul de însușire și predare a limbii maghiare prin inspectori școlari.98

Consistoriile eparhiale au trebuit să intoducă limba maghiară ca obiect de studiu atât în școlile pedagogice cât și în școlile poporale începând cu 30 iunie 1882.

2.LEGEA INSTRUCȚIEI ÎN ȘCOLILE MEDII – 1883

Încercările de maghiarizare prin intermediul școlilor vor continua în Transilvania și Banat printr-o nouă lege apărută în 1883. Se va lua în discuție acum situația învățământului mediu sau secundar (gimnaziu și școli reale). Ministrul Trefort Agoston va pune în discuția Camerei Deputaților (1882) un proiect cu privire la acest gen de învățământ, dar va fi respins. Abia în 1883 la 5 martie Camera acceptă o nouă rezoluție. Partea care se adresa gimnaziilor confesionale românești prevedea următoarele:

limba și literatura maghiară devenea obiect de studiu obligatoriu;

diplomele de maturitate se vor elibera în limba maghiară;

examenul de maturitate va fi susținut în prezența unui reprezentant al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii;

trimișii ministerului aveau drept de control oricând în gimnaziile confesionale;

profesorii trebuiau să aibă „calificațiune de stat” și să cunoască perfect limba ungară;

gimnaziul putea fi susținut de stat însă atunci acesta se putea amesteca și mai mult în procesul de învățământ;

neamestecul altor state în subvenționarea materială a școlilor (măsură îndreptată împotriva Gimnaziului din Brașov care era susținut de la București).99

Presa de la Budapesta pregătea „opinia publică” pentru punerea în practică a măsurilor luate de Guvern. Iată ce se scria în ziarul „Pesti Naplo” în numărul 79 din 21 martie 1883 (împotriva românilor): „În Ungaria nu poate exista o altă școală secundară, decât cea ungară. Trebuie să o spunem pe față și trebuie să o și realizăm”.100

Românii reacționează prompt în fața acestei noi acțiuni de maghiarizare. Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu se întrunește la 1 februarie 1882 și se aprobă un memoriu prin care se cerea să se țină cont de autonomia cultelor și de drepturile naționalităților. Mitropolia Blajului înaintează și ea un protest prezentat Camerei la 9 februarie 1882 de către deputatul Alexandru Roman. Au loc adunări de protest la Blaj, Brașov, Deva și în alte localități. Guvernul maghiar este neliniștit de aceste lucruri și cere românilor, arhierei și parlamentari să liniștească spiritele.101

Camera Deputaților a discutat proiectul în 5 martie 1883. Pentru aprobarea lui a vorbit cu ministrul Trefort Agoston, iar contra deputaților sași, sârbul Mihail Polit și profesorul Alexandru Roman ( care a subliniat nedreptatea făcută românilor prin această viitoare lege ).

Casa Magnaților dezbate și ea proiectul începând cu 1 mai 1883. Mitropolitul Miron Românul de la Sibiu ia cuvântul de 28 de ori, dar numai 2 sugestii ale sale sunt admise. În cele din urmă legea este votată de ambele camere ale parlamentului ungar.102

Noi discuții în legătură cu școlile medii au loc în anii 1884 și 1886. Astfel în 1884 deputatul Vicențiu Babeș (1821-1907) ridică în Camera Deputaților problema maghiarizării prin școală în ținuturile Banatului. El critică faptul că românii din Caransebeș care doreau să înființeze un gimnaziu și 99 de școli ortodoxe au fost refuzați, iar instituțiile de învățământ au devenit școli comunale. De aceea cerea Guvernului să nu declare război școlii confesionale românești.103

Deputatul Constantin Gurban cere în ședința din 5 februarie 1886 (unde s-a discutat bugetul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii) ca să fie ajutate material și școlile nemaghiare căci la susținerea bugetului contribuie toți cetățenii, indiferent de națiunea din care fac parte.104

Guvernului maghiar nu i s-au părut de ajuns legile cu privire la școlile poporale și la cele secundare pentru a-i dezanaționaliza pe români și de aceea în 19 ianuarie 1891 va fi pus în dezbaterea Camerei Deputaților „Legea azilelor (grădinițelor de copii)”. Această nouă lege prevedea faptul că se vor înființa sute de grădinițe pentru copii între 3 și 6 ani, obligați să le frecventeze. La aceste „azile” (grădinițe) urmau să își desfășoare activitatea numai acei dascăli care știau foarte bine limba ungară. Legea a fost totuși acceptată și trimisă în Casa Magnaților. Aici ierarhii români ai ambelor religii (unită și ortodoxă) au criticat-o: mitropolitul Miron Românul și Ioan Vancea, episcopii Victor Mihiály (Lugoj) și Ioan Mețianu (Arad) precum și superintendentul evanghelic luteran sibian Dr. Gheorg Daniel Teutsch (1817-1893).

Din nou ungurii nu țin cont de părerile românilor și legea este votată, sancționată de Francisc Iosif I și publicată sub numele: „Articolul de lege XV din 1891”.

În ședința Camerei Deputaților din 26 aprilie 1893 apare ca bază de discuție un proiect de lege privind salarizarea învățătorilor de la școlile poporale, confesionale și gimnaziale. Se urmărea asigurarea unui salariu minim de cel puțin 300 florini unui învățător definitiv și 200 florini unui „ajutor”. La acestea se mai adăugau locuința gratuită și o grădină de cel puțin un sfert de jugăr. Aceste salarii minime urmau să fie plătite de confesiuni (parohii). Contele Apponyi Albert a propus ca în localitățile unde nu se putea plăti învățătorul, satul să preia salariul desființând școala confesională și înlocuind-o cu cea de stat. Același conte mai face precizarea că în cazul unor abateri împotriva statului cercetările să fie făcute de către „comisia administrativă” a comitatului. De asemenea dacă de la o școală doi dascăli erau înlăturați succesiv din motive politice, Ministerul o putea desființa și în locul ei lua ființă una de stat. Trecând și de Casa Magnaților, proiectul a fost votat.

Guvernul va da o nouă lovitură școlilor nemaghiare în 1904 când președinția o avea Tisza István. Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Berzeviczy Albert, a întocmit un proiect de lege care viza „instrucțiunea populară”. Se prevedea predarea unor materii în limba maghiară; planul de învățământ; manualele școlare și bibliotecile uzitate în aceste instituții de învățământ să fie cenzurate.

Împotriva acestei legi au protestat românii din Sibiu, Brașov, Arad, Orăștie, Hunedoara, Brad, Hațeg, Sebeș, Săliște; s-au întocmit memorii în care se sublinia continuarea luptei de eliberare națională.105

Guvernul condus de Tisza István cade, iar proiectul nu mai ajunge în dezbaterea Camerei. Totuși măsurile proiectului s-au materializat printr-o „instrucție“ a Ministerului către inspectorii școlari de stat. Iată câteva prevederi:

inspectorii de stat puteau controla institutele pedagogice și școlile poporale;

asistența examenului de diplomă (cu deosebire examenele de limba maghiară);

în școlile cu un învățător se vor preda 12 ore de maghiară ( 9 vorbite și 3 scrise);

dascălii care nu luau în serios limba ungară erau sancționați disciplinar.106

3.LEGILE APPONYI – 1907

Punctul maxim al politicii de maghiarizare prin școală este atins în 1907 prin două legi inițiate de contele Apponyi Albert (1816-1933) pe atunci ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1906-1910): una privea salariile dascălilor de stat, iar cealaltă se ocupa de „raportul de drept și salariile învățătorilor de la școlile comunale și confesionale. Cele 2 proiecte au fost aduse în discuția Camerei Deputaților la 21 februarie 1907.

Românii transilvăneni protestează împotriva unor măsuri prin care se viza deznaționalizarea lor. Mitropolitul Ioan Mețianu convoacă Consistoriul mitropolitan la Sibiu. În urma dezbaterilor care au avut loc timp de 2 zile s-a hotărât înaintarea unui memorandum către Ministrul Cultelor. La 7 martie 1907, Ioan Mețianu cu episcopii sufragani (Nicolae Popea de la Caransebeș și Ioan Popp de la Arad) prezintă într-o audiență, doleanțele românilor. Alături de ortodocși sunt și uniți dar și episcopul evanghelic săsesc Dr.Friederich Teutsch.107

În tot Ardealul s-au ținut adunări de protest: Sibiu (cu participarea multor oameni de cultură: Miron Cristea, Nicolae Ivan, Partenie Cosma, Dimitrie Comșa, Nicolae Bălan, Octavian Goga, Teodor Păcățian, Coriolan Brediceanu, Silvestru Moldovan, Octavian Tăslăoanu, etc.) Arad, Lugoj, Făgăraș, Hunedoara, Lipova, etc. 108

Cu toate acestea în 14 martie 1907 legea a fost aprobată. Cea de a doua primește girul în 26 aprilie. Trecând de Camera Deputaților, cele două legi ajung în Casa Magnaților (8 mai 1907). Cu toate dezaprobările vlădicilor (mitropolitul Ioan Mețianu de la Sibiu, episcopii Ioan Papp de la Arad, Vasile Hossu – Lugoj și Victor Mihály mitropolit unit de Blaj) sunt votate. Împăratul de la Viena le sancționează la 2 iunie 1907 și intră în vigoare începând cu 1 iulie 1907. Aceste legi sunt considerate: „cel mai cutezător atentat ce s-a îndreptat vreodată de către o stăpânire ungurească în contra vieții și dezvoltării naționale a popoarelor nemaghiare”.109 Din cuprinsul legilor se dovedea scopul urmărit:

școlile și învățătorii erau obligați să îi învețe pe elevi apartenența la patria ungară;

în fiecare școală limba maghiară se va preda în toate clasele;

parohiile erau obligate să plătească un salariu mediu dascălilor în valoare de 1000 coroane la care se mai adăugau 100-200 coroane din 5 în 5 ani (gradațiile); dacă aceste retribuții nu puteau fi plătite statul intervenea cu sprijin financiar însă cu unele condiții umilitoare;

registrele școlare vor fi completate în maghiară;

limba statului, aritmetica, geografia, istoria patriei (Ungariei) și constituția Ungariei erau predate numai în maghiară;

statul putea interveni în probleme disciplinare de natură politică;

școlile trebuiau să corespundă în ceea ce privește baza materială, întreținerea și igiena;

orice instituție de învățământ găsită neadecvată sub orice aspect era închisă sau înlocuită cu o școală de stat cu limba de predare maghiară;

la intrarea în învățământ, cadrul didactic având satut de funcționare public trebuia să depună jurământ față de „patria ungară și față de constituția acesteia” – articolul 32. 110

Legile lui Apponyi au avut urmări dezastruoase pentru școala românească patronată de Biserică. În localitățile sărace, cu toate eforturile, uneori eroice, de a salva învățământul în limba maternă acest lucru nu s-a mai putut întâmpla. În 1907 Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei avea 861 de școli, în 1912 mai deținea numai 670. Toate aceste lucruri erau urmare a politicii de culturalizare a contelui Albert Apponyi.

O măsură care a lovit puternic în ortodoxia Ardealului a fost ordinul ministerial care dispunea predarea religiei în maghiară. Din 1909 își puteau desfășura activitatea în institutele de învățământ superior numai profesorii care cunoșteau limba statului, pe baza unui certificat eliberat de prefectul județului.

Tot ministrului Apponyi i se datorează și unele măsuri luate față de Biserica și școala românească. Astfel din Ordinul său sunt îndepărtați de la catedră Dr. Ioan Lupaș (1880-1967) acuzat de manifestări nepatrotice, Dimitrie Comșa (1846-1931), Dr. Petru Barbu, Iosif Bălan etc. În 1910 se schimbă guvernul și va apărea unul nou în frunte cu Tisza István, ministru al Cultelor fiind numit Ziehy János. Acest nou ministru va propune în 1913 o nouă lege prin care salariul învățătorilor creștea simțitor, afectând din nou Biserica românească întrucât dascălii confesionali trebuiau să fie plătiți la fel ca și cei de stat. Un nou ministru, Dr. Jankovich Béla va emite un ordin în 13 august 1914 în care se spunea că limba maternă să fie utilizată numai în măsura în care putea fi folosită ca mijloc de maghiarizare.111

Anul 1913 aduce victoria unei noi legi electorale prin care elevii la absolvirea a 6 clase, pe baza unui examen susținut în fața unui comisar ministerial, primeau un certificat prin care la majorat puteau vota (examenul consta în susținerea probelor în limba maghiară).

După izbucnirea primului război mondial, primul ministru Tisza István adresează o scrisoare (22 septembrie 1914) mitropolitului ortodox Ioan Mețianu prin care îi promitea rezolvarea unor cereri românești pe plan național, cultural și economic.112 Evenimentele din 1918 au spulberat speranțele maghiarilor de a continua să îi țină pe români în sfera dualismului.

4.ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎNTRE 1917-1918

În anul izbucnirii primului război mondial (1914) în Transilvania funcționau 2655 de școli poporale românești din care 1536 ortodoxe și 1119 unite.113 Deoarece România intrase în război de partea Franței și Angliei, ungurii au găsit un nou prilej de a lichida orice manifestare națională a românilor din Ardeal, mai ales a școlilor. Cel care a condus această deznaționalizare în problemele învățământului a fost neîmpăcatul adversar al școlilor românești, contele Apponyi. Începerea luării măsurilor s-a ivit odată cu retragerea trupelor române dincolo de Carpați, cu acest prilej părăsind Transilvania sute de preoți și învățători de la școlile confesionale și un număr foarte mare de la Gimnaziul Ortodox „Andrei Șaguna” din Brașov.114 Învățămîntul pedagogic îndrumat de Biserică (școlile din Sibiu, Blaj, Caransebeș, Arad, Oradea, Gherla) a suferit foarte mult deoarece nu primeau un ajutor financiar din partea statului ungar.

La 17 iulie 1917 contele Apponyi Albert (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice) trimite ierarhilor din Sibiu și Blaj un ordin (nr. 109891/1917 VI b) prin care numea la fiecare școală pedagogică câte un comisar ministerial. De acum înainte Ministerul și nu Biserica putea să desemneze un număr de profesori pentru anumite materii.115

Deputații români din Parlamentul ungar, mitropolitul Vasile Mangra, episcopii Ioan Popp și Miron Cristea au protestat împotriva acestor măsuri. Izbutesc să redeschidă școlile pedagogice, dar numai în prezența comisarului ministerial pentru fiecare instituție pedagogică. Comisarul putea asista la examene și lecții, la comisiile profesorale, să inspecteze sălile de curs, internatul și să supravegheze comportamentul elevilor. De asemenea mai avea și rolul de a îndruma pe elevi să își „maghiarizeze” numele prezentându-le avantajele acestei „formalități”, lucru care nu s-a întâmplat. Misiunea comisarilor a încetat în 1918 la 18/31 octombrie 1918 când au fost revocați de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Cu o situație la fel de grea s-au confruntat și școlile primare sau poporale. Multe din ele au fost închise deoarece majoritatea învățătorilor erau trimiși pe front ca să lupte pentru apărarea imperiului austro- ungar, asupritorul lor. Locul învățătorilor a fost ținut de preoți.

Un fenomen pe care îl găsim prezent în perioada 1914-1918 este „zona sau granița culturală”. Aminteam mai sus că odată cu retragerea trupelor române au plecat foarte mulți învățători și preoți. Apponyi găsește în această „fugă” și în atitudinea „nepatriotică” a unor dascăli, prilej ca în 2 august 1917 să comunice vlădicului de la Sibiu că școlile situate de-a lungul graniței cu România și cele ale căror învățători s-au refugiat în Regat, să fie declarate școli de stat (etatizate).116 Biserica, prin reprezentanții ei, a făcut tot ce i-a stat în putință să le salveze. Consiliul Arhiepiscopesc din 24 august/6 septembrie 1917 alcătuiește un memoriu întocmit de Lazăr Triteanu, viitorul episcop Lucian de la Roman. Contele Apponyi respinge memoriul la 17 octombrie 1917, iar la 30 octombrie numește pe baronul Petricsevich Horviáth Emil (prefectul județului Târnava Mare) „comisar guvernal” pentru preluarea școlilor ortodoxe și unite.117

Horviáth a înaintat Consistoriului din Sibiu o notă care prevedea:

granița cu România: județele Caraș Severin, Hunedoara, Făgăraș, Sibiu, Brașov, Târnava Mare;

statul „cumpăra sau închiria” clădirile școlilor confesionale;

locuitorii satelor numai contribuiau cu nimic la susținerea școlii;

foștii dascăli (dacă cunoșteau maghiara și nu activaseră politic) rămâneau și erau salarizați de stat;

limba română avea 6 ore la care se adăuga religia;

nu se preciza naționalitatea învățătorilor;

existau 78 de școli etatizate.118

La 17 decembrie 1917, Apponyi extinde „zona culturală” și la județele Bistrița Năsăud și Trei Scaune, iar în 20 martie 1918 la 238 de parohii li se opresc ajutoarele financiare de la stat de care beneficiau învățătorii confesionali din Arhiepiscopia Sibiului. Mai mult, se încearcă și un control asupra Bisericii române căci într-o scrisoare „confidențială” adresată mitropolitului Vasile Mangra se stipula: „ca statul ungar să-și exercite dreptul de supremă inspecțiune în adunările Bisericii Ortodoxe Române într-o măsură mai intensivă, fapt pentru care deleagă pe comisarul Petricsevich Horváth Emil să participe la lucrări cu dreptul de a lua măsuri de dizolvare a Sinodului în caz de nevoie. Mitropolitul cere lămuriri, dar între timp Guvernul se schimbă. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice este preluat de Zchy János care răspunde ierarhului că susține ordinul lui Apponyi.119

Sinoadele eparhiale din Sibiu, Arad și Carnasebeș au protestat împotriva etatizării școlilor românești prin memorii înaintate ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice. De asemenea românii din parohiile unde se dorea fucționarea „zonei culturale” au preferat să rămână fără școli și dascăli decât să pună în practică această măsură. Pe de altă parte însă, amăgiți prin diverse promisiuni sau amenințați, o serie de învățători au semnat pentru trecerea școlilor din anumite zone în patrimoniul statului.

La 20 iulie / 2 august 1918 Zchy János convoacă la Budapesta pe ierarhii români ca să le comunice că dorește cu orice preț „zona culturală” chiar în acel an. Însă situația frontului, tragică pentru Puterile Centrale, avea să aducă la realitate pe guvernanții de la Budapesta. Un nou ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Lovászy Márton, trimite la 24 octombrie / 6 noiembrie 1918 Consistoriului sibian o telegramă prin care se revocau dispozițiile cu privire la „zona culturală”.120

Școlile confesionale unite au avut exact același regim din partea ungurilor ca și cele ortodoxe. „Zona culturală” ar fi format-o școlile din județele: Sibiu, Făgăraș, Brașov, Târnava Mare, Trei Scaune, Hunedoara, Caraș Sevetin, Bistrița Năsăud și Maramureș. Actul de la 1 decembrie 1918 a salvat Biserica românească ca de altfel școlile și întreaga națiune de o deznaționalizare sigură.

CAPITOLUL VIII

UNIREA DE LA 1 DECEMBRIE 1918

1.UNITATEA POPORULUI ROMÂN

OGLINDITĂ ÎN CĂRȚILE BISERICEȘTI

Poporul român, în decursul existenței sale a fost silit prin divese împrejurări să trăiască „răzlățit” în trei state diferite: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Totuși istoria arată că la români „ideea unității de neam și limbă, a conntinuității sale pe acest teritoriu moștenit de la strămoșii săi daco-romani, a originii sale comune și a descendenței sale s-a păstrat întotdeauna vie… manifestându-se mai ales pe tărâm cultural, domeniu ce înglobează și tipăriturile bisericești, mai cu seamă cele în limba română, limba vorbită de popor”.121

Încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea diaconul Coresi, deși își desfășura activitatea la Brașov, scria pentru toți românii: „amu scrisu aceste sfinte cărți de învățătură, să înveațe rumânii cine-su creștini”. („Evangheliar”-1561). În „Psaltirea” românească (1570) același Coresi se plângea că: „toate limbile… numai noi rumânii n-avăm cuvântulu lu Dumnezeu (în) limba noastră”. Diacul Șerban, fiul lui Coresi arată în „Palia” (Orăștie – 1582) „întrământura besearecei sf(în)ntă a românilor.122

În secolul al XVIII-lea cea mai mare parte a slujbelor bisericești se oficiau în limba română, ceea ce a contribuit într-o măsură mult mai mare la unificarea sufletească a neamului nostru.

„Cartea de învățătură românească ” sau „Cazania” lui Varlaam, mitropolit al Moldovei (1632-1653), tipărită la Iași (1643) și cu o răspândire largă printre români, își dechidea cuprinsul cu un „Cuvântu împreună cătră toată semenția românească”, adresat de Vasile Lupu la „toată semenția românească pretutinderea ca să află pravoslavnici într-această limbă”. Urmează apoi un „Cuvânt cătră cetitotriu” scris de însuși „smeritul arhiepiscop Varlaam și mitropolitul de Țara Moldovei”, arătând și motivele care l-au determinat să scrie: „limba românească n-are carte pe limba sa”.123 Mai adăugăm și faptul că deși a fost tipărită în Modova, găsim în Transilvania procese pentru stăpânirea acestei cărți: 1687 – Orăștie, 1689 – 2 sate se judecau în părțile Lăpușului, 1738 și 1745 – Făgăraș etc.124 Aceeași prețuire o avea „Cazania” și în Țara Românească. Din toate acestea rezultă clar ideea unității naționale, cartea fiind destinată tuturor românilor.

Mitropolitului Varlaam mergând într-o misiune diplomatică la Târgoviște, îi este prezentat de către învățatul boier muntean Udriște Năsturel – cumnatul domnitorului Matei Basarab, un exemplar din „Catehismul calvinesc”, tipărit la Bălgrad (satul Prisaca, lângă Alba-Iulia) în 1640, pe care mitropolitul îl găsește „plin de otravă, de moarte sufletească”. Conștient de faptul că trebuie ca ierarhii din Țara Românească și Moldova să apere ortodoxia transilvăneană, Varlaam întrunește în 1644 sau 1645 un Sinod la Iași. Aici ierarhii din cele 2 țări au elaborat „Cartea care să cheamă Răspunsul împotriva catehismului calvinesc” combătând greșelile dogmatice. Predoslovia cărții (tipărită la Iași în 1645), scrisă de miropolitul Varlaam, evidențiază din nou ideea de unitate națională: „Către creștinii de (n) Ardealu, credincioși pravoslavnici și adevărați fii svintei ai noastre besereci apostolești, iubiți creștini și cu noi de un neam români. Pretutindirea tuturor ce se află în părțile Ardealului, ce sunteți cu noi într-o credință, cu direptatea Dumnezăului și-a Mântuitorului nostru lui Is. Hs., iară de la smerenia noastră ca niște fii iubiți întru Hs. Blagoslovenie, rugă și ertăciune și de vecie de la Dumnedzău ertare de toate păcatele”.125

În aceeași perioadă a secolului XVIII apare în literatura religioasă ideea latinității limbii române. Logofătul Udriște Năsturel tipărind „Imitarea lui Hristos” (1647 – Mănăstirea Dealu) scria în predoslovie: „la vârsta tenereților au fost cuprins … de o mare și aprinsă și de Dumnezeu dată dragostei pentru limba râmlenească sau latinească, vădit înrudită cu a noastră, astfel că în minte și în inimă nu mai purtam aproape nici un alt gând, decât să învăț această limbă noaptea și ziua, fără încetare exersându-mă”.126

Același lucru se desprinde și din predoslovia „Noului Testament” tipărit de mitropolitul Ardealului, Simion Ștefan (1640 – 1656) în 1648 la Alba Iulia: „Rumânii nu grăesc în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip” căci „cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți grăindu unu lucru, unii într-un chip, alții în alt chip”, …”bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sănt buni carii îmblă în toate țărele, așia și cuvintele acele săntu bune carele le nțeleg toți. Noi derept aceea ne-am silit, de încât am putut¸să izvodim așia cum să înțeleagă toți, iară să (dacă) nu vor înțelege toți nu-i de vina noastră, cei de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte țări, de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiesc toți într-un chip”.127 Simion Ștefan a încercat să creeze o limbă bisericească pentru toți românii de oriunde erau răspândiți.

Originea comună a tuturor locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic a fost reliefată de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în „Psaltirea în versuri” (Uniev – 1673):

„Neamul țării Moldovei de unde dă rază?

Din țara Italiei tot anul să crează.

Fliah întâi, apoi Traian au adus pre-aice

Pre-strămoșii acestor țări de neam cu ferice,

Răsădit- au țărilor hotarele toate,

Pre siamne ce stau în Viaci o să vedea poate,

El cu vița acestui neam Țara Românească

Împlut – au Ardealul tot și Moldovenească.

Siamnele stau de să văd, de dânsul făcute:

Turnul Severinului să custe-n vremi multe

Stremoșii Moldovei adus-au în țară

Pre Gheții cu sabiia scoțând din hotară,

Stau siamnele podului cu pârguri căzute

Și Turnul Severinului de Sevir făcute

Podul peste Dunăre-n Țara Rumânească

De-au trecutu și oștile-n țara ungurească

Pre cela pod au trecut Moldovei stremoșii

Bătând război cu dachii a sașilor moșii”.

Și în „Dumnezeiasca Liturghie” (Iași- 1679) se vorbește despre „toată seminția românească tutinderia ce se află – ntr-această limbă pravoslovnici”, … „dar limbii rumănești”, … „sfântă liturghie, scoasă pre limba rumăniască de pre elinească de lauda lui Dumnezău să – nțăliagă toți…”128

Contemporanul vlădicăi Dosoftei, mitropolitul Varlaam (1672-1679) al Țării Românești în predoslavia cărții „Cheia Înțelesului” (București-1678) se adresa „tuturor pravoslavnicilor creștini, carii sănt născuți întru limba noastră rumănească”.129

Ideea unității religioase și naționale a românilor o reia Teodosie al Țării Românești în opera sa: „Liturghierul” (București-1680). În foaia de început a Liturghierului stau scrise de mitropolit următoarele cuvinte: „Aciasta dar văzând și noi, că necum lipsește în limba noastră de-a fica să înțeleagă norodul, ce încă și mulți, de nu mai muluți preoți, și alalt cin beserecesc de a cunoaște orănduiala și țeremoniile ei cum a să sluji trebuie, și fiește care la vreme ei, de a să zice și de a să glăsui, putincioși nu sănt. Și mai vârtos aciasta și den neînvățătură, și den neînțelegere limbii pogoară, care noao jalnic și plânguros lucru iaște într-atâta micșorare și călcare rodului nostru cestui rumănesc carele odată și el numărat întru puternicile nemuri și între țării oameni să numără, iară acum atăta de spus și de ocărăt iaște, căt nice învățătură, nice știință, nice armă, nici lehi, nice un amici am întru tot rodul, ce se pomenește astăzi rumăn, nu iaste (între rumăni ce zicem, cuprindem și pre moldoveni, că tot dintr-o fântână cură), ce ia nește nemernici și orbi într-un obor învârtindu-ne și înfășurându-se, de la străini și de la varvari doară și de la văjmașuluii rodului nostru, cer și împrumutează și de carte și de limbă și de învățătură. O, grea și dureroasă întâmplare!”.130 „Biblia” de la București 1688 tipărită tot în vremea păstoririi mitropolitului Teodosie face referire la înrudirea dintre „rumăni, moldoveni și ungrovlahi”.

În 1698 domnitorul Constantin Brâncoveanu și vlădica Antim Ivireanul (1650 – 1716) redeschid tipografia din Alba-Iulia. Aici vor trimite pe tipograful Mihai Iștvanovici care va da la iveală opera „Chiriacodromion” adresată „pentru folosul și luminarea neamului românesc” adică pentru toți românii.131

Secolul al XVIII-lea este dominat de mari frământări în cele trei țări române. În Valahia și Moldova domnii sunt mutați dintr-un scaun în altul. Cărțile bisericești apar cu stemele celor 2 țări unite: (vulturul și bourul): „Octoihul” (Râmnic – 1742); „Antologhionul” (Iași – 1755), „Moliftelnicul” (București – 1794) etc. În predoslovii se afirmă faptul că respectivii voievozi au domnit fie în Țara Românească fie în Moldova.

„Mineele” de la Râmnic ale lui Chesarie (1773-1780) ,Эida de la Blaj-1795 cartea bisericească românească promovată de Veniamin Costachi , mitropolitul Moldovei și de Gregorie al IV-lea Minculescu –Dascălul , mitropolitul Țării Românești, au creat alături de cartea laică contemporană cu ele bazele contopirii depline a limbii literare.132

O importantă contribuție la unitatea românească au avut-o și operele corifeilor Școlii Ardelene:

Ion Inocențiu Micu: „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”

Samuil Micu (1745-1806): „ Istoria, lucrurile și întâmplările românilor”(patru tomuri);

Gheorghe Șincai : „Hronica românilor și a mai multor neamuri”

Petru Maior : „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” Buda, 1812.

Anul 1848 aduce pe Câmpia Libertății din Blaj (3/15 mai ) pe lîngă ardeleni și revoluționari din celelalte țări românești : Vasile Alecsandri , Alexandru Ioan Cuza , Alecu Russo , Costache Negri , Axente Sever , August Treboniu Laurian și alții.

Un prim pas pe calea unificării statale s-a făcut la 24 ianuarie 1859 prin unirea Moldovei cu Țara Românească sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Și Biserica și-a adus contribuția prin ierarhi și preoți la acest eveniment marcant.133

În 1914 apare „Biblia” sinodală „ca sinteză a întregii cărți bisericești românești de-a lungul istoriei și din toate ținuturile românești de o parte și de alta a Carpaților.”134

În baza celor înfățișate mai sus se poate afirma că la desăvârșirea unității naționale din 1918 un rol important l-a jucat și cartea bisericească care „prin cuprinsul ei a strâns laolaltă pe cei ce grăiau în aceeași limbă , iar prin unele fragmente din predosloviile ei a purtat din generație în generație ideea despre unitatea de neam a poporului nostru”.135

2.VINA DE A FI ROMÂN

Am văzut că Biserica tipărind o mulțime de cărți a reușit să păstreze unitatea de credință și limbă a românilor. Totuși clericii români din Transilvania fiind sub stăpânirea Austro-Ungariei au avut mult de suferit după intrarea României în război la 14/27 august 1916. Budapesta pornește acum o acțiune și mai puternică împotriva intelectualității ardelene (preoți și învățători) surprinzând orice manifestare românească. Cum dascălii fuseseră mobilizați încă de la începutul războiului (1914) și trimiși pe fronturile din Italia și Galiția nemaiputând exercita nici o influență asupra maselor, preoții au rămas nu numai îndrumători ai credinței ci și sfătuitori în toate celelalte domenii ale vieții.

Germania dându-și seama că atragerea românilor transilvăneni de partea ei ar aduce un mare avantaj a căutat să impună Austro-Ungariei schimbarea politicii de asuprire față de ardeleni. Dar Budapeasta nu a înțeles să facă unele concesii ci pentru a rezista presiunilor Germaniei a înscenat o acțiune de spionaj pentru a arăta că transilvănenii sunt trădători și nu merită să li se facă concesii. Lucrurile s-au desfășurat sub directa supraveghere a prim-ministrului Tisza István.136

În anul 1915 spionajul maghiar angajează pe evreul Rafael Mendel din Porumbacu de Jos (Sibiu). În vara aceluiași an, Mendel s-a prezentat la învățătorul român David Pop din Hărman sub numele de „Stoica” sergent în trupele române, originar din Azuga cerându-i să strângă informații despre armatele austro-ungare de-a lungul graniței cu România, pe care apoi să le trimită Statului Major al Armatei Române. Nebănuind nimic, David Pop intră în contact cu numeroși intelectuali români, fără să știe unii de alții, care-i pun la dispoziție o mulțime de date privitoare la trupe, tranșee și hărți strategice. Informațiile au fost date „sergentului Stoica” și unui „locotenent” în armata română (pe numele său S. Tholmeyer) „detectiv” în spionajul ungar. Toate aceste lucruri au ajuns direct la Tribunalul militar al Corpului I al Armatei ungare din Cluj. Toți cei care au participat la strângerea de informații au fost arestați între 22-24 octombrie 1915, fiind acuzați de „trădare de patrie” și „spionaj în favoarea României”. Nouă români sunt condamnați la moarte prin spânzurătoare (printre ei doi preoți) și alți șapte la închisoare. Apelurile către Tribunalul suprem militar din Budapesta s-au amânat mereu până la 23 octombrie 1918 când împăratul Carol IV al Austriei fiind convins de nevinovăția condamnaților îi eliberează. Totuși stătuseră în închisoare „pentru cercetări” peste 3 ani.137

Numeroși preoți vor cădea victime „tribunalului Diviziei honvezilor” din Cluj din diverse motive: pomenirea regelui României la serviciul cultic, „spionaj în favoarea României”, „trădare de patrie”, „agitație împotriva statului maghiar”. Peste 140 de clerici au fost aruncați în temnițele din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Seghedin, Vaț, Timișoara și Caransebeș. Alți 100 de preoți din județele de graniță cu Regatul au fost nevoiți să își părăsească parohiile și să se retragă în vechea Românie, odată cu trupele române care intraseră în Transilvania în 1916.138

Mult mai mare a fost numărul celor deportați în satele județului Sopron (Șopron). Aici au fost internați în 12 – 15 comune din jurul centrelor Sopron Nyek, Vesprem, Ruszt, Szent – Marghita peste 10000 de români din care 220 de preoți (unii chiar cu familiile). Arestarea se făcea fără nici un act legal, doar în urma reclamațiilor autorităților locale. Erau arestați în timpul nopții de jandarmi, legați la mâini și purtați zeci de kilometri pe jos pentru a fi huiduiți și scuipați. În lagărele din Sopron, condamnații erau lăsați în voia soartei, în cea mai mare mizerie, cu puțini bani, supravegheați de poliție, necăjiți de unguri și șvabi, nevoiți să scrie numai în ungurește sau în nemțește. Mulți nu s-au mai întors din această detenție, iar cei care au revenit în 1918 erau marcați pe viață.139 De același tratament inuman s-au „bucurat” și preotesele transilvănene.

Loviturile asupra preoților nu urmăreu numai înlăturarea unui „pericol” pentru statul ungar ci oferea și prilejul ca, în lipsa preotului, autoritățile să lucreze pe plan local pentru trecerea românilor la alte religii. Acest lucru s-a încercat mai ales în județul Trei Scaune (Covasna). Mai trebuie amintit că din toate bisericile românești din Transilvania au fost confiscate clopotele, necesare pentru fabricarea de arme.140

O situație deosebit de grea a avut-o Institutul teologic pedagogic din Sibiu care a fost mutat la Oradea împreună cu ambele Consistorii din Sibiu și Blaj. Mulți profesori și elevi au fost deportați în Ungaria, iar alții au trecut granița în Regat.141

Pentru o parte a românilor suferințele nu s-au încheiat nici după 1 decembrie 1918. În cursul lunilor noiembrie și decembrie 1918 precum și în primele patru luni ale anului 1919, gărzile naționale ungare în retragerea spre Budapesta ca și unele unități militare au săvârșit numeroase acte de cruzime asupra românilor din părțile Ardealului, Bihorului, Sălajului și Sătmarului. Au căzut victime răzbunării preoți, învățători, avocați dar mai ales țărani; numărul celor jefuiți de bunurile lor materiale fiind mult mai mare.

Mai adăugăm faptul că mai toate ziarele și orice alte publicații românești din Transilvania, în afară de cele renegate au fost suspendate. Mulți ofițeri și soldați, neputând să lupte împotriva „regățenilor” au dezertat fiind condamnați la moarte sau întemnițați.

Am prezentat câteva din atrocitățile săvârșite de maghiari în perioada 1916-1918, 1919. Toți românii transilvăneni care au avut de suferit proveneau din categorii sociale diverse dar aveau un singur defect: „vina de a fi român, ortodocși, patrioți dornici să aibă o singură patrie liberă alături de frații lor din Regat”, lucru care nu a fot înțeles niciodată de unguri.

PREZENȚA BISERICII ORTODOXE ȘI GRECO – CATOLICE LA ADUNAREA DE LA ALBA-IULIA

În toamna anului 1918 criza politică din monarhia austro-ungară atinsese punctul culminant. Popoarele care făceau parte din imperiul dualist s-au ridicat la luptă împotriva asupritorilor. La 12 octombrie 1918 prin declarația de la Oradea s-a exprimat voința pentru autodeterminarea românilor pe baza principiului naționalităților. Șapte zile mai târziu deputatul Alexandru Vaida Voievod a prezentat în Parlamentul maghiar „Declarația de independență” a Partidului Național Român. Publicarea acestei „Declarații” a provoct o mare bucurie în rândul ardelenilor și a dus la numeroase întruniri și manifestări pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. La 29 octombrie, fruntașii Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat au hotărât formarea unui Consiliu Național Român sub președinția lui Ștefan Cicio Pop, cu sediul în Arad. Ca unic reprezentant al poporului român, Consiliul s-a declarat pentru preluarea puterii depline de guvernare asupra teritoriilor transilvănene locuite de români. Încercările disperate ale monarhiei austro-ungare de a păstra pe ardeleni în sfera de influență a lor au fost fără rezultat. Între timp în Transilvania s-a cerut părerea Bisericii ortodoxe și greco-catolice cu privire la Consiliul Național Român. Iată ce declara episcopul unit de Oradea , Dumitru Radu, ca răspuns: „în politica românească principiul regulator pentru episcopii români din Ungaria și Transilvania a fost acela că facerea și conducerea politicii militante cade în sfera de activitate a partidului și respectiv a Comitetului Național Român. Principiul acesta a fost recunoscut ca normal din partea noastră și cu ocaziunea conferinței Comitetului Național Român.142

De o deosebită importanță este și adresa episcopului de Caransebeș, viitorul patriarh al României, Miron Elie Cristea în care se scrie: „subsemnații episcopi ai Bisericilor românești, ca fii credincioși ai națiunii noastre în urma situațiunii produse prin războiul mondial ținem că interesele de viață ale neamului românesc ai căror păstori sufletești suntem , pretind, ca un categoric imperativ. Drept aceea, împreună cu venerata noastă preoțime salutăm cu multă căldură, onorăm și sprijinim acțiunea Consiliului național român central singurul îndreptățit a conduce politica națională a neamului românesc din Ungaria și Transilvania”.143 Și Vasile Goldiș în ziarul „Azi Est” arată că „episcopii români încă recunosc suveranitatea poporului român și în consecință și autoritatea Consiliului Național Român, pe care îl vor sprijini din toată puterea”.144

Consiliul Național Român hotărăște convocarea unei Adunări Naționale a tuturor românilor transilvăneni în ziua de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. În vederea acestui eveniment s-a desfășurat o febrilă activitate. Numeroase adunări și-au ales prin vot reprezentanții care urmau să le poarte doleanțele la Alba Iulia. Printre deputații aleși erau ierarhi și protopopi, profesori, medici, ingineri, avocați, țărani, comercianți, femei, studenți.145

Consiliul Național Român din Arad la propunerea celui din Sibiu trimit pe profesorul Nicolae Bălan (viitorul mitropolit al Ardealului) ca împreună cu căpitanul Victor Precup să meargă la Iași pentru a cunoaște atitudinea Guvernului României și a oamenilor politici români cu privire la calea ce trebuia urmată. În urma întrevederilor avute la Iași atât cu guvernanții cât și cu miniștrii Franței, Angliei și Statelor Unite, Nicolae Bălan scria lui Goldiș să acționeze cu hotărâre pentru săvârșirea unirii Transilvaniei cu România.146

În cadrul luptei generale pentru desăvârșirea procesului de făurire a statului român o contribuție importantă au avut-o românii aflați în afara granițelor țării, cei din SUA, Franța, Italia, Anglia, Rusia sau din alte state ale lumii. Aceștia și-au îndreptat activitatea nu numai spre diasporă ci și spre opinia publică a țării respective făcând cunoscute peste tot doleanțele ardelenilor.147

La 8 noiembrie 1918, Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeșului din proprie inițiativă hotărăște că începând cu acea zi, împăratul Austriei, deși nu abdicase încă, să nu mai fie pomenit în serviciul liturgic în locul lui punându-se „înalta noastră stăpânire națională” și „Marele sfat al națiunii române”. Ideea lui este aprobată la 10 noiembrie de către un sinod ortodox, ținut la Arad sub președenția episcopului Ioan I. Popp, lecțiitor de mitropolit și în aceleași zile de către Mitropolia greco- catolică aceasta luând decizia și ea ca „numele împăraților habsburgi, pentru care preoții români fuseseră obligați să se roage timp de 200 de ani (să fie) înlăturat pentru totdeauna din bisericile românești”. Tot în luna noiembrie s-au purtat tratative la Arad între reprezentanții Consiliul Național Român și ai Consiliului Maghiar din Budapesta unde s-a hotărât ruperea totală a românilor de Ungaria.148

În 18 noiembrie 1918, Marele sfat al națiunii române a adresat un manifest cu numele „Către popoarele lumii” prin care se prezenta refuzul guvernului maghiar de a da un răspuns favorabil revendicărilor populației românești.149 Un alt manifest apare la 20 noiembrie, privind convocarea, la 1 decembrie, a Marii Adunări Naționale, la Alba-Iulia. Având în vedere importanța hotărârilor ce se vor lua acolo, ziarul „Românul” îndemna: „Bărbați, bătrâni și tineri, învățători, preoți și țărani grăbiți la Alba-Iulia, la marele praznic național, unde se pecetluiește soarta nemului… Frați români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu brațele deschise, veniți deci să-l atingeți cu pasul vostru, ca să simțiți fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horia, Cloșca și Crișan, pe craiul munților – Avram Iancu și pe toți cei care au început și lucrat la realizarea visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.150

La sfârșitul lui noiembrie 1918 într-un efort disperat Guvernul ungar adresează națiunilor nemaghiare o proclamație în care le roagă „să facă bine să rămâie cu Ungaria că o să le mergă bine de aici în colo”.151 Românii sătui de atâta chin o refuză.

S-a alcătuit un plan pentru buna desfășurare a Adunării, pregătit în amănunțime de Dr. I.C. Pop împreună cu căpitanul Fl. Medrea și cuprinzând propaganda, asigurarea circulației, încartiruirea, alimentația, ordine și siguranța, servicul sanitar chiar și plecarea mulțimii din Alba-Iulia. Începând cu 27 noiembrie soseau neîncetat delegații la Marea Adunare. Au ajuns în orașul reîntregirii și cei 1228 de delegați aleși în circumscripțiile electorale din Transilvania. Programul Adunării era următorul:

ora 7 – serviciul liturgic;

ora 10 – deschiderea Marii Adunări în sala festivă a cazinoului;

ora 12 – citirea proiectului de hotărâre.151

În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, zi de iarnă, Alba-Iulia era ticsit de oameni care aveau în frunte steagul tricolor. Pe „Câmpia Libertății și Unității” erau prezenți pete 100 000 de oameni (unii martori oculari vorbesc chiar de 200 000 de ardeleni). Potrivit programului la ora 7 s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă și unită după care episcopul Caransebeșului a înălțat către Creator o rugăciune de mulțumire care a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor prezenți. Făcând otpestul, episcopul de Arad Ioan Popp, locțiitorul de Mitropolit al Transilvaniei, a adăugat: „Cel ce a înviat din morți … a înviat și neamul românesc din Transilvania”. Profund emoționați, cei de față au intonat imnul: „ Deșteaptă-te române”, la care s-a adăugat și corul studenților teologi din Sibiu condus de Timotei Popovici. La cuvintele „Murim, mai bine-n luptă” toți au ridicat mâna în semn de jurământ.152

La ora 10 delegații merg în sala de festivități a cazinoului din oraș (erau prezenți peste 1500 de oameni). Aici se alege biroul Marii Adunări Naționale în frunte cu trei președinți: Gheorghe Pop de Băsești, episcopul Ioan Popp de la Arad și episcopul Demetriu Radu de la Oradea. Cuvântarea festivă este rostită de „bătrânul” Gheorghe Pop de Băsești. Urmează apoi Vasile Goldiș care fixează și punctele rezoluției elaborate:

unirea cu România;

autonomie teritorială;

egalitatea între toate popoarele conlocuitoare;

bucuria unirii basarabenilor cu România;

comemorarea celor care și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului unității;

instituirea unui Mare Sfat Național român care să reprezinte pe transilvăneni față de toate națiunile lumii.

Au mai vorbit: Iuliu Maniu și Iosif Jumanca. Episcopul Miron Elie Cristea a luat și el cuvântul fiind primit cu un nesfârșit ropot de aplauze.153

Cu cele hotărâte în sală, delegații vorbesc mulțimii imense de pe Câmpia Cetății. Episcopul unit de Gherla, Dr. Iuliu Hossu are onoarea de a se adresa cu Declarația Unirii ardelenilor. După ce sunt prezentate cele nouă puncte, Hossu încheie cu remarca: „Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită”. Apoi episcopul de Gherla s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox de Caransebeș Dr. Elie Miron Cristea. Cel din urmă rostește celebrele cuvinte: „Precum ne vedeți aici îmbrățișați frățește așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”. Martorii oculari au povestit că îmbrățișarea celor doi a produs nesfârșite urale, că oamenii plângeau de bucurie văzându-i.154

A doua zi, luni 2 decembrie în timp ce mulțimile plecau spre case, membrii Marelui Sfat Național, adunați în sala tribunalului alegeau biroul Sfatului, Consiliul Diligent și delegația ce urma să meargă la București pentru a duce regelui și guvernului hotărârile transilvănenilor. Dintre cei ce vor pleca spre Regat se aflau: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod.

ÎNAINTAREA PROCLAMAȚIEI CĂTRE SUVERAN ȘI PARLAMENT – BUCUREȘTI, 1918

Pentru a pregăti sosirea delegației ardelene merg la București în 3 ianuarie prin Turnu Roșu, 2 secretari ai Marelui Sfat Național: Caius Brediceanu din Lugoj și Mihai Popovici de la Brașov.

Solii transilvăneni în frunte cu Vasile Goldiș ajung în capitala României pe 13 decembrie 1918, la ora 5. Primirea din Gara de Nord era „împărătească”. Sunt prezenți membrii guvernului și ai Marelui Stat Major în frunte cu Ion I. C. Brătianu și generalul C. Prezan, reprezentanții Academiei Române, delegații regimentului transilvănean „Avram Iancu” precum și reprezentanții coloniei săsești din București. În fața celor prezenți, episcopul de Caransebeș Elie Miron Cristea, declară: „ Domnilor miniștri! Domnule primar! Fraților! Noi, românii de dincolo de Carpați, am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al patriei-mame. Am venit toți îndemnați de o necesitate superioară, și anume de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima, spre a putea rezista mai ușor asupririlor ce ne așteptau acasă, în patria de până ieri-alaltăieri. Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nici măcar a visa n-a îndrăznit, că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – patriei mame, adică scumpei Românii (…) cu sentimente de adâncă și veșnică recunoștință pentru tot ce ați făcut pentru noi, atât acum cât și în cursul veacurilor trecute – începând cu voievodul Ștefan cel Mare (Episcopia Vadului), Radu IV cel Mare (Episcopia Geoagiului), Mihai Viteazul (Mitropolia Alba-Iulia) Constantin Brâncoveanu și Carol I – dăm mulțămită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generația de azi, ne-a învrednicit să trăim cele mai mărețe zile din întreaga viață de aproape 2000 de ani a națiunii noastre (…) Să trăiți, fraților dezrobitori din patria mamă! Să trăiască Majestatea Sa Regele Ferdinand I, acum al tuturor românilor!”.155

A doua zi, 14 decembrie 1918, în sala tronului s-a predat actul unirii (caligrafiat pe un pergament frumos din piele de către un teolog din Sibiu) regelui Ferdinand I. A luat cuvântul Vasile Goldiș, conducătorul delegației. Conducătorul Regatului i-a răspuns: „În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și deci pe veci unite în Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru. Cu dragoste nemărginită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică. Prin lupte și prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiunile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale. Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări. Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume. Să trăiască România pe veci unită!”.156

Miron Cristea s-a adresat și el regelui. Discursul său a fost atât de entuziasmant încât suveranul i-a strâns cu căldură mâna. La banchetul dat în cinstea ardelenilor în saloanele hotelului „Bulevard”, primul misistru Ion I. C. Brătianu rostește cuvintele memorabile: „Fraților, de 1000 de ani vă așteptăm. Și ați revenit ca să nu ne mai despărțim niciodată”. Tot în aceeași seară într-o discuție purtată între suveran și consilierul episcopului Elie Cristea, Dr. Cornel Corneanu, se ia hotărârea ca Miron Cristea să fie numit mitropolit-primat.157

În 15 decembrie 1918, delegații din Transilvania s-au dus la statuia lui Mihai Viteazul care îi aștepta împodobită cu ghirlande de brad și stegulețe tricolore. Episcopul unit, Iuliu Hossu, a exclamat: „Tu, suflete al lui Mihai Viteazul, care ne umbrești acum, saltă și te bucură că visul tău în aceste zile s-a împlinit”. Delegația condusă de Vasile Goldiș se va întâlni cu personalități ale culturii științei și Bisericii Ortodoxe Române. Misiunea se va încheia prin Decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, semnat de regele Ferdinand: „… ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia, de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu regatul României”.158

CAPITOLUL IX

CONCLUZII

Am încercat, din cele prezentate până acum, să arătăm situația deosebit de grea pe care a avut-o de înfruntat poporul român din Transilvania în decursul existenței sale milenare, cu privire deosebită asupra vieții bisericești în perioada 1867-1918.

O lovitură care a sfărâmat unitatea spirituală ardeleană a fost și unirea cu Biserica Romei înfăptuită în 1699, când o parte din ortodocși au îmbrățișat ritul latin, în urma unor false promisiuni. Părintele Dumitru Stăniloae afirma că „uniatismul trebuie considerat ca un semn al lipsei de iubire, iar decizia pentru el ca o decizie împotriva iubirii și a Duhului Sfânt, pentru că uniatismul constituie ipostasul viu al contestării unei Biserici de către altă biserică soră și pentru că uniatismul devine contestarea acțiunii evidente a Duhului Sfânt manifestat în viața celeilalte Biserici surori. Biserica Romano – Catolică, creând și conservând uniatismul, contestă Bisericii Ortodoxe calitatea de a fi un organ adevărat al Sfântului Duh pentru mântuirea fiilor săi. Prozelitismul este în general un semn de contestare între Bisericile creștine și deci un semn al lipsei de iubire și s-ar putea spune – un semn care face imposibilă restaurarea iubirii între biserici. Uniatismul este în plus o minciună, pentru că ascunde celor ce sunt atrași la uniatism caracterul prozelitist al acestei acțiuni. Într-adevăr în acțiunea de atragere la uniatism a credincioșilor ortodocși aceștia erau încredințați că nu vor fi siliți să adopte credința și spiritualitatea catolică, întrucât aceasta ar fi însemnat prozelitism, ci dimpotrivă erau încredințați că vor fi lăsați să-și păstreze întreaga credință și spiritualitate ortodoxă. Recurgerea la această înșelăciune constituie o recunoaștere din partea Catolicismului și a celor atrași la uniatism a inferiorității puterii de atracție a Catolicismului față de Ortodoxie.159

Odată cu trecerea ortodocșilor la catolicism se sfârșește Mitropolia Ortodoxă a Transilavaniei, locul ei fiind luat de una greco-catolică.Abia în 24 decembrie 1864 vrednicul ierarh Andrei Șaguna obține acordul Curții Imperiale de la Viena pentru reînființare.

Perioada 1867 – 1918 se caracterizează prin politica deznaționalizării practicată de statul ungar față de celelalte naționalități conlocuitoare. Românii, sârbii, croații, slovacii, rutenii și slovenii care datorită vremurilor vitrege au fost rupți de neamul lor și alipiți imperiului habsburgic, iar în 1867 Ungariei trebuiau să dispară ca neam și limbă.

Crearea dualismului austro-ungar (1867) a însemnat și începerea procesului de maghiarizare forțată a popoarelor încorporate în noul stat. În vederea atingerii acestui scop s-au folosit o multitudine de mijloace: maghiarizarea școlilor confesionale, a numelor de localități și persoane, interzicerea oricăror manifestări naționale, colonizarea în zonele cu populație majoritară maghiară. Ceea ce este deosebit de grav și preponderent între 1867-1918 constituie presiunea ce s-a făcut asupra Bisericii Ortodoxe și Unite pentru atragerea românilor la celelalte „confesiuni” din Ardeal: romano-catolici, reformați și unitarieni.

Procesul de maghiarizare forțată s-a accentuat în anii 1916-1918 prin încercarea de desființare a învățământului românesc, prin deportarea și întemnițarea a sute de preoții și intelectuali români. În cazul în care Puterile Centrale ar fi câștigat prima conflagrație mondială, s-ar fi pus în practică legile lui Huszár Antal, Apponyi Albert și Bethlen István.

Toate „încercările” de maghiarizare s-au lovit de împotrivirea patrioților români între care s-au numărat și slujitorii Bisericii. „Înfruntând prigoana autorităților, procesele și anii grei de închisoare sau deportare, ei au oferit o minunată pildă de jertfă și de dăruire pentru neamul lor, încât au fost urmați și de marea masă a poporului, a credincioșilor. Așa se face că, alături de intelectualii transilvăneni de altădată, au cunoscut închisorile ungurești și mulți țărani români cu dragoste de neam, limbă și de credință strămoșească”.160

Slujitorii Altarului au mers alături de păstoriții lor în toate momentele de seamă ale mișcării naționale românești din perioada dualismului:

1865 – „Pronunciamentul” de la Blaj – printre semnatari Ioan Micu Moldovan alături de preoți și profesori de teologie;

1877 – Războiul de Independență: colecte pentru văduve, răniți și orfani;

1892 – „Memorandumul” – înaintat lui Francisc Iosif II era semnat de o serie de preoți, protopopi și ierarhi ardeleni dintre care unii au și fost condamnați;

clericii au luptat fără odihnă împotriva celor care voiau să le răpească limba prin școală;

o serie întreagă de preoți au slujit pe front aducând mângâiere și învățătură ostașilor români;

alți teologi au desfășurat o vie activitate peste hotare pentru unirea Transilvaniei cu „România – mamă”.

„Bucurându-se cu cei ce se bucură” și „plângând cu cei ce plâng”, Biserica din Ardeal a vibrat la unison cu aspirațiile credincioșilor săi.

Anul 1918 a consfințit ruperea jugului asupririi austro-ungare. La 1 decembrie, Transilvania se unea cu România. Și la acest eveniment crucial, Biserica a fost prezentă.

Unirea de la Alba-Iulia a avut urmări binefăcătoare și pentru Biserica Ortodoxă Română. La 18 / 31 decembrie 1919 a fost ales în scaunul de mitropolit primat, episcopul Caransebeșului Dr. Elie Miron Cristea care în 1925 avea să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În același an s-a votat și pus în aplicare noua Lege și Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române (statut al cărui inițiator a fost mitropolitul Andrei Șaguna al Transilvaniei) din țara reîntregită.161

CAPITOLUL X

NOTE BIBLIOGRAFICE

Preot I. Ionescu: „Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România” în M.O., anul XX, nr. 11-12; noiembrie-decembrie; Craiova, 1968, pag. 889;

Constatin Giurescu, Dinu C. Giurescu „Istoria Românilor-Din cele mai vechi timpuri și până la întemeierea statelor românești”, Edit. Științifică București, 1974, pag. 140;

Herodot: „Istorii”, vol. I, Edit. Științifică, București, 1961, pag.345;

*Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: „Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei hortiste”, E.I.B.M.O. al B.O.R., București, 1986, pag.X-XI;

*Constantin Voicu: „Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului român”, Sibiu, 1989, pag. 7-9;

N. Iorga: „Istoria românilor din Ardeal și Ungaria”, Edit.Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pag 23;

Huszti Andraș: „O.ès ujj Dacia” („Vechea și noua Dacie”), 1791, apud Constantin Voicu, op. cit., pag. 13;

I. Acsády: „A maghyar jobbogyság története” (Istoria iobăgimii maghiare), Budapesta; 1908 apud Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, op.cit., pag. XIX;

*Constantin Voicu, op. cit., pag.28-41;

*Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, op. cit., pag. XV- XXV;

Constantin Voicu, op. cit., pag. 46;

N. Iorga, op. cit., pag. 46;

Constantin Voicu op. cit., pag. 48;

Teodor V. Păcățian: „Istoriografi noi, istoriografi vechi.Studiu critic în chestia vechei Mitropolii Ortodoxe Române”, Sibiu, 1904; pag.161;

Pr. Nicolae Șerbănescu: „«Unirea cu Roma», înșelăciune și silnicie pentru românii din Ardeal” în B.O.R. anul LXXV, numărul 10-11, octombrie – noiembrie, 1956, pag. 1039;

Teodor M. Popescu: „Uniația în lumina adevărului istoric”, Ort., anul I, numărul 4, noiembrie-decembrie, 1949, pag. 33-34 reprodus în B.O.R., anul CIX, numărul 1-3, ianuarie- martie, 1991, pag 53-55;

Pr. Prof. D. Stăniloae: „Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii” în B.O.R., anul LXXXVII, numărul 3-4, martie- aprilie, 1969, pag. 355;

Idem, pag. 356-363;

Silviu Dragomir: „Românii din Transilvania și unirea cu Biserica Romei”, în B.O.R., anul LXXX , numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1962, pag. 865;

Nilles: „Symbolae”, pag. 830- 837 apud N. Iorga: „Istoria Bisericii Românești”, vol. II, București, Edit. Ministerului de Culte, 1930, reeditată la Gramar, București 1995, pag. 22;

N. Iorga: „Istoria românilor …”, op. cit., pag.235;

Despre Uniație:

*Leon Pădureanu: „Adevărul asupra «unirii» religioase de la 1700” în Ort. anul I, numărul 4, noiembrie – decembrie, 1949, pag. 47-104;

*Sabin Truția: „Refacerea unității religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei” în B.O.R., anul LXXIV, numărul 10 – 11, octombrie-noiembrie, 1956, pag. 1017- 1038;

*Teodor M. Popescu: „Adevăruri istorice care nu pot fi răstălmăcite”, în B.O.R., anul LXXXI, numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1963, pag 856-879;

*Mircea Păcurariu: „150 de ani de la moartea lui Gheoghe Șincai” în B.O.R., anul LXXXV¸numărul 1-2, ianuarie- februarie, 1967, pag. 95-115;

*Pr. Prof.D. Stăniloae: op.cit., pag. 355-391;

*Silviu Dragomir: op. cit., pag. 863-937;

*Pr. Sabin Truția: op. cit., pag. 1017-1038;

*David Prodan: „Supplex Libellus Valachorum”, Edit. Enciclopedică, București 1998, pag. 11 – 510;

* Constantin Voicu: op. cit., pag. 56-86;

*Pr.Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, E.I.B.M.O. al B.O.R¸București, 1992, pag. 308-318, 361-374, 523-543;

*Pr. Prof. D. Stăniloae: „Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain” în B.O.R., anul LXXXVI, numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1968, pag. 1137-1180;

*Sărbătorirea a cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Impunătoarea festivitate de la Alba Iulia” în B.O.R., anul LXXI, numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1953, pag. 809-852;

*Aurel David: „Reacția ortodoxiei românești din Ardeal față de unirea cu Biserica Romei (între anii 1759-1761), Răscoala condusă de Sofronie de la Cioara” în B.O.R., numărul 1-3, anul CXI ianuarie-martie, 1993, pag. 83-97;

*Pr.drd. Aurel Cojocaru: „Danezi de statornicie în credința ortodoxă în statele grănicerești din Transilvania între anii 1762-1781” în B.O.R., anul XXX, numărul 3-4, martie- aprilie, 1978, pag.243-254;

*Pr. Dr. Ioan Moldovanu: „Atitudinea clerului ortodox ardelean din secolul al XVIII – lea față de uniatism” în B.O.R. anul CX, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1992, pag.144-176;

*Pr. Traian Belașcu: „Condițiile care au înlesnit reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și binefacerile ei” în B.O.R., anul LXXXVI, numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1968, pag. 1073-1079;

*Adrian N. Popescu: „Statornicia poporului român din Transilvania în legea străbună”, în B.O.R., anul LXXXVI, numărul 9-10,septembrie-octombrie, 1968,pag.1079-1095;

*Pr. Gh. Cotoșman: „Românii din Banat și unirea cu Biserica Romei”, în B.O.R. anul LXXVI, numărul 9-10, septembrie-octombrie, 1968, pg.1079-1095;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica Statului ungar față de Biserica Românească din Transilvania în perioada dualismului” (1867-1918), E.I.B.M.O. al B.O.R., Sibiu, 1986, pagina 6;

Idem, pag. 9;

Idem, pag.10-14;

T.V. Păcățian: „Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară”, vol. I, Sibiu, 1904, pag.332 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pag. 15;

Idem, vol. IV, pag. 3, apud. Idem, pag. 16;

Pr.Prof. Dr. Mircea Păcuarariu: „Politica …”, op. cit., pag.17-23;

Mircea Constantinescu, Constantin Daicovici, Ștefan Pascu „Istoria României” – compendiu, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1969, pag.413;

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca: „Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii”, București, 1991, pag. 197;

Andrei Șaguna: „Compendiu de drept canonic al unei Sântei sobornicești și apostolești Biserici”, Ediția a III-a, Sibiu, 1913, pag. 221 apud Pr. Drd. Augustin Vasile: „Reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul al XIX-lea” în B.O.R., anul CVIII, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1989, pag. 100;

Ioan Lupaș: „Istoria Bisericească”, Sibiu 1914, pag.23, apud Pr. Drd. Augustin Vasile, art. cit., pag. 100;

Ilarion Pușcariu: „Mitropolia Românilor ortodocși din Hungaria și Transilvania”, Sibiu, 190, pag. 171 (documente), apud Idem, pag. 101;

Pr. drd. Silviu – Petre Pufulete: „Actualitatea operei canonice a Mitropolitului Andrei Șaguna”, în S.T., anul XXV, numărul 7-8, iulie – august, 1973, București, pag. 560;

Ioan Lupaș: „Mitropolitul Andrei Șaguna – monografie”, Edit. România Press, București, 1999, pag. 14-40;

Idem, pag. 40-69;

Idem, pag. 106-339;

Idem, pag. 340;

Idem, pag. 356- 373;

*Pr.drd. Augustin Vasile, art. cit., pag. 106-111;

*Pr. drd. Silviu Petre Pufulete, art. cit., pag. 561-569;

40. Ilie Șandru, Valentin Borda „Patriarhul Miron Cristea”, Casa de Editură „Petru Maior”, Târgu Mureș, 1998, pag. 25 – 61;

41. Idem, pag. 90;

42. Idem, pag. 130;

43. Idem, pag.130-198;

44. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: “Politica…”, op. cit., pag. 31-32;

45. T.V. Păcățian: “op. cit., vol IV, pag. 790-796;

46. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: “Politica…”, pag. 32-34;

47. Idem, pag. 34-38;

48. Idem, pag. 39-49;

49. Constantin Voicu, op. cit., pag. 104-105;

50. Onisifor Ghibu: “Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Trnasilvania”, Cluj, 1940, pag. 221 apud Constantin Voicu, op.cit., pag. 107;

51. Constantin Voicu: op. cit., pag. 107-112;

52. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…” op. cit., pag. 55-58;

53. Idem, „Istoria…” op. cit., vol. 3 pag.194-207;

54. Idem, pag. 209-212;

55. Idem, pag. 533-538;

56. Idem, pag. 219- 220;

57. Idem, pag. 220-221;

58. Constantin Voicu: op. cit., pag. 142;

59. Ioan Micu Moldovan: „Acte sinodale ale Bisericii române de Alba Iulia și Făgăraș”, tom. I, Blaj, 1869, apud Nicolae Mladin (mitropolit): „Biserica Ortodoxă Română una și aceeași în toate timpurile”, Sibiu, 1968, pag. 134- 136;

60. Constantin Voicu: op. cit., pag. 143;

61. Ioan Nicu Moldovan, op. cit., pag. 1-60, 158-167 apud Nicolae Mladin (mitropolit), op. cit., pag. 161-166;

62. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr.Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae: „Istoria Bisericească Universală” pentru Institutele teologice, vol. II (1954-1982), E.I.B.M.O. al B.O.R. București 1993 pag. 354-360;

63. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Istoria …” op. cit., pag. 214;

Idem, pag. 215;

Constantin Voicu: op. cit., pag. 149;

Dr.Augustin Bunea: „Discursuri. Autonomia bisericească. Diverse”, Blaj, 1903, pag. 386- 387, apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Politica…”, op. cit., pag. 101;

Idem, pag. 388-396, apud idem, pag. 102;

Idem, pag. 397-398, apud ibidem;

Idem, pag. 419-423, apud idem, pag. 103;

Idem, pag. 423-424, apud ibidem;

Idem, pag. 426-435, apud ibidem;

Idem, pag. 455-460, apud idem, pag. 104-105;

Ștefan Maciulea: „Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog și românii”, Blaj, 1942, pag.6;

Pr.Prof. Dr. Micea Păcurariu: „Politica…” op. cit., pag. 106;

Prot.Gheorghe Ciuhandu: „Rutenii unguri și sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma” în B.O.R., anul XLV, 1927, numărul 2, pag. 67-73; numărul 3, pag. 143-146; numărul 5, pag. 263-270; numărul 9, pag. 522-527;numărul 11, pag. 666-669; numărul 12, pag.719-722;

Pr.Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…”, pag. 107-109;

Ioan Georgescu: „George Pop de Băsești, 60 de ani din luptele naționale ale românilor transilvăneni”, Oradea, 1935, pag. 256-265 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…”, op. cit., pag. 110;

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…” op. cit., pag. 110;

Nicolae (Mladin): „Biserica Ortodoxă Română, una și aceeași în toate timpurile”, Sibiu, 1968, pag. 188-189;

Ioan Georgescu, op. cit., pag. 278 apud Pr.Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Politica…” op. cit., pag. 112;

Idem, pag. 271-280, apud ibidem;

Alexandru Rusu: „Încă o dată limba liturgică a vlădiciei de Hajdudorog” în „Cultura Creștină”, an IV, nr. 2, 1914, pag. 36, apud idem, pag.113;

Dr.Antonie Plămădeală: „Un episod important din lupta pentru limba română” în Ort., anul XXX, nr.3, 1978, pag.417-464;

Ioan Georgescu, op.cit., pag. 282-287 apud Pr.Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Politica…” op. cit., pag.114;

Revista „Cultura Creștină”, anul III, nr. 12, 1913, pag. 380-381; nr. XV, 1913, pag. 474-475 apud ibidem;

Revista „Cultura Creștină”, anul III, nr. 10, 1913, pag. 316; apud ibidem;

Ioan Georgescu, op.cit., pag. 288-302 apud idem, pag. 117-118;

Idem, pag. 302-305 apud idem, pag. 119;

Nicolae (Mladin), op. cit., pag. 193;

„Telegraful Român” anul VI, numărul 17din 24 aprilie 1858, pag. 66 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Politica…” op. cit., pag. 132;

Ioan Lupaș op. cit., pag.130-141;

„Telegraful Român” anul XXI, numărul 21din 1873, pag. 81 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Politica…” op. cit., pag. 134;

Idem, anul XXIV, numărul 96, din 2/14 decembrie 1876, apud idem, pag. 135;

Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, actul numărul 1912 din 1878 apud idem, pag. 136;

„Telegraful Român” anul XXVII, numărul 15, din 6 februarie 1879 apud idem, pag. 137;

Idem, anul XXVII, numărul 18, din 13 februarie 1879, pag.69 apud idem, pag. 138;

Idem, anul XXVII, numărul 53, din 8 mai 1879, pag. 210-211 apud idem, pag. 140;

Eugen Brote: „Chestiunea română în Transilvania și Ungaria”, București, 1895, pag.203-205 apud idem pag. 141;

„Telegraful Român”, anul XXXI, numerele 65,67, 68,72,75,78,79,80,81,83 și 84, 1883 apud idem pag. 143;

„Telegraful Român”, anul XXXI, numărul 29, din 12/24 martie 1883, pag.113 apud ibidem;

Idem, anul XXX numărul 24, din 27 februarie/11 martie 1882 apud idem, pag. 144;

Idem, anul XXXI, numărul 46, 60, 64 din 1883 apud idem pag. 145;

T.V. Păcățian: „Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor de sub coroana ungară”, vol. VII, Sibiu, 1904¸pag. 207-294 apud idem pag. 145;

Ibidem;

„Telegraful Român”, numărul 51 din 26 mai 1904, 112, 115, 118, din 1,8 și 15 noiembrie 1904 apud idem, pag 151;

Dr. Teodor Botiș: „Istoria Școalei normale (preparandiei) și a Institutului teologic ortodox român din Arad”, Arad, 1922, pag.257-261 apud idem, pag. 153;

„Telegraful Român”, anul LV, numărul 21 din 24 februarie/9 martie 1907; numărul 25 din 6/19 martie 1907, pag. 101-102; numărul 53 din 15/28 mai 1907; numărul 71 din 30 iunie / 12 iulie 1907 apud idem, pag. 153;

Idem, numărul 29 din 15/28 martie 1907, pag. 117-118 apud ibidem;

„Gazeta Transilvaniei”, anul LXX, numărul 31 din 10/13 februarie 1907, pag. 1 apud idem pag 154;

„Telegraful Român”, anul LV, numărul 73, 74, 75, 76, 77, și 78, 1907 apud idem 155;

*Onisifor Ghibu: „Viața și organizația bisericescă și școlară din Transilvania și Ungaria”, București, 1915, pag. 104-115, apud idem, pag. 158-159;

*Idem: „Nu din partea aceea” – studii și articole 1904- 1914, îngrijire de ediție, studiu introductiv și note de Vasile Popeneagă, cu o postfață de Nadia Nicolescu; Editura Eminescu București, Piața Scânteii 1, 1985, pag. 23-397;

Idem: „Viața și organizarea…” pag. 48-63 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…” op. cit., pag. 162;

Idem pag. 165 apud idem, pag. 164;

Roman Ciorogariu: op. cit., pag. 94 apud idem, pag. 165;

„Telegraful Român”, anul LXV, numărul 61 din 12/25 august 1917, pag. 244 apud idem, pag. 167;

Roman Ciorogariu, op. cit., pag. 97-98 apud idem, pag. 167;

Lazăr Triteanu: „Școala noastră 1850-1916. Zona culturală” Sibiu, 1919, pag. 76 apud idem, pag. 171;

Idem, pag. 76-79, apud idem, pag. 171;

Idem, pag. 95-123, apud idem, pag. 172-174;

Idem, pag. 140-156, apud idem, pag. 175-176;

Pr. Nicolae Șerbănescu: „Promovarea ideii despre unitatea neamului românesc în predosloviile cărților bisericești” în M.O. anul XX, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1968, pag. 919 – 920;

Ioan Biam, Neva Hodoș, Dan Simonescu: „Biblioteca românească veche 1503-1820, tronul I (1508-1716) pag. 45-93, apud Pr.Nicolae Șerbănescu, art. cit., pag 921;

Idem, pag. 139, apud idem, pag. 922;

Pr. Prof.Dr. Mircea Păcurariu: „Istoria…”, op. cit., pag. 19-23;

Idem nota 122, pag.191 apud Pr. Nicolae Șerbănescu, op. cit., pag. 923;

Idem, pag. 197, apud;

Idem, pag. 170, apud idem, pag. 924;

Idem, pag. 214-224, apud idem, pag. 924-925;

Idem, pag. 223-224, apud ibidem;

Idem, pag. 234, apud ibidem;

Idem, pag. 357, apud ibidem;

Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu: „1 decembrie- temei al împlinirii unității politice a poporului român”,în M.O., anul XX, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1968, pag. 913;

Idem, pag. 914;

Idem, pag. 915;

Pr. Nicolae Șerbănescu, art. cit., pag.928;

Pr. Prof.Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…”, op. cit., pag. 179;

Dr. Sebastian Stanca: „Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului”, Cluj, 1925, pag. 45-49, apud Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…”, op. cit., pag.180-182;

Idem, pag. 56-124, apud idem, pag. 183-189;

Idem, apud idem, pag. 190-199;

R. Cândea: „Biserica ardeleană în anii 1916- 1918”, Cernăuți, 1926, pag. 42-46 apud Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…” op. cit., pag. 199-202;

Pr. Gr. N. Popescu: „Preoțimea română și întregirea neamului” și „Temnițe și lagăre”, București, 1940, pag. 68, 204-205, apud idem, pag. 202-204;

Arhivele Statului, Blaj, fond „Mitropolia Blajului”, doc. 2/7-8/1918 apud Ion Popescu Puțuri și Augustin Deac: „Unirea Transilvaniei cu România 1 decembrie 1918”, ediția a II-a, București, 1972, pag. 570;

Idem, doc 2/6-1918 apud ibidem;

„Glasul Ardealului”, an I, numărul 16 din 16/29 noiembrie 1918 apud ibidem;

Pr.Prof.Ștefan C. Alexe: „Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – 1 decembrie”, 1988, pag. 124-128;

Pr. Artist. Alexandru M. Ioniță: „Marea Unire de la 1 decembrie 1918, 70 de ani de la făurirea statului național unitar român” în B.O.R., anul CVI, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1988, pag.124-128;

Ion Popescu Puțuri și Augustin Deac, op. cit., pag. 618-637;

Ilie Șandru, Valentin Borda, op. cit., pag.107-110;

„Românul”, anul VII, numărul 9 din 6/19 noiembrie, 1918, apud Ion Popescu Puțuri și Augustin Deac, op. cit., pag. 638;

„Românul”, anul VII, numărul 17 din 10/23 noiembrie, 1918, apud idem, pag. 659;

Idem, anul VII, numărul 13 din 24 noiembrie 1918 apud idem, pag. 660;

*Ioan Popescu Puțuri și Augustin Deac, op. cit., pag. 637-687;

*Pr. Prof. Ștefan Alexe, art. cit., pag. 861-868;

*Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu: „Unirea cea Mare”,în B.O.R. anul C numărul 11-12, noiembrie- decembrie, 1983, pag. 847-859;

*Pr. Asist. Alexandru M. Ioniță , art. cit. Pag. 128-138;

*Diacon Asist. Ioan Vasile Seb: " O relatare mai puțin cunoscută despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – 1 decembrie 1918” , în B.O.R. , anul CVI, numărul 11-12, noiembrie-decembrie, 1988, pag.138-143;

*Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru: „ Participarea clerului român ortodox din Transilvania la evenimentele din 1848 și 1918” în seria a II-a , anul XXXIX , numărul 1, ianuarie-februarie, 1987, București, pag.108-115;

*Ion Popescu Puțuri și Augustin Deac, op. cit. , pag660-681;

*Ilie Șandru, Valentin Borda, op. cit.,pag.111-117;

*Carmen Saeculare Valahicum „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent sub conducerea lui Burebista” , Ediție și prefață de Vasile Netea, Edit. Minerva,București, 1979, pag. 344-356;

Ilie Șandru, Valentin Borda, op. cit. , pag.118;

Idem;

Idem, pag.121;

Idem, pag.122;

Idem, pag.123;

Pr. Prof. D. Stăniloae: „Problema uniatismului în perspectiva ecumenică” , în Ort. , anul XXI , numărul 4, octombrie-decembrie, 1969, București, pag. 623;

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Politica…” , op. cit. , pag.212;

Idem, pag.217;

BIBLIOGRAFIE

I. OPERE

1. Carmen Saeculare Valahicum- 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent sub conducerea lui Burebista” , Ediție și prefață de Vasile Netea Edit. Minerva , București, 1979;

2.Constantin Miron, Daicoviciu Constantin, Pascu Ștefan „Istoria României” , Edit. Didactică și Pedagogică, București,1969;

3. Corneanu, Dr. Nicolae, Mitropolitul Banatului : „Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste” , G.I.B.M.O. al B.O.R., București, 1986;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. „Canoanele Bisericii Ortodoxe-note și comentarii”, București, 1991;

Ghibu Onisifor: „Nu din partea aceea” , – studii și articole 1904-1914, îngrijire de ediție , studiu introductiv și note de Vasile Popeangă, cu o postfață de Nadia Nicolescu; Edit.Eminescu, București, Piața Scânteii 1 , 1985;

Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C „Istoria Românilor-Din cele mai vechi timpuri și până la îmtemeierea statelor românești” , vol. I Edit.Științifică București, 1974;

Herodot: „Istorii” , vol. I , Edit. Științifică , București, 1961;

Iorga Nicolae: „Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria” , Edit. Științifică și Enciclopedică , București, 1989;

Idem : „Istoria Bisericii Românești” , vol. II , București , Edit. Ministerului de Culte , 1930 , reeditată la „Gramar” , București , 1995;

Lupaș Ioan: „Mitropolitul Andrei Șaguna-monografie” , Edit. România Press , București , 1999;

Manciulea Ștefan: „Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog și românii”, Blaj , 1942;

(Mladin) Nicolae:”Biserica Ortodoxă Română , una și aceeași în toate timpurile” , Sibiu , 1968;

Păcățian V. Teodor: „Istoriografi noi; Istoriografi vechi. Studiu critic în chestia vechei Mitropolii Ortodoxe Române” , Sibiu , 1904;

Păcurariu , Pr. Prof. Dr. Mircea: „Politica statului ungar față de Biserica Românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918) “ , G.I.B.M.O. al B.O.R. , Sibiu , 1986 ;

Idem :”Istoria Bisericii Ortodoxe Române” , G.I.B.M.O. al B.O.R. , vol. 1-3, E.I.B.M.O. al B.O.R. , București , 1981;

Plămădeală, Episcop Dr. Antonie: „Un episod important din lupta pentru limba română” , E.I.M.B.O. al B.O.R. , București , 1978;

Prodan David: „Supplex Libellus Valachorum” , Edit. Enciclopedică , București , 1998;

Puțuri –Popescu Ion, Deac Augustin, „Unirea Transilvaniei cu România

1 decembrie 1918” , Ediția a II-a , București , 1972;

19. Rămureanu , Pr. Prof. Ioan Bodogae , Pr. Prof. Teodor, Pr. Prof. Milan Șesan „Istoria Bisericească Universală” pentru Institutele teologice , vol. II (1054-1982) E.I.M.B.O. al B.O.R. , București , 1993;

20. Șandru Ilie Borda Valentin,” Patriarhul Miron Cristea, Casa de Editură „Petru Maior” , Târgu Mureș , 1998;

21. Voicu Constantin: „ Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului român” , Sibiu , 1989;

II. ARTICOLE ȘI STUDII:

Alexe , Pr. Prof. Ștefan C. : „Marea Adunare Națională de la Alba Iulia-1 decembrie 1918” în B.O.R: , anul CVI , numărul 11-12; noiembrie-decembrie , 1988;

Belașcu , Pr. Traian: „Condițiile care au înlesnit reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și binefacerile ei” în B.O.R. anul LXXXVI , septembrie-octombrie , 1968;

Ciuhandu Prot. Gheorghe : „Rutenii unguri și sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma” în B.O.R. , anul XLV , 1927 , numărul 2 , pag. 67-73; numărul 3 , pag. 143-146; numărul 5 , pag. 263-270; numărul 9, pag. 522-527; numărul 11 , pag. 666-669 , numărul 12 , pag. 719-722;

Cojocaru , Pr. drd. Aurel: „Dovezi de statornicie în credința ortodoxă în satele grănicerești din Transilvania între anii 1762-1781” în B.O.R. , anul XXX , numărul 3-4 , martie-aprilie , 1978;

Cotoșman , Pr. Gh. : „Românii din Banat și unirea cu Biserica Romei” în B.O.R. , anul LXXVI , numărul 9-10 , septembrie-octombrie , 1968;

David Aurel : „ Reacția ortodocsiei românești din Ardeal față de unirea cu Biserica Romei (între anii 1759-1761) . Răscoala condusă de Sofronie de la Cioara “ în B.O.R. , anul CVI , numărul 1-3 , ianuarie-martie , 1993;

Dragomir Silviu : „ Românii din Transilvania și unirea cu Biserica Romei” în B.O.R. , anul LXXX , numărul 9-10 , septembrie-octombrie, 1962;

Ionescu , Pr. I. : „Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România “ în M.O. , anul XX , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie , Craiova , 1968;

Ioniță , Pr. Asist. Alexandru M. : „Marea Unire de la 1 decembrie 1918. 70 de ani de la făurirea statului național unitar român” în B.O.R. , anul CVI , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie, 1988;

Leb. , Diacon Asist. Ioan Vasile : „ O relatare mai puțin cunoscută despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia , – 1 decembrie 1918” în B.O R. , anul CVI , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie, 1988;

Moldoveanu Pr. Prof. Ioan : „Atitudinea clerului ortodox ardelean din secolul al XVIII-lea , față de uniatism” în B.O.R. , anul CX , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie,1992;

Moraru , Pr. Prof. Dr. Moraru : „Participarea clerului român ortodox din Transilvania la evenimentele din 1848 și 1918 “ în S.T. , seria a II-a , anul XXXIX , numărul 1 , ianuarie-februarie , 1987;

Păcurariu , Pr. Prof. Dr. Mircea : „ 150 de ani de la moartea lui Gheorghe Șincai “ în B.O.R. , anul LXXXV , numărul 1-2 , ianuarie-februarie , 1967;

Idem : „ Unirea cea Mare “ în B.O.R. anul CI , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie , 1988;

Pădureanu , Leon : „ Adevărul asupra « unirii » religioase de la 1700” în Ort. , anul I , numărul 4 , noiembrie-decembrie , 1949;

Popescu M . Teodor: „Uniația în lumina adevărului istoric “ în Ort. , anul I , numărul 4 , noiembrie-decembrie , 1949;

Idem : „Adevăruri istorice care nu pot fi răstălmăcite” în B.O.R. , anul LXXXI , numărul 9-10 , septembrie-octombrie , 1963;

Popescu , Adrian N. : „ Statornicia poporului român din Transilvania în legea străbună “ , în B.O.R. anul LXXVI , numărul 9-10 , septembrie-octombrie , 1968;

Pufulete , Pr. drd. Silviu Petre : „ Actualitatea operei canonice a Mitropolitului Andrei Șaguna “ în S.T. , anul XXV , numărul 7-8 , iulie-august 1973;

Radu , Pr. Prof. Dumitru Gh. : „1 decembrie – temei al împlinirii unității politice a poporului român , în M.O. , anul XX , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie , 1968;

„ Sărbătorirea a cinci ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Impunătoarea festivitate de la Alba Iulia “ în B.O.R. anul LXXI , numărul 9-10 , septembrie-octombrie , 1953;

Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru : „ Uniatismul din Transilvania , opera unei întreite silnicii “ în B.O.R. anul LXXXVII , numărul 3-4 , martie-aprilie , 1969;

Idem : „ Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain “ în B.O.R. , anul LXXXVI, numărul 4 , octombrie-decembrie , 1968;

Idem : “”Problema uniatismului în perspectiva ecumenică” în Ort. , anul XXI, numărul 4 , octombrie-decembrie , 1969;

Șerbănescu , Pr. Nicolae : „« Unirea cu Roma » înșelăciune și silnicie pentru românii din Ardeal “ în B.O.R. , anul LXXIV , numărul 10-11 , octombrie-noiembrie , 1956;

Idem : „ Promovarea ideii despre unitatea neamului românesc în predosloviile cărților bisericești “ în M.O. , anul XX , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie , 1968;

Truția , Sabin : „ Refacerea unității religioase a românilor ardeleni , o poruncă a istoriei “ în B.O.R. , anul LXXIV , numărul 10-11 , octombrie-noiembrie , 1956;

Vasile , Pr. drd. Augustin : „ Reorganizarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania în secolul al XIX –lea” în B.O.R. , anul CVIII , numărul 11-12 , noiembrie-decembrie , 1989;

CUPRINSUL

Prefață

Abrevieri

Capitolul I :

Scurtă privire în viața religioasă și politică a Transilvaniei până în 1918 :

Transilvănenii și Ortodoxia ……………………………..

Uniația – considerații generale …………………………..

Transilvania între 1867-1918- situația politică …………

Capitolul II :

Andrei Șaguna și Mitropolia Transilvaniei ………………..

Capitolul III :

Elie Miron Cristea ………………………………………….

Capitolul IV :

Încercări de maghiarizare ale românilor din Transilvania …..

Legea naționalităților …………………………………….

Maghiarizarea satelor , orașelor , localităților , numelor de persoane. Societăți culturale de maghiarizare……………

Noi încercări de maghiarizare: “planul 1907” și planul „Bethlem”…………………………………………………

Capitolul V:

Biserica Română din Transilvania………………………….

Biserica Ortodoxă……………………………………….

Biserica Greco-Catolică………………………………

Capitolul VI:

Încercări de maghiarizare prin Biserica Unită: …………..

Lupta pentru sinodalitate………………………………

Autonomia Bisericii Catolice din Ungaria…………….

Episcopia de Hajdudorog……………………………….

Capitolul VII:

Eforturi de maghiarizare prin școală în Transilvania și Banat…

Legea Trefort……………………………………………….

Legea instrucției în școlile medii……………………………

Legile Apponyi……………………………………………..

Învățământul românesc între 1917-1918……………………

Capitolul VIII:

Unirea de la 1 decembrie 1918………………………………….

Unitatea poporului român oglindită în cărțile bisericești……

Vina de a fi român…………………………………………..

Prezența Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice la Adunarea de la Alba-Iulia……………………………………………………

Înaintarea Proclamației către suveran și parlament-București, 1918…………………………………………………………

Capitolul IX:

Concluzii………………………………………………………

Capitolul X:

Note bibliografice…………………………………………….

Bilbliografie ………………………………………………….