Biserica Catolica In Judetul Valcea
Cuprins
Argument
Lista abrevierilor
I.Mediul Geografic
II. Istoriografia Bisericii Catolice în județul Vâlcea
III. Catolicismul în județul Vâlcea în secolele XIV-XVI
III.1. Ipoteze privind primele așezăminte de cult catolic din județul Vâlcea
III.2. Mărturii și documente despre catolicii din județul Vâlcea în această perioadă
IV. Catolicismul în zona Râmnicului în secolele XVII-XVIII
IV.1. Călători străini în secolele XVII-XVIII despre catolicii din Râmnic
IV.2. Sub stăpânire străină
IV.3. Consolidarea comunității catolice la începutul secolului al XVIII-lea
IV.4. Slujitori ai sfântului altar
IV.5. Râmnicul în secolul al XVIII-lea
V. Catolicismul în județul Vâlcea în secolul al XIX-lea
V.1. Comunitatea catolică din Râmnicu Vâlcea
V.2. Catolicii din județ în secolul al XIX-lea
VI. Catolicii vâlceni în Secolul al XX-lea
VI.1. Perioada antebelică
VI.2. Perioada interbelică
VI.3. Perioada comunistă
VI.4. Perioada postdecembristă
VI.5. Comunitatea catolică de pe Valea Lotrului pe parcursul secolului al XX-lea
VII. Comunitatea greco-catolică în secolul XX
VII.1. Începutul greco-catolicismului în județul Vâlcea
VII.2. Perioada comunistă
VII.3. Renașterea Bisericii greco-catolice din județul Vâlcea
VIII. CONCLUZII
Lista bibliografică
Izvoare arhivistice edite
Presă și periodice
Reviste
Dicționare, enciclopedii și bibliografii
Volume de amintiri și memorii
Lucrări generale
Lucrări speciale
Surse web
Anexe
Glosar
Lista declarațiilor
Lista documentelor
Fotografii
Lista Abrevierilor
APRCB= Arhiva Parohiei Romano-Catolice București.
APRCV= Arhiva Parohiei Romano-Catolice Vâlcea.
APV= Arhiva Parohiei Voineasa.
APRCRV= Arhiva Parohiei Romano-Catolice Râmnicu Vâlcea.
BRU= Biserica Unită cu Roma.
DJSV= Direcția Județeană de Statistică Vâlcea.
DRH= Documenta Romaniae Historica
INSDJSV= Institutul Național se Statistică Direcția Județeană de Statistică Vâlcea.
SJANV=Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea.
SJANC=Serviciul Județean Arhivele Naționale Craiova.
SJANS= Serviciul Județean Arhivele Naționale Sibiu.
SMANB= Serviciul Municipal Arhivele Naționale București.
Argument
Această lucrare este rodul unor atente cercetări prin arhivele și bibliotecile țării, o cantitate apreciabilă din materialele studiate, în special documentele și inscripțiile, aducând informații care văd pentru prima oară lumina tiparului. Au fost parcurse cu piciorul traseele bătute sau deschise de înaintașii generației catolice de azi. Au fost vizitate instituțiile, locurile de veci și bisericile legate de comunitatea catolică vâlceană și nu numai. Pentru a întregi și a da culoare tabloului tematic zugrăvit, s-a făcut deseori apel și la memoria directă a unor oameni – martori activi la numeroase evenimente petrecute în viața comunității catolice, îndeosebi pe parcursul ultimelor cinci-șase decenii. În acest scop, s-au purtat discuții cu aproape 200 de persoane: romano-catolici, greco-catolici și ortodocși, trăitori ai acestor vremuri; au fost strânse, astfel, sute de mărturii care au îmbogățit cunoștințele acumulate din biblioteci și arhive, au clarificat ideile, ajutându-ne să lărgim perspectiva. În acest sens, la sfârșitul lucrării a fost introdusă o secvență mai puțin uzitată în lucrările științifice – declarațiile pe propria răspundere a celor implicați în evenimentele contemporane, care lasă loc pentru îmbogățirea permanentă a lucrării, cu mărturii directe, culese și redate în stil reportericesc. Totodată, ele au darul de a conferi viață unui text încărcat, poate, cu prea multe citate din documentele cercetate.
În legătură cu modul de abordare a subiectului, se cuvine să facem anumite precizări referitoare la spațiile acordate contextului național și chiar european în care a apărut catolicismul în teritoriile românești, iar mai târziu, Biserica greco-catolică. Am considerat necesar să insistăm asupra acestor probleme, deoarece există destui români (și nu numai!) creștini, care, dintr-o cunoaștere superficială, nu înțeleg exact esența celor două confesiuni, sau văd în catolicism o religie adversă sau ostilă ortodoxiei.
Despre arhitectura lucrării se poate spune că a fost concepută în opt capitole. Primul capitol, Mediul geografic, tratează o zonă care poate, credem noi, să definească arealul vâlcean: munți, dealuri, ape, faună, rezervații naturale și care conține aproape tot ce și-ar putea dori un locuitor. Capitolul al doilea, Istoriografia bisericii catolice în județul Vâlcea, scoate în evidență abundența materialelor istorice, unele dintre ele prea puțin analizate sau valorificate, lucrări științifice și documente care au permis elaborarea unei lucrări destul de complexe. Al treilea capitol, intitulat Catolicismul în zona Râmnicului în secolele XIV-XVI, tratează ipoteze referitoare la primii catolici stabiliți aici, dar și documente care stabilesc cu certitudine despre primii catolici din Râmnic. Catolicismul în Județul Vâlcea în secolele XVII-XVIII, este capitolul al IV-lea care aprofundează subiectul propus, scoțând în evidență documente și scrieri ale unor călători străini despre zona supusă studiului nostru, informații care stabilesc existența unei comunități catolice în Râmnic, puternică, în plină expansiune, socială, economică și religioasă. În capitolul al cincelea, intitulat Catolicismul în județul Vâlcea în secolul al XIX-lea, scoate în evidență consolidarea acestei comunități religioase, dar și dispersarea catolicilor și în alte zone decât Râmnicul. Capitolul al șaselea, Catolicii vâlceni în secolul al XX-lea, tratează problematică legată de comportamentul comunității catolice față de majoritate, implicarea ei în efortul de întregire națională, lupta pentru păstrarea statului național unitar, dar și martiriul catolicilor după anul 1948. Capitolul al șaptelea, intitulat Comunitatea greco-catolică în secolul XX, arată lupta acestei comunități, rudă atât cu catolicismul, cât și cu ordodoxia, pentru supraviețuire. După anul 1989, prezentăm aspecte din eforturile făcute pentru refacerea acestei comunități religioase atât de greu încercată. Ultimul capitol, Concluzii, încearcă să sintetizeze acest demers singular la nivelul istoriografiei vâlcene, dar și naționale.
Un alt aspect, la a cărui dezvoltare, de asemenea, am ezitat, este complexul proces de naștere a Bisericii greco-catolice, dar pentru că la începutul lucrării noastre am prezentat pe larg informații despre ortodoxie și catolicism, ni s-apărut logic să procedăm la fel și cu greco-catolicismul, mai ales că cei 45 de ani de martiriu, provocat de regimul comunist și momentul destul de controversat al separării acestei Biserici din trupul ortodoxiei, au făcut ca imaginea ei, în lucrările de referință, să fie ignorată sau prezentată deformat. Unele accente poate ușor patetice de prezentare a problemei, spre finalul lucrării, se datorează, în mare măsură, surselor umane de informare.
Un alt eventual reproș care ni s-ar putea aduce, ar fi utilizarea abundentă a citatelor și, în mod corespunzător, a trimiterilor bibliografice. Am recurs, însă, deliberat la această modalitate, tocmai pentru a putea oferi date cât mai exacte și o cât mai apropiată tentă locală și temporală.
Lucrarea se adresează în egală măsură credincioșilor catolici și celor de confesiuni înrudite, precum și istoricilor și altor cercetători, tuturor iubitorilor acestor meleaguri, care doresc să cunoască noi aspecte despre zona binecuvântată unde trăiesc, cu locuitori ospitalieri și harnici.
Ne-am propus să acoperim pe cât posibil câteva goluri în cercetarea științifică dedicată conviețuirii, atâtea secole, pe pe meleagurile Vâlcii a unor oameni care aveau confesiuni diferite de cea majoritară, a locului, dar care au reușit să se înțeleagă și să nu genereze conflicte confesionale majore. Ba din contră, oamenii simpli au colaborat în toate domeniile, ceea ce arată – și acesta am vrut să fie mesajul major al lucrării – că doar orgoliile ierarhilor celor trei biserici surori mai reprezintă o piedică pentru unificarea deplină a Bisericii ortodoxe cu cea catolică în următoarele decenii ale secolului nostru.
Așa cum afirmam la început, demersul nostru este doar un început de drum. El va fi, probabil, continuat ținând cont de posibile noi surse documentare apărute. Orice studii pe această temă, ale altor cercetători dornici de cunoașterea și prezentarea trecutului județului Vâlcea, vor fi, desigur, binevenite.
Mulțumesc pe această cale profesorului doctor coordonator Ștefan Trâmbaciu care ne-a sprijinit în finalizarea acestui demers singular la nivelul județului Vâlcea. Aprecierile, sfaturile și intervențiile sale asupra lucrării au fost benefice, ducând la finalizarea unui demers care poate fi folositor atât viitoarelor cercetări științifice, studenților din domeniu, dar și publicului iubitor de istorie.
Mulțumesc de asemenea cercetătorului și istoricului profesor doctor Corneliu Tamaș, care ne-a ajutat, la începutul lucrării cu sfaturi, documente și bibliografie în elaborarea acestei lucrări căruia îi aducem un pios omagiu.
Adresez sincerele mele mulțumiri celor ce m-au ajutat, cu gândul sau cu fapta, să închei cu bine această lucrare: de la colaboratori și corectori, până la înalții ierarhi ai Bisericilor catolice care, prin observațiile și sugestiile făcute, ne-au dat binecuvântarea lor și mi-au insuflat curajul necesar pentru finalizarea proiectului.
I.Mediul Geografic
Delimitarea Spațiului. Județul Vâlcea este situat în partea central-sudică a României și are o suprafață de 5765 km2 , adică 2,43 la sută din teritoriul țării, fiind pe locul douăzeci ca mărime în România. Așezarea sa este clar definită de coordonatele geografice, fiind cuprins între paralelele 44o28’ și 45o36’ latitudine nordică și între meridianele 23o37’ și 24o30’ longitudine estică. Intersecția dintre paralela de 45o latitudine nordică și meridianul de 24o longitudine estică se află în raza comunei Copăceni. Limita estică urmărește din punct de vedere administrativ județele Olt și Argeș, limita nordică județele Sibiu, Alba și Hunedoara, limita vestică județul Gorj iar limita sudică județele Olt și Dolj. Din punct de vedere administrativ zona a suferit numeroase reorganizări încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere al reliefului, limita estică este de-a lungul râului Olt, valea Topologului până la obârșia acestuia, Masivul Cozia și extremitatea vestică a culmii nordice a Munților Făgăraș. La nord și nord-vest spațiul supus atenției noastre este delimitat de Carpații Meridionali, mai exact de Munții Făgăraș, Lotrului și Parâng. Limita vestică este asigurată de Subcarpații Getici, dar și de Podișul Piemontan ce cuprinde dealurile și văile de la sud de Subcarpați. Limita sudică este reprezentată de sfârșitul dealurilor subcarpatice și începutul câmpiei. Capitala județului, municipiul Râmnicu-Vâlcea, se află situată la intersecția paralelei 45007’, latitudine nordică, cu meridianul 24022’21’’, longitudine estică, la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. Pe aceeași latitudine se mai află orașele: Torino (Italia), Bordeaux (Franța), Minneapolis (S.U.A), dar și Peninsula Crimeea (Ucraina) sau Delta Volgăi (Rusia).
Relieful. Zona supusă studiului nostru este prin excelență una muntoasă și deluroasă. Scopul acestei descrieri cât mai amănunțite este acela de a demonstra că această regiune este una dintre cele mai propice dezvoltării comunităților umane pe toată perioada cercetată. Cea mai mare parte din teritoriu, aproximativ două treimi, este cuprinsă între altitudinea 400-800
metri și alcătuiește treapta Podișului Piemontan și treapta Dealurilor Subcarpatice. Aproximativ o treime din suprafața județului este formată din treapta munților scunzi și mijlocii, cu altitudini cuprinse între 800-1800 metri (acoperite de păduri de fag și de molid-cuprinzând aproximativ 30% din întreaga suprafață), și munții înalți, care ating valori de peste 2000 metri.
Modul de dispunere a reliefului în fâșii orientate pe direcus atenției noastre este delimitat de Carpații Meridionali, mai exact de Munții Făgăraș, Lotrului și Parâng. Limita vestică este asigurată de Subcarpații Getici, dar și de Podișul Piemontan ce cuprinde dealurile și văile de la sud de Subcarpați. Limita sudică este reprezentată de sfârșitul dealurilor subcarpatice și începutul câmpiei. Capitala județului, municipiul Râmnicu-Vâlcea, se află situată la intersecția paralelei 45007’, latitudine nordică, cu meridianul 24022’21’’, longitudine estică, la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. Pe aceeași latitudine se mai află orașele: Torino (Italia), Bordeaux (Franța), Minneapolis (S.U.A), dar și Peninsula Crimeea (Ucraina) sau Delta Volgăi (Rusia).
Relieful. Zona supusă studiului nostru este prin excelență una muntoasă și deluroasă. Scopul acestei descrieri cât mai amănunțite este acela de a demonstra că această regiune este una dintre cele mai propice dezvoltării comunităților umane pe toată perioada cercetată. Cea mai mare parte din teritoriu, aproximativ două treimi, este cuprinsă între altitudinea 400-800
metri și alcătuiește treapta Podișului Piemontan și treapta Dealurilor Subcarpatice. Aproximativ o treime din suprafața județului este formată din treapta munților scunzi și mijlocii, cu altitudini cuprinse între 800-1800 metri (acoperite de păduri de fag și de molid-cuprinzând aproximativ 30% din întreaga suprafață), și munții înalți, care ating valori de peste 2000 metri.
Modul de dispunere a reliefului în fâșii orientate pe direcția est-vest și coborârea generală în trepte, de la nord la sud constituie o altă caracteristică a Olteniei de Nord. Munții cei mai înalți, ca și dealurile subcarpatice, se dispun în culmi și masive desfășurate de la est la vest, iar între șirurile principale de înălțimi, depresiunile se alungesc în adevărate culoare pe aceeași direcție. Văile marilor râuri, traversând de la nord la sud toate treptele de relief, nu aduc o modificare esențială în modul de desfășurare a liniilor principale ale reliefului. Numai în partea sudică, acolo unde râurile s-au adâncit în podișul mai tânăr spre a-l fragmenta în culmi paralele cu direcție nord-sud, orientarea liniilor reliefului devine diferită de cea a celei mai mari părți a teritoriului regiunii. Prezența luncilor de-a lungul principalelor ape curgătoare, particularitățile geomorfologice ale tuturor formelor de relief indică o pronunțată diversitate. Varietatea formelor de relief este rezultatul existenței unor sectoare ale marilor unități de relief în ansamblul unei foarte pronunțate fragmentări: Carpații Meridionali, Carpații Apuseni, Subcarpații Getici, Podișul Getic.
Cu o complexă alcătuire geologică, aceste forme de relief sunt compuse din roci de la cele mai vechi, cristaline, până la cele mai tinere, pliocene și cuaternare, cu o complicată și îndelungată evoluție, impusă de agenții modelatori ai scoarței terestre. Diferențierea geologică și geomorfologică a acestor trei trepte principale de relief s-a făcut în timp: zona înaltă, muntoasă, cu o evoluție mai îndelungată, și cea deluroasă și colinară, dezvoltată la periferia și pe seama primei trepte.
Munții. Regiunea muntoasă, împreună cu depresiunile subcarpatice și intracolinare este închisă spre sud de un șir de dealuri înalte. Cea mai mare parte a munților este alcătuită din roci cristaline, aparținând Cristalinului pânzei getice, format în general din roci de mezozonă și catazonă puternic metamorfozate.
Culmile acestui sistem muntos sunt alcătuite mai ales din micașisturi cu cristalinitate foarte pronunțată, cu muscolit, biolit, staurolit, turmalin, disten.
În partea de vest a Oltului, în nordul județului, culmile Plăieșului, Groapele, Floarea, Dealul lui Vlad, Coasta Câinenilor (1916m), urcă ceva mai domol decât cele de la est și se unesc la înălțimea de 2000 m în Muntele Stânișoara, care se prelungește spre vest pe mai mult de 60 Km, conținând culmea principală a Ștefleștilor și a munților Lotrului.
Depozitele sedimentare se găsesc în culmea Buila-Vânturarița din Munții Căpățânii, alcătuite din calcare jurasice, și în depresiunea Loviștei (Brezoi-Titești), alcătuită din conglomerate.
După felul în care sunt dispuse, culmile muntoase principale formează adevărate patrulatere, segmentate de marile râuri ale județului. Din aceste culmi se desprind spre exterior și interior culmi secundare asemenea unor contraforturi puternice. Culmile muntoase îngustează mult văile râurilor, dând naștere defileelor, cum ar fi cel al Oltului, cel mai lung din zona supusă studiului nostru. La sfârșitul Pliocenului a avut loc o ridicare generală al blocului muntos a Carpaților, ceea ce a amplificat procesul acumulărilor de la poalele munților.
Principalele grupe muntoase întâlnite de la est spre vest sunt: Munții Făgăraș, Munții Cozia, Munții Căpățânii, Munții Lotrului, Munții Parâng.
Munții Făgăraș se desfășoară la nord de depresiunea Loviștei, începând din vestul vârfului Scara și până la Olt. Altitudinea culmilor este foarte ridicată, peste 2000 metri (vârful Scara 2285 m, Ciortea 2426 m, Budislavu 2371 m, Suru 2283 m). Relieful este unul glaciar (circuri, praguri, văi glaciare), iar larga extindere a pășunilor imprimă munților o înfățișare alpină, mult mai evidentă în sectorul vâlcean al Munților Făgăraș. Aici munții coboară spre Olt în mai mulți pinteni greu de urcat.
Munții Cozia apar ca un masiv proeminent și abrupt la est de Olt, dominând prin suplețea sa, la nord depresiunea intramontană Țara Loviștei, iar spre sud depresiunea subcarpatică Jiblea. Altitudinea maximă este atinsă în vârful Cozia-1668 m.
Munții Căpățânii au o culme montană ce se întinde pe aproximativ 50 km, orientată vest-est și domină spre sud depresiunile și dealurile subcarpatice, iar spre nord văile râurilor Latorița și Lotru. Din culmea principală pornesc ramificații mai scurte și mai povârnite spre nord, mai lungi și mai domoale spre sud. La est de văile Horezu și Călpănoasa se desfășoară un sector mijlociu și unul răsăritean (Buila-Vânturarița), în care predomină rocile pânzei getice și calcare jurasice, cu aspect ruiniform ca turnuri, clăi, strungi și ace. Altitudinea acestor munți depășește rar 2000 m (vârful Balota 2046 m, Căpățâna 2113 m, Ursu 2124 m), fiind munți mijlocii și culmi rotunjite (vârful Govorii 1957 m, Văleanu 1840 m, Năruțu 1509 m).
Munții Lotrului sunt situați la nord de râul Lotru și sunt alcătuiți din șisturi cristaline. Principala culme este cea a Ștefleștilor (2212 m). Între văile râurilor Lotru și Latorița se desfășoară culmea Latoriței, dominată de vârfurile Bora (2055 m) și Puru (2048 m).
Munții Parâng, cu limitele lor de peste 1000 km pătrați, sunt formați din roci cristaline, eruptive și șisturi. Rocile dure au permis păstrarea treptelor de netezire ducând la formarea unor adevărate platforme, de fapt șesuri montane folosite ca fâneață (cele joase) sau pentru pășunat (cele înalte): platforma Gorvonița 700-900 m, platforma Râu Șes 1400-1600 m, platforma Borăscu 1800-2200 m.
Datele hipsometrice arată că regiunea ocupată de acest masiv are o altitudine cuprinsă între 300 m și 2518 m (vârful Parângul Mare). Altitudinile maxime sunt situate pe un ax orografic constituit dintr-o culme orientată est-vest. Pe laturile acestei culmi sunt zăpezi persistente, aici fiind mai evidente ultimele două faze glaciare, Riss și Wurm, evidențiate prin circuri și lacuri glaciare, custuri și morene.
Dealurile. Subcarpații sunt dominați începând de la est la vest de culmile Carpaților Meridionali. Se desfășoară la sudul treptei montane iar evoluția și trăsăturile fizico-geografice fac distincție între dealurile subcarpatice și cele piemontane, evidențiind două trepte de relief deluros:
treapta dealurilor ce aparțin subcarpaților getici și se desfășoară de la est la vest. Trecerea de la zona montană la dealurile subcarpatice se face direct, fără intermediul unei depresiuni tectonice. Limita de sud a subcarpaților este destul de greu de stabilit. Au o structură cutată și monoclinală și altitudini cuprinse între 600-800 m. Începând din estul zonei pe care o studiem, dealurile sunt dominate de Munții Căpățânii și masivul Cozia pe înălțimi ce nu depășesc 871 m (dealul Robaia). Cele mai proeminente dealuri subcarpatice din dreptul celor două masive sunt dealul Manga (dintre pârâul Muereasca și râul Olt), Purcărețu, Piscupia, dealul Buneștilor (680 m), dealul Bodeștilor, dealul Costeștilor (597 m), dealul Tomșanilor (576 m), Măgura Slătioarei (767 m). Dealurile sunt împădurite până la vârf.
treapta podișului piemontan cuprinde dealurile și văile de la sud de subcarpați, parte componentă a podișului Getic. Este formată din straturi sedimentare de rezistență diferită (argile, marne, pietrișuri, nisipuri, gresii etc.), depuse pe fundament cristalin de tip carpatic în ultima parte a pliocenului. Podișul Piemontan este puternic fragmentat de văile relativ adânci ale Oltului, Pesceanei, Cernișoarei, Cernei, Oltețului și afluenților acestora, între care apar dealurile ca niște fâșii paralele. Au altitudini ce variază între 300-500 m, mai înalte spre nord și mai joase spre sud, au spinări lățite și sunt acoperite de păduri sau de terenuri propice agriculturii.
Continuând spre vest, întâlnim subcarpații străjuiți de Munții Parâng. Spinările acestor dealuri care înaintează departe în sud, în depresiune, reprezentau odinioară fundul depresiunii subcarpatice oltene, în care s-au adâncit apoi apele coborâte din Carpați. Lungimea piemontului pe aliniamentul nord-sud depășește 4 km, iar altitudinea se apropie de 400 m. Grosimea depozitelor piemontane se reduce treptat spre sud, afundându-se în ulucul depresionar.
Spre sud prezența gruiurilor piemontane se menține, dar lungimea lor depășește rar 500-600 m, în schimb crește altitudinea la 450-500 m. Dealurile subcarpatice, continuatore spre vest a Măgurei Slătioara de deasupra Horezului, sunt atacate de procesele actuale de modelare a reliefului, aflate într-un stadiu mai avansat decât în zona dealurilor piemontane sau pe fundul depresiunilor și sunt formate aproape în întregime din depozite nisipo-marnoase.
Depresiunile. Depresiunea subcarpatică olteană sau, cum mai este cunoscută, ulucul depresionar oltean se întinde pe aproape 200 km de la est la vest, între Țara Loviștei și Depresiunea Severinului și are în componența sa mai mult de jumătate din suprafața județului Vâlcea. În afara acestor mari depresiuni, mai există un al doilea șir de depresiuni, cunoscute ca depresiuni intracolinare. Depresiunea subcarpatică vâlceană este constituită din mai multe compartimente puse cap la cap și despărțite între ele de interfluvii mai mici sau mai mari. Principalele depresiuni din județul Vâlcea sunt: Țara Loviștei, Bazinetul depresionar Turnu, Jiblea, Șuța-Andreești, Băile Olănești, Păușești-Măglași, Dobriceni-Smeurăț, Bodești-Pietrari, Horezu, dar și o parte din depresiunea Polovragi. Între Munții Făgăraș și Munții Cozia se află Depresiunea Loviștei (Brezoi-Titești), de-a lungul Oltului, între defileul Turnu Roșu-Câineni și confluența Lotrului cu Oltul lângă Căciulata. A fost locuită din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Forma depresiunii este a unui bazin alungit în direcția est-vest. Mișcările scoarței de la sfârșitul perioadei mezozoice au dus la apariția unui golf numit de geologi bazinul Titești. El a dăinuit până în a doua parte a epocii terțiare când s-a încheiat umplerea cu sedimente, premisa unor diverse forme de relief. Așadar Țara Loviștei este o depresiune intramontană, în interiorul unui patrulater muntos cristalin (în sud munții Cozia și Căpățânii, în nord munții Făgăraș și Lotru). Spre est se extinde dincolo de culmea transversală a Miglelor, în depresiunea cu același nume, iar în vest, peste Olt, în sectorul inferior al Lotrului. Este o regiune de plaiuri, rămase în parte împădurite, dar cu numeroase poieni ce sunt fragmentate de văi scurte, cu fundul larg. Din înălțimea munților, această regiune poate fi cuprinsă dintr-o privire, având aproximativ 200 kmp, iar incinta masivului orografic, de 60 kmp este așezată la distanță aproximativ egală între actualele orașe municipii Sibiu și Râmnicu-Vâlcea.
Bazinetul depresionar Turnu se află la poalele Muntelui Cozia și este format din sedimente de vârstă cretacică, reprezentate prin gresii masive și marne. Acest bazinet întrunește condițiile perfecte pentru apariția și dezvoltarea comunităților umane, de la apariția lor și până în prezent.
Depresiunea Jiblea este un ținut cunoscut încă din epoca veche ca unul plin de muscele, cu fâneață, păduri și pometuri. Ea se continuă spre sud, până în „Poarta Bujorenilor”, cu mica depresiune Dăești, etajată între 300-600 m. Zona cu roci mai puțin rezistente a permis sculptarea de culoare depresionare, așezate în prelungirea Depresiunii Jiblea, spre vest, cum ar fi depresiunea Ocnele Mari săpată de Pârâul Sărat, în cuta anticlinală cu sâmburi de sare de vârstă tortoniană.
Depresiunile Șuța-Andreești, Băile Olănești, Păușești-Măglași, Dobriceni-Smeurăț Bodești-Pietrari și Horezu, toate sunt închise spre sud de dealuri. Legătura dintre aceste depresiuni, intens populate încă din antichitate, fapt dovedit de descoperirile arheologice dar și de izvoarele scrise din epocă, se face prin înșeuări largi peste care trec drumuri de acces ce se continuă pe văile apelor curgătoare din zonă.
Depresiunea Polovragi prezintă aspectul unui pod de terasă, formată într-o perioadă când Oltețul și Tărâia divagau la ieșirea din munte, pendulându-și cursul când spre Bengești, când spre Racovița-Cerna. Terasa aceasta înclină dinspre Olteț spre Tărâia și dispare înspre Olteț chiar înainte de a ajunge la Sârbești și se continuă numai spre Tărâia. Față de Olteț, podul ei se situează la o altitudine relativă, care crește progresiv către sud prin continua adâncire a cursului acestuia. În schimb, Tărâia rămâne ca suspendată față de Olteț, cu puțin adâncită sub nivelul acestei terase.
Apele și Terasele. Rețeaua hidrografică a județului Vâlcea este formată de câteva râuri mari, alimentate de afluenții acestora.
Vom încerca să facem o trecere în revistă a acestei rețele hidrografice de la est către vest. În estul regiunii această rețea aparține aproape în totalitate bazinului Oltului, care este și cel mai mare râu al județului și care curge de la nord către sud pe o lungime de 135 km, cu o pantă medie de 1,5m/km. Râul străbate județul începând cu localitatea Râul Vadului până la sud de orașul Drăgășani, coborând aproximativ 210 m. Primește pe dreapta ca afluenți: Lotru (L=80 km, S=1000 km pătrați), Olănești (L=38 km, S=231 km pătrați), Govora (L=27 km, S=122 km pătrați), Bistrița (L=50 km, S=416 km pătrați), Luncavăț (L=57 km, S=278 km pătrați), Pesceana (L=45 km, S=247 km pătrați), Olteț (L=175 km, S=2460 km pătrați, din care 60% aparțin zonei supusă studiului nostru). Pe stânga primește următorii afluenți: Boia Mare (L=22 km, S=156 km pătrați), Topolog (L=95 km, S=543 km pătrați din care 35% aparțin zonei supusă studiului nostru reprezentând zona de izvoare și de vărsare a râului.
De-a lungul cursului său, Oltul străbate două mari unități de relief, și anume Carpații Meridionali cca. 40 km (de la Râul Vadului până la Călimănești) prin intermediul defileelor Turnu Roșu și Cozia, separațe de Depresiunea Loviștea, și dealurile subcarpatice și piemontane, de cca. 90 km (de la Călimănești până mai jos de Drăgășani.
Râul Lotru se formează în Munții Parâng, la altitudinea de 1830 m, prin unirea unor pârâuri mici, cu originea în lacuri glaciare, izvorul fiind considerat pârâul Câlcescu. Este o apă tipică de munte, panta întregului râu fiind de 20m/km. Primește afluenți din munții Căpățânii și Lotrului, ca: Voineșița (L=16 km, S=85 km pătrați), Păscoia (L=20 km, S=118 km pătrați), Latorița (L=32 km, S=201 km pătrați).
Râul Olteț străbate zona supusă studiului nostru pe o distanță de 70 km, printr-un ținut deluros subcarpatic, iar în aval de confluența cu Tărâia, Piemontul Getic, unde au loc pierderi de apă prin albie, fenomen observat în perioada caldă. Are ca afluenți: Tărâia (L=37 km, S=133 km pătrați), Sasa (L=30 km, S=106 km pătrați), Cerna (L=99 km, S=617 km pătrați).
Lacurile din zona munților Făgăraș, Lotru și Căpățânii sunt de origine glaciară, dar sunt și lacuri antropice. Cele de origine glaciară sunt numeroase dar de dimensiuni reduse, fiind situate în zona montană înaltă, în bazinul superior al Lotrului (Iezerul, Vadu, Zănoaga, Câlcescu S=30.200 metri cubi) și al Latoriței (Iezerul Latoriței, Muntinu, Cioara etc.). Dintre lacurile antropice menționăm pe cele de la Ocnele Mari și Ocnița. De menționat și izvoarele termale sulfuroase folosite încă din antichitate care se găsesc din abundență în zona Călimănești-Căciulata și Olănești.
Cerna, cu o suprafață de bazin de 230 km pătrați și o lungime de 24 km, are un debit mediu multianual de 10,2 m cubi/secundă. Înghețul pe Cerna și afluenții acesteia apare destul de frecvent, cu o durată medie pe an de 25-35 de zile pe an, iar podul de gheață cu o frecvență de 20-25 zile.
Toate aceste ape curgătoare sunt străjuite pe ambele maluri de lunci propice locuirii umane încă din antichitate. La rândul lor, aceste lunci sunt străjuite de terase în care oamenii antici, dar și cei din Evul Mediu și epoca modernă au întemeiat așezări care au avut o existență îndelungată.
Clima. Clima județului Vâlcea este una temperat-continentală, cu pregnante influențe mediteraneene și submediteraneene. Zona se află sub influența circulației maselor de aer sudice, sud-vestice și vestice. Acestea, cu originea în anticiclonul Azorelor, capătă după trecerea Munților Banatului și Mehedinți către est, un caracter foehnal, sosind sub forma unor mase de aer cald și uscat, mai ales primăvara. În analiza fenomenelor climatice din această zonă trebuie să ținem cont de etajarea și accentuata fragmentare a reliefului.
Clima zonei este identică cu a celorlalte zone muntoase din țară. Astfel, în această zonă se pot întâlni aspecte climatice foarte diferite, de la clima munților înalți, de peste 2000 m, până la clima dealurilor joase, de 300-400 m. Totodată sunt diferențieri caracteristice de adăpost din depresiunile intra și subcarpatice. Existența văilor Oltului, Oltețului și Cernei, dar și a depresiunilor, duce la formarea unor vânturi locale, de vale, dar și crearea unor diferențe de presiune. Dacă în zona de munte a acestor văi și depresiuni iernile sunt moderat de reci (ianuarie – 3 – 5 grade), în zona de deal și podiș clima se îndulcește. Totodată, pe aceste văi se înregistrează fenomenul de inversiuni de temperatură, mai ales de-a lungul lor. Uneori se constată un regim anticiclonic și scurgeri de mase de aer mai reci de pe culmile înalte, înzăpezite.
Pornind de la nord, către sudul zonei pe care o studiem, putem face o trecere în revistă a temperaturii aerului astfel:
în funcție de relief, media anuală se situează undeva între -2 și 0 grade în zona înaltă, de munte, la peste 1900-2000 m iar precipitațiile depășesc 1.2 l/m² anual;
în zona subcarpatică media anuală atinge circa 11 grade. În depresiuni iernile sunt mai reci, și se produc puternice inversiuni de temperatură;
din observațiile făcute pe profile topoclimatice se observă că pe înălțimi medii (podiș, dealuri) temperatura medie în luna ianuarie este cu 0,5-1,5 grade mai mare decât pe fundul depresiunilor.
Se constată că vara încălzirea este mai accentuată, temperaturile medii depășesc 20 grade, ceea ce ne face să concluzionăm că acest anotimp este unul moderat dar suficient de călduros. Iernile propriu-zise nu încep în medie înainte de 15 decembrie și nu durează peste data de 18 februarie. Ecartul maxim de 75,5 grade arată caracterul continental al climei.
Temperaturile extreme absolute se întâlnesc nu în zona muntoasă, ci în regiunile sudice ale zonei supusă studiului nostru. Astfel încălzirile puternice datorate pătrunderii de aer tropical din sud sau răcirile excesive cu caracter întâmplător sunt datorate reliefului și rocii. Temperaturile maxime absolute depășesc 40 grade în sudul teritoriului. Odată cu creșterea altitudinii temperatura maximă absolută scade la 28-35 grade. Temperaturile minime absolute nu scad sub -30 grade. Aceste temperaturi se întâlnesc pe fundul depresiunilor. Fenomenul de îngheț poate apărea încă din 23 septembrie iar dispariția precipitațiilor sub formă de zăpadă au loc până cel mai târziu pe 20 mai. Dispariția înghețului se produce în medie de obicei până la 13 aprilie, dar sunt și ierni când dispariția înghețului se produce în luna martie.
Umiditatea se diferențiază în funcție de sursele de evaporație, gradul de acoperire cu vegetație și altitudine. Ea se menține ridicată în zona muntoasă, peste 80% din timp, iar zilele înnorate sunt aproximativ 180/an, în timp ce în zonele depresionare sunt doar 150 de astfel de zile. În preajma marilor cursuri de apă (Olt, Olteț, Cerna etc.), dar și în podiș și dealurile înalte umiditatea atinge valori de 75%. În zonele joase umiditatea scade sub 65%. Se constată că în lunile reci umiditatea este mai mare, în timp ce în lunile calde umiditatea scade.
Nebulozitatea poate fi luată ca reper pentru distribuția teritorială generală a precipitațiilor deoarece acolo unde e nebulozitate mare și precipitațiile sunt abundente. Ca atare, zilele cu precipitații oscilează între150-160/an la munte și 100-110/an la contopirea dealurilor cu câmpia. O altă caracteristică a nebulozității acestei zone o constituie stratul de nori situat la altitudine joasă (1200-1300 m) vizibili mai ales toamna și iarna.
Influența submediteraneană se face simțită prin precipitații destul de bogate. Precipitațiile ating cotele maxime în două decade: la sfârșitul primăverii și începutul verii (mai-iunie) și toamna, în luna noiembrie, când cantitățile de apă căzută sunt aproape egale. Domină precipitațiile lichide, în dauna ninsorii dar și a lapoviței. La altitudini de peste 1900 m precipitațiile trec de 1.4 l/m² pe an. În zona muntoasă de peste 1200-1300 m precipitațiile ating o medie anuală de 1 l/m² pe an. În depresiuni și zona dealurilor înalte media ploilor căzute este de 800-900 mm/an, iar în zona dealurilor joase precipitațiile oscilează în preajma cifrei de 600 mm/an. În anii secetoși precipitațiile scad la 200 mm/an. Uneori se întâmplă ca mari cantități de precipitații să cadă într-un timp foarte scurt, fapt ce duce la ploi torențiale, cu efect negativ, producând inundații în zonele joase, datorită unor unde de viitură cu mari puteri distructive.
Stratul de zăpadă apare încă din a doua jumătate a lunii august în zona muntoasă cu altitudini de peste 2200 m. În zona munților cu altitudini între 1800-2200 m se așterne încă din septembrie. În zona podișului și a dealurilor zăpada apare prin noiembrie-decembrie. Căderea zăpezii urmărește în general treptele mari de relief și dispare în sensul invers apariției începând cu lunile februarie-martie. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este în zona munților de peste 80 pe an, scade la 30-40 pe an în zona intramontană, ajunge la 25-30 pe an la periferia munților și în subcarpații înalți și la 15-25 pe an în rest. Durata stratului de zăpadă este de 150-200 zile în munții înalți, 80-120 zile în munții mai scunzi, la deal se menține 60-80 zile, iar în rest are o durată de 40-60 zile într-un an.
Partea cea mai înaltă a teritoriului studiat este supusă vânturilor dominante de nord-vest, dar particularitățile orografice produc devieri și canalizări ale curenților și sunt dirijate de-a lungul văilor marilor cursuri de apă. Dacă în zona înaltă vânturile au o orientare nord-sud, în zona dealurilor scunde apar vânturile din est dar și cele din vest, specifice Câmpiei Române. Pentru zonele muntoase amintim vânturile diurne cauzate de diferențele de altitudine dintre culmi și depresiuni, numite și brize de munte care coboară seara spre văi cu aer răcoros. Mai există și brize de vale care se formează pe timpul zilei prin încălzirea și rarefierea aerului și care urcă spre culmi. Frecvența medie anuală în zona deluroasă a vânturilor din nord este de 14% din an, a celor din nord-est de 6,8% din an, iar a celor din sud-est de 6,3% din an. În zona de munte frecvența medie anuală este de 25% din an din nord-vest, 20% din an din vest, 17% din an din sud-vest. Frecvența medie anuală a calmului este de 53,2% din an în zona de podiș și deal, 34,9% din an în zona munților nu foarte înalți și sub 5% din an în munții înalți. Vitezele medii anuale ale vânturilor sunt între 1,6 și 3,2 m/s la deal și podiș și între 4 și 7 m/s în munții înalți.
Resursele Subsolului. În aluviunile Oltului din zona subcarpatică se găsește aur, sub forma fluturașilor și solzilor foarte fini sau sub formă de pulverulent, alături de alte minerale ca granatul, ilmenitul, rutilul sau zirconiul. Firișoarele de aur se găsesc și în aluviunile unor văi secundare aferente Oltului. Albia Lotrului conține lentile de cuarț.
O mare bogăție a Olteniei subcarpatice o reprezintă sarea, aflată în mari zăcăminte subterane, dar și de suprafață, la Ocnele Mari. Zăcământul, aflat în stare excelentă pentru exploatare se prezintă sub forma unui masiv cu lungimea de peste 7 km și cu dezvoltarea maximă în porțiunea Ocnele Mari-Ocnița, unde are o grosime de peste 600 m. La vest de Ocnița, zăcământul se bifurcă, o ramură prelungindu-se spre nord-vest către valea Teișului pe direcția văii Pârâului Sărat, iar cealaltă spre sud-vest până la Govora-Băi. Sarea este acoperită fie de șisturi argiloase cenușii negricioase, fie de marne nisipoase și nisipuri grosiere slab cimentate de vârstă sarmațiană, situată în faciesul mărnos al saliferului. Zăcământul este format dintr-o alternanță de orizonturi de sare pură și sare pământoasă, conținând și vine de andrihit. Tot în zona Ocnele Mari, dar și la Buleta și Rm. Vâlcea se găsesc tufuri dacitice exploatabile, folosite din plin de comunitățile antice dar și de cele medievale.
O altă mare bogăție a subsolului acestei zone o reprezintă grafitul, aflat și exploatat încă din cele mai vechi timpuri din malurile râurilor. Zăcămintele de grafit de aici s-au format pe seama unor roci cărbunoase sau bituminoase, puternic metamorfozate. Zăcăminte mai mari de grafit se întâlnesc în zona râului Olteț.
Argilele refractare, dar și cele comune, se întâlnesc în aproape toate zonele subcarpatice ale zonei supusă studiului nostru și au fost folosite la olărit.
Rocile, unele din ele mai dure, ca gnaisul ocular de Cozia, șisturile cristaline, calcarele, gresiile, pietrișurile, nisipuri se întâlnesc adesea pe albia Oltului, Oltețului etc.
În zona dintre Topolog și Olt, s-a pus în evidență și existența unor structuri petrolifere a căror exploatare a început în jurul anului 1940. În județ s-au identificat structuri de hidrocarburi – țiței și gaze – exploatate la Băbeni, Grădiștea, Zătreni, Ghioroiu, Stoilești, Mădulari, Gușoieni și chiar în zona municipiului Drăgășani. Roci și materiale de construcție se găsesc la Cozia – gnais ocular a cărui exploatare a inceput în anul 1927; gresie bună de construcții se găsește la Turnu; calcar cristalin – la Valea Fratelui; calcar pentru fabricarea varului – la Brezoi; ghips – la Stoenești și Păușești; tufuri calcaroase – la Ocnele Mari, Buleta, Goranu; argile – la Călimănești, Râmnicu-Vâlcea; calcar – în masivul Arnota; nisipuri și pietrișuri – la Costești, Frâncești, Zăvideni, Fișcălia-Ionești.
Apele minerale constituie una dintre rezervele de mare valoare ale județului Vâlcea, de ele legându-se existența vestitelor stațiuni balneoclimaterice: Călimănești – Căciulata, Olănești, Băile Govora, toate cunoscute pretutindeni în lume. Izvoare cu ape minerale sunt foarte numeroase în județ și se află în zonele: Călimănești-Căciulata, Bujoreni, Muereasca, Cheia, Olănești, Costești, Dobriceni, Pietrari etc. A doua categorie de izvoare este legată de formațiunile geologice unde se află zăcăminte de sare. Aceste ape clorosodice iodate apar în regiunea masivului de sare de la Ocnele Mari, la Ocnița, Govora, Buleta, Teiuș, Dobriceni, Păușești etc. Izvoarele minerale din Vâlcea se situează, cu siguranță, printre primele din țară, sub raportul numărului și al valorii lor terapeutice.
În urma unor prospecțiuni geologice, s-a descoperit că județul Vâlcea mai deține și nisipuri feldspatice, marmură etc, oferind, în acest fel, o paletă largă de resurse naturale.
Peste 30% din teritoriul județului este acoperit de păduri, aurul verde fiind de asemenea o importantă resursă exploatată din cele mai vechi timpuri.
Solurile. Prin poziția sa geografică, județul Vâlcea este situat la interfața a două mari zone geografice și anume Europa Centrală și Europa Sudică. Acest fapt determină existența unor soluri brune de pădure, specifice Europei Centrale și soluri brun-roșcate, specifice zonei mediteraneene. Vom face o trecere în revistă a solurilor acestei zone în funcție de treptele geologice, pornind de la treapta munților către treapta cea mai joasă a spațiului supus studiului nostru.
În zona montană, pe culmile ce depășesc 1700-1800 m, se întâlnesc soluri podzolice humico-feriiluvionale și soluri brune alpine, care sunt puse în valoare prin pajiștile alpine naturale. La această altitudine stratul de sol este subțire, de culoare cenușiu-negricioasă. Mai jos, în etajul pădurilor de conifere și amestec cu fag, între 1700-1000 m, solurile au un profil mai complex decât cele de gol alpin, sunt brune acide montane, pozdolice, puternic scheletice. În zona Piemontului Getic și a subcarpaților întâlnim mai multe grupe de soluri:
soluri brune de pădure slab și moderat erodate, dezvoltate pe argile, cu conținut mediu de humus și azot, insuficient dotate cu fosfor mobil și potasiu, dar benefice pentru pomii fructiferi;
soluri brune de pădure puternic erodate și gleizate, sărace în humus și azot, dar și în potasiu și fosfor mobil și care se întâlnesc pe pante cu o înclinație între 18-35/1000 m;
soluri deluviale și deluvio-coluviale, caracteristic pantelor mici, sărace în humus dar cu conținut mijlociu de azot, cu o reacție neutră spre slab alcalină;
soluri podzolice secundare, cu un conținut slab în humus și reacție acidă;
soluri aluvionare nisipo-argiloase, întâlnite pe văile râurilor au o mare acumulare de humus, cu frecvente procese de levigare parțială a carbonaților. Aceste „crivine” sunt propice agriculturii legumicole și cerealiere, iar pânza freatică aflată la mică adâncime contribuie la menținerea umezelii chiar și pe timp secetos;
solurile silvestre podzolice gălbui ocupă suprafețele plane de pe gruiuri piemontane și terase vechi iar procesele de pseudogleizare sunt puternice la adâncime medie;
solurile silvestre brune-gălbui podzolice, sunt răspândite în relief accidentat și terase noi;
solurile silvestre podzolice și solurile silvestre brune podzolite sunt specifice doar pantelor accidentate, uneori chiar lipsind;
solurile pseudorendzinice sunt specifice dealurilor subcarpatice interne.
Vegetația. Pe teritoriul cercetat în această lucrare au fost identificate aproximativ 2000 de specii de plante superioare, aparținând tuturor familiilor de plante ce cresc în țara noastră. Mai exact au fost identificate 110 specii submediteraneene, 34 specii ponto-mediteraneene, 13 specii pontice, 36 specii balcanice și 26 specii balcano-dacice.
Ca o caracteristică, vegetația zonei din punct de vedere biogeografic aparține provinciilor dacică și moesică, diviziune a subregiunii euro-siberiene. Partea muntoasă se încadrează în provincia dacică cu floră central-europeană și cu un mare număr de endemisme dacice. Jumătatea sudică a teritoriului studiat aparține provinciei moesice din grupa central-europeană cu nuanță submediteraneană, cu elemente termofile cantonate în porțiuni adăpostite de munți. După natura solurilor formate sub o anumită pătură vegetală și după resturile de păduri existente, se pare că în Antichitate dar și în Evul Mediu timpuriu pădurile se continuau aproape neîntrerupt din culmile munților și până la limita sudică a județului.
Pădurile de conifere au limitele de altitudine situate undeva între 1550-1800 m. Deasupra acestei altitudini sunt pajiștile și tufișurile pitice, în timp ce sub 1550 m sunt jnepenișuri. Pădurile de molid au o repartiție diferită de la un masiv la altul. Dacă pe unele masive se prezintă ca niște benzi restrânse și discontinue, pe altele se prezintă ca niște zone compacte. Mai jos de pădurile de molid se află pădurile de fag. În depresiuni, de-a lungul râurilor sunt zăvoaie de sălcii și plopi înalți, dar și stejar pedunculat, ulm și alte specii iubitoare de umezeală. Bogăția pădurilor din depresiuni este scoasă în evidență de toți cei care descriu aceste forme de relief, numindu-le „păduri-jungle” sau „păduri vii”.
Pe crestele cele mai înalte se întâlnesc pernițele, constituind elemente de tundră alpină. Poienile din zona montană oferă o mare diversitate de tipuri de plante, între care iarba vântului, cât și plante cu flori frumoase ca bulbucii de munte, cimbrișorul, clopoțelul.
Pe văile mai însorite domină plante ca laptele oii, spinul, talpa ursului, și arbuști ca măceșul de munte, arinul de munte sau salcia moale. Afinul și merișorul formează asociații întinse în curmături.
În zonele subcarpatice, dar și în Piemontul Getic macrofanerofitele care alcătuiesc cenoze climatogene sunt gârnița și gorunul. Pădurile de gârniță ocupau în vechime mari suprafețe, mai ales în Piemontul Getic. Astăzi aceste păduri se mai întâlnesc doar în zonele protejate de ocoalele silvice. Pădurile de gorun ocupă zonele cele mai înalte ale dealurilor subcarpatice și ale Pimontului Getic, cu altitudini mai mari de 300 m. Speciile mezofanerofite submediteraneene ca mojdreanul sunt frecvente mai ales la liziera cu pădurile de gârniță.
De remarcat prezența castanului comestibil, care a suscitat vii discuții privind originea sa în această zonă. Au fost emise trei păreri cu privire la această origine:
o ipoteză ar fi aceea că ar avea continuitate din terțiar până în zilele noastre;
a doua ipoteză ar fi aceea că ar fi fost adus și plantat de coloniștii romani;
a treia ipoteză ar fi aceea că ar fi fost adus de călugării din sudul Dunării care au fondat mănăstirea Tismana în secolul al XIII-lea;
Alături de castanul comestibil mai crește alunul turcesc, scumpia și liliacul, favorizat de aceeași climă submediteraneană. Înspre Podișul Mehedinți se întâlnesc și câteva păduri de liliac. Tot în Vâlcea deluroasă se mai întâlnesc iedera și curpenul de pădure. În depresiunile dintre dealuri, dar și de sub munte, întâlnim castanul dulce, nucul și pomii fructiferi.
În făgete, alături de stratul muscinal dezvoltat în locurile umede, se întâlnește o mare varietate de ciuperci, dintre care unele comestibile ca gălbiorii, vinețelele, ghebele, iuțarii și ciupercile de cioată. Pe trunchiuri crește buretele de fag, o specie valoroasă foarte căutată pentru hrană.
Pe coastele stâncoase se dezvoltă scorușul cu fructele sale roșii, iar pe văile umede cresc mușchi sau ferigi. Printre arborete se dezvoltă pădurile de larice, care în trecut erau mult mai numeroase și care ajungeau cu trunchiurile de aproximativ 1m diametru în vechime.
Fauna. Subregiunea faunistică mediteraneeană are caracter de iradiere în județul Vâlcea, venind aici în contact cu subregiunea europeo-siberiană. Subregiunea mediteraneană nu este reprezentată prin biocenoze mediteraneene și nici prin speciile cele mai caracteristice, totuși participă cu destule elemente faunistice diseminate între cele central-europene și pontico-central-asiatice. Se poate face o comparație procentuală între specii în funcție de zonele de proveniență astfel:
Gasteropode de uscat: 30,72% specii europene, 27,88% specii central-sud-estice, 15,36% specii sudice, 11, 02% specii vest-europene, 11,52% specii alpine, 3,40% alte specii
Reptile: 43,75% specii mediteraneene, 37,50 specii nord și central-europene, 12,50% specii pontice, 6,25% endemisme balcanice.
Compoziția și repartiția faunei sunt reflectate în funcție de particularitățile climatice, a diversității și etajării altitudinale a reliefului.
Fauna pajiștilor alpine este formată din păsări, rozătoare și mamifere (fâsa de munte, brumărița, mierla gulerată, acvila de munte, șoarecele alb, capra neagră).
Fauna pădurilor de conifere și fag este mult mai variată și este formată din mamifere, păsări, reptile, rozătoare, prezentând un interes cinegetic ridicat.
Fauna pădurilor de foioase de pe dealurile subcarpatice și de podiș piemontan este o zonă de interferență faunistică și întâlnim specii ce aparțin atât pădurilor piemontane cât și silvostepei și stepei. Fauna este formată din mamifere, păsări, rozătoare etc. Cea mai mare răspândire o au, dintre speciile comune cunoscute, vulpile, viezurii, iepurii, mistreții, căpriorii, veverițele, râși și pisicile sălbatice.
Fauna pădurilor de dealuri joase și câmpie este formată din păsări, reptile, mamifere, batracieni, nevertebrate etc. În zona Drăgășani-Bălcești, cea mai reprezentativă pentru acest tip de areal faunistic, remarcăm iepurele, vulpea, bursucul, dihorul, nevăstuica, șoarecele, șobolanul, ariciul, cârtița. Lupul a dispărut întrucâtva, dar a reapărut porcul-mistrețși s-au populat pădurile cu căprioare. Dintre păsările sălbatice care se găsesc în număr mare și divers în această zonă amintim măcăleandrul, pițigoiul, cozoaica, uliul, cioara, vrabia, cinteza, potârnichea, codobatura, etc. Dintre nevertebrate menționăm furnicile, greierii, licuricii, fluturii, viespea, cărăbușul, rădașca, dândacul de Colorado etc.
Fauna acvatică este reprezentată de mai multe specii de pești. De la nivelul lacurilor alpine și a afluenților unor râuri cu obârșia din căldările foștilor ghețari glaciari până la altitudinea de 800 m toate râurile de munte cu ape limpezi și repezi constituie domeniul de răspândire al păstrăvului. La munte întâlnim printre alte specii păstrăvul, lostrița-protejată prin lege, cicarul, lipanul etc. Cea mai bogată ihtiofaună o întâlnim în apele Oltului și afluenții săi direcți. Aici predomină specii reofile ca mreana, cleanul, scobarul, morunașul etc. Se remarcă prezența peștilor cu mare valoare economică: crapul, șalăul, somnul, bibanul, anghila. Din cele mai vechi timpuri în arealul vâlcean s-a practicat pescuitul, zona fiind o sursă interesantă de hrană pentru comunitățile umane.
Populația. Date certe despre populația județului Vâlcea, a orașelor sale dar și a Râmnicului pentru Antichitate și Evul Mediu nu avem. Primul recensământ adevărat este făcut în deceniul nouă al secolului XIX și publicat de către C. Alessandrescu, institutor în București și membru al Societății Geografice Române. Râmnicu Vâlcea avea în anul 1893 5007 locuitori, din care 4388 români și 619 străini. Municipiul Drăgășani avea 3930 locuitori din care 1921 bărbați și 2009 femei. Aici mai trăiau și 10 germani. Orașul Brezoi avea 741 locuitori, din care 431 bărbați și 310 femei. Orașul Horezu avea la sfârșitul secolului al XIX-lea 855 locuitori, din care 455 bărbați și 400 femei. O mare surpriză o reprezintă ca pondere în populația județului localitatea Ocnele Mari care era și la acea dată oraș: avea 4059 locuitori, din care 2117 bărbați și 1942 femei. Fără comunele urbane (actualele municipii și orașe) județul avea 154038 locuitori la o suprafață de 2603 km. pătrați adică aproximativ jumătate din suprafața actuală.
Populația județului Vâlcea la 1 iulie 2009 era de 407.764 de locuitori, reprezentând 1,91% din populația României. Densitatea populației județului Vâlcea era, la 18 martie 2002, de 71,7 locuitori pe km2. (S-a luat în calcul suprafața județului de 576.477 ha). Potrivit acestor date, numărul locuitorilor din județ a continuat să scadă față de anul 1992 cu 33.288 de locuitori.
Scăderea numărului populației se datorează atât sporului natural negativ, diferența dintre născuții vii și decedați, cât și soldului negativ al migrației – diferența dintre persoanele plecate din județul Vâlcea, în țară sau în străinătate, cu sau fără documente, și persoanele venite în județ. De remarcat este faptul că 45,4% din totalul de 407.764 de locuitori ai județului Vâlcea se aflau în anul 2009 în mediul urban. Râmnicu-Vâlcea, capitala județului, avea o populație de peste 110.480 locuitori, din care 98,79% sunt români, 0,08% – maghiari, 0,93% – rromi și 0,2% – alte naționalități. 99,13% dintre locuitori sunt creștin ortodocși, 0,23% – romano-catolici și 0,64% – de alte credințe. Pe sexe populația era formată din 49,0% bărbați și 51,0% femei.
În urma recensământului din 2012, populația județului Vâlcea, dar și cea a municipiului Rm. Vâlcea a continuat să scadă. În Râmnic au fost recenzate 92.500 de persoane (populație stabilă) și 8300 persoane plecate pentru o perioadă îndelungată. La nivel de județ au fost numărate aproximativ 355.000 de persoane (populație stabilă)și 25.000 de persoane plecate pentru o perioadă îndelungată. Locuitori înregistrați în mediul urban sunt 43,6%, iar 56,4% au fost îregistrați în mediul rural. 98,04% din cei recenzați s-au declarat români, 1,08% s-au declarat de etnie romă, iar 0,06% de etnie maghiară. Din punct de vedere al populației, județul Vâlcea se situează pe locul 27 la nivel național. Față de anul 2009 se observă o scădere semnificativă a populației, atât în mediul urban, cât și în cel rural. Un fapt interesant este acela că a scăzut rat urbanizării de la 45% în 2009 la 43% în 2012. Probabil că în perioada de criză prelungită mulți locuitori ai orașelor se îndreaptă către agricultură, în timp ce alții caută locuri de muncă în străinătate.
Organizarea administrativ teritorială cuprinde: două municipii – Râmnicu Vâlcea și Drăgășani, 9 orașe – Băbeni, Băile Olănești, Bălcești, Berbești, Brezoi, Călimănești, Horezu, Govora-Băi, Ocnele Mari, și 78 de comune: Alunu, Amărăști, Bărbătești, Berislăvești, Boișoara, Budești, Bujoreni, Bunești, Câineni, Cernișoara, Copăceni, Costești, Crețeni, Dăești, Dănicei, Diculești, Drăgoești, Fârtățești, Făurești, Frâncești, Galicea, Ghioroiu, Glăvile, Golești, Grădiștea, Gușoeni, Ionești, Lăcusteni, Lădești, Laloșu, Lăpușata, Livezi, Lungești, Măciuca, Mădulari, Malaia, Măldărești, Mateești, Mihăești, Milcoiu, Mitrofani, Muereasca, Nicolae Bălcescu, Olanu, Orlești, Oteșani, Păușești, Păușești-Măglași, Perișani, Pesceana, Pietrari, Popești, Prundeni, Racovița, Roești, Roșiile, Runcu, Sălătrucel, Scundu, Sinești, Slătioara, Stănești, Stoenești, Stroești, Stoilești, Sutești, Șirineasa, Ștefănești, Șușani, Tetoiu, Titești, Tomșani, Vaideeni, Valea Mare, Vlădești, Voicești, Voineasa, Zătreni. În componența acestora, intră 563 de sate.
Rețeaua de localități a județului Vâlcea se caracterizează printr-un ridicat grad de dispersare, reflectat și de valorile densității localităților în teritoriu, mult superioare mediei pe țară. Rețeaua de 563 de sate prezintă, ca specific legat de configurația zonei de deal și de podiș, dezvoltarea unor formațiuni lineare de zeci de kilometri, cu sate contopite, a căror organizare spațială, dotare și echipare tehnico-edilitară ridică numeroase probleme. Marea majoritate a satelor sunt mici și foarte mici, având sub 500 de locuitori, ele incluzând 35% din totalul locuitorilor din mediul rural. Prin unii indici de dezvoltare umană, Vâlcea se situează pe poziții fruntașe: speranță de viață ridicată (71,1 ani), mortalitate infantilă mică, un număr mic de furturi și tâlhării. Se adaugă edificiul social stabil (raportat la numărul de sinucideri, divorțuri și nașteri în afara căsătoriei).
Calitatea vieții poate fi afectată de alte fenomene ce pot fi caracterizate prin indicatori ca: număr record de avorturi, rate ridicate ale șomajului, infrastructura socială necorespunzătoare, număr redus de studenți și anumite probleme de mediu.
Structura de vârstă a populației pe medii sociale confirmă faptul că procesul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în mediul rural, ponderea populației vârstnice fiind mai mare decât în mediul urban de aproape 3,2 ori. Efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfășurării vieții economice și sociale, cât și asupra desfășurării evoluțiilor demografice viitoare, s-au resimțit după anul 2005, când în rândul populației apte de muncă (15 – 49 de ani), au intrat generațiile reduse numeric, născute după 1990.
În anul 2009 erau înregistrați, la nivelul județului Vâlcea, 79.300 salariați, dintre care 24.200 erau angajați în sectorul industrial, 12.300 în comerț, 9.100 în construcții, 4.100 în administrația publică, restul fiind angajați în alte ramuri economice precum agricultură, transporturi, poștă și telecomunicații etc. Numărul șomerilor înregistrați la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă Vâlcea (inclusiv beneficiarii de ajutor de integritate profesională) era, la 31 decembrie 2009, de 14.359 persoane.
Cel mai mare câștig salarial nominal mediu net lunar pe activități în anul 2009 a fost de 2.526 lei și s-a înregistrat în domeniul producerii și furnizării de energie electrică, termică, gaze și apă caldă.
Doritorilor de cultură și informație le stau la dispoziție 265 biblioteci (179 sunt biblioteci școlare, iar restul de 85 sunt publice), 19 muzee (cel mai important fiind Muzeul Județean de Istorie „Aurelian Sacerdoțeanu” din Râmnicu Vâlcea), două teatre (teatrul „Ariel”, finanțat de Consiliul Local Râmnicu Vâlcea și teatrul „Anton Pann”, finanțat de Consiliul Județean Vâlcea) și o filarmonică (Filarmonica de Stat „Ion Dumitrescu”). Atât cele două teatre, cât și filarmonica, au sediul în Râmnicu Vâlcea, municipiul reședință de județ. Din cele 85 de biblioteci publice, o singură bibliotecă are statutul de „bibliotecă județeană” (Biblioteca „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea). Celelalte sunt orășenești (10) și comunale (76), unele recent construite cu o arhitectură interesantă și modernă. Cele 19 muzee au primit în anul 2009, 359.881 vizitatori. Numai în două localități nu s-au deschis încă biblioteci (Bujoreni și Orlești).
În județul Vâlcea funcționează, conform Anuarului Statistic al Județului Vâlcea, ediția 2010, 30 grădinițe, 109 școli, 29 licee, 5 unități de învățământ superior acreditate (dintre care două universități particulare, „Constantin Brâncoveanu” respectiv „Spiru Haret”, la care se adaugă secții ale unor facultăți de stat din Pitești, Craiova și Sibiu).
În anul școlar 2009-2010 județul Vâlcea a înregistrat o populație școlară de 71.147 de elevi și studenți. Dintre aceștia 12.530 au fost în învățământul preșcolar, 32.163 au urmat cursuri primare și gimnaziale, 17.568 au urmat cursuri liceale, 2.126 au frecventat cursuri profesionale, 700 au frecventat cursuri postliceale de specialitate și tehnic de maiștri iar 6.060 au fost înscriși în învățământul superior public și privat.
Populația județului Vâlcea este beneficiara unor zone de agrement și de destinație turistică (balneară, monahală, de loisir etc) care îi face pe mulți străini să dorească să se așeze în acest areal. Există cinci cotidiene (Curierul de Vâlcea, Viața Vâlcii, Curierul de Râmnic, Monitorul de Vâlcea), două bisăptămânale (Vocea Vâlcii, Ziarul de Vâlcea) și o sumedenie de săptămânale care fac din județul Vâlcea unul din primele trei din țară ca ,,densitate’’ jurnalistică. Nici audiovizualul nu este mai prejos, existând în acest moment trei posturi Tv în Râmnicu Vâlcea (Vâlcea Unu, VTV, Etalon) și două posturi de radio (Vâlcea Unu și Metronom). De asemenea există la Drăgășani, Bălcești și Horezu posturi Tv și Radio private.
Rezervații naturale și locuri protejate. În județ există și numeroase rezervații naturale, unele protejate iar altele în curs de a fi recunoscute oficial, așa cum sunt:
– ,,Radița-Mânzu’’ din Munții Căpățânii care prezintă conglomerate pe care s-a dezvoltat un relief neuniform – pile, turnuri, babe, sfinxuri, figuri zoomorfe;
– ,,Ocnele Mari’’ de lângă orașul cu același nume, care cuprinde Lacul Doamnei și lacurile antroposalifere, Evantaiul și Cheile Trăistarilor;
– ,,Lacul cu nuferi’’ din comuna Mihăești, care are în jur o pădure de stejari seculari.
– ,,Lacul Iezerul Latoriței’’ din Munții Parângului;
– ,,Lacul Călinești’’ și ,,Droaba’’ din zona Brezoi, cea mai joasă localitate din România unde crește floarea-de-colț;
– Jnepenișul ,,Strucatul’’ din Munții Lotrului, comuna Voineasa, cu o faună cinegetică valoroasă – ursul carpatin, capra-neagră, și unde apele sunt bogate în păstrăv și lostriță. Tot în acești munți se află jnepenișurile ,,Sterpu-Dealul Negru’’, jnepenișurile ,,Miru-Bora’’, jnepenișul ,,Cristești’’;
De asemenea menționăm pentru frumusețea lor și Rezervația geologică și geomorfică de pe Valea Stăncioiului – Golești, precum și șirurile și piramidele de pământ de la Stroești, care reprezintă zone de mare interes științific și turistic;
S-au luat deja în evidență microrelieful de eroziune, creat de tuful dacic de la punctul ,,La evantai’’, de la Ocnele Mari, trovanții sferici și ovoidali din Dealul Costeștilor, unde s-a înființat un parc (muzeu în aer liber) al trovanților, Cheile Bistriței, Cheile râului Cheia și ale pârâului Costești, marmitele de pe Valea Jiblei, de la Călimănești etc.
Numeroase alte locuri reprezintă atracții turistice de mare valoare, unele din ele fiind propuse să devină și ele rezervații turistice cum ar fi zona din muntele Coților din localitatea Câineni unde se găsesc numeroase peșteri pe verticală (avene), puțuri formate prin dizolvarea calcarului și prin prăbușire. Avenele de aici au fost declarate, în anul 1983, arii protejate de interes național, cea mai cunoscută fiind „Piciorul Boului”, la cota 1600, având o adâncime de 20 m și o circumferință de 6m.
În județul Vâlcea sunt două Parcuri Naționale: Cozia și Buila – Vânturarița, obiective turistice de mare atracție. Parcurile naționale ilustrează poate cel mai bine patrimoniul cultural al unei țări, capitol la care România încă are ce arăta lumii, iar din cele 14 Parcuri Naționale din România, două sunt în județul nostru.
Parcul național Cozia, are o suprafață de circa 5.000 ha, din care zona științifică cuprinde, aproximativ, 4.500 ha, fiind un unicat al genului.
Buila – Vânturarița este o zonă specială, un masiv calcaros deosebit de frumos care face parte din Carpații Meridionali. Zona a fost declarată Parc Național prin HG 2151/2004 iar în 2006, sub Guvernul Tăriceanu, a fost constituită Administrația Parcului. Are o suprafață de 4186 ha – cel mai mic ca suprafață din România – existând 19 trasee turistice marcate și 250 km de drumuri forestiere și poteci care invită turistul să viziteze pe lângă locuri minunate naturale și obiective unicat: Muzeul trovanților, Cheile Bistriței, Peștera liliecilor, schituri și mănăstiri etc.
Se consideră că întrunesc condiții pentru a fi declarate parcuri naturale (zone mari de protecție în care se îmbină arealul natural cu existența unor obiective economico-sociale) cel puțin 6 teritorii: Călimănești – Rădăcinești, Loviștea, Govora – Bunești, Horezu – Vaideeni – Cerna, Băile Olănești – Muereasca și Stoenești – Bărbătești – Costești.
În acest moment există în județul Vâlcea 19 rezervații naturale care cuprind circa 600 ha la care se adaugă 11 peșteri (11,5 ha) declarate zone protejate:
a) rezervații. Mlaștina Mosoroasa, Sterpu – Dealul Negru, Jnepenișul Stricatul, Pădurea Sâlea, Pădurea Călimănești – Brezoi, Lacul Gâlcescu cu zona Căldarea, Piramidele din Valea Stăncioiului, Piramidele de la Slătioara, Iezerul Latoriței, Râpa „Evantaiul” de la Ocnele Mari, Miru – Bora, Cristești, Tisa Mare, Pădurea Latorița, Valea Cheii, Valea Bacea, Stogu, Trovanții – Costești, Zona paleontologică Golești. Lângă orașul Băile Olănești crește singuraplantă carnivoră cunoscută în România sub numele de Drosera sau Roua Cerului. Este înaltăde 10-15 cm, cu flori alburii, iar frunzele, având pe suprafața lor peri glandulari, îndeplinesc rolul de digerare a insectelor care se așează pe ele.
b) peșteri. Acestea se găsesc în tot județul. Școala vâlceană de speologie a cercetat și descris majoritatea golurilor subterane. Numărul acestora depășește 70 și, deși au galerii relativ reduse ca lungime, conțin suficiente elemente de interes: stalactite, stilolite, stalagmite, lacuri subterane, cursuri de apă. Cele mai interesante sunt cele din zona Cheia – Olănești, Peștera Munteanu – Murgoci, Peștera cu Lac, Peștera Clopot, Peștera Arnăuților. Muntele Buila adăpostește Peștera Liliecilor, a Sfântului Grigorie de la Bistrița. În Masivul Cozia găsim mici grote: Peștera din Cale, Peștera Sălbaticului, Grota Haiducului, Grota Urșilor. Interesante sunt și Peștera cu Perle, Peștera Pagodelor, Peștera Caprelor, Peștera Clopot, Peștera Rac și avenul Piciorul Boului.
În județ există câțiva arbori seculari considerați monumente ale naturii. Unii sunt goruni din specia stejarului (Qercus petraea). Patru goruni falnici, de peste 450 de ani, se găsesc în curtea Mănăstirii Dintr-un Lemn, având înălțimea de 25 de metri și circumferința de 7 metri; la Roești s-au înregistrat șase exemplare, cu circumferințete între 2,56 și 4,10 metri; la Roești-Băjenari, un alt exemplar cu circumferința de șase,12 metri și înălțimea de 35 de metri; la Cernișoara-Modoia patru exemplare cu diametrul între 2,13 și 2,66 merti; la Măciuca un exemplar cu circumferința de 5,75 metri; la Fârtățești-Dozești, un exemplar de circa 5,0 metri, iar la Ștefănești, un exemplar de circa 10 metri circumferința, numit Stejarul pandurilor, care are peste 175 de ani, legenda menționând că acolo s-ar fi adăpostit Tudor Vladimirescu. Goruni protejați sunt și la Braza (Budești), Stroiești, Laloșu.
Plopii seculari s-au descoperit la Stănești, trei cu dimensiuni între 2,40 și 3,03 metri, la Alunu un exemplar cu 6,70 metri și înălțimea de 35 metri, la Stroiești-Pojogi un exemplar cu circumferința de 5,60 metri și înălțimea de 30 metri. De asemenea, un exemplar deosebit se află la Drăgoești.
Frasinul (fraxinus excelsior) este reprezentat de patru exemplare la Stănești-Vârleni, cu circumferința 1,62 și 2,12 metri și unul la Fumureni-Mamu, cu circumferința de 4,4 metri și înălțimea de 30 metri, având o vârstă de peste 400 de ani.
Din specia de fag (fagus sylvatică) s-au aflat trei exemplare, la Călimănești-Ostrov, cu circumferințele de 4,18 metri, iar la Ocnele Mari, un exemplar de circa 2,30 metri circumferința și înălțimea de 18 metri.
Alte exemplare falnice se găsesc la Runcu, Păscoaia (Brezoi), Voineasa, Copăceni, Drăgoești etc.
Scorușul (Sorbus domestica) se află în pădurea Gorunoaia din Gorunu, cel mai impresionant exemplar având circumferința de 4 metri, iar înălțimea de 20 metri.
În ceea ce privește nucul secular (Juglans regia) acesta poate fi văzut în zona Cosrești-Bistrița, unde există un exemplar cu circumferința de 4,20 metri, înălțimea de 20 metri și vârsta de peste 450 de ani.
II. Istoriografia Bisericii Catolice în județul Vâlcea
O trecere în revistă a scrierilor despre catolicii din județul Vâlcea, de la apariția primelor comunități de această religie și până în prezent, este greu de făcut deoarece nimeni nu s-a încumetat până acum la un asemenea demers. Inițiativa noastră singulară se va baza pe documente, arhive, referiri la această comunitate religioasă în acte sau chiar articole istorice legate de acest subiect. Referiri la catolici, greco-catolici, la bisericile și mănăstirile lor, descrierea arhitecturală, evenimente desfășurate între ortodocși și cei menționați mai înainte găsim totuși în număr suficient în lucrări de istorie despre Râmnic sau județ.
Cea mai veche lucrare care ne-a ajutat în demersul nostru este Catagrafia Latină din anul 1731. Lucrarea, făcută la ordinul generalului Steinville, comandantul trupelor austriece din Oltenia, din perioada când această provincie era sub ocupația Imperiului Habsburgic (1718-1739), a fost supervizată de ofițerul austriac Friederich Schwantz Haubtman. El este cel care a întocmit prima hartă a Olteniei medievale, a construit Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, dar este și autorul unei scurte istorii a acestei zone. Întocmirea propriu zisă a acestei Catagrafii a revenit ispravnicului județului Vâlcea de la acea dată, Barbu Otetelișanu, care o și semnează, austriecilor nerevenindu-le rolul decât de a contrasemna. Lucrarea are 167 file, este îmbrăcată în coperți de piele, și conține o listă a localităților din județ, o inventariere a bunurilor din teren, și un recensământ al populației. Interesant este că lucrarea, deși se numește Catagrafia Latină, a fost scrisă în limba română, cu caractere chirilice. La ora actuală se găsește la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu.
O altă lucrare de referință care atestă existența unei comunități catolice puternice la Rm. Vâlcea, este lucrarea Conventul de la Râmnic dedicat lui Sfântul Anton de Padova, scris de misionarul franciscan Blasius Kleiner în 1764. De fapt, scrierea face parte dintr-o lucrare mult mai mare, intitulată Cronica Franciscanilor. Are cinci capitole, care descriu pe scurt orașul, despre întemeierea comunității catolice de către sași și bulgarii chiproviceni, construirea bisericii și structura ei, proprietățile deținute de franciscani, dar și despre lista conducătorilio locali ai acestei comunități.
În anul 1886 apărea Condica Sfântă, lucrarea lui Ghenadie Enăceanu, din care aflăm despre scandalul ivit cu prilejul ridicării unei biserici catolice în Râmnicu Vâlcea.
La sfârșitul deceniului opt și începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea s-a desfășurat în județul Vâlcea un recensământ general care a stat ulterior la baza reîmpărțirii administrative a spațiului suspus studiului nostru. Cel care a strâns cu migală informațiile rezultate din acest recensământ este Constantin Alessandrescu, institutor în București și membru al Societății Geografice Române. Materialul a apărut sub numele Dicționar Geografic al județului Vâlcea în anul 1893. Lucrarea face succinte referiri la comunitatea catolică din Rm. Vâlcea, dar și din Drăgășani, Ocnele Mari și Brezoi. Aflăm astfel numărul cetățenilor români sau străini catolici din județ, bisericile acestora, numărul noilor născuți din aceste comunități religioase etc.
Reputatul istoric Vasile Urechia publica în anul 1894 lucrarea Istoria Românilor. Din această lucrare aflăm că domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti a înlesnit funcționarea unei școli a baraților din Râmnicu Vâlcea.
La 1900 apărea lucrarea istoricului Vasile Urechia, Istoria Școalelor. De aici aflăm despre primele școli apărute la Râmnicu Vâlcea.
Istoricul Nicolae Iorga publica, în anul 1901, lucrarea Studii și documente cu privire la istoria românilor. II Acte relative la istoria cultului catolic în Principate. Lucrarea are o prefață despre propaganda catolică până la 1500.
În Marele Dicționar Geografic al României din 1902, la informațiile aferente orașului Râmnicu Vâlcea întâlnim următoarele: ,,În centrul orașului e mănăstirea catolică (Bărăția), a Franciscanilor. În această mănăstire este și o școală primară mixtă, subvenționată de comunitatea catolică’’.
Marele istoric Nicolae Iorga publica, în anul 1903, Drumuri și orașe din România. Cercetătorul ne descrie Râmnicul la începutul secolului XX, așa cum îl vede el.
Atanasie T. Mironescu publica, în anul 1906, lucrarea Istoria Eparhiei Râmnicului Noului Severin, în care autorul face o trecere în revistă a evenimentelor care au dus la mutarea centrului religios al Olteniei de la Turnu Severin la Râmnicu Vâlcea.
Anul 1908 a adus pe piața lucrărilor istorice cartea lui Nicolae Iorga, intitulată Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase a Românilor. Lucrarea a fost reeditată în anul 1929. Prima parte a lucrării este o istorie a luptelor duse de catolici pentru înpământenirea acestei religii în Țările Române. Cartea face dese referiri la catolicii de pe meleagurile noastre, dar și despre comunitățile catolice vecine zonei supusă studiului nostru.
Tot în anul 1908 apare lucrarea Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, în care autorul, Meletie Răuțu la descrierea Bisericii Sfântul Dumitru, pomenește și el despre legenda conform căreia aceasta ar fi fost la origini o biserică a franciscanilor.
Articolul din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice din anul 1910 al lui Dumitru Trajanescu ne vorbește despre Mănăstirea Govora. La istoricul acestei mănăstiri, autorul amintește că tradiția spune despre existența unei biserici catolice pe locul unde ulterior s-a ridicat această mănăstire.
Constantin Giurescu publica în anul 1913 Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, lucrare din care aflăm despre reorganizarea Olteniei, dar și despre introducerea unor noi funcții administrative.
Nicolae Iorga publica în anul 1915 Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. Lucrarea, reeditată în anul 1989 promovează de câteva ori ideea că în Râmnic ar fi existat o comunitate de sași încă din timpul întemeierii acestuia. Această afirmație este atacată ulterior, polemica întemeierii orașelor la sud de Carpați de către sași fiind combătută vehement de majoritatea istoricilor.
În Arhivele Olteniei din 1925 apare articolul lui Alex. D. Vasilescu despre Friederich Schwantz Haubtman, ofițerul care a întocmit prima hartă medievală cu cele cinci județe ale Olteniei, așezarea orașelor, granițe, situația economică și socială. El este și inginerul care a construit Via Carolina, șoseaua de pe Valea Oltului. Austriacul face și o istorie a provinciei.
Lucrarea Contribuții documentare la Istoria Olteniei, sec. XVI, XVII și XVIII, din 1925 a lui Toma G. Bulat cuprinde o serie de documente din perioada fanariotă prin care catolicilor din Râmnic le sunt acordate o serie de privilegii economice. Relevant este că acești fanarioți doreau o colaborare bună cu vestul Europei, de aici și atenția deosebită acordată ritului catolic.
Toma G. Bulat publica în Arhivele Olteniei din 1926 articolul Două foi de zestre și o diată, articol din care aflăm că un bulgar catolic, românizat, își mărita fata dându-i o zestre consistentă. Articolul arată bogăția acumulată de unii chiproviceni catolici în Râmnic.
Tot Nicolae Iorga publica lucrarea Istoria Românilor prin călători în trei volume apărute în anii 1928-1929. Lucrarea face ample referiri la comunitățile catolice din Râmnic și județ, scoțând în evidență contactele avute de Țările Române cu Apusul Europei.
În anul 1929 apărea lucrarea Istoria politică a Olteniei sub austrieci a lui Alexandru Vasilescu, în care sunt cuprinse principalele evenimente ale perioadei 1718-1739.
Constantin Gane publica în 1933 o lucrare premiată de Academia Română, intitulată Trecute vieți de doamne și domnițe. Cartea este interesantă pentru noi deoarece aduce informații despre legăturile casei domnești a Tării Românești cu regatul maghiar, dar și cu familiile nobiliare din Transilvania. Apar și referiri la catolicii din zona noastră.
În anul 1944 apare o monografie-ghid a preotului Constantin Grigore. Lucrarea este interesantă pentru informațiile despre romano-catolicii din Râmnic, despre prima comunitate a lor certă menționată în oraș, despre bisericile deținute de această comunitate, terenul aferent etc. Informațiile se referă și la alte categorii de minorități religioase ca protestanții și israeliții.
Același an 1944 cunoaște apariția editorială a lui Petre Drăgoescu intitulată Râmnicul Vâlcii. De aici aflăm date exacte despre întemeierea Bărăției, în anul 1666, pentru familiile sașilor stabiliți aici, migrarea bulgarilor pe vremea lui Brâncoveanu de frica turcilor și convertiți la catolicism, sau întemeierea mănăstirii franciscanilor pe vremea stăpânirii austriecilor. Autorul ne informează că franciscanii au ridicat pe dealul Râmnicului o capelă care ulterior a dat numele acestui deal.
O incursiune în trecutul Bisericii Cuvioasa Paraschiva-Sfânta Vineri din Rm. Vâlcea o face Nicu Angelescu în anul 1957. La începutul lucrării autorul descrie locul, oamenii și ocupațiile lor. Astfel, aflăm despre meșterii sași și unguri care se ocupau cu fierăria, cizmăria, cojocăria, frângheritul etc.
Referitor la apariția târgurilor și orașelor în Evul Mediu Dezvoltat, și mai ales referitor la atestarea Râmnicului, informații și explicații aflăm din lucrarea cercetătorilor Valeria Costăchel, Petre P. Panaitescu și Alexandru Cazacu Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII) din 1957.
Tot în anul 1957, dar de data asta singur, istoricul Petre P. Panaitescu publica lucrarea Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), din care aflăm despre comercianții catolici din Râmnic ce se îndeletniceau cu comerțul cu Sibiul.
Aurelian Sacerdoțeanu scrie un articol în revista Mitropolia Olteniei, din anul 1961, în care se vorbește despre catolicii bulgari stabiliți în Rîmnic.. Articolul dezbate problema numelui Fântâna Catari, cercetătorul trăgând concluzia că acest nume vine de la bulgarii stabiliți aici încă de la atestarea orașului.
Gheorghe Ionescu publica în anul 1963 lucrarea Istoria arhitecturii în România, în care se descrie foarte bine Biserica Sfântul Dumitru.
În anul 1964 în Mitropolia Olteniei este publicat un articol intitulat Episcopii Olteniei. Din articol reiese că regatul Ungariei a făcut tot ce a putut pentru a atrage Țara Românească la catolicism. În final, domnitorii Țării Românești au optat pentru ortodoxie.
Din Cronica Transilvaniei publicată în anul 1965 de către Georg Kraus aflăm informația că Râmnicul ar fi fost locuit și de sași, de aceea maramele femeilor de aici seamănă cu cele săsești.
Radu Manolescu publică în anul 1965 lucrarea Comerțul Tării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XV) în care se fac dese referiri la comercianții din Râmnicu Vâlcea. Unele nume de comercianți ne îndreptățesc să credem că unii dintre negustorii menționați în lucrare sunt sași catolici stabiliți în Râmnic.
Printre primele documente din care aflăm informații despre județul Vâlcea se numără Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Această Diplomă este emisă la ordinul regelui maghiar Bela al IV-lea (1235-1270), prin care acesta acordă lui Rembald, perceptorul cavalerilor ioaniți, Banatul de Severin și domeniul dintre Orșova și râul Olt. Se amintește cu această ocazie despre o serie de formațiuni statale existente în Oltenia. Aflăm astfel despre cnezatul lui Farcaș, situat probabil în zona Vâlcii. Se presupune că acest cnezat cuprindea tot bazinul Oltului mijlociu. Facem referire la acest act pentru că este emis de către un rege de religie catolică.
Aceeași lucrare din anul 1966 D.R.H., B, pomenește de hrisoavele lui Mircea cel Bătrân pentru mănăstirea Cozia, în care domnul muntean amintește și de sașii stabiliți în zona Vâlcii.
Cercetătorul Pavel Chihaia publica în anul 1967 articolul Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul Vâlcea, Biserica Sfântul Dumitru, în Studii și cercetări de Istoria Artei, ajungând la concluzia că acest locaș de cult ar fi fost la origini unul catolic.
Asiduu cercetător al istoriei Râmnicului, Corneliu Tamaș publica în anul 1969 în ziarul local Orizont articolul Primul medic oficial din Țara Românească a funcționat la Râmnicu Vâlcea.
Lucrarea istoricului Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, apărută în anul 1971, aduce informații legate de comerțul sibienilor și brașovenilor cu Râmnicul Medieval, dar și cu contribuțiile acestor negustori la refacerea sau ridicarea bisericilor de aici, ortodoxe sau catolice.
În revista Studii Vâlcene apare în anul 1971 articolul care aduce informații edificatoare despre începuturile comunității catolice și greco-catolice de pe Valea Lotrului. Informațiile se referă la cei care se stabiliseră definitiv aici, dar și despre firmele de exploatare a lemnului din zonă.
În aceeași revistă, din alt articol, dedicat Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor, aflăm că Biserica Catolică a oferit o cameră, în curtea sa, ca și sediu al Ligii. În afară de mobilier, filiala vâlceană deținea un drapel cusut cu fir de aur, un pian și o bibliotecă.
Tot în anul 1971 întâlnim în lucrarea reputatului istoric Ștefan Pașcu, Voievodatul Transilvaniei, informații legate de colonizarea sașilor în sudul Transilvaniei, dar și de schimbul de mărfuri practicat de aceștia cu zona supusă studiului nostru.
Șerban Papacostea publica în anul 1971 lucrarea Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739. De aici aflăm amănunte legate de construcțiile din județ, dar și despre reorganizarea Olteniei făcută de imperiali.
Apariția în anul 1972 a revistei de specialitate Buridava a prilejuit publicarea mai multor articole din care aflăm informații interesante despre catolicii din Râmnic. Astfel, într-un articol despre istoria Râmnicului și a județului Vâlcea, A. Sacerdoțeanu pomenește de bogomili, sectă catolică de origine bulgară și despre conviețuirea lor cu ortodocșii. Tot aici mai este publicat un articol despre Mănăstirea Govora, în care autorul, atunci când tratează probleme de istoric al construirii mănăstirii pomenește despre faptul că ea a fost ridicată pe locul unde în vechime ar fi existat o altă biserică, dar catolică. Istoric prolific, Aurelian Sacerdoțeanu publică tot aici un articol despre prima manufactură de hârtie din Râmnic. Legat de subiectul nostru, autorul informează și despre tranzacțiile pe care le face Bărăția, tranzacții cu terenuri, dar și despre disputele de hotare dintre mănăstirile vâlcene.
Într-un articol din Studii Vâlcene din 1972, ne parvin informații despre Biserica cu Mir din Râmnicu Vâlcea. Informațiile sunt transmise de Catagrafia Latină din 1731, lucrare a catolicilor stabiliți în Râmnic la acea dată.
Lucrarea Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848 a cercetătorului Constantin C. Giurescu, din anul 1972, aduce informații interesante pentru studiul nostru despre colonizarea străinilor în spațiul românesc sau despre imigrările din același spațiu. Studiul amintește și despre colonizările și imigrările din ținutul Vâlcii.
O descriere a conținutului dosarelor din Arhivele Statului filiala Vâlcea o fac cercetătorii Corneliu Tamaș, Petre Bardașu și Sergiu Purece în lucrarea Îndrumător în Arhivele Statului județul Vâlcea, publicată în anul 1972. Pentru noi, este interesantă deoarece aduce informații noi despre firmele de exploatare a lemnului de pe Valea Lotrului.
În Tipografi și tipografii cercetătoarea Veronica Tamaș publica, în anul 1972, Manuale școlare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De aici aflăm despre învățământul din județ, la care au contribuit și catolicii.
Revista Studii și cercetări de istoria artei, din anul 1973, scoate la suprafață informații despre teatrul din Râmnic la sfârșit de secol XIX, trupele care joacă, amintind despre publicul spectator între care și catolicii prezenți permanent la astfel de momente culturale.
Publicarea în anul 1973 a lucrării Călători străini despre Țările Române a scos la iveală o serie de informații despre zona cercetată de noi. Informațiile cuprind aspecte economice, politice, sociale, dar și religioase. Se face vorbire și despre existența unor comunități catolice la Râmnicu Vâlcea.
Tot în anul 1973, cercetătorul Dinu C. Giurescu publică lucrarea Țara Românească în secolele XIV-XV, din care aflăm că episcopatul catolic de la Curtea de Argeș avea jurisdicție și la Râmnicul Vâlcea, dar și că Biserica ortodoxă Sfântul Dumitru ar fi fost la origini de rit catolic.
Cercetătorul Paul Cernovodeanu publica, în anul 1973, lucrarea Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII) care cuprinde referiri la Râmnic, la populația săsească de aici, numărul familiilor și ocupațiile acestora.
Academicianul Răzvan Theodorescu, în lucrarea Bizanț, Balcani, Occident din anul 1974, amintește despre înființarea episcopiei de la Severin și mutarea ei la Râmnicu Vâlcea, dar și despre lupta Mitropoliei Țării Românești cu încercările tot mai asidue ale romano-catolicilor de a face prozeliți în zonă.
Corneliu Tamaș publica, în anul 1974, în Studii Vâlcene, articolul Un colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu. Din articol reiese că stolnicul era antifanariot.
În Studii Vâlcene, din anul 1974, Veronica Tamaș publica articolul Contribuții la istoria învățământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830). De aici aflăm despre permisiunea austriecilor de a se publica manuale în limba română.
Publicarea articolului Drumurile și transportul sării (sec. XV-XIX) în revista Studii și materiale de Istorie Medie în anul 1974 de către Aurora Iliaș ne-a adus informații despre comerțul cu sare în Evul Mediu. Aflăm astfel că Oltul era o rută fluvială importantă în această perioadă.
În lucrarea Un mileniu de artă la Dunărea de Jos se reia legenda referitoare la Biserica Sfântul Dumitru spunându-se că la origini aceasta ar fi fost un lăcaș religios catolic. Cercetătorul Răzvan Theodorescu înclină să dea crezare acestei legende.
Cercetătorul Gheorghe Părnuță publica, în anul 1976, în Buridava, un articol despre învățământul din județul Vâlcea. Articolul este interesant deoarece aflăm că în Evul Mediu dezvoltat au existat învățători de origine străină (polonezi, unguri) care probabil erau de religie catolică, fapt ce demonstrează aportul acestora la dezvoltarea învățământului local. Mai mult, în secolul al XIX-lea catolicii au înființat propriile instituții de învățământ la care au avut acces și copii ortodocși.
În articolul Marele spătar Radu Golescu și curentul antifanariot, publicat în anul 1976, în Buridava, cercetătorul Corneliu Tamaș surprinde aspecte legate de mișcarea antifanariotă din Oltenia, dar și compromisul boierimii pământene de a-i chema în ajutor pe austrieci.
Referiri la învățământul susținut de catolici în Râmnic găsim într-o lucrare publicată în anul 1977. Informațiile se referă la învățământul din secolele XVIII-XIX, scoțând în evidență greutatea organizării sale, reticența populației pentru această organizare socială, lipsa cadrelor dar și a necesarului de imobile și material didactic.
Același an, 1977, aduce în atenția publicului o lucrare despre Prefectura județului Vâlcea, care este așa cum spun cei trei cercetători un inventar arhivistic despre documentele emise sau primite de Prefectură, corespondența cu ministerele și guvernul, cu diferitele instituții ale județului, cu administrația etc. Lucrarea este interesantă pentru că ne face cunoscute aspecte legate de învățământul catolic, imobile care aparțin catolicilor, cursuri școlare ținute de aceștia etc.
Evenimentele de la 1848 în județul Vâlcea sunt surprinse în lucrarea Revoluția de la 1848 în județul Vâlcea, apărută în anul 1978. Lucrarea este o culegere de documente și liste, tabele și relatări ale evenimentelor petrecute în județ. Aflăm astfel că cei de altă religie și în special catolicii s-au implicat activ în această mișcare de emancipare a majorității populației, au pus la dispoziție fonduri și locații, dar au suportat și prigoana autorităților antirevoluționare. Interesant este că mulți revoluționari ardeleni s-au refugiat aici, fapt care nu a scăpat autorităților austrice. Au fost întocmite liste cu transfugii și înmânate autorităților locale, care aveau obligația să-i prindă și să-i predea. De asemenea, în timpul ocupației rusești, mulți revoluționari locali au fost arestați, printre care și catolici.
O istorie a orașului Râmnicu Vâlcea apare în anul 1979, realizare a scriitorului Constantin Mateescu. Lucrarea se dorește a fi o prezentare a istoriei urbei de la apariția primelor comunități umane pe aceste meleaguri și până în anii precedenți apariției lucrării. Legat de subiectul nostru, se fac referiri atât la catolicii din oraș, cât și despre Biserica lor, bâlciurile ce se țineau etc.
În anul 1980, în numărul patru al revistei istorice Studii Vâlcene, apare articolul cercetătorului Petre Bardașu din care aflăm despre marele incendiu de la jumătatea secolului al XIX lea, pornit din zona de nord a Râmnicului, de la casele sasului catolic Leopold tâmplarul, dar și despre necesitatea înființării unei unități de pompieri.
Același istoric, Petre Bardașu, publica în revista Mehedinți-Istorie și Cultură un articol despre presupusul voievod oltean Bogdan, care l-ar fi sprijinit pe Carol Robert de Anjou în expediția sa contra lui Basarab I. Autorul crede că acest Bogdan s-ar fi retras după înfrângere în Ardeal, unde probabil ar fi primit moșii și implicit ar fi trecut la catolicism. Tot aici autorul trage concluzia că Râmnicul ar fi existat ca oraș încă de pe la anul 1300.
Volumul VII al lucrării Călători străini despre Țările Române din anul 1980 reia unele aspecte sociale, economice, politice și religioase care apar și în volumul V, dar pentru altă perioadă. Se reconfirmă existența la Râmnicu Vâlcea a unei comunități catolice, formată din mai multe etnii.
Tot în numărul patru al Studiilor Vâlcene apare un articol din care aflăm numele episcopului care permite ridicarea unei Biserici Catolice, dar și perioada în care se întâmplă acest lucru. Este vorba despre episcopul Ilarion, înlăturat în anul 1705, martie, pentru acordul dat catolicilor. Tot de aici aflăm și despre colaborarea cărturarilor vâlceni cu Școala Ardeleană și reprezentanții săi, care erau în marea majoritate greco-catolici.
Într-o lucrare din anul 1981, cercetătorii Gheorghe Dumitrașcu și Corneliu Tamaș localizează Valea Lotrului dar și atestarea documentară a satelor componente ale comunei Voineasa. Informațiile ne sunt utile deoarece în zonă s-au stabilit în secolul al XIX-lea muncitori catolici ce lucrau la exploatarea lemnului.
Același an 1981 aduce în atenția cititorilor de istorie lucrarea Mariei Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV. Lucrarea amintește de zona supusă studiului nostru ca de o zonă intens disputată de Domnie și de Regatul Maghiar.
Lucrarea marelui cercetător Nicolae Iorga intitulată Opere Economice publicată la începutul secolului XX este reeditată în anul 1982. Referitor la lucrarea noastră, cercetătorul ne informează despre bulgarii catolici care pun bazele unei companii comerciale în Oltenia, dar care activează și la Râmnicu Vâlcea.
Apariția în anul 1982 a revistei științifice Buridava, a prilejuit lui Dorin Jacotă publicarea unui articol despre relatările unor călători străini legate de zona Vâlcii din Antichitate și până în secolul al XVI-lea. Apar astfel elemente legate de catolicii din Râmnic, numărul familiilor acestora etc.
În aceeași revistă Buridava, istoricul Nicolae Bănică-Ologu publica un articol intitulat Structura habitatului citadin în Râmnicul Medieval. Din text aflăm despre locuitorii din Râmnic, despre minoritățile de aici, dar și despre religia lor.
În anul 1983 apare lucrarea Tezaur medieval vâlcean a autorilor Corneliu Tamaș, Ion Soare și Carmen Andreescu. Lucrarea este o culegere de documente din Arhivele Statului Vâlcea. Interesant pentru noi este documentul care amintește de existența unui preot catolic, numit în document ,,popa cel săsesc’’.
O descriere a Văii Lotrului, dar și informații despre comunitățile umane de aici, primele firme care exploatau lemnul și numele acestora le aflăm din cartea lui Gheorghe Ploaie apărută în anul 1983, intitulată Valea Lotrului.
Informații legate de începutul catolicismului în Vâlcea găsim în lucrarea reputatului cercetător Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc. Lucrarea este de fapt o reeditare a unei lucrări mai vechi, din 1984. Aflăm astfel despre înființarea unei Episcopii catolice la Curtea de Argeș, care păstorea probabil și catolicii din Râmnicu Vâlcea.
Dionisie Eclesiarhul publica în anul 1987 lucrarea Hronograf care prezintă cronicile medievale ale Țărilor Românești în perioada fanariotă. Aflăm despre schimburile comerciale din zonă cu turcii.
Dumitru Bălașa publica, în anul 1988, articolul Ctitorii vechii biserici episcopale a Râmnicului (1303-1304/1568) în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, în care dezbate problema voievodului Bogdan, fiul lui Mikula, presupus catolicizat.
Un grup de istorici a publicat în 1988 lucrarea Instituții feudale din Țările Române, Dicționar, folositoare nouă pentru că aflăm despre instituțiile sașilor catolici.
În anul 1991, în revista Magazin Istoric, apărea articolul Amintiri din România al lui Raymund Netzhammer, în care autorul relatează percheziția unui preot catolic din Râmnic în timpul Marelui Război.
Scriitorul Constantin Mateescu publica în anul 1993 lucrarea Râmnicul de odinioară. Lucrarea este o istorie a așezării din Evul Mediu dezvoltat și până la sfârșitul perioadei interbelice. Câteva pagini sunt dedicate catolicilor din oraș, dar și edificiilor ridicate de aceștia.
Istoria Râmnicului, apărută în anul 1994, este o carte care aduce informații interesante despre municipiu din antichitate și până la 1989. Se fac referiri și la catolicii din oraș, dar și la Biserica Catolică.
Lucrarea Râmnicul Medieval, apărută în anul 1995, este de fapt o culegere de documente medievale. Interesante sunt documentele bisericești în care se fac dese referiri la încercările Bisericii Romei de a face prozeliți în acest spațiu.
Bibliografia istorică a județului Vâlcea, apărută în anul 1995 datorată cercetătorilor Gheorghe Dumitrașcu și Corneliu Tamaș, a reprezentat pentru demersul nostru un adevărat ghid bibliografic, ajutându-ne să accesăm lucrări despre subiectul nostru mult mai ușor. Capitolul referitor la Biserică în general a scos la iveală multe informații legate de catolicii din Râmnic.
Din lucrarea Istoria Ocnelor Mari a istoricului Corneliu Tamaș, din anul 1995, aflăm că în această zonă au fost primiți refugiații polonezi la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial. Autorul trage concluzia că acești refugiați, chiar dacă erau de religie catolică, au fost bine primiți de populație.
Lucrarea cercetătorului Corneliu Tamaș, Istoria Horezului, din 1995, aduce și ea informații utile despre perioada supusă studiului nostru.
În anul 1996 apare lucrarea Arhimandritului Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița Olteană, din care putem spicui informații legate de catolicii din zonă. Astfel aflăm că planimetria Bisericii Bistrița a fost întocmită de inginerul Weiss la jumătatea secolului al XIX-lea. Tot în acea perioadă domnitorul Gheorghe Bibescu hotărăște să restaureze mănăstirea, de acest lucru fiind însărcinat să se ocupe un grup de arhitecți conduși de Ioan Schlatter, Iulius Fraywald și Anton Heft. Catolici de religie, aceștia și-au adus contribuția la refacerea ansamblului mănăstiresc.
Volumul IX al ciclului Călători străini despre Țările Române apărea în anul 1997. Lucrarea ne-a fost de un real ajutor în demersul nostru.
Deși nu face referiri la comunitatea catolică din Râmnic, lucrarea ce tratează istoria Bisericii Sfântul Gheorghe din anul 1998 aduce informații utile despre oraș din Evul Mediu și până în contemporaneitate, informații folosite de noi pentru trasarea cadrului istoric al lucrării.
Din istoricul Școlii cu ceas din anul 1998 aflăm despre marele incendiu din 1847, pornit de la atelierele unui austriac din zona de nord a Râmnicului, incendiu care a pustiit orașul, inclusiv școala. Informațiile sunt relevante și din punctul de vedere al lucrării noastre, din listele cu elevi putând observa că mulți elevi de altă națiune și religie participă la cursuri.
Tot în anul 1998 apărea lucrarea reputatului istoric Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739. În capitolul IX apar informații despre catolicii din provincia proaspăt cucerită, respectiv și despre cei din ținutul Vâlcii. De fapt întreaga lucrare face trimiteri dese la catolicii din Oltenia, fie că se ocupau cu negoțul, cu administrația etc, sau chiar cu prozelitismul.
Lucrarea lui Corneliu Tamaș și Ion Constantin Vasile din 1998, Monumente Arhivistice Vâlcene este o descriere de documente referitoare la istoria județului, dar și a orașului Râmnicu Vâlcea. Pentru demersul nostru lucrarea este importantă deoarece pune la dispoziție documente referitoare la terenurile ce sunt cumpărate de comunitatea catolică din Râmnic.
În anul 1999 apare lucrarea Vâlcea turistică, lucrare în care sunt menționate principalele atracții turistice ale județului, printre care și Biserica ,,Sfântul Anton de Padova’’, dar aduce informații și despre mănăstirea franciscană, existentă cândva în centrul istoric al orașului.
Istoricul Bisericii Ortodoxe din Voineasa este făcut de preotul Nicolae Moga în lucrarea apărută în anul 2001. De aici aflăm despre donațiile făcute de ,,muncitorii unguri, italieni, austrieci etc, ce se aflau în Voineasa pentru exploatarea pădurilor’’. În arhiva bisericii se păstrează inclusiv chitanțierul cu sumele donate de enoriași, dar și de muncitori.
Informații despre muncitorii străini de pe valea Lotrului aflăm și din lucrarea apărută în anul 2002, a lui Dobrin Petria, intitulată Voineasa trecut prezent și viitor. Cartea este în fapt o monografie a acestei localități.
Anii copilăriei și ai adolescenței petrecute la Râmnic de filologul Constantin Mateescu sunt rememorați în lucrarea Râmnicul uitat, lucrare apărută în anul 2003. Informații legate de catolicii din Râmnic sunt aproape inexistente, dar avem în schimb descrieri de străzi și imobile, unele dintre ele proiectate de arhitecți italieni, care erau probabil de altă religie decât cea a populației majoritare.
În anul 2004 apare lucrarea Județul Vâlcea și Prefecții săi. Deși subiectul reiese clar din titlul cărții, autorii fac referiri la ,,Catagrafia franciscanilor scrisă în latină’’. În descrierea evenimentelor importante ale județului se fac referiri și la minoritățile care participă din plin la acestea.
Ajuns episcop al comunității catolice în România, Raymund Netzhammer își va scrie memoriile, care vor fi publicate în anul 2005 în două volume. Episcopul a vizitat în perioada interbelică de mai multe ori Râmnicul și Bărăția, comunitatea catolică făcându-i o primire entuziastă. Informațiile pe care ni le transmite se referă la organizarea administrativă a catolicilor de aici, imobilele deținute, starea bisericilor, veniturile realizate etc.
Cercetător asiduu, Constantin Bălan publica în anul 2005 lucrarea Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848). Lucrarea ne informează despre ridicarea Bisericii Catolice din Rm. Vâlcea.
Deși a mai tratat acest subiect, cercetătorul Corneliu Tamaș revine în anul 2006 cu o lucrare intitulată Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, aducând noi completări de informații și documente legate de trecutul orașului, face noi referiri la subiectul supus studiului nostru, venind cu actualizarea până în anul publicării lucrării.
Anul 2007 este cel în care apare lucrarea Județul Vâlcea-615 ani de atestare documentară 1392-2007. Cartea este un dicționar documentar despre atestarea localităților componente ale județului, de reținut fiind ca și concluzie că Biserica Ortodoxă a reușit să păstreze nealterat fondul religios al majorității.
În revista Studii Vâlcene editată de Forumul Cultural al Râmnicului din 2010, istoricul George Georgescu publica articolul Cronica Râmnicului de la 1764. Autorul face o trecere în revistă a mai multor documente care pomenesc de întemeierea Râmnicului, despre construirea lăcașelor de cult, dar mai ales despre afirmațiile din Cronică referitoare la cultul catolic și la populația de acest rit. Articolul redă integral traducerea acestei cronici, permițând cititorului să-și formeze propria opinie.
Preotul Sandu Cristescu, împreună cu profesor Sanda Cristescu, publica în anul 2011 o lucrare intitulată Biserica Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri), în care ample pagini sunt dedicate neguțătorilor chiproviceni catolici care au reparat biserica pe cheltuiala lor.
Amănunte interesante despre comunitatea italienilor din Râmnicu Vâlcea aduce istoricul Florin Epure, care a publicat în anul 2011 în ziarul Curierul de Râmnic un articol despre Antonio Copetti, antreprenor și arhitect ce a activat în perioada antebelică ți interbelică.
În anul 2012 apare o lucrare interesantă, Istoria județului Vâlcea, în două volume, în care se fac dese referiri la catolicii de aici, dar și la legăturile lor cu cei din Transilvania și Ungaria. Referirile se întind pe o perioadă care începe cu secolul al XI-lea și până în zilele noastre. În această lucrare se amintește de celebra Catagrafie Latină, editată la 1731, din care aflăm informații interesante despre zona supusă studiului nostru.
Ediția a zecea a revistei Buridava, cuprinde un articol care scoate la lumină cercetările arheologice preventive efectuate cu prilejul constriri unui nou corp pe locul pridvorului, în anul 2012. Autorii articolului se feresc să tragă o concluzie clară referitoare la apartenența monumentului, atribuit de vechile scrieri ritului catolic.
Asociația italienilor din România publică în anul 2012 o lucrare-catalog sub semnătura Ioanei Grosaru și a Gabrielei Tarabega, intitulată Italienii din România O istorie în imagini. Lucrarea este interesantă nu atât prin istoria scrisă, care este destul de modestă, ci prin istoria în imagini a acestei comunități din județul Vâlcea așa cum reiese și din titlu. Cu precădere, italienii sunt întâlniți în Râmnicu Vâlcea, dar mai ales în Brezoi.
TABEL CRONOLOGIC AL ISTORIOGRAFIEI CATOLICISMULUI ÎN JUDEȚUL VÂLCEA
III. Catolicismul în Județul Vâlcea în secolele XIV-XVI
III.1. Ipoteze privind primele așezăminte de cult catolic din județul Vâlcea
Județul Vâlcea, menționat documentar, cu certitudine, de la 8 ianuarie 1392, este cel mai vechi teritoriu al Țării Românești, a cărui denumire s-a păstrat neschimbată până în prezent. La acea dată, județul Vâlcea apărea într-un hrisov de la voievodul Mircea cel Bătrân, care întărea mănăstirii Cozia dreptul călugărilor de a strânge albinăritul din acest teritoriu. Ulterior, Cozia primește și găletăritul din județul Vâlcea, iar la 1494, mănăstirea Bistrița primește cășăritul din județul Vâlcea. În secolul al XVI-lea, denumirea județului Vâlcea se leagă de numele Râmnicului, centrul său administrativ, probabil pentru a-l deosebi pe acesta de orașul Râmnicu Sărat, care începuse în acea perioadă să se afirme.
Obârșia județului este sigur mai veche decât momentul atestării sale scrise, deoarece înainte de a fi pomenit în acte, el trebuie să fi avut o îndelungată viață economică și socială anterioară, întrucât descoperirile arheologice arată o permanentă continuitate, nu numai demografică, ci și bogat materială.
Este îndeobște cunoscut faptul că prima atestare documentară, printr-un act intern, a Râmnicului, este hrisovul dat de Mircea cel Bătrân la data de 20 mai 1388. În el, domnitorul întărește proprietatea mănăstirii Cozia asupra unei mori de la Râmnic, pe care o dăruise anterior fratele său, Dan Voievod (1383-23 septembrie 1386). Este o dată certă, incontestabilă. Referitor la Râmnic, există însă numeroase alte izvoare care trebuiesc analizate temeinic pentru ca adevărul istoric să iasă la lumină. Referitor la întemeierea Râmnicului, informații ne parvin chiar de la credincioșii catolici care în secolul al XVIII-lea au întocmit Catagrafia Latină, dar și Cronica Franciscană.
În Cronica Franciscanilor se amintește că „înființarea orașului s-a făcut de către Negru Vodă în văleatul 6811 (anul 1303-1304).” Nicolae Iorga afirmă și el că orașele din Țara Românească s-au alcătuit cu adevărat numai după anii 1303-1304. Această dată de început este propusă și în Conventus Rimnicensis, unde se spune despre Râmnic că și-a dobândit începutul aproximativ pe la anul 1303 după Hristos. Nicolae Iorga face și el trimiteri la existența mult mai timpurie a orașului: „(…) în Țara Românească domneau însă atunci și alți voievozi ca Nicolae, care rezida în Râmnic”, referindu-se probabil la faptul că în anul 1342, Nicolae Alexandru, asociat la domnie, moștenea țara părintelui său, Basarab I, dar mai exista în acel moment un os domnesc, tot Nicolae, ce se afla la Râmnic. Tot Nicolae Iorga arată că „în munca lor de convertire la catolicism a unor mari personalități din Țara Românească, au reușit cu un principe pașnic, fiul lui Basarab, Nicolae din Râmnic, în anul 1342”. Sunt și alte surse care vorbesc la 1342 de un principe Nicolae de la Remetea, sau Remechea, denumiri care probabil desemnau tot orașul Râmnic. În acest an, Papa Clement al VI-lea îl felicită, prin scrisori, pe episcopul catolic Ladislau din Vidin pentru modul cum se preocupă de catolicizarea ținuturilor dunărene. Deci, prima mențiune documentară a Râmnicului pare a fi anul 1342, și aceasta după arhiva Vaticanului. În acest fel, vechimea orașului „crește” cu aproape jumătate de secol și nu avem voie să nu ne aplecăm cu toată seriozitatea asupra acestei informații.
Dacă vom considera ca real sâmburele de adevăr din tradiția populară despre descălecatul făgărășean al voievodului Negru Vodă, în anul 1290, la sudul Carpaților, atunci pare reală și afirmația din Cronica franciscanilor, în care găsim menționată înființarea orașului Râmnicu Vâlcea în anul 1303 (s. n.) de către același Negru Vodă. Cronica spune că Râmnicul a fost locuit inițial de sași, a căror biserică a fost construită înaintea porții porticului unde se găsește de fapt parte din fundația turnului Bisericii Sfântul Dumitru.
Interesantă este și disputa istoricilor privind menționarea în Pomelnicul Episcopiei Râmnicului, a unui voievod Bogdan, la începutul secolului al XIV-lea, care ar putea fi identificat cu Bogdan voievod, fiul lui Mikula, amintit într-un document emis de cancelaria regelui maghiar Carol Robert de Anjou, la 6 octombrie 1335. Petre Bardașu consideră informația din Catagrafia latină din 1731 drept reală, combătând identificarea ctitorului Bogdan cu Dan I (1383-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân (+1418), și emite pentru prima oară supoziția că Bogdan voievod, amintit și în documentul extern din anul 1335, ar fi una și aceeași persoană cu ctitorul bisericii episcopale din Râmnicu Vâlcea din 1303-1304. Reluând problema, Dumitru Bălașa confruntă tradiția istorică aflată în Catagrafia latină din anul 1731 cu Pomelnicul nr. 1 din 1673-1674 al Episcopiei Râmnicului și cu documentele de arhivă, și ajunge la concluzia că Bogdan nu este fiul doamnei Anca. El rămâne un voievod român, probabil rudă cu Basarab I, pe care regele maghiar Carol Robert dorea să-l aducă ostatic la curtea sa. Biserica Sf. Nicolae din incinta actualei Episcopii din Râmnic –a fost ctitoria unui Basarab. Probabil că Bogdan voievod din 1334-1335, în tinerețea sa, să fi zidit această biserică și deci Mikula să fi fost din neamul Basarabilor. Dumitru Bălașa conchide: „Precis, rămâne faptul că între 1334-1335 exista un voievod român Bogdan, fiul lui Mikula”.
O problemă controversată încă, este existența, în anul 1345, a unui voievod Nicolae. În munca lor de convertire la catolicism a unor personalități locale, minoriții se lăudau, în anul 1345, cu câștigarea lui Nicolae voievod, căruia Papa Clement al IV-lea „i-a trimis felicitări la Remechea”. Savantul Nicolae Iorga consideră că „Remechea poate fi foarte bine Râmnic”, ca în alt studiu să afirme, fără dubii, că „Nicolae rezida la Râmnic”. Șerban Papacostea, redactorul cărții lui N. Iorga, arată totuși că: „nu este deloc sigur că el se afla înlăuntrul Țării Românești și nu în Banat sau Transilvania”. Autorul afirmă că „Nicolas, princepe de Remechea” e din Remetea, dar nu ține cont de faptul că textul se referă la ținuturile din Țara Românească și nu la cele din Ardeal.
Catolicismul în Țara Românească a venit în primul rând prin filiera transilvană din Ungaria și a vizat în județul Vâlcea orașele Râmnicu Vâlcea și Ocnele Mari. Catolicismul din Râmnic are deci o vechime ce coboară probabil cel puțin până în secolul al XIV-lea.
După stabilirea sașilor în anul 1224 la Sibiu, apare și un organism de coordonare, Capitlul. Termenul a fost împrumutat de la Universitatea Saxonum din Transilvania și avea semnificații juridice, fiscale, economice și financiare. Capitlul era compus din canonici care aveau fiecare misiuni bine precizate: decanul, prepozitul, cantorul, tezaurarul, chelarul, custodele etc. Apare încă din a doua jumătate a secolului al IV-lea și se generalizează, în secolele următoare, în toată Europa catolică. În organizarea eclesiastică medievală, organismul de coordonare și de apărare a intereselor unor comunități religioase catolice bisericești, mănăstiri, ordine cavalerești sau călugărești era Capitlul, și prin anii 391-434 i s-au stabilit normele-tip de organizare, prezentate în Corpus iurius canonicus.
În secolele XIII-XIV (la sfârșitul evului mediu timpuriu și la începuturile celui dezvoltat), odată cu procesul de cristalizare urbană, au apărut și în spațiul românesc extracarpatic, monumente de cult ale unor comunități legate de grupurile catolice, din mediul de târgoveți, meșteșugari și clerici veniți de dincolo de munți, mai ales începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după retragerea tătarilor.
În secolul al XIII-lea, după ce sașii și ungurii s-au stabilit la Râmnicu Vâlcea, ei fiind de religie catolică, și-au făcut în mod firesc în oraș o biserică, la care deserveau preoții mireni, după care au venit aici călugării franciscani. Acest locaș de cult trebuie socotit printre cele a căror existență istorică poate fi împinsă foarte departe în trecut, aproape de la începuturile Țării Românești. Coloniștii germani și slujitorii catolici din Țara Românească și-au ridicat de la început, în piatră, în stilul romanic și mai apoi gotic provincial, specific ținuturilor de unde veniseră și cu care erau mereu în contact, lăcașuri de închinăciune ale comunității, în cartierul în care aceștia locuiau. La fel, unii misionari franciscani și dominicani, care alegeau, de regulă, în aceste secole, pentru ridicarea unor mănăstiri, tocmai aglomerările urbane mai importante și mai convenabile propagandei lor confesionale, vor întemeia în aceste centre așezăminte monastice, în contradicție cu monahii ortodocși care le ridicau în locuri cât mai izolate, conform obiceiurilor isihaste.
După tradiție, dar și după unele izvoare istorice – chiar dacă puținătatea lor determină în bună măsură păstrarea unor rezerve – se consideră că printre primele mănăstiri ridicate de catolici în Țara Românească se numără și Bărăția râmniceană.
Vom prezenta în continuare, câteva opinii în sprijinul acestei idei. Pătrunderea, la noi, prin clerul catolic, a unor forme de arhitectură și de artă gotică, este dovedită prin elemente păstrate până astăzi sau numai menționate în izvoare, la Severin, Câmpulung, Curtea de Argeș etc. La începutul secolului al XV-lea, către anul 1417, s-a înălțat la Târgoviște biserica catolică Sfânta Maria. Apoi, spune istoricul Răzvan Theodorescu, un alt edificiu datorat franciscanilor a fost construit în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea în Țara Românească, anume cel din Râmnicu Vâlcea, aflat probabil pe locul unde se ridică acum biserica ortodoxă „Sfântul Dumitru”. Abia în secolul al XIII-lea și în cel următor se înregistrează sistematic, în lumea cnezilor români sau a coloniștilor germani din Transilvania, mai apoi a voievozilor din Țara Românească și Moldova, realizări de nivel monumental, ca și o circulație constantă de meșteri străini și autohtoni, ducând treptat la nașterea unor ateliere stabile sau itinerante de pietrari și zidari, făurari, bijutieri și olari, care lucrau pentru împodobirea ctitoriilor seniorilor locali, ale domniei, ale demnitarilor și oamenilor bisericii sau ale orașului. După Dinu Giurescu, „biserica catolică din Râmnicu Vâlcea exista poate din secolul al XV-lea, pe locul unde se află în prezent Biserica Sf. Dumitru”. La aceste vestigii arhitectonice situate în orașele de munte Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște – toate trei capitale ale Țării Românești în secolele XIV – XV – și Râmnicu Vâlcea, se adaugă informațiile documentare asupra istoriei catolicismului la sud de Carpați, din același interval. Meletie Răuțu face unele supoziții ce par plauzibile. „Dacă se dă crezământ tradiției, biserica „Sf. Dumitru” ar fi servit în adâncă vechime drept capelă unei comunități franciscane, probabil din timpul invaziilor bulgarilor catolici ce-și aveau și un alt locaș de cult la sfânta mănăstire Govora”.
În Țara Românească începe să se folosească piatra la zidirea lăcașelor de cult începând din al doilea sfert al secolului al XVI-lea, iar spre sfârșitul acestuia devine o cutumă să se zidească cu bolovani în casete de cărămidă. Acesta ar fi, de asemenea, un indiciu că vechea biserică catolică din Râmnic nu poate fi mai târzie de mijlocul secolului al XVI-lea, deoarece paramentul său este masiv, cu rare cărămizi așezate numai orizontal. Pavel Chihaia pare să aducă argumente decisive de ordin arhitectural. „Lăcașul ruinat, a cărui navă nu fusese plănuită să fie boltită cu cupolă, al cărui altar se prezenta poligonal în interior și al cărui turn apărea adosat zidului vestic, aparținuse, în mod evident, catolicilor. (…) Dar dacă atât pe temeiul documentelor, cât și pe baza analizei vestigiilor materiale, putem afirma că biserica de care ne ocupăm, în forma sa originală, a preexistat anului 1530, nu avem suficiente elemente pentru a-i stabili un termen anterior.
Este foarte probabil că sașii din Râmnicu Vâlcea, prezenți documentar încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea (20 mai 1388), să fi avut o biserică a lor, despre care nu știm dacă s-a înălțat pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru, sau nu este chiar aceasta, păstrată în parte până în zilele noastre. O comunitate așa compactă, bine organizată, activă, așa cum reiese din documentele epocii, nu putea sta fără să aibă un locaș de închinăciune în credința strămoșilor. Părerea noastră este că, odată cu venirea și așezarea lor pe aceste locuri, ei și-au organizat și viața religioasă.
O analogie de tehnică se poate face și cu nișele în plin centru ale clădirii la casele domnești din sec. al XV-lea, așa cum sunt cele din complexul curții domnești din Târgoviște. Aici, bolovanii ciopliți de la muchii, sunt alternați cu două cărămizi la bazele picioarelor arcului și cu mai multe imposte, iar arcurile apar subliniate de un șir de cărămizi așezate pe lat, ca și la deschiderile turnurilor din biserica din Râmnic. După cum știm, după mijlocul secolului al XVI-lea, acest șir de cărămizi se va înscrie într-un alt plan decât arcul propriu-zis, realizându-se și un efect plastic interesant, pe lângă rostul lor funcțional.
Din păcate, nu s-a păstrat în întregime turnul original al bisericii Sf. Dumitru, dar primele două nivele au un aspect asemănător turnurilor bisericii lui Ștefan cel Mare – Sf. Ioan din Piatra Neamț (1497 – 1498) și Sf. Nicolae din Rădăuți (1496), lucrate de asemenea din piatră brută, cu bolovani ciopliți la muchii.
Biserica Sf. Dumitru – monumentul original – a constat dintr-o biserică tăvănită cu grinzi aparente, care avea la est o absidă pentagonală și un turn, foarte probabil cu două niveluri, alipit fațadei de vest.
Însăși tradiția locului glăsuia că Biserica Sf. Dumitru ar fi servit, în adâncă vechime, de capelă unei comunități franciscane. Din păcate, nu avem nici o știre oficială mai veche de mijlocul secolului al XVIII-lea, în legătură cu Biserica Sf. Dumitru, iar inscripția precizează că primii ei întemeietori nu au inițiat decât boltirea, lucrarea unei tâmple, precum și zugrăvirea; cu alte cuvinte, au refăcut un locaș anterior, din care există numai zidurile. La origine, această biserică a aparținut probabil catolicilor și ulterior, a fost reconstruită pentru folosința clerului ortodox. Viitoare săpături arheologice, vor da la iveală noi elemente care vor contribui la o și mai conturată punere în valoare a celui mai vechi monument de arhitectură în ființă la Râmnicu Vâlcea. Distrugerea fațadei bisericii prin constrirea unui nou corp de clădire în locul pridvorului clasic în anul 2012 a compromis arhitectura acestui monument istoric.
III.2. Mărturii și documente despre catolicii din județul Vâlcea în această perioadă
Există numeroase mărturii și documente privind activitatea unor locuitori catolici ai Râmnicului sau legate de existența unei biserici catolice. În anul 1419, regele Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), într-un act emis la Oradea Mare, făgăduiește întregului popor din Țara Românească că „mănăstirile lor și toate bisericile și călugării și popii și toți oamenii care trăiesc în acea țară, să-și țină legea lor și să trăiască în credința lor (s.n.), nici unul dintre ai noștri (catolici) să nu aibă voie să-i tulbure pentru legea lor, ca să fie liberi să rămână întru aceasta și cum au fost până acum, aceea să rămână în veci”. Cu toate acestea, călugărul dominican Ioan, arhiepiscop de Sultarieh, din Asia Mică, într-o vizită la noi, arăta că „de aceea ei se fălesc că sunt romani și lucrul se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii și, în cele duhovnicești, ei i-ar urma pe latini (catolici) și nu pe greci (ortodocși), decât că îi au pe greci ca vecini, și ei trec repede la credința noastră după cum am văzut”.
Colonizați la Râmnic, sașii au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei și li s-a recunoscut statutul de cetățeni egali cu localnicii. Ei au fost considerați de la început în rândul locuitorilor țării, plătind dări și având aceleași drepturi economice și politice. Sașii râmniceni s-au ocupat cu practicarea meșteșugurilor și negoțului. La Râmnicu-Vâlcea, în testamentul lui Petriman, din anul 1425, printre nemții din oraș, apar David Hass, Vantz, Peter Cristian, Hanos zugrav. La 16 septembrie 1440, când Vlad Dracul întărește lui Dorotei, ieromonah, un loc la Licura și șase vii, se amintește că una dintre vii a fost cumpărată de la Ladislau, prim meșter. Se pare, după nume, că prim meșterul ar fi fost ungur. În oraș se poate admite deja o organizare a meșteșugurilor. Un alt negustor străin, pomenit în perioada 1495 – 1508, este Hanciu din Râmnic, rămas dator pentru niște mărfuri cumpărate din orient și a fost silit să-și vândă „și casele și viile și tot”.
Voievodul Radu cel Frumos și sfatul pârgarilor din Râmnic scriu la 13 iulie 1468 sibienilor, recomandându-l acestora pe sasul Benedict.
În timpul lui Vlad Călugărul și al fiului său Radu cel Mare, deci înainte de anul 1500, aici, la Râmnic, se așează o comunitate de sârbi, dintre care și membri ai familiei Brancovič. Din neamul acestora își va lua însuși Neagoe Basarab doamna, iar unii vor ajunge boieri mari, chiar și arhierei.
Există mai multe documente despre comerțul râmnicenilor cu Sibiul și Brașovul. În anul 1503, cinci negustori din Râmnic importă de la Brașov marfă în valoare de 267 florini, plătind taxa de 13 florini și 14 aspri. Între anii 1500-1547 sunt pomeniți peste 70 de negustori în relații cu Sibiul și Brașovul. Mulți au nume obișnuite la Râmnic, dar unii arată și origini străine ca de pildă aromână (Igun, Mușa, Țopa), armeană (Carabet, Meștrob, Sarchiz, Tatul), sârbă (Stepa, Stepan), ungară (Coloman, Șandor, Simon) și ebraică (Thobhias). În arhivele sibiene sunt menționați la începutul secolului al XVI–lea, Andreaș, Iacob, Demeter, Istvan din Râmnic, care importau din Sibiu cuțite, funii, coase, șei, pălării, piei și mai ales încălțăminte și exportau porci, ceară și alte produse. Negustorii, acum, sunt mult mai numeroși.
Este interesant și semnificativ hrisovul din 15 iunie 1505, dat de Radu cel Mare, voievod, prin care un popă, Frâncul, dădea 250 aspri ca „adălmaș în fața pârgarilor din Râmnic” . Un an mai târziu, același domn revenea asupra tranzacției, căci la 12 aprilie 1506, într-un alt hrisov dat de el se menționează că „a dat popa Frâncu și fiii lui ( . . . ) 350 de aspri în fața pârgarilor din Râmnic”.
Dintre materialele privind exportul de lână la Brașov, mai însemnate sunt două contracte, unul din 1529-1532, altul din 1532-1546. În primul, Dumitru și Voicu din Râmnic, vor duce brașovenilor 40 măji de lână, cu 8 ½ florini maja, iar prin contractul din 1532-1546, Iacob și Voicu din Râmnic, vor duce brașovenilor Matei și Andreaș 100 măji de lână, cu 8 florini și 12 aspri maja.
Neavând decât suportul unor comunități foarte modeste existente în câteva orașe, Câmpulung Mușcel, Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea, catolicismul nu a avut o mare forță de iradiere în Țara Românească. Este semnificativă recunoașterea papei Ioan al XXIII–lea, cum că episcopul de Argeș se află printre necredincioși, iar adepții săi au scăzut treptat, îndeosebi începând din secolul al XVI–lea, când o parte a lor a adoptat reforma, iar altă parte s-a topit în masa ortodoxă românească.
În veacul al XVI-lea, sașii din Transilvania, devenind protestanți, au trimis în anul 1574, un predicator luteran la Râmnicu-Vâlcea, unde, în lipsă de preoți catolici, deservea și biserica catolică, făcând o mare parte dintre catolici să treacă la protestanți. Italianul Giovani Botero, abatele mănăstirii San Michele din Chiuasa, menționează, prin 1580-1590, că „se mai vorbește de Râmnic, unde să mai află catolici în douăzeci de case”. După Botero, abația din Râmnic nu avea preot prin anul1597 și catolicii, în număr de vreo 20 familii, recurgeau la unul luteran.
În materialul scris de către genovezul Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, în anul 1581, se arată că Râmnicul Vâlcea este la trei zile de drum de Târgoviște și numără în rândul populației catolice 20 de case cu 180 de suflete.
Mărturiile și documentele despre comunitatea catolică sunt evident mult mai multe însă am considerat că cele prezentate acoperă o arie suficient de largă pentru a nu repeta idei și domenii deja arătate. Se poate vedea, în mod cert, că în veacul al XVI-lea odată cu dezvoltarea orașului crește și importanța comunității catolice de aici, formată din negustori și meșteșugari. Era o comunitate relativ mică, dar respectată.
IV. Catolicismul în Județul Vâlcea în secolele XVII-XVIII
IV.1. Călători străini din secolele XVII-XVIII despre catolicii din Râmnic
O burghezie românească se adună și ea, încetul cu încetul, în secolul al XVIII-lea. O parte s-a alcătuit și din străini de obârșie, care se românizau treptat, ca unii ce mergeau la aceeași biserică și se puteau uni cu românii prin legături de familie.
Călătorii străini din apus, care au trecut în secolul al XVIII-lea prin aceste locuri, fiind în cea mai mare parte catolici, s-au interesat în mod special de situația conaționalilor lor din țările române, lăsând descrieri importante, care aduc contribuții deosebite, în lipsa documentului de arhivă. Despre viața comunității catolice din Vâlcea, călătorii de alte credințe se arată încântați de toleranța și înțelegerea de care dădea dovadă poporul român și domnia, față de catolicism. Râmnicul a constituit o atracție pentru mulți străini și element de admirație a unor călători ce au trecut prin regiune. Negustorul italian Bartolomeo Locadello arată că Râmnicul este unul dintre cele mai mari orașe ale țării, iar Paul de Alep îl numește Râmnicul cel Mare. Georg Kraus scrie că „atât Câmpulungul, cât și Râmnicul, așezate în Țara Românească, fuseseră locuite pe vremuri de sași”. Autorul arată că ‚,încă din ziua de azi femeile care se trag din neam săsesc poartă marame la fel cu cele ale femeilor noastre. De asemenea locuitorii au biserici frumoase zidite după felul nostru’’.
În timpul lui Mihai Viteazul, afluxul sârbo-bulgar, încă unit și cu arbănașii, se generalizează și mai mult, unii găsindu-și refugiul în zona Vâlcii. Totuși numărul de familii catolice, aflate în jurul anului 1610 în oraș, era mic și nu trecea de 20-25 de familii – ne-o spun atât Giovani Botero, cât și Jeronim Arsengo. „Situația era așa de alarmantă, încât nu puteau să țină nici preot propriu, folosindu-se de cel luteran”.
În documentele interne, sașii sunt citați sporadic, ca de exemplu: doi frați Gheorghe și Paul Sasu, la 2 decembrie 1611, iar trei ani mai târziu, la 13 noiembrie 1612, Gheorghe Sasu apare sub numele de Gheorghe Ungurul – cel venit de dincolo de munți.
La 25 februarie 1636, Lațcu negustorul apare ca martor într-o tranzacție de vânzare-cumpărare la Râmnic. Este posibil că a decedat după această dată, deoarece la 5 februarie 1664, Stanca – soția jupânului Lațcu, împovărată de datorii, vinde arhimandritului Vasile o ogradă „de sub Cetate”, pentru 16 ughi, cumpărată de la Stanciul Sarchiz.
Andrei Bogoslavič, care se considera minorit, și-a arogat în 1640 calitatea de episcop catolic de Râmnic. El arată că: „în vremurile trecute – după cum ni s-a arătat de persoane foarte bătrâne – se spune despre catolicii noștri că pe la anul 1500 aveau lăcașuri și biserici ca cele din București și la Craiova și la Argeș (lipsesc principalele orașe Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, s.n). Din cauza urii pe care o nutreau schismaticii și lumea ortodoxă, în acele vremuri, împotriva catolicilor și din cauza războaielor necontenite, călugării s-au retras în Ungaria și Polonia. Astfel cu trecerea vremii, schismaticii au luat în stăpânire acele biserici și golindu-le de toate bunurile – până și clopotele – le-au lăsat cu totul în paragină, iar catolicii din acea vreme neavând preot, au urmat schisma-greacă, cu deosebire în acel oraș numit Argeș, unde este o frumoasă biserică închinată Sfintei Fecioare și fusese acolo episcopia, care acum nu mai există”. Tot Andrei Bogoslavič, afirmă că în „Țara Românească se găsesc – după cum am auzit și eu – 13 biserici ale catolicilor și 406 case cu 856 suflete și o mănăstire a ordinului nostru”. Întrucât Bogoslavič trece prin Țara Românească, venind din Moldova în anul1623 – dată la care este întocmită relatarea care ni s-a păstrat – considerăm că începând din această vreme, „biserica catolică din Râmnic fusese părăsită și începea să se ruineze”.
La 24 aprilie 1630, călugărul minorit Paolo Bonnicio, din Malta, relata vicarului patriarhal al Orientului, Giovani din Franța că: „în fiecare zi catolicii aceștia ai noștri se fac ortodocși, pentru că nu au preot, îndeosebi în ceasul morții. În țările acestea (Moldova și Țara Românească) preoții (catolici) nu pot să trăiască dacă nu au vreun ajutor din altă parte și dacă nu știu limba valahă, sau cea ungară, sau cea germană.”
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, catolicii din Râmnic avuseseră încă, în mod cert, preot – fapt semnalat de un document din 15 mai 1632, în care Dionisie, egumenul mănăstirii Cozia, și alți bătrâni, aleg niște locuri ale mănăstirii, aflate „pe lângă popa Săsescu”, fără ca numele să-i fie precizat. Acest act este întărit de domnitorul Constantin Șerban la Târgoviște, la 10 decembrie 1657, când altui egumen, și anume lui Ștefan, i se dau mai multe proprietăți printre care și cele de la Râmnic, aflate „către popa cel săsesc”.
O splendidă descriere a Țării Românești este făcută în anul 1632 de Paul de Strassbourg: „pot spune că în toată lumea creștină nu este pământ mai roditor decât cel al Țării Românești, căci pășunile îmbelșugate și bogate hrănesc numeroase turme și cirezi. În păduri și codrii e mare mulțime de fiare sălbatice și de păsări. Lână, in, piei pentru locuitori se află cu prisosință. Minele de sare sunt bogate și nu li se poate da de fund. Dunărea și celelalte râuri dau pește în mai mare cantitate decât în orice altă țară din Europa. Locuitorii cresc o rasă de cai renumită. Viile se lucrează ușor și pământul se ară cu un mănunchi de spini. Ei fac negoț reciproc cu transilvanii, polonii, turcii și sârbii. Se bucură de o climă blândă și au aer foarte sănătos”.
Arhiepiscopul catolic al Sofiei, Petru Bogdan Bakšić, ca vizitator apostolic, este rugat de credincioșii catolici din Râmnic să le trimită un preot catolic. Nu peste mult timp după plecarea lor, au sosit aici preoți franciscani din Bulgaria, care i-au întors, pe credincioșii trecuți la protestatanți, la religia catolică. Arhiepiscopul arăta că „Râmnicul, oraș odinioară catolic, a ajuns schismatic din vina unor episcopi care puneau pe credincioși să plătească dări” și preciza că exista acolo: „un oraș numit Râmnic, în care conviețuiesc foarte mulți din același neam (sași) și a căror biserică se mai păstrează încă, dar nu știu cum se spune că s-au făcut schismatici. Însă două sau trei familii au venit acum dintre aceștia, aflând că vor avea și ei preot. Și se spune că au căzut în rătăcire în timpul fratelui Andrei Bogoslavič. Eu n-am văzut, dar mi-au povestit acești catolici. Știu bine că se dedea drept episcop al Țării Românești și au văzut scrisorile sale și bulele pe care le-a scris multora”. Petru Bogdan Bakscič arată: „În Țara Românească sunt în multe locuri catolici fugiți din Turcia, dar nu în puțină vreme nu se va mai putea ști pe unde se află. Și dacă ar fi fost aici călugări din Bulgaria, cum erau la început în Târgoviște, ar fi fost în seama lor să cerceteze unde se află și să se îngrijească de sufletele lor, pentru că trăind ei zi de zi printre schismatici, așa cum s-a întâmplat în multe locuri, unde stau catolici fără părinte duhovnic și călăuză a sufletelor lor și spovedanie și împărtășanie. La Râmnic, catolicii trecură la ortodoxism, deoarece episcopul catolic îi obligase să plătească contribuție. Puținii catolici ce se află aici (Țara Românească) trăiesc din lefurile date de domn și pentru a fi pe placul schismaticilor la care sunt în slujbă, mulți din ei părăsesc ritul nostru și trec la ritul lor. Și cei ce se căsătoresc nu cheamă preoții noștri să le binecuvânteze căsătoria, ci se duc la preoții schismatici”.
Franciscanul Francesco Maria Spera din Narni, misionar apostolic în ambele Valahii, arăta la 25 aprilie 1644 că: „la Râmnic este o biserică stricată, are câteva bunuri stăpânite de schismatici, căci nu mai sunt catolici de mulți ani încoace”. El încheie arătând că biserica „s-ar putea ridica din nou cu oarecare subsidii din Polonia”.
Biserica Catolică „Sf. Dumitru” era, deci, ruinată, după cum ne spune franciscanul Maria Spera, care adaugă că „bunurile ei se află în posesiunea ortodocșilor, în virtutea legii nescrise a țării, care prevedea intrarea în patrimoniul voievodului, a bunurilor părăsite”. Astfel se explică de ce lăcașul înălțat pe terenul care aparținea de acum voievodului, va ajunge la sfârșitul secolului al XVII-lea, sau în jumătatea secolului următor, în proprietatea episcopiei ortodoxe din Râmnic. În anul 1673, călugărul Bonaventura din Campofranco, din ordinul minoriților conventuali, menționează că nu sunt catolici decât la Târgoviște, Câmpulung și București. Râmnicul nu era menționat de acest călător străin, numărul catolicilor de aici fiind probabil prea mic; din această cauză s-a pierdut și biserica.
În raportul său către nunțiul apostolic din Polonia, Gabrielle Mancić Thomassy se plângea că, la Râmnic Biserica Catolică era ruinată: „N-au mai rămas decât zidurile. Ar putea fi restaurată, dacă ar fi cu ce, și ar fi de mare folos, pentru că aici vin mulți catolici, mulțumită faptului că în apropiere se află ocnele de sare ale domnului. De altfel, este un oraș bun, dar când văd oamenii că nu e nici biserică, nici preot, se descurcă cum pot. În această provincie nu se mai află alți părinți în afară de minoriții observanți din ordinul Sf. Francisc din custodia Bulgariei, care împărtășesc pe credincioși cu sfintele taine”.
Pavel Chihaia opina că „Biserica catolică din Râmnic a ajuns în stare proastă, nu i-au mai rămas decât zidurile, dar cu un sprijin financiar, s-ar fi putut restaura”. În acel moment, catolicii nu mai aveau nici biserică, nici preot. Se poate lega această știre de restaurarea Bisericii „Sf. Dumitru”, făcută de „Pahomie monah” din 1745-1751, care a constat numai din boltirea naosului bisericii. Este foarte probabil că zidurile actualului naos să fi fost ale vechii biserici catolice. Cu ocazia descoperirii tencuielii, în timpul reparației din 1998, s-a constatat existența zidurilor cu mult înainte de reparațiile executate în secolul al XVII-lea.
Cea mai veche atestare scrisă pe care o avem despre o biserică catolică la Râmnic datează din 23 mai 1670, când lăcașul se afla în ruine. Este puțin probabil că în 30 de ani între 1670 și 1700 să fi survenit o distrugere atât de pustiitoare, încât o biserică din nou refăcută să fi fost iarăși ruinată. De asemenea, și zidirea masivă de piatră a turnului clopotniței, exclude această ipoteză.
După 1670, Francesco Maria Spera, minoritul conventual, arată că „la Râmnic, nu mai sunt catolici, din cauza ciumei care a bântuit acolo; biserica este stricată, dar are unele bunuri pe care le stăpânesc mirenii”. În anul 1698 situația bisericii catolice rămăsese aceeași, așa cum reiese dintr-o scrisoare din 14 iunie 1698 a unor călugări catolici care se plângeau că nu pot trăi de pe urma credincioșilor. Episcopul Antonie Stefani de Nicopole, în anul 1769, pomenește și el de biserica din Râmnic „că poate franciscanii o vor restaura întrucâtva”. După ruinarea bisericii celei vechi și până la refacerea celei noi, arată Cronica franciscană „bulgarii catolici construiră o casă de rugăciuni cu locuință”, probabil pe dealul Capela.
Ilarion, fost egumen la mănăstirea Bistrița între anii 1691-1693, fiind cunoscut și apreciat de către Constantin Brâncoveanu, a fost ales, la 18 iunie 1693, ca episcop al Râmnicului. Gospodar priceput, episcopul Ilarion sporește averea centrului eparhial printr-o serie de cumpărături și prin numeroase donații primite. În calitate de ctitor, termină schitul Dobrușa și reface schitul Iezerul, fiind ajutat aici și de cuviosul Antonie. Episcopul Ilarion, cărturar luminat, sprijină progresul învățământului și culturii, aduce pe dascălul Alexandru Rusu din Scheii Brașovului, iar lui Vlad Călugărul îi traduce mai multe manuscrise.
Acuzat că a făcut mai multe greșeli, Ilarion îl roagă pe voievodul Constantin Brâncoveanu să intervină pe lângă Dositeiu, patriarhul Constantinopolului, care se afla atunci la București. Acesta îi convoacă – la Biserica „Sf. Gheorghe Nou” și nu la Mitropolie, cum era obiceiul – pe mitropolitul Teodosie „și pe ceilalți arhierei aflători în țară, după obișnuita milă, pe Teodosie al Târnovei, pe Climent al Adrianopolei, pe Auxențiu al Sofiei, care sta în țară de la 1 aprilie 1682, pe Maxim al Ierapolei și pe Eftimie al Pogonianei”. Printre capetele de acuzare aduse lui Ilarion, a fost și acela că a permis catolicilor din Râmnicu-Vâlcea să-și facă o biserică, că a consfințit să se îngroape și catolici în cimitirul ortodox etc. Învinuit de schismă în sinodul din martie 1705, episcopul Ilarion a fost depus din scaun și trecut în rândul monahilor. El a fost lipsit de toate gradele ierarhice, fiind lipsit până și de preoție. Adevăratul motiv a fost însă atitudinea categoric negativă a ierarhului față de clerul grec infiltrat peste tot, în mănăstiri, în centrele eparhiale și la curțile domnești, acesta săvârșind tot felul de abuzuri. Patriarhul Dositeiu făcuse cunoștință cu Ilarion, cu ocazia vizitei în februarie 1698, la Râmnic, dar acest lucru nu l-a ajutat pe curajosul episcop vâlcean. Ilarion nu a fost așa de vinovat cum îl considerau arhiereii greci, deoarece între anii 1707-1714, a condus mănăstirea Snagov ca stareț arhiereu și a dat dovadă acolo de multă pricepere și evlavie.
Lucrarea Relația anonimă latină scrisă înainte de 1688, privitoare la catolicii din Țara Românească, arată că „erau sași în Țara Românească în patru localități, dintre care două mai însemnate, mai ales Târgoviște, oraș de scaun. Al doilea era Râmnicul așezat pe un șes bun, pe râul Olt, care taie munții Carpați. Este reședința episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală în Țara Românească. Al treilea este Câmpulung și al patrulea este Baia de Aramă”.
În anul 1690, bulgarii din Chiprovăț, încurajați de o proclamație a împăratului Leopold I (1657-1705), s-au răsculat contra turcilor conduși de Gheorghe Peiacovici, dar neprimind ajutor de la nimeni și nefiind în stare să se apere singuri, au trecut Dunărea înghețată în timpul iernii, cu soțiile și copiii și tot ceea ce putuseră apuca în grabă, în Țara Românească, iar altă parte au trecut munții Carpați și s-au stabilit la Eseek, Baia, Buda etc. Mulțimea de bulgari catolici care au fugit din fața furiei turcilor, a fost bine primită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. O mare parte dintre ei s-a stabilit la Râmnic, Olănești și în alte localități, făcând să reînceapă aici un nou avânt în viața bisericească catolică. Bulgarii refugiați și așezați în Țara Românească erau în parte ortodocși, în parte catolici. Bulgarilor de religie catolică li s-a permis exercitarea cultului sub preoți franciscani, cu condiția însă să plătească la cămara domnească 2500 florini, și când domnul avea nevoie de bani, să dea și ei o anumită sumă. Beneficiari ai privilegiilor acordate de domnie, ei au investit banii în activitatea comercială, întrucât sfera agricolă și meșteșugărească era deținută în totalitate de către localnici, iar prețul pământului era destul de ridicat. Într-o descriere din 1697 a lui Del Monte, Râmnicul se afla pe locul al doilea ca centru catolic, după Târgoviște „cu zdravăna curte”. Abia la urmă vin orașele Câmpulung cu zece familii catolice, și la București, ceva ostași, trei negustori – din cei 100 cu bir special.
Lucrarea face multe referiri la bulgarii chiproviceni, lucru care ne pune în situația de a face o scurtă istorie a acestora pe meleagurile noastre. Chiprovicenii erau negustori bulgari catolici din Chiproveț și Cobiliveț, două localități din regiunea izvoarelor râului Ogos, la vest de Ferdinandovo. De origine săsească, asimilați de populația înconjurătoare în decursul veacurilor, dar păstrându-și vechea credință, acești chiproviceni se răscoală împotriva stăpânirii turcești în anul 1688. Fiind înfrânți, ei sunt nevoiți să se refugieze în Țara Românească la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Încă din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, se găseau în zona Vâlcii peste o sută de negustori chiproviceni, după cele scrise de către misionarul catolic Del Monte.
Se pare că cea dintâi migrare a lor ar data de la anul 1638. Țările Române au procedat la atragerea negustorilor și a altor elemente străine și le-au acordat importante privilegii. Țările române au constituit atât loc de refugiu și adăpost pentru numeroși locuitori din Balcani, dar și un cadru prielnic de integrare a acestora în activitatea economică. Așezarea emigranților s-a făcut în marile centre meșteșugărești și comerciale sau de-a lungul importantelor căi de transport pe apă și pe uscat.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și alte mărturii documentare menționează deja existența chiprovicenilor în Țara Românească și raporturile lor cu autoritatea domnească.
Cel mai mare grup de chiproviceni a emigrat însă peste Dunăre după septembrie 1688, ca urmare a reprimării răscoalei antiotomane din Chiproveț, Jelesna și Clisra. În scurt timp au început să practice comerțul liber, beneficiind de un sistem de contribuții fiscale foarte favorabil.
În urma războiului austro-turc, în anul 1719, pe când Oltenia a intrat sub stăpânirea Austriei, bulgarii din Chiproveț erau așezați în trei orașe: la Craiova – 4 familii, la Râmnicu Vâlcea – 26 familii catolice și 20 familii ortodoxe și la Brădiceni în Gorj – 36 familii catolice. În aceste orașe ei erau constituiți într-o companie separată, care obținea privilegii și protecția Curții de la Viena, conform diplomelor imperiale din anii 1719 și 1726. Această situație i-a dat acestei mici comunități catolice posibilitatea să concureze activitatea negustorilor localnici sau a celor greci stabiliți anterior. Cu timpul însă, în decursul secolului al XVIII-lea, chiprovicenii se integrează tot mai mult în viața economică – socială românească și sunt asimilați complet în secolul al XIX- lea.
La sfârșitul secolului al XVIII–lea și începutul secolului al XIX–lea tradiția companiilor chiprovicenilor este continuată de „Compania chiprovicenilor din Râmnicu Vâlcea” compusă din 225 negustori stabiliți atât în orașul Râmnicu Vâlcea, cât și în mai multe sate din jur. Explicația acestei prezențe a chiprovicenilor în mediul rural rezidă din transformările structurale din viața socială de aici, din orientarea producției cerealiere spre piață, din participarea țăranilor la comerțul mărunt în târgurile și bâlciurile care se înmulțiseră vertiginos în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea.
Din prima jumătate a secolului al XIX–lea, există un important document privind chiprovicenii din Vâlcea – „Catastih(ul) de toți cumpănașii ce se află în ființă la acest județ (Vâlcea) din aprilie 1831”. El a fost întocmit în lunile februarie – aprilie 1831, la porunca „Divanului săvârșitor al Valahiei”, de către boierii ispravnici din județul Vâlcea. Conform acelei porunci, pentru „plata lemnelor de foc către stăpânii pădurilor cât și către locuitorii cărători, Obșteasca Adunare a hotărât ca negustorii din județele țării să contribuie cu bani.” Lemnele se folosiseră în anul precedent „spre îndestularea împărăteștilor oști (țariste), iar cantitatea cea nouă din magazia din Craiova, pentru militarii pământeni” adică pentru oștirea națională de curând reorganizată. Documentul menționează două companii comerciale în județul Vâlcea: Compania Chiproviceni(lor) din Râmnic cu 137 „companiști chiproviceni” și Compania Craiovenilor din Râmnic cu 167 „companiști craioveni”. Din punct de vedere al ariei geografice ocupată de membrii Companiei chiprovicenilor în județul Vâlcea, cei mai mulți sunt în orașele Râmnic, Ocnele Mari și Ocnița. În sate, numărul companiștilor chiproviceni este diferit: Stoenești – 4 , Drăgășani – 4, Călimănești -8, Mihăești – 2, Bogdănești -2, Păușești – 2, Cacova- 2, Crăpături – 3, Oteșani – 2, Pietrarii de Sus – 2 etc. Companiștii practicau un număr de 14 profesiuni: boiangii, croitori, postăvari, bărbieri, mătăsari, argintari, brutari, cojocari, zugravi, săpunari, ocnari, abagii, hangii și vameși. Această compoziție profesională a negustorilor chiproviceni este elocventă pentru viața economică din orașele oltene din secolul al XIX-lea, caracterizată de întrepătrunderea producției atelierelor meșteșugărești cu practicarea comerțului de către negustori. Acest document din anul 1831 surprinde concentrarea chiprovicenilor – urmașii refugiaților din Chiproveț de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, catolici care nu au mai putut reveni în teritoriile natale, datorită stăpânirii acestor ținuturi de către otomani. În județul Vâlcea „Compania chiprovicenilor” dispare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locul bulgarilor catolici fiind luat, treptat, chiar în „Companie”, de negustori români sau greci, răspândiți – la momentul lichidării acesteia în peste 30 de sate din județ.
Pentru perioada următoare, documentația existentă este mai bogată și mai precisă. Într-o descriere din anul 1756 a medicului Adam Chemont din Luxemburg, sașii catolici „sunt toți meșteșugari, exercitând mai ales meserii care îi țin pe scaun și nu cer o osteneală fizică. Le place carnea friptă, rar cea fiartă și slănina râncedă . Pe aceasta o fierb foarte des cu varză murată, cu mazăre și cu fasole; condimentele lor sunt ceapa, usturoiul, tarhonul, magheranul, mărarul, piperul, ghimberiul, frunzișoarele, scorțișoara, șofranul – de care se folosesc sau mai bine zis abuzează, căci nu pregătesc aproape nici o mâncare, care să nu aibă din acestea, mai mult chiar decât ar trebui. Apă nu beau decât atunci când le merge prost. Beau vin șpriț și hidromel și între băutură își ațâță apetitul fiecare în felul său, cu diferite mâncăruri sau condimente. La toate acestea se dedau încă din copilărie. I-am văzut îmbiind cu vin și pe copiii de țâță. Mirodeniile le plac atât de mult, încât în grădinile lor abia mai cultivă altceva decât plante mirositoare. Obișnuiesc chiar și cei mai săraci dintre ei, ca în zilele de sărbătoare să poarte în mână buchete făcute din florile acestor plante pe care le miros, apoi le țin în casă zilele următoare și astfel trăiesc continuu într-un val de parfumuri. Temperamentul acestui popor este în general sanguinic-coleric. Carnea le este moleșită, structura nervilor foarte schimbăcioasă și sensibilă, de aceea dacă îi apucă boala sau le atacă corpul și sufletul, sunt răpuși îndată și astfel, cu frica lor, își aduc mai repede moartea, care îi îngrozește. Ei resping cu desăvârșire medicamentele, dacă acestea nu sunt preparate cu vin și spirtoase ori cel puțin le disprețuiesc ca ceva neplăcut și fără gust la care se mai adaugă și lipsa lor de statornicire, care-i împiedică să se folosească de ele timp îndelungat și-i face, ori să se abțină cu totul de ele, ori să ceară și să primească mai repede ajutorul unei babe decât al specialistului, ori să-și născocească leacuri pe placul inimii”.
IV.2. Sub stăpânire străină
Știrea despre moartea violentă la Istanbul, la 15 august 1714, a lui Constantin Brâncoveanu și a celor patru băieți ai domnitorului, a produs o mare consternare în oraș. Conflictul turco-austriac din 1716 și ocuparea Banatului, au oferit boierimii din Țara Românească nădejde și o cale în lupta împotriva puterii otomane, adversarii Porții socotind că a sosit momentul pentru modificarea statutului internațional al principatelor în vederea emancipării, cu sprijinul habsburgilor, de sub dominația turcească.
La aflarea veștii despre înfrângerea otomană din 5 august 1716, la Petrovaradin, oastea de țară trimisă pentru paza graniței, ca și boierimea olteană, s-au răsculat. Detașamentele de sub conducerea lui Barbu Brăiloiu au ocupat mănăstirea Tismana. În urma sfatului ținut de boieri și căpitani, au fost chemați în ajutor austriecii. Cei 500-600 militari trimiși de Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea teritoriului din dreapta Oltului, după ce au trecut prin Râmnic și Ocnele Mari, în drum spre Horezu, au fost „deconcentrați” din ordinul comandantului Șerban Bujoreanu.
La 17 septembrie 1718, locuitorii din Râmnic erau înștiințați să nu se teamă, deoarece ordinul dat oștilor germane de către generalul Steinville era acela de a proteja orașul. Boierii olteni fugiți în munți îl asigurau pe generalul comandant că poate înainta fără nici un pericol, ca să-și fixeze garnizoane întărite până la Olt, în special la Horezu și la Râmnic, localități care reprezentau un mai mare interes decât Tismana. Ca urmare, căpitanul de husari Dettine von Pivoda trece munții, ocupă Râmnicul și, alături de detașamentele boierești, se îndreaptă spre București, unde, la 25 noiembrie, îl capturează pe domnitor. Un rol de seamă în prinderea și ducerea la Sibiu a lui Nicolae Mavrocordat de către trupele austriece, l-a avut și Radu Golescu, strămoș al ilustrei familii mușcelene a Goleștilor de la 1848.
Boierii răsculați au hotărât, la 5 decembrie 1716, ca țara să-și păstreze statutul de autonomie prin menținerea voievodatului sub suveranitatea împăratului. Generalul Steinville, dorind ca imperialii să ocupe definitiv Oltenia, a dat ordin căpitanului Schwantz să întreprindă lucrările necesare pentru ca Oltul să devină navigabil, de la Turnul Roșu spre Dunăre. În același timp, a urmărit să asigure o bază de rezistență la Râmnic, Câmpulung Mușcel, Târgoviște și Mărgineni și să ia măsuri contra cetelor de turci care jefuiau țara. La 20 ianuarie 1717, căpitanul Schwantz se ocupa, la Râmnic, cu întocmirea unei hărți a Olteniei. El urmărea să deschidă șoseaua pe partea dreaptă a Oltului, de la Sibiu la Râmnic, și totodată să inițieze lucrările de întărire a mănăstirii Cozia, precum și acelea de fortificare a episcopiei Râmnicului. La efectuarea ultimei lucrări menționate au fost folosiți și localnici, cărora li s-au plătit câte doi groși pe zi.
Pentru a stăvili planurile austriecilor, Ion Mavrocordat – noul domn numit de Poartă – a trimis la Brașov pe marele logofăt Iordache Crețulescu, ginerele lui Nicolae Mavrocordat, cu cinci pungi de bani, insistând ca germanii să se retragă din zonele fortificate și de la episcopia din Râmnic. Imperialii nu numai că se gândeau să nu părăsească Oltenia, dar erau hotărâți să o lege și mai strâns de Transilvania.
După înfrângerea otomanilor de către austrieci la Belgrad, cete de turci și tătari au năvălit și au luat în robie locuitorii pe care i-au putut prinde. La 21 iulie 1718, când s-a încheiat pacea de la Passarowitz, Oltenia a fost cedată austriecilor.
Pentru a urgenta lucrările de construcție a șoselei Caroline, pe Valea Oltului, generalul Steinville a ordonat să se strângă muncitori din județ, care să participe la executarea ei, ca mijloc de a asigura o mai directă legătură între Transilvania și Oltenia. Sunt inițiate numeroase măsuri de reorganizare pe tărâm administrativ, prin care s-a încercat să se încadreze activitatea organelor administrative din Oltenia în normele riguroase ale ordinii de stat austriece. Sub impulsul acestor acțiuni, avea să se producă lent, dar totuși perceptibil, un proces de translație de la atributele dregătorului medieval, la cele ale funcționarului modern. În timpul ocupației austriece, în fruntea județului era un vornic cu atribuții administrative și judecătorești. Orașul era condus de un jude asistat de 12 pârgari. Aceștia se ocupau de controlul vieții economice a târgului, de verificarea măsurilor de capacitate și de greutăți, dând totodată dispoziții de menținere a ordinii în oraș și împotriva răufăcătorilor, de pază contra incendiilor, asigurau buna desfășurare a bâlciului, și judecau unele pricini mărunte. Judele și pârgarii orașului erau nu numai exonerați de sarcini fiscale, dar erau și salarizați de către oraș. Vornicul era șeful instanțelor judiciare din județ și judeca, în apel, pricinile celor nemulțumiți de hotărârea judelui, putând să dea pedepse până la 6 taleri și 100 de lovituri de bici. Din îndatoririle sale de judecată, erau excluse problemele legate de stăpânirea bunurilor – pământ, robi, rumâni – și cele ce comportau sentințe capitale. Acum se introduce și notariatul, șeful acestei instituții devenind conducătorul cancelariei târgului. Pentru înlăturarea oricărei încercări de înșelăciune, pentru fiecare județ era folosit câte un sigiliu propriu necesar eliberării chitanțelor și altor acte și s-a interzis folosirea peceților particulare pentru autentificarea încasării dărilor de la țărani. Sigiliul județului Vâlcea avea în centru un arbore. Serviciul poștal a început și el să funcționeze în oraș, fiind deservit de curieri și vătafi care transmiteau ordinele, scrisorile și alte porunci.
Prin grija lui Frederich Schwantz se lucra intens la construirea șoselei Caroline și la transformarea Oltului în râu navigabil, pentru scurtarea distanței între Sibiu și Râmnicu-Vâlcea. În timpul ocupației austriece a Olteniei, continuă să se extragă aurul din Olt, pe distanța până la Râmnic, de către cele o sută cincizeci de familii de țigani ale mănăstirii Cozia. Culegătorii erau obligați să predea administrației o cotă fixă de aur, din cele aproape 4 kilograme, cât reușeau să adune într-o vară. Mineritul aducea și el venituri. Ca o curiozitate, la răsărit de Râmnic se exploata o mină de salpetru (silitră), care pe atunci se credea că provine din oseminte omenești. O dezvoltare notabilă continuă s-o aibă cultura viței de vie, reflectată atât prin creșterea suprafețelor sădite cât și prin îngrijirea atentă a viței, prin îngrădirea viilor, lucru menționat în mulțimea actelor emise în oraș, privind vânzarea-cumpărarea de locuri de vie. Din acestea reiese că locuitorii posedau pivnițe și case speciale pentru producerea și păstrarea vinului în bune condiții. Pe harta tipărită la Padova în anul 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino a notat și numele dealurilor unde se produceau cele mai bune vinuri: printre acestea se afla și Râmnicul.
Negoțul și meșteșugurile au cunoscut și ele o oarecare dezvoltare. Într-o conscripție din anul 1731 a orașului, găsim următoarele categorii de meseriași: argintari, bărbieri, bivolari, cizmari, chinovari, cojocari, croitori, grădinari, stupari, șelari, tabaci, tecari, tipografi, văcari, vieri etc. Austriecii, după anul 1718, au creat o companie de comerț străină, formată din bulgarii catolici-chiproviceni, care a cunoscut o vie activitate în timpul ocupației Olteniei de către imperiali. Companiștii din Râmnic își aveau târgul lor săptămânal în fiecare luni; de asemenea, se organiza un mare bâlci de Sf. Marie catolică și altul la 5 august.
Drumul de pe Valea Oltului a fost lărgit și amenajat pentru traficul mărfurilor cu ajutorul carelor, pe distanța de la Câineni la Râmnic. Tot acum, se pare că întreg Râmnicul a fost fortificat. Din planul orașului se constată că înainte de venirea austriecilor exista o fortificație veche numai în jurul episcopiei. Ea avea forma unui patrulater cu patru bastioane, în cele patru colțuri, de formă romboidală, dar fără să aibă aceeași simetrie și cu un bastion mic în plan triunghiular la mijlocul laturii dinspre apus. În colțul de sud vest al spațiului cuprins de fortificație, și ocupând un sfert din acea zonă, se afla biserica, la mijloc, iar în jur, locuințele călugărilor. Palatul episcopal era dispus în partea de nord, pe aceeași latură pe care se găseau și chiliile preoților. Restul de trei sferturi din incinta fortificației, o forma o vastă curte. Partea de ieșire din incinta episcopiei era situată lângă corpul de sud-est. De acolo, urma drumul care trecea prin bastionul de sud-est și, după ce ieșea din linia fortificată, se bifurca spre mănăstirea Cozia și către Ocnele Mari. Întăriturile erau aici ruinate în parte, necesitând reparații. În această zonă de fortificații, inginerul Weiss era de părere să se amenajeze un depozit de provizii. În războiul din 1716-1718 au fost cantonați acolo husarii lui Pivoda, iar după încheierea păcii, în locul lor s-a stabilit o companie de 150 infanteriști din Bavaria. Ulterior, în anul 1731, în cazarma nou construită se afla tot o unitate militară.
În condițiile menținerii administrației austriece în Oltenia, dar și datorită creșterii influenței grecești în Principate, episcopul Damaschin, pentru a sprijini învățământul în limba română, a recomandat, cu prilejul sinodului ținut în anul 1719, la mănăstirea Horezu, înființarea unei școli în limba română, la Râmnic. Episcopul Damaschin avea posibilitatea să ridice noi învățăcei, care să-i continue și să-i desăvârșească opera. În anul 1726, la numai 2 ani de la aprobarea dată de austrieci de a se tipări cărți în limba română, de sub teascurile tiparniței râmnicene a apărut manualul didactic Întâia învățătură pentru tineri. Ideea întocmirii acestui gen de lucrări provenea din necesitatea obiectivă a unui manual în procesul de învățământ. Cu timpul, tipografia se specializează în editarea acelor bucoavne care au stat la baza învățăturii multor generații de tineri. În anul 1741, școala din Râmnic era subvenționată din bugetul statului, pentru plata dascălului cheltuindu-se câte trei taleri pe lună.
Biserica catolică, în timpul ocupației austriece, a avut un regim de favoare. În perioada 1715-1718, preotul catolic Antonie Baratul cumpără mai multe proprietăți de la orășenii din Râmnic, în vederea amplasării noii biserici. Catolicii au putut astfel să construiască în chiar centrul orașului un important locaș de piatră, asemănător celui de la Deva.
În perioada 1736-1738, Râmnicul a avut mult de suferit din cauza războiului turco-austriac. Mărturiile documentare ale contemporanilor menționează despre acest război că a fost „grea rezmeriță în pământul nostru, al Țării Românești, când a fost gonită tabăra turcească spre cea nemțească, prin strâmtorile Oltului printre munți.” Toz Pașa, trimis de seraschierul Mehmet Pașa de la Vidin, s-a îndreptat, după 23 noiembrie 1738, spre Râmnic și atunci orașului i s-a dat foc, ajungându-se „la pustiire de istov”. Otomanii îi ucid sau îi iau prizonieri pe locuitori și le răpesc vitele, „făcând mare pagubă și robie”, iar oamenii, câți au scăpat nerobiți, au fugit prin munți sau prin peșteri. Foarte mulți locuitori s-au refugiat pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 de militari austrieci. La data de 29 noiembrie 1738, domnitorul Țării Românești, Constantin Mavrocordat, și comandantul corpului expediționar otoman, lansează, separat, câte un apel pentru locuitorii Olteniei, prin care le cereau să se supună, arătând că trupele turcești sunt venite spre înlăturarea vrășmașilor „și o să unească la un loc, iarăși precum a fost”, țara.
Prin pacea de la Belgrad din 7-18 septembrie 1739, Oltenia este restituită Țării Românești.
IV.3. Consolidarea comunității catolice la începutul secolului al XVIII-lea
La sfârșitul secolului al XVII–lea și începutul secolului al XVIII–lea, catolicii din Râmnic au făcut nenumărate încercări pentru înălțarea unei clădiri noi sau pentru refacerea celei vechi – aflată în stare avansată de distrugere –, cât și pentru recunoașterea statutului juridic al acesteia. Aprobarea obținută de catolici de la episcopul Ilarion, a dus la luarea unei măsuri drastice de către înalții arhierei ai ortodoxiei răsăritene care se aflau după mile domnești prin Țara Românească, și anume s-a hotărât înlăturarea lui din scaunul episcopal.
Construirea oratoriului catolic a produs o mare indignare patriarhului Dositei al Ierusalimului, sub motivul că adoratorii papei au reușit să construiască o biserică chiar în orașul Râmnicu Vâlcea, având consimțământul episcopului râmnicean, care a fost de acord chiar ca decedații de rit catolic să fie înhumați în cimitirul ortodox. Conform lui Ghenadie Enăceanu, sancțiunea acordată lui Ilarian rămâne un exemplu pentru generațiile următoare. La 30 aprilie 1794, când preotul catolic Stierna cere pentru catolicii craioveni aprobarea să-și construiască o capelă, mitropolitul Dositeiu Filitis îi scrie domnitorului Alexandru Moruzi că în Condica Sfintei Mitropolii se află scris caterisit al unui Ilarian ce a fost episcop la Râmnic, în zilele răposatului Constantin Brâncoveanu, și cea dintâi greșeală se vede că au fost pentru că au dat voie catolicilor de a-și face biserică.
Principalele centre catolice au fost locurile de așezare ale bulgarilor: Craiova, Râmnic și Brădiceni. Fundații religioase au fost construite la Craiova și Râmnic. La începutul ocupației austriece, Oltenia era cuprinsă în aceeași unitate eclesiastică ca și Bulgaria, fiind supusă episcopului de Nicopole, în același timp vicar al Valahiei. Stabilirea la Craiova a episcopului Nicolae Stanislavich a marcat progresul cultului catolic în provincie și începutul unei preocupări mai intense pentru răspândirea catolicismului.
Stabiliți în țară încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, bulgarii chiproviceni erau, în Oltenia, un element comercial foarte activ. În 1719, numărul bulgarilor nu depășea 157 familii, la Brădiceni fiind 36 de familii. Ulterior, numărul lor a sporit, atât prin adăugiri din sudul Dunării și de peste Olt, cât și prin concentrarea în aceste așezări, a celorlalte familii bulgărești risipite în provincie. În anul 1718 erau la Râmnic 40 familii catolice și 35 familii ortodoxe bulgare.
La 15 octombrie 1719, bulgarii cer generalului Steinville și comisarului imperial Ignațiu Haan, printre altele, să li se permită să ridice, cu cheltuiala lor, biserici, școli și mănăstiri în cele trei localități – Craiova, Râmnic și Brădiceni –, iar conducerea parohiilor să fie a preoților franciscani născuți în Bulgaria, cu condiția ca preoții să nu se amestece în afacerile seculare ale bulgarilor, dar nici bulgarii să nu se amestece în treburile eclesiastice ale preoților, dacă nu sunt chemați și rugați.
Atenția austriecilor s-a îndreptat cu predilecție spre negustorii bulgari stabiliți în Oltenia, pentru că în mare parte aceștia erau catolici, dar mai ales pentru atitudinea lor loială față de imperiul habsburgic din timpul războiului. În perioada ocupației Olteniei, catolicii s-au bucurat de același regim ca și negustorii companiști din Transilvania.
După pacea de la Pasarowitz din 1718, voind să scape de asupririle turcești, multe familii de bulgari catolici din Eparhia Nicopolului s-au refugiat la Râmnic. Comunitatea devenind mai numeroasă, s-a luat inițiativa construirii unui locaș de cult. În Convent se arată că după ce „s-au adunat bulgarii și călugării noștri (franciscani), s-au făcut locuințe stabile și, construind între timp o casă de rugăciune și o locuință potrivită, au administrat cele divine. Reverendul părinte ministru provincial Anton Genghici, prin străduința și munca sa proprie, începe să construiască aripa sa dinspre apus și așa a construit 9 cămăruțe de dormit, refectoriul (sala de mese) mic, cu bucătărie, având sprijinul unor binefăcători, printre care mai ales pe Petru Duralia, care se vădește a fi binefăcătorul Conventului de la Râmnic”.
În iulie 1731, un grup de bulgari cerea contelui Paul Frantz Wallis, comandantul general imperial al Transilvaniei, dreptul de a se așeza în Oltenia, amintind că doar în ultimii ani, peste 1500 familii de bulgari cereau privilegiul de care au beneficiat bulgarii din Craiova, Râmnic și Brădiceni din județul Gorj.
Afluxul unui mare număr de străini catolici bulgari, germani și chiar maghiari, dar și prezența unităților militare austriece, au contribuit la afirmarea și extinderea confesiunii catolice în provincie. Cu toate acestea, căpitanul inginer miner, Frederich Schwanz, afirma prin 1720-1723 că „aici sunt și câțiva catolici care nu sunt români, ci bulgari și sunt numai negustori; ei locuiesc la Craiova, Râmnic și Brădiceni, unde își au bisericile lor”. Se pare că asimilarea catolicilor de către populația autohtonă a fost favorizată și de caracterul tolerant al religiei ortodoxe, de ocuparea unor funcții în administrație de catolici și mai ales prin relațiile matrimoniale intense cu populația românească.
Istoria Bărăției, este istoria viitorului patrulater din centrul orașului. La 20 august 1704, preoții franciscani din Râmnic au cumpărat de la frații Radu și Ene, fiii lui Dima al lui Algaș, o casă cu pivniță, cu siliștea de pe lângă Tudor, unchiul vânzătorului, și pe lângă Stanca Ignătoaia, pentru suma de 12 taleri și 20 parale, „care loc este acum (în 1833) temelia bisericii Bărăției”. În anul 1704 preoții franciscani au construit, pe lângă Bărăția de astăzi, o casă cu cinci camere, bucătărie, sufragerie și pivniță. Sumele necesare pentru construcția acestei case le-au dăruit credincioșii catolici și în special Petru Duralia, bun catolic și mare binefăcător al bisericii și mănăstirii din Râmnicu Vâlcea.
Într-una din camere, călugării catolici au deschis un oratoriu, chiar în centrul orașului, peste drum de curtea domnească. Oratoriul din Râmnic exista în mod cert înainte de 16 martie 1705. Preoții franciscani mai achiziționează câteva terenuri de la vecini și construiesc pe latura de sud, un alt corp de clădire, sub îngrijirea preotului Anton Gunglich, numit în documente Antonie Baratul.
La 28 septembrie 1715, se încheie la Râmnic zapisul Opriței, soția lui Oprea din Râmnic, „pentru vânzarea către Mânăstirea Franciscanilor, a unei case cu siliște, ce se afla alături de siliștea lui Radu Ceak, și în lung până la siliștea lui Roman și iar alături, până în drum”. Au mai fost achiziționate terenuri alăturate prin actele de cumpărare ale lui Antonie Baratul, din 28 noiembrie 1715, 24 martie 1718 și din 1737.
Prestigiul moral și politic de care se bucura egumenul franciscan Anton, îl determină pe județul orașului, Bratu, să-l ia ca martor, alături de alți 23 de râmniceni, în procesul său cu mănăstirea Govora, pentru un vad de moară la apa Râmnicului (Olănești), act în care Anton Masstaller întărește semnătura cu pecetea sa ovală în ceară, având în scut un călăreț. Mulți sași din acea perioadă ocupau și diferite funcții în administrația de stat locală. Astfel, Antonie Marstaller apare cu titlul de „vornic”.
Sașii au reprezentat o imigrație de elită, care a adus în Râmnic cunoștințe și obiceiuri deosebite. Ei erau meșteșugari și negustori pricepuți. Catolicii se bucurau de un mare respect în cadrul vieții sociale râmnicene. La 20 iunie 1702, Lazăr Chiproviceanu cumpără de la Stan Tabacu o livadă în Valea Largă, iar Gheorghe Lamboviț, din compania bulgarilor, își pune pecetea pe actul de hotărnicie, în urma disputei dintre mănăstirea Cozia și schitul Iezer, la 22 septembrie 1708. Un Neluca cumpără de la popa Preda din Cheia două răzoare de vie în dealul Licurei. La 28 iunie 1723, sașii Antonius Gungrih și Carol Maler apar ca martori într-un act prin care arhimandritul Petronie al Segarcei îl dă vătafului Bratu, o moară pe apa Râmnicului.
Autoritatea morală a celor vârstnici este luată drept garanție pentru calitatea de martori, în diferite procese legate de dreptul de stăpânire a unor proprietăți. Sasul Calapanci „om în vârsta de 80 de ani” apare ca martor, la 22 septembrie 1736, cu ocazia disputei dintre Mănăstirea Govora și Bratul, județul orașului.
La începutul veacului al XVIII-lea, colonia catolică de la Râmnic devine o reprezentantă a politicii austriece de înaintare la sud de Carpați. După ocuparea Olteniei, are loc o nouă infuzie de catolici de la sud de Dunăre și de la nord de Carpați, aceștia obținând de la majestatea sa dreptul de a construi pentru fiecare comunitate câte o proprietate fiscală și privilegiul de a ține iarmaroc la data de 5 august, de ziua Fericitei Maria, și cu târguri săptămânale în ziua de luni.
Afluxul unui număr mare de străini catolici bulgari, germani și – în mai mică măsură – unguri și prezența unităților militare austriece, au contribuit la afirmarea și extinderea confesiunii catolice în Oltenia. După ocuparea Olteniei de către austrieci, catolicii din Râmnic, la adăpostul privilegiilor acordate de Carol al VI-lea, sporesc considerabil și ajung, după o informație din monografia lui Julius Hering din anul 1734, la 2000 de suflete, ceea ce ne apare incredibil, deoarece întreg orașul nu număra, în prima perioadă a secolului al XVIII-lea, mai mult de 4-5000 locuitori.
Absența încercărilor de catolicizare forțată a populației în timpul celor două decenii de stăpânire austriacă în Oltenia, a scutit provincia de tensiuni grave. Dacă raporturile dintre statul habsburgic și biserica ortodoxă a Olteniei au fost totuși încordate, explicația se află în politica de îngrădire a privilegiilor clerului și a gestiunii economice a egumenilor. Catolicizarea rapidă a populației din Oltenia austriacă, nu intra în vederile politice imediate ale conducerii imperiale. Deși politica de catolicizare a lipsit, nu e totuși mai puțin adevărat că în această perioadă, confesiunea catolică a înregistrat un însemnat progres. Formula convertirii lente, prin infiltrarea progresivă a elementului catolic în provincie și prin școală, corespundea unui program de lungă durată, care nu a putut să dea roade în scurtul interval al stăpânirii austriece asupra provinciei. Cazurile de convertire la catolicism în rândurile populației autohtone, au fost cu totul izolate și nerelevante din punct de vedere politic și confesional.
În perioada ocupării Olteniei de către austrieci, s-a dat o atenție deosebită dezvoltării urbanistico-edilitare a Râmnicului, lucru materializat și prin construirea unei splendide biserici catolice din piatră, asemănătoare celei din Deva.
Exista o biserică catolică la Râmnic cu mult înainte de anul 1717, când știm cu precizie că părintele Gregorius îl roagă pe consulul general austriac să ridice așezarea la rangul de mănăstire. Ni s-au păstrat documentele de la popa Antonie Baratul, din 1715, și din 1718, care poate să fi conferit bisericii noi hramul „Sf. Anton de Padova”, ceea ce ne arată că oratoriul preexista ocupației austriece din 1717-1739. Dacă Antonius ar fi slujit până în 1717 în biserica mare de piatră, nu vedem de ce s-ar fi mutat, la venirea austriecilor, într-o capelă.
La 5 iulie 1720 s-a pus piatra de temelie la construcția noii biserici catolice din oraș, cu mare solemnitate, în prezența autorităților locale și a guvernatorului imperial al Transilvaniei din Oltenia, contele de Königseg. La construirea ei a contribuit, prin donații importante, în mod deosebit, negustorul Petru Duralia. Cu această ocazie, s-a scris inscripția cu următorul conținut: „acum s-a pus baza edificiului și construcției iubitoarei biserici a lui sfântul Anton de Padova, a fost pusă piatra cea dintâi pe pământul Țării Românești aflate în stăpânire austriacă.”
In basim pii aedificii atque structuarae /
templi Sancti Antoni Paduani positus fuit lapis /
primusque est in Austriaca ditione Transalpini soll /
a comite in atque Königseg Transilvane, transalpi /
naeque regionis praesidente <et>
pro perpetua pia sui ipsius et aedis sacre reminiscentia.
În numai trei ani, cu largul sprijin al autorităților de ocupație, construcția bisericii franciscane Sf. Anton a fost terminată. Înaltă, frumoasă, spațioasă, cu un turn masiv de piatră, biserica a fost sfințită în anul 1730 de episcopul Nicolae Stanislavici (Stanislavich), episcop al Nicopolului și administrator al Valahiei.
În secolul al XVIII-lea începe a se forma o burghezie românească. O parte era alcătuită din străini de obârșie, care se românizau cu încetul, ca unii ce mergeau la aceeași biserică și se înrudeau cu românii prin legături de familie. La Râmnicu Vâlcea exista un centru oarecum activ, cercetat adeseori de negustorii din Sibiu și mai rar de cei din Brașov, mai depărtați. Avem numeroase mărturii ale vieții comune intense duse la Râmnic de comunitatea catolică. Când se rezidește, din temelie, biserica ortodoxă „Maica Domnului” din oraș, între anii 1746 și 1747, cei care contribuie cu o sumă importantă de bani „au fost jupânii negustori din Sibiu, Ion Moldoveanu și Grigore“, a căror avere crescuse considerabil în urma relațiilor zilnice cu acest centru oltean. Din Brașov era Dumitru Dan care s-a căsătorit cu o fată „de negustori de cinste și oameni de așezământ” din Râmnic și îi scria tatălui său Ioniță Dan din Brașov, la 17 februarie 1798, că „și-a schimbat portul nemțesc în portul românesc, după cinstea negustorească, după cum poartă și alții ai locului”.
Ocupația austriacă în Oltenia a călcat privilegiile clerului ortodox, acordând o protecție specială bulgarilor catolici și instalând un episcop al acestora, care a funcționat o vreme la Craiova. Austriecii au nemulțumit pe mulți localnici, dar mai ales pe țărani, din cauza caracterului cu totul precis și neiertător al cererilor de impozite și din cauza obligării acestora la prestații nesfârșite, pentru facerea drumurilor și cazărmilor. Când au venit austriecii, ei au distrus valuta existentă și au împiedicat comerțul cu Turcia. Cum austriecii cumpărau cu prețuri de rechiziție, au ruinat cu desăvârșire țara, a scăzut valoarea banilor turcești deținuți de populație, așa încât toți au ajuns a fi contra lor. Pacea de la Belgrad a fost salutată, deci, cu mare bucurie, căci s-a putut uni țara de dincolo de Olt cu domnia de la București.
În arhive, s-au păstrat numeroase documente care ilustrează diverse schimburi economice sau acțiuni în justiție privind comunitatea catolică. Din prezentarea lor se poate observa faptul că deja mulți catolici sunt perfect integrați în viața socială a orașului ( n.n.: am folosit numeroase citate pentru a păstra, cumva, patina vremii).
O personalitate deosebită a bisericii catolice din acea perioadă, este Antonie Marstaller, care s-a preocupat cu achiziționarea de proprietăți pentru Bărăția din Râmnic. La 12 martie 1740 râmnicenii dau un zapis lui Marstaller pentru o moșie ce i-au vândut-o „până în gardul magazinului ce vine pe lângă baltă”. Între martori, apare și un Necula Panduru. Grigore din Bodești dă, la 17 iulie 1740, „zapis cinstitului vornic Antonie Marstaller pentru o parte de moșie, ce i-au dat-o dumnealui în arendă în trei ani, însă pe un an au tocmit câte 35 zloți”. Marstaller are dreptul să ridice fânul de pe livezi și suhatul muntelui. „Așișderea și merele, nucile ce s-ar afla din biserica de jos, toate să și le ia dumnealui și jirul după plaiu”. „Biv vel vistierul Constantin Socoteanu dă zapis Franciscanilor din Râmnic ce aveau un loc lângă cășile mele cele mari, loc căpătat de la Marstaller. Deci fiindcă acesta locuiește lângă casa noastră, s-au învoit cu Preasfinția sa părintele, răposatul moșu-meu (Grigore) proim mitropolit, ca să se facă schimbare și întâmplându-se moartea PS, nu s-au fost făcut zapisele de învoire și părintele egumen Lodovic, dându-i pentru acest loc o livadie ce iaște peste șanțu. Martori; popa Ioan, Nectarie eclesiarhul episcopiei de Râmnic, Radu Postelnicu”.
La Sibiu, la 15 decembrie 1740, în prezența lui Istrate logofătul, Antonie Marstaller dă bisericii catolice din Râmnic arenda moșiei lui Grigore din Bodești, apoi o altă moșie, și o casă ce fusese a părinților franciscani de la Râmnic pe care o cumpărase el în vremea păcii. „Și voia s-o repare, pentru care adusese și material, dar o dăruiește și pe aceasta. Roagă pe dumneata, cinstite vel căpitan ot sud Vâlcea, să-l ajuți la luarea în stăpânire”.
În arhiva Tribunalului județului Vâlcea, dos. 746/1832, aflată la Arhivele Naționale din Râmnicu Vâlcea, se află și un rezumat al documentului din 15 decembrie 1740, ce reprezintă „o carte de danie a lui Antonie Marstaller pentru o casă și o groapă cu var ce le-au afierosit bisericii Bărăției (din Râmnic), spre pomenire”. Din 9 noiembrie 1757 există „o carte în copie a episcopului Râmnicului – chir Damaschin, pentru o casă ce a fost începută de proim episcop chiar pe locul Bărăției, dăruită bisericii Bărăției”, iar din 26 aprilie 1772, datează un zapis al lui Ioniță Iovipale și al soției sale Panaita pentru o casă cu locul ei din Râmnic, ce au vândut-o bisericii Bărăției, cu 55 florini nemțești. Diata lui Luca Ogrez din 7 aprilie 1775, „aflată în copie adeverită de egumen și cu pecetea mănăstirii franciscanilor de aici, cuprinzătoare între altele că lasă mănăstirii danie casele lui cu locul și curtea din Râmnic”.
În baza unui proces pentru încălcarea proprietății, din 27 august 1779, aflăm că „din luminata poruncă a Măriei Sale, după jalba ce au dat Înălțimii Sale pentru franciscanii din orașul Râmnic, pentru un loc ce-l au danie la Bărăție, dat de un Antonie Marstaller vornic, i s-a împresurat locul de către unii dintre orășeni. Se înfățișează legătorul de cărți Ion sin Cârstea și alții. Se citesc zapisele relative din 1737 și 1740, se întreabă un bătrân și văzându-se că încălcarea s-a făcut în adevăr după slăbiciunea franciscanilor, în urma răzmereții, se dă dreptate baraților”.
Sub conducerea episcopului Grigore al Râmnicului, are loc cercetarea cauzei dintre „Ion Hulubescu din Ocnele Mari, cu popa Serafim, egumenul de la biserica Franciscanilor, de aici din Râmnic, pentru că dând Ion Hulubescu la Măria Sa – prea înaltul Constantin Racoviță voievod, pentru un loc de casă din orașul Râmnic, zicând că i-au rămas de la tatăl său Chirca Hulubescu și pe vremea când stăpâneau nemții aceste cinci județe, l-ar fi pus un Tudosie Olănescu zălog la popa Antonie egumenul. Și pe acea vreme fiind nemții stăpânitori, locul l-a ținut popa Antonie în silă, iar via a rămas sub stăpânirea tătâni-său Chircăi. Așișderea s-au jeluit și pentru un zapis, cel cu franciscanii, pentru acel loc de case și s-ar fi adeverit și mincinos, cu care zapis, ține până acum siliștea aceasta sub stăpânirea lor, fără dreptate și nu îngăduie să facă casă în locul lui. Serafim arată zapisul de cumpărătoare. Am dovedit că zapisul este adevărat și bun și iscăliturile sunt adevărate. Ion Hulubescu zice că doi preoți iscăliți în act și care încă trăiesc, popa Badea și popa Nicola tăgăduiesc acest lucru. Altul zice că Ion umblă rău și fără cale zicând că este zapisul mincinos. Hulubescu, obiectează că prețul însemnat în act fiind mic, zapisul a fost stors cu sila, care zise ale lui Ion Hulubescu, nemenținându-se în jalbă”.
La 1 aprilie 1783, Antonie Marstaller semnează un zapis cu Constantin Socoteanu, pentru o vânzare mai veche făcută de fostul egumen și episcopul Grigore Socoteanu.
Din 5 februarie 1780, datează hotărârea domnească dintre Ana Maria, fostă soție a răposatului Ogaz armeanul, cu mănăstirea Baraților din Râmnic, reprezentată de egumenul Ludovic epitrop și clironom al averii rămase. S-a stabilit că pe Antonie Nicolantie l-a tras rău în judecată, deoarece nu este epitrop, iar epitropii pateri franciscani rămân datori cu 184 taleri și 39 bani. Văduva însă s-a măritat „nepăzindu-și văduvia, însă domnul s-a milostivit, deoarece răposatul i-a spus la moarte, pentru măritișul ei, că i-ar fi dat voie”. Iar pentru dania ce face la mănăstirea franciscanilor: casa cu locul, cu curtea și cu pivnița, din hotărârea măriei sale dată prin hrisov de obște la toate mănăstirile de aici, atât cele creștinești, cât și cele papistășești, ,,ca nimeni aferim (apăra) să nu lase la mănăstiri, adică lucru stătător, fiindcă îndestul au mănăstirile. Și de ar putea acestea câte au, să le caute – s-au hotărât ca să vândă locul și casele acelea cu mezat și ceea ce va ieși la vânzare, să ia bani pentru acea danie. Iar namestii de case, moșii, vii și alte nemișcătoare lucruri, nu sunt slobozi a rămânea mănăstirilor danie’’. O carte din 1759 a episcopului Râmnicului – Grigore, privește schimbul pentru o pivniță de piatră a sfintei episcopii ce au dat-o în schimb Bărăția, ei, pentru alt loc împotrivă.
Rentabilitatea vieții comerciale îl determină pe Vasile, egumenul Bărăției, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, să cumpere de la Radu Budur, un loc pentru a face o prăvălie. Mărfurile aduse la Râmnic, atât ale locului, cât și cele procurate din import de către negustorii sași, erau desfăcute în mai multe băcănii aparținând fie Bărăției, fie particularilor. Printre băcăniile Bărăției este menționat și „magazinul de lângă boltă”.
Într-un zapis din 16 septembrie 1757 de vânzare în Râmnic a unei siliști între Păun Cireașă și jupân Damian Calianu, se arată hotarele: „cu Stanciu, ginerele lui Iamandi, din sus și din jos cu prăvălia Bisericii Maicii Domnului, iar în lung cu Paterii” (părinții / preoții catolici, n.n).
Există numeroase mărturii scrise despre viile deținute de franciscani. La 7 aprilie 1759, episcopul Râmnicului, Grigore, dă următoarea mărturie franciscanilor din Râmnic: „La anul 1757, martie 20, venind popa Manta înaintea noastră, caută să ia cu judecată de la popa Manole, siliștile lor de case”. Pentru aceasta, arată foaia de zestre a soției sale,15 răzoare de vie în dealul Tatomirului, cu pivnița de piatră, cu livezi și cu celelalte moșii ce sunt la Râmnic. Cu care foaie au fost luate și viile baraților din Râmnic, prin judecată. Grigore o contestă ca mincinoasă, făcută cu vicleșug de dânsul: „Știu și când în pământ au pus barații via, de au înmulțit către aista acum 15 răzoare și când nu era pivnița de piatră, nici de lemn, nici urmă de pivniță, nici casă de șădea, fără numai șopron mare, făcut iar de barați, pentru treaba culesului, și nu bordei mic în pământ, întru care ședea vierul. Iar după aceasta s-au apucat barații, din dosul vârfului viei mele, de au făcut pivnița de piatră boltită și au acoperit peste tot cu pământ, lăsând la mijloc ca un ogeac, în loc de fereastră, de lumină în pivniță, și au făcut și sub șopron pivniță și casă micșoară, pentru șederea lui la vremea culesului viilor… Au făcut și case deasupra pivniței, după cum se află acum. Foaia de zestre ce am însemnat, dovedindu-se neadeverită și am pecetluit cu pecetea noastră. Iar în 1759 aflându-ne la București, am dat jalbă la Măria Sa, scoțându-ne pe noi”.
La 15 iulie 1759 are loc procesul înaintea lui Scarlat Vodă Ghica între „paterii barați de la biserica bărățească din Râmnic și popa Manta proin protopop al Bucureștiului” pentru o vie. Manta o luase prin judecată domnească de la barați, sub Grigore Ghica. Spusese că „luând nemții toată țara Oltului și fiind aceste vii peste Olt, le-ar fi luat Cămara împărătească sub stăpânire; neputând să meargă popa Manta acolo să le stăpânească, le-ar fi dat preoților barați, danie”. Dimpotrivă, barații arată cu amănunte, că via fusese cumpărată de dânșii. „Fiind tot temeiul acesta la mijloc, Grigore și apoi fiul său Matei dau via popii, i-o confirmă apoi Constantin Racoviță și Constantin Mavrocordat. Episcopul Grigore al Râmnicului dă înșelăciunea la iveală. Manta e închis; arătându-i-se apoi Vlădicăi, el pretinde că nu corespunde cu originalul. Se mai constată că ocupația germană nu se efectuase la aceea dată, actul fiind fals. În zadar preoteasa lasă via episcopului, prin testament, căci acesta s-a lepădat de acest fel de danie și însuși Sfinția sa, unde era să facă pâră a le lua viile întru stăpânire, Sfinția sa, aflându-se la judecată însuși, au spus pricină și din gură mai pe larg, întru a ieși dreptate baraților și întru a nu se năpăstui.” Prin acest act s-au redat viile baraților, făcându-se un act de dreptate.
Pater Ludovicus – egumenul Bărăției catolice, cu titlul de „guardianus”, se judecă la 13 martie 1780 cu Maria Ogaz, acum soția lui Petru Bacon, pentru o vie rămasă de la fostul ei soț. Reclamanta arată că „bărbatu-său cel dintâi, Ogaz armeanul, în viață fiind, a cumpărat o paragină de vie în județul Vâlcea, în taleri 20, și mai înainte dă răzmeriță zice că a lucrat-o în trei ani, cheltuind taleri 50, până a dat-o pe rod, iar în vremea răzmeriții, când se afla cu bărbatu-său la Brașov și fiind acea vie pe pământul sfintei mănăstiri Cozia au dat-o unui Constantin căpitan să o lucreze, fiind pământul mănăstirii, și după ce zice că a venit bărbatu-său din țara nemțească, aici în țară, întâmplându-se de s-a îmbolnăvit, la moartea lui, prin diată, zice că a lăsat-o pe ea să caute judecată cu acel Constantin căpitanul, pentru aceea vie, și de va putea să scoată via de la dânsul, să fie a ei, iar neputând-o scoate, să-i dea taleri 70, adică taleri 20 cumpărătoarea viei și taleri 50 pentru lucrul viei ce a lucrat-o bărbatu-său într-acei trei ani”.
La judecată, „Ludovic igumenu a apucat pe acel Constantin căpitanul și i-a luat acei taleri 20, cumpărătoarea viei, și caută să ia pe ceilalți taleri 50, cerând dreptate. De față fiind și Ludovic, igumenul franciscanilor, clionoromul și epitropul Luigăi Ogaz, bărbatul cel dintâi al acestei Mării jălitorii, răspunde că acel Ogaz au avut două vii, adică una au lăsat-o acești Anii Marii prin diată, ca să o stăpânească, și zice că o și stăpânește, după cum nici acestu Pătru Bacon, bărbatu și vechiliu Anii Marii nu tăgădui, iar cealaltă vie fiind cu pricină, care o didese igumenu cozian acelui Constantin căpitanul să o lucreze fiind paragină și pe locul sfintei mănăstiri, prin deosebit catastih, lasă pe igumenu Ludovic să ia acei taleri și optzeci dă la Constantin căpitanul, cheltuiala și cumpăratul viei, care atât diata, cât și acel catastih să văzu și dă noi, și lasă pe igumen să ia acei bani de la Constantin căpitanul, iar nu lasă pe aceasta Ana Maria ca să caute judecată pentru vie, neavând nici o treabă. Ci igumenul Ludovic, ca un epitrop, după cum au luat acei taleri 20, cumpărătoarea viei, să ia și acei 50 dă la Constantin căpitanul, cheltuiala viei”.
În anul 1781, pater Ludovicus comandă Casei Hagi Pop din Sibiu 25.000 cuie pentru acoperișul bisericii catolice.
Sunt numai câteva exemple de acte încheiate în acea perioadă ilustrând o intensă activitate economică și socială în Râmnic, la care comunitatea catolică lua parte activă.
Timp de o jumătate de veac domnii Țării Românești precum și boierii din zonă acordă mânăstirii Sf. Anton numeroase scutiri de dări (privilegii) pentru a dovedi deschiderea spre biserica catolică și spre Curțile europene. Vom prezenta câteva documente mai importante cu scopul de a oferi o imagine cât mai apropiată de viața ce pulsa în localitate.
Printr-un act domnesc emis de cancelaria voievodului Constantin Racoviță, din 18 iunie 1754, domnul întărește daniile anterioare ale mănăstirii catolice din Râmnic, date de tatăl său Mihail Racoviță și de Gheorghe și Matei Ghica, voievozi, din anul 1752. Prin aceasta, se acordă mănăstirii Baraților „patru scutelnici, așișderea a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi 150 și de dișmărit, litre 200”. Ca martori, semnează membrii Divanului: Barbu Văcărescu, mare vornic, Ienachi Hrisoscoleu, mare ban, Constantin Brâncoveanu, mare spătar, Dumitrașco Racoviță, mare vistier, Iordache Geanet, mare postelnic, Dumitrache Ghica, mare clucer, Niculae Dudescu, mare paharnic, Gheorghe Serezli, mare stolnic, Lascarache Granet, mare comis, Badea Știrbei, mare sluger, Iordache Caragea, mare pitar. Documentul poartă semnătura autografă a domnitorului.
Din 6 iunie 1775, datează cartea lui Alexandru Ipsilante voievod, prin care se întăresc daniile anterioare, menționându-se: „am dat domnia mea bisericii Baraților din orașul domniei mele Râmnicul, ca să aibă a ținea și a scuti 4 oameni, aduși din străinătate. Pentru care, aducând adeverință de la dumnealor ispravnicii județului, să li se dea pecetluitul domniei mele pe numele și chipul lor, ca să fie nesupărați despre rândul dajdiilor și orânduielilor, ori câte vor ieși din Visteria domniei mele peste an, în țară. De nici un val sau bănuială să nu aibă. Așișderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate, de oierit, oi una sută cincizeci, de dijmărit, litre două sute. Asemenea, să aibă a ținea la viile bisericii și un vier, om strein, care și acela să fie nesupărat despre rândul dajdiilor. Și încă am mai adaos să aibă a scuti de vinărici, vinul ce-l va face în viile bisericii”. Biserica a fost anterior scutită și de către domnul Ștefan Racoviță. Un privilegiu analog dă și voievodul Mihai Șuțu, la 6 iunie 1792: „la câți din ritul catolic se află locuind și adăpostindu-se acolo, care se îndeletnicesc cu dreaptă muncă și hrană a neguțătorilor ce și-au făcut un locaș de închinăciune dându-le să aibă a ținea patru oameni aduși din străinătate, să aibă a scuti ale bisericii bucate de oierit 150, de dijmărit litre 200, să aibă a ținea un vier la viile bisericii”. Acest act mai este întărit de către Alexandru Ipsilante la 25 octombrie 1798, de către domnitorul Gheorghe Hangerli la 10 iunie 1798, și de către Alexandru Moruzi cu adausul relativ la scutelnici „însă oamenii să-i aducă acum din străinătate, cărora de vor fi streini cu adevărat, să li se dea pecetluiri domnești de la vistierie”. Documentul menționează că „lăcașul de închinăciune se află sub protecția domniei, iar nu sub alta străină stăpânire și domnul țării îl cunosc protector, întru rugăciunile și pomenirile ce fac către milostivul Dumnezeu la slujbele lor”. Din data de 10 iulie 1798, datează un document asemănător de întărire a privilegiilor bisericii romano-catolice din Râmnicu Vâlcea, dat de către domnitorul Gheorghe Hangerli.
Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, când numărul catolicilor scade din nou și prin faptul că unii din ei trec la ortodoxism, începe să scadă și prosperitatea bisericii. Dar chiar și în această perioadă aflăm lucruri interesante despre comunitatea catolică. Antonie Nicolantin, chiprovicean românizat, își căsătorește fiica – Stăncuța, cu Ștefan Papistașu, dându-i o frumoasă avere.
Antonio Becich, episcop de Nicopole, a solicitat colegiului „De Propaganda Fide” să dea un decret ca toți frații, până la laici, să poarte barbă, atâta timp cât vor sta în Țara Românească și aceasta sub pedeapsă aspră. „Acesta ar fi mijlocul cel mai potrivit pentru a închide gura grecilor, românilor și turcilor, care nu au nici o stimă pentru călugării noștri fără barbă. Domnul însuși mi-a dat a înțelege aceasta, ba, chiar mai mult, că nu are de gând să dea audiență acelor părinți misionari care nu poartă barbă și nici nu ieșeau în sala în care se aflau, pentru ca să nu fie luați în bătaie de joc și maltratați chiar de grecii însăși. Unii părinți misionari apar până și fără mustăți aici, în vreme ce grecii care se poartă cu barbă sunt respectați și favorizați”. Tot în anul 1748, el spune că a luat legătura cu părintele provincial al Provinciei Bulgaria și că trimite, din când în când, un călugăr la Râmnic și la Craiova, pentru nevoile spirituale ale bieților catolici, ca să nu se stingă cu totul catolicismul greu încercat.
IV.4. Slujitori ai sfântului altar
Dintre cei care au slujit cu credință și abnegație sfântul altar la biserica romano-catolică „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea începând din anul 1721, în timpul stăpânirii austriece, până în anul 1796, au rămas în arhive:
Evident că numele acestor slujitori ai altarului sunt latinizate. Probabil că în viața de zi cu zi aceștia erau cunoscuți sub alte nume, ușor de pronunțat de către majoritatea populației locale.
IV.5. Râmnicul în secolul al XVIII-lea
La începutul secolului al XVIII-lea, exista un centru comercial activ la Râmnic, aflat adeseori în legătură cu negustorii din Sibiu și Brașov. Piața internă și externă își va lărgi tot mai mult cadrul după anul 1774, odată cu abolirea monopolului turcesc asupra comerțului exterior al țării. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, sunt vădite unele progrese notabile, îndeosebi la vânzarea produselor agricole, dar mai ales la cele animaliere, se înmulțesc bâlciurile, iarmaroacele și târgurile din orașe și de pe moșii și se răspândește tehnica comercială superioară.
Dionisie Eclesiarhul, locuitor din Vâlcea, menționează că în perioada de după anul 1775, când a venit voievod Alexandru Ipsilanti „au pus trebile țării cu rânduială bună”. În acea vreme era liniște mare și pace adâncă „deschizându-se toate schelile hotarelor…neguțătorii se lăția cu alișverișurile lor” la câștig, iar „meșteșugarii sporia în lucrarea lor”, în timp ce „țăranii își lucrau pământurile lor, nesupărați cu greutate de dăjdii… Eftinătate mare era la mărfuri și la dobitoace, boi, vaci, oi, capre cu puțin preț, bucatele cu mai puțin”.
În aceste condiții, se formează treptat o mai largă pătură de negustori autohtoni specializați, care se implică tot mai mult în comerț și în afaceri, reușind să-și afirme tot mai puternic prezența în viața urbană. Comerțul se desfășoară în condițiile unui sistem de reglementare, se supraveghea prețul maximal stabilit și activitatea vămii interioare, ceea ce constituie o caracteristică a economiei feudale. Vânzarea mărfurilor era supusă unei taxe de 10%, cuprinse sub numele generic de vamă. Cei care nu aveau prăvălii în oraș și își aduceau marfa importată plăteau vama legal acolo unde își desfăceau produsele respective. Negustorii, posesori de prăvălii sau magazii de țară, își vindeau mărfurile și achitau taxele vamale în locul unde dețineau prăvălii. Principalele articole de consum aveau un preț maximal numit nart.
Breslele negustorești în plină dezvoltare erau organizate pe stărostii, cu vătafi și casă de ajutor comun. Membrii lor apar „așezați în ruptoare cu visteria”, adică plăteau o sumă globală, încasată și vărsată visteriei de către vătafii lor. Supușii străini, deși nu aveau voie să vândă cu amănuntul și să cumpere imobile în Țara Românească, țineau totuși băcănii, brutării și cârciumi în care-și vindeau mărfurile acumulând averi prin cumpărarea de moșii și vii.
Domnia nu a reușit să-i oblige pe negustorii sudiți, la fel ca pe cei pământeni, la plata fumăritului și să-i oprească să cumpere moșii. În afară de concurența sudiților, comercianții autohtoni mai aveau de luptat și cu privilegiile acordate de domnie boierilor. Nemulțumiți nu numai cu monopolul cârciumilor și al scaunelor de carne de pe moșiile lor, cu privilegiul pivnițelor și prăvăliilor scutite de dări, de vamă, cu avantajul de a introduce vin în oraș, fără să plătească vinăriciu, boierii au căutat să dobândească o serie de avantaje în materie de vamă.
Comercianții din oraș, înscriși în „compania cea mare a negustorilor”, se bucurau și ei de privilegiul de a-și plăti contribuțiile direct visteriei. Starostele veghea ca străinii ce făceau comerț să nu-și mai dezlege „poverile” ca să-și vândă marfa cu amănuntul, acest drept fiind rezervat negustorilor pământeni. Constituirea acestor asociații negustorești, „companii” și „bresle” alcătuite pe principiul naționalităților, limbii, supușeniei sau locului de origine, a funcționat pe temeiul unor „privilegii” date de domn.
Piața internă continuă să cunoască cele două forme ale comerțului: permanent și periodic. Comerțul periodic își avea centrul principal în cadrul orașului, în târgul din afară. La cererea tot mai insistentă a negustorilor din Compania Chiprovicenilor din Râmnic de a se muta târgul din afară în oraș „deoarece a mai fost și înainte și negustorii și-au făcut prăvălii înăuntrul orașului și le este peste măsură să se tot mute dintr-un loc în altul, că la vreme de ploaie, li se strică și li se mai fură de către unii, alții”, Alexandru Moruzi voievod cerea la 24 martie 1794 caimacanului Craiovei, Nicolae Hangherliu, să cerceteze dacă prin aceasta nu se făcea pagubă vămii sau dacă nu se pricinuia negustorilor pagubă. Pentru solicitarea jalbei negustorilor râmniceni, se cerea consultarea vameșilor și a isprăvnicatului orașului.
Nicolae Iorga, ocupându-se de negoț și meșteșugari, arată că se găseau în Râmnic români (transilvăneni și sud-dunăreni), bulgari și sârbi, care și-au uitat de țară, ca Niculiță Iovipale, Iota, Băluță Ion, Nicolae Radovici, toți pe la anul 1800. În afară de aceștia, figurează în diverse acte Niță Teișan, Hagi Constantin, Nicolae Hagi, Costea Mihail, Gheorghe Marcovici, Constantin David, Dumitrache Iordan, Stroe Teodoru, Matei Popovici, Radu Chirovici, Dumitru Dan, Costache Tapinos și mulți alții. Acumulând capital, negustorii din Râmnicu Vâlcea au cumpărat moșii în jurul orașului și în județ, mulți din urmașii lor trecând, cu timpul, în rândul marilor proprietari funciari. În această perioadă apare „o întreagă inundație în țară, de oieri mărgineni” din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu, care, siliți de împrejurări tot mai grele, își părăsesc ocupația strămoșească de sute de ani și se fac negustori, iar unii dintre ei ajung meseriași în orașe și târguri de țară cum ar fi cele din județul Vâlcea: Râmnic, Govora, Drăgășani.
Sașii din Sibiu și Casa Comercială Bukner au făcut planuri mari de comerț activ, încercând să trimită pe Marea Neagră ambarcațiuni folosind calea Oltului și a Dunării. La 22 iunie 1785 „două vase ale companiei sibiene pornesc pe Olt sub conducerea lui Herurion, în special cu fier și ajung fără dificultate la Râmnicu Vâlcea”. În urma neînțelegerilor ivite cu autoritățile locale, vasele își continuă drumul spre Slatina. În vremea războiului din 1788-1791, austriecii construiesc pe Olt, întâi 5 „corăbii”, apoi numărul lor sporește la 40. La încheierea păcii de la Sistov, imperialii le-au vândut domnului Țării Românești, care le-a folosit cu succes și la transportul sării până la Dunăre.
Ca urmare a hotărârilor din 13 iunie 1790, se reorganizează și la Râmnic serviciul poștelor, care trebuia să aibă „ la tot ceasul gata câte 12 cai cu hamuri, 6 surugii și 3 căruțe”. Orașul se identifică tot mai mult, în epocă, cu evenimentele culturale, dar și politice care stau la baza dezvoltării României moderne.
Râmnicenii solicitau cu insistență și „gazeturile” venite din apusul Europei, aduse de negustorul Iovipale, precum și lexicoane, gramatici, dar mai ales calendare ilustrate la Viena, Lipsca și în alte părți, ceea ce dovedește o mare receptivitate a orășenilor față de publicațiile apărute în lume pe mai întinse coordonate.
La Râmnic s-a înființat în anul 1719 – după unii istorici – și a funcționat spre folosul comunității, o primă școală în limba română. Dezvoltarea păturilor orășenești și nevoile create în plan social și economic de începutul de modernizare a statului, care implica înmulțirea actelor înscrise și existența unui aparat tot mai larg de dregători cu pregătire cărturărească, au făcut ca numărul știutorilor de carte din Râmnic să crească. Aceasta a generat și continuitatea procesului de învățământ de pe lângă mânăstiri, până la înființarea în oraș a școlii românești naționale, în 1832.
Un serviciu gratuit de sănătate pentru toți cetățenii, fără deosebire de naționalitate sau religie, „s-a organizat pentru prima dată orășenilor când li s-au orânduit, în zilele Măriei sale – Alexandru vodă Ipsilant (1774-1782), dohtor cu plată, câte taleri 50 pe lună, din cutia milostivirii”. După retragerea armatei nemțești, în anul 1791, a rămas la Râmnic spitalul ridicat de ei, pentru care episcopia și mănăstirile au plătit domniei o sumă de bani, ca să fie menținut pe seama orașului.
Planul arhitectural al locuințelor orășenești din Râmnic, inspirat din tradițiile populare, poate fi întâlnit și în construcțiile edificate de boierimea locală până în secolul al XIX-lea, fiind uneori greu de deosebit locuința boierească de una a unui negustor înstărit. Imaginea Râmnicului medieval se desprinde din analiza datelor istorice puternic legate de evoluția în timp a unui străvechi târg, cu o complexă compoziție socială (negustori, breslași, boieri, mazili, slujbași ai domniei, țărani etc) în care elementul românesc a fost predominant în toate epocile. Evenimente istorice nu au împiedicat activitatea sa economică, ceea ce a creat premisele dezvoltării orașului în epoca modernă și contemporană. Arhitectura de zid a orașului poartă amprenta secolului al XVIII-lea, ea însă conținând refaceri succesive ale nivelurilor precedente. Sunt mențiuni documentare din 17 iulie 1779, despre existența unor mari cuptoare de făcut cărămidă, în sudul orașului, care stau mărturie despre construcțiile și refacerile unor edificii. După fiecare invazie străină care ducea la mari distrugeri materiale și la importante pierderi de vieți omenești, orașul îmbrăca hainele de lucru, constructorii ridicau schele pentru noi ctitorii mai trainice, mai durabile, în care își concentrau toată priceperea spre realizări corespunzătoare cerințelor vremii. Un caz tipic îl constituie și mănăstirea reclădită a franciscanilor „Sf. Anton” care a căzut pradă focului năprasnic din anul 1738, ce a distrus întreg complexul Bărăției, dar apoi a fost ridicată din nou.
Țara Românească, în timpul războiului dintre ruși, austrieci și turci, dintre anii 1787-1790, a avut mult de suferit: localitățile în care aveau loc operațiunile militare erau incendiate, populația jefuită de bunuri materiale, maltratată, luată în robie sau chiar omorâtă. Abia se reparau și se sfințeau bisericile, că din nou se abătea năpasta peste ele. În general, scăpau cei care reușeau să se refugieze în păduri și munți sau stăteau ascunși prin peșteri, până trecea urgia.
În anul 1788, austriecii au ocupat mănăstirea Cozia, care a suferit atunci mari pagube, dar în scurt timp turcii, ajutați de oastea țării, condusă de Nicolae Mavrogheni, l-au bătut la Cozia pe prințul de Coburg și l-au silit să se retragă în Transilvania. Contele rus Alexandru Laugeron scrie în 1791 că ordinea orașelor din Țara Românească, după mărime, este București, Târgoviște, Craiova și în poziția a patra este Râmnicu Vâlcea.
V. Catolicismul în Județul Vâlcea în secolul al XIX-lea
V.1. Comunitatea catolică din Râmnicu Vâlcea
La începutul secolului al XIX-lea exista o mică comunitate de catolici în Rm. Vâlcea care participă activ la viața economică din zonă și cunoaște o dezvoltare surprinzătoare, atât în plan economic, cât și social. Din păcate, date despre comunitățile catolice sau despre catolici în general din județ lipsesc cu desăvârșire pentru prima jumătate de secol XIX, ele înmulțindu-se mai cu seamă după 1850.
Renumele bâlciului de la Râureni a depășit hotarele Țării Românești, motiv pentru care poposeau, pe malurile Oltului, negustori cu mărfuri din toate țările vecine, o mare năpastă avea să se abată în august 1802 asupra târgului sezonier de aici, care a fost jefuit și ars de către bandele înarmate de cârjali.
În anul 1803, aceleași cete de jefuitori veniți de la Vidin sub comanda lui Manafi Ibrahim au făcut o nouă incursiune în zonă, arzând, prădând, omorând și luând în robie pe locuitorii din Drăgășani până la Mănăstirea Horezu. Pe unde treceau aceste hoarde, nu mai rămâneau decât ruine, durere și jale.
La începutul secolului al XIX-lea, în viața societății românești au loc profunde transformări ca urmare a apariției și dezvoltării treptate a relațiilor de producție capitaliste, ceea ce a deschis tot mai vizibil calea națiunii române spre înfăptuirea statului modern. În noile împrejurări ale dezvoltării centrelor urbane, se va face simțită cu mai multă vehemență lupta orășenilor pentru înlăturarea monopolurilor și privilegiilor deținute de către boieri și mănăstiri, pentru eliberarea moșiilor, a vetrelor și a târgurilor din dependența acestora.
Comunitatea catolică se integrează tot mai mult în viața orașului. Avem numeroase mărturii care dovedesc că, în jurul Bărăției, se dezvoltă nu numai o viață spirituală semnificativă, ci și activități economice, încurajate, tot timpul, de barați.
Mănăstirea catolică din Râmnic a fost tot timpul legată de știința de carte și a promovat, încă de la începuturi, diverse forme educaționale. Profesor era călugărul care cunoștea nu numai limba oficială, ci și cea latină, iar elev era „ucenicul” care se pregătea, în cele mai multe cazuri, să îmbrace haina monahală și să-și închine viața iubirii lui Hristos. Învățau să scrie, să citească și să picteze miniaturi. De la ei au rămas podoabe de preț ale tezaurului cultural, acele minunate incunabule, ce fac cinste marilor biblioteci din capitalele multor state.
Prima informație scrisă despre existența unui profesor la Bărăție, o avem din 27 septembrie 1808 când aici figurează Andreas Dobai, „laic profesor”, ca în anul 1819 sa fie numit profesor Isidor Panyak, venit de la Deva. Se poate presupune că, încă de la zidirea noii biserici să fi existat la Râmnic o activitate de catehizare catolică, și nu numai. Activitățile desfășurate de catolici necesitau știință de carte iar biserica catolică punea întotdeauna preț pe răspândirea prin diverse mijloace a învățăturilor bisericești și nu numai.
Din anul 1811, există o corespondență între Vasile Lodorman, egumenul mănăstirii franciscanilor din Râmnic, cu o serie de meseriași, pentru închirierea de locuri din averea bisericii. Astfel, la 14 mai 1811, Ganciu Abagiu dă un zapis mănăstirii Paterilor din Râmnic, „pentru un loc pe care să-și facă prăvălie cu casă și toate cele trebuincioase, stăpânind șase ani fără chirie. De aici înainte, să plătească chirie ca orice chiriaș ce ține asemenea prăvălii, însă să aibă protimis la închiriere, de se va purta neguțătorește cinstit”. Începerea anului se va socoti la Sf. Dumitru (= 26 octombrie). Actul este scris de Ștefan Constantin, care este și martor. Tot la 14 mai 1811, se încheie o înțelegere cu Ion, cizmarul din oraș, prin care Lodorman îi dă acestuia un loc al mănăstirii, ca să facă pe el prăvălie cu casă precum și „lemne bune pentru a face acoperiș de șindrilă de gorun și toate celelalte trebuincioase ale prăvăliei și casei, pe șase ani, timp în care vor repara toate stricăciunile, tot cu lemne. După împlinirea a șase ani, socotindu-se începătura de la Sf. Dimitrie înainte, să plătească, ca fiecare ce face asemenea prăvălii – chirie și embatic. Iar pentru osteneala sa și de se va purta cu bună rânduială și cinstit, să nu-l scoată din prăvălie și să aibă protimis față de alții, cu plata chiriei cuvenite”. La 15 mai 1811, Radu Budur, boiangiu din Râmnic, dă zapis la mâna egumenului Vasile Lodorman, de la mănăstirea franciscanilor din Râmnic, ca să ia un loc spre a-și face prăvălie, „precum și casă pe partea din dos cât ține drumul, cu cheltuiala sa, și să dea pe tot anul câte 30 taleri havaet pentru loc mănăstirii, iar întâmplându-se a muri, atunci să aibă nevasta-sa cu copiii a stăpâni casa și prăvălia până la 20 de ani, cu aceeași obligație de 30 taleri, iar de la acel soroc să rămână mănăstirii binalele, iar de le va da mănăstirea cu chirie, ei să aibă protimis, iar dacă nu va putea plăti, să nu aibă cuvânt de protimisist”. Actul a fost semnat de doi martori, Adam – dohtor și Matei Popovici. La 16 august 1811 are loc o cedare de loc pentru construirea unei prăvălii. Semnează pater Vasile Lodorman – guardian și Adam – doctor, ca martor.
Și pentru următorii ani, există păstrate în arhivele orașului tot felul de documente administrative asemănătoare. Franciscanii au, la 12 iunie 1812, un proces pentru o livadă la Troian, cu Nițu, fiul polcovnicului Ilie Olănescu. La 28 august 1813 are loc semnarea unui alt zapis, prin care „egumenul de la mănăstirea franciscanilor din Râmnic, popa Vasile Lodorman, guardian, vinde dohtorului Adam casele ce se cuprind în diata lui Oghez din lent 1775 aprilie 7, cu 1300 lei, vânzare statornică”.
La 18 decembrie 1813 are loc un proces între Florian, egumenul mânăstirii franciscanilor din Râmnic, cu Dimitrache Brașoveanu, tot din același oraș, ca la 1816 să se cumpere de către pater Vasile „o livadă cu ceva pomi pe dânsa”.
Agentul austriac Fleischlackel von Hakenaw îi cere lui Vasile Lodorman din Râmnic să trimită „toate hrisoavele, cărțile domnești ori ce sineturi, ale acestei frănciscănești mânăstiri din Râmnic, câte adică aveți aici, din început de când s-au zidit aceasta franciscănească mânăstire la Râmnic, ca să vază de cine s-au zidit întâi din început, pentru că din cărțile domnești și din hrisoave ce vor fi vechi, să face dovada că această Bărăție din Râmnic a avut privilegii domnești”.
La 5 decembrie 1817, ca o recunoaștere a meritelor egumenului mânăstirii franciscane din Râmnic, autoritățile superioare din București arată că Vasile Lodorman alături de Badic Csubrin, sunt modele de clerici. În anul 1817 tot pater Vasile face o învoială cu un simigiu pentru a-i da „un loc dinaintea prăvăliei de simigerie, ca să-și facă umbrar”.
În anul 1818, egumenul pater Vasile, se plânge ispravnicilor județului de doi indivizi, „ce sunt șezători în capul siliștei sfintei mânăstiri, cu câte șase zile de clacă de om pe an și care strică semănăturile, nedorind să plece’’.
Sunt numeroase astfel de zapise care dovedesc o preocupare a catolicilor să-și dezvolte afacerile, negoțul sau activitatea productivă, lucru care nu poate decât să contribuie la înflorirea generală a urbei.
Revoluția din anul 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a determinat mutații profunde în conștiința orășenilor, în această etapă de evoluție pe calea istoriei moderne a României, constituind un moment deosebit în lupta pentru libertate și dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominației străine și afirmarea drepturilor naționale ale poporului român. O știre interesantă din timpul acestei revoluții de pe meleagurile râmnicene, o avem într-un document din 12 iulie 1822 prin care Hristache Mănciulescu dă o chitanță lui Vasile Lodorman, că a primit de la el o caleașcă, „fiindcă dumnealui căminarul Costache Herescu, la plecarea dumisale de aici, la Brașov, din pricina jafurilor ce întrebuințau apostații asupra tuturor boierilor și negustorilor, au lăsat în curtea Bărăției o caleașcă și două perechi de hamuri”. Tot din acea perioadă există o descriere a Râmnicului în care este menționată și biserica catolică a orașului, ceea ce ne face să credem că ea era încă un edificiu emblematic pentru oraș.
Generalul căpitan Radisitis, de origine croată, într-o descriere din anul 1822, notează pe scurt: „Râmnicul, pe malul drept al Oltului, orășel cu reședința unei episcopii, are cinci biserici și o mănăstire franciscană”.
Nu toți chiriașii cu embatic s-au comportat cinstit cu mănăstirea. Cu unii, barații au trebuit să ducă procese grele și îndelungate. Astfel, în mai 1825, părintele Iosif Bordiacel, egumenul Bărăției din orașul Râmnic, arată domnitorului Țării Românești, că la 14 mai 1811, „un Ilie hangiul a cerut un loc al sfintei noastre mănăstiri franciscane, de aici din orașul Râmnic, ca să-și facă o prăvălioară cu odaie, pe care să o stăpânească șase ani, pentru a-și scoate cheltuielile”. Deși nu și-a îndeplinit obligațiile, „a rămas chiriaș până în vremea răzvrătirii; apoi a lăsat-o și a fugit cu zavera.” În locul lui se așează „un Orbat sârbul”. Nici acesta, se pare că nu a respectat înțelegerea de a nu vinde vin în localul închiriat. Exemplul rău al lui Orbat e urmat de alți chiriași care „se puseră și aceia să vânză”. După obiceiul cel din vechime, sunt scoși cu toții din spații și, în loc, se stabilește „omul ales de egumen”. Singur Orbat refuză să plece și dobândește sprijin de la ispravnici. Egumenul franciscan încheie, arătând: „Eu socotesc, prea luminate Doamne, că nici un chiriaș nu are protimis, când stăpânul nu-l va îngădui, căci eu vreun deosebit contract nu am cu numitul”. La 30 mai 1825, domnul ordonă efectuarea unei cercetări.
La 21 martie 1824, a fost deschisă cu mare solemnitate școala catolică, unde se preda latinește, ungurește, românește și în italiană. Sala a fost pregătită pentru mai mulți școlari, ajungându-se repede la un număr de 70 de elevi. Profesorii au fost ajutați, prin subvenții, de mănăstirile catolice din Râmnic și Câmpulung Mușcel. În raportul instituției de învățământ se menționează că această școală a putut să funcționeze numai prin serioase intervenții de la Viena.
În august 1825 o nouă plângere face Iosif Pacu, egumenul mănăstirii franciscane de la Râmnic, pentru prăvălia ocupată pe rând de către Ilie hangiul și Orbat sârbul. Luându-i-se lui Ilie dreptul de a o ocupa, el se înțelege cu Orbat, căruia i se dăduse din nou prăvălia și „face matrapazlâc cu prăvăliile mănăstirii, din care obicei se află cu mari cheltuieli și datoare lucru nesuferit”. Se ordonase întâi de autoritate ca Orbat să-și ia înapoi suma dată și să părăsească localul, dar el face o petiție, pe care o semnează și ceilalți chiriași și cere mânăstirii să fie reintegrat. Până la hotărâre, prăvălia s-a inchis.
Pentru o cotropire de drum, mănăstirea a dus un lung și costisitor proces, într-o cauză foarte încurcată. Friderich Alexander, substituitul Agenției austriece la Craiova, răspunde egumenului Bărăției râmnicene, Iosif, în procesul ce se judeca în noiembrie la Craiova pentru un drum ce trecea prin ograda mănăstirii și pe care egumenul voia să-l închidă, ca fiind cotropit. Apelul egumenului se respinge pe motiv de „prescripție”, pentru că „drumul pă pravilă și-a dobândit robia”. Procedura judiciară durase probabil multă vreme, pentru că s-au menționat câteva acte din anul 1775 și din 1820 și o vânzare către egumenul Gavril Ghiurna. Cotropirea se făcuse de către egumenul de Govora, Mihail, în paguba lui chir Antonică Nicolantin, nepotul lui Pătru Duralia, unul din cei care ajutaseră mult la construcția mânăstirii.
Raportul lui Fleischlackel de la București, din 3 mai 1827, va aduce unele schimbări în administrația Bărăției. Episcopul trimite, prin el, nunțiului de la Viena, situația asupra vizitei în țară. Se fac observații despre reaua administrație constatată la Câmpulung și Râmnic. Se va ajunge, din lipsa de elemente bune în Ardeal, la înlocuirea franciscanilor unguri cu alți călugări.
Primele măsuri pentru organizarea în țară a registrelor de stare civilă, se iau la 1 mai 1829. Atunci „divanul săvârșitor, compus din Iordache Golescu, Dimitrie Bibescu și Alexandru Nenciulescu, dă instrucțiuni episcopului de Râmnic, locțiitor al mitropolitului Țării Românești, pentru ținerea de condici de stare civilă, catastișe cu deslușire, arătând că trebuie să oblige la aceasta și preoții celorlalte națiuni”. Episcopul se adresează pentru acesta, a doua zi către cucernicul barat de la biserica catolică de la Râmnic, chir Vasile Lodorman, pentru a face raport lunar cu privire la locuitorii catolici, cu referiri la naționalitatea și sexul acestora.
În anul 1832, în conformitate cu ordinul Marii Vornicii, târgul duminical din Râmnic este mutat de pe proprietățile stolnicului Lahovari și ale mânăstirii franciscanilor (azi piața Mircea cel Bătrân din municipiu). Biserica romano-catolică din Râmnic, poseda și două vii, una la Râmnic și alta la Drăgășani, precum și alte proprietăți și facilități.
Pavel Kiseleff, guvernatorul rus al Țărilor Române, arăta în anul 1832 că în împrejurimile Râmnicului exista un loc numit „Capela” pentru că nemții au avut acolo un loc îngrădit și o cruce pe care le-au numit „Capela”. Tot el, în descrierea monumentelor, arăta că „actualele biserici ale episcopiei și Sf. Dumitru au fost în vremurile de demult, după cum se spune, catolice”.
Procesele pentru stăpânirea de proprietăți continuă. În anul 1833 egumenul Florian apare și se judecă cu diferiți pretendenți. La 10 august 1834 are loc un proces de prigonire, pentru un „codru de loc din ulița târgului din Vâlcea, în care se amestecă mănăstirea franciscanilor prin Hemeric, egumenul Bărăției de la această mănăstire”. Pe testamentul armeanului catolic Anton Muratu, s-a descoperit pecetea mănăstirii, având inscripția: „Sig convet, Rîmnic fr. Min. prov, Bul. et Valachie” și semnătura episcopului Molojoni, ca și cea a lui Szabo Eugen, care se aflau la Râmnic.
În anul 1836 s-au luat unele măsuri pentru punerea în aplicare a planului de împăcare dintre negustorii din Râmnic, embaticari ai Bărăției și egumenul mănăstirii franciscanilor.
În anul 1833, biserica romano catolică din Târgoviște a fost despărțită de cea din București și dată în subordinea Râmnicului, ceea ce dovedește că mănăstirea franciscană de aici se bucura iarăși de o bună apreciere.
O mare nenorocire s-a abătut în primăvara anului 1847 asupra orașului: primăvara anului 1847 a fost secetoasă și, în ziua de 7 aprilie, la orele 12, un trăsnet a aprins casele slugerului Stanciu Căpățâneanu, ce erau închiriate lui Leopold Steillingst, tâmplarul, supus austriac, stabilit în oraș înainte de 1818. Aflate în partea de nord a orașului, ele adăposteau mari cantități de material lemnos, necesare exercitării meseriei sale. Documentele menționează că focul, însoțit de iuțeala vântului ce bătea dinspre răsărit, întinzându-se peste încă două ulițe ale orașului, a ars cea mai mare parte a lui.
Profesorul Școlii naționale raportează și el Eforiei că la 7 aprilie 1847 a luat foc casa pe care o ocupa slugerul Stanciu Căpățâneanu, fost profesor la Craiova. Din cauza vântului care bătea cu putere, în zece minute „au ars 65 de clădiri, dintre care și școala orașului”.
Acțiunea Comenzii de foc (pompierii) a reușit să salveze totuși „partea din spre râu a târgului”. Au fost transformate în ruine: Episcopia, Biserica „Tuturor Sfinților” – aflată lângă Bărăție, Seminarul, Școala Națională, temnița arestaților, hanul Elenei Vulturescu, cârciumile lui Constantin Olănescu, Biserica „Sf. Dumitru”, cârciuma mică, proprietatea lui Costache Cerculescu, o cârciumă și prăvălia lui Niță Brătan, precum și cancelaria plășii Ocolului. Distrugerile provocate de incendiu au afectat 55 de imobile, pagubele evaluându-se la 455.142 lei și 35 parale ceea ce a afectat pe mulți dintre râmniceni. Pentru ajutorarea sinistraților, s-a organizat o comisie sub conducerea marelui logofăt Ioan Bibescu, care a strâns și a împărțit suma de 80.000 lei. Alți bani s-au strâns și s-au împărțit prin liste de subscripție de la locuitorii județului.
Aspectele de viață economică din oraș, stau mărturie ridicării și afirmării treptate a burgheziei românești, dar a cărei înaintare era în parte frânată de rămășițele vechii orânduiri. Comunitatea catolică și-a adus și ea o contribuție însemnată la viața orașului în prima jumătate a secolului XIX, meșteșugurile, negoțul și activitățile ce necesitau o pregătire deosebită fiind mult timp apanajul acestora.
Revoluția de la 1848 se înscrie în istorie ca un moment de vârf în lupta românilor pentru înlăturarea servituților feudale, pentru emanciparea socială și națională. Proclamația, citită la 9 iunie 1848 la Izlaz, devine cartea de temelie a revoluției. Prin art. 21 se cereau drepturi politice pentru toți locuitorii, indiferent de religia lor, ceea ce a atras, firesc, și simpatia catolicilor. Autoritățile din Vâlcea au salutat imediat evenimentul, făcând cunoscut Magistratutului orașului Râmnic începutul revoluției în țară și s-au implicat activ în sprijinirea ei. Garda Națională s-a înființat în scurt timp și la Râmnic. Aici s-au înscris 409 locuitori din care și cetățeni de altă naționalitate și credință. Printre cetățenii străini înscriși în Garda Națională enumerăm pe: Feder Martin, starostele de sudiți, Mihel neamțu cavafu, Temisvar neamțu – croitor femeesc, Ștefan neamțu – tâmplar, Andraș Tomași, Fridirich Holma – cizmarul, Sontag – spițaru, Franți – croitorul, Protă Miler neamțu, fratii Kenesperi, Peter Roată, Iohan Marinovici, Ghenter-croitorul, Fridirich-cizmarul, Albert-tinichigiul, Anton- ceaprazarul și mulți alții. Garda Națională din Râmnic a avut un caracter deosebit și datorită faptului că lângă capitala județului, la Troian, generalul Gheorghe Magheru și-a fixat tabăra revoluționară. Garda Națională ca instrument al revoluției trebuia să reprezinte forța de șoc a burgheziei române împotriva tuturor încercărilor ostile interne și externe, o adevărată școală patriotică. După manifestarea organizată cu prilejul sfințirii steagurilor revoluționare din 20 iunie, la care a participat aproape întreaga populație a orașului Râmnicu-Vâlcea, un nou eveniment de seamă, și anume depunerea jurământului pe Constituție, trebuia să arate atașamentul cetățenilor față de revoluție. La data de 29 iulie 1848, într-o zi de joi, pe o „câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea orașului” pe unde mai târziu s-a amenajat parcul Zăvoi, s-au adunat „ toți cetățenii din Râmnicu Vâlcea”. La ceremonie au fost de față autoritățile locale, revoluționari, în frunte cu administratorul județului. Garda Națională, ca simbol al libertăților cucerite, care trebuiau apărate, a fost prezentă la această demonstrație sub comanda lui Grigore Davidescu, ce avea funcția de căpitan. Cetățenii orașului care făceau parte din Gardă, au venit la manifestație cu cele cinci steaguri tricolore de curând sfințite, pe care era scrisă deviza „DREPTATE – FRĂȚIE”. Din Garda Națională făcea parte și „o trupă de austrieci” (s.n) ceea ce dovedește că și alte naționalități doreau să ajute la victoria revoluției. La tribuna împodobită cu ramuri verzi de arbori, după ce „s-au citit cele 21 puncturi din Constituție”, Dumitru Zăgănescu, comisarul extraordinar pentru propagandă, a ținut un însuflețitor discurs de peste o oră, în care a arătat „cele mai vii expresii asupra drepturilor naționale”. Mii de aclamații s-au auzit la sfârșitul cuvântării. Mulțimea striga într-un glas: „să trăiască Constituția și guvernul provizoriu”. Ca o consfințire a dorinței orășenilor din Râmnic, de luptă în vederea apărării revoluției, Garda Națională, după depunerea jurământului a tras „salve de arme detunătoare”. Toți manifestanții au trecut prin arcul de triumf împodobit cu flori.
Revoluția pașoptistă a cuprins aproape întreaga arie geografică locuită de români. La ea au participat toți românii, indiferent de credință.
În deceniul care a urmat revoluției de la 1848, orașul Râmnicu Vâlcea a cunoscut un ritm și mai accentuat de dezvoltare. Creșterea continuă a veniturilor orașului și ale unor cetățeni a determinat progrese de natură urbanistică și edilitară. Un mare număr de locuitori a primit aprobarea pentru construirea de noi locuințe, în cea mai mare parte din cărămidă. Orașul a fost înfrumusețat și modernizat prin deschiderea și pavarea de noi străzi, alinierea clădirilor, îndepărtarea zidurilor dărăpănate de la incendiu, precum și prin acordarea de denumiri străzilor și întocmirea unui plan al orașului. Edilii au luat măsuri pentru îmbunătățirea sistemului de alimentare cu apă, prin construirea, în anul 1850, pe baza unui ofis domnesc, a trei fântâni, în care scop s-a instituit o taxă de 8 galbeni asupra cârciumilor și hanurilor, ceea ce a dus la apariția unor plângeri din partea posesorilor lor.
Rețeaua de fântâni cu apă potabilă, prin conducte de lemn, s-a finalizat în anul 1857 cu sursă de la Inătești. Podul peste râul Olănești a fost refăcut în anul 1850 și sub conducerea inginerului Vairah s-a trecut la amenajarea șoselelor Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea – Câineni.
În jurul anului 1850, s-a reamenajat biserica romano-catolică din presbiteriul bisericii distruse în anul 1738, construindu-se și un mic turn pentru clopotniță, turn asimetric, așezat în colțul sudic al intrării.
O oarecare tendință de modernizare a centrului orașului o aflăm din hotărârea mănăstirii franciscane de a închide cu gard drumul de acces spre Bărăție, astfel încât Terasa din fața Bisericii Buna Vestire să se delimiteze de perimetrul mănăstirii, căpătând autonomie urbanistică. În anul 1854, acoperișul bisericii s-a învelit din nou, cu șindrilă și s-a mai cumpărat un clopot. Peste un an, în 1855, cimitirul catolic din centrul orașului s-a mutat în cartierul Cetățuia, ceea ce a dus la unele neînțelegeri ale mănăstirii franciscanilor, cu episcopia Râmnicului.
Integrarea breslelor în viața cotidiană a făcut ca tot mai multe categorii de meseriași să-și constituie organizații profesionale. Anual, se acorda atenție deschiderii în bune condiții, de Sfânta Maria, a bâlciului de la Râureni, prin asigurarea pazei cu dorobanții necesari menținerii ordinii și înființării târgului săptămânal peste râul Râmnic, pe locul unde se țineau bâlciurile de Sf. Petru și Vinerea Mare.
Populația orașului și-a manifestat mulțumirea odată cu alegerea ca domn, în anul 1849, a lui Barbu Știrbei și și-a luat măsuri deosebite cu ocazia vizitei domnitorului în Râmnic, la 7-8 august 1850, prin pavoazarea localității și participarea în număr mare a orășenilor, la primirea înaltului oaspete. Erau semnele premergătoare unor evenimente majore pentru istoria țării.
Vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn în cele două principate, la 24 ianuarie 1859, a declanșat la Râmnic manifestări deosebite. Locuitorii din oraș, în cea mai mare parte unioniști, au primit știrea cu un puternic entuziasm. Mulțimea a ieșit pe străzi, cu torțe aprinse în mână și s-au prins să joace Hora Unirii cântată de către lăutari. Momente de bucurie deosebită au trăit locuitorii de aici și cu prilejul vizitelor făcute în oraș de domnul Unirii.
Populația orașului Râmnic, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și-a manifestat în nenumărate rânduri adeziunea față de reformele cu caracter democratic inițiate de domn și de guvernul său liberal. Ca un omagiu, s-a hotărât strângerea prin subscripție a unei sume necesare cumpărării unui tun ce urma să fie oferit în dar domnitorului Unirii și armatei sale.
Viața și-a urmat neîntrerupt firul ei. Raporturile dintre egumenul mănăstirii franciscanilor și negustorii embaticari ai Bărăției, au trebuit să se refacă în anul 1859, de data aceasta la un alt nivel. Ideile de națiune, popor, patrie au început să capete noi valențe.
Ziua de naștere a împăratului Austriei, rege al Ungariei și rege al Boemiei, Franz Joseph, a fost aniversată cu fast de comunitatea austriacă din Râmnic. Cu această ocazie, s-a organizat o serbare specială de către starostele agenției K.K (Cezaro Crăiești) la Biserica Catolică din oraș. La Te Deum-ul organizat pentru împăratul Austriei, au participat prefectul județului și celelalte autorități locale.
În prima parte a secolului al XIX-lea, Bărăția a avut conducători bine pregătiți, al căror nume s-a păstrat în arhive. Așa cum s-a văzut din rândurile de mai sus, egumenii Mănăstirii Franciscane s-au implicat în viața de zi cu zi a urbei. În tabelul de mai jos prezentăm egumenii acestei mănăstiri în ordine cronologică:
Tabel nominal cu egumenii Mănăstirii Franciscane în prima jumătate a secolului XIX
Tabel nominal cu preoții care au slujit parohia catolică din Râmnicu Vâlcea
(a doua jumătate a secolului XIX)
Lista certă a preoților care au păstorit această parohie în a doua jumătate a secolului XIX începe, din păcate, doar cu anul 1872
În privința educației nu cunoaștem exact perioada cât și când a funcționat școala catolică înființată în anul 1824, nici numele profesorilor care au predat la această unitate de învățământ, dar ea încă exista în anul 1878, într-un raport al acestei școli fiind consemnat că pregătea un număr de 41 elevi.
Mănăstirea catolică din Râmnic a fost tot timpul legată de știința de carte și a promovat, încă de la începuturi, diverse forme educaționale.
Prima informație despre existența unui profesor la Bărăție, o avem din 27 septembrie 1808 când aici figurează Andreas Dobai, „laic profesor”, ca în anul 1818 sa fie numit profesor Isidor Panyak, venit de la Deva.
La 21 martie 1824, a fost deschisă cu mare solemnitate școala catolică, unde se preda latinește, ungurește, românește și în italiană. Sala a fost pregătită pentru mai mulți școlari, ajungându-se repede la un număr de 70 de elevi. Profesorii au fost ajutați, prin subvenții, de mănăstirile catolice din Râmnic și Câmpulung Mușcel. În raportul instituției de învățământ se menționează că această școală a putut să funcționeze numai prin serioase intervenții de la Viena.
În anul 1887 se înființează școala primară mixtă „Bărăția” cu programul de educație al statului iar în anul 1897 a început să funcționeze și școala primară mixtă, germano-luterană, cu program propriu, Școala germano-luterană din Râmnic funcționa pe str. Dorobanți nr. 32 (azi gen. David Praporgescu), în curtea bisericii luterane, clădire care se mai păstrează și astăzi. Avea ca director pe Rihard Menzel, care era și preot. În anul 1900 frecventau școala un număr de 54 elevi. Din aceștia, au promovat 44. Funcționau aici, cu plată, un institutor român și doi străini.
Într-un raport al revizorului școlar al județului Vâlcea, acesta face anumite aprecieri în urma inspecției făcute la Școala catolică „Bărăția” din Râmnic: „L-am găsit doar pe institutorul I. Proznescu iar domișoara M. Bădescu era absentă, elevii fiind lăsați sub îngrijirea domnișoarei Avrămescu. Am luat legătura și cu părintele Iosif Banoff, directorul școlii, cu care am chestionat pe elevii din clasele a II-a și a III-a”.
Programul acestei școli era de la orele 8 la12 dimineața, iar după-amiaza de la ora 14 la ora 17, când se predau limbile germană și franceză; ultima oră era dedicată compunerii gramaticale pentru clasa I și lucrului manual – pentru celelalte clase. În clasa I se studia scris-citit, șase ore săptămânal, aritmetică – cinci ore, religia – patru ore, intuiția – două ore, memorizarea – o oră, cântul – patru ore, gimnastică – două ore. Pentru clasele II-IV programul era compus din aritmetică – trei ore, gramatică – trei ore, istorie – trei ore, geografie – două ore, științele naturii – două ore, religie – două ore, lectură – o oră, memorizare – o oră, desen – o oră, caligrafie – două ore, gimnastică – două ore, cântul – o oră.
În Dicționarul Geografic publicat în 1893 apare informația că în centrul orașului exista o mănăstire catolică numită ,,a Pasioniștilor’’ care avea și o școală mixtă subvenționată de comunitatea catolică.
În același Dicționar apare informația că la acea dată existau 5 cimitire din care unul era catolic și celălalt protestant. În privința populației se menționează că în anul 1889 în oraș s-au născut ,,121 ortodocși, 7 catolici, 1 protestant, 4 israeliți și toți se bucură de protecțiunea română în afară de 8 Austro-Ungari’’.
Catolicii din județ în secolul al XIX-lea
Informații cu privire la catolicii din județ sunt mult mai puține decât cele din Rm. Vâlcea. Cea mai mare comunitate de catolici o întâlnim pe Valea Lotrului, mai ales în zona Brezoi.
Valea Lotrului, vale de tip longitudinal, constituie în mare parte hotar între trei masive muntoase: Munții Lotrului, Căpățânei și Parâng. Bazinul Lotrului se întinde pe o suprafață de 1.024 km pătrați, fiind mai îngust spre vărsare. Lotrul este un râu tipic de munte și are o lungime de 76 km. În Țara Loviștei, ținut legendar, se aflau pe vremuri numeroase sate de moșneni pe firul Lotrului: Voineasa este menționată la 9 iunie 1520, cu satele Valea Măceșului și Voineșița, Malaia este menționată la 1 septembrie 1515, cu satele Ciungetu – la 4 august 1400 și Săliște – la 27 mai 1575.
Localitatea Brezoi este menționată documentar la 4 decembrie 1575, cu satele: Călinești, Corbu, Drăgănești, Golotreni, Păscoaia, Proeni, Valea lui Stan, Vărateca.
În sec. XV- XIX, asuprirea străină, din ce în ce mai grea, a făcut ca mulți români din Transilvania să treacă munții în Loviștea, sau chiar mai la sud în Oltenia de sub munte. Populația așezărilor de pe Valea Lotrului este în mare parte eterogenă, originea sa fiind legată de evenimentele istorice și de dezvoltarea industriei de exploatare și prelucrare a lemnului. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe exploatarea „aurului verde” din Valea Lotrului. Printre primii proprietari a fost Carol Novac, care se stabilește la Brezoi în anul 1864 și construiește prima fabrică de cherestea din localitate. Ulterior se dezvoltă firma „Giovani Stagni et. Co”, cu capital italian, care a adus muncitori străini, mai cu seamă austrieci și italieni, de religie catolică din care mulți au rămas pe aceste meleaguri. Alte firme de exploatarea lemnului sunt ,,Lotru’’ și ,,Feltrinelli’’, tot cu capital italian. Italienii veniți aici din Peninsulă din cauza condițiilor economice precare, vor participa și la prelucrarea pietrei, construcția de căi ferate, galerii sau tuneluri, construcția de locuințe, edificii, precum Școala elementară, Biserica romano-catolică etc. Majoritatea se vor integra în rândul populației majoritare, contractând căsătorii mixte. Dintre numele sonore de italieni rămași definitiv aici amintim familiile Tomaselli, Robert Schell, Octavian Buttolo etc.
Pe 21 aprilie 1887, a fost promovată de Statul Român o lege care favoriza inițiativele particulare în domeniul industrial. Drept urmare, au apărut multe întreprinderi în România, printre care cele pentru exploatarea și prelucrarea lemnului. În Brezoi erau mulți locuitori catolici care lucrau în industria lemnului. Până în anul 1895, catolicii din Brezoi erau păstoriți de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea. Sfânta Liturghie se celebra într-o încăpere a întreprinderii forestiere, transformată în capelă.
Nevoia de forță de muncă specializată a atras o serie de muncitori din spațiul Imperiului austro-ungar, atât români din Transilvania cât și austrieci, italieni, maghiari, slovaci etc., necesari pentru bunul mers al întreprinderilor forestiere de pe Valea Lotrului. Afluxul unui mare număr de catolici, cât și de greco-catolici, a impus luarea unor măsuri de către autoritățile bisericești din Râmnic nevoite să se ocupe de asigurarea serviciului divin pentru acești credincioși. Trebuie menționat faptul că populația românească din aceste localități s-a purtat omenește și firesc cu muncitorii de alte etnii și religii, veniți aici pentru a-și găsi un loc de muncă și un salariu corespunzător muncii depuse. Un exemplu deosebit este faptul că în timpul când în comuna Voineasa se încearcă adunarea de fonduri bănești pentru construirea unei noi biserici, cea de lemn devenind neîncăpătore, s-a apelat și la muncitorii străini, în special la cei catolici, care au contribuit cu sume bănești pentru ridicarea lăcașului de cult ortodox.
Astăzi numai numele unor locuitori mai aduc aminte de muncitorii străini care și-au găsit aici un rost, aceste locuri devenind adevărata lor vatră părintească. În zonă mai există nume ca: Botiz Alexandru, Biciola Maria, Csihi Maria, Varghis Ion, Toma Ianoși, Verdeș Gheorghe, Cohn Lucica, Cavadia Mihai, Țiborca Ion, Scheinder Mihai, Podhorodețchi Ligia, Thebault Paul, Schmidt Heidemarie, Debrelat Mihaela, Karanfil Elena, Wales Elke, Geambei Petru, Grudnrisch Helga, Bozob Nicolae, Drukmen Ioana, Zati Laura, Romark Marta etc.
De asemenea au rămas și urmași ai comunității italiene înființată la sfârșitul secolului XIX când mulți locuitori din sudul Italiei, ca să nu moară de foame au plecat în căutarea unor locuri de muncă.
Ei au emigrat acum 157 ani la Brezoi și deși și-au păstrat multe din obiceiurile sau tradițiile de acasă, sau adaptat ușor realităților vâlcene.
Au rămas puțini, circa 20 familii care sunt mândre de originea lor și încearcă să rămână uniți. Aurora Talmini are 95 ani și este cel mai respectat membru al comunității. Este o persoană foarte energică, analitică și întotdeauna dispusă să povestească strănepoților ei și oricui interesat lucruri despre istoria italienilor din Brezoi. Sunt mărturii prețioase de la această catolică din Brezoi: ,, multora li se pare interesant faptul că în urmă cu peste 150 ani italienii veneau la muncă în România ca să nu moară de foame în țara lor. Acum se întâmplă invers’’. O altă membră a comunității italiene, Marinela Butolo depune mărturie că ,,în familia unui italian există încă reguli care nu pot fi încălcate. O regulă nescrisă este cea a unității familiei, toți membrii familiei trebuie să ia decizii împreună, să-și stabilească și să respecte un program comun, ora prânzului și cinei sunt sfinte și nimeni nu trebuie să lipsească din jurul mesei fără o scuză sau explicație serioasă’’. Din primul moment italienii au fost primiți foarte bine de comunitatea românească din Brezoi. Au fost respectați și considerați egalii românilor.
La recensământul de la sfârșitul secolului se menționează existența în Brezoi a ,,mai multe familii de italieni ambulanți, cari lucreză la ferăstraele d-lui G. Stagni’’.
La Ocnele Mari recensământul menționa că ,,în comună (urbană) sunt 1020 capi de familie, iar contribuabili 1174. (Între aceștia sunt 42 familii de țigani muncitori, 6 bulgari, 20 austriaci, și 2 unguri.) bulgarii sunt speculanți; cei-l’alți sunt funcționari și lucrători la saline și în alte părți’’.
În Drăgășani la aceeași dată se menționează că dintr-o populație de 3930 locuitori ,,în care intră și 35 familii de țigani, 6 ovrei 7 bulgari, 2 greci și 10 germani’’. Din 118 noi născuți toți sunt români ,,afară de șese supuși Austro-Ungari’’. Se observă din datele de mai sus că populația catolică este una prosperă care în urma procreării ne face să tragem concluzia că este înpământenită sau are de gând să se stabilească definitiv aici.
VI. Catolicii vâlceni în Secolul al XX-lea
VI.1. Perioada antebelică
La începutul secolului al XX-lea, orașul și-a fixat personalitatea și profilul. Savantul Nicolae Iorga scria cu încântare despre acest burg curat și liniștit pe care l-a descoperit în călătoriile lui. ,,O gară modestă în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Râmnicul! Când ai intrat în el, plin de fum și de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaer de orășel, într-una din cele mai curate așezări urbane din toată România. Trăsura ajunge pe un drum pietruit și pe care vântul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu! E stropit – înțelegeți bine, stropit! Și aflu că aici, la Râmnicu Vâlcea, se stropește tot și totdeauna. Și nu sunt maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrățesc între ele, frumoase case gospodărești foarte îngrijite. Autoritățile au clădiri vechi, de gust, pe care nu le îngăduie să le murdărească, nicicum să le dărâme, ca în atâtea locuri. Arborii cresc din belșug, aici, ca și în luncă. Oamenii locului sunt drepți, mândri, se trag din boiernași săraci, cu case frumoase, dar fără alte mijloace sufletești și materiale, din meșteri și negustori-unii din Ardealul vecin”.
Dispunerea ciudată a Terasei, afirmă scriitorul Constantin Mateescu, e o mixtură între construcția medievală a piețelor din burgurile ardelene și centrul compozit și colorat balcanic al orașelor din Bărăgan sau din Dobrogea. „De o parte se află Bărăția, cu aspectul ei vetust din care s-a păstrat un contrafort uzat de vremuri, ca o aripă de șoim rănită. Pe urmă, se află întinderea pavată a Terasei iar de pe partea cealaltă a drumului, biserica „Buna Vestire”. Terasa a fost mai multe secole piața urbei”. La începutul secolului al XX-lea, biserica catolică a ridicat un hotel în partea de miazănoapte a vechii așezări, pe Bulevard, care a rămas sub ochii orășenilor până la construirea sediului actual al Poștei.
Marele istoric Nicolae Iorga, vizitând Bărăția, arată că părintele Auner i-a arătat numeroase documente ale Bărăției, rămase încă la Râmnic. „Din ele am scos câteva acte care lămuresc mai bine pe cele ce le cunoșteam înainte, sau cuprind chiar informații într-adevăr noi”. Catolicii au la Râmnic o veche biserică, cu proporții elegante, într-o curte cu aspect italian. Parohul, de origine din Cioplea, este un bulgar (Iosif Banoff s.n.) care se simte român, un frumos om brun, cu înfățișare simpatică, pasionat pentru biserica sa, pe care a înzestrat-o cu 2 clopote ce așteaptă să fie suite în turn.
La 12 iulie 1906, Raymund Netzhammer nota: „Astăzi ne aflăm pentru a patra zi în splendidul Râmnic și lucrăm la parohia noastră care poartă denumirea de Bărăție. Este vorba de o inspecțiune minuțioasă cu bunurile diecezane locale și a modului cum sunt administrate. Alaltăieri și ieri, secretarul Lucius a stat aplecat în tot cursul zilei asupra registrelor de facturi, a verificat contractele de închiriere și a parcurs cele mai importante acte aflate la arhivă, a întocmit extrase ale socotelilor, a făcut însemnări și tot felul de confruntări, care ne pot oferi oricând la București lămuririle cu privire la posesiunile din Râmnic. Însoțit de parohul Iosif Banoff, am verificat toate imobilele, am intrat în locuințele închiriate din curtea Bărăției și am vizitat magazinele situate către piață și stradă. Lucius cunoaște Râmnicul mai bine ca mine, deoarece acum cinci ani și-a petrecut câteva săptămâni de odihnă, în timp ce eu trecusem atunci pe aici doar câteva zile, într-o scurtă vizită. În calitatea mea de arhiepiscop proaspăt instalat, le-am făcut vizite de curtoazie autorităților, cum ar fi prefectul județului (dr. Gh. Sabin), primarul (V. Tretinescu) episcopul ortodox, dr. Athanasie Mironescu și politicianul Al. Crăsnaru de la Partidul Liberal. Parohul Banoff a cotat foarte bine această vizită, deoarece Crăsnaru joacă întotdeauna un rol însemnat atunci când partidul lui se află la putere.(…) Când se întâmplă să se afle la Râmnic și în preajma râului Olt, orice om care iubește natura și nu este din partea locului simte în zilele însorite să facă plimbări sau să iasă cu trăsura în încântătorul peisaj. Încă de luni dupa-amiaza am observat natura într-o excursie la via Bărăției, situată la o distanță de o oră la nord de oraș. Din cel mai înalt punct al acestuia se deschide o priveliște încântătoare asupra peisajului vast, străjuit de munți, de-a lungul căruia Oltul își mână valurile sălbatice”.
Trimis de București, Lucius Petz a venit la 7 noiembrie 1907 pentru a inspecta parohia din Râmnicu Vâlcea și ca să participe la preluarea noilor clădiri. „O casă veche – scrie el – ce aparținea Bărăției, care se afla la cea mai importantă intersecție de drumuri din oraș, a trebuit să fie demolată. Constructorul Coppetti a depășit suma inițială de 42000 lei, cu 8000 lei. Pentru a se achita și această sumă de bani constructorului, Netzhammer s-a împrumutat de la Casa de bani a preoților, cu o dobândă de 6,75%. Noua clădire a fost astfel împărțită, încât la parter să poată funcționa un mare spațiu comercial, iar etajul să găzduiască camere de locuit’’.
În noaptea de vineri spre sâmbătă 13 februarie 1909, un incendiu a izbucnit la Râmnic și a fost distrus podul casei închiriate de către Bărăție, de pe Terasă. Din fericire focul nu s-a extins și asupra bisericii. Au fost necesare ample lucrări de construcție la această clădire, pentru remedierea stricăciunilor. R. Netzhammer, episcopul catolic de București, a avut și misiunea de a alege, și la Râmnic, pe cei care doreau să urmeze studii teologice superioare. Venind de la Craiova, la ora 10 dimineața, în ziua de 3 iulie 1911, a fost imposibil să fie primit cu fastul dorit la Bărăție, dar o fată tot a fost pusă să rostească câteva cuvinte de bun venit și să-i înmâneze un buchet de flori. La altar, toate lumânările erau aprinse și se cânta la orgă. La Râmnic a avut puțin de lucru, fiind doar 18 candidați, iar la Brezoi – 42 de candidați. După sărbătorirea de la biserica parohială, mașina directorului Gaillac l-a adus apoi, în viteză, pe Valea Oltului spre Lotru, la Brezoi, așezare atât de bogată în lemn, unde în sala mare a școlii primare fusese pregătit totul pentru o ceremonie deosebită. Aceasta a durat până la ora 13 și a constituit un moment de sărbătoare aparte, prin cele 53 de împărtășanii, făcute aici, la această misiune puțin vizitată. Masa de prânz a luat-o la familia Gaillac și apoi a mers la mănăstirea Cornet în vizită.
Războiul din 1916-1918 reprezintă unul din nenumăratele momente ale istoriei sale zbuciumate, în care poporul român s-a ridicat cu hotărâre pentru a-și apăra dreptul de existență și independență. Vestea despre intrarea României în război a provocat la Râmnicu Vâlcea un entuziasm de nedescris. Sentimentele naționale au explodat într-o unanimă și generală bucurie, căci se spera să se realizeze țelul de veacuri al poporului, unirea pentru totdeauna a românilor într-un singur stat. Martori oculari consemnează că s-au ținut discursuri la statuia Independenței de pe Capela, s-au făcut demonstrații cu steagul tricolor, cu muzică militară, orașul participând cu toată suflarea la acest mare eveniment.
Deși ostașii români au luptat eroic, datorită concentrării masive de trupe germane și austro-ungare la nord de Carpați, la 6 septembrie 1916, ofensiva română a fost oprită. Zdrobitoarea superioritate numerică și tehnică a inamicului a determinat Corpul I de Armată Română, comandat de generalul David Praporgescu, să se retragă în urma bătăliei de la Sibiu și să încerce o rezistență disperată în defileul Oltului și în munții ce-l mărginesc. Ostașii unităților române s-au opus eroic înaintării inamicului, făcând ca însuși comandantul Armatei a lX-a germane, Erich von Falkenhayn, să le recunoască vitejia.
Catolicii locali, mulți din ei de origine germană sau maghiară, au trezit, în mod firesc, suspiciunea populației românești în această perioadă de război.
Chiar la 15 august, odată cu intrarea României în război, la Râmnic, preotul Iosif Banoff a fost percheziționat de către Tribunalul județului Vâlcea. Raymund Netzhammer, episcopul catolic de atunci, când și-a exprimat speranța că în orașul Râmnicu Vâlcea, parohul Banoff, care era cetățean român de origine bulgară, va fi lăsat în pace, ministrul I. Gh. Duca, cunoscând foarte bine situația, i-a spus – „Fiți sigur că acest bulgar va înfunda totuși pușcăria, de la bun început, chiar și fără vină”.
Preotul Iosif Banoff fusese percheziționat înainte de începerea războiului de către procurorul Tribunalului județului Vâlcea deoarece se constatase că frecventase societatea lui Carol Speck și a preotului protestant Wilhelm Feist, care erau arestați, ca suspecți. După 15 august 1916, guvernul român a dispus arestarea tuturor clericilor catolici de origine germană, austro-ungară sau bulgară, aruncarea lor în închisoare și sechestrarea bunurilor lor de către stat. Un nepot al parohului Banoff, din Râmnicu Vâlcea, i-a spus monseniorului Raymond Netzhammer, că unchiul lui era reținut din primele zile ale mobilizării. Pentru eliberare, trebuiau prezentate acte care să dovedească că este bun român. El fusese internat în lagărul de la Săveni, județul Dorohoi. Episcopul i-a trimis un ajutor bănesc de 300 lei și a făcut rapid demersuri pentru a fi eliberat. Preotul Iosif Banoff a ajuns, din detenție, la Brăila, unde i s-a permis să petreacă perioada de carantină. Fiind din Cioplea, de naționalitate bulgară, fusese tratat mai rău decât alții. A rămas tot restul vieții supărat pe profesorul universitar vâlcean dr. Constantin Dissescu, vinovat într-un fel, de arestarea sa.
Ocuparea vremelnică a orașului Râmnicu Vâlcea în noiembrie 1916, și instaurarea de către trupele germane a unui regim despotic, prin rechiziționarea și confiscarea bunurilor aparținând locuitorilor, exploatarea nemiloasă a țăranilor și muncitorilor, jefuirea crudă a bogățiilor naturale, distrugerea instalațiilor industriale și secătuirea rezervelor de materii prime, au dat o grea lovitură economiei vâlcene în acea perioadă și a stârnit nemulțumirea românilor.
Secțiunea Râmnicu Vâlcea a Ligii Culturale, avusese încă din 1891, o rodnică activitate. Între anii 1911 și 1916, Secțiunea și-a avut sediul în curtea Bisericii Catolice (Bărăția), într-o sală mare, în care își așezase mobilierul și anume: patru canapele lungi, căptușite cu pluș, 40 de scaune de lemn curbat, o bibliotecă de șapte, până la zece mii de cărți, așezate în două dulapuri tip bibliotecă cu geam, un drapel național de mătase, cu fir de aur și un pian. Din toate acestea, după război, n-a mai rămas nimic, fiind distruse de către armatele invadatoare. În perioada ocupării localității și până când generalul Mackensen a părăsit orașul Râmnicu Vâlcea, nimeni n-a mai avut voie să se apropie de sediul Ligii.
Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a proclamat unirea Transilvaniei cu țara, „urmând exemplul mai vechi al fraților din Basarabia și mai nou al celor din Bucovina, care hotărâseră prin Congresul de la Cernăuți, din 28 noiembrie1918, unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu regatul României”.
La 6 decembrie 1918, la Râmnic se organizează ample manifestări la care participă întreaga suflare a orașului, pentru a sărbători „izbânda cauzei noastre drepte și unirea Bucovinei și Transilvaniei cu România”. În adunarea ce a avut loc la Râmnic la 20 februarie 1919, membrii Comitetului Săsesc din oraș au exprimat adeziunea sașilor trăitori la Râmnicu Vâlcea, la actul unirii. „În unanimitate toți am aprobat adeziunea sașilor la unirea Transilvaniei cu România, ne bucurăm că devenim supuși ai acestei țări și ne declarăm uniți cu Centrala societății sașilor transilvăneni din București”.
Încheind procesul de făurire a statului național român, actul de la 1 Decembrie 1918 a deschis totodată o nouă etapă în dezvoltarea țării, a creat cadrul general propice pentru înmănuncherea și afirmarea tuturor energiilor creatoare ale poporului, în vederea consolidării României moderne.
În privința școlii catolice, aceasta își continuă activitatea și la începutul secolului XX.
Școala germano-luterană din Râmnic funcționa pe strada Dorobanți nr. 32, în curtea bisericii luterane, clădire care se mai păstrează și astăzi. Avea ca director pe Rihard Menzel, care era și preot. La 1900 frecventau școala un număr de 54 elevi. Din aceștia au promovat 44. Funcționau un institutor român și doi străini.
În anul școlar 1909-1910, școala funcționa pe strada Dorobanților nr.18 (azi General David Praporgescu), avându-l ca director pe preotul Iosif Banoff, cu local propriu și autorizație (seria B nr. 53776) din 18 septembrie 1885. Școala avea 51 elevi. În clasa I erau 20 școlari, din care 13 ortodocși, 6 catolici și un mozaic. Din aceștia, au promovat trei elevi. În clasa a II-a au fost înscriși 13 elevi, din care 6 ortodocși, 6 catolici și un mozaic, promovând 5 școlari. În clasa a III-a au fost înscriși 10 elevi, din care 3 ortodocși, 6 catolici și un mozaic, promovând un singur elev. În clasa a IV-a au fost înscriși 10 elevi, din care 5 ortodocși, 4 catolici și un mozaic, din care nu a promovat nici un elev.
În anul școlar 1910-1911. La Școala Catolică,,Bărăția’’ au fost înscriși 63 elevi. Din aceștia, în clasa I erau 11 elevi, 7 ortodocși, 2 catolici, 1 protestant, 1 mozaic și au promovat 10. În clasa a II a au fost înscriși 13 elevi, din care 7 ortodocși, 4 catolici, 2 mozaici și au promovat 4. În clasa a III a au fost înscriși 8 elevi9, din care 4 ortodocși, 2 catolici, 1 protestant și un mozaic și au promovat 3 elevi. În clasa a IV a au fost înscriși 31 elevi, din care 22 ortodocși, 6 catolici, 3 mozaici, promovând 23 elevi.
Renumita școală populară (elementară) catolică din Râmnicu-Vâlcea, a determinat numeroși părinți, mai ales din rândul intelectualității locale sau din cei cu o situație materială bună, să-și trimită copiii la această formă de învățământ. În școala catolică, nici un copil nu era înstrăinat de patria sa. Elevii români căpătau și ei, în școala catolică, aceeași educație patriotică, ca și cei de la școlile de stat. La această școală au fost angajați profesori de religie aparținând și altor confesiuni, care țineau orele de religie pentru copiii aparținând credinței respective.
În anul școlar 1913 – 1914 se aflau înscriși un număr de 58 de elevi repartizați astfel: 22 – în clasa I, 14 – în clasa a II-a, 9 – în clasa a III-a și 13 – în clasa a IV-a. Interesant este faptul că din acești 57 de copii, 35 erau români, 13 austro-ungari, 7 italieni și 2 evrei. Din punct de vedere al credinței, 39 erau ortodocși, 18 catolici și 2 de religie mozaică.
Tribunalul județului Vâlcea, la 22 septembrie 1919, a pus sechestru pe casele și terenurile Bărăției, ceea ce a făcut imposibilă deschiderea școlii parohiale. Datorită unor mari intervenții, la 13 octombrie, primul ministru liberal I. C. Brătianu a comunicat administrației locale că s-a ordonat ridicarea sechestrului de la Râmnicu Vâlcea, dând posibilitate școlii să-și continue activitatea.
Pe strada Traian din Râmnic, funcționa Grădinița multiconfesională „Providența”, în local propriu, având drept educatoare pe Cristina St. Popescu. Aici, erau înscriși un număr de 46 copii, din care 35 ortodocși, 14 băieți și 21 fete, 7 catolici, din care 3 băieți și 4 fete și 4 mozaici, doi băieți și două fete. Se menționează că „16 copii de români ating vârsta de 7 ani la 1 septembrie 1910”.
Nu trebuie uitate nici lecțiile de catehizare ale copiilor catolici, care se făceau duminica la biserică, sub conducerea preotului paroh al Bărăției.
Din punct de vedere etnic, foarte importanți au fost pentru istoria catolicilor din Râmnic, italienii. Exodul lor din peninsulă spre România s-a înregistrat în perioada 1887-1897. Îi întâlnim în marile orașe ca antreprenori, contribuind la construirea de drumuri, căi ferate, viaducte, case, bănci, gări etc. În perioada 1898-1945 întâlnim emigranți italieni care au întemeiat familii în Râmnic (Adreani, Marconi, Bugani, Rachelli, De Villa, Boari, Santuzzi). Un important membru al acestei comunități catolice a fost antreprenorul și arhitectul Anton Copetti care a contribuit la construirea mai multor imobile, astăzi declarate de patrimoniu. Putem aminti casa Alexiu, situată pe strada Regina Maria nr. 19, casa Ștefan Georgescu, fântâna cu bustul lui Constantin Brâncoveanu din strada Praporgescu, din fața Primăriei etc. Copetti a mai contribuit la finalizarea în 1911a actualului liceu ,,Alexandru Lahovary’’, a donat bani pentru ridicarea monumentului independenței, a introdus sistemul de canalizare și apa curentă în Râmnicu Vâlcea etc. Antonio Copetti a murit în anul 1942, fiind înmormântat în cimitirul catolic din Râmnic.
VI.2. Perioada interbelică
Viața spirituală a orașului de la poalele Capelei a cunoscut, în perioada interbelică, un important reviriment, înscriindu-se în mai mare măsură pe coordonatele aceleia desfășurate în plan național. Comunitatea catolică reîncepe să se implice activ în viața spirituală și culturală din județ.
Episcopul Raymond Netzhammer consemnează: „Duminică 22 octombrie 1922, biserica „Sf. Anton de Padova” din Râmnicu Vâlcea n-a fost niciodată așa de împodobită și plină de credincioși, precum la slujba ocazionată de vizita canonică și de confirmațiune. Erau prezente și autoritățile ortodoxe, prefectul județului, primarul și directorul poliției. La slujba pontificală am ținut o predică în limba română, iar după confirmațiune am vorbit în limba italiană și germană. După serviciul divin am salutat prezența notabilităților românești, mulțumindu-le pentru interesul și buna voință pe care o manifestau față de cauza noastră”.
Despre viața catolicilor și evoluția bisericii lor, aflăm multe lucruri din documente obișnuite, procese verbale, aflate în arhiva orașului sau a parohiei.
În anul 1925, paroh la biserica romano-catolică din Râmnicu Vâlcea era Ioan Pasko. La 10 octombrie 1926, în casa parohială s-a întrunit Comitetul parohial, în care s-a discutat așezarea unei sobe pentru a încălzi biserica. Se hotărăște pentru viitor că se va înzestra turnul bisericii cu încă un clopot, pe lângă cel existent și un orologiu. S-a discutat și despre buna funcționare a corului bisericii. S-au luat măsuri pentru lansarea unor liste de subscripție și donații, colectate de doamna Etelca Dumitrescu. S-au colectat 3661 lei, prin donații de la doamna D. Lahovary, 2000 lei; de la dl. Spannkraft din București, 100 lei; Antonia Brozowscka, 65 lei; Umberto Dalben, 15 lei; Eugen Adreani, 175 lei; Etelca Dumitrescu, 280 lei; Antonio Copetti, 250 lei; Giuseppe Marcon, 20 lei; Alois Langfeld, Ioh.Langfeld, 20 lei; Antoneta Ghica, 25 lei; Luisa Rogozinski, 55 lei; Ștefan Laschon, 10 lei; Marieta Vasiliu, 10 lei; Carlo Gandini, 10 lei; Diego Dekacorte, 6 lei; Luigi Buonisegna, 10 lei; Frau Weber, 10 lei; Giusepina Marcon, 20 lei; Virgil Grabowski, 10 lei; Iosef Kopeczi, 10 lei; Anton Lishka, 20 lei; Alfred Cernea, 10 lei; Puica Cernea, 420 lei; Rudolf Grabowski, 40 lei și Otto Unverdorben, 50 lei. În raportul de necesitate se spune că „biserica având nevoie de încă un clopot mai mare, cel actual fiind prea mic, pentru ca să se poată auzi până la periferia orașului. Armoniul bisericii în urma întrebuințării îndelungate fiind deteriorat, se vor cere de la enoriași cam la 18 000 lei-din care clopotul costă 15 000 lei și 3 000 lei pentru repararea armoniului”.
În procesul verbal din 16 septembrie 1928, s-a luat în discuție primirea oficială a arhiepiscopului Alexandru Cisar, cu ocazia venirii sale la Râmnicu Vâlcea, în ziua de 26 octombrie, pentru administrarea sacramentului Mirului. Parohul a propus ca acesta să fie primit la sosire sau la gară, ori pe terasă, după cum va sosi cu trenul sau cu automobilul, de întreg comitetul parohial, în mare ținută. Acest lucru a primit aprobarea unanimă. Referitor la banchetul proiectat în onoarea sa și a oficialităților, s-a renunțat la această idee, de teamă ca dărnicia enoriașilor, reclamată și așa într-o măsură destul de mare prin diferite colecte anterioare, să nu fie prea încărcată. Invitarea corului bisericesc din Pitești, ca să cânte în biserică la masa pontificală în ziua Mirului, a fost și ea găsită de prisos, deoarece corul bisericesc local, de sub conducerea d-nei Alois Langfeld, era în stare de a satisface toate cerințele. Domnul Anton Lischka a promis că va face demersurile cuvenite pe lângă fiica sa, „brava organistă”. Tot atunci s-a hotărât ca preotul paroh să meargă pe la casele enoriașilor pentru a strânge sumele bănești necesare cumpărării unui clopot și să repare armoniul.
Prin adresa 298 din 20 mai 1931, arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar a aprobat noul Comitet parohial compus din Filip Iliescu, Josef Laschon, Frederic Hisek, Luigi Buonisegna și părintele paroh Ioan Pasko, care urma să vegheze la bunul mers al Parohiei.
În toamna anului 1933, s-au primit planurile arhitectului Hoflich pentru construirea unei biserici și a casei parohiale de la Brezoi.
Printre evenimentele deosebite ale anului 1934, a fost și vizita arhiepiscopului Alexandru Cisar, în ziua de duminică 13 mai, la Râmnicu Vâlcea pentru sacramentul Sf. Mir.
În același an, în cadrul „Familiei Catolice” s-a înființat un cor bisericesc pe 3-4 voci, format din 12 coriști cu talent și cultură muzicală. Cu ocazia Pomului de Crăciun, cu concursul elevilor catolici de la cursul primar și secundar, al doamnelor și domnilor catolici din oraș, s-a ținut o frumoasă serbare. S-au rostit cuvântări, s-au declamat poezii în limba română, germană și italiană. De Crăciun, tineretul a jucat o piesă de teatru. S-au distribuit, la vreo 30 de familii nevoiașe, lemne, haine colectate și pungi cu produse alimentare, mulțumită ofrandelor în natură și bani, adunate prin liste de subscripție. De exemplu, la o singură subscripție în cadrul „Familiei Catolice” s-au colectat de la familiile Rovalli – 1141 lei, Adreani – 500 lei, Marcon – 340 lei, Gabrowschi – 150 lei etc.
În anul 1933, dintr-o situație statistică, aflăm că populația romano-catolică din județul Vâlcea era de 710 persoane. În plus existau și 150 greco-catolici care proveneau din românii ardeleni așezați în aceste plaiuri. La Râmnic, se aflau 220 catolici și 50 greco-catolici, la Ocnița: 40 catolici și 10 greco-catolici, la Govora: 15 catolici, la Băbeni: 12 catolici și 3 greco-catolici și 5 greco-catolici și la Drăgășani: circa 100 catolici și 20 greco-catolici. În anul 1934, la biserica romano-catolică Bărăția din Râmnic, un număr de 4 copii au fost botezați, (3 băieți și o fetiță) și 5 la filiale (2 băieți și 3 fetițe), în total – 9. Au avut loc un număr de 8 decese din care 3 la Râmnic, un copil și 2 adulți, și 5 la filiale, 2 copii și 3 adulți. În anul 1934 nu s-a celebrat nici o cununie în biserica Sfântul Anton. Sfânta împărtășanie s-a administrat la 86 de copii, din care în Râmnic la 12 băieți și 19 fete și în toate filialele la 29 băieți și 36 fete. A avut loc și vizita I. P.S. mitropolitul, de confirmare a misiunii, cu peste 100 persoane împărtășite. S-a constituit un comitet al presei catolice cu 73 abonamente. „Din acțiunile filantropice s-au strâns pentru seminar: 410 lei, pentru Sf. Mormânt: 116 lei și pentru misiuni: 511 lei. Ziua misionară a contribuit cu 374 lei, Sf. Tereza pentru misiuni cu 1193 lei, Sf. Anton pentru botezul copiilor cu 7017 lei.” Pentru Pomul de Crăciun s-au strâns 2070 lei. S-au distribuit săracilor: lemne la 10 familii nevoiașe și ceva haine la 21 persoane. Caseta Sf. Anton a ajutorat săracii, distribuind 12981 lei.
Aceste daruri au fost împărțite și la data de 24 decembrie 1935 când s-a organizat la parohie o serbare de Pom de Crăciun, pentru ajutorarea cu lemne, alimente și îmbrăcăminte a enoriașilor săraci.
VIA MÂNĂSTIRII. O caracteristică esențială a perioadei a fost grija să se sporească și să se înmulțească baza economică a arhidiecezei printr-o bună și spornică gospodărire a posesiunilor din Râmnicu Vâlcea. La 22 octombrie 1922, R. Netzhammer a vizitat podgoria de la Râmnicu Vâlcea. Bunurile arhiepiscopale fuseseră confiscate la începutul războiului și returnate după război, dispărând mulți ani ca surse de venituri pentru dioceză. Faptul ca bisericile și-au putut păstra bunurile, fiindu-le restituite, este meritul arhiepiscopului Netzhammer. În această privință au fost necesare investiții mari pentru a recultiva pământurile și pentru a reface clădirile de locuințe și spațiile de producție care fuseseră în parte ruinate. În martie 1923, catolicii au replantat, de exemplu, în podgoriile arhiepiscopale de la Râmnicu Vâlcea, 10 000 butași de viță de vie, deoarece cei vechi fuseseră distruși de boală.
Posesiunile franciscanilor din Râmnicu Vâlcea au fost dobândite în întregime pentru dieceza București în anul 1863, beneficiile rezultate de aici fiind alocate, de către episcopul Paoli, seminarului înființat de el, printr-un decret al Congregației Propagandei Fide din anul 1882.
Luni, 8 iulie 1907, împreună cu părintele Banoff, arhiepiscopul Netzhammer a făcut o excursie plecând din „agreabilul Râmnic” la Olănești, iar pe drum l-a întâlnit pe prof. univ. Constantin Dissescu, în via sa de la Sărăcinești. A doua zi a vizitat Ocnele Mari și a făcut baie în apa sărată a lacului termal.
La 13 martie 1922, monseniorul Netzhammer a mai vizitat o dată via de la Râmnic, a Bărăției. El arată că: „Pe drumul ce duce pe Valea Oltului am trecut demult de cimitire, am părăsit apoi trăsura și am urcat muntele. În trei sferturi de oră am ajuns la destinație. Nu sunt prea multe de inspectat aici. Via este complet distrusă de filoxeră. Căsuța podgoreanului nu are geamuri și este într-un declin total. Din vechiul teasc, nu mai există decât câteva bârne. Minunata pivniță răcoroasă este complet goală. Noi înșine demontasem toamna trecută cele două butoaie mari și le-am instalat la cramele din Leordeni, unde duceam lipsă de butoaie. Nici pomii fructiferi ai moșiei nu au mai fost îngrijiți de la război încoace, ei fiind acum sălbăticiți. Fântâna cu ciutură nu mai are apă, iar micul iaz a secat, cu excepția unei băltoace. Au mai rămas unele tufe de salcie, ce odinioară asigurau necesarul de material de legătură, indispensabil oricărei vii. Rezultatul inspecției a fost întristător, aici totul este distrus, prin urmare trebuie reconstruit totul”.
O altă vizită la via Bărăției a avut loc la 25 aprilie 1923. R. Netzhammer, deși a ajuns dimineața pe o ploaie torențială, după ce s-a înseninat, a pornit spre podgorii. „Via proaspăt cultivată face acum o impresie dintre cele mai bune. Până acum au fost sădiți 1.000 vlăstari de viță nouă și anume patru sortimente deosebite de struguri albi și doar 500 pentru sortimente diferite de struguri roșii. Soiurile de Bordeaux urmează să fie plantate anul viitor într-un număr însemnat. Distanța aleasă între butuci a fost de 130 cm. atât pentru a asigura o prelucrare mai comodă, astfel încât să poată trece printre șiruri chiar și calul cu plugul, cât și în scopul obținerii unor struguri de cea mai bună calitate. În părțile necultivate cu vie ale grădinii, au fost plantați numeroși pomi fructiferi. Casa podgoreanului, cu beciul ei mare și bun, se asortează acum foarte bine cu noul ei acoperiș de țiglă, dar a fost reparată foarte superficial și foarte prost”.
La 1 aprilie 1924, administratorul vilei din Râmnic, Iulius Breyer, s-a deplasat și a luat la podgorie măsurile necesare, astfel încât butucii plantați cu un an în urmă, au fost ridicați pe sârmă, iar părțile mai însorite ale dealului de deasupra iazului au fost terasate și s-au plantat pe ele cele mai frumoase soiuri de viță de vie.
La 9 mai 1924 R. Netzhammer și Iulius Breyer au aruncat o privire prin podgoria nou sădită la Râmnicu Vâlcea, unde miile de butuci începuseră să crească. În imediata apropiere ei au poposit într-o pădure ce fusese oferită parohiei spre cumpărare la un preț de tăiere de către un căpitan din Bujoreni (Petre Seltea), adică la prețul de 120.000 lei. Cei doi prelați nu au ezitat și au hotărât s-o cumpere „Cum nu ne trebuie numai araci în vie ci și mult lemn pentru o nouă casă a viticultorului, se va încheia această afacere”.
La 17 mai 1935, Arhiepiscopia catolică din București comunica Oficiului Parohial Romano-Catolic din Râmnic câteva reguli privind arendarea viei. Se prevedea arendarea ei „deocamdată până după recoltă, cu posibilitatea prelungirii acestei arende, cu aceeași persoană, dar după elaborarea unui plan sistematic de replantare a viei „care să prevadă în mod detaliat și precis întocmirea tuturor lipsurilor cu soiurile de viță care este aptă pentru condițiile pământului nostru”.
În noiembrie 1935, erau îngropate în pivniță 3500 vițe de Drăgășani, 500 coarde pentru altoit Risling, 150 coarde pentru altoit Bordeaux și 100 vițe americane. Tot în anul 1935 s-au colectat 3000 litri vin din recolta anului, aflat în pivnița Bărăției din Râmnicu Vâlcea.
Parohul administrativ R. Haag comunica Venerabilului Econom General al Ordinatorului Romano-Catolic din București, prin adresa din nr.94 din 3 noiembrie 1935, despre necesitatea vânzării viei din Drăgășani. El amintește că „Duminica trecută s-a prezentat un domn de la Drăgășani cu o adresă de la Venerabilul Ordinariat, cu dorința de a cumpăra via de la Drăgășani. Parohul a cerut suma de 400 000 lei, după prețul cu care se vinde la Drăgășani via: 60 000 lei pogonul de vie pe rod, aflat pe deal. Am socotit pogonul nostru doar 50 000 lei, fiindcă nu este complet și nici în bună stare,pogonul de pământ arabil 15 000 lei, iar locuința și inventarul 100 000 lei. Domnul Drăgoescu a oferit numai 220 000 lei și a fost dispus să mai ridice până la 300 000 lei, dacă atât va realiza din vânzarea proprietății sale din Drăgășani”. Parohul nu a vrut să mai lase nimic dar era dispus să-i acorde un termen de 5 ani, în care să plătească un rest de rate. Preotul Haag considera că „ar fi o binefacere pentru Bărăție, să vândă via, de pe urma căreia, pare-mi-se în decursul ultimilor 10 ani, a avut peste un milion lei, pierderi.” Tot el credea că suma obținută ar fi trebuit folosită pentru a se clădi imediat pe bulevardul Tudor Vladimirescu, o parte dintr-un complex de apartamente, de la hotelul orașului până la capătul celălalt al străzii.
Parohul era nemulțumit și de relația ce o avea cu chiriașii: „deoarece în contract (de închiriere al unor spații – s.n.) se stipula că partenerul nu poate subînchiria decât pentru comerț de bancă, iar chiriașul a introdus tipografie, în spațiu de lux, având ca urmare devastarea acestuia și un atelier de croitorie, contrar prevederilor din contract, precum și un autogaraj în curte”. Parohul Haag considera, în finalul scrisorii, că „de Sf. Dumitru trebuie să se intereseze, dacă domnul Cristea a aprobat aceste subînchirieri”. La sfârșitul adresei menționează că urmează ca peste o săptămână să se înceapă culesul viei. Apreciind că poate scoate 50 000 lei brut, respectiv 15 000 lei netto, încheie arătând că „vinul l-am și vândut, mustul va trece în butoaiele cumpărătorului cu 10 lei litrul, taxa pentru percepție privește pe cumpărător”.
Via din Dealul Malului nr. 40, în anul 1939, avea casă de locuit, compusă din 2 camere și antreu cu geamuri și uși în stare de funcționare. Este acoperită cu țiglă, avea sobă în cele 2 camere, magazie cu cramă, o cameră de bucătărie și o cameră pentru unelte. Dedesubt se afla pivnița boltită, plus vasele necesare și toate ale lor. Curtea era îngrădită. În vie se mai aflau 60 pruni tineri și bătrâni, 7 peri tineri și bătrâni,13 meri tineri și bătrâni, 2 cireși bătrâni, 2 vișini și 2 nuci. Se mai aflau plantați 5306 butuci de vie, din care 2486 viguroși,1547 mijlocii și 1273 slabi.
La Râmnicu Vâlcea slujbele ținute de către preoți erau făcute deja în limba română, pentru că puținii credincioși catolici care trăiau pe aceste meleaguri erau de naționalități diferite, dar înțelegeau și vorbeau cu toții limba română.
Primele informații certe despre locul de veci al catolicilor vâlceni, datează din 10 octombrie 1926.
La acea dată, preotul paroh Ioan Pasco împreună cu domnii Antonio Copetti, Alfred Cernea, Eugeniu Adreani și Friderih Hisek au hotărât, în Protocolul Comitetului Parohial Catolic din Râmnicu Vâlcea, că locurile de înmormântare să fie clasificate, să se facă peste tot cărări despărțitoare, să se fixeze taxe perpetue, cât și vremelnice. S-a numit și un îngrijitor care să aibă grijă de morminte și de cimitir, în general. S-a stabilit ca fiecare membru al comunității să contribuie cu o sumă bănească după posibilitățile materiale ale fiecăruia. Lista a fost semnată de către enoriași, fiind menționată și suma ce o vor dona de Ziua Morților. De încasarea cotizațiilor trimestriale, s-a îngrijit parohul, însoțit de un membru al Comitetului. La 10 aprilie 1927, s-a alcătuit comitetul parohial, pe termen de trei ani (1 aprilie 1927-1 aprilie 1930) și s-a convocat o adunare generală a catolicilor din Râmnicu Vâlcea, unde s-a cerut o contribuție pecuniară plătibilă la fața locului, cu care să se poată începe lucrările cele mai urgente la cimitir. Adunarea a avut loc la 24 aprilie, de Paștele ortodox, când fiecare catolic, cu bunăvoință, a donat bani după posibilități și s-a angajat la plăți trimestriale. La adunarea generală din 24 aprilie 1927 s-a dat citire rescriptului Excelenței Sale, arhiepiscopul catolic din București, prin care se aproba constituirea comitetului parohial. S-a încasat la fața locului suma de 9200 lei. Domnul Friderih Hisek a fost însărcinat cu strângerea banilor de la enoriași, iar Eugeniu Adreani a fost numit casier al cimitirului catolic și executor al întreprinderilor de îndreptare.
În anul 1929, primăria orașului a luat inițiativa de a instala o cișmea în cimitirul catolic, solicitând și sprijin financiar de la biserică, aproximativ 4 000 lei. S-au luat măsuri organizatorice pentru strângerea acestor bani pe liste de subscripții și numirea unui îngrijitor la cimitir.
Tot din arhive aflăm că, la 14 iulie 1929, Comitetul Parohial i-a convocat pe membrii comunității pentru 21 iulie, în „sala de jos a școlii, la sfârșitul liturghiei” în vederea găsirii de mijloace necesare pentru achitarea salariului îngrijitorului cimitirului și pentru alte cheltuieli.
Comitetul comunității catolice din Râmnicu Vâlcea format în acea vreme din președinte, parohul Ioan Pasco și din Eugeniu Adreani, Antonio Copetti, Alfred Cernea, Friderih Hisek și Anton Lisca a transmis felicitări și mulțumiri celor prezenți pentru dorința de a colabora într-o acțiune așa de importantă, „contribuind ca buni creștini pentru cultul memoriei celor dispăruți dintre noi”. Preotul Ioan Pasco a arătat asistenței că cimitirul a fost împrejmuit și s-au făcut reparații la Capela cimitirului. Cu această ocazie s-a deschis și o listă de subscripție, unde fiecare și-a trecut obolul cu care a putut să contribuie. Lista tipărită conține număr curent, numele și prenumele, suma încasată din donații benevole, precum și cotizațiile anuale încasate: Publicăm lista în continuare dar numai numele, prenumele și suma încasată în lei: Eugeniu Adreani, 3 805; Antonio Copetti, 2000; Victor Ipavity, 2 000; Alfred Cernea, 1000; Serafimi Rovalli, 1500; Friderih Hisek, 800; A. Jarinay, 1000; Iohan Langfeld, 1000; Iosef Laschon, 800; Iohan Rogojinschi, 800; Carol Killer, 200; Robert Gabrovschi, 100; Lozupone Candini Firavanti, 900; Suci Alexandro, 600; Giusepe Mastromarino, 400; Raimond Lozupone, 700; Luigi Bonisegno, 1200; Anton Lisca, 700; Herman Tersack, 200; Dadius Rogojinschi, 200; Otto Undverdorben, 300; Ludvik Copetzi, 400; Carol Taufer, 200; Giuseppe Marcon, 500; Giovani Reveland, 100; Iulius Valtter, 500; Grandi Giulio, 300; Alexandr Vilfingher, 1000; Olinto Boari, 100; Ștefan Sular, 200; Carlo Gandini, 300; Etekca Dumitrescu, 400; Alexander Urban, 200; Alexandru Taufer, 100; Anton Olbricht, 100; Dalben Luigi 100; Sanfrancisco Alexandru 140; Antoneta Brozovsca, 400; Antonio Salvo, 200; Gheorghe Werll, 500; A. Bidau, 200; Vasile Georgescu, 100; Constantin Salbmschi, 500; Ilona Iancovici, 500. Din analiza acestor nume reiese că în perioada interbelică comunitatea catolică din Râmnic era formată din cetățeni de origine italiană, germană, maghiară, cehă, polonă, sârbă, franceză și română, adunați la un loc de dragostea față de Mântuitorul Iisus. La 19 aprilie 1929, biserica a primit Decizia Ministerului Educației, Cultelor și Artelor, prin care fiecare parohie era obligată să aleagă un comitet pentru întreținerea în bună stare a cimitirului comunității respective. El era dator să aibă grijă de împrejmuirea cimitirului, alinierea după un plan stabilit al crucilor și al mormintelor, pavarea sau pietruirea aleilor, sădirea de flori și estetica plantațiilor, repararea și îngrijirea crucilor părăsite, așezarea unor inscripții pe crucile eroilor căzuți în lupte etc.
În anul 1936, exista la Râmnic un număr de 80 de familii catolice, cu 200 de suflete. Parohul notează: „În acest an au avut loc patru botezuri, iar la Brezoi se află 118 familii cu 420 de credincioși. S-au colectat 1170 de lei pentru ofrandele din 1936, din care 400 lei pentru seminar, 249 lei pentru acte de caritate, 220 lei pentru locurile sfinte, 226 lei pentru obolul Sf. Petru și 200 lei pentru ziua bisericii”.
Tot din arhive aflăm că „pentru anul 1938 s-a efectuat un număr de două botezuri, un băiat și o fată, la 200 suflete de catolici, trei înmormântări la Râmnic și una la Drăgășani. S-a distribuit săracilor din „colecta Sf. Anton” suma de 12 600 lei. Pentru Pomul de Crăciun s-au cheltuit 300 lei. S-au făcut 150 pungi ce valorează 1407 lei. S-au distribuit lemne în valoare de 27 000 lei la 25 familii. S-au cheltuit 1175 lei pentru cumpărarea de stofe ce s-au distribuit la 20 familii. 260 lei s-au acordat ca ajutoare bănești și s-a împărțit îmbrăcăminte și încălțăminte săracilor, lucruri donate de către unele familii catolice din oraș. Printre donațiile deosebite menționăm că doamna Jarinay a îmbrăcat o bancă în pluș și a donat îmbrăcăminte pentru 2 persoane. Doamna Marconi a donat și ea o față de masă albă brodată și o față de altar brodată. Doamna Rovelli a donat un antrepridum violet pentru tabernacol”.
La 1 septembrie 1939, Germania nazistă zdrobea – în numai două săptămâni – prin superioritate tehnică, umană și logistică, armata poloneză, iar în partea estică, Uniunea Sovietică „a eliberat” o parte din teritoriul național polonez, înglobându-l în componența URSS, conform planului secret semnat cu o săptămână înainte la Moscova, prin care Hitler și Stalin au împărțit răsăritul Europei. Pentru polonezi, singura cale a vieții, un adevărat drum al speranței, a rămas numai România și refugiul în această țară. Aici s-a retras Guvernul polonez, unele instituții și ministere, o parte din armată, care a scăpat din ghearele celor două mari imperii invadatoare și populația care a avut puterea să fugă din calea războiului.
Îndată ce treceau granița în România, polonezii erau primiți cu omenie, li se asigurau primele ajutoare medicale, li se punea la dispoziție hrană caldă, locuri în care să-și poată face o baie. La frontieră erau așteptați cu ceai cald de populația din zonă și cu lapte pentru copiii și femeile slăbite, după care se organiza transportarea lor în diferite orașe și mai ales în stațiunile balneare ce dețineau hoteluri. Acestea au fost imediat eliberate de turiștii autohtoni și au fost puse la dispoziția refugiaților.
Ca peste tot în țară, aici, în orașele și satele vâlcene, refugiații polonezi au găsit casă, hrană și mai ales căldură sufletească, ca să li se întărească încrederea reîntoarcerii la vatra lor strămoșească. Deoarece majoritatea refugiaților polonezi era de religie catolică, o contribuție deosebită pentru alinarea rănilor coreligionarilor au avut-o cei doi preoți de la bisericile romano-catolice din Râmnic și Brezoi. Militarii polonezi s-au remarcat apoi în luptele împotriva Axei, din Africa, Italia, la Monte Casino, în debarcarea din Normandia și în luptele pentru eliberarea Franței, aducându-și un însemnat obol de sânge la distrugerea Reichului german.
Rapoartele părintelui paroh al bisericii romano-catolice din Râmnic, de la sfârșitul lunii septembrie 1939, se refereau în special la problema refugiaților polonezi. La 29 septembrie 1939, se menționa că „filialele parohiilor din Râmnicu Vâlcea, Călimănești, Govora, Ocnele Mari, Drăgășani sunt pline de refugiați polonezi. Acești sărmani au nevoie de ajutorul religiei. La Călimănești sunt ofițeri superiori împreună cu copiii și soțiile lor, circa 1 000 de persoane în total. Printre dânșii se află și un preot în grad de locotenent colonel, Jan Szymala. I-am înmânat cele necesare pentru susținerea serviciului divin, așa că aici păstorirea este asigurată”. De la părintele Jan Szymala părintele Haag a aflat că la Târgu Jiu ar mai fi fost 2 preoți militari polonezi. Îi scrie, de aceea, superiorului său: „Ar fi bine dacă ați interveni pe la autoritățile românești ca unul din ei să fie trimis la Govora sau la Drăgășani, sau să mijlociți ca părintele de la Călimănești să primească permis de a vizita săptămânal aceste localități”.
Viața și-a urmat cursul, în pofida nenorocirilor abătute asupra populației refugiate. Dintr-un document păstrat în arhiva bisericii Sf. Anton aflăm că părintele Haag solicita, în luna septembrie, aprobare ca să oficieze căsătoria religioasă dintre tânăra Helena Chylmanska, cu căpitanul Bartolomeu M.S.
Tot din aceste documente, reiese că la 2 octombrie 1939, la Râmnic se afla o trupă poloneză, iar în casa parohială locuia preotul cu grad de maior, părintele Steg Jacob. Sfinția sa avea grijă de trupă, deplasându-se și la Govora și la Ocnele Mari, întrucât avea mașină proprie. Părintele Steg cerea jurisdicție pentru a asculta în parohia Râmnicu Vâlcea spovediri.
La 25 octombrie din același an, lagărul de la Govora avea un preot militar, pe părintele Kostikov, care celebra zilnic o liturghie. Moralul celor refugiați era bun.
Și la Călimănești preoții au jucat un rol însemnat în menținerea speranței. Ei veneau zilnic la Sf. Liturghie, într-o sală mare, care era mereu plină de ascultători evlavioși. Mulți din ei se împărtășeau zilnic. S-au înființat și două școli, una primară și alta secundară. La Râmnicu Vâlcea erau cazați 700 de soldați, 10 ofițeri și un preot militar, părintele Jacob Steg din Neusandec, în vârstă de 55 ani. Acesta a lucrat foarte bine, ținând zilnic în lagăr Sf. Rozariu, iar duminica Sf. Liturghie, cu predică. Îi vizita de mai multe ori pe săptămână pe bolnavii din spitalul orașului. Era oricând gata de a-și oferi ajutorul în parohie, mai ales când preotul râmnicean trebuia să plece la filiale.
Părintele Steg Jacob îl roagă pe nunțiul apostolic Cortezi ca să intervină la Ministerul de Interne pentru preoții refugiați în așa fel încât ei să nu fie socotiți militari, căci n-au purtat arme, ci să le atribuie calitatea de civili, confesori militari. De asemenea, solicită să le fie permis a se deplasa de la un lagăr la altul, fără a cere de fiecare dată autorizație specială.
Într-o corespondență din 29 octombrie 1939, se menționa că în parohia Râmnicu Vâlcea, la Călimănești, Govora, Ocnele Mari, Ocnița, Păușești Măglași, Drăgășani și Slatina, fiecare lagăr avea pastorul său sufletesc. „Toți preoții refugiați săvârșesc Sf. Liturghie în săli puse la dispoziție de autorități, la care asistă mulți refugiați. Numărul lor nu se cunoaște deoarece sosesc mereu alții noi”, comunica preotul Haag din parohia râmniceană. Preotul paroh din Râmnicu Vâlcea avea în subordine și filiala Slatina. La 29 noiembrie 1939, în Slatina se aflau 1 200 persoane, toți militari aviatori, doar câteva persoane fiind civile. Părintele polonez ținea în fiecare duminică Feldgotteschienst. „M-a mirat, arată părintele Haag, că după două săptămâni n-a știut că există în Slatina catolici și chiar capelă. L-am rugat să țină Sf. Liturghie în fiecare zi, iar duminica, la 10:30”.
La sfârșitul anului 1939, la Călimănești erau cazați 500 ofițeri superiori, dar apoi au sosit alte 200 persoane, doamne și copii. Lagărul avea deja 3 preoți: părintele Jan Szymala – preot militar, locotenent colonel din orașul Lubliniec, părintele Constantin Pogladech – preot de la curia Episcopiei Militare și părintele Haskewy – preot greco-catolic. Părintele Pogladech lucra în această perioadă la o carte de rugăciuni și cântece dar avea mare grijă să nu-și neglijeze îndatoririle.
Din cei peste 1700 refugiați polonezi sosiți atunci în județul Vâlcea, 400 au fost repartizați în stațiunea Băile Govora. Din documente reiese că locuitorii de aici i-au primit cu înțelegere și căldură pe cei care fuseseră nevoiți să-și părăsească țara și să ceară adăpost. Prefectul de atunci al județului, locotenent-colonelul Anton Teodorescu a luat măsurile necesare ca aici să se deschidă o școală specială pentru cei 49 copii ai refugiaților polonezi unde au predat 12 profesori. Polonezii primeau un ajutor de 100 de lei pe zi, iar copii lor, 40 de lei. Câțiva membrii ai guvernului polonez în exil și numeroți demnitari refugiați în România au fost cazați, timp de câteva luni, la vila Cosmescu.
La Ocnele Mari, alături de militari au fost și persoane civile. Preotul lagărului era preotul iezuit Gornik. Din documentele vremii reiese că civilii polonezi din Ocnița și Păușești Măglași erau persoane foarte sărace. Parohia romano-catolică din Râmnic a acordat un ajutor de 1 000 de lei pentru refugiații polonezi din Păușești Măglași, pentru alinarea suferințelor lor materiale. Vreo 4 km mai departe de Păușești Măglași, la Olănești erau 20 de persoane-femei și copii. Ca preot, a funcționat părintele iezuit Lorenk.
Lagărul de la Drăgășani număra 700 de persoane, ofițeri, doamne și copii. Preotul lagărului era părintele Wladislaw, preot militar de la spitalul din Cracovia. Părintele a fost și redactorul unui mic ziar polonez, destinat exclusiv refugiaților.
La 15 noiembrie 1939, a sosit în ținutul Olt nunțiul papal, trimis special al papei Pius al XII-lea, pentru a se informa în legătură cu modul cum au fost primiți și găzduiți refugiații polonezi. Primit de Institutul de călugărițe „Sf. Maria” din Craiova, acesta a oficiat acolo o slujbă religioasă la biserica romano-catolică. În zilele următoare a vizitat taberele de la Slatina, Craiova, Caracal, Călimănești, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Govora și Drăgășani. Peste tot, monseniorul Filipi Cortezi a fost primit cu scurte cuvântări de mulțumire ale reprezentanților polonezi, iar preoții au oficiat servicii religioase în ritul romano-catolic. Această vizită a produs o adâncă impresie în rândurile refugiaților, contribuind foarte mult la îmbărbătarea și încurajarea lor.
Nunțiul papal a mulțumit autorităților locale pentru modul cum au fost tratați refugiații și a mărturisit profunda sa emoție legată de constatările făcute cu ocazia vizitării acestora la Călimănești, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Govora, Drăgășani. Aprecieri elogioase cu privire la tratamentul aplicat polonezilor a făcut și ziarista franceză Lucette Balloy, care a efectuat, în perioada 15-25 noiembrie 1939, o vizită în taberele de refugiați din Oltenia. La încheierea vizitei ea a consemnat aprecieri deosebite despre felul cum au fost tratați refugiații civili și militari polonezi.
Un fapt deosebit s-a petrecut într-o excursie organizată în Cehoslovacia și Polonia de Asociația Generală a Învățătorilor din România. Unul dintre turiștii români, Nicolae Verzescu și-a făcut prieteni la Danzig niște tineri polonezi, făcând schimb de adrese. Invadarea Poloniei de către naziști a dus la un mare val de refugiați în România printre care s-au aflat și tinerii cunoscuți la Danzig. Aceștia au cerut să fie repartizați la Călimănești, unde sperau să-l găsească, dar Nicolae Verzescu se afla concentrat în Moldova cu Regimentul 42 Vâlcea.
Viața parohiei catolice s-a derulat, în această perioadă, în condiții mai grele. În anul 1939, la Râmnic s-au găsit, totuși, fonduri pentru a se cumpăra, de la librăria Blanchi din București, o iesle cu figurine de 50 cm., completă, în culori de ulei, execuție italiană, ce a costat 1 000 lei. La Brezoi s-a constituit un cor pe patru voci, sub conducerea domnului Ernest Drimuoz, care prin frumoase cântece românești, ungurești, italienești și nemțești a dat farmec nou sărbătorilor seculare. Pomul de Crăciun a avut loc la Societatea Carpatina, unde s-a prezentat piesa Ieslea din pădure. Toți copiii au primit atunci cozonac iar 54 copii săraci, îmbrăcăminte.
Pentru Europa, anul 1940 a fost un an nefast. Unii vecini ai Românilor au luat prin forța dictatului meleaguri românești ca sudul Dobrogei, Basarabia, Bucovina de Nord, ținutul Herța și nordul Transilvaniei. Drama populației românești din Cadrilater, Basarabia, Bucovina de Nord și Transilvania, smulse în anul 1940 din trupul sfânt al patriei, a determinat o parte din populația dislocată să se refugieze în propria țară. În Râmnic s-a refugiat și un număr de 62 români catolici din teritoriul cedat Ungariei, din Gherla și Cluj. La Ocnița s-a mutat Institutul de Corecție pentru Minori veniți din orașul Gherla; mulți din cei care deserveau instituția erau greco-catolici. Autoritățile din Ocnele Mari au căutat să contribuie la alinarea suferințelor refugiaților, prin măsuri prompte. Multe familii dezrădăcinate, forțate să plece din vatra lor,au găsit sprijin la populația românească, mai ales că o parte din cei care le alcătuiau erau complet lipsiți de mijloace materiale.
Pentru asigurarea slujbelor credincioșilor catolici, preotul din Râmnic, Andrei Horn, trebuia să meargă la Drăgășani și la Slatina și, suplimentar, pentru slujbele refugiaților polonezi, se deplasa la Ocnele Mari, Govora și Drăgășani. La Călimănești, pentru polonezi, mergea să țină slujbele zilnice și să aline durerile oamenilor și preotul catolic din Brezoi.
Și alte organizații internaționale s-au implicat în ajutorarea refugiaților. De exemplu Comisiunea Americană pentru ajutorarea refugiaților polonezi „American YMCA-Băile Govora”, a trimis la 9 iunie preotului catolic mașina care să-l ducă la Govora, pentru oficierea sfintei misse.
Ca urmare a înțelegerii între guvernul român și cel german, în octombrie 1940, trupele Reich-ului au intrat în România, iar unele unități militare au cantonat o perioadă și în Râmnicu Vâlcea. Ce au găsit la noi în țară, ne relatează un martor ocular, fost soldat german: „Ceea ce am putut vedea ne făcu aproape să cădem jos. Doamne,Dumnezeule! Mai existau oare asemenea lucruri? Cutii cu ananas, bere, fileuri de vită, jambon, sparanghel, languste, creveți, măsline, sardele portugheze, borcane cu ghimbir, caise și piersici, ceai adevărat, cafea adevărată, ciocolată, țigări și vinuri fine. Un poem epic, o feerie orientală”. Relatarea aceasta ne prezintă un oraș încă patriarhal, ce fusese ferit până atunci de ororile războiului.
În arhive găsim și alte documente despre acea perioadă. Alexandru Th. Cisar, arhiepiscopul catolic din București, îi comunică într-o epistolă părintelui Andrei Horn că este de acord ca filiala din Slatina să fie atribuită părintelui P. Trancioveanu, de la parohia din Pitești. Arhiepiscopul îi relatează un fapt deosebit, petrecut la 11 februarie 1941 în București, unde se aplica deja camuflajul. El spune că „la noi se face întunericime mare cu hârtie albastră, neagră și cu pături de lână, căci ne așteptăm la vizite neplăcute, deoarece sondele noastre de petrol sunt magnetice și atrag avioane străine”.
După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, s-a dat decizia ministerială nr.9349 din 18 februarie 1941 de către Ministerul Instrucțiunii,Cultelor Educației și Artelor, prin care se menționează că sfintele canoane ale bisericii opresc pe clerici de a lua asupra lor purtări de grijă lumească ori îndeletniciri cu treburi negustorești, dânșii având menirea să se consacre întru totul chestiunilor pur spirituale, culturale, caritative și administrative bisericești. Era o atenționare clară adresată clericilor de a se amesteca cât mai puțin în cele lumești și cu atât mai puțin în afaceri sau politică.
Începând cu sfârșitul lunii octombrie 1941, au început să sosească în Râmnic ostași răniți în luptele pentru cucerirea Odessei. Ei au fost internați în cele două spitale militare din oraș: Spitalul numărul 531, aflat la Liceul Alexandru Lahovari, condus de un vâlcean, căpitanul doctor Negoescu, și Spitalul 543, cu sediul la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”- azi Colegiul Național Mircea cel Bătrân, condus de doctorul Teodorini. Situația era agravată și de frica bombardamentelor anglo-americane care-și îndreptau atacurile distrugătoare asupra cartierelor din jurul gărilor, întreprinderilor și spitalelor. În Râmnic, a fost bombardată în acea perioadă, zona Regimentului 2 Vâlcea – Spitalul de Adulți.
În scopul susținerii efortului general, la 30 martie 1942 s-au rechiziționat de către căpitanul Berbescu Eutripiu, două camere de la Biserica „Sfântul Anton”, unde fusese magazinul Arsene, pentru depozitarea materialelor necesare mobilizării unui spital, pe un termen de două săptămâni.
Într-o situație întocmită în anul 1943 de către parohul bisericii romano-catolice din Râmnic, populația orașului se compunea din 14.552 de locuitori. Tot atunci el face o prezentare a parohiei: „Biserica catolică are hramul „Sfântul Anton” și are o vechime din 1775, fiind din cărămidă bună. Capela cimitirului este construită din anul 1860, tot din cărămidă. Casa parohială are 8 camere, biblioteca având un număr de 150 de volume. Parohia a avut un buget pe anul 1940-1941 de 38.752 lei, pe anul 1941-1942 de 56.000 de lei și pe anul 1942-1943 de 99.000 de lei. Starea confesională este formată din 73 de familii catolice”. În acea perioadă, 6 catolici au trecut la ortodocși și 2 ortodocși au trecut la catolici, probabil prin căsătorie.
În continuare vom prezenta tabelul cu preoții catolici ca au slujit parohia din Râmnicu Vâlcea în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Tabel nominal cu preoții catolici interbelici din Râmnicu Vâlcea
VI.3. Perioada comunistă
După preluarea puterii de către comuniști, peste țara noastră s-a întins un văl ateist-socialist care a generat în rândul populației o stare de teamă legată de orice legătură directă cu fenomenul religios. Puțini mai frecventau Biserica „Sf. Anton”, mulți credincioși preferând, pentru a nu pune în primejdie viața familiilor lor, să-și facă altar de rugăciune în suflet. Oricine intra în biserică era ținut apoi sub observație de către Securitate (erau destui vecini „binevoitori”, iar după anii ’70, punctele de observație se stabileau ușor din clădirea noului local al Poștei). Preoții parohi catolici erau ținta unui filaj permanent, fiind considerați dușmani ai poporului. Doar teama de protestele Vaticanului, i-a făcut pe conducătorii de atunci ai României să acorde o minimă libertate cultului romano-catolic. Populația trăia în sărăcie și teamă permanentă. Mulți intelectuali sau descendenți ai micii burghezii locale, trăiau clipe de mare instabilitate. Unii țineau sub pat bocancii și geamantanul de lemn, gata pregătite și tresăreau noaptea ori de câte ori oprea o mașină la poartă. Mulți din ei au plecat cu „duba neagră” a Securității și nu s-au mai întors.
„Seara, înspăimântați de întuneric, orășenii râmniceni se ascundeau în cutiile de chibrituri din beton armat, potolindu-și foamea cu o cină săracă, dar bine chibzuită, și aprinzând o lumânare subțire de ceară de calitate îndoielnică care mai aducea și ea lumină și puțină căldură mâinilor aproape reci. În acest iad, doar inima mai sălta când din tranzistor se auzeau glasurile cunoscute ale crainicilor de la Europa Liberă, ca o adevărată sclipire în beznă”.
La 28 ianuarie 1948 s-a cerut de către Ministerul Cultelor să se retragă toate calendarele religioase și almanahurile care purtau chipul fostului rege sau al vreunui membru al familiei regale, pentru a nu se produce „sminteală asupra credincioșilor”.
Pentru comunitatea catolică, dictatura comunist – ateistă a avut două perioade distincte. Până prin anii 1960-1965 teroarea era constantă, vizibilă și orice gest considerat de activiștii PCR ca fiind dușmănos, era aspru pedepsit. După 1965, teroarea directă, grobiană a fost înlocuită cu forme de presiune psihică mult mai sofisticată, care demonstrau că vechiul sistem securist se cizelase la școli „europene”.
Dintr-o poliță de asigurare la SOVROM Vâlcea, din anul 1951, reiese că Parohia catolică deținea în acel moment o clădire acoperită cu tablă, construită din zid, compusă din 9 prăvălii, parter și 13 camere la etaj, servind drept birouri și locuință. Corpul de case corespundea cu cel din str. Mihai Bravu nr. 2. O altă clădire, situată în curte, construită din zid și acoperită cu tablă, era compusă din 12 camere la etaj și 6 la parter, cu rol de locuințe. În acel an funcționa la Bărăție preotul dr.Gaspar Buchneier, administrator parohial, care avea în sarcina sa deservirea filialelor Slatina, Brezoi și Drăgășani. Aceste imobile erau pline de instituții și chiriași. Din documentele parohiale, se poate observa că, an de an, spațiul deținut de preotul catolic și slujitorii bisericii era tot mai restrâns. În schimb, se înmulțeau chiriașii impuși de regimul comunist, persoane fizice sau unități de producție. În anul 1952, în cancelaria parohiei locuia preotul pensionar greco-catolic Folea Augustin, ca tolerat, fără chirie, iar în camera inspectorului Ioan locuiau alternativ și persoane străine. În clădirile fostei mănăstiri franciscane se stabiliseră cu forța sediile Centrului Poligrafic nr.9 Râmnicu Vâlcea, al Cooperativei meșteșugărești „Steagul Roșu”, și al Cooperativei meșteșugărești „16 februarie 1933.” Mai existau: o cofetărie, o unitate de prestări servicii „Higiena 6 Martie”, Comisia de aviație sportivă precum și chiriași, persoane fizice: Grecu Dumitru – cu atelier propriu, Tarcinius Mihai – funcționar la Colegiul de Avocați, Gabrowschi Victoria – funcționară la unitatea „21 Decembrie”, Vasilescu Florica – casnică, Epure Ion – cu atelier propriu de tâmplărie, Bereș Rozalia – funcționară la ICS Comcar, Holninafi Ștefan – medic la Spitalul de Adulți, Almășanu Ion – frizer la Cooperativa „Higiena 6 Martie”. În anul 1954, funcționau în aceste clădiri Biroul de recrutare și repartizare a forței de muncă, Centrul Raional de Cultură Fizică și Sport, Magazinul de stat „Craiova”, filiala Râmnicu Vâlcea ─ fosta „Solidaritatea”, bodega Crăciunescu și prăvălia Spinciu. La etaj, un apartament de patru camere era împărțit de Inspectoratul școlar și de farmacistul Kolimachi. Chiriașii imobilelor, la data de 30 septembrie 1958 erau: OCL Produse Industriale, Cooperativa „16 februarie”, TAPL, Cooperativa „Higiena”, Oficiul PTTR, Biroul forțelor de muncă, Casa pionierilor, Comisia de aviație sportivă, Comitetul Raional de Cultură Fizică și Sport, IOVR, ICRM și chiriașii: Grecu Dumitru, Ion Epure, Băncilă Gheorghe,Tarcinus Mihai, Drăghinescu Sebastian, Beniog Ștefan, Gabrowschi Ștefan, Dracea Valentin, Crăciun Ana, Ciochei Irina, Vasilescu Florica, Almășanu Ion, Iordache Ilie, Bauer Rozalia, Herța Gheorghe, State Elena, Cincă Victor.
S-au păstrat puține documente scrise despre activitatea parohiei din acele vremuri. Vom prezenta totuși câteva:
În anul 1952 s-au strâns subvenții de la enoriași pentru susținerea Institutului Teologic de la Alba Iulia, aflat pe str. Filimon Sârbu nr.3. La 22 ianuarie 1953, Legația Italiană din București solicita eliberarea unei copii de pe certificatul de botez al cetățeanului italian Zatti Domenico din Udine, fiul lui Vicennzo și al Luciei Lorenzi, născut în Brezoi, la 25 februarie 1899.
În anul 1960, Biserica romano-catolică „Sf. Anton” și-a prăznuit hramul, la 13 iunie. Parohia avea, la aceea vreme, înscrise oficial, 40 de familii și 161 credincioși. Tot în acel an, la parohie se primește ordinul ca să se recupereze toate becurile arse în cadrul bisericii și al caselor parohiale, inclusiv de la filialele subordonate, pentru a fi predate depozitelor de mic gros. În august 1973, se începe efectuarea de reparații capitale la biserica catolică din Brezoi, cu ajutorul monseniorului Francisc Augustini.
În anul 1965, preotul Rujanschi Barnabas menționa că în imobilele parohiei au dat buzna chiriașii, iar Sfatul Popular a intrat cu forța, ocupând aproape toate camerele.
Printre preoții care au slujit cu abnegație și dăruire în această grea perioadă, menționăm pe: Andrei Horn, Leopold Honecher, Backneier Gaspar, Rujanschi Barnabas, Chelaru Viorel și Ghiusan Viorel.
Din păcate în perioada comunistă mulți preoți atât ortodocși cât și catolici au căzut victime regimului. Dintre aceștia amintim:
Ortodocși:
-Nicolae Munteanu – patriarh al B.O.R. (otrăvit în 1948), Sebastian Rusan – mitropolit al Moldovei (otrăvit în 1956);
-Grigore Leu – episcop de Huși (otrăvit în 1949);
-Irineu Mihălcescu – episcop;
-Policarp Moruscă – episcop;
-Ciopron Partenie – episcop;
-Nicolae Popovici – episcop;
Romano – catolici:
-Anton Durcovici – episcop, mort în închisoarea de la Sighet la 10 decembrie 1958;
-Augustin Pacha – episcop, a murit în închisoarea din Timișoara pe 4 noiembrie 1954;
-Vladimir Ghika – monsenior, a murit în închisoarea Jilava la 16 ianuarie 1952;
-Ianoș Shaffer – episcop, a murit la Sighet.
Tabel nominal cu preoții care au slujit parohia din Râmnicu Vâlcea
VI.4. Perioada postdecembristă
Biserica „Sf. Anton de Padova”azi: este așezată în spatele unor blocuri de pe terasa Mircea cel Bătrân din municipiu, este acoperită cu tablă, având afară de clopotniță și un mic turn. La intrarea în pridvor se află o ușă dublă din lemn masiv. În partea dreaptă se află o statuie a Sf. Anton de Padova cu pruncul în brațe. Sfântul are o manta maro, fiind legat cu o funie albă la brâu. Mai poartă un șirag de mătănii din mărgele, având la capăt un crucifix. Pe cap, atât Sf. Anton cât și pruncul Iisus, au nimb. Statuia se află pe un postament de lemn de 1,50 m înălțime. Pe peretele din spatele statuii se află, încastrate în zid, bucăți de marmură cu graffiti de mulțumire aduse sfântului pentru ajutorul dat credincioșilor aflați la nevoie. Din 42 inscripții, 40 sunt adresate Sfântului Anton, una Sfântului Tadeus și una lui Dumnezeu. Majoritatea sunt mulțumiri pentru ajutorul dat, unele pentru sprijinul acordat la examene și altele pentru îndeplinirea dorințelor. Foarte puține sunt datate și, cu o singură excepție, niciuna nu are trecut explicit numele de familie, ci numai inițialele sau numele mic. Cele datate sunt recente:
Mulțumiri Sf. Anton F.M. 1958
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat, M.F. 1963
Mulțumiri și recunoștință pentru ajutorul dat în 1963. A.B.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. I.Z. 1964
Mulțumiri Sf. Anton pentru reușita la examene lui Mariana și Aurelia. 1967
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în viață. 1972. Mihalache B.P.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în anul 1973. R E.
Mulțumesc lui Sf. Anton pentru ajutorul ce mi l-a dat în viață. Niță A. 1995
Celelalte inscripții sunt nedatate:
Mulțumesc Sfinte Anton . Marilena
Mulțumesc Sfinte Anton. Valer
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat lui Alexandru Alin.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat familiei noastre.
Mulțumim Sf. Anton. C.V.
Recunoștința mea, Sf. Antoane, că m-ai ajutat.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. H.E.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. R.M.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat la examen. L.B.
Mulțumiri Sf. Anton D.D.
Mulțumiri și recunoștință Sf. Anton pentru ajutorul dat fiului meu Mihai la examene. Mama Elenei D.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat copilului meu Valeriu.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. M.B.
Mulțumesc Sfântului Anton pentru reușita la facultate. F.T.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. E. și E.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat fiicei mele Lidia.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. E.C.
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat. E.B.
Mulțumiri Sf. Anton. T.C.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. U.Z.
Mulțumiri Sf. Anton!
Mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat.
Mulțumim Sf. Anton pentru îndeplinirea dorințelor. C.I.
Mulțumim Sfântului Anton pentru ajutorul dat. Fam. H.F.
Elena mulțumește Sf. Anton pentru ajutorul dat fiicei sale P.M.
Recunoștință și mulțumiri Sf. Anton pentru ajutorul dat în toate ocaziile. Th. și A.C.
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. Georgeta și Eleonora
Mulțumesc Sf. Anton pentru reușită la examen. Ana Maria și Alexandra
Mulțumesc Sfinte Antoane pentru binele ce mi l-ai făcut. Olimpia Elena
Mulțumesc Sf. Anton pentru ajutorul dat. Fam. Ristea Elena
Mulțumesc Sfântului Anton pentru ajutorul dat. Georgeta și Nelu.
Printre acestea se află și inscripția:
Mulțumesc Sf. Tadeus pentru ajutorul dat lui Remus.
Altă inscripție este dedicată lui Dumnezeu:
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul dat. B.A.
Toate inscripțiile de la intrarea în biserică sunt scrise cu majuscule incizate și literele vopsite cu bronz auriu. Cea mai mare are dimensiunea de 40 / 18 cm, iar cea mai mică de 20 / 10 cm.
În partea stângă se află un tablou înrămat cu dimensiunea de 1,30 m x 80 cm., conținând o imagine despre Iisus cu apostolii săi. În față, se află ușa de intrare în biserică, de lemn, în două canaturi, având aplicate două cruci tot de lemn, de 0,70 m înălțime. Deasupra ușii se observă o fereastră într-un semicerc împărțit în patru părți. În nișele din dreapta și stânga se află pictați Sf. apostoli Petru și Pavel. Predomină culoarea bleu ciel, ce dă privitorului o stare de mulțumire, pace și liniște sufletească.
Din spatele ușii grele și înalte se intră în biserica propriu zisă, de o eleganță sobră, dar impunătoare. Un covor plușat, lung, duce printre rândurile de bănci la Sf. Altar. În dreapta și stânga se află câte șapte bănci lungi de lemn masiv de stejar; alte două băncuțe sunt lipite de peretele de la intrare. În biserică, pot asista la slujbă, în condiții normale, circa o sută de credincioși. Intrând în biserică, în partea dreaptă se află aghismatarul. Pe pereții frumos vopsiți se află cele 14 tablouri ale „Drumului Crucii”, jumătate pe partea dreaptă și jumătate pe partea stângă. Pe peretele din stânga, se găsește un crucifix cu Iisus – care emoționează orice privitor dar și statuia Sf. Anton de Padova cu pruncul Iisus în brațe, așezată pe un postament-loc preferat de credincioși pentru a se ruga, pentru că degajă, prin contrast cu crucifixul, o stare de liniște și siguranță. Lângă ea se înalță o altă statuie impunătoare, „Inima lui Isus”. Sfintele Sacramente se află așezate într-o nișă încastrată și ascunsă în zid. În dreapta găsim statuia „Maica Domnului de la Lourdes” și la mijlocul sălii, pe perete, la loc de cinste, se află un tablou pictat al sfintei Ioana Thouret. Pe peretele din dreapta se mai găsește o copie de pe celebra icoană „Madona Neagră” din Cestokowa-Polonia.
O ușă de lângă altar duce la sacristie, în care se poate intra și printr-o ușă exterioară. Din ea, se poate urca pe o scară la etaj, unde se află niște încăperi în care se păstrează arhiva și un depozit cu diferite materiale necesare bisericii în efectuarea serviciului divin. Pe o nișă de lângă scară, este așezat un bust de ipsos, de circa 80 cm, al arhiepiscopului Hornstein.
Biserica are două splendide vitralii, realizate de către Hugo Goss din București, reprezentând unul pe Sfânta Elisabeta, donația doamnei Elisabeta Streia și celălalt pe Sf. Gheorghe, donația lui George Streia, având fiecare dimensiunea de 1,20 x 2,20 m. Pe zid, deasupra Sf. Altar, este pictat, într-o nișă, Sf. Anton de Padova cu pruncul în brațe și cu un crin în mână. Pe boltă se află, în centru, „Sf.Treime”, iar în părțile laterale – „Ridicarea Maicii Domnului la cer” și „Sf. Iosif cu pruncul în brațe”. Pe partea stângă, la intrarea în biserică, se găsește o ușă care dă în confesor, unde au loc spovedaniile credincioșilor,iar ușa din dreapta duce la cor pe niște scări înguste de lemn. În anii 1990 – 1998, corul a fost condus de tânărul organist Andrei Mihai și era format din circa 30 de persoane, artiști amatori de toate vârstele. Corul are în repertoriu cele mai reprezentative piese ce se cântă în biserica romano-catolică. Programul corului este marțea și vinerea seara, duminica de două ori, de sărbători și de câte ori este nevoie, coriștii fiind acompaniați de armoniu. Înconjurat de muzica divină, credinciosul este transpus, în acest fel, în sferele înalte ale inefabilului.
Biserica a fost „ascunsă” din trei părți, pe nedrept și în mod premeditat de către autoritățile comuniste. Pe o latură s-au construit blocuri, pe alta s-a ridicat hotelul Alutus. În spate, s-a construit o clădire ce a adăpostit Biroul de Turism pentru Tineret – eliminându-i-se bisericii orice legătură vizuală cu zona centrală – Terasa orașului. În față, s-a păstrat o mică grădină – singura fereastră spre cer – care și ea este bordată de Complexul Sârguința și de blocul Anton Pann. Totul s-a făcut cu scopul „diavolesc” de a ascunde privirii trecătorului acest sfânt locaș închinat lui Dumnezeu.
Biserica are un turn cu două clopote. Intrarea dinspre Terasa Râmnicului se face printr-un gang îngust, și vizitatorul dă de un perete pe care se află un crucifix și o mică inscripție „Biserica romano-catolică Sf. Anton”.
Sala principală din biserică are următoarele dimensiuni: L = 15 m, l = 8 m, h=8 m, luate cu o ușoară aproximație. Deși aparent modest și sobru, acest edificiu religios impresionează pe cel care-i calcă pragul și-i aduce, în mod cert, o liniște sufletească atât de dorită.
Biserica are, în blocul din apropiere, casă parohială, proprietate a parohiei, formată dintr-un apartament dublu,cu parter și etaj în care sunt aranjate: o cameră pentru cancelarie, o sufragerie cu ieșire într-un hol multifuncțional, precum și câteva dormitoare, unele fiind folosite drept camere de oaspeți pentru personalitățile din cadrul bisericii romano-catolice, în trecere prin regiune.
Biblioteca parohiei: este formată din peste 500 volume: cărți de cult,cărți de propagandă religioasă, literatură, istorie, știință și reviste bisericești. Câteva cărți din bibliotecă se remarcă atât prin legătura artistică cât și prin vechimea lor. Ele sunt scrise în limba română, latină, germană, maghiară, italiană, poloneză, franceză etc. Sunt cărți rare și reprezintă o bogăție inestimabilă a Bisericii „Sf. Anton”.
Biblioteca oferă o bogată și variată informație asupra creștinismului în general și asupra cultului romano catolic în special precum și surse de analiză istorică și istorie literară, oferind celor interesați o bază documentară deosebit de importantă. Se pot consulta aici volume extrem de valoroase începând cu cele din secolul al XVII-lea și continuând cu ediții rare din secolele XVIII – XIX.
Din păcate accesul istoricilor sau cercetărilor este încă limitat, trebuind o aprobare specială din partea părintelui paroh.
Cimitirul catolic: a fost amplasat la început pe lângă biserică. Din anul 1855, el a fost mutat din centrul orașului, în cartierul Cetățuia, pe partea stângă a Căii lui Traian, în sensul de mers spre Călimănești. Comunitatea s-a preocupat pentru construirea, acolo, a unei capele de zid având suprafața interioară de 7×5 m2, interiorul fiind pavat cu ciment mozaicat. Pe peretele de apus se află masa Sf. Altar și statuile: Iisus Hristos, Sf. Anton și Maica Sfântă. Pe peretele din stânga sunt icoanele cu Drumul Crucii. La intrarea în cimitir se înalță căsuța paznicului, formată din două camere de 6/4 m și o săliță de un metru, pe toată lungimea camerelor.
Astăzi, cimitirul este umbrit de tei seculari și de brazi falnici. Căutăm să oferim o inventariere a mormintelor din cimitirul catolic pentru a se putea folosi de către cei ce se interesează de vreo personalitate, sau pentru familiile ai căror strămoși se odihnesc aici. Prezentăm mai jos, păstrând ortografia existentă, lista inscripțiilor, în ordine alfabetică, după primul decedat aflat pe monumentul funerar, care a fost scris cu litere majuscule.
– Adelina E. ACCONCI ghen zu Bukarest den 19 iulie – gest R.Vâlcea 16 mai 1815 (probabil 1915) Ruhen in Friden. Eduard A. Acconci 18 dec.1873 gest zu R.Vâlcea dem 30 ian 1918, (Saulescu, Executorul monumentelor din R.Vâlcea).
– Hedwing ADAMOVICI 13 XI 1911-23 XII 1953.
– Iubitului nostru tată Angelo ADREANI, născut în anul 1840, mort în ziua de 5 iulie 1917. Fam. Adreani Maria, Eugen, Francesca,Vasiliu.
(Monument de marmură neagră,cu foto.I.Roubinschek, Sibiu, str. Ocnei 36).
Pe o cruce, în cadrul aceluiași mormânt, având și fotografie, se află mormântul lui Alberto Adreani. Morto 4 dec. 1911. Riposo în Pace.
– Antonesca ALBESCU. Aici se odihnește scumpa noastră mamă
– Elisabeta ADRAS, decedată la 7 octombrie 1993, de 54 ani.
– ARMEANU Ana. 1892 d. 1976
– Fam. BARTH Ernest, 1951, Viorica 1940. Ana 1920
– Sofia BAZGAN decedată la 31 noiembrie 1951, de 69 ani.
– Aici odihnește Cecilia BERTOSSI moartă la 1918, de 53 ani. Fie eternă memoria sa
– BESIKA Petre 1979 – 1997
– Qui riposa in pace Livio BIDDAU, nato a Milano il 9 Febrraio 1875, morto il 25 iuglio 1924, ani 49
– Anton BOARI 1909-1972. Boari Elena 1904-1971.Filipescu Maria n. Boari 1902-1969.Filipescu Dumitru 1894-1969. Breban Silvius Nicolae n. 1928; Breban Elena n. 1927
– BOHNE Erzsebet n.17 oct.1896-decedat,12 iunie 1968
– CANDONI Edi Minerva 1925 – 1990
– Fam. CHOLEWINSCHI Walcav n. 5 VII 1912, d. 28 VII 2002. Născut în Polonia, Aurelia n. 24.05.1930, d. 2007
– CARINI Natalia n. 17.01.1908 deced. 16 II 1995
– Fam. COSTINEANU Radu-Corneliu 1927-1970, Tereza 1928
– CRISTEA Erzsebet 1942-1988. Nu te vom uita niciodată. Copiii.
– In memoria Mariei-Anna BUGANI, născută la Florența ITALIA,1869,moartă la 12 decembrie 1931 și soțul ei, Lorenzo Bugani, sculptor, născut în Florența Italia, anul 1861, mort în 1945. Rugați-vă pentru dânșii.
– CASAKANY Irina n.1913 sept.deced.1985 sept.
– Josef CERNEA 1854,18 VIII-1917, 23 X. Maria Cernea 1864,11 V-1931-16 II; Alfred Cernea 1883-20 VIII-1968-2 III. Monument de marmură neagră; dintr-un bloc se desprinde crucea. Veți rămâne veșnic în amintirea noastră, surorile, nepoții și familia.
– Hier Runt in Gott Ioan CLAUS ingineur, gest 19 oct.1908 Lebens Jahre Wer dich gekant Weis was ich werloren! Gewidmerit von seiner tauernden Galtün. Executată de Gosler Craiova / Rm Vâlcea.
– BONISEGNA L.Ovidiu. Decedat in 22 XI 1967 in Roma Italia.
– Fam. Bonisegna Luigi, Dan, Bianca
– Bonisegna Carla 1918-1998
– Gewdeet von seiner tauernden Gott. (Gosler Craiova / Rm. Vâlcea)
– Fam COPETTI Mari.Copetti ani 49, 1935
– Anton, Maria, Cleopatra,Amilcar.
– CRAFGIUC Anton 15 III 1959, 71 ANI.
– Fam DALLBEN Bernardo 1850-1927.Margareta 1850-1938.
– Aici odihnește DANICEL Constantin decedat 24 iunie 1954, de ani 70.Iosefina C Danicel dec.1962.
– DANIEL I Anton 4.02.1905-d.10.10.1971.Daniel A. Lucica n.12.10.1923
– Robert DEL DIEL 1876 – 1895
– DEVILA Rudolf.deced.1960, 12 VI, 42 ani. Devila Antoneta n. 31.05.1941 d. 22.12.2002
– Aici se odihnește DJALOV Ana, născută în anul 1902, decedată în anul 1988.Odihnește-te în Pace.
– DIAC Tereza n. 16.10.1944. Nu te vom uita niciodată.
– Aici odihnește DJALOV Ana, născută 1902, decedată în 1988. Odihnește-te în pace.
– DORDUN des Perrieres Ludovic1909 – 1982
– DOUDUI des Perrieres Ludovic 1190-1912.Galatov Charlotta 1910-1983
– DOMBROVSCHI Ludovica N.1904 D.1979.Dombrovschi Carol N.1901-M.1986.
– DURIGON Maria Magdalena deced.2 aprilie 1963 de 61 ani.
– Dr.Franz DYORSCHAN 12 VI 1881 in Wien 30 I 1950 zum Anghenken an unseren Sohn Dorel und Iustina gebiente Gattin und Mutter 1899-1980 (monument de marmură neagră)
– Nicolae ENESCU 7 noiembrie 1898, deced.13 oct.1972.Elena Enescu 31 martie 1900-deced.26 aug-1977
– Aici odihnește CRISTEA Erzsebei 1942 – 1988. Ai plecat din casa noastră fără a spune un cuvânt. Ne-ai lăsat durerea în suflet și cu lacrimi la mormânt. Veșnică amintire din partea soțului și copilului.
– Aici odihnește FAMBELL Andrei n.1901-d.1977, Irina n.1905-d.1987. Să le fie țărâna ușoară.
– VALERIA von BIBRA zu gleicher Wiesen 1869-1959, MIHAIL SĂNĂTESCU BIBRA 1903-1973. MARIA SĂNDULESCU BIBRA 1906 – 1989
– FROM Maria 3.10.1939 – 4.10.1989.
– GALTOV Charlotta 1910 – 1982
– GEORGESCU Rose Marie 1942-1988.
– Robert GRABOVSKI 1868-1939.Virgil Gabrovski 1899-1970.Ca dovadă a iubirii pe care v-o păstrăm.
– GRAFCIUC Anton dec. la 11.03.1959, 71 ani.
– Fam. GRUBER Frantz 1908 – 1983 , Ilonca 1908 – 1970
– HAJDÓ MÁTYS 1930; Hajdó Aurica 1931
– HATTEL Eduard, iunie 1941 – septembrie 2003 (placă de marmură neagră)
– HECEL Antonia 1921 – 2000
– HECHER Ernest 1922-1987
– HRIVAK Iuliana n. 1923, d. 2002
– Islean HUSEIN n.28 II 1939.d. 27 XII 1995. Dincă Aurica n.1 XI 1939 Regrete eterne.
– HUTULEAC Ana 1887-1964; Mihai născut -19 noiembrie 1952.Amalia 1882-1956
– IONESCU Emil 1922-1993.Ionescu Lucia 1931
– Aici doarme somnul de veci tatăl nostru, Franz IPAVIT, născut la 27 decembrie 1823 și fratele nostru Dolfi, născut la 16 ian.1889, mort la 12 august 1924.
– Familia JARINAY. Requiescant in Pace. Arnold Jarinay 1865-1933.
– Emilia Jarinay n.Adreani 1879-1937. Ida Jarinay n.Schmidt
1834- 1867Jarinay Arnold 1892-1984.Anna Jarinay n.Boga 1865-1914 Niki Jarinay 1861-1911.Robert Jarinay 17 VI 1893-16 IX 1979. (Cel mai impunător monument din cimitir)
– KANTOR Ioan n. 7.01.1912, d. 7.04.1987; Elisabeta n. 18.11.1912, d. 8.06.1993
– KEANT Angele m.1913 (cruce de lemn)
– KERCSO Anna năs.29 iunie 1902, dec.12 feb.1978.
– Iuliana KLINCOVSKA (datele sunt șterse).
– KOGUT Aurora 1889 – 1967, Kogut Angela 1912 – 1986.
– KOGUT Maria n.1909, d.1990.
– Fam. KOPETZ Ludwig,Aurelia,Emilia,Coari; Fam Kopetz Iosif+Elisabeta+Alexandru+ Iosif + Victoria.
– KOTTALA Romuald 1916 – 1998; Veronika 1912 – 1990.
– KOTTALA Veronica dec.9 IV 1990,78 ani.
– Fam. KRIEG Carol n. 10.05.1923, d. 11.07.2000; Gertrude n. 2.07.1933.d
-Regrete eterne. Sus pe placa de mormânt se află chipul Mântuitorului cu coroana de spini.
– LANGFELD Iohan n. 23.04.1869, d. 26.12.1930; August geb. 18.09.1869, gest. 14.02.1943; Walter n. 3.10.1897, d. 3.10.1970; Ruhetsauft; Alois Langfeld n. 28.11.1895, d. 23.03.1960; Matilda geb. LILICHKA n. 27.09.1900, d. 29.02.1960
– Aici odihnesc Aurelia LASCHON deced.18 XII 1960 de 62 ani și mama sa Tereza Hintz deced.6 IV 1949 de 81 de ani. Iosiv Laschon deced.2 X 1964 de 80 ani. Ștefan Laschon deced.1912.Marie Laschon n.Kunst de 69 ani.
– LECHINTEAN Viorel Marcel n.23 august 1967, deced.13 iunie 1993.
– Hier Ruhen Elfrida LERCH geb am 27 X 1893, gest am 17 V 1938 Ruhe Sauft, gewiedmet von Hiren Gatten.Friden Maritz gest am 16 VII 1934, 64 Jahre alt.(Constructor Frederic H.Lorenzo R. Vâlcea).
– LEPOLSZKI Janos 1930-1973.
– Mariana LINDER ghen 25 mai 1853,gest 3 sept,1906.Dienn Christus ist mein Leben und.
– Cui repose Francesco LOZUPONE din Raimondo Italiano Natoil 20 Marzo 1904, morta il 7 genuane 1906.
– Dorothea I MARCON nata 12 dec.1900, morta 25 novemb.1908. Ripos in Pace.Traiano Marcon 1907-1909.Romulus Marcon 1908-1910. Giusepe Marcon 1867-1950.Valeriano Marcon 1904-1955. Iosefina Marcon 1878-1968. Alfredo Marcon 1898-1983,decorat cu „Virtutea Ostășească, clasa I-a, Mărășești”: Ortansa 1902 – 1903, Marconi Laura 1898 – 1988.
– MARCONI Laura n.1922 d. – Șerbănescu Dumitru 1894-1973.Maria și Andreea Ferare.
– Aici odihnește MATISAN Francisc, în etate de 51 ani.
– Rozalia Fr.MILCOVICI +21 Iulie 1941.Frederich Milcovici d.5 VI 1956.
– MAXIENCO P. Ecaterina, Maxienco Anatolie.
– Aici odihnește Emilia MICHAEL născută la 1877, deced.la 16 IV 1961.
– MIHAICIUC Vlademir 1903-1978 ( cruce metal).
– MOLNAR Bela n. 20.11.1933, d. 16.01.2003
– MOSKAL Vladimir 1904-1942.Moskal Iaroslav Gherhard 1941-1982.Moscal Elsa 1912.
– MOTAS Elisabeta 1905-1992
– Ing. Octavian MUREȘAN 1921-1993, Ileana Maria 1924
– NAGHI Maria decedat.27 XII1963,92 ani. Cîrstea Margareta, deced.24 mai 1976, 7 ani.
– Ing Constanța NISTOR 1910-1992.Dr.Tiberiu Nistor 1901-1994.
– Fam arh. NUBERT Edmund și Elena.
– Iozefa OLARIU,ani 48,deced.18 IV 1970.
– Matilda OLANESCU n. WILFINGER 17 iul.1908, d. 1993
– OZIMINSKI Ioana 1902-1987. Maior Gh. Moise deced.28 I 1963. Mihaela Moise n. Zalescki. Oziminski Emanuel 1901-1950.Poldi Lia 1930-1997 Leopold.
– Preot Heinrich OVERBECH. Mort 1941 R.I.P.
– Fam.PANTEL Ștefan și Elisabeta pictor. (cruce de lemn)
-Iann (Jaan)PAȘEC 1880-1968.Olga Pașek 1895-1971.
– POPESCU Dumitru n.1914 d.1987.Popescu Sabina n.1921 d-Domnul să-i ierte. Popescu Stan n.1919 d. Erika n.1922 d.1987.
– RACHELLI Cleopatra 2 08 1924-20 11 1980.Rachelli Guelfo Velfen 1930-1946.Rachelli Alfonso 1921-1993 (trei cruci de marmură albă, într-un mormânt).
– Aici odihnește Bepi RADETIE născut 1853 19 martie, mort 1898 noiembrie.
– Iosefini RAVINI (restul șters).
– Elena REINER n. 18.08.1916, d. 17.05.1978. Eterne regrete.
– Carolina RISTACHE năs.LIEBICA 22 08 1889-deced.19 02 1972. Marina Ristache 03 06 1900-14 01 1990.
– Această sf. cruce este ridicată de Vicente Angelescu pentru Ion RIZOIU cu soția sa Antonia și fiica lor Antonia.
– Familia ROGOJINSKI Josefina de 76 ani deced. în 1906.Fiii Thadeus de 76 ani,deced.la 27 XI 1926,Iohan de 75 deced. la 14 II 1932 și soția Luiza de 90 ani,deced.11 10 1968.
– Fam. ROMANCIUC Ștefan 1928, Elvira 1930. Regrete eterne.
– ROMANO Armina deced.6 sept.1973 de 80 ani.(cruce de lemn)
– Fam. ROTARU HERZBRUCKNER Dan 1948-1997,Alexandra n.1918. Pios omagiu.
– Aici odihnesc familiile SANFRANCISCO Alfredo fiu+1918,etate 6 luni.
– Eugenia Maria moartă în noiembrie 1957, etate 54 ani,Sanfrancisco Alex. n.14 08 1950 d.21 02 1980.Sanfrancisco Alex. n.28 august 1898,decedat ian. 1980 și Boari; Lică, Gică, Pavelică fii, Ecaterina mamă, etate 48 ani, Olivoto, tată de 77 ani.
– SANTUZI Eugenia n.22 apr.1925-deced 19 sept 1974. Santuzi Giovani 1895-1945.Santuzi Noem 1904-deced 1947.
– Fam. SZAVUY George n. 14.09.1983, d. 12.01.1973; Marioara n. 18.09.1918, d. 18.04.1986
– SCHULTZ Ana 20 VII 1891, 19 IV 1976. Schultz Leopold 28 XI 1887-28 XI 1968. Aici odihnesc în pace Schultz Veronica 1916-1982.Schultz Iosif 1917-1986. Rugați-vă pentru sufletele lor.
– SEIFERT Maria+ 5 XII 1967.Tănase Felicia + 3 VII 1980
– Margareta SIEFT, 80 de ani +22 dec.1945.
– SIMONETTI Giovani, 72 de ani, deced.1 iulie 1967.
– SMUNTNY Tadeusz 20 IX 1894-6 VII 1959.
– Ioan STEFANIU 1879-1950, Valerie Stefaniu n.Calzada 1876
– STRAFF Iulius 1925-1991. Constanța 1928.Das arme licht War meine Seele. Sărmana lumină era sufletul meu(Heine)
– STRATOPOL Silvia, 81 de ani
– STOKHAMNER Mariane 1882-1966(cruce de lemn)
– SZIGYARTO Veronika năs.4 IV 1893,deced.6 V 1965.SZIGYARTO Alexandru 1923-1988.
– SZUROGAJLO Leon n.1903 d.1980.Onciul Szurogajlo Sofi deced.2 V 1994.Onciul Szurogajlo Vladu deced.
– ȘARUGA Ludovic 1906 – 2004; Șaruga Maria geb, Kleker 1919. Maria geb Kleisel 1942-2005.
– Aici odihnește iubitul nostru fiu Willi ȘULARU născut la 3 martie 1906; Ioan Șularu 1924-1985; Șularu Matilda 1881-1964; Șularu Ștefan 1905-1988; Șularu Eduard 1905-1988; Șularu Dumitra 1908-1999
– TATAR Mariana 1951-1997. Tatar Teodor 1950 Regrete eterne.
– Aici odihnesc Alexandru TAUFER D. 6.03.1940 și soția sa Alexandina Taufer
– Fam. TAUFER Carol și Matilda, fiul și fiicele.
– TRĂILESCU ELENA.Trăilescu Mihail 1906-1992
– TEHANIUC Petre 20 VIII 1922-24 XII 1988 Matilda 25 IV 1940
– Fam. TURMACU VICHI n. 1939; Maria-Ecaterina n. 1945. Lacrimi și flori pe tristul mormânt.
– ULICI Ileana născută Durlak n. 11.02.1897, d. 04.04.1984, 87 de ani.
– Această cruce este ridicată în memoria bunului nostru soț și părinte August VILLE deced.29 iunie 1934, de 74 ani. Rugați-vă pentru el.
– WACHOCKA Wieslawa n. 24.03.1930, d. 31.12.1986
– Wachocka WANGFELD 23 04 1868-26 12 1930, Auguste 18 09 1868-14 02 1943, Walter 3 04 1897- 03 10 1960.Alois Wangfeld 22 02 1895-25 03 1986, Matilde geg Wilchka 27 09 1990-22 02 1960(marmură neagră)
– Margareta WILFINGER n.1898 deced.1973.
Lângă cișmea se află adus, de la cimitirul ortodox de peste drum, un bloc de piatră dintr-un monument privind pe Ion Matache Temelie n. la 15 oct. 1866-15 aug. 1890, în etate de 23 ani și 10 luni. Soția lui Matache Temelie are și o fotografie aplicată.
Grădinița ,,Sfânta Ioana Antida’’: într-o casă ascunsă de blocuri înalte de pe strada Matei Basarab nr. 4, se află o grădiniță particulară italiană, închinată celei care o viață întreagă s-a îngrijit de educarea tinerelor vlăstare, Sfânta Ioana Antida, fondatoarea Congregației Surorilor Carității. Înființată în anul 1994, ea a avut-o ca primă directoare pe sora Giulia, urmată de sora Monica Neamțu, iar în prezent directoare este sora Mihaela Branici.
Grădinița cuprinde circa 100 de copii de la 3 la 7 ani, organizați pe patru grupe de vârstă, cu un program de 4 ore (de la 8 la 12). Se asigură un învățământ ca și la grădinițele de stat, după programa Ministerului Educației și Cercetării. Sunt primiți copii indiferent de confesiunea părinților, predominând copiii ortodocși.
Sora Giulia a fost cea care a dat viață grădiniței pentru educarea tinerelor mlădițe și a predat și limba italiană la toate grupele, de 3 ori pe săptămână. Aici, copiii se joacă cu jucării românești și italiene și vorbesc limba italiană. Grădinița „Sfânta Ioana Antida” se poate întrece cu cele mai valoroase grădinițe locale. Pentru o sumă modică, copiii primesc uniforme frumos colorate, rechizite gratuite și o gustare proaspătă și diversificată de la o zi la alta.
Patronată de Surorile Carității și de Biserica „Sfântul Anton” din Râmnicu Vâlcea, sub conducerea preotului paroh, grădinița încearcă să arate că învățământul preșcolar poate fi la înălțimea pretențiilor educaționale moderne, fără a neglija dorințele firești ale copiilor. Cu un program diversificat, grădinița este dotată cu jocuri și jucării, cu mobilier adecvat vârstei – măsuțe, scăunele, dulăpioare, cuiere etc. Pereții sunt frumos ornați cu diferite postere colorate ilustrând scene din povești cunoscute. O atracție deosebită este și panoul în care sunt așezate diferite fotografii color din viața și activitatea de zi cu zi a micuților. Când vezi în hol, așezați frumos pantofiorii prichindeilor – ei purtând în interiorul clădirii un fel de botoșei – un sentiment de satisfacție și mulțumire îți umple inima.
În grădiniță au activat și lucrează următoarele educatoare: sora Giulia, Mihaela Balint, Ilinca Iliescu,Tudor Loredana, Mihaela Brănici, Monica Neamțu, Tudoran Florentina și Olteanu Iuliana.
Curtea este amenajată pentru jocuri în aer liber. Se organizează ieșiri, vizite și excursii în oraș și împrejurimi. Nu trebuie uitat nici sprijinul acordat de către sora Aloesia la bunul mers al grădiniței.
Extrem de curată, clădirea are patru săli de clasă, sală de joacă, hol central, grupuri sanitare moderne, adecvate vârstei, iar încălzirea se face prin centrală proprie, având, în acest fel, apă caldă în mod permanent.
Surorile și educatoarele își desfășoară orele de clasă utilizând material didactic și rechizite adecvate vârstei. La sfârșitul programului, copiii sunt luați de părinți acasă, după ce, mai întâi și-au luat mai întâi rămas bun de la educatoare.
Au fost probleme legate în special de spațiul insuficient care să facă față tuturor cerințelor zilnice ale solicitanților. Spațiul s-a mărit apoi prin construirea unei noi săli de joacă și unei săli de festivități, precum și a unui hol care să fie legat de fosta grădiniță. Pardoseala este făcută din gresie de Italia. Micuții sunt bucuroși că au parte de jucării și jocuri atractive și, mai ales, sunt deosebit de încântați de progresele făcute de ei în limba italiană.
De la 1 august 2000, timp de două săptămâni, se organizează regulat Tabăra de Vară pentru copiii între 5 și 18 ani. Doamna Ilinca Iliescu, în anul 2000 – educatoarea grupei mari, ne-a spus atunci că: „această grădiniță în limba italiană s-a impus deja în sistemul preșcolar din municipiul nostru. Fiind patronată de o Congregație italiană, mulți răuvoitori cred că este o unitate preșcolară religioasă, dar noi predăm după programa în vigoare a Ministerului Educației. Dacă toate grădinițele ar fi dotate și curate măcar pe jumătate cum este grădinița Sf. Ioana Antida, am fi mai liniștiți, căci sănătatea și educația micilor școlari ar fi în siguranță.” Doamna educatoare considera atunci că ar fi fost necesară și înființarea unui liceu particular în limba italiană, știut fiind că în Râmnic au existat asemenea școli în perioada interbelică, care au dat rezultate frumoase.
Tot în anul 2000, s-a terminat și construcția anexei, care a mărit mult spațiul rezervat copiilor. La etaj, se află locuințele „surorilor carității” și camere de oaspeți. În incintă, se află o capelă mică cu hramul „Sfânta Antida”, rezervată pentru surorile congregației, pentru copii și pentru toți cei care voiesc să se roage. Slujbele sunt celebrate bilunar de părintele paroh al bisericii „Sf.Anton” din Râmnicu Vâlcea. În curte, se află o grotă simbolizând apariția Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes.
Cabinetul medical ,,Sfânta Augustina’’: Ocrotirea sănătății bătrânilor, bolnavilor și celor aflați la marginea societății, constituie o latură deosebită a activității comunității catolice din Râmnic și în special a Fundației „Sfânta Ioana Antida”. Înființat în luna noiembrie 1996, cabinetul medical „Sfânta Augustina”, girat de către sora Aloisia, a venit în ajutorul unui segment de populație mai puțin favorizat de soartă. În puținii ani de funcționare, mii de pacienți au fost consultați aici, acordându-se tratamente complexe și competitive pentru tratarea diferitelor boli. În unele boli cronice, s-a asigurat chiar și îngrijirea pacienților la domiciliu.
Prin competența și pasiunea cu care activează Surorile Carității, caracterizate prin dragostea lor pentru oameni, ele au participat la numeroase acțiuni sociale, acordând sprijin umanitar persoanelor vârstnice și bolnavilor cronici. Surorile Carității ieșind din spital, din cabinetul medical, din casa unei tinere mame, a unui bolnav, sunt cuprinse de o mare mulțumire sufletească, pentru că au putut să-și pună pregătirea și pasiunea în folosul ajutorării aproapelui, în slujba vieții. Este cea mai nobilă răsplată pentru activitatea desfășurată. Tratamentele medicale și injecțiile erau efectuate de sora Aloisia și de personal calificat.
Sentimentul reconfortant al utilității și al datoriei împlinite a fost, la început, pentru tânăra doctoriță Roxana Radu, care a acceptat să lucreze aici, suprema răsplată pentru toată munca făcută gratuit și în mod dezinteresat. Medicul generalist s-a născut la Râmnic, tatăl fiind și el doctor. A urmat Liceul „Mircea cel Bătrân” din municipiu și a absolvit Facultatea de Medicină din Târgu Mureș. Munca depusă de doctor a fost gratuită. Cabinetul a fost înființat pentru a fi ajutați în primul rând cei săraci, acordându-se asistență medicală de înalt profesionalism, la orice fel de apel. La cabinet exista în afara instrumentarului obișnuit pentru orice cabinet medical și un aparat de electrocardiografie, portabil, dar performant și un aparat pentru aerosoli. Programul Cabinetului medical „Sfânta Augustina” era după-amiaza, de trei ori pe săptămână și, la solicitări, oricând, de câte ori era cazul, pentru bolnavii din oraș și din județ. Pacienții, indiferent de vârstă, sex sau confesiune, au fost bine primiți și plecau mulțumiți de consultația acordată.
Bolnavul primea gratuit și medicamentele necesare refacerii sănătății, din farmacia Cabinetului medical. Medicamentele erau primite prin Caritasul Catolic Internațional, cu sediul la București. De aici, cabinetul era aprovizionat cu cele mai noi și mai eficiente produse ale marilor firme de renume mondial din Germania, Anglia, Franța, Italia, SUA etc.
Congregația Surorilor Carității dând dovadă de curaj, chibzuință și dragoste față de omul suferind, aflat în momente foarte grele, a ales să suplinească întrucâtva deficiențele asistenței publice aflată încă la ora unor mari prefaceri în domeniul sanitar.
Modestă, tăcută, muncitoare, cu dragostea în suflet a lui Iisus, sora Aloisia născută în Pesaro, Italia, dar locuind la Râmnic de mult timp, a făcut tot ce e omenește posibil pentru a acorda sprijin pacienților, bătrânilor pe care-i îngrijește cu toată dragostea de care poate să dea dovadă. A făcut la acest cabinet lucrări deosebite, iar existența acestuia i s-a datorat în mare măsură ei și părintelui paroh Anton Alecu.
Cabinetul medical „Sfânta Augustina” a fost un bun câștigat pentru municipiul Râmnicu Vâlcea și, în mod direct, pentru cei aflați în suferință.
Din păcate, din motive obiective, el și-a suspendat activitatea pentru o perioadă, redeschiderea sa fiind, însă, pentru noul părinte paroh o prioritate.
O trecere în revistă a preoților care au slujit credința catolică în Râmnicu Vâlcea completează un tablou care încearcă să definească această comunitate religioasă:
– Preotul Alecu Anton s-a născut la 1 iunie 1957 în comuna Răcăciuni, județul Bacău, în casa lui Ion și a Elenei, mai având încă trei frați. De la mamă a primit primele îndemnuri înspre viața creștină catolică, ca și în dobândirea noțiunilor preșcolare. Școala generală o urmează cu bune rezultate în comuna natală. Urmează clasa a IX-a la liceul Siret, din Suceava, iar în perioada 1973-1976 devine elev la Seminarul catolic din Iași, unde este printre cei mai buni studenți, reușind să obțină licența în anul 1983.
Este hirotonit ca preot, de către episcopul de Alba Iulia, Jakab Antal, la 29 iunie 1983, de ziua Sf. Petru. La 1 august 1983, este numit preot paroh la biserica catolică „Cioplea” din București, unde slujește până la data de 10 august 1984. Începând cu 11 august 1984 și până la 15 februarie 1986, activează la parohia „Bărăția” din București. La data de 16 februarie a fost numit paroh la biserica catolică „Călugăra” din județul Bacău, unde a slujit până la 1 august 1986, ca de la această dată și până la 20 iulie 1991 să fie „păstorul” parohiei catolice „Sf. Iosif” din Buzău. La 21 iulie 1991, este numit preot paroh la biserica „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea, în locul preotului Damian Ghiusan, pensionat. Din octombrie 2003, slujește ca preot la biserica catolică din localitatea Popești – Leordeni, iar azi este paroh în comuna Mihail Kogălniceanu și decan (protopop catolic) pe județul Constanța.
În cei aproape 13 ani cât a păstorit comunitatea catolică vâlceană, părintele Anton a reușit să transforme biserica „Sf. Anton” într-un locaș de cult deschis tuturor credincioșilor. A modernizat în interior și în exterior biserica, dându-i un aspect plăcut, modern. A reușit să înființeze două construcții importante pentru viața orașului: grădinița catolică și cabinetul medical bisericesc, dotat cu punct farmaceutic. Foarte mulți ortodocși veneau să-i asculte predicile și de multe ori a reușit – printr-o colaborare cu Televiziunea „Vâlcea Unu” ─ să transmită în direct slujbele importante. În acest fel, a redat comunității catolice rolul ce-l avea în anii de formare a orașului și anume acela de comunitate complementară celei majoritar ortodoxe și nu una izolată, reușind uneori chiar să fie motor de dezvoltare și exemplu pentru celelalte biserici din regiune.
– Balint Ion s-a născut la 9 mai 1949 în comuna Mărgineni, județul Bacău. Școala primară a făcut-o în localitatea natală, iar liceul în orașul Bacău. Între timp a absolvit o școală de meserii, pentru a lucra la Întreprinderea de reparații avioane din Bacău.
După câțiva ani de lucru la această întreprindere din Bacău, a urmat Institutul Teologic Romano-Catolic, secția română, din Iași, după absolvirea căruia a fost sfințit preot, tot la Iași, în iunie 1983. Prima repartiție ca preot a avut-o la Parohia romano-catolică din Popești-Leordeni, în București, iar după șapte luni de zile, a fost detașat ca preot la Parohia romano-catolică din Giurgiu. Începând cu data de 15 octombrie fost numit preot paroh la biserica romano-catolică „Sfântul Anton” din Râmnicu Vâlcea.
Părintele paroh Ion Balint se dovedește a fi un bun administrator și un preot cu har, reușind să amelioreze relația ecumenică cu Biserica ortodoxă, să organizeze cu bunăvoință un parteneriat frățesc cu Biserica greco-catolică și să se îngrijească cu devoțiune de sufletele enoriașilor săi și nu numai.
În perioada de după 1989, preoți ai Parohiei Catolice din Râmnicu Vâlcea au fost cei prezentați anterior, Anton Alecu, numit în anul 1991 și preot Balint Ioan, din 2003. Consiliul parohial al Bisericii ,,Sfântul Anton de Padova’’, condus din anul 2006 de părintele Balint Ioan este format din Bâlteanu Iancu, Buttolo Constantin și Șularu Nadia. De remarcat că unele dintre familiile de italieni veniți în județul Vâlcea încă din secolul XIX ca muncitori pe Valea Lotrului de vor stabili în Râmnicu Vâlcea. Astfel familiile Luigi Boninsegna și Candone au dat reprezentanți de seamă în cultură, arhitectură, construcții etc.
VI.5. Comunitatea catolică de pe Valea Lotrului pe parcursul secolului al XX-lea
A doua mare comunitate catolică în perioada antebelică dar și interbelică din județ era cea de pe Valea Lotrului, sporadică în Voineasa și Malaia, compactă în Brezoi.
În anul 1909, moșnenii înființează societatea Vasilatul. Se cumpără pădurile de pe Valea Vasilatului și se construiește, la Gura Lotrului, o fabrică de cherestea cu 6 gatere. Primii proprietari o închiriază firmei austriece Marcus Kislinger, care reușește să continue, fără întrerupere chiar, activitatea și în timpul primului război mondial.
Nevoia de forță de muncă specializată a atras o serie de muncitori din spațiul Imperiului austro-ungar, atât români din Transilvania cât și austrieci, italieni, maghiari, slovaci etc. necesari pentru bunul mers al întreprinderilor forestiere de pe Valea Lotrului. Afluxul unui mare număr de catolici, cât și de greco-catolici, a impus luarea unor măsuri de către autoritățile bisericești catolice din Râmnic, nevoite să se ocupe de asigurarea serviciului divin pentru acești credincioși. Trebuie menționat faptul că populația românească din aceste localități s-a purtat omenește și firesc cu muncitorii de alte etnii și religii, veniți aici pentru a-și găsi un loc de muncă și un salariu corespunzător muncii depuse. Un exemplu deosebit este faptul că în timpul când în comuna Voineasa se încearcă adunarea de fonduri bănești pentru construirea unei noi biserici, cea de lemn devenind neîncăpătore, s-a apelat și la muncitorii străini, în special la cei catolici, care au contribuit cu sume bănești pentru ridicarea lăcașului de cult ortodox. Banii s-au strâns pe un chitanțier emis – în anul 1906, de către Athanasie Mironescu, episcopul Râmnicului Noul Severin și s-a folosit până în anul 1913 când s-a strâns suma de 14.362, prin donațiile adunate de enoriașii din Voineasa și din contribuțiile ungurilor, italienilor și austriecilor ce se aflau aici pentru exploatarea forestieră.
Dintre cetățenii străini care și-au oferit obolul menționăm, pentru anul 1906, pe următorii: Bojeu Tale-2 lei, Anghelco-1 leu, Iohan Celec-2 lei, Enos Peter-1 leu, Frankas Balint-2 lei, Simon Lajos-2 lei, Ferenri Gheorghi-1 leu, Buzas Isfan-2 lei, Baloș Marie-1 leu, Debona Layos, Fridich Bastia-1 leu, Mamyas Layos-2 lei, Frantz Vatin- 4 lei, Koncici Michel- 4 lei, Roman Pușcheazia-10 lei, Lorenț Richter-3 lei, Lacösi Anton-1 leu, Pettui Luigi-2 lei, Petre Lati-1 leu, Avu Giovani-0,80 lei, Istonie Brangheline-2 lei, Lorentz-1 leu, Lilon Amader-1 leu, Dedona Ioan-1 leu, Iohan Ciocoiu-1 leu, Straga Batista-1 leu, Frantz Gaiber, Calmide Francezo-1 leu, Paulon Batista-1 leu, Pagatti Angello-1 leu, Faustia-1 leu, Cancici Michel-2 lei, Iosef Bunel-1 leu, Stika Milenko-1 leu, Petre Fanu-1 leu, Ciaila Ion-2 lei, Tomașowitz Ion-2 lei, Tomașowitz Petro-2 lei, Zabella Candida Alin; în anul 1907: Augusto Giambatto-1 leu, Palmisa Pellegrin-1 leu, Gheorghe Domenique-10 lei, Ion Domenic-20 lei, Frantz Voting-5 lei, Lorentz Richard-1 leu, Robert Petro-20 lei, Bust Vighi-0,50 lei, Vuenich Luigi-1 leu, Biro Ghiulia-1 leu; în anul 1908: Constantin Naumoff-5 lei, Stoian Risto-2 lei, Gh.Lazăr Frcov-0,50 lei, Florea Ferențoe-2 lei, Vasile Fisciuk-1 leu, Vasile Giuvela-0,50 lei, Avi Giovani-0,50 lei, N.Naftan-0,50 lei, Soprano Gaetano-5 lei, Vadasz Ghiula-1 leu, Barbacetto Ganbalatto-0,50 lei, Barbacetto Puido-0,30 lei,Barbacetto Giacono-0,50 lei, Defugnis Giacomo-0,40 lei, E.Clemente-0,20 lei, Zainier Amadeo-0,20 lei; în 1909: Iohan Lenk-10 lei, Buți Isidoro-2 lei, M.Sperling-10 lei, Vintzetz Ghelman-20 lei, Filip Mlocnik-0,50 lei, Peri Torcar-1 leu, Anton Zaman-0,30 lei, Alois Beconik-0,50 lei, Primos Leon-0,70 lei, Boagatin Tase-5 lei în anul 1910. M.Garzone-5 lei, I.G.Saita-10 lei, Frantz Bakk-20 lei, Petre Dione-20; lei în anul 1911: Vihi Panova-0,50 lei, Iosif Balita-1 leu, Panova Giambata-1 leu, Pelegrini Bebedeto-0,50 lei, Bojia Tale-1 leu, Ricu Moieta-1 leu, Ion Iaccoși-0,60 lei; în anul 1912: Belito Giusepe-1 leu în 1913. Martiu Cioce-20 lei, Zati Giacomo-5 lei, Ernest Teiss-20 lei, Anton Zăman-0,30 lei, Frantz Galier-1 leu, Fazecași Balint-1 leu, Frantz Vatzio-9 lei, Frantz Bose-20 lei în anul 1915.
Sumele donate de acești muncitori străini echivalau cu cele donate de locuitorii comunei Voineasa pentru construirea Bisericii Sf. Nicolae. Specificăm că până la începutul primului război mondial, valoarea leului românesc era printre cele mai ridicate din Europa. Muncitorii străini au contribuit, prin donații bănești, și la construirea Bisericii Sf. Constantin și Elena din Ciunget. Aceștia lucrau în pădure la punctele Blindu, Furnica, Goața Mare, Lacul Vidra, Dobrunu, Măgura de pe Lotru, Voineasa. Au donat diverse sume de bani: Bucur Zinovie-20 lei, Zati-100 lei, Seica Ladislav-10 lei, Pictaș Grigor-100 lei, Ispas Pașca-20 lei, Fatinschi-100 lei, Susana Pasca-40 lei, Vardavschi Ludvig-20 lei, Pulber-100 lei, Samcici Ion-40 lei, Stromași Vasile-20 lei, Chirilovici Ana-100 lei, Toleri Albert-30 lei, Craniolini Francesco-30 lei, Trischeta Carlo-20 lei, Conradi Ion-70 lei, Samuil-10 lei, Tranio Emilia-10 lei, Ghenoh Nicolae-20 lei, Loghin Turdea-20 lei.
S.A.R. „Carpatina” a luat ființă în anul 1920 prin fuzionarea societăților forestiere Lotru și Oltul din comuna Brezoi, care exploatau de mai multă vreme pădurile de pe Valea Lotrului și a Oltului. În anul 1921, Societatea reconstruiește Fabrica de cherestea, introducând 24 de gatere și alte mașini ajutătoare. Instalațiile de forță dispuneau de 2 locomobile de 884 HP, la care, în anul 1925, se adaugă o microcentrală pe râul Lotru, cu puterea de 232 HP.
Printre cei născuți din familii catolice în comuna Voineasa și botezați după tradiția locală la Biserica ortodoxă Sf. Nicolae menționăm pe Robert Malle, ca fiu al lui Robert și al Dochiei, Ana Berolo, fiică a lui Silivio și Floarea – în anul 1939, Maria Malle, fiica a lui Robert și a Dochiei. Credem că este vorba aici de căsătorii mixte, datorită prenumelui purtat de părinți. În anul 1931 s-a botezat Maria Repaci, iar în anul 1933 – Elisabeta Zati de religie catolică a botezat la această biserică pe Grigore Gogea, fiu al lui Vasile și al Elisabetei.
Printre catolicii domiciliați în Voineasa, menționăm pentru anul 1901– pe Maersohn Frantz, Antonia Micoș, născută în octombrie 1888 la Pontafel-Italia; Pulchează Roman, născut la 6 iunie 1868 la Rigolata, Italia; Pavona Giambata, născută în septembrie 1866 în Rigolata, Italia; Dohanici Gheorghe, născut la Zoloteseno-Chelsov, Silvero Berolo și alții. Menengon Luigi, catolic, se căsătorește cu Ioana Medrea de religie ortodoxă, în 1930.Tot în același an, are loc căsătoria mixtă la biserica „Sf. Nicolae” din Voineasa, dintre Iura Benzei Ștefan-catolic cu Dochia Cucera-ortodoxă. În anul 1941, are loc căsătoria dintre Gh. Dumitrescu cu Dochia M. Rapaci iar în 1943, dintre Rudolf Schulz cu Ioana Handolescu.
Mulți catolici au fost înmormântați în cimitirul ortodox din Voineasa: în 1928, Ernest I. Theis de 43 de ani, romano-catolic, în 1929 – Parasch E.P. Surlin, în 1930 – Iulișca Sovei Ianoș, de 75 de ani, spovedit și împărtășit de preotul ortodox. În 1932, Petre Timoa de 51 de ani și Salomeia A. Micloș de 67 de ani. În anul 1933, Giura Ploz de 75 de ani și Ana Luigi Matiz, ambii spovediți și împărtășiți ortodox. În anul 1936, Barbaceto Petro de 69 de ani catolic, muncitor. În anul 1935, Luigi Matiz de 76 de ani, catolic, muncitor, spovedit și împărtășit de preotul ortodox. În anul 1936, Florian Perutzi de 90 de ani, catolic, muncitor – spovedit și împărtășit ortodox și Nicula I.Latois de 21 de ani. În anul 1938, Cecilia Berolo de 75 de ani, catolică spovedită și împărtășită ortodox. În 1950, Anton Micoschi, de 92 de ani catolic.
După criza economică din 1929-1933, Societatea” Carpatina” prosperă din nou, astfel că va cumpăra încă 12 gatere. Calea ferată forestieră se extinde la 55 km, având în dotare trei locomotive. Se mai construiesc trei funiculare și se amenajează râurile Lotru și Latorița, prin construirea de canale, lacuri și greble pentru „plutitul sălbatic” al buștenilor.
După o vreme societatea Vasilatul este preluată de frații Alimănășteanu, care în anul 1938 o închiriază firmei „Novac” din Palestina. Desfacerea cherestelei se făcea atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Se exporta constant în Ungaria, Grecia și în țările din Orientul Apropiat dar și sporadic în Bulgaria, Germania, Italia, Elveția, Belgia, Olanda, URSS. În perioada anilor 1940-1945, numărul muncitorilor a variat între 2000-2500, după sezon. Fiecare a avut un destin interesant și multe de povestit. Unii au lăsat înscrisuri sau scrisori. Unul din cei care au lucrat aici și au lăsat urmașilor fotografii și documente este Dohanici Gheorghe care a venit din Slovacia și a lucrat la firma italiană de Exploatări Forestiere Vani din Dobrunu.
Până în anul 1895, catolicii din Brezoi erau păstoriți de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea. Sfânta Liturghie se celebra într-o încăpere a întreprinderii forestiere, transformată în capelă. În anul 1934, s-a înființat Parohia Romano-Catolică Brezoi, preotul locuind, la început într-o cameră pusă la dispoziție de aceeași întreprindere forestieră. În anul 1935, s-a construit biserica actuală, cu hramul Sfântului Anton de Padova, ca și cea din Râmnic, precum și o casă parohială, pe terenul donat de Societatea Forestieră Carpatina. Din lista preoților care au slujit în această parohie îi menționăm pe: pr. Paul Tamaș (1934-1937); pr. Petru Pallek (1937-1940); pr. Rolland Hexler (1940-1946); În Brezoi erau prezente și maicile din Congregația „Notre Dame de Sion”, care, în anul 1938, și-au construit o capelă. După preluarea puterii de către comuniști, maicile au fost obligate să părăsească Brezoiul și România în anul 1948, capela și casa trecând abuziv în proprietatea Statului. La Brezoi, nu există cimitir catolic. Credincioșii catolici sunt înmormântați în cele două cimitire administrate de preoții ortodocși din Brezoi.
În Arhiva Parohiei romano-catolice Sf. Anton din Râmnicu Vâlcea s-au găsit câteva rapoarte anuale despre viața religioasă a comunității catolice brezoiene pe care le reproducem integral pentru ca cititorul să simtă patina vremii printr-o mărturie directă.
„1935. Până la 15 iulie 1934, comuna Brezoiu a fost filiala parohiei Râmnicu Vâlcea, de unde se administra. Predecesorul meu, părintele paroh Dr. Rafael Haag, deși nu locuia în Brezoiu, totuși s-a străduit să dea un impuls puternic vieții religioase din această comună, după cum se întâmplase și cu prilejul pregătirii la Sf. Mir prin Sfinția sa, monseniorul Traian Jovanelli, al cărui nume este pe buzele și în inima credincioșilor. Părintele Haag a venit aproape în fiecare duminică pentru a celebra Sf. Liturghie credincioșilor din Brezoiu, iar a doua zi ținea cateheză numeroșilor copii, pe care i-am aflat bine pregătiți, cunoscând multe rugăciuni și cântece. Eu am sosit împreună cu părintele Haag și părintele Sohn în seara zilei de 14 iulie 1934. Credincioșii mă așteptau în Capelă, adică în două odăițe puse la dispoziție cultului catolic și evanghelic de către Onor Direcțiunea Societății forestiere Carpatina, mai demult. După ce am fost prezentat noilor mei enoriași s-a cântat Te Deum și am dat Binecuvântarea cu Crucea de pe Altar, pentru că Sf. Sacrament nu se păstra.
A doua zi, 15 iulie fiind duminică, am celebrat Sf. Liturghie la ora 10 și jumătate. Au fost mulți credincioși de față, cam înghesuiți, căci cele 2 odăițe erau neîncăpătoare pentru atâția. După Sf. Liturghie, am vizitat construcția noii biserici, constatând că pe temelia sfințită de I.S. sa Mitropolitul nostru Cisar, la 10 mai 1934 se ridicau parterul clădirii, care era destinat a servi de biserică la etaj și locuință parohială plus sală de școală catehetică, la parter. După amiază, am vizitat pe dl. Ștefan Gaillac și l-am rugat să intervină pentru ca să mi se acorde locuință deasupra birourilor Societății ”Carpatina”, căci dl. director Roth o aprobase numai pe 3 zile. Mi s-a îngăduit să rămân într-o odaie de oaspeți, deasupra birourilor aproape o lună de zile, când am fost invitat să mă mut. Cu aprobarea Prea venerabilului Ordinariat, am închiriat o cameră în apropierea noii construcții.
În ce privește Comitetul, am aflat drept „spiritus agnes”, pe harnicul și devotatul domn Drimuoz Ernest care, în mod neprecupețit, mi s-a pus la dispoziție și mi-a ușurat situația de începător al unei parohii noi. Dl. Drimuoz, pe cât este de modest, pe atât a binemeritat de la noua parohie, obosindu-se neîncetat pentru tot ce se află catolic în Brezoiu. De când a venit în această localitate și de când s-a înființat, la 7 august 1927, primul comitet parohial de către părintele paroh Pasko, dl. Drimuoz a dezvoltat o activitate nespus de rodnică, ajutând pe preoți și prilejuind, între altele, procurarea unui altar decent, a două clopote și a unui harmonium. adunat un fond inițial de construcție de 47 233 lei, umblând neîncetat pe la dl. Ștefan Gaillac, consillier al Carpatinei, pentru ca să se obțină un loc potrivit pentru viitoarea biserică, obținând mai apoi material lemnos de la Carpatina și procurând pe preț redus alte materiale, supraveghind lucrările; iată tot atâtea merite ale acestui catolic convins și practicant. Cu ajutorul d-lui Drimuoz și cu sprijinul bănesc al Prea venerabilului Ordinariat și contribuțiile donatorilor: domnul Ștefan Gaillac cu 25 000 lei, domnișoara Eugenia Blanchin, Sf. sa Monseniorul Iuliu Hering, colecte de la Bărăția și biserica „Sf. Elena” din București, colectă de la parohia Craiova etc., între care și Excelența sa Monsenior Cisar – 20 000 lei, apoi cotizațiile enoriașilor; la 15 decembrie 1934 s-a realizat etajul destinat bisericii, iar în anul 1935, la Crăciun, s-a putut celebra pentru prima oară Sf. Liturghie în noul locaș, după ce se construise turnul, se tencuise interiorul bisericii și se puseseră podeaua, ferestrele și geamurile.
La 15 XI 1934, Excelența sa, Mitropolitul Cisar, a vizitat Brezoiul, aducând un ajutor important și lăsându-ne mai multe odoare pentru Serviciul Divin (ostensoriu, ciboriu etc.). Bunul Dumnezeu să-l răsplătească!
La câteva zile după sosirea mea la Brezoiu, am instalat pe Stăpânul cel mai Mare, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în Tabernacolul Capelei și de atunci sălășluiește în permanență în mijlocul nostru. Domnișoara Ștefania Corvin a intervenit pe lângă Institutul „Sfânta Maria” din București – Pitar Moș și ni s-au confecționat frumoase ornamente de mătase pentru interiorul Tabernacolului, care era până atunci cu pereți de lemn gol. Maica Angelica de la Turnu Severin a dăruit pentru Crăciun o frumoasă iesle cu Sfântul Prunc.
Lipsind unele obiecte bisericești, mai ales rufe, m-am străduit să le procur. Institutul „Sf. Maria” din Turnu Severin, prin Maica Superioară Angelica, ne-a donat o superbă casulă albă și una neagră, executate cu măiestrie. Și femeile și fetele din Brezoiu, au contribuit cu diverse obiecte. De Anul Nou, s-a ținut o mică serbare a Școlii de Catehism, împărțindu-se mici daruri copiilor.
De Paști, de 21 aprilie 1935, ne-a venit vestea decesului marelui binefăcător al bisericii, Ștefan Gaillac, pentru care s-a celebrat pe terenul viran de lângă noua biserică, un recviem, iar dl. Drimuoz a reprezentat parohia la înmormântarea din București, depunând o jerbă de flori naturale pe sicriu.
De Înviere, la 20 aprilie 1935, s-a oficiat un Serviciu Divin, tot pe acest teren, seara la 10, de un cor condus de dl. Drimuoz și cu fiica d-sale care, de atunci, a ocupat și postul onorific de cantor în duminicile și sărbătorile de peste an.
La 23 mai 1935 m-am mutat în cele 2 camere, pe care Societatea Carpatina mi le-a pus la dispoziție, încă din noiembrie 1934, dar nu le putusem ocupa din lipsă de mobilier suficient. La 9 iunie 1935 Brezoiul a fost vizitat de Corul Catedralei „Sf. Iosif” din București, sub conducerea Sf. sale, părintele Consilier, excelența sa parohul Iosif Schubert și dirijat de magistrala baghetă a d-lui profesor de la Conservatorul regal de Muzică, dl. Paschil. S-a executat o misă solemnă sub cerul liber, într-un luminiș al unei păduri, părintele Schubert celebrând și Sf. Liturghie.
În lunile octombrie 1934 și 1935 s-a recitat în fiecare seară Sf. Rozariu. Copii de școală și mulți adulți s-au împărtășit în fiecare primă vineri a lunilor, în onoarea Prea Sf. Inimi. Copiii au fost catehizați regulat, au învățat mai multe cântece și citesc in timpul Sf. Liturghii rugăciunile Misei. Pentru a da prilej enoriașilor de a se ruga și în limba maternă, s-au ținut două devoțiuni în fiecare duminică, una în limba maghiară și alta în limba italiană.
În 1935 au fost 21 persoane la Prima Împărtășanie (Duminică, înainte de Paști). Marți și vineri seara, la șapte jumătate, s-au ținut regulat devoțiuni.
De la deschiderea bisericii se constată o înviorare a vieții religioase, credincioșii asistând tot mai mulți la Serviciul Divin. De ziua morților, s-a oficiat Serviciul Divin în ambele cimitire (Carpatina și de Stat). Preot Paul Tamaș, paroh”.
„Tot ca un fel de încheiere, corul a luat drumul unei excursii de-a lungul Oltului, vizitând Călimăneștiul, Govora și câteva mânăstiri în drum. La Brezoi, ne-am oprit mai îndelung. În zorii zilei, am plecat din Călimănești…nimeni nu știa ținta…Dar la Brezoi găsim un altar improvizat, înconjurat de pomi și credincioși, în așteptarea liturghiei duminicale. Parohul Catedralei cântă liturghia, corul este la înălțime și vădit impresionat…dar și privighetoarea care fără încetare concura cu sunetele armoniului și ale vocilor a scos triluri îndelung ținute, cum rar se aud. Ziua petrecută în aerul sănătos, priveliștea care desfată ochiul,soarele minunat și atmosfera cordială a coriștilor a avut farmec. Noul paroh al localități, părintele dr. Tamaș, ne-a povestit despre munca sa, trebuind să înjghebe pastorația în acest colț al țării, unde până acum nu era post stabil. Am văzut biserica care se clădește într-un stil potrivit cu natura muntoasă. Lucrările stagnează deocamdată, din lipsă de fonduri. Parohul locuiește într-o cameră pusă la dispoziția lui de către societatea „Carpatina”. Liturghia se citește într-o cameră. Prin fotografia bisericii neterminate, transmitem rugămintea părintelui Tamaș care speră că se vor găsi donatori și în București spre a-l sprijinii.
,,1936. La 1 ianuarie 1936 s-a ținut o serbare în biserică, cu care prilej copiii au cântat și au spus poeziile tradiționale în prezența unui public numeros, primind mici daruri.
La 6 ianuarie s-a oficiat sfințirea caselor, ca și anul trecut. Majoritatea celor care nu erau în regulă cu căsătoria, îndemnați cu acest prilej, au promis să intre în legalitate, conform cerințelor noastre religioase. În consecință, 22 perechi dintre aceștia au primit, în cursul anului 1936, Taina Sfintei Căsătorii, adăugându-se la cele 4 perechi care își aranjaseră în 1935 situația matrimonială.
În timpul Păresimilor, duminica, miercurea și vinerea s-a oficiat Calea Sfintei Cruci, ca și anul trecut, cu participare mulțumitoare de credincioși. Mulți, chiar dintre bărbați, au ținut să-și îndeplinească datoria de Paști, luând parte la Comuniunea generală din Duminica Floriilor. În săptămâna Mare s-au ținut Deniile-miercuri, joi și vineri seara, iar în seara de Înviere s-a desfășurat o procesiune euharistică impunătoare, care a străbătut Crângul (Zăvoiul) din spatele bisericii, depoul de lemne, până la Cazinou și apoi pe șosea, înapoi, ocolindu-se biserica în cântecele de Mărire și Aleluia ale corului.
În ziua de 17 mai a fost Prima Comuniune a copiilor (25)
Cu prilejul sărbătoarei Sf. Anton, patronul bisericii, la 13 iunie s-a ținut o novenă cu care prilej s-a binecuvântat și o icoană mare pictată a Sfântului, care orneză peretele altarului principal.
În luna iunie, mai multe familii de italieni s-au repatriat, micșorându-se astfel numărul credincioșilor.
În august, s-a tencuit la ferestre, în biserică și la sala de școală,apoi s-a văruit în alb biserica. De asemenea, s-a săpat o fântână și s-a construit latrina.
În ce privește inventarul, persoane din localitate au contribuit cu diferite obiecte. S-a primit un covor verde pentru altar, mese pentru altarele laterale și pentru sacristii, dulapuri pentru veșminte, bănci provizorii. Un missale nou s-a primit în 1935 din partea unor credincioși de la biserica „Sf. Elena”-București, apoi doamna Mayerschi din Craiova a dăruit o statuetă cu Sf. Anton, având un frumos suport sculptat. Excelența sa, Mitropolitul Cisar, a vizitat în două rânduri Brezoiul, prima oară în săptămâna Paștelui și a doua oară la 5 noiembrie, cu care prilej a venit și d-l arhitect Simion și a luat dimensiunile pentru planul unei scări de piatră.
În ceea ce privește situația financiară a parohiei, în anul 1936 au trebuit plătite sumele împrumutate pentru efectuarea lucrărilor celor mai necesare. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în urma sprijinului binefăcătorilor, s-au achitat 23 500 lei, rămânând parohia încă datoare cu 3500 lei față de Sfinția sa, părintele Haag și cu 2 000 de lei față de dl. Iohan Glaser din Craiova. Mulți enoriași m-au ajutat cu sume de bani astfel: dna Veronica Gaillac cu 4 000 de lei, dl Ștefan Gaillac junior cu 3 000 de lei, dna Eugenia Blanchisi cu 2 000 de lei etc., ridicându-se suma donațiilor la 34 045 de lei. Cotizațiile credincioșilor au fost anul acesta de 13 125 de lei. Corul domnului Drimuoz a debutat de Crăciun 1936 cu prea frumoasa muzică în limba latină. Din BREZOIU. În urma contribuției generoase a enoriașilor și binefăcătorilor, s-au putut executa ultimele și cele mai necesare lucrări la construcția bisericii, astfel ea a putut fi deschisă cultului în Noaptea Sfântă a Nașterii Domnului. O mulțime de credincioși a ținut să asiste la prima Sf. Liturghie celebrată în noul locaș divin. Parohul a rostit după Sf. Misă rugăciuni pentru toți binefăcătorii, între care și pentru răposatul Ștefan Gaillac, care în urma dispoziției Proniei Divine a trecut la cele veșnice și a putut de sus să se bucure de această realizare pentru care el se străduise așa de mult. De Anul Nou, în prezența tuturor enoriașilor, după-amiază, s-a ținut serbarea școlii de catehism. S-au rostit poezii, s-au cântat cântecele tradiționale, iar la urmă s-au distribuit daruri, spre marea bucurie a copiilor, în număr de 120. Se remarcă o înviorare a vieții religioase, acum cu deschiderea sanctuarului nou din Brezoiu.
Dea Domnul ca anul 1936 să aducă și terminarea locuinței parohiale, pentru ca să se poată face sfințirea locului de către Excelența sa, Mitropolitul. Preot Paul Tamaș, paroh’’.
,,1937. De Anul Nou, ca și în anii trecuți, s-a ținut serbarea de catehism a copiilor în Lăcașul Sfânt, reprezentându-se și o modestă scenă de iesle. De Sâmbăta Mare, la ora 10, s-a desfășurat o solemnă procesiune de Înviere, urmând calea șoselei în direcția Gării, până la locul zis de Plutire, de unde ne-am înapoiat pe aceeași cale, ocolind apoi biserica. O mulțime mare a luat parte la această solemnitate, aducând omagii celui înviat.
Aflând că Excelența sa vine pentru vizită canonică și pentru Sf. Mir și la Brezoiu, credincioșii s-au pregătit din timp pentru această mare sărbătoare. La 21 iunie, ziua sfântului Alois de Ganzaga, la ora 4 p.m., a sosit Excelența sa, întovărășit de preoții dr. Haag și Karlovschi. A fost primit de toți enoriașii și l-au avut în asistență pe dl. primar Predescu, reprezentant al autorităților civile. După cuvântarea de primire, Excelența sa a intrat în biserică binecuvântând pe cei prezenți, apoi a îmbrăcat veșmintele arhierești, a săvârșit rugăciunile pentru morții din parohie și, după o predică măreață, în care a amintit despre dragostea creștinească și despre Sfintele Sacramente, s-a coborât de la Sfântul Altar pentru a împărtăși Sfânta Taină a Mirului la 59 confirmanzi. I-a plăcut Excelenței sale și faptul că între confirmanzi erau și mulți adulți, care din diferite împrejurări nu primiseră taina Sfântului Mir în copilărie și s-au folosit de acest prilej binevenit pentru a primi întărirea Sfântului Duh. După Sfânta Confirmațiune, i s-au prezentat Excelenței sale doi elevi, Konig Alexandru și Volovici Victor, care doreau să meargă la Seminar la București. Apoi Excelența sa a vizitat locuința parohului și a inspectat diferite matricole și registre. În urmă, s-a luat masa în Castelul societății Carpatina, la care a luat parte și dl. director Mettner; Dl. Roth – directorul central, fiind bolnav, n-a putut participa.
Pentru ocazia Sfântului Mir, a înaltei vizite a Excelenței sale, s-a zugrăvit modest biserica, s-a reparat și înlocuit gardul dimprejurul bisericii, iar corul sub direcția domnișoarei Drimuoz Ana, s-a pregătit cu armonioase cântece, pe care le-a executat fără prihană. Numita domnișoară, în urma binevoinței Excelenței sale, a fost aprobată de Prea venerabilul Ordinariat ca organistă a bisericii și, ca atare, începând din luna aprilie 1937, a fost salarizată cu 800 lei lunar, primind salariul de la Prea venerabilul Ordinariat.
În răstimpul acesta, mai multe familii au părăsit Brezoiul, parte mergând în Italia, parte stabilindu-se la Tălmaci sau în alte centre industriale, așa încât s-a împuținat și numărul copiilor. Au participat la Prima Sfântă Împărtășanie numai trei băieți, rămânând ca în anul 1938 să vină la rând elevii de clasa a II-a și câțiva din clasa a III-a. Numărul Comuniunilor Pascale au fost, anul acesta, 175. Și-au mai aranjat până la 20 octombrie 1937 încă 4 perechi, situația matrimonială. În ce privește continuarea lucrărilor la biserică, prin intervenția Excelenței sale, s-au obținut încă 10 m3 de material pentru uși, ferestre și dușumele de la Onor Direcțiunea societății Carpatina, material care urmează să se ia în primire îndată ce se va păși la continuarea lucrărilor. Anul 1937-1938 a început cu participarea la cursul de religie a 45 elevi și eleve de la societatea Carpatina și 8 de la Școala Brezoi Sat. Cei de la Școala Carpatina urmează miercuri și vineri după-amiază de la orele 2- 4 p.m. și anume clasa a I-a cu a II-a și a III-a cu a IV-a. Acei din sat au cursul de religie marți și sâmbătă, de la orele 11-12 a.m.
Cu toate sforțările depuse, au mai rămas încă 35 căsnicii care nu sunt în regulă, cele mai multe sunt cazuri de căsătorii mixte și de persoane care nu frecventează deloc sau numai rar biserica. Autoritățile civile, în frunte cu d-l primar, au onorat cu prezența Te Deumurile oficiate în biserică cu prilejul sărbătorilor naționale de 10 mai și 8 iunie. Duminică 20 iunie, parohia a fost vizitată de către Societatea Tinerilor Catolici din Craiova, de sub conducerea părintelui Sohn, care a celebrat Sf. Liturghie în biserică, vizitând apoi Fabrica Carpatina și împrejurimile.
Excelența sa a binevoit să doneze pentru biserică trei ornate și anume în culorile verde, roșu și violet, precum și diferite obiecte de rufărie bisericească mici (purificatorii, corporale etc.)
În ziua de 21 octombrie a sosit scrisoarea de la Excelența sa, prin care se notifică permutarea părintelui paroh Tamaș din Brezoiu la București și numirea succesorului său în persoana părintelui Petre Palek. Noul paroh sosește la Brezoiu în dimineața zilei de 29 X 1937, fiind însoțit de preotul O. Tușinschi, paroh de Râmnicu-Vâlcea. Seara, la ora 7, cu ocazia devoțiunii Sf. Rosariu, părintele decan, în fața unui public numeros, dă citire Decretului de numire, adăugând câteva cuvinte de îmbărbătare, atât noului paroh, cât și credincioșilor. Se predau cheile bisericii, noului paroh, care fiind instalat ține devoțiunea Sf. Rosariu. După devoțiunea Sf. Rosariu, dl. Drimuoz, epitrop al bisericii, în fața decanului, i-a predat noului paroh gestiunea Parohiei, fostul paroh, dr. Pavel Tamaș, fiind plecat la București, unde fusese transferat. Preot Petruș Palek’’.
,,1938. De Anul Nou, s-a ținut o serbare a școlii de catehism, în prezența unui public foarte numeros, împărțindu-se daruri foarte însemnate copiilor. În cursul anului 1938 Brezoiul a fost vizitat de corul Bisericii romano-catolice din Pitești, sub conducerea Sf. sale, părintele Iosif Trancioveanu. Am fost vizitați și de părintele Oreste Tușinschi, parohul din Râmnicu Vâlcea, de părintele Carol Koslovschi, de patrihul din Câmpulung și de părintele Joan Tuchschrev, vicarul Craiovei.
Toți bărbații au ținut să-și îndeplinească datoria de Paști, luând parte la Comuniunea generală din duminica Paștelor.
În ce privește continuarea lucrărilor, în urma contribuției generoase a enoriașilor și binefăcătorilor, ele s-au încheiat, încât anul 1938 a adus și terminarea locuinței parohiale după ce se construise, tot în anul 1938, scara de piatră pentru intrarea la biserică. Au fost tencuite camerele locuinței parohiale, au trebuit puse ferestrele și geamurile la toate camerele, de asemenea uși și dușumele, precum și instalația electrică. În luna august s-a pus temelia clădirii care e destinată a servi în parte de bucătărie, cămară, pivniță, sufragerie și odaia de musafiri. Bucătăria, cămara și pivnița care apoi au fost terminate, adică tencuite, au fost puse ferestrele și geamurile, de asemenea, uși și dușumele și instalația electrică. S-au construit și niște cotețe și un șopron.
Harnicul și devotatul Ernest Drimuoz s-a obosit neîncetat pentru tot ce se află catolic în Brezoiu, a dezvoltat o activitate rodnică umblând neîncetat ca să obțină materiale cu preț redus, supraveghind în același timp și lucrările.
Au binevoit a ajuta biserica cu donațiuni mai mari : societatea ”Carpatina” -lei 1 000; dl. H. Lojlsch – lei 1 000; dl. dr. Ghigănilă lei – 1 000, d-ra Juliana Fulop lei – 1 000, dl. Rositaschi – lei 1 000, Institutul Pitar Moș – București – lei 1 000, Institutul Notre Dame de Sion – București – lei 1 000, dl. stud. Christian – lei 1 000, Constantin Brazil – lei 1 000, dl. Ernest Drimuoz – lei 1 200, doamna Viorica Berea – lei 2 000,doamna Ana Balinth – lei 3 000, părintele dr. Nik Gerges – lei 4 000, dna Mornand – lei 4 000, dra Eugenia Blanchiu – lei 5 000, părintele Nik Pieger – lei 5 000, canonic Iuliu Hering – 20 000. Petruș Palek, paroh’’.
,,1939. De Anul Nou, în prezența tuturor enoriașilor, după-amiază, s-a ținut serbarea școlară de catehism. S-au rostit poezii, s-au cântat cântece, s-a aranjat o piesă, s-au distribuit daruri spre marea bucurie a copiilor. La 6 și 7 ianuarie, s-a oficiat sfințirea caselor. În tipul Păresimilor, miercurea și vinerea, s-a oficiat Calea Sf. Cruci. În Săptămâna Mare, s-au ținut Deniile, miercuri, joi și vineri seara. În seara de Înviere s-a desfășurat o procesiune euharistică impunătoare.
În urma contribuției generoase a enoriașilor și binefăcătorilor, sculptorul Gh. Leonida din București a terminat și fixat în luna mai Calea Crucii, o lucrare executată fără prihană, sculptată cu măiestrie într-un stil potrivit cu biserica și cu natura muntoasă.
Duminica, înainte de Rusalii, au fost 16 persoane la prima împărtășanie. În iunie, Brezoiul a fost vizitat de corul bisericii „Bărăția” din Râmnicu Vâlcea, sub conducerea Sf. Sale părintele paroh Oreste Tușinschi. Părintele paroh Tușinschi, deși nu locuia în Brezoiu, totuși s-a străduit să dea un impuls puternic vieții religioase din această comună, pregătind calea celor viitoare – Bunul Dumnezeu să-l răsplătească! În ziua de 1 septembrie s-a deschis la parohie o bibliotecă modestă pentru tineret. Președintele Comitetului, dl. Ernest Drimuoz, a dezvoltat și în cursul anului 1939 o activitate nespus de rodnică. Dl. Drimuoz pe cât este de modest, pe atât a binevoit de la noua parohie, obosindu-se neîncetat deja timp de 17 ani, pentru tot ce se află catolic în Brezoiu. Domnișoara Anca Drimuoz, fiica domnului Ernest Drimuoz, învățătoare și organistă, în urma bine voinței Excelenței sale, a fost aprobată de Prea venerabilul Ordinariat ca organistă a Bisericii și, ca atare, începând din luna aprilie 1937, a fost salariată cu 800 lei, adică 800 lunar până în ziua de 15 septembrie, când acest salariul pe neașteptate i-a fost retras,din cauza timpului înaintat.
Domnișoara Drimuoz a rămas fără salariu și fără post. Salariul parohului a fost redus la un minimum imposibil. Din cauza timpului nesigur și greu, este imposibil de a strânge contribuția parohială, 50% din credincioși n-au nici un câștig. Din cauza războiului, mai multe familii s-au repatriat. Parohia Brezoiu a rămas astfel cu circa 70 de familii romano-catolice.
În timpul vacanțelor, s-a aranjat regulat, din cinci în cinci zile, o excursie. Grupul refugiaților polonezi a donat și instalat iluminația pentru Calea Crucii. Preot Petruș Palek, paroh’’.
,,1940. S-a înființat Societatea tineretului catolic, sub patronajul Sf. Tereza a pruncului Iisus, cu scop religios, cultural și distractiv. Cu această ocazie, tot tineretul a fost la împărtășanie și spovadă. S-a ținut o novenă în cinstea Sf. Tereza a pruncului Iisus, care s-a încheiat în mod solemn prin împărtășania copiilor, în ziua de 3 octombrie. Novena s-a ținut pentru ajutorul copiilor săraci. Sărbătoarea Cristos Rege a fost sărbătorită prin împărtășania generală a credincioșilor. În duminica a patra din Advent, s-a ținut Serbarea Pomului de Crăciun, copiii jucând două piese de teatru: „Moș Crăciun” și „Copiii din ieslea lui Iisus”. La această serbare s-au împărțit la 58 de copii haine, paltoane, ghete și mâncare în valoare de 31 000 lei, sumă colectată de la binefăcătorii din București. S-a înființat „După masa copilului” unde, în fiecare joi, copiii de la 4 la 14 ani vin la parohie și învață diferite poezii și cântece, având la dispoziție tot felul de jocuri distractive, primind la orele 5 pâinișoara. Casa parohială fiind de nelocuit din cauza egrasiei, s-au efectuat următoarele lucrări cu concursul arhiepiscopiei din București: scoaterea pardoselelor egrasioase, sondarea solului la 50 cm, (zidurile, la 70 cm. adâncime), înlocuirea pământului scos cu piatră uscată-ungerea pereților cu catran contra egrasiei, pardoseală nouă 55 m2, 4 sobe noi și un godin mare, zugrăvirea din nou a casei parohiale, repararea streașinei, canalizarea scurgerii și nivelarea terenului în jurul bisericii, punerea geamurilor care lipseau pe o suprafață totală de 10 m2. Toate aceste lucrări s-au efectuat cu suma de 25 786 lei.
De Crăciun, am donat bisericii o iesle cu 19 figuri care au plăcut foarte mult copiilor. Am înființat o bibliotecă pentru copii,cumpărând toate numerele de la Presa Bună. La efectuarea acestor lucrări a contribuit foarte mult prin muncă și sfaturi, dl. Aldar Koning.
Contribuțiile bănești pentru serbarea Pomului de Crăciun au fost făcute de marea noastră binefăcătoare, dna Angele Morunand. Hekel Roland, paroh’’.
A funcționat și o școală catolică la Brezoi, deservind necesitățile educaționale ale comunității catolice din zona de nord a județului. Școala primară catolică mixtă a Societății „Lotru” din Brezoi, a fost autorizată de către minister să funcționeze prin ordinul 14986 din anul 1904. În anul 1909-1910, școala funcționa în local propriu, având 61 de elevi, din care catolici – 41, protestanți – 15 și mozaici – 5. Din ei, au promovat 38 de elevi. Cursurile se predau în limba maghiară și română, iar în orele suplimentare – în limba germană și română. Diriginte, era Gh. I. Vlădescu. Avea drept cadre didactice, un român și un străin.
Așa cum se vede din paginile anterioare, comunitatea catolică din județ s-a implicat în mai toate aspectele vieții de zi cu zi, neputând lipsi învățământul.
Din 1947 până în 1991, parohia a fost administrată din nou ca filială de către Parohia Râmnicu Vâlcea.
În Brezoi erau prezente, așa cum am spus, și maicile din Congregația „Notre Dame de Sion”, care, în anul 1938, și-au construit o capelă. După preluarea puterii de către comuniști, maicile au fost obligate să părăsească Brezoiul și România în anul 1948, capela și casa trecând abuziv în proprietatea Statului. În prezent funcționează aici o tabără de vară pentru copii.
La 1 mai 1991, prin decretul nr. 483 E.S. arhiepiscopul Ioan Robu a reactualizat această parohie, numindu-l paroh pe pr. Nicolae Țâmpu. El a reparat biserica și, în anul 1994, a construit o altă casă parohială. Se străduiește cu mare greutate și întâmpinând destule piedici administrative și confesionale să refacă viața spirituală în comunitatea catolică din Brezoi, care, între timp, s-a micșorat destul de mult.
Preoții catolici care au slujit altarul parohiei Sfântul Anton de Padova din Brezoi sunt: pr. Nicolae Țâmpu (1994-2000); pr. Ioja Neculai (2000-2002); pr. Boreian Claudiu (2002-2004); pr. Gilbert Sebastian Iavorschi (2004…).
La Brezoi, neexistând cimitir catolic, s-a făcut o cerere către Consiliul Local pentru extinderea unuia dintre cimitirele existente care să intre în administrația parohiei catolice.
Nu există filiale ale acestei parohii în comunele din Țara Loviștei deși aici au locuit numeroși catolici, mai există totuși familii răzlețe și în alte localități din zonă. De exemplu, la 20 km, în Ciunget, există o familie de catolici cu 4 membri, care ține de Parohia Brezoi. Ei vin la Brezoi cu mașina proprie, pentru a participa la Liturghie și pentru diverse servicii de cult. Numărul total de credincioși care se declară catolici în această zonă este de 112, proveniți din 53 de familii.
Din anul 1995, în Brezoi sunt prezente și 3 surori din Congregația „Sfânta Familie din Spoletto”, care desfășoară diverse activități în „Caritasul” parohial. Asociația „Caritas” a fost înființată în anul 1992, are personalitate juridică din 1994 și desfășoară nenumărate activități de binefacere în favoarea locuitorilor din Brezoi, indiferent de apartenența religioasă. Câteva activități: grădiniță cu program prelungit pentru „copiii străzii”, asistență medicală și socială la domiciliul bolnavilor, asistență socială pentru săraci, program opțional: atelier de tâmplărie cu 6 muncitori, „supa săracului” oferită zilnic pentru aproximativ 40 de copii, transportul elevilor din satele învecinate la Școala din Brezoi. Comunitatea catolică și Biserica construiesc o nouă școală pentru clasele I-VIII într-un sat de rudari angajând în acest scop o soră și o învățătoare care supraveghează 20 de elevi cu probleme în familie ajutându-i să-și facă lecțiile. În Brezoi, funcționează și Asociația „Credință și Lumină” care intervine cu sprijin la aproximativ 15 familii, indiferent de apartenența religioasă, unde există unul sau mai mulți handicapați, pentru a-i susține moral, spiritual și material. Fondatorii și animatorii sunt catolici, ajutați de una dintre surorile „Sfintei Familii”.
Parohia romano-catolică „Sfântul Anton de Padova” din Brezoi, județul Vâlcea are sediul pe strada Eroilor nr. 61.
Enoriașii parohiei realizează aici, împreună cu părintele paroh Sebastian Gilbert Iavorschi, numeroase activități religioase, sociale și culturale.
Dintre preoții care au slujit credința catolică amintim pe preotul Gilbert Sebastian – Iavorschi, născut la 28 mai 1972 în județul Suceava. A fost hirotonit preot la 22 iunie 1996 în catedrala „Sf. IOSIF”, de arhiepiscopul de București, dr. Robu Ioan.
A urmat studiile teologice la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în următoare succesiune:
1990 – 1992, ciclul filosofic;
1992 – 1995, ciclul teologic în Spania, la seminarul din Malaga;
1995 – 1996, ciclul teologic la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași;
Și-a obținut licența cu lucrarea Opțiunea preferențială pentru cei săracii în doctrina socială a Bisericii. Întreaga activitate și-a dedicat-o Bisericii catolice. În perioada 1996-1998 a fost profesor de teologie dogmatică (Teologie fundamentală) la Institutul Romano-Catolic „Sf. Tereza” – București. Tot în această perioadă, între anii 1996 și 2002 a funcționat ca vicar la Catedrala episcopală din București, notar la tribunalul ecleziastic și responsabil al Comunității vorbitoare de limbă spaniolă din București.
Între anii 2002 și 2004 a activat vicar la Parohia romano-catolică din Constanța „Sf. Anton de Padova”. Din anul 2004 și până astăzi, este paroh la Parohia romano-catolică din Brezoi.
VII. Comunitatea greco-catolică în secolul XX
VII.1. Începutul greco-catolicismului în județul Vâlcea
Biserica greco-catolică a avut nu numai în Ardeal adepți, așa cum s-ar putea crede, dar și în Vechiul Regat, având aici, între cele două războaie mondiale, numeroase parohii, chiar și un Episcop auxiliar la București în persoana P. S. Vasile Aftenie (omorât pe 6 mai 1950 în beciurile Ministerului de Interne, în timpul anchetei).
În anul 1933, dintr-o situație statistică, aflăm că populația greco-catolică din județul Vâlcea era de 235 persoane. Erau distribuiți astfel: 150 greco-catolici care proveneau din românii ardeleni așezați la Brezoi. La Râmnic, se aflau 50 greco-catolici, la Ocnița 10 greco-catolici, la Govora 5 greco-catolici și la Drăgășani circa 20 greco-catolici.
În județul Vâlcea, la Brezoi, a existat o parohie greco-catolică (cca. 350 credincioși) înființată de ardelenii aduși aici din zona Dejului ca să lucreze la fabrica de cherestea din localitate. Ei au reușit să-și construiască o biserică, care s-a terminat și a fost sfințită în anul 1942.
Ne-au rămas câteva din numele greco-catolicilor de atunci, ardeleni de pe Valea Someșului și anume: Petreanu Ioan, Târnoveanu Nicolae, Ilea Andrei, Sucean Ioan, Dican Ioan, Dascăl Valer, Mican Ioan, Sighiartău Ioan, Samson Petre, Filip Augustin, Puiu Grigore, Nistor Mihai, Zac Nichita, Hăsmășan Ion, Simon Nicolae, Bota Teodor, Tamaș Nicolae, Rus Ioan, Pop Dumitru, Tamaș Ioan, Pop Ioan, veniți la fabrica „Carpatina” ca muncitori, sub îndrumarea și ajutorul neprecupețit al preotului Cismaș Romulus. Terenul pentru biserică a fost donat de ardeleanul Dăncăneț Ioan, stabilit și el în Brezoi cu câtva timp înainte. Ei au contribuit la construcția bisericii atât material, prin contribuții bănești, cât și prin muncă efectivă. De asemenea, un ajutor material substanțial a fost primit din partea patronilor societății „Carpatina”, care erau catolici, precum și din partea comercianților Predescu Ioan, Boboș Simion, Purdea Vasile și Boboș Ioan.
Biserica a fost sfințită cu hramul „Sfântul Gheorghe” în anul 1942 și a funcționat până în anul 1948, când toți greco-catolicii din Brezoi au fost obligați să treacă la ortodoxie, sub amenințarea închisorii și distrugerea familiilor. Unii au plecat din oraș, alții au trecut la romano-catolicism, dar cei mai mulți – de teamă – au acceptat șantajul și au devenit ortodocși.
În orașul Brezoi au rămas câțiva descendenți ai acelor familii greco-catolice: Ilea Todor, Petreanu Mircea, Rus Maria, Dascăl Elisabeta, care după 1990 au făcut demersuri și au obținut recunoașterea Parohiei Greco-Catolice din Brezoi, înregistrată oficial la Blaj, în anul 2000, cu un număr de 70 de credincioși.
VII.2. Perioada comunistă
Dacă ar fi să amintim doar trei dintre cele mai importante merite ale Bisericii Române Unite cu Roma (BRU), acestea ar fi cu siguranță emanciparea și recunoașterea drepturilor social-politice ale românilor transilvăneni, aportul deosebit al corifeilor Școlii Ardelene la păstrarea și punerea în valoare a limbii române precum și la formarea culturii și a conștiinței naționale și bineînțeles rolul esențial jucat de către Biserica greco-catolică în istoria modernă a României culminând cu momentul când Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, a citit în fata mulțimilor adunate la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, declarația de unire a Transilvaniei și Banatului cu România, același episcop prezentându-i apoi regelui Ferdinand I această declarație.
Aceste acțiuni ale BRU au fost însă mult prea ușor trecute cu vederea de către autoritățile comuniste instalate în fruntea guvernului român după cel de-al II-lea Război Mondial, autorități care au decis scoaterea BRU in afara legii prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948. Desființarea BRU a survenit in urma mai multor măsuri luate de statul comunist împotriva Bisericii catolice în 1948 precum: denunțarea Concordatului cu Vaticanul, noua lege a învățământului prin care se interzicea funcționarea școlilor confesionale, legea cultelor prin care numărul ierarhilor BRU a fost limitat la doi.
Au urmat apoi arestări ale preoților greco-catolici care se împotriveau „re-unirii” cu Biserica ortodoxă, pentru ca în final să fie arestați toți episcopii români uniți. Aceștia au fost arestați în 29 și 30 octombrie 1948 și apoi închiși in reședința de vară a patriarhatului ortodox, de la Dragoslavele. De aici, toți cei șase episcopi greco-catolici vor ajunge in temnițele regimului comunist (beciurile Ministerului de Interne, Sighet) unde se va încerca prin brutalitate trecerea măcar a unuia dintre ei la Biserica Ortodoxă; însă toți aceștia au preferat să moară în temnițele comuniste decât să-și trădeze credința. Acum începe martiriul acestei Biserici, care in anul suprimării număra aproximativ 1.800.000 de credincioși. Toate bisericile și celelalte bunuri ale comunităților greco-catolice au fost confiscate de Statul comunist și dăruite Bisericii ortodoxe.
Istoria dureroasă și eroică a fidelității față de Biserica Romei și față de binele țării, a românilor greco-catolici (episcopi, preoți, călugări, călugărițe și numeroși laici) din perioada totalitarismului comunist a început sa fie cunoscută mai bine abia după schimbările din 1989.
Biserica greco-catolică aflată în strânsă legătură cu Vaticanul, deci cu occidentul „dușman”, trebuia anihilată. Ea nu putea scăpa furiei distrugătoare promovată de „elitele” comunismului. Încă din toamna anului 1948, statul a declanșat operațiunea de trecere la ortodoxie a clericilor uniți, de multe ori cu ajutorul organelor de securitate. S-a decis convocarea unei adunări la Cluj, la 1 octombrie 1948, și apoi unei alta la București, la 3 octombrie, când a fost semnat actul sinodal al „revenirii oficiale” Bisericii Române Unite cu Roma în sânul Bisericii Ortodoxe Române.
În același timp, organele administrative locale au constituit comisii de acțiune pentru trecerea forțată la ortodoxie a credincioșilor și a preoților nesemnatari, care erau încă de trei ori mai mulți decât numărul total al celor „convinși” să semneze actul sinodal la 1 octombrie. Regimul comunist și-a propus ca până sfârșitul anului 1948, să organizeze comasarea Bisericilor, la Alba Iulia.
Liderii comuniști au dezbătut, la 27 octombrie 1948, trecerea Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă. După o evaluare generală a situației în care s-a susținut că primele două etape „au reușit”, precizându-se că au trecut la ortodoxie circa 80 % din credincioșii greco-catolici și aproape 1100 de clerici, s-a luat hotărârea să se acționeze în continuare preventiv pentru înlăturarea oricărei opoziții. S-a decis să se ordone preluarea reședințelor episcopale, fixarea domiciliului obligatoriu pentru episcopii uniți și mutarea în locuri izolate a călugărilor și profesorilor greco-catolici nesemnatari, pentru ca aceștia să nu poată să-și mobilizeze credincioșii la o eventuală revoltă. Comuniștii l-a însărcinat pe ministrul Teohari Georgescu să conducă operațiunea. Imediat au fost arestați ierarhii greco-catolici și încă 40 de preoți. Într-o primă fază, până în 1949, iar în unele cazuri – până în 1950, prelații au avut domiciliul forțat la anumite mănăstiri. Cel puțin 340 preoți greco-catolici au fost și ei aruncați în închisoare alături de câteva zeci de preoți romano-catolici considerați „periculoși”. Ulterior unii au fost eliberați, dar alții au rămas închiși până la decretul de amnistie din anul 1964.
Ateismul comunist a asuprit pe preoții ortodocși, protestanți dar în mod special pe reprezentanții Bisericii Catolice, în toate țările căzute sub influența sovietică. Niciodată nu vom ști numărul martirilor care au fost omorâți pentru răspândirea religiei creștine sau persecutați de către organele statului comunist.
Organele securității au început să intimideze și ele pe preoți, însă nu pentru motive strict religioase, ci mai ales pe cei care au făcut politică de partid. La începutul anului 1948, toată presa a început o campanie bine regizată contra Bisericii catolice și a Papei în special.
La reședința de vară a patriarhului Miron Cristea din Dragoslavele, județul Mușcel, au fost internați, în 1948, cu domiciliul forțat, o serie de episcopi greco-catolici și romano-catolici iar în martie 1949 o parte au fost încarcerați în diferite pușcării din țară și alții duși la mânăstirea Căldărușani de lângă București. Arestările preoților se făceau, în majoritatea cazurilor, mai ales noaptea, după o rețetă sovietică îndelung experimentată. Noaptea întărește convingerea inutilității rezistenței, deprimă individul, îl poate aduce în pragul disperării. Fugiți de teama arestărilor, mulți preoți au rătăcit timp prelungit prin păduri, s-au ascuns prin poduri, pivnițe cu pereții dubli, șure, capele și prin multe alte locuri prin care și-au dus calvarul pentru că nu voiau să renunțe la credința lor. În condiții de teroare, de renunțare la libertate, de permanentă hăituială securisto-comunistă, când și încrederea unor oameni apropiați lor a început a se clătina, condiția fugarilor a ajuns de neinvidiat. Pentru mulți din ei, arestarea venea atunci ca o izbăvire, ca o binefacere. Pare paradoxal ca victima să se bucure că a căzut în mâna călăului dar astfel de cazuri au fost numeroase. Preoții erau amenințați cu scoaterea din casă și pierderea oricărei posibilități de serviciu, dar și cu arestarea membrilor familiei. Uneori au fost amenințați cu împușcarea și, pentru cei refugiați din Basarabia sau Bucovina, cu deportarea în Siberia.
În acea perioadă și-au jertfit viața sute de preoți, reprezentând toate cultele religioase, preoți care nu au vrut să cedeze dictaturii comuniste atee.
Vom prezenta, în acest sens, câteva nume de ierarhi greco-catolici:
– Aftenie Vasile – episcop, ucis în anchetă la Securitatea din București în ziua de 6 mai 1950;
– Traian Valeriu Frențiu – episcop, mort în închisoarea din Sighet, la 17 iulie 1952;
– Ioan Bălan – episcop, mort în exil la mănăstirea Căldărușani, în 1959, la patru ani de la eliberarea din închisoare;
– Tit Liviu Chinezu – episcop, mort în închisoarea Sighet, la 15 ianuarie 1953;
– Alexandru Rusu – episcop, mort la închisoarea Gherla, la 9 mai 1963;
– Ioan Suciu – mitropolit, mort la închisoarea Sighet, la 27 ianuarie 1953;
– Iuliu Hossu – episcop, arestat pe 28 octombrie 1948, închis la Sighet în murit în exil la mănăstirea Căldărușani, locul ales de comuniști pentru tortura fizică și psihică a înalților prelați “ostili”, pe care nu-i puteau ține la închisoare, datorită pericolului ruperii definitive a relațiilor diplomatice cu Vaticanul.
Un caz clar de prigonire a celor de altă credință este al maicilor aduse forțat la mănăstirea Bistrița. În anul 1948-1949, mai multe maici de religie greco-catolică, provenite de la așezăminte din Lugoj, Socaș, Cluj, Blaj, Jucu și Obreja (între 10-12 persoane) au fost aduse în stare de arest la „domiciliu” în chiliile de la Mânăstirea Bistrița.
Ele au fost preluate și protejate de maicile Sologan, și cu ajutorul acestora și-au putut ține ritualurile creștine. Deși erau ortodoxe, maicile Olga și Sia Sologan, vorbitoare perfecte de limbă franceză și germană, nu au ținut seama de diferențele religioase.
În chilia din stânga bisericii, cea de pe deal, măicuțele greco-catolice și-au organizat un „altar”.
În anii 1955-1956, măicuțele au fost deportate de „rasa monahală”, trecute în „civilie” și trimise la muncă în Bărăgan.
La plecare, drept mulțumire, le-au lăsat maicilor Sologan o minibibliotecă de cărți franțuzești și o statuetă a Maicii Domnului.
Cărțile au intrat în posesia doamnei profesoare Eugenia Mihăilescu, iar statuia Maicii Domnului, prin intermedierea lui Constantin Popian și a Magdei Rudolph, a ajuns în posesia bisericii catolice „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea.
În urma reclamațiilor unui preot local, s-a constatat că influența maicilor greco-catolice devenise prea mare și mai multe maici ortodoxe trecuseră la greco-catolici. S-a luat hotărârea izolării maicilor, iar apoi, în 1956, au fost deportate, nereușindu-se obligarea trecerii iar la ortodoxism.
Din fericire, deși urmăriți în perioada 1948-1960 de Securitate, după principiul: preot=anticomunist=dușman al poporului, preoții simpli, atât ortodocși, cât și romano-catolici, au fost lăsați treptat să-și desfășoare liber activitatea și, în timp, s-au adaptat noii situații. Spre deosebire de ei, preoții „interziși”, preoții greco-catolici a trebuit să-și continue activitatea pe ascuns, „în catacombe”, ca pe vremea primilor creștini, riscând în orice moment să fie arestați împreună cu familiile lor.
Persecuțiile nu s-au concentrat doar asupra preoților. Zeci de biserici au fost dărâmate sau lăsate în părăsire. Majoritatea cărților existente la instituțiile religioase greco-catolice au fost date pradă focului, încărcate cu furci și duse în locuri dinainte stabilite pentru a fi distruse.
Centrele de „ reeducare”, lagărele de muncă forțată, locurile de depozitare și închisorile comuniste au reprezentat o cale de exterminare a tuturor celor care nu au fost de acord cu instaurarea unei societăți bazate pe ură, care condamna orice urmă de credință creștină. Însă prin rugăciuni, sufletul a fortificat trupul, l-a luminat, i-a dat putere să reziste și să rabde suferința, singurătatea, foamea și izolarea. Închisorile s-au umplut, în scurt timp,de slujitori ai bisericii, catolici, protestanți, ortodocși, unii dintre ei fiind personalități marcante ale vieții culturale românești, mulți din ei găsindu-și acolo sfârșitul.
Dintre toți, greco-catolicii au avut cel mai mult de suferit, cei care nu au murit în perioada stalinistă, negăsindu-și liniștea decât după 1990. Chiar dacă după 1960, unii din ei au fost eliberați din locurile de detenție, ei au fost și în continuare urmăriți tot timpul de Securitate, hărțuiți, trebuind să-și ducă viața spirituală pe ascuns. La suprimarea forțată a structurilor greco-catolice din România au colaborat, din păcate, atât forțele comuniste locale, conduse de Moscova, cât și o parte din autoritățile ortodoxe române. Datorită partizanatului confesional, sensibilității acestui subiect, cât și datorită subțirimii materialului istoriografic, aceste pagini de istorie ridică încă numeroase dificultăți celor care vor să dezvolte subiectul. Probabil că numai odată cu publicarea documentelor existente în Arhiva Serviciului Român de Informații, care se referă la acest caz, acuzele reciproce și suspiciunile existente între BRU și BOR vor fi eliminate.
VII.3. Renașterea Bisericii greco-catolice din județul Vâlcea
După 1990, Biserica greco-catolică din România a renăscut și a început să-și reia treptat rolul de promovare a valorilor naționale în spații geografice tot mai largi.
În anul 1999, preotul Catană Viorel, paroh la biserica greco-catolică din Slatina, a organizat o întâlnire cu enoriașii de la Brezoi, cu protopopul Sabău de la Protopopiatul de București și cu reprezentanții B.O.R., pentru retrocedarea bisericii de la Brezoi, la care au participat și greco-catolicii din Vâlcea, dar fără nici un rezultat favorabil.
După înființarea bisericii greco-catolice din Râmnicu Vâlcea, preotul Marian Stoicănescu, conform dispoziției Blajului, a suplinit postul de preot la Brezoi, mergând împreună cu doamna Pârăianu Elena și cu alți credincioși să oficieze slujbe greco-catolice în biserica romano-catolică din Brezoi: duminica și la diverse sărbători importante (Crăciun, Paști, Sfânta Maria, Boboteaza), ba chiar a participat și la sfințirea caselor, până la sfârșitul anului 2003.
Cu ocazia Sf. Paști, în anii 2002 și 2003, credincioșii de la Brezoi au venit la Râmnicu Vâlcea la slujba de Înviere.
În prezent, la Brezoi există oficial parohie greco-catolică și se așteaptă numirea unui preot.
Actualmente, clădirea construită în 1942 de greco-catolici este sub administrarea Episcopiei Ortodoxe a Râmnicului. În comisia de dialog interconfesional locală, se spera încă din anii 2000 la o soluție de compromis care să ofere micii comunități greco-catolice brezoiene măcar acces neîngrădit de a-și ține slujbele în sfântul lăcaș construit de părinții enoriașilor de astăzi. În anul 2011 procesul de revendicare a fost câștigat de comunitatea greco-catolică, aceasta putând să-și țină slujbele în propria biserică. Menționăm că și comunitatea ortodoxă are acces la acest edificiu.
În anul 2001, credincioșii greco-catolici din Râmnicu-Vâlcea, proveniți în general din Ardeal sau din Brezoi și care s-au stabilit la Râmnicu-Vâlcea au reușit să înființeze și aici, legal, o parohie, chiar dacă au întâmpinat încă de la înființare mari piedici. Un număr de 41 de persoane a participat, în seara zilei de 6 iulie 2001, la semnarea actului de constituire oficială a comunității greco-catolice din Râmnic, moment de istorie a acestei comunității religioase vâlcene și punct de plecare în instituționalizarea parohiei de aici. Intelectuali de frunte ai orașului, funcționari, simpli muncitori, vârstnici dar și tineri, au semnat atunci, cu mândrie și emoție, un act care le legaliza credința strămoșească. Prezentăm pentru iubitorii de detaliu istoric conținutul procesului verbal al Adunării Generale respective și numele celor 41 enoriași care au marcat, prin semnătura lor, începutul: Frâncu Emilian Valentin, Frâncu Andrei Valentin, Mateiaș Cristina Valeria, Mateiaș Nicolae, Mateiaș Nicoleta Andreea, Paraschiv Dan, Rarinca Doina, Cristescu Maria, Pârăianu Elena, Pârăianu Traian, Pârăianu Dragoș, Gârniță Maria, Irimescu Ileana, Postea Maria, Anghelescu Cristina, Anghelescu Irina, Mureșan Ileana, Ou Eugenia, Dobre Cornelia, Horvath Felicia, Horvath Iosif, Giosan Gheorghe, Giosan Ileana, Radu Gheorghița, Radu Octavian, Orăcel Gino Roberto, Catană Iosif, Catană Doina, Marcu Doina, Sandu Diana, Pascu Jan – Ovidiu, Pascu Ileana, Pascu Denisa, Pascu Roxana, Stoicănescu Marian, Stoicănescu Irina, Stoicănescu Teodora, Stoicănescu Antonina, Marin Claudia, Stoica Maria, Rusu Monica.
Facem mențiunea că, tot atunci, Iosif Catană – primul primar ales după Revoluție la Râmnic a validat și întâiul Comitet de Conducere al parohiei, format din: prim curator Frâncu Emilian Valentin (directorul televiziunii locale) și curatorii: Gheorghe Giosan (venerabil judecător), Nicolae Mateiaș (administrator), Doina Rarinca (profesoară) și Monica Rusu (profesoară).
PROCES – VERBAL
Încheiat azi, 6 iulie 2001, în localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu ocazia Adunării Generale a credincioșilor greco – catolici din orașul nostru.
Prezenți un număr de 41 persoane, care declară că aparțin Bisericii Române Unită cu Roma (Greco – Catolică) și formează Parohia din localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.
Totodată s-a procedat la alegerea Comitetului de conducere al Parohiei, în persoana domnilor prim – curator și curatori: Frâncu Emilian Valentin, Giosan N. Gheorghe, Mateiaș Nicolae, Rarinca Doina, Rusu Monica.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces – verbal.
Semnături
Prim – curator….……Emilan Valentin Frâncu.
Curator…..…………….……Gheorghe Giosan
Curator……..…………………Nicolae Mateiaș
Curator……………….…………Doina Rarinca
Curator……………….. ……..…Monica Rusu.
Din acest moment, preotul Marian Stoicănescu a făcut eforturi deosebite pentru ca lucrurile să aibă un curs normal, deși, la început, nu existau aproape deloc odăjdii, cărți de cult și odoare bisericești. Treptat, ajutat de enoriașii din Râmnic dar și de prieteni din Italia, Franța și Germania, a cumpărat pe rând tot ce era necesar, așa încât slujbele ținute să atragă zeci de credincioși catolici și nu numai. Mai mult, preotul paroh Marian Stoicănescu împreună cu credincioșii parohiei au început o muncă titanică care avea ca scop nu atât zidirea unei biserici parohiale, cât mai ales edificarea și consolidarea bisericii din sufletele creștinilor. Astfel, pas cu pas, după procurarea obiectelor, a cărților de cult, sau a veșmintelor bisericești, la 15 august 2001, în biserica romano-catolică Sfântul Anton, a fost celebrată prima Sfântă Liturghie a comunității greco-catolice din Râmnicu Vâlcea. De altfel, sărbătoarea Adormirii și Înălțării cu Trupul și cu Sufletul la Cer a Maicii Domnului a devenit hramul principal al parohiei. Până la 1 octombrie 2006, toate celebrările liturgice ale comunității nou înființate s-au ținut în biserica parohiei romano-catolice din oraș.
În anul 2003 același preot greco-catolic Stoicănescu Marian, din Râmnic, împreună cu Ionescu Florin, preotul ortodox din Stoienești, Vâlcea și Alecu Anton, preotul romano catolic din Râmnic, au produs un CD de muzică bizantină cu orchestrație, mai precis câteva piese de muzică psaltică din biserica ortodoxă. Orchestrația a fost făcută de preotul ortodox. Cei trei preoți au susținut 11 spectacole în Italia în biserici romano-catolice la insistențele preotului romano-catolic.
O altă dată de referință în viața parohiei este 22 mai 2005, dată la care a fost sfințit locul și pusă piatra de temelie a viitoarei biserici parohiale ce urma să o aibă ca protectoare și hram secundar pe cea sărbătorită în această zi, Sfânta Rita din Cascia. La eveniment au participat PF Sa Cardinal Lucian, arhiepiscopul BRU și PS Sa Damian, episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, însoțiți, bineînțeles, de un grup numeros de preoți și creștini de diferite confesiuni.
Chiar dacă acele timpuri par a se fi petrecut cu mult timp în urmă, considerăm ca fiind oportun să amintim, dintre multele încercări trăite de comunitatea românilor uniți din Râmnic, refuzul repetat al autorităților locale de a aproba cererea de cumpărare a terenului atât de necesar pentru a putea ridica zidurile bisericii parohiale. Toate aceste obstacole au putut fi depășite și astfel, la 1 octombrie 2006, s-a participa la sfințirea bisericii Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, bisericuță ce poartă două hramuri: „Adormirea și Înălțarea cu Trupul și cu Sufletul la Cer a Preacuratei Fecioare Maria” și „Sfânta Rita din Cascia”. Arhiereii prezenți la acest unic eveniment în viața unei comunități creștine au fost: PF Sa Lucian Cardinal Mureșan, PS Sa Virgil Bercea și PS Sa Cornel Damian, însoțiți de alți zeci de preoți și de sute de credincioși vâlceni și nu numai. Începând cu acest eveniment, biserica adăpostește într-un relicvar (în partea stângă, aproape de iconostas) un fragment de material textil din veșmântul Sfintei Rita adus de la Cascia (Italia).
La mai bine de un deceniu de la înființarea parohiei, se pot aminti repetatele vizite arhierești ale PF Sale Lucian Cardinal Mureșan, ale PS Sale Mihai Frățilă și ale altor prelați catolici, de cele două hirotoniri găzduite de parohie, de organizarea Întâlnirii Arhidiecezane a Tinerilor Greco-Catolici în zilele 1-2 mai 2009, dar mai ales, de primirea relicvarului cu moaștele Sfintei Rita în august 2011 și în aceeași lună din 2012.
Din punct de vedere arhitectural, biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea nu iese în evidență prin dimensiunile sale (lungime – 19 metri, lățime și înălțime – 9 metri), ci, mai degrabă, prin simplicitatea, naturalețea, eleganța și intimitatea stilului de tip navă (corabie), specific Transilvaniei. Drept elemente care se disting în această bisericuță, menționăm ferestrele pictate cu reprezentări ale unor sfinți care fac parte din ambele tradiții ale Bisericii (bizantină și latină) și, mai ales, iconostasul format din cele două icoane împărătești și din alte două icoane reprezentând hramurile, iconostas ce a fost realizat din fier forjat de culoare aurie patinată și sticlă pictată.
În continuare vom publica din Buletinul Oficial al Bisericii Catolice locale descrierea unor evenimente așa cum au fost ele văzute de oficioșii acestui cult: ,,- La 22 mai, duminica a 4-a a Paștilor în calendarul Bisericii Răsăritene, duminica Slăbănogului și zi în care Biserica Romano-Catolică o cinstește pe Sfânta Rita, credincioșii catolici din Râmnicu Vâlcea s-au bucurat de prezența în mijlocul lor a doi ierarhi, Înaltpreasfinția Sa Lucian Mureșan, Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, și Preasfinția Sa Cornel Damian, Episcop auxiliar romano-catolic de București. Sfânta Liturghie în rit greco-catolic, pontificată de Mitropolitul Blajului în biserica romano-catolică Sfântul Anton, a grupat în jurul altarului numeroși preoți: Mons. Cristian Sabău, vicar general, pr. Ioan Fărcaș, protopop al Blajului, pr. Claudiu Sita, protopop al Brașovului, pr. Florin Gatea, protopop de Sebeș, parohii romano și greco-catolic din Râmnicu Vâlcea, alți preoți din parohii învecinate.
De la înființarea parohiei greco-catolice din Râmnicu Vâlcea, biserica romano-catolică din localitate a găzduit cu generozitate oficiile sfinte în rit răsăritean, Întâistătătorul Bisericii Unite mulțumind cu această ocazie Înaltpreasfinției Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, cât și întregii comunități locale, pentru gestul frățesc. În omilie, după referiri la sărbătorile zilei, IPS Lucian spunea: “Avem marea bucurie, în această duminică, să mergem împreună pe locul unde se va ridica o biserică greco-catolică, pentru a sfinți piatra de temelie și pentru a înfige Crucea pe locul unde se va ridica Masa altarului, pe care se va aduce Jertfa Mielului nostru de paști, Isus Cristos. Noua biserică este pusă sub patronajul Mamei noastre cerești, Născătoarea de Dumnezeu, cea adormită și ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească, considerându-se faptul că la 15 august 2001 s-a oficiat prima slujbă greco-catolică aici. Știu că părintele paroh Marian Stoicănescu are o mare evlavie față de Sfânta Rita de Cascia, pe care Biserica Catolică o sărbătorește chiar astăzi, 22 mai. La dorința lui am acceptat ca noua biserică să poarte și un hram secund: Sfânta Rita de Cascia.”
După celebrarea Euharistiei, Ierarhii, preoții și credincioșii s-au deplasat la locul unde se va înălța noua biserică greco-catolică, unde, după ritualul sfințirii apei, s-a procedat la sfințirea locului și a pietrei de temelie a viitoarei biserici. Informații furnizate de Mitropolia Română Unită’’.
,, – În duminica a XIX-a după Rusalii, 1 octombrie, parohia greco-catolică din municipiul Râmnicu Vâlcea (protopopiatul București) a trăit un moment sărbătoresc: sfințirea bisericii, închinată Adormirii Maicii Domnului și Sfintei Rita, biserică ctitorită de părintele paroh Marian Stoicănescu. La bucuria comunității au participat trei Ierarhi: Preafericirea Sa Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Preasfinția Sa Virgil, Episcopul de Oradea, Preasfinția Sa Cornel, Episcopul auxilar romano-catolic de București.
La orele 10, Arhiereii au fost întâmpinați în fața locașului de cult, după tradiție, cu pâine și sare, cu flori, preotul paroh adresându-le un cuvânt de bun venit și oferindu-le Evanghelia spre închinare. Ceremonia religioasă a început cu oficiul sfințirii bisericii, prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, în formă de cruce, a zidurilor exterioare, pe cele patru laturi, și stropire cu apă sfințită, apoi a zidurilor interioare și a iconostasului. A urmat întemeierea sfintei mese a altarului. În piciorul acesteia a fost introdus un hrisov, pe care în prealabil pr. vicar Ioan Fărcaș l-a prezentat publicului, document de aducere aminte a momentului, pe care l-au semnat Ierarhii și parohul. Tot în temelia mesei au fost introduse moaște ale Sfântului Papă Felix al II-lea, acestea fiind apoi pecetluite cu ceară. În cântările prescrise, sfânta masă a fost curățată, spălată, spălată apoi cu apă de trandafiri și unsă cu mir sfânt, după care a fost împodobită cu fețe noi, iar pe ea au fost așezate sfântul chivot și evanghelia.
La Sfânta Liturghie, alături de cei trei Arhierei au concelebrat 20 de preoți, 15 greco-catolici și 5 romano-catolici, printre care pr. Nicolae Popa, protopopul Sibiului, pr. Florin Gatea, protopopul Sebeșului, pr. Claudiu Sita, protopopul Brașovului, pr. Liviu Negrea, protopopul Făgărașului, pr. Ionel Râtan, decanul Craiovei. În cuvântul de învățătură, Preafericirea Sa Arhiepiscopul Major Lucian a deslușit mesajul evangheliei zilei, pornind de la cuvântul acesteia: “Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor asemenea; iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine…, fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,31.35-36). Referindu-se la evenimentul sărbătorit, a spus: “Biserica pe care am consacrat-o nu se vrea a fi altceva decât Școala lui Dumnezeu în care se învață marea lecție a iubirii: a iubirii de Dumnezeu și de semeni, iubire pregătită și întreținută totdeauna în rugăciune, pentru a fi mărturie eficientă, nefățarnică, despre bunătatea și iertarea lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Adormirea și Înălțarea cu trupul și cu sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, hramul principal al acestei biserici, nu exprimă altceva decât marea iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, între care, Preacurata Fecioară și Mamă devine cale sigură spre Isus și spre cer. Începe astăzi, pentru întreaga Biserică Catolică, luna Rozariului. Rugați-vă rozariul cu Maica Domnului. Nimeni nu vă poate învăța mai bine decât ea lecția iubirii! Este bine de știut că hramul secund al acestei biserici este Sfânta Rita de Cascia, o sfântă care a trăit la sfârșitul secolului XIV și începutul secolului XV, care și-a consacrat viața rugăciunii, pocăinței și iubirii lui Isus Răstignit. El a asociat-o în mod vizibil la suferințele Sale, înfingându-i în frunte un spin din coroana purtată de El. Este sfânta la al cărei ajutor vă îndemn să apelați!”.
Iată cum a văzut evenimentele un participant la aceste cremonii: ,, Întâstătătorul Bisericii Române Unite a mulțumit apoi Preasfințitului Cornel, rugându-l să ducă mai departe mulțumirea Excelenței Sale Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, pentru generoasa primire de care s-a bucurat comunitatea greco-catolică din Râmnicu Vâlcea în biserica romano-catolică din municipiu, de-a lungul vremii când nu a dispus de un lăcaș de cult propriu. I-a rugat apoi pe preoții ortodocși de față să ducă salutul fratern Preasfințitului Gherasim, Episcopul Râmnicului. A mulțumit întregii comunități și preotului paroh pentru toate eforturile făcute pentru a închina lăcașul Domnului, pomenindu-l în mod special și pe Mons. Mario Ferrari, preot în dieceza de Lodi, Italia, prezent și dânsul, a cărui generozitate a grăbit ducerea la bun sfârșit a lucrărilor. Din partea comunității, Victor Ostropel, student teolog, a mulțumit la rândul lui Ierarhilor pentru prezență, cât și tuturor celor care au sprijinit într-un fel sau altul bunul mers al lucrării, eforturile susținute permițând construcția lăcașului în timp foarte scurt. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în urmă cu numai 16 luni, la 22 mai 2005, la ceremonia de atunci, alături de Întâistătătorul Bisericii Române Unite fiind de asemenea prezent Preasfinția Sa Episcopul Cornel Damian.
Corul parohiei greco-catolice Brașov I, condus de doamna profesoară Ileana Matei, a împodobit ceremonia, după Liturghia compusă de Tudor Jarda. În încheierea sărbătorii, oaspeții au fost invitați la o agapă oferită de către comunitate’’.
,,În Duminica a 13-a după Rusalii, 26 august, comunitatea greco-catolică din Râmnicu Vâlcea s-a bucurat de vizita pastorală a Preafericirii Sale Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite, ocazionată de ridicarea la treapta preoției a unui nou lucrător în via Domnului. Întâmpinat în fața bisericii, cu Sfânta Evanghelie, de către preotul paroh Marian Stoicănescu, Înaltul Ierarh, însoțit de pr. vicar mitropolitan Ioan Fărcaș, protopop al Blajului, a adresat un salut preoților de față – parohului locului, pr. Victor Tudor de la Pesceana și Pr. Petre Săndoiu de la Târgu Jiu – și credincioșilor prezenți. La orele 10,30 a fost celebrată Sfânta Liturghie, în biserica parohială purtând hramul Adormirea Maicii Domnului, dar și Sfânta Rita, biserică sfințită la 1 octombrie a anului trecut.
La momentul prescris, Înaltul Ierarh a procedat la hirotonirea întru preoție, prin impunerea mâinilor, a diaconului Marius AristicăGoșea, absolvent promoția 2003 a Institutului Teologic blăjean. Adresându-se participanților la oficiu, Preafericirea sa spunea: "Am venit, și de data aceasta, cu mare bucurie, la Râmnicu Vâlcea, de care ne leagă deja amintiri frumoase: sfințirea locului și a pietrei de temelie a acestei biserici, apoi întemeierea altarului și consacrarea bisericii, iar acum, săvârșirea unei mari taine, una din cele șapte: hirotonia pentru preoție." După explicarea mesajului evanghelic "Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor", Arhiereul s-a adresat nou-hirotonitului: "Părinte Marius, te-ai întrebat de ce oare aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu ogorul de grâu gata de seceriș? Pentru că atât via cât și lanul de grâu dau rodul de pâine și de vin necesare pentru hrana trupească a oamenilor, dar ele sunt și darurile credincioșilor pe care preotul le aduce pe altarul de jertfă pentru a deveni mâncare și băutură spirituală, adică Trupul și Sângele lui Cristos. Te-am hirotonit astăzi ca să fii preot pentru Euharistie, adică pentru a așeza în centrul vieții tale și a comunității credincioșilor pe care-i vei păstori, pe Isus Euharisticul, celebrând cu dragoste jertfa liturgică și adorând, dimpreună cu comunitatea, Dumnezeiasca Euharistie.
La încheierea ceremoniei, noul preot a mulțumit tuturor celor care i-au călăuzit pașii spre taina preoției, acordând apoi prima binecuvântare preoțească tuturor celor prezenți, începând cu Ierarhul consacrator’’.
În Duminica a 30-a după Rusalii, 25 noiembrie, Preafericirea Sa Arhiepiscopul Major Lucian s-a aflat în vizită pastorală la comunitatea greco-catolică din Râmnicu Vâlcea. Însoțit de Pr. Ioan Fărcaș, Vicar mitropolitan, Înaltul Ierarh a fost primit de către Pr. Marian Stoicănescu, parohul bisericii Adormirea Maicii Domnului, de ceilalți preoți concelebranți: Pr. Victor Tudor (Pesceana), Pr. Petre Săndoiu (Târgu Jiu), Pr. Aristică Goșea (Râmnicu Vâlcea) și Pr. Emil Moldoveanu (Brașov).
În cadrul Sfintei Liturghii, la momentul prescris, Întâistătătorul Bisericii Române Unite a hirotonit întru preoție pe diaconul Victor Ostropel, absolvent al Facultății de Teologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Departamentul Oradea, absolvent totodată și al Facultății de Istorie. Referindu-se la această sărbătoare atât a noului preot, cât și a comunității, Preafericirea Sa a spus: “Nu demult am fost la Râmnicu Vâlcea; doar acum trei luni, pe 26 august. Atunci am hirotonit pe părintele Marius Goșea, pe care îl cunoașteți și de care v-ați atașat sufletește. A fost bucurie atunci; este mare bucurie și acum. Pentru că în timp atât de scurt am celebrat aici două hirotonii, cred că este potrivit să reflectăm puțin la demnitatea preoțească. Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie! Să ne aducem aminte că la Cina de Taină Isus a întemeiat aceste două sacramente deodată. Așadar nu poate exista preoție fără Euharistie și nici Euharistie fără preoție. Aici stă marea demnitate a preotului! La hirotonie, când noul preot primește în mâini Dumnezeiescul Odor, adică Trupul lui Cristos, el primește o lumină nouă asupra misiunii sale preoțești, lumină care izvorăște tocmai din celebrarea Euharistiei, care produce efecte nu numai asupra lui, cât și asupra întregii comunități umane, asupra întregii creații. Preotul hirotonit nu participă la Euharistie, ci el însuși “celebrează Jertfa Euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor” (LG, 10). Să respectați și să cinstiți pe preoți, dragii mei. Iar voi, preoților, iubiți și osteniți, cu timp și fără timp, pentru credincioșii voștri. Numai în felul acesta se realizează comuniunea de viață și de iubire între toți oamenii, numai așa se zidește Biserica”.
Adresându-se nou-hirotonitului, Arhiereul a spus: “Părinte Victor, trăiești astăzi momente unice din viața ta. Domnul te-a ales să-i fii vas ales, să ostenești pentru Împărăția Lui, să îi determini pe oameni să se intereseze de moștenirea vieții veșnice. Sfânta Liturghie să stea în centrul misiunii tale preoțești. Te fericesc, părinte Victor, că ai pășit pe treapta preoției. Vei descoperi mereu iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în viața ta și a păstoriților tăi!”
Corul parohiei “Adormirea Maicii Domnului” a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie, sprijinit de foști colegi de seminar, diaconi, ai – de-acum – părintelui Victor.
În încheierea ceremoniei, s-a adresat Ierarhului, preoților concelebranți și credincioșilor noul preot, ,,mulțumind tuturor celor care au contribuit la aflarea și împlinirea vocației preoțești’’.
Duminica lăsatului sec de brânză ( a alungării lui Adam din Rai), Parohia Greco-Catolică Sfânta Rita din Râmnicu Vâlcea a primit vizita Preasfinției Sale Mihai Frățilă, Episcop Auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș cu sediul la București.
Aceasta a fost prima vizită pastorală a PS Mihai în Râmnicu Vâlcea, Preasființia Sa fiind însoțit și de părintele Liviu Oțoiu, protopop al Bucureștiului. La Sfânta Liturghie care s-a celebrat începând cu ora 10.00, în biserica parohială, au mai participat și preoții: Marian Stoicănescu, parohul locului, Victor Tudor (Pesceana), Marius-Aristică Goșea (Drăgășani) și Victor Ostropel (Brezoi).
Corul parohiei Sfânta Rita a fost cel care a înfrumusețat această minunată Sfântă Liturghie.
La finalul acestei celebrări euharistice, P.S. Sa Mihai a celebrat Sfânta Taină a Botezului, introducând astfel în marea Biserică a Domnului Hristos un nou suflet, pe cel al micuței Maria.
Cu ocazia acestor evenimente, credincioșii parohiei din Râmnicu Vâlcea i-au urat P.S. Mihai ,,păstorire rodnică și ducerea la bun sfârșit a misiunii cu care Cerescul Părinte l-a investit’’.
În timpul de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului, PS Mihai a celebrat de ziua Sf. Nicolae la parohia din Râmnicul Vâlcea, însoțit de părintele paroh Marian Stoicănescu și părinții Victor Ostropel, Aristică Goșea, Emil Moldoveanu (Brașov) și Dan Florian Popescu (București).
Predica PS-ului a pornit de la spiritul Fericirilor Împărăției: pentru orice creștin a se înălța înseamnă să se ancoreze în Hristos, fiindcă în coborârea sa spre lume, Mântuitorul îi ridică pe toți la sine. În acest sens, a folosi cu înțelepciune timpul vieții arată că se cunoaște darul Domnului. Ca buni credincioși trebuie trăit cu dorința de bine, în speranța conversiunii, astfel ca lumina lui Hristos să pătrundă prin noi și cât mai mult în conștiința semenilor. Lucrarea binelui, oricât de mic ar fi, rămâne măreață, fiindcă prezența sfântă care îl inspiră și lucrează schimbându-ne pe noi, transfigurează în acest fel toată creația.
În după-masa aceleiași zile, Arhiereul s-a deplasat în parohia Pesceana, unde a fost întâmpinat cu mare bucurie de credincioși și de părintele Victor Tudor. Încercați de greutăți și de multe și diverse înfruntări in inima Olteniei din cauza atașamentului la Biserica noastră, aceștia nu s-au sfiit să mărturisească cu simplitate taina si tăria rugăciunii lor.
Duminică, 7 decembrie PS Mihai a întâlnit la capela romano-catolică din Brezoi micuța comunitate de credincioși greco-catolici din localitate, al căror pastor este părintele Victor Ostropel, cu care a celebrat Sfânta Liturghie’’.
Cu binecuvântarea Preafericirii Sale Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, a avut loc, la Râmnicu Vâlcea, Întâlnirea arhieparhială a tineretului.
Tema întâlnirii a fost luată din Scrisoarea către Galateni (6,14) a Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume”.
Cei 250 de tineri dimpreună cu preoții însoțitori, sosiți din parohiile Arhieparhiei, după ce au fost întâmpinați și cazați în două tabere din stațiunea Căciulata, într-un minunat cadru natural, de către părintele Marian Stoicănescu, parohul de Râmnicu Vâlcea, au făcut o vizită la istorica mănăstire Cozia, ctitorită de voievodul Mircea cel Bătrân.
La orele 16,45, părinții Elio Filardo, Sante Ronchi și fratele Damian Cimpoeșu, călugări Misionari Oblați ai Mariei Imaculate din Mărăcineni, Pitești, au făcut câteva „teste” legate de opțiunile tinerilor, constatându-se că deseori cele lumești sunt pe primul loc, în detrimentul celor spirituale. Apoi a fost prezentată meditația propriu-zisă, în care s-au prezentat câteva aspecte importante din viața Sfântului Apostol Pavel, aspecte care pot fi aplicate în viața proprie a oricărui tânăr.
Îndată după meditație, tinerii au fost împărțiți în zece grupuri de discuții, coordonate de câte un preot sau o soră din Congregația Maicii Domnului. În grupuri, tinerii au trebuit să răspundă la trei îmtrebări puse de către părinții predicatori: 1. De obicei, tu cu ce te lauzi? 2. Viața ta este mai mult cârtiță sau izvor? 3. Tu cum răspunzi iubirii divine? La aceste întrebări tinerii au reflectat atent, așa încât, un reprezentat al fiecărui grup a putut nota principalele concluzii care au fost prezentate a doua zi, după rugăciunea de dimineață.
Seara, după rugăciune, toți cei prezenți au participat, în jurul focului, la diferite manifestări artistice.
Sâmbătă, 2 mai, toți cei prezenți s-au deplasat la biserica parohială cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea, unde au primit sacramentul pocăinței și au cântat în așteptarea Preasfințitului Mihai, Episcop de Nove și Vicarul Bucureștilor.
La Dumnezeiasca Liturghie prezidată de Preasfințitul Mihai, s-au aflat în jurul mesei altarului cei 20 de preoți însoțitori de grupuri. Răspunsurile au fost date de grupul de tineri din Tărgu Mureș, grup care a prezentat și imnul Întâlnirii, repetat și învățat de toți cei prezenți. Presfinția Sa Mihai, în cadrul omiliei de la finalul Sfintei liturghii, a ținut să sublinieze faptul că familia este locul unde se trăiește credința, care apoi, radiază câtre alții, către lume: „Faptul că sunteți prezenți la această întâlnire înseamnă că aveți credință în Dumnezeu; întâlnirea noastră este un ospăț la care Dumnezeu ne invită pe toți… Ca și încununare a acestor două zile petrecute împreună, am săvârșit acest ospăț, în cadrul căruia ne-am hrănit cu Cristos și așa se naște Biserica în fiecare zi; am devenit o singură inimă și o singură gură”, a spus, în încheiere, Preasfinția Sa.
La finalul Sfintei Liturghii, tinerii din Râmnicu Vâlcea au predat Crucea Întâlnirii tinerilor din Mediaș, loc unde se vor întâlni tinerii din Arhieparhie în anul 2010.
Reîntorși cu toții în tabăra de la Căciulata, ,,am servit agapa cu mulțumire, despărțindu-ne întru entuziasmul tineresc, dar rămânând uniți întru mărturisirea aceleiași credințe și întru iubirea de Dumnezeu și de semeni trăită zi de zi’’.
La ora 16.00, Biserica Sfânta Rita din Râmnicu Vâlcea a găzduit Serbarea Crăciunului din acest an. Aceasta s-a dorit a fi continuarea serbărilor organizate de parohia noastră în anii anteriori, însă emoția și deosebita organizare a evenimentului au depășit cu mult așteptările micuților participanți.
Ca și anul trecut, pe lângă copiii parohiei (și nu numai), invitații speciali ai serbării au fost tinerii cu dizabilități ai Fundației SoultoSoul, ale căror aplauze inopinate și sincere au reușit să ne antreneze și pe noi, ceilalți participanți.
Cei care au deschis evenimentul, reușind să creeze atmosfera de basm (parcă de lângă gura sobei) a copilăriei, au fost actorii Asociației Antaraxia, cu a lor piesă muzicală de teatru de păpuși Greierele și Furnica. După retragerea păpușilor-personaje a urmat primirea grupurilor de colindători. Cei care ne-au vestit primii Nașterea Pruncului Sfânt au fost elevii Colegiului Matei Basarab din Râmnicu Vâlcea, conduși de domnișoara profesoară Irina Saioc, ale căror chitare ne-au amintit de concertele marilor rapsozi ai sfintelor sărbători.
Micilor colindători le-a urmat doamna Nineta Popa, căreia îi mulțumim în mod deosebit pentru că a răspuns pozitiv invitației părintelui paroh Marian Stoicănescu. După colindul și urările acestei doamne a cântecului popular, ne-a înveselit simțurile Corul Sfântul Mina format din membri ai Filarmonicii Ion Dumitrescu din Râmnicu Vâlcea. La auzul versurilor: „Moș Crăciun cu plete dalbe” cântate de cor, în uralele micuților invitați, și-a făcut apariția, cu pași greoi, desigur, și Moșul, încărcat cu daruri pregătite pentru fiecare dintre cei peste 100 de copii care umpluseră la refuz biserica Sfinta Rita.
În încheierea serbării, părintele Marian Stoicănescu a amintit participanților faptul că Sărbătoarea Nașterii Domnului înseamnă, mai ales, puterea de a dărui, apoi le-a mulțumit tuturor acelora care au contribuit la buna organizare a evenimentului dedicat micuților oaspeți.
În acest moment preotul paroh greco-catolic a depus la Primăria Râmnicului o solicitare prin care cere să primească o concesiune de 200m pătrați pentru realizarea unui centru social de întrajutorare. De asemenea în luna Octombrie s-a făcut un demers de înfrățire între localitatea Cascia și Rm. Vâlcea. Primele semnale vor fi date de vizitele reciproce ale unor delegații ale enoriașilor de Paștele catolic în aprilie la Cascia și mai la Râmnicu Vâlcea. Atașăm cele două cereri referitoare la concesiune și la înfrățire:
MITROPOLIA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA
PAROHIA GRECO-CATOLICĂ RÂMNICU VÂLCEA
Strada Ion Referendaru nr. 8A
Râmnicu Vâlcea, 240158
Nr.49 d Nr. 49 din 1 noiembrie 2012
Domnule Primar
Mitropolia Română Unită cu Roma, Parohia greco-catolică Râmnicu-Vâlcea prin reprezentantul ei legal, preotul paroh Stoicănescu Marian, respectuos vă rugăm să aduceți în discuția Consiliului Local al Municipiului Râmnicu-Vâlcea cererea noastră de transmitere în folosință gratuită pe o perioadă de 50 ani a unui teren în suprafață de 263 mp situat în Rămnicu-Vâlcea, strada Ioan Referendaru nr 9A. teren situat în vecinătatea bisericii noastre conform planului de situație anexat.
Solicităm transmiterea în folosință a acestui teren în temeiul art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 8 din Legea 489/2006 și în baza art.36, alin.(2), lit.c), art. 45, alin.(3) și art.115 din Legea nr.215/2001, privind Administrația Publică Locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru construirea unui centru social multifuncțional care să acopere unele necesități sociale ale concetățenilor Municipiului nostru.
Cu speranța rezolvării favorabile a cererii noastre, vă mulțumim.
Preot Paroh
Domnului Frâncu Emilian, Primar al Municipiului Râmnicu-Vâlcea.
Viale Santa Rita, 2 – 06043 CASCIA – PG
Telefono0743 / 75091 – Fax 0743 / 76202
E – mail: [anonimizat]:
E – email: [anonimizat]:
CellulareP. Rettore 3336109123
Egregio Signor Sindaco di Vâlcea
Dott. FRÂNCU EMILIAN
Sono il Rettore del Santuario di S. Rita da Cascia e a nome del Signor Sindaco di Cascia Prof. GINO EMILI, La ringrazio per aver offerto la Sua disponibilità di AFFRATELLARSI, nel GEMELLAGGIO di Pace e di Fede, con la nostra Città di Cascia dove si conserva il Corpo incorrotto di S. Rita, donna di Pace e di Perdono.
D’accordo pertanto con il nostro Arcivescovo di SPOLETO NORCIA, S. E. RENATO BOCCARDO, con la Badessa del Monastero SUOR NATALINA TODESCHINI e la Comunità Religiosa del Santuario di S. Rita, nella persona del sottoscritto, vengo ad offrirLe la data di tale Avvenimento che avrà luogo prima a VÂLCEA e poi a Cascia. La data scelta e più propizia per noi è DAL 7 al 12 APRILE a VÂLCEA mentre a Cascia sarà dal 20 al 22 Maggio 2013.
RingraziandoLa, Signor Sindaco, Le porgo i saluti da parte di tutta la Commissione, composta dal Signor Sindaco di Cascia, dall’Arcivescovo Spoleto Norcia, dalla Madre Badessa e dal sottoscritto. Nel frattempo ho anche inviato la lettera di confermaa Don Marian Stoicãnescu .
Cordialmente
Il Rettore
P. Mario De Santis
Cascia, 1 Novembre 2012
Prezentăm mai jos CV ul preotului Stoicănescu:
– Marian Stoicănescu s-a născut în Râmnicu Vâlcea la 12 septembrie 1967 din părinții Marin și Maria, o familie de confesiune creștin ortodoxă, tatăl fiind un bun cântăreț bisericesc. A terminat cu rezultate foarte bune Școala Generală nr. 4 și Liceul Industrial 2 din Râmnicu Vâlcea.
Atras fiind de Taina Preoției a intrat la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova în anul 1985 și l-a absolvit în 1990 cu media generală 9,15. A urmat un an la Conservatorul din București, între 1990 și 1991, și doi ani de Teologie Ortodoxă, tot la București, între 1990 și 1992. Mai târziu a mai făcut doi ani de teologie la Pitești, între 1998 și 2000.
S-a căsătorit cu Irina-Nicoleta în 1990 și are două fete, Ioana-Teodora, născută pe 4 ianuarie 1992 și Antonina, născută pe 24 aprilie 1993.
Este preoțit pe 14 septembrie 1991 de P.S. Gherasim Cristea și primește o parohie în județul Olt, mai precis la Osica de Sus, locul unde renovează pictura bisericii vechi de peste 150 ani, resfințește biserica în 1994 iar peste 2 ani reușește să refacă și exteriorul bisericii.
În iunie 1999, este transferat la parohia Valea Scheiului, comuna Dănicei, județul Vâlcea unde stă până în iulie 2000.
Pleacă în Italia pentru a organiza o parohie de români emigranți la Lodi și acolo, uimit fiind de acțiunile sociale ale Bisericii catolice și de realitățile concrete pe care le vede cu ochii săi, dorește să facă personal pasul spre unire a creștinilor și să facă parte din Biserica catolică, lucru pe care-l face în octombrie 2000 la Roma, mărturisindu-și intențiile în fața episcopilor greco-catolici români, care-l primesc imediat cu foarte multă dragoste.
Este important să se precizeze faptul că preotul Marian nu a dezertat din rândul clerului ortodox, nici nu a fost alungat, cum se spune, datorită anumitor probleme disciplinare, nici nu a fost caterisit, ci a plecat cu binecuvântarea episcopului care l-a hirotonit, P.S. Gherasim Cristea. În iunie 2001, cu ajutorul părintelui romano-catolic, Alecu Anton, dar și a credincioșilor greco-catolici din oraș înființează prima o parohie greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, întâia slujbă fiind săvârșită la 15 august 2001.
În anul 2005 a apărut în comuna Pesceana o altă parohie greco-catolică. Datorită unor neînțelegeri, preotul Victor Tudor a trecut, împreună cu 358 din enoriașii săi ortodocși, la cultul greco-catolic.
După ce au decis să îmbrățișeze cultul greco-catolic, enoriașii sus-numitei parohii, au avut de înfruntat o serie de reacții negative venite atât din partea autorităților locale, cât și din partea Bisericii Ortodoxe Române reprezentată de Episcopia Râmnicului. În presă au apărut relatări, unele poate subiective și exagerate, privind anumite discriminări, intimidări și amenințări la care au fost supuși „rebelii”. Ce este cert, a fost faptul că enoriașilor greco-catolici nu li s-a mai permis accesul în biserica pe care tocmai o renovaseră cu mari sacrificii și nici în cimitirul arondat bisericii, care a început să fie păzit – caz unic în lume – de trupe de jandarmi și apoi de o firmă de gardieni angajată de Episcopia ortodoxă.
Cu mare greutate, conducerea județului și primarul comunei Pesceana, Ion Dobre, au reușit să aplaneze cât de cât conflictul confesional care putea să se transforme oricând într-o confruntare sângeroasă.
În ciuda dificultăților apărute, atât preotul Tudor Victor cât și a enoriașii care au trecut la cultul greco-catolic, au continuat lupta pentru împlinirea idealurilor propuse. Astfel, preotul Tudor Victor a fost cu un grup de 6 tineri greco-catolici din Pesceana, la întâlnirea cu tinerii din întreaga lume a Sf. părinte Papa Ioan Paul al II- lea, care a cerut loc în Germania, în anul 2004.
Cu ajutorul Mitropoliei de Blaj, a fost cumpărată o casă în satul Lupoaia-Pesceana, care a fost amenajată și sfințită capelă, pe data de 27 decembrie 2005. Sfințirea a fost făcută de: Protopopul de Blaj Ioan Farcaș, Protopopul de Brașov Claudiu Sita și încă patru preoți trimiși de Blaj. La această sfințire a participat și preotul Marian Stoicănecu împreună cu o parte din corul Parohiei Greco-Catolice din Râmnicu Vâlcea: Pârăianu Elena, Gârniță Maria, Jianu Alexandra, Cherestes Liviu, Suciu Suzana.
Pe data de 27 decembrie 2005 a fost oficiată prima slujbă religioasă în rit greco-catolic în comuna Pesceana, care a plăcut foarte mult enoriașilor.
De menționat că reacția ostilă a ortodocșilor față de mișcarea întreprinsă de preotul din Pesceana era de așteptat, în condițiile în care în această comunitate nu mai existase în trecut un grup religios distinct de marea masă a populației. Timpul va fi cel care va arăta dacă această minoritate religioasă va fi trainică sau a fost doar un oportunism de moment.
În 2006, s-a înființat și la Drăgășani o parohie greco-catolică care urma ca în perioada următoare să se dezvolte.
Apelând la datele oficiale ale statului român, mai exact la Recensământul din anul 1992 avem următoarele date:
Populația catolică și greco-catolică din 1992
La recensământul din 18 martie 2002 avem următoarea situație: în județul Vâlcea erau 719 catolici și 152 greco-catolici. Pe localități avem următoarea situație:
Populația catolică și greco-catolică la Recensământul Populației din 18 Martie 2002
Interesant este că la recensământul din 2011, chiar dacă datele sunt preliminare, situația este diferită de cel din 2002. Astfel 99,04% din populație se declară ortodoxă, 0,14% romano-catolică, iar 0,05 greco-catolică.
Populația catolică și greco-catolică la Recensământul Populației din 2011
Se poate concluziona că la două decenii după evenimentele din 1989 se poate vorbi de o libertate religioasă neîngrădită, chiar dacă piedicile nu i-au ocolit pe cei minoritari din punct de vedere religios. Datele Recensământului din 1992 nu diferă foarte mult față de cele din 2002. Diferența este mare la Recensământul din 2011 față de cel din 2002. Dacă în 2002 erau 59 de localități în care se găseau minoritari catolici sau greco-catolici, în 2012 aceștia nu se mai declară decât în 19 localități de altă religie față de majoritate. Diferența poate fi pusă pe seama deceselor sau plecării din zonă din cauze economice. În Râmnicu Vâlcea în 2002 erau 462 persoane de religie catolică, în 2012 sunt 304. Greco-catolicii erau în 2002 108, în 2012 sunt 103. La nivel de județ, romano-catolicii aproape că se înjumătățesc (2002-719; 2012-456) în timp ce greco-catolicii își cresc rândurile enoriașilor de la 108 la 166. Este posibil ca această creștere să vină de la trecerea romano-catolicilor la greco-catolici din varii motive (existența unei biserici, a unui preot etc). Dacă în municipiul Drăgășani urma să se dezvolte o comunitate greco-catolică, în 2012 constatăm că reprezentanții acestei religii au dispărut cu desăvârșire. Cei 11 catolici care apar în statistica recensământului din 2012 sunt de fapt toți membrii aceleiași familii, a inginerului Mihai Beșleagă.
Sper deosebire de statisticile oficiale, din registrele parohiale din Pesceana, Rm. Vâlcea și Brezoi rezultă un număr aproape dublu de credincioși. Acest lucru este motivat de părintele Todor astfel: ,,în satul Lupoaia unde sunt cei mai mulți credincioși grecio-catolici, cei care au făcut recensământul nu au avut răbdare să aștepte ca gospodarii să iasă la poartă și unii dintre ei din cauza vârstei probabil că nu au auzit chemarea din stradă. Alți enoriași cum este cazul lui Stănescu Gheorghe au făcut mențiunea că nu au fost întrebați despre apartenența religioasă, recenzorul punând automat apartenența la Biserica Ortodoxă’’. Preotul Stoicănescu din Râmnicu Vâlcea a motivat diferența semnificativă astfel: ,,în toate cele trei parohii greco-catolice existente câte cel puțin 30-40 tineri uniți trecuți în registrele parohiale sunt plecați la muncă la rude în Spania și Italia nefiind prinși în datele recenzale’’.
În continuare vom prezenta câteva din amintirile practicanților greco-catolici sau romano-catolici din Râmnicu Vâlcea.
Blaj Maria: M-am născut într-o familie cu 5 copii. Părinții, Ioan și Maria Aftenie, au încercat să ne asigure de mici o bună creștere și o educație solidă, bazată pe principiile moralei creștine. Tata a murit la 39 de ani și am rămas sub îndrumarea unuia din frații tatei, preotul Vasile Aftenie.
Școala am urmat-o la „Institutul Recunoștinței” din Blaj. M-am căsătorit cu Blaj Iosif, preot greco-catolic, cu care am avut 5 copii. Am conviețuit în deplină armonie și înțelegere din anul 1939 până în anul 1972, când soțul meu a decedat.
Cei 5 copii ai noștri au fost botezați și cununați în rit greco-catolic.
După 1948, am dus o viață foarte grea; soțul meu a trebuit să lucreze pământul ca să ne întrețină. A stat mai tot timpul ascuns, întrucât era obligat să treacă la ortodoxie și amenințat cu închisoarea. Am locuit într-un imobil al Go-statului din Sânpaul, din 1948 până în 1972, într-o locuință necorespunzătoare. De multe ori, am fost cu toții lipsiți de hrană și îmbrăcăminte.
Toți cei cinci frații au fost urmăriți mulți ani în școli, persecutați și chiar exmatriculați din școlile ce le urmam, din cauza tatălui nostru, pentru că nu a vrut să treacă la ortodoxie, dar mai ales, a unchiului – P.S. Aftenie Vasile.
Și eu am fost dată afară din serviciu – eram educatoare la Grădinița din Sânpaul, județului Mureș – din cauza convingerilor mele religioase.
Preotul Blaj Iosif, soțul meu, a funcționat ca preot greco-catolic în comunele Săușa, Teleag-Reghin, Holod și Sânpaul, județul Mureș din 1939 până în 1948.
Fiica noastră, Oros Alexandrina, a fost și ea, după 1950, persecutată și eliminată din școală. A plecat de lângă noi ca să i se piardă urma și s-a stabilit la un frate în Onești, la Combinatul Chimic, de unde a venit prin transfer, după câțiva ani, în Râmnicu Vâlcea, tot la Combinat. Soțul, Oros Augustin, este și el de confesiune romano-catolic. S-au cununat religios – greco-catolic – după 1990.
Cei doi fii ai lor au fost botezați în clandestinitate, în rit greco-catolic, de preotul Blaj Iosif – bunicul lor.
Soțul meu a oficiat slujbe greco-catolice în fiecare duminică și cu ocazia sărbătorilor importante, în timpul nopții, de frica Securității, cu familia și rudele apropiate. A oficiat cununii și botezuri greco-catolice, tot în clandestinitate.
Soțul fiicei mele, Oros Augustin, este și el nepot de episcop greco-catolic.
P. S. Vasile Aftenie, episcop greco-catolic, a funcționat la București, la Blaj și București de unde a fost arestat în 1948. A fost omorât în închisoarea Văcărești; i s-a zdrobit capul, pentru că a optat să fie greco-catolic, refuzând să fie mitropolit și chiar patriarh ortodox. Este înmormântat la București în cimitirul catolic Belu, fiind unul din primii martiri ai noștri, după ce comuniștii au preluat puterea.
Pentru a vedea cât de mare ne era credința în acea perioadă cruntă pentru neamul românesc, dar mai ales pentru credincioșii greco-catolici, vă arăt declarația testament a soțului meu ce mi-a dat-o cu puțin timp înainte de a muri.
„Subsemnatul Blaj Iosif, preot greco–catolic, prin prezenta declar că vreau să-mi păstrez credința catolică până la moarte. În caz de deces, doresc să fiu înmormântat de preoți romano–catolici. Aceasta îmi este dorința și semnez această declarație cu mâna proprie, sâmbătă, 2 februarie 1957”.
Preotul Blaj Iosif a murit în anul 1972. A fost înmormântat de preot romano-catolic în cimitirul romano-catolic din Târgu Mureș.
A fost condus pe ultimul drum – în ascuns – de cardinalul Todea.
Boierui Traian: M-am născut la 4 decembrie 1923 în comuna Tritenii de Jos, județul Cluj, din părinții: Traian și Ana – de religie greco-catolică.
Școala primară am frecventat-o în comuna natală, la 5 km de locuința părinților.
Am urmat „Liceul Regele Ferdinand” din Turda, județul Cluj pe care l-am absolvit în 1942. În același an am intrat la „Academia Comercială” din Cluj, refugiată(transferată) la Brașov, din cauza răpirii unei părți din Ardeal, de către unguri.
Fiind perioada celui de-al doilea război mondial, în anul 1943 am fost recrutat pentru școala de ofițeri rezervă de la Arad și apoi de la Câmpulung-Muscel.
În această perioadă mi-am continuat studiile la facultate, la fără frecvență, pe care le-am terminat în 1946.
În luna ianuarie 1947 m-am angajat la fabrica de „Sticlă” Turda, unde am lucrat până în 1966, când m-am transferat la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea, de unde m-am pensionat în 1986.
M-am căsătorit în anul 1948 cu Viorica, născută Rusu, ortodoxă, din comuna Viișoara, județul Cluj.
Frații mei: Claudia – învățătoare, Ion – dr. inginer agronom și Valeriu – preot greco-catolic, sunt toți botezați greco-catolic.
În perioada de tristă amintire – comunistă – familia mea a suferit foarte mult. Au fost închiși în temnițe: tata pe probleme agricole, fratele Ion – politic (dar i s-a dat drumul nefiind găsit vinovat), eu – concentrat, forțat ca muncitor necalificat la construirea fabricii „Sticla” din Turda, iar fratele Valeriu, (a făcut Teologia la Blaj, pe care a terminat-o în 1949 și a fost hirotonisit preot), a oficiat slujbele religioase în clandestinitate, motiv pentru care a fost arestat în 1951 și a fost condamnat la 5 ani de închisoare, petrecuți la Aiud și la minele din Cavnic.
După eliberarea din închisoare s-a angajat muncitor necalificat în construcții la Hunedoara, s-a calificat la locul de muncă și a lucrat în construcții până în 1989, timp în care a frecventat și colaborat cu biserica romano-catolică.
Din anul 1989 a avut parohie greco-catolică în Hunedoara.
A murit în anul 2003 și, pentru devotamentul lui față de biserica catolică, la înmormântare au participat 12 preoți catolici împreună cu episcopul romano-catolic de Hunedoara.
A fost un luptător al religiei greco-catolice.
Costineanu Luigia – Tereza: Părinții mei, Giovani și Noemi Santuzi, au venit în Râmnicu Vâlcea în anul 1920. Am fost 8 frați și surori.
Am fost botezată la Biserica „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea, în anul 1928. M-am căsătorit în octombrie 1947, la aceeași biserică . Am trei copii, botezați romano-catolici, toți căsătoriți. Cei doi băieți au fost ministranți (paracliseri) la biserica „Sf. Anton”. Fata a fost botezată de preotul Haag, de origine germană. Preoții de la biserica „Sf. Anton” pe care mi-i amintesc sunt: Andrei, Tușinschi, Tușer, care oficiau slujba în limba latină.
Au urmat preotul Dâmb, Bortoș, Rujanschi, Damian Ghiuzan, Alecu Anton, Tâmp Nicolae, care oficiau slujba în limba română.
Toți copiii Santuzi am fost botezați ca romano-catolici.
Părinții s-au căsătorit în Italia, au venit în România în voiaj de nuntă și au rămas în Craiova.
Soțul, Costineanu Radu-Corneliu, s-a născut la Cernăuți și a venit în Râmnicu Vâlcea, ca refugiat, în timpul războiului. Ne-am căsătorit în anul 1947, la Râmnicu Vâlcea.
Claudia-Maria, nepoata mea de la fiul Titus, s-a născut bolnavă de encefalopatie cronică infantilă și a fost lăsată de părinți, la recomandarea medicilor, la leagănul de copii. A fost înfiată de bunica, a botezat-o romano-catolică și a crescut-o de la vârsta de 5 ani și până în prezent, când are 31 de ani. A înfiat-o după ce-i murise soțul și a crescut-o singură.
Am fost ajutați cu toții, foarte mult, de preoții romano-catolici. Toți enoriașii cu familii cu mulți copii, ne ajută material, cu alimente, bani și chiar combustibil pentru încălzire.
Decuseară Jean: Soția mea este greco-catolică și eu am în familie numeroși catolici.
I. Copil, încercam deliciile uneia dintre primele vacanțe. Deși era vacanța de iarnă, nu era zăpadă iar timpul, cobind parcă, mohorât, cețos și umed nesocotea cu cruzime bucuria noastră.
Am intrat în casă obosit, dar mai ales ud și înfrigurat și pătruns de căldură am adormit. Nu știu cât am dormit dar m-am trezit brusc cu o senzație ciudată. În cameră toată lumea plângea. Nu înțelegeam de ce dar cuprins de o senzație de spaimă am început să plâng în hohote.
Era 30 decembrie și România nu mai avea rege.
Era o Vinere a Patimilor pentru România, fusese ucisă speranța.
II. O splendidă zi de primăvară cu verde crud și pomi înfloriți marca marea sărbătoare creștină, Sfintele Paști.
Deputat liberal de Vâlcea și președinte al Organizației Județene PNL îl întâmpinăm la intrarea în județ pe Mihai I în prima sa vizită de după 1990 în județul Vâlcea.
Am coborât din mașină și în momentul în care am strâns mâna singurului monarh român din viața mea am început să plâng. Eram realmente fericit. O fericire la care nici măcar să visez nu îndrăznisem.
Într-adevăr pentru România speranța înviase.
Erau Sfintele Paști ale anului 1998.
Jumătate de secol între Crăciun și Paști.
Jumătate de secol între lacrimile unui copil care descoperea că exista și o astfel de durere și lacrimile unui adult care descoperea momentul înălțător al unei altfel de fericiri.
Frâncu Valentina: Mă numesc Valentina Frâncu și m-am născut în ziua de 30.06.1928. Tatăl meu, Deliu Nicolae era ortodox, iar mama, Zorica, era greco–catolică și se născuse la Roșia Montană, fiind din neamul Macaveilor, ctitori de așezăminte culturale și religioase atât în Ardeal, cât și în zona orașului Călimănești, dar cunoscuți mai mult ca luptători în munți împotriva terorii comuniste.
Copilăria mi-am petrecut-o la Jiblea, tata fiind brutar acolo. Mi-am cunoscut soțul la Sebeș Alba, eu fiind în ultimul an de liceu, iar el, domn mare, prefectul județului. Îl vedeam cum trecea mândru cu trăsura pe străzile orașului și m-am îndrăgostit pe loc.
M-am reîntâlnit cu soțul meu, Cornel Frâncu, doctor în drept și licențiat în litere, după 5 ani, deoarece el fusese arestat fiindcă nu a renunțat la religia greco–catolică, iar eu mi-am terminat facultatea și am fost repartizată în orașul Râmnicu Vâlcea. Destinul a făcut ca el să fie cu domiciliul forțat în acest oraș. Fiind tot timpul urmărit, am fost obligați să ne cununăm religios în clandestinitate. Pe data de 18 septembrie 1955, ne-am căsătorit într-o duminică după–amiază la Biserica „Sf. Anton” din localitate, într-o atmosferă de pace și liniște, fără asistență, însoțiți de cântecul „Ave Maria” la orgă și într-o lumină difuză, când afară se îngâna ziua cu noaptea. Biserica era luminată numai de la lumânările din altar, ceea ce făcea ca totul să pară atât de feeric, atât de sfânt, încât părea ceva ireal. Slujba a fost oficiată de preotul paroh romano–catolic Gaspar Bachimeier, iar ca nași i-am avut pe canonicul greco–catolic Augustin Folea, de la Alba Iulia, fiind și el cu domiciliul forțat în Vâlcea și pe Olga Stăncescu, romano–catolică, soția doctorului Stăncescu Petre.
Am continuat educația religioasă prin participare la slujba de duminică, cu mult risc, fiindcă lucram în învățământ ca profesoară, dar Sfânta și buna Maica Domnului nu m-a părăsit, m-a ajutat în toate momentele grele prin care am trecut.
Am un băiat, Emilian Valentin care încearcă – și până acum a reușit – să-și depășească tatăl.
Giosan Gheorghe: I. Prin toamna anului 1946, eram elev (de 15 ani) la Liceul Mihai Vitezul din Alba Iulia. Într-una din zilele lunii septembrie, în jurul orelor 12:00, prin secretarul școlii, elevii au fost convocați în aulă. Era o gălăgie de nedescris. La un moment dat, au apărut în balconul aulei directorul școlii (profesor Pandrea) și profesorul de religie (greco-catolic – Ion Mărgineanu), între cei doi aflându-se o persoană îmbrăcată în veșminte bisericești. Apariția lor a pus capăt vacarmului produs de cei peste 600 de elevi ai școlii.
Într-o liniște absolută, cu o voce puțin tremurândă, directorul ne-a comunicat că are deosebita plăcere de a ne prezenta pe preasfințitul Suciu Ion, episcopul Blajului. În acel moment, privirile sutelor de elevi s-au îndreptat exclusiv asupra figurii blânde a episcopului. În puține cuvinte, mai mult decât părintești, ne-a zugrăvit rolul profesorilor în educarea tineretului, religia având un aport deosebit: religia are menirea de a induce în sufletul elevilor credința în Dumnezeu, bunătate, grijă și ajutorul ce trebuie dat aproapelui tău; că numai așa tineretul poate duce mai departe idealurile naționale- fundamentul prezentului și viitorului României. În timpul acestor îndemnuri, figura lui parcă radia lumini, iar privirile noastre îl îmbrățișau cu smerenie și credință, asigurându-l că sfaturile sale ne vor îndruma în tot restul vieții, constituind farul călăuzitor în apărarea cu sfințenie a idealurilor Blajului, care au constituit parte din granitul unității naționale. Masa elevilor ar fi dorit ca prezența lui în mijlocul nostru să fie veșnică, dar a fost ca un vis frumos, trecător.
Plecarea preasfinției sale din mijlocul nostru, încadrat de cei doi profesori, ne-a trezit la realitate, la grijile noastre cotidiene și în special ale părinților noștri, confruntați cu multe greutăți, consecințe ale războiului devastator ce abia se terminase.
Mult mai târziu, am aflat că împotriva preasfinției sale „uneltele” Moscovei au luat măsura privării de libertate, ceea ce a condus, după câțiva ani, la stingerea lui din viață, în ghetourile Sighetului, unde a fost „răstignit” alături de floarea intelectualității române și de valoroși politicieni, care au pus umărul la realizarea Unirii Ardealului cu Patria Mamă.
II. Pe malul stâng al Mureșului, la o distanță de circa 3 km de Alba Iulia, în văgăuna a două dealuri molcome, se află comuna Drâmbar, în care m-am născut, desființată după anul 1948, în prezent fiind parte componentă din comuna Ciugud. Cetățenii comunei făceau parte din două confesiuni religioase: ortodocși (cam 80%) și greco-catolici (20%). Biserica greco-catolică era ridicată pe o pantă, în apropierea Mureșului. Construcție din lemn! Avea o poziție maiestoasă, putând fi văzută chiar din Alba Iulia.
În timpul studiilor liceale (pe care le-am terminat în anul 1951), în toate duminicile și sărbătorile religioase, simțeam nevoia ascultării sfaturilor creștinești ale preotului greco-catolic. Până la eliminarea din învățământ a religiei, în fiecare săptămână, prezentam profesorului de religie, Ion Mărgineanu, o notă a preotului din comună, care atesta prezența mea în lăcașul sfânt.
După actul barbar din anul 1948, biserica a fost abandonată, ca și suratele ei de pe întreg cuprinsul Ardealului. Vizitele rare ce le făceam familiei în decursul anilor, m-au pus în fața unor fapte condamnabile: lăsarea în paragină a bisericii greco-catolice din comună, care a condus în final la dispariția ei treptată. Partea lemnoasă a bisericii ajunsese, la un moment dat, ca un schelet uman, descoperit de arheologi după sute și mii de ani. Amintiri triste ce nu pot fi uitate, făcând parte din ființa mea, strâns legate de biserica în care am fost botezat, în care intram cu multă evlavie și smerenie până în toamna anului 1955, când am plecat de pe meleagurile natale, stabilindu-mă în inima Olteniei, pe malurile Oltului, frate de nedespărțit al Mureșului, în apropierea căruia m-am născut.
Guminschi Ana: M-am născut în familia Hulea, din comuna Buia-Seica Mare, județul Sibiu. Părinții și bunicii mei au fost greco-catolici. Bunicul din partea tatălui, Hulea Ion, a slujit în comuna Buia-Seica Mare ca preot greco-catolic până în anul 1940, când a decedat.
Fratele tatălui, Hulea Augustin, a slujit în aceeași comună, ca preot greco-catolic pană în anul 1948, iar după aceea ca preot ortodox.
Traian Guminschi, soțul meu, fiind de cetățenie poloneză este botezat romano-catolic. Eu sunt botezată greco-catolic. Fiul nostru, Traian, este botezat ortodox.
Ne-am stabilit în Râmnicu Vâlcea în anul 1975 și, în acea perioadă, am frecventat mai rar biserica romano-catolică.
Din anul 2001, frecventăm regulat biserica greco-catolică.
Nepoata, Ana, fiica fiului Traian, băiatul nostru, a fost botezată în a doua zi de Crăciun, în anul 2001, la Biserica „Sfântul Anton”, fiind primul botez oficial greco-catolic din această biserică.
Irimescu Ileana și Postea Maria: Suntem surori, născute în Brezoi, botezate greco-catolice. Bunicii noștri, Ilea Andrei și Nistor Mihai, precum și părinții noștri, ardeleni de pe Valea Someșului, s-au angajat la societatea Carpatina împreună cu ceilalți ardeleni veniți în Brezoi și au contribuit efectiv – material și prin muncă – la construirea bisericii greco-catolice din acest orășel.
Până în anul 1948, mergeam cu părinții la biserica noastră. Căsătorindu-ne și mutându-ne cu familiile în Râmnicu Vâlcea, am frecventat biserica romano-catolică, iar din anul 2001, când a luat ființă Parohia greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, frecventăm această biserică, ba mai mult, cântăm și în cor.
La Brezoi avem mătuși, unchi, veri și nepoți, care în prezent frecventează biserica româno-catolică din oraș și participă din când în când și la slujbele greco-catolice din Râmnic.
Kraus Ana: M-am născut la 20 mai 1958 în comuna Farooani, satul Valea Mare, județul Bacău și sunt unul din cei nouă copii născuți ai familiei Ianuș și Maria Moraru. Acum mai suntem cinci frați în viață.
Ca toate satele din județul Bacău și din altele ale Moldovei, în Farooani – Valea Mare, locuiesc romano–catolici. Aici, pe vremea când eram copil, în familia mea, ca–n toate de fapt, nu se prea vorbea limba română, ci un grai numit ceangăiesc.
Iată de ce, la vârsta de opt ani, luată de acasă, după terminarea clasei I, când am intrat în clasa a II-a la Școala nr.1 (Cu ceas) din Râmnicu Vâlcea, am întâmpinat multe neplăceri, necunoscând prea bine limba română.
De ce mă aflu la Râmnicu Vâlcea, în parohia romano–catolică „Sf. Anton”?
Nepoată fiind a sorei Duma Mariela, menajera părintelui paroh (pe atunci) Rujanschi Barnabas, de la Râmnicu Vâlcea, am avut privilegiul să fiu subiectul unei acțiuni filantropice a inegalabilului om de omenie, aleasă noblețe, moralitate, religiozitate și spiritualitate, părintele Rujanschi.
Prin înalta sa protecție, susținută și de ai mei (în măsura în care s-a putut, noi fiind mulți copii în familie), am urmat școala generală de opt clase la Școala cu Ceas, clădirea care găzduiește astăzi Muzeul de istorie. După terminarea clasei a VIII-a, am urmat liceul pedagogic de cinci ani, devenind educatoare la Grădinița cu program prelungit nr. 3 Ostroveni, „Step–by–Step”, Râmnicu Vâlcea unde lucrez și în prezent.
Întreaga mea educație, instruire, formare și devenire o atribui mediului spiritual ales în care am crescut, având posibilitatea să cunosc și să vin în contact permanent cu persoane deosebite din comunitatea catolică din care fac parte, care m-au stimulat mereu să fiu un bun creștin, să apăr cea mai de preț valoare – credința – prin cultul zilnic adus lui Dumnezeu, prin participarea activă la liturghie și la viața comunității.
Am căutat în oameni modele de carismă lângă care să-mi atenuez sentimentul de dezrădăcinare de familie, pentru ca împreună cu toții să formăm o altă familie, de frați și surori, uniți în iubirea lui Christos.
Prin căsătorie mă numesc Kraus Ana. Soțul meu, Kraus Florin, născut ortodox, în Râmnicu Vâlcea (05.05.1955), o avea pe bunica sa, Kraus Ana, de religie catolică. Era bunica lui dinspre tată, care a trăit în Austria și, în timp, a decedat tot acolo. Ne-am cununat catolic. Fiul nostru, Kraus Eduard (născut pe 25.08.1983 la Râmnicu Vâlcea) este botezat romano–catolic.
Suntem practicanți perseverenți ai ritului latin și suntem deschiși semenilor noștri de orice alt rit.
Am fost un copil cuminte, mai puțin pus pe năzbâtii, dar îmi amintesc cu nostalgie de anii de elevă de gimnaziu. Am avut-o dirigintă pe profesoara de limba română, Frâncu Valentina, model de dascăl ce impunea respect și seriozitate în pregătire, prin modul cum știa să se apropie de fiecare elev.
Într-o după-amiază, după ore, ca să scăpăm de repetiția la ansamblul sportiv din curtea școlii, pregătit de doamna profesoară de educație fizică Burdalescu, pentru manifestațiile de pe stadion cu ocazia unor evenimente „istorice”, un grup de câteva fete, în frunte cu năbădăioasa Barbu Cecilia (o fetiță grăsuță, brunețică, cu gropițe în obraji și cozi împletite cu funde albe de nylon) ne-am furișat înapoi în clasă. La căutările însoțite de țipete ale doamnei profesoare, ne-am ascuns sub catedră, unde am fost însă repede descoperite și trimise în formație. Absența noastră strica „socotelile”. Momentele neplăcute trăite atunci mi-au servit însă ca lecție pentru viitor: este important să-ți îndeplinești toate îndatoririle ca să fii plăcută lui Dumnezeu.
Căsătoria cu soțul meu a avut loc în data de 21 noiembrie 1982, fiind oficiată de părintele paroh (de atunci) Damian Ghiuzan, în prezența nașilor Burda Gheorghe și Petria, ortodocși. Cununia a fost catolică, pentru că soțul meu, Florin, a aderat și el, atunci, la ritul latin”.
Napeu Titus – Cornel : M-am născut la 23 februarie 1937 în comuna Poieni, județul Cluj, părinții mei fiind Victor și Paraschiva Napeu. Tata a fost preot greco–catolic în comunele Poieni și Bologa până în toamna anului 1940, când din cauza ocupării vremelnice a Ardealului de Nord, am fost nevoiți să ne refugiem în câmpia transilvană, în comuna Miheșul de Câmpie, județul Cluj unde a fost numit preot greco–catolic.
Bunicul meu, după tată, a fost și el preot greco–catolic în comuna Sohodul, județul Alba.
Am avut prilejul să fiu botezat și miruit de P. S. dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, care în ziua de 10 iulie 1937 a participat la sfințirea bisericii din comuna Bologa, iar bunul Dumnezeu tocmai mă adusese pe lume.
După ani de slujire cu credință și abnegație, în 20 septembrie 1946 – prin Decretul nr. 5548 – tata a fost numit de către P.S. dr. Iuliu Hossu, protopop onorific greco-catolic, cu dreptul de a purta brâu roșu. După interzicerea bisericii noastre, tata și-a desfășurat mult timp activitatea în clandestinitate.
Destinul a făcut ca din 1993 să devin cetățean al frumosului municipiu Râmnicu Vâlcea.
Până în 1964 am locuit în municipiul Cluj-Napoca unde aveam și serviciul, iar din 1964, până la venirea în Vâlcea, am locuit în municipiul Slatina, județul Olt.
În 1959 m-am căsătorit cu Alexandrina Stan, de religie ortodoxă, născută în Slatina, județul Olt.
În 1961 s-a născut primul copil, Cornelia Alexandrina, iar în 1963, al doilea copil, Titus Gelu.
Am hotărât să ne mutăm în Slatina din cauza condițiilor precare care le aveam la Cluj și a ajutorului pe care ni-l ofereau bunicii de la Slatina, în îngrijirea copiilor. Fiica noastră, Cornelia Alexandrina, care a terminat facultatea de medicină s-a căsătorit în 1988, cu colegul de facultate Daneș Nicolae Cătălin, din Râmnicu Vâlcea. Soția mea a decedat in 1994. Din 2004 locuiesc, în aceeași casă, cu copiii și cele două nepoate: Ioana Miruna și Ana Irina.
Nițu Rozalia: Mă numesc Rozalia Nițu. Sunt născută la 22 iunie 1945, în Onești – jud. Bacău. Părinții și bunicii paterni fiind catolici, m-au botezat în biserica romano-catolică din localitate. La vârsta de 9 ani am făcut catehizarea cu Monseniorul Blazutti și am primit și confirmarea în același an. Numele anterior căsătoriei a fost Scripcaru. În anul 1965 m-am căsătorit cu Nițu Constantin, de religie ortodoxă, și ne-am cununat ortodox.
Avem 3 copii. Toți 3 au fost botezați ortodox. Toți 3 sunt căsătoriți. Fiica cea mare se numește Camelia Vlangăr. Au fost cununați ortodox. Fiul Nițu Marius a fost cununat romano-catolic în biserica din Râmnicu Vâlcea.
Fiica cea mică se numește Oana-Mihaela Popescu. Este cununată tot ortodox. Sunt o bunică fericită, fiecare copil dăruindu-mi câte un nepot.
Suntem în orașul Râmnicu Vâlcea din anul 1968. Abia în anul 1970 am descoperit că și aici avem biserică romano-catolică. Am fost nespus de bucuroasă, deoarece sunt familiarizată cu acest rit. Am cântat în cor de mică. La fel, fiicele noastre au cântat în corul bisericii catolice „Sf. Anton”, până s-au căsătorit. Oana (fiica cea mică) este în Italia (Genova) și cântă în corul bisericii „Sf. Ecaterina” (catolică). Dar nu numai ea, ci și soțul ei și chiar micuțul lor, Rareș.
În tinerețe, frecventam biserica numai duminica și la sărbători, iar în ultimii 3-4 ani, aproape zilnic.
Aici sunt nespus de fericită. Particip de multe ori și la slujbele părintelui Marian (greco-catolic), pentru că îmi place cum se apropie de enoriași. Eu sunt casnică de la nașterea primului copil.
Soțul nu prea merge la biserică. Timp ar avea, fiind pensionar, dar este mai comod.
Pârăianu Elena, Gârniță Maria și Jianu Alexandra: Ne-am născut Târnoveanu, părinții noștri fiind originari din Dej, județul Cluj, veniți să lucreze la fabrica de cherestea din Brezoi.
Am fost zece frați și acum am rămas doar patru, noi trei și un frate mai mare, cu toții fiind botezați greco–catolici. Părinții noștri, dar chiar și noi, copiii, în special fratele Mircea, am contribuit la construcția bisericii greco–catolice din Brezoi. Am avut o copilărie foarte grea, fiind lipsiți de plăcerile materiale ale copilăriei. Am avut însă tot timpul bucurii spirituale, printre care și susținerea bisericii greco-catolice.
La construirea bisericii, un foarte mare aport și-a adus preotul Cismaș Romulus, apoi preotul Oprea Emilian, care ne-a păstorit până în 1948.
Eram foarte apropiați de preotul nostru. Deși săraci, părinții noștri îi invitau la noi, la masă, pe înalții prelați de la Blaj, când aceștia veneau la Brezoi. Așa l-am cunoscut pe PS Aftenie Vasile, care a luat masa la noi acasă, deși locuiam în colonia fabricii, opt persoane în două camere.
Fratele nostru, Mircea, a urmat Liceul Comercial la Blaj și doi ani – Academia Comercială la București, fiind întreținut de instituția catolică „Caritas” -Blaj. În 1948, când a fost interzisă religia greco–catolică, a fost obligat să părăsească facultatea, întrucât nu a voit să treacă la ortodoxie. A trecut la romano–catolici.
Am suferit foarte mult după biserica noastră din Brezoi. Mulți ani nu am frecventat biserica, pe care o consideram furată de ortodocși .
Venind în Râmnicu Vâlcea ne-am îndreptat spre biserica romano–catolică și așa, împreună cu ceilalți enoriași, care ne-am cunoscut aici, în anul 2001 am reușit să înființăm parohia greco–catolică.
Noi ne-am angajat să-l ajutăm pe preotul Marian Stoicănescu, formând corul, întrucât cunoșteam cât de cât cântările greco–catolice de la fratele nostru și de la tatăl nostru care, de asemenea, cântau în corul bisericii din Brezoi.
Am fost și suntem foarte entuziasmate și fericite că după 53 de ani putem cânta în biserică imnul religios „DOAMNE, ÎNDURĂ-TE SPRE NOI” și celelalte cântări frumoase pe care le-am învățat în copilărie.
L-am ajutat pe preotul Marian Stoicănescu în toate acțiunile necesare bunei desfășurări a activității bisericești, fiind și dânsul ca și mulți dintre enoriași la început de drum, învățând unii de la alții tot ce este bun.
Am mai atras în cor și alți credincioși care veneau din curiozitate la slujbele noastre (ardeleni desigur), care căutau Biserica greco-catolică. Așa a fost cu Cherestes Liviu, Tomuța Miron, Oros Alexandrina, Marcu Doina, familia Ioan și Ana Tomuș, Giurgiu Viorica, Suciu Suzana, Catană Doina, Irimescu Ileana, Postea Maria. Avem acum un cor puternic, dar ne întrunim numai în zilele de sărbătoare.
În mod deosebit trebuie să scot în evidență și pe nepoata noastră Anghelescu, care ne-a scos, în ultimul timp, din încurcătură cu citirea „Apostolului”, participând cu multă fervoare și la cor.
Rarinca Doina: Mă numesc Doina Rarinca și m-am născut la 15 noiembrie 1947 la Cluj, într-o familie de preoți greco-catolici.
Cum întotdeauna prezentul ți se pare mai nefericit decât trecutul, aș putea spune că am avut o viață frumoasă, plină de împliniri spirituale, mult mai frumoasă decât aș fi meritat-o.
În anul 1948, după trecerea în ilegalitate a Bisericii greco-catolice, greutățile materiale au afectat și familia mea, dar părinții, cu mult tact și înțelepciune, au știut să ne țină departe de ele, suplinind neajunsurile materiale cu o viață spirituală înălțătoare, așa că eu am rămas numai cu amintiri plăcute.
La noi în familie se celebra zilnic Sfânta Liturghie, la care participam și noi, copiii. Duminică dimineața eram prezenți la una dintre bisericile romano-catolice din centrul Clujului, unde slujba era oficiată în limba latină. Deci, din copilărie eram familiarizată cu ambele rituri, romano-catolic și greco-catolic, iar când, în 1971, am fost repartizată aici, în Râmnicu Vâlcea; (mă căsătorisem cu dr. Aristide Rarinca, medic în Râmnicu Vâlcea), am frecventat biserica romano-catolică Sfântul Anton.
În casa noastră de la Cluj, de pe strada Fericirii, au avut loc căsătorii și botezuri, celebrate de tatăl meu în clandestinitate.
Aș aminti doar căsătoria nepoatei lui George Coșbuc, actualmente doamna Elena Zăvoianu.
Căsătoria mea cu Aristide Rarinca a avut loc tot în casa părinților fiind oficiată de ieramonahul dr. Silvestru Augustin Prunduș. Dar cum soțul meu era ortodox, și a avut loc o ceremonie religioasă și în Catedrala Ortodoxă din Cluj, tatăl meu fiind deschis dialogului ecumenic.
Copiii mei, Bianca Maria și Marius Constantin, sunt botezați greco-catolic tot în casa părintească.
În aceeași casă i-am cunoscut pe marii preoți, oratori desăvârșiți care au supraviețuit rigorilor din temnițele comuniste: Ieromonahul dr. Augustin Prundus, Pr. Liviu Pandrea, Pr. Pura, Pr. Trufașu, Pr. Chertes, Pr. Botiza și alții.
Dar timpul trece, se scurge, neținând cont de noi și în anul 2005 tristețea mi-a umplut familia când atât tatăl meu, pr. Romulus, Gorgea – preot papal, cât și soțul meu, Aristide, au părăsit lumea, trecând la cele veșnice.
Numai rugăciunea, credința și speranța revederii în ceruri mă ajută să trec peste această grea încercare.
Merg și mă închin cu credință și speranță în orice biserică: ortodoxă, romano-catolică, dar mai ales în cea greco-catolică cu hramul Sfânta Rita, de curând construită, din inițiativa părintelui Marian Stoicănescu de pe strada Libertății.
Suciu Suzana: Născută Moga, în comuna Vaideiu de Câmpie, județul Mureș, am fost botezată greco-catolic. Părinții și frații mei sunt, cu toții, greco-catolici. Soțul meu este romano-catolic, iar cei 2 copii ai noștri, botezați romano-catolic, s-au cununat tot romano-catolic. Ne-am stabilit în Ploiești din anul 1940 și până în anul 1948 mergând la biserica greco-catolică de acolo. După 1948, până în anul 1990, am frecventat slujbele romano-catolice, iar din anul 1990 am putut să mergem spre comunitatea greco-catolică din Ploiești.
La Râmnicu Vâlcea o am pe fiica mea, la care vin și stau circa 6 luni pe an și frecventez biserica greco-catolică, de aici, fiind și în corul bisericii”.
Tomuța Miron: M-am născut în satul Almașu Mic, comuna Balc, jud. Bihor, din familie de greco-catolici: părinți, bunici, străbunici. În toată comuna eram numai greco-catolici.
Am făcut prima spovadă și împărtășanie și am învățat cântările bisericești în comuna natală, preot paroh fiind Manu Gavrilă.
Am venit în Râmnicu Vâlcea în 2002 și, auzind de biserica greco-catolică, cu tot dragul m-am alăturat celorlalți ardeleni, ajutând și eu prin cântările pe care le știam, la oficierea Sf. Liturghii precum și cu tot ce mi-a stat în putință pentru bunul mers al bisericii.
Doresc să vorbesc despre bunicul meu ( ? ) – preotul Manu Gavrilă. S-a născut în satul Almașu Mic, comuna Balc, județul Bihor, fiind greco–catolic din bunici și străbunici. Am avut în sat o biserică din lemn care a ars, fiind trăsnită. Tot satul era greco–catolic, așa că au construit rapid o biserică nouă.
În 1948, preotul paroh greco–catolic, Manu Gavrilă, a fost amenințat de comuniști cu închisoarea dacă nu trece la ortodoxie. Având o familie grea: părinți bătrâni de întreținut, șapte copii în școli, singura sa posibilitate de existență fiind slujba sa, a acceptat și a trecut la ortodoxie, dar cu condiția să i se dea voie să oficieze în rit greco-catolic, cum erau obișnuiți oamenii din Balc.
Până în anul 1970, când a fost pensionat forțat, a oficiat slujbele, botezurile și cununiile în rit greco-catolic. După aceea, în Balc a fost numit un preot ortodox care a schimbat radical slujbele și toate obiceiurile. În prezent, nu mai există nici un greco – catolic în satul Almașu Mic!
Am venit cu bunicul în Râmnicu Vâlcea în anul 2002 și am auzit de existența bisericii greco – catolice. De atunci funcționez în corul bisericii – cu cei șase copii ai mei.
VIII. Concluzii
Zona supusă studiului nostru este una locuită încă de la apariția primelor comunități umane în țara noastră și până în prezent. Condițiile prielnice de viață au favorizat un permanent aflux de comunități umane dinspre Transilvania spre sud, dar și invers. Clima, solurile, fauna, flora și apele au permis o locuire îndelungată, fapt ce a dus la cristalizarea unei populații stabile, cu o locuire îndelungată, și cu posibilitatea de acumulare a unor bunuri ce au putut fi transmise din generație în generație. Așa s-a întâmplat și cu comunitatea catolică stabilită aici, găsind în rândul populației majoritare condițiile necesare unei îndelungate conviețuiri. Pe baza documentelor și a descrierilor călătorilor străini, putem afirma cu certitudine că în permanență a existat în județul Vâlcea o comunitate catolică. Numărul membrilor acestei comunități a diferit de la o perioadă la alta.
Din punct de vedere istoriografic, demersul nostru este unul singular, neexistând o încercare de acest fel până acum. Dacă pentru perioadele pierdute în negura Evului Mediu (sec. XII-XV) informațiile sunt lacunare și se apropie mai mult de legendă decât de certitudine, din secolul XVI putem creiona o istorie a acestei comunități religioase. Greutatea scrierii unei istorii a catolicilor din județ este dată și de faptul că propriile lor scrieri sunt lacunare, uneori lipsite de consistență, sau supuse unor interpretări tendențioase. Materialul istoriografic este destul de puțin, multe informații sunt preluări după lucrări dispărute sau legende ce pot afecta credibilitatea demersului nostru. Uneori se poate observa și tendința de competiție dintre istoricii din vremea comunismului, care au încercat să demonstreze că județul sau orașul lor ar fi fost primul atestat, și care au făcut din plin abuz în ceea ce privește legendele cronicarilor. De aceea trebuie privite cu rezerve anumite lucrări, dar pe care nu le-am putut omite din cercetarea noastră.
Apariția primelor comunități catolice în județul Vâlcea este destul de ambiguă și neclară. Nu este cert nici că acest rit creștin ar fi fost adus aici de către sași, deși sunt cei mai în măsură să revendice acest lucru. Ipotezele privind stabilirea sașilor în Râmnic coboară până în secolele XII-XIII, dar acestea se bazează mai mult pe deducții logice decât pe mărturii documentare certe. Interesant este faptul că în cronicile catolice, se vorbește despre stabilirea sașilor catolici aici cu mult înainte de atestarea documentară a Râmnicului. Analogiile și interpretările se leagă inclusiv de arhitectura unor biserici descrise de către călătorii care au tranzitat Râmnicul, descrieri care scot în evidență asemănările acestor biserici cu elemente gotice, cu cele din Transilvania . Aderăm și noi la teoria conform căreia încă din secolele XIII- XIV se poate să fi existat o comunitate catolică în Râmnic, bazându-ne pe ideea că orașul, cu statut de târg și tranzit ar fi putut avea negustori sași și unguri încă din această perioadă. Coborârea mai adânc în negura timpurilor (secolul al XII-lea) cu afirmații care nu pot fi dovedite nu ar face decât să arunce o urmă de necredibilitate asupra demersului nostru, deși cercetările viitoare pot să ne contrazică.
Unii cercetători cred de exemplu că Bărăția a fost ridicată în secolul XII, dar documentele certifică faptul că abia din secolul XV apar primele lăcașe de cult catolice la sud de Carpați.
Catolicismul în Țara Românească a venit în primul rând prin filiera transilvană din Ungaria și a vizat în județul Vâlcea orașele Râmnicu Vâlcea și Ocnele Mari. Catolicismul din Râmnic are deci o vechime ce coboară probabil cel puțin până în secolul al XIV-lea.
Cert este că din secolul al XV-lea comunitatea catolică este atestată documentar în Râmnicu Vâlcea prin actul emis în anul 1419 de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg la Oradea Mare. Și prin actul din 20 mai 1388 se pot face legături între catolici și prezența lor aici, dar nu știm sigur dacă aceștia tranzitau târgul sau erau aparținători ai zonei.
După această dată, informațiile despre această comunitate se înmulțesc. Catolicii sași se organizează în bresle, primesc de la domnie facilități comerciale, și întrețin cu cei din Transilvania un negoț benefic pentru ambele părți.
După anul 1600 se observă o dezvoltare continuă a comunității catolice, paralel cu integrarea ei în societatea medievală românească. Catolicii se evidențiază ca buni negustori și meșteșugari. Ei devin totodată și proprietari de terenuri și case în Râmnic. Se poate spune că sunt cei care pun bazele unui urbanism medieval în județul Vâlcea, polarizând activitatea comercială și meșteșugărească a Râmnicului.
În timpul lui Mihai Viteazul are loc o migrare a unor familii de sârbi și bulgari din sudul Dunării în Râmnic, alături de arbănași. Cu toate acestea, numărul familiilor catolice nu trecea de 25, în jurul anului 1610. Era o comunitate mică, puțin prosperă, lucru dovedit de faptul că nu puteau plăti un preot. Importanța lor economică este mică, dar reprezintă un germen care va sta la baza viitoarei lor dezvoltări.
Documentele vremii, dar și scrierile călătorilor străini interesați direct de relația majorității cu această comunitate religioasă scot în evidență toleranța românilor față de străini. Probabil că majoritatea nu simțea o amenințare directă în ceea ce îi privește pe catolici. Cert este că acești călători străini scot în evidență amenințarea reprezentată de pierderea apartenenței religioase a catolicilor în favoarea ortodoxiei.
Dacă la începutul secolului al XVII-lea comunitatea catolică din Râmnic era una care se afla în plină dezvoltare, spre sfârșitul aceluiași secol, ea nici nu mai este menționată de către călugărul Bonaventura din Campofranco. De altfel, prima atestare documentară a unei biserici catolice în Râmnic este din 23 mai 1673, când locașul este în ruine. Din nefericire, spre jumătatea secolului al XVIII-lea starea acestei biserici este aceeași. Bulgarii chiproviceni vor construi o casă de rugăciuni cu locuință.
Starea comunității catolice este tot mai rea în preajma anului 1700, fapt dovedit și de înlăturarea episcopului Ilarion care a fost învinuit că a permis înmormântarea catolicilor în cimitirul ortodox, aceștia nereușind să aibă propriul cimitir.
Situația începe să se schimbe odată cu venirea bulgarilor chiproviceni în Râmnic. Deși migrarea lor începe undeva în anul 1638, cel mai mare grup vine din septembrie 1688, iar în preajma războiului austro-turc din 1719 erau peste 46 familii. Acești chiproviceni catolici se vor afirma ca buni negustori, la începutul secolului al XIX-lea înființându-și propria companie.
Ocuparea Olteniei de către austrieci între anii 1719-1739 a reprezentat o perioadă prosperă pentru catolici. Astfel, chiar în inima orașului catolicii au cumpărat mai multe proprietăți pe care le-au unit și pe care vor ridica un locaș din piatră, asemănător celui din Deva. De menționat că în această perioadă austriecii au dezvoltat mai multe lucrări de infrastructură, printre care construirea drumului ce face legătura pe Valea Oltului între Sibiu și Râmnicu Vâlcea, dar și transformarea Oltului într-un râu navigabil. Se încerca integrarea noii cuceriri în economia imperiului. Deși comunitatea catolică a prosperat în această perioadă, nu credem că este reală informația din monografia lui Julius Hering, care în anul 1734 afirma că la adăpostul privilegiilor acordate de împăratul Austriei, Carol al VI-lea, numărul membrilor acestei comunități ar fi atins cifra de 2000 de suflete, în contextul în care întregul Râmnic nu avea mai mult de 5000 de locuitori. Cert este că în perioada ocupării Olteniei de către austrieci, a fost ridicată o biserică catolică din piatră, imobil care a dăinuit până în secolul XX.
În preajma jumătății de secol XVIII, comunitatea catolică, prin vornicul Antonie Marstaller, face o serie de achiziții de imobile și moșii, care intră în proprietatea Bisericii Franciscane. Acest lucru demonstrează puterea economică a acestei comunități, integrarea ei în circuitul meșteșugăresc, comercial și economic al județului, nefiind un grup izolat, refractar la cerințele vremii. Bineînțeles că au existat și neînțelegeri referitoare la achizițiile de imobile, terenuri și bunuri între catolici și reprezentanții majorității, fapt dovedit de procesele desfășurate în epocă.
După anul 1800 comunitatea catolică din Râmnicu Vâlcea se implică activ în ridicarea culturală a urbei, prin deschiderea unei școli în Bărăție, figurând ca profesor Andreas Dobai, numit profesor laic, ca în anul 1819 profesor să apară Isidor Paniak, venit de la Deva. Acest lucru dovedește forța economică a catolicilor, care sunt dispuși să plătească laici pentru a le învăța odraslele carte. Mai mult ca sigur că de acest lucru au beneficiat și românii.
Economic, se constată o preocupare accentuată a catolicilor pentru comerț. Astfel, mai multe terenuri din preajma Bărăției sunt achiziționate, ca ulterior acestea să fie închiriate negustorilor. Ca în orice afacere, au apărut neînțelegeri, care au fost ulterior rezolvate în instanțele judecătorești. Mai multe procese au avut loc în prima jumătate a secolului al XIX lea din această cauză.
Evenimentele de la 1848 au prins rădăcină și în rândul catolicilor, care au aderat în masă la organizația paramilitară numită Garda Națională. Documentele vremii stau mărturie, dovedind implicarea acestei comunități religioase în evenimentele menite să ducă la progresul general al societșții românești. Printre cetățenii străini înscriși în Garda Națională enumerăm pe: Feder Martin, starostele de sudiți, Mihel neamțu cavafu, Temisvar neamțu – croitor femeesc, Ștefan neamțu – tâmplar, Andraș Tomași, Fridirich Holma – cizmarul, Sontag – spițaru, Franți – croitorul, Protă Miler neamțu, fratii Kenesperi, Peter Roată, Iohan Marinovici, Ghenter-croitorul, Fridirich-cizmarul, Albert-tinichigiul, Anton- ceaprazarul și mulți alții.
Din punct de vedere religios, continuă dezvoltarea, prin reamenajarea bisericii romano-catolice din presbiteriul distrus în anul 1738. În anul 1854 a fost refăcut acoperișul bisericii și s-a cumpărat un nou clopot, iar în anul 1855 cimitirul catolic din centru orașului a fost mutat la poalele dealului Cetățuia, în afara orașului.
Dacă în anul 1824 a fost deschisă o școală catolică separată de cea a Bărăției, în anul 1887 se înființează școala primară mixtă „Bărăția” cu programul de educație al statului iar în anul 1897 a început să funcționeze și școala primară mixtă, germano-luterană, cu program propriu, Școala germano-luterană din Râmnic funcționa pe str. Dorobanți nr. 32 (azi gen. David Praporgescu), în curtea bisericii luterane, clădire care se mai păstrează și astăzi. Avea ca director pe Rihard Menzel, care era și preot. În anul 1900 frecventau școala un număr de 54 elevi. Din aceștia, au promovat 44. Funcționau aici, cu plată, un institutor român și doi străini.
Dacă în secolele anterioare informații despre catolici întâlnim cu precădere doar pentru Râmnicu Vâlcea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea această comunitate religioasă o întâlnim și pe Valea Lotrului. Stabilirea catolicilor aici este legată mai ales de exploatarea lemnului. De remarcat că în cadrul acestei comunități populația este eterogenă din punct de vedere etnic, fiind uniți doar de religie. Dacă pentru Râmnic putem spune că sașii, ungurii și bulgarii chiproviceni au constituit grosul comunității catolice, pentru Valea Lotrului și cu precădere pentru orașul Brezoi, majoritatea comunității a constituit-o populația de origine italiană.
În alte zone ale județului nu putem vorbi de comunități catolice, recensământul din anul 1893 înregistra la Ocnele Mari 6 bulgari comercianți, 20 de austrieci și 2 unguri. În orașul Drăgășani recensământul înregistra 7 bulgari comercianți și 10 germani.
În secolul XX comunitatea catolică este prezentă și activă atât pe plan economic, cât și social. Centrul acestei comunități se menține la Râmnicu Vâlcea, dar cea de pe Valea Lotrului este în plină expansiune, mai ales pe baza emigrărilor din Peninsula Italică. În alte zone ale județului nu s-au putut întemeia comunități, deși încercări au existat. Numărul catolicilor stabili din orașele Drăgășani și Ocnele Mari nu a depășit o cifră care să ducă la întemeierea unei congregații. Din recensămintele făcute la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și în prima parte a secolului XX, numărul catolicilor în județ variază atât de mult, încât putem pune pe seama comerțului sau a căsătoriilor mixte prezența acestora și în alte părți decât în zonele consacrate cu populație catolică.
În cadrul comunității catolice se constată o mai bună ierarhizare a funcțiilor clericale, dar și un control accentuat din partea superiorilor de la București.
Intrarea României în primul Război Mondial a însemnat o perioadă plină de suspiciuni la adresa catolicilor cu origini germane, austriece, bulgare și maghiare. Preoții au fost arestați, fiind deportați în estul țării. După război, au fost eliberați, și s-au putut reintegra în societate, unii făcând cariere de prestigiu. Ironia sorții a făcut ca și catolicii să sufere de pe urma războiului, fiind priviți cu suspiciune și de către invadatori.
În prima jumătate a secolului XX, catolicii au întreținut mai multe școli și grădinițe. Acestea au fost folosite și de copii ortodocșilor, așa cum reiese din documentele vremii. Din punct de vedere economic aceștia au continuat să investească în imobilele, care ulterior erau închiriate comercianților. Totodată, refacerea casei parohiale, a turlei bisericii, dar și a cimitirului catolic, s-a făcut cu fonduri colectate din donații. Nici investițiile în pământ nu au fost ignorate, la acea dată, biserică având teren cultivat cu viță de vie, atât la Râmnic, cât și la Drăgășani.
Catolicismul de pe Valea Lotrului a continuat să se dezvolte, prin afluxul tot mai mare de străini din Imperiul Austro-Ungar și Peninsula Italică. Italienii vor pune bazele mai multor firme de exploatare a lemnului.
Cel mai important proiect al comunității catolice din Brezoi, în perioada interbelică, a fost acela de a construi o biserică ce trebuia să deservească acest cult pe toată Valea Lotrului. În anul 1936 a fost construită actuala biserică, din donațiile făcute de firmele mai sus menționate, dar și din cele făcute de enoriașii catolici. De menționat că banii necesari acestei construcții au fost strânși pe o perioadă de peste douăzeci de ani.
Ca și în Râmnicu Vâlcea, și la Brezoi a funcționat o școală catolică, recunoscută de statul român.
Al Doilea Război Mondial a luat prin surprindere comunitatea catolică, nevoită să suporte vicisitudinile războiului ca și majoritatea populației. Preoții parohi catolici s-au implicat în ajutorarea refugiaților polonezi de la Govora, Ocnele Mari, Râmnicu Vâlcea și Călimănești. Aceștia au asigurat serviciul religios, au făcut chete pentru cumpărarea de alimente și haine, au deschis școli pentru copii refugiaților etc.
Mulți tineri catolici au participat activ la luptele date de statul român atât pe frontul de Est, cât și pe cel de vest. Mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată.
După instaurarea comunismului în România, atât preoții catolici, cât și credincioșii au fost supuși unei atente supravegheri din partea Securității, fiind considerați dușmani ai poporului și colaboratori ai imperialiștilor. Firmele, bunurile de valoare, imobilele, au fost naționalizate. Imobilele bisericii au fost acaparate rând pe rând, în ele fiind introduși chiriași. Arhivele parohiei vorbesc despre înjumătățirea numărului de enoriași. Explicația ar fi arestarea unora dintre ei, fuga din țară sau trecerea la ortodoxie.
După 1948, parohia catolică din Brezoi a fost desființată, funcționând ca o filială a parohiei Râmnicu Vâlcea. Capela și casa parohială au fost trecute în proprietatea statului român.
Revoluția din decembrie 1989 a însemnat pentru comunitatea catolică un nou început, concretizat prin repararea Bisericii, încercarea de a i se restitui vechile proprietăți etc. Din nefericire, multe din imobilele deținute au fost demolate de comuniști, proprietarii au murit sau au plecat, iar dreptul la proprietate foarte greu de restabilit.
Din 1991 parohia din Brezoi a fost reînființată, biserica a fost reparată, comunitatea încercând să-și refacă rândurile. Neexistând un cimitir catolic, la ora actuală se încearcă cu ajutorul autorităților locale înființarea unuia.
Secolul XX a adus și apariția primelor comunități de greco-catolici, fapt ce ne-a făcut să dedicăm un capitol separat acestora. Îmbucurător este că cele două comunități au conlucrat, sprijinindu-se reciproc. Dacă Biserica Ortodoxă Română a privit cu pasivitate catolicismul, pe care nu l-a perceput ca pe o amenințare, greco-catolicii au avut de suferit prin încercarea continuă de a fi asimilați de către ortodocși.
Prima mențiune a existenței greco-catolicilor în județul Vâlcea o avem din anul 1933 dintr-o statistică, ce prelua informația din arhiva parohiei catolice din Râmnic: 150 erau la Brezoi, proveniți din rândurile ardelenilor stabiliți aici din zona Dejului, 50 la Râmnic, 20 la Drăgășani, 10 la Ocnița și 5 la Govora.
Greco-catolicii din Brezoi au reușit să-și construiască o biserică separată de cea catolică. Biserica a fost sfințită cu hramul „Sfântul Gheorghe” în anul 1942 și a funcționat până în anul 1948, când toți greco-catolicii din Brezoi au fost obligați să treacă la ortodoxie.
În perioada comunistă ritul greco-catolic a fost desființat, unii preoți arestați, enoriașii obligați să treacă la ortodoxie etc. Cei care s-au opus au fost deportați, obligați la muncă forțată, iar condițiile mizere de trai au dus la trecerea lor în neființă.
Bisericile greco-catolice, casele parohiale, bunurile lor, au fost transferate prin legi speciale cultului ortodox. De remarcat că BOR a dus o politică de anihilare a acestui rit, fiind principalul beneficiar al desființării sale.
După 1990 s-au făcut diligențele necesare pentru repunerea acestui rit în rândul religiilor existente oficial. În anul 2000 Parohia Greco-Catolică din Brezoi a fost recunoscută oficial la Blaj, cu aproximativ 70 de credincioși. Cererea de retrocedare a bisericii a dus la un proces lung și costisitor cu BOR, care administra imobilul. Credincioșii greco-catolici și-au ținut slujbele în această perioadă în biserica catolică din oraș. În anul 2011 procesul s-a sfârșit, dând câștig de cauză celor care îl intentaseră. Preotul greco-catolic a permis ortodocșilor să-și țină slujbele, ca și până atunci în aceeași biserică, ridicată în anul 1942.
În anul 2001, și parohia greco-catolică din Râmnicu Vâlcea își începea activitatea oficială, cu 41 de membri, fiind recunoscută legal. Slujbele au fost ținute în biserica catolică Sfântul Anton din oraș, dar au început și demersurile pentru construirea propriului locaș de cult.
În anul 2005 s-a pus piatra de temelie a acestui locaș, care a primit hramul Sfânta Rita de Cascia.
În municipiul Drăgășani, doar o familie își declară la ora actuală apartenența la acest cult. Informațiile existente converg către ideea că s-a încercat înființarea și aici a unei parohii (2006), nefinalizată din cauza lipsei de aderenți.
Un caz deosebit îl reprezintă comuna Pesceana, unde, într-un sat, preotul ortodox a intrat în conflict cu ierarhii din Râmnic, și a decis să treacă la ritul greco-catolic, împreună cu 358 de enoriași. Acestora nu li s-a mai permis accesul în propria biserică, BOR începând un atac de denigrare, atât în media cât și oficial. În anul 2005 au început slujbele oficiale într-o casă cumpărată special pentru așa ceva. Viitorul ne va arăta dacă această comunitate religioasă va dăinui, sau a fost doar un gest de frondă la adresa ierarhilor ortodocși.
Bibliografie Generală
Izvoare arhivistice edite
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1927.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1928.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1931.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1933.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1934.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1935.
Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, Raport anual despre viața religioasă a comunității catolice din Brezoi., 1935.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, iulie 1935.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, februarie, 1936.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1937.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1938.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1939.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1940.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1936.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 3/1938.
Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1941. Adresa nr.8710 din 11 februarie 1941.
Arhiva Parohiei Bisericii Sf. Nicolae – Voineasa, 2012.
Bulat Toma Gheorghe, Contribuții documentare la Istoria Olteniei, sec. XVI, XVII și XVIII, Râmnicu Vâlcea, Ed. Viitorul Vâlcii, 1925.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației, Martie 1992.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Anuarul Statistic al județului Vâlcea, 1998, p. 19-21.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației din 18 Martie 2002.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, comunicat de presă din 24 August 2012 al Comisiei Județene pentru Recensământul Populației și al Locuințelor, Județul Vâlcea, 2012.
Institutul Național de Statistică Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Anuarul Statistic al județului Vâlcea, 2010, p. 23.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Județ Vâlcea, dos. 207/1832, f. 8.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Județ Vâlcea, dos.746/1832p. 4,10.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Rm. Vâlcea, fond. Tribunal Județ, Vâlcea, dos. 79/1842, f. 8.
Serviciul Municipal Arhivele Naționale București, fond. Ministerul de Interne, Divizia Comunală, dos. 47/1847 f. 61 și 78.
Serviciul Județean Arhivele. Naționale Râmnicu Vâlcea, fond. Prefectura jud. Vâlcea, dos. 8/1859 f. 26-27.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Revizoratul școlar Râmnicu Vâlcea, dos. 4/1910, f.20.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 12.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 22.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 33.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Craiova, fond. Inspectoratul de Jandarmi Craiova, dos. 5/1939, f.347.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Sibiu, Colecția Bruckenthal, cota L 15/210.
Presă și periodice
Epure Florin, Un italian la Râmnic, în Curierul de Râmnic, din 21 martie 2011.
Olteanu Simona, În Râmnic există o grădiniță italiană, în Viața Vâlcii, nr. 32 din 21 octombrie 1997.
Pîrvu-Cîrciu Olivia, Scandal religios la Pesceana, în Vocea Vâlcii, 3 Iulie 2011, p. 1.
Popa Andreea, Scandal religios la Brezoi, în Vocea Vâlcii, 23 Aprilie 2009, p. 1.
Popescu Crișu, Localitate vâlceană dominată de conflicte interreligioase, în Indiscret, 31 Octombrie 2012.
Rouă Emilian, Greco-catolicii denunță armistițiul, în Adevărul, 31 Mai 2005.
Tamaș Corneliu, Primul medic oficial din Țara Românească a funcționat la Râmnicu Vâlcea, în Orizont nr. 292 din 5 octombrie 1969, Râmnicu Vâlcea.
XXX, Discriminarea greco-catolicilor din Pesceana, în România Liberă, 4 Februarie 2006.
XXX, Ortodocșii și catolicii și-au dat mâna la Brezoi, în Arena Vâlceană, 5 iulie 2011, p. 1.
XXX, Observator Vâlcean, nr. 563, 19/25 iunie 2013, p. 12.
Reviste
Bardașu Petre, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în Studii Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, p. 19-34, 1971.
Bardașu Petre, Bogdan, un voievod oltean puțin cunoscut, în revista Mehedinți-Istorie și Cultură, vol. II, Drobeta Turnu Severin, p. 39-43, 1980.
Bardașu Petre, Pompierii vâlceni în epoca regulamentară, în revista Studii Vâlcene, vol. IV, Râmnicu Vâlcea, p. 58-62, 1980.
Bălașa Dumitru, Mircea cel Bătrân și ctitoriile de la Călimănești, în Studii Vâlcene II, Râmnicu Vâlcea, p. 37-55, 1972.
Bălașa Dumitru, Ctitorii vechii biserici episcopale a Râmnicului (1303-1304/1568), în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, Râmnicu Vâlcea, 5/1988.
Bănică-Ologu Nicolae, Considerații asupra transformării Râmnicului într-un puternic centru cultural în veacul al XVIII-lea, în Studii Vâlcene, IV, 96-111, Râmnicu Vâlcea, 1980.
Bănică-Ologu Nicolae, Structura habitatului citadin în Râmnic Medieval, în Buridava, IV, p. 73-94, 1982.
Buia Alexandru , Plante rare pentru flora R.P.R. existente în Oltenia, în Ocrotirea naturii, IV, București, 1959.
Bulat Gheorghe Toma, Două foi de zestre și o diată, în Arhivele Olteniei, Craiova, 1926, p. 421-426.
Chihaia Pavel, Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul Vâlcea, Biserica Sfântul Dumitru, în Studii și cercetări de Istoria Artei, vol. 14, nr. 2, 1967.
Deaconu Lucian, Prezența și activitatea refugiaților polonezi în România în anii 1939-1945,în Oltenia V-VI, pag. 138.
Georgescu George, Cronica Râmnicului din 1764, în Studii Vâlcene, nr. VI (XIII), Râmnicu Vâlcea, 2010, p. 13-30.
Iliaș Aurora, Drumurile și transportul sării (XV-XIX), în Studii și materiale de Istorie Medie, București, 1974.
Ionescu T. Gheorghe, Contribuții la cunoașterea așezământului medieval –mănăstirea Govora din județul Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, p. 57-122, 1972.
Iorga Nicolae, Acte relative la istoria culturii catolice în principate, în “Studii și Documente”, vol. I-II, București, 1901.
Jacotă Dorin, Mărturii despre realități istorico-geografice din județul Vîlcea în secolele II-XVI, în Buridava IV, Rîmnicu Vîlcea, 1982, p. 67-71.
Netzhammer Raymund, Aminti din România, în Magazin Istoric, din 10 octombrie 1991, București.
Părnuță Gheorge, Din istoria culturii și școlii din județul Vâlcea, secolele XVI-XIX, în Buridava II, p. 133-243, Râmnicu Vâlcea, 1976.
Sacerdoțeanu Aurelian, Catarii la Râmnicu Vâlcii, în Mitropolia Olteniei nr. 5-6, p. 317-330, Craiova, 1961.
Sacerdoțeanu Aurelian, Originea și condițiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraș Râmnicu Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 37-56.
Sacerdoțeanu Aurelian, Fabrica de hârtie de la Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, 273-290.
Șerbănescu, Episcopii Olteniei, în Mitropolia Olteniei, Craiova, p. 171-212, 1964.
Tamaș Veronica, Contribuția Ligii Culturale din Râmnicu Vâlcea la desăvârșirea unității naționale, în Studii Vâlcene I, p. 35-38, 1971.
Tamaș Veronica, Manuale școlare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Tipografi și tipografii, Râmnicu Vâlcea, 1972.
Tamaș Corneliu, Un colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu, în Studii Vâlcene, III, Râmnicu Vâlcea, 1974.
Tamaș Veronica, Contribuții la istoria învățământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830), în Studii Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 1974.
Tamaș Corneliu, Marele spătar Radu Golescu și mișcarea antifanariotă, în Buridava, II, Râmnicu Vâlcea, 1976.
Trajanescu Dumitru, Mănăstirea Dintr-un lemn și Mănăstirea Govora, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, an III/1910, fasc. 9.
Tulugea Claudiu Aurel, Emilian Valentin Frâncu, Date noi privind biserica Sfântul Dumitru din Râmnicu Vâlcea, în Buridava X, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 136-142.
Vasilescu Alex. D., Friederich Schwantz Haubtmann, în Arhivele Olteniei, nr. 18-19, Craiova, 1925.
Dicționare, enciclopedii și bibliografii
Alessandrescu Constantin, Dicționar geografic al județului Vâlcea, București, Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu, 1893.
Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), București, Ed. Academiei, 1987.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Bibliografia istorică a județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Enăceanu Ghenadie, Condica Sfântă, București, 1886.
Ghinea Dan, Enciclopedia Geografică a României, București, Ed. Enciclopedică, 2002.
Soare Ion, Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2010.
XXX, Marele Dicționar Geografic al României, București, 1902.
XXX, Enciclopedia Geografică a României, București, 1982.
XXX, Geografia României, vol. III, București, 1987.
XXX, Geografia României, vol. IV, 1992.
Volume de amintiri și memorii
Drăgoiescu Petre, Râmnicul Vâlcii, Craiova, Ed. Ramuri, 1944.
Grigore Constantin, Râmnicu-Vâlcii loc de amintiri și recreere Monografie-Ghid, Râmnicu Vâlcea, 1944.
Mateescu Constantin, Memoria Râmnicului, București, Ed. Sport-Turism, 1979.
Mateescu Constantin, Râmnicul de odinioară, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 1993.
Mateescu Constantin, Râmnicul uitat, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2003.
Netzhammer Raymund, Episcop în România, București, Ed. Academiei Române, 2005.
Lucrări generale
Andrei Nicolae, Gheorghe Părnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1977/1981.
Bălan Constantin, Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), București, Ed. Academiei Române, 2005.
Brana V., Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, București, Ed. Științifică, 1958.
Brana V., Zăcămintele nemetalifere din România, București, Ed. Tehnică, 1967.
Cernovodeanu Paul, Societatea feudală românească văzută de călători1973 străini (secolele XV-XVIII), București, Ed. Academiei RSR, 1973.
Călinescu Raul, Monografia geografică a R.P.R., București, 1960.
Costăchel Valeria, Petre P. Panaitescu, Alexandru Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), București, Ed. Științifică, 1957.
Deletant Denis, Deletant Andreea, România, Londra, Ed. Clio Press, 1985.
Gane Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1933.
Philippe Gaudin, Marile Religii, Ed. Orizonturi, 2005.
Giurescu C. Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, vol. I, București, 1913.
Giurescu C. Constantin, Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848, București, Ed. Științifică, 1972.
Giurescu Dinu, Țara Românească în secolele XIV și XV, București, Ed. Științifică, 1973.
Grosaru Ioana, Tarabega Gabriela, Italienii din România O istorie în imagini, București, Ed. Square Media, 2012.
Gudea Nicolae, Biserica Română Unită (Greco-Catolică), Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1994.
Hassel Sven, Legiunea Blestemaților, Ed. Nemira, 1992.
Hitchins Keith, Despre biserica românilor din Transilvania. Documente externe, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009.
Holban Maria, Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Vasile Totoiu, Călători străini despre Țările Române, vol. V, București, Ed. Academiei, 1973.
Holban Maria, Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Vasile Totoiu, Călători străini despre Țările Române, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1980.
Holban Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, Ed. Academiei, 1981.
Holban Maria, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române, vol. IX, București, Ed. Academiei Române, 1997.
Ionescu Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, vol. I, București, Ed. Academiei RPR, 1963.
Iorga Nicolae, Drumuri și orașe din România, București, 1903.
Iorga Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase a Românilor, București, Ed. Ministerului cultelor și instrucțiunii publice, 1908, 1929.
Iorga Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria,București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1915, 1989.
Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, București, Ed. Eminescu, 1981.
Iorga Nicolae, Opere Economice, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982.
Iorga Nicolae, Studii asupra Evului Mediu românesc, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1906, 1984.
Kraus Georg, Cronica Transilvaniei 1608-1665, București, Ed. Academiei, 1965.
Manolescu Radu, Comerțul Tării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XV), București, Ed. Științifică, 1965.
Meteș Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, Ed. Științifică, 1971.
Panaitescu P. Petre, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), București, Ed. Științifică, 1957.
Papacostea Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, 1971.
Papacostea Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, Ed. Enciclopedică, 1998.
Pașcu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1971.
Prunduș Silvestru Augustin, Plăianu Clemente, Catolicism și Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Unite, Cluj-Napoca, 1994.
Theodorescu Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident, București, Ed. Academiei, 1974.
Theodorescu Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, București, Ed. Meridiane, 1976.
Urechia Vasile, Istoria Românilor 1774-1800, București, 1894.
Urechia Vasile, Istoria Școalelor, București, 1900.
Vasilescu Alexandru, Istoria politică a Olteniei sub austrieci, București, 1929.
XXX, Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. I, doc. 17, București, Ed. Academiei, 1966.
XXX, Acte judiciare din Țara Românească (1775-1781), București, Ed. Academiei, 1973.
XXX, Studii și Cercetări de Istoria Artei, tom 20, 1/1973.
XXX, Instituții feudale din Țările Române, 1988.
XXX, Schematismul ARHIDIECEZEI Romano-Catolice de București, București, 2000, pag. 138-140.
Lucrări speciale
Angelescu Nicu, Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva’’ (Sfînta Vineri) din
Rîmnicu-Vîlcii, Râmnicu Vâlcea, 1957.
Badea Lucian, Rusenescu Constanța, Județul Vâlcea, București, Ed. Academia RSR, 1970.
Baranovski Niculina, Gheorghe Neamu, Județul Gorj, Ed. Academiei Române, București, 1971.
Bălănescu Vasile, Tamaș Corneliu, Istoria Bisericii Sfântu Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphis, 1998.
Berbece Vasile, Costea Marinoiu, Aurel Matei, Gheorghe Mămularu, Vâlcea ghid turistic al județului, București, Ed. Sport-Turism, 1976.
Cîrstea Gheorghe,Constantinescu Dorel, Vâlcea Monografie, București, Ed. Sport-Turism, 1980.
Cristescu Sandu, Cristescu Sanda, Biserica Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri), Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2011.
Cucu Vasile, Ana Popova Cucu, Județul Mehedinți, București, Ed. Academiei Române, 1980.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale Vîlcea, Rîmnicu Vîlcea, Tipografia Râmnicu Vâlcea, 1981.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Râmnicul Medieval, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Kleiner Blasius, Conventul de la Râmnic dedicat lui Sfântul Anton de Padova, Râmnicu Vâlcea, 1764.
Leguerne Fernand, Anton de Padova 1195-1231. Viața și secretul său, București, 1992.
Luigi de Marci, monsenior, Viața Sfintei Rita, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2002.
Lubich Gino, Pierro Lazzarin, Jeanne Antide Thouret. Când Dumnezeu are glasul celor săraci, Paris, 2000.
Micle Veniamin, Mănăstirea Bistrița Olteană, București, Ed. Mânăstiri Bistrița, 1996.
Mironescu T. Atanasie, Istoria Eparhiei Râmnicului Noului Severin, București, 1906.
Mocanu Constantin, Giurcănescu Cl., Valea Oltului, București, 1967.
Moga Nicolae, Moga Maria Magdalena, Biserica Sfântul ierarh Nicolae Voineasa, județul Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offset Color, 2001.
Petria Dobrin, Voineasa trecut prezent și viitor, București, 2002.
Petrescu Ion, Județul Vâlcea-615 ani de atestare documentară 1392-2007, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2007.
Ploaie Gheorghe, Valea Lotrului, București, Ed. Sport-Turism, 1983.
Ploaie Gheorghe, Masivul Buila-Vânturarița. Un spectacol al naturii, Râmnicu Vâlcea, 2005.
Popescu C. Nicolae, Dănuț Călin, Cozia, București, Ed. Sport-Turism, 1987.
Purcaru Ilie, Țara Loviștei, București, Ed. Ion Creangă, 1980.
Răuțu Meletie, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908.
Tamaș Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Îndrumător în Arhivele Statului județul Vâlcea, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1972.
Tamaș Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Prefectura județului Vâlcea, 1830-1864, vol. I, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1977.
Tamaș Corneliu, Bardașu Petre, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălcești, Revoluția de la 1848 în județul Vâlcea, București, Ed. Scrisul Românesc, 1978.
Tamaș Corneliu, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval, Râmnicu Vâlcea, Ed. 13 Decembrie, 1918, 1983.
Tamaș Corneliu, Istoria Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994.
Tamaș Corneliu, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu Vâlcea, Ed Conphys, 1995.
Tamaș Corneliu, Istoria Horezului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Tamaș Corneliu, Ion Constantin Vasile, Monumente Arhivistice Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1998.
Tamaș Corneliu, Burduază Vasile, Școala cu ceas. Monografia școlii generale Take Ionescu din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea. Ed. Conphys, 1998.
Tamaș Corneliu, Tudor Gheorghe, Vâlcea Turistică, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1999.
Tamaș Corneliu, Țană Smarand, Județul Vâlcea și Prefecții săi, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2004.
Tamaș Corneliu, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2006.
Tamaș Corneliu Frâncu Emilian Valentin, Istoria județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2012.
Zaharia I. C., Contribuții la studiul răspândirii speciilor de plante în zona submediteraneană în bazinul Gilortului, Târgu Jiu, 1968.
Surse web
Pop Ioan, Sclipiri în beznă, www. Nicăieri.ro, 1996.
XXX, www.greco-catolica.org, 2012.
Anexe
Glosar
Aba: stofă albă, groasă, de lână.
Abagiu: cel care fabrică sau vinde aba.
Afiromat: act de danie.
Afierosit: dăruit.
Apostazie: răscoală.
Arbănaș: albanez.
Arendă: contract de închiriere a unor moșii.
Aspru: monedă turcească de argint, care a circulat în sec. XV-XIX.
Ban: rang care echivala în Oltenia cu funcția de guvernator al provinciei.
Băcan: negustor ce vinde produse alimentare.
Bejenie: fugă, emigrare
Binale: clădiri, construcții, edificii.
Biv: fost.
Boiangiu: vopsitor de haine, pânzeturi, bumbac, lână și alte textile.
Boltă: prăvălie de meșteșugar, dugheană, magazie.
Breslaș: cel ce face parte dintr-o breaslă, meseriaș.
Bucată: hrană, provizie.
Bucoavnă: abecedar.
Caimacam: locțiitor de domn sau al Banului Craiovei.
Calfă: cel care a terminat ucenicia și începe a practica meșteșugul.
Căminar: mare boier însărcinat cu strângerea dării pe băuturi spirtoase; la început avea doar rolul de a strânge dările datorate pentru vânzarea sării.
Ceapraz: cel care confecționează găitane, șireturi, panglici.
Chir: domn.
Clironom: moștenitor
Catastih: registru de socoteli
Clucer: boier care se ocupa de aprovizionarea magaziilor domnești.
Comis: boier care avea grijă de grajdurile domnești.
Conscripție: recensământ.
Convert: plic, scrisoare expediată oficial.
Diată: document particular, denumire veche a testamentului.
Dijmă: a zecea parte din venituri, dare către stat.
Divan: consiliu imperial sau viziral, care se convoacă în unele zile de săptămână; sfat; curte imperială sau domnească; sofa sau pat acoperit de covoare, canapea orientală.
Dohtor: medic.
Dorobanț: soldat infanterist din armata teritorială.
Egumen: conducătorul unei mânăstiri .
Embatic: arendare pe termen lung (99 ani), arendă.
Embaticar: persoană care ia în arendă o proprietate pe termen lung.
Epitrop: tutore, curator, administrator al unui bun sau al unei averi.
Florin: monedă de aur emisă la Florența; mai târziu monedă austriacă de argint în valoare de 100 creițari.
Foaie de ispașă: foaie de conservare a pagubelor în vederea despăgubirii.
Fumărit: dare care se plătea odinioară pe locuință; coș de foc.
Galben: monedă de aur.
Gros: monedă ce a circulat în Țările Române.
Havaiet: taxă ce se plătea la soluționarea actelor administrative, taxă ce se plătea la trecerea unui pod, pe vite etc.
Herțeg: duce, voievod.
Hrisov: act solemn emanat din cancelaria domnească a Țării Românești și autentificat, de obicei, cu una sau mai multe peceți.
Husar: ostaș din cavaleria maghiară.
Iobag: țăran dependent din Ardeal, șerb.
Ispravnic: șef al Administrației și al poliției dintr-un județ.
Jude: judecător al statului, primar.
Jupan: titlul acordat boierilor și apoi negustorilor
Litră: măsură de capacitate, ¼ dintr-o oca.
Logofăt: mare demnitar, administrator de curte boierească.
Majă: căruță de transport pește.
Marafet: fasoane, nazuri, vicleșug.
Mazil: boier scos din slujbă și supus la dări, urmaș sărăcit.
Mezat: vânzare publică, licitație, loc de mare afluență.
Milă: iertare, dăruire, donație, pomană, milostenie, favoare.
Monah: călugăr.
Mumbașir: agent de execuție trimis de stăpân pentru îndeplinirea unei porunci, funcționar domnesc însărcinat cu probleme fiscale și aducerea forțată la judecată.
Namestie: construcție auxiliară.
Năpastă: necaz, nenorocire.
Obște: organizație a țărănimii libere în Evul Mediu.
Ocină: pământ moștenit din tată în fiu, ereditar, patrimoniu.
Ofis: decizie,decret domnesc.
Paharnic: mare boier din Divan; turna domnului vinul pe care îl gusta el întâi; ulterior, boier de rangul doi și titlu onorific.
Papistaș: credincios romano-catolic.
Parasiile: postul Paștelui (Păresimi).
Parâ: mică monedă turcească.
Pater: preot romano-catolic.
Pârcălab: conducătorul unui sat, primar, perceptor sau consilier municipal, supraveghetorul măglașilor.
Pârgar: membru în sfatul administrativ, format din 12 consilieri, al unui oraș.
Pitar: brutar pentru curtea domnească.
Pliroforire: informație, lămurire.
Postelnic: dregător având atribuțiile de a îngriji patul domnului, de a-i primi pe trimișii străini și de a-i conduce la domn.
Proin: fost ceva altă dată; care a avut o calitate o funcție, un rang pe care nu-l mai are.
Protimis: dreptul de a răscumpăra un pământ vândut fără știrea unor membri ai obștei, lepădând cumpărătorului prețul (banii) vânzării.
Râzmeriță: război, răscoală, revoluție.
Ruptoare: învoială, înțelegere, fixare de impozit.
Schelă: denumire veche a punctelor vamale.
Schismatic: creștin ortodox sau, după caz, protestant.
Scutelnic: om scutit de bir pentru că se afla în serviciul domniei sau al mânăstirilor.
Sfat: adunare, divan, consfătuire.
Siliște: vatra satului; locul pe care este așezat satul, loc necultivat aproape de sat bun pentru cereale sau pomi.
Simfonie: înțelegere.
Simigiu: vânzător de produse de patiserie.
Sinod: adunare superioară eclesiastică compusă din mitropoliți, episcopi și arhierei care se adună pentru administrația bisericii.
Slobozenie: libertate.
Sluger: mare boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei, cu lumânări și carne; rang boieresc.
Spătar: mare dregător care purta spada domnului la marile ceremonii, șeful armatei.
Staroste: conducător al unei corporații (bresle), șef, conducător.
Starostie austriacă: sucursală într-un județ, având misiunea de a apăra interesele supușilor austrieci.
Stânjen domnesc: unitate de măsură de pământ egală cu 1,962 m.
Stolnic: mare boier care avea grija mesei domnului.
Sud: județ.
Surugiu: conducător de poștalion sau al căruței poștei.
Tainiță: ascunzătoare.
Tiparniță: tipografie rudimentară.
Ughi: monedă de aur ungurească, echivalând cu ½ taler.
Val: a face sau a provoca cuiva neplăceri, supărare.
Valah: român.
Vătaf: conducătorul unui plai, logofăt.
Vel: mare.
Vier: lucrător specializat în viticultură.
Vistier: mare demnitar care avea în grijă tezaurul țării, aduna dările și tributul.
Vlădică: episcop.
Vornic: mare dregător care supraveghea curtea domnească, conducea treburile interne având și atribuțiuni judecătorești; primar la sate; slujbașul care în trecut strângea dările prin sate, echivalent cu perceptorul și primarul de mai târziu.
Zaveră: răscoală.
Lista declarațiilor
(Declarațiile se află în arhiva personală a doctorandului, și sunt prezentate în capitolul VII. Comunitatea greco-catolică în secolul XX, subcapitolul VII.3. Renașterea Bisericii greco-catolice din județul Vâlcea).
1. Declarație Blai Maria.
2. Declarație Boierui Traian.
3. Declarație Costineanu Luigi-Tereza.
4. Declarație Decuseară Jean.
5. Declarație Frâncu Valentina.
6. Declarație Giosan Gheorghe.
7. Declarație Guminschi Ana.
8. Declarație irimescu Ileana și Postea Maria.
9. Declarație Napeu Titus-Cornel.
10. Declarație Nițu Rozalia.
11. Declarație Pârăianu Elena, Gârniță Maria și Jianu Alexandra.
12. Declarație Rarinca Doina.
13. Declarație suciu Suzana.
14. Declarație Tomuța Miron.
Lista documentelor
1. Donația lui Alexandru Ipsilant.
2. Hotărârea domnească privind judecata la Divan a Anei Maria, fosta soție a armenului Ogaz din Râmnic, cu egumenul Ludovic epitrop și clironom, pentru drepturi de moștenire.
3. Privilegiu acordat de Domnul Alexandru Moruzi.
4. Învățătura creștină (noțiuni primare).
5. Primirea la Râmnicu Vâlcea a relicvei Sfântului Anton de Padova.
6. Primirea relicvei-rugăciuni.
7. Actul de întemeiere al Parohiei Grco-Catolice din Rm. Vâlcea.
8. Hrisovul de întemeiere al Parohiei Grco-Catolice din Rm. Vâlcea.
9. Descriere Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Râmnicu Vâlcea.
10. Istoria Sfântului Anton de Padova.
11. Istoria sfintei Ioana Antida-Fiică a Bisericii.
12. Istoria Sfintei Augustina.
13. Istoria Sfintei Rita de Cascia.
14. Conventul de la Râmnic dedicate Sfântului Anton de Padova.
15. Trecerea Preotului Stoicănescu Marian de la Ortodoxie la Grco-Catolicism.
Documentul 1
Donația lui Alexandru Ipsilant
1775 iunie 6. Cartea de întărire a lui Alexandru Ipsilanti voievod dată bisericii Baraților din Râmnic, ca să ție 4 scutelnici – oameni străini și un vier care și acela să fie nesupărat din rândul dajdiilor.
Cartea bisericii Baraților sud Vâlcea/ or.Râmnic/
Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Ioan Ipsilant v.v. și domn, am dat domnia mea bisericii Baraților – din orașul domniei mele Râmnicul, ca să aibă a ține și a scuti 4 oameni aduși din străinătate. Pentru care aducând adeverință de la dumnealor ispravnicii județului să i se dea pecetluitul domniei mele pe numele și chipul lor, ca să fie nesupărați despre rândul dajdiilor și orânduielilor, ori câte vor ieși din visteria domniei mele peste an, în țară, de nici unile val sau bântuială să nu aibă. Așijderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi una sută cincizeci, de dijmărit, litre două sute.
Asemenea să aibă a ținea la viile bisericii și un vier om strein, care și acela să fie nesupărat despre rândul dajdiilor.
Pentru că această milă a avut-o biserica, atât de la alți frați domni cât și de la domnia sa Ștefan Racoviță v.v., precum și cartea domniei sale adeverează.
Drept aceea și domnia mea bine am voit de am înnoit și am întărit milele acestea și încă am mai adus să aibă a scuti de vinărici, vinul ce-l va face în viile bisericii.
Și de obște poruncim, nimeni, întru nimic val sau supărare de toate, câte mai sus cuprinde, să nu facă.
Și am răspuns domnia mea.
1775, iunie 6
Documentul 2
HOTĂRÂRE DOMNEASCĂ
1780 februarie 5. Hotărârea domnească privind judecata la Divan a Anei Maria, fosta soție a armenului Ogaz din Râmnic, cu egumenul Ludovic epitrop și clironom, pentru drepturi de moștenire.
Din cercetările ce s-au făcut la Divan, cu socoteală și după diata mortului,
s-au dovedit că numai pe paterii franciscani îi lasă epitropi. Iar de Antonie Nicolantie nimic nu pomenește a fi epitrop și rău îl apuca și îl trăgea prin judecăți. Și cât pentru dania ce lăsa mortul soției lui, rămân epitropii pateri franciscani datori bani buni, taleri 184 și 39 bani, după socoteala ce s-a făcut, care s-au hotărât ca să-i dea epitropie. l-a luat și l-a dat. Măcar că ei i-au lăsat bărbatu-său acesta-după cum se vede-ca să-și păzească văduvia și s-au măritat nepăzindu-și văduvia, a căruia, să cădea să fie lipsită de acesta.
Iar, milostivindu-se măria sa, s-au hotărât ca să i le dea și s-au mulțumit pe această hotărâre. Și se muncea să se îndrepteze zicând că ar fi spus bărbatu-său la moarte, pentru măritișul ei, i-ar fi dat voie.
Iar pentru dania ce face la mânăstirea franciscanilor: de case cu locul cu curtea și cu pivnița,din hotărârea măriei sale, dată prin hrisov de obște la toate mânăstirile de aici, atât celor creștinești, cât și celor papistănești, ca nimeni afirom să nu lase la mânăstiri adică lucru stătător, fiindcă îndestul au mânăstirile. Și de ar putea câte acestea, câte au, să le caute s-au hotărât ca să vânză locul și casele acelea cu mezat și ceea ce va ieși la vânzare, să ia banii pentru acea danie. Iar namestii de case, moșii, vii și alte nemișcătoare lucruri, nu sunt slobozi a rămânea mânăstirilor danie. Așijderea și Antonie Nicolantie să aibă pace, trăgându-l rău ca pe unul ce nici epitrop, nici clironom nu este.
Documentul 3
PRIVILEGIU ACORDAT DE DOMNUL ALEXANDRU MORUZI
1793 august 28. Alexandru Moruzi voievod întărește milele pe care Biserica Bărăției din Râmnic le-a avut de la alți domni.
Cartea Băraților de la Râmnic sud Vâlcea.
Țara Românească. Fiind orașul domniei mele Râmnic sud Vâlcea, din vechime domnii și oblăduitorii țării, aceștia au dat voie și slobozenie la câți din ritul catolicilor se află, locuind și adăpostindu-se acolo, cu dreaptă muncă și hrană a neguțătorilor și și-au făcut un locaș de închinăciune, care s-au aflat și se află supt protecția domniei, iar nu supt altă streină stăpânire și pe domnul țării îl cunosc protector, întru rugăciunile și pomenirile ce fac către milostivul Dumnezeu la slujbele lor.
Care lăcaș, cu această orânduială, fiind supt a domniei ocrotire și protecție, au avut și cărți domnești vechi cu orișicare milă domnească, cu care cărți, viind bărații de acolo, cu smerenie și rugăciune la domnia mea, de ni s-au rugat prin jalbă ca să le înnoim.
După ce m-am pliroforisit domnia mea întâi de această rânduială și am văzut înșine și cărțile trecuților domni, am binevoit de ne-am milostivit asupra-le, pentru ca să fie rugători către milostivul Dumnezeu, pentru viața și buna stare a domniei mele și fraților domni din urma noastră, oblăduitori ai țării și pentru îndestularea și fericirea acestui pământ în care trăiesc și se ocrotesc.
Și le-am înnoit milele ce au avut, adică să aibă a ținea și a scuti patru oameni aduși acum din străinătate, cărora de vor fi străini cu adevărat, să li se dea pecetluiri domnești de la Visterie. Așijderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi una sută cincizeci și de dijmărit, litre două sute. Asemenea să aibă a ținea și un vier la viile bisericii, om strein, adus din străinătate, care și acela să fie nesupărat despre rândul dăjdilor, fiindcă aceste mile le-au avut și de la trecuții frați domni de mai înainte.
Pentru care, poruncim la toți câți se cuvin, întocmai să fie următori, nefăcând nimeni nici un fel de supărare la câte se cuprind mai sus și la care am răspuns domnia mea.
1793 august 28
Io Alexandru Constantin v. v.
Documentul 4
Învățătura creștină
(noțiuni primare)
Dogma creștină are câteva idei fundamentale și anume :
Iminența venirii Împărăției lui Dumnezeu, care este aproape și care constituie Vestea cea Bună pe care Mesia a adus-o oamenilor. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă revenirea lui Iisus “la sfârșitul veacurilor”, când va judeca viii și morții și va întemeia un nou pământ și un nou cer. Nu se precizează când va fi acest “sfârșit al veacurilor” ; uneori cuvintele lui Iisus sugerează că Împărăția lui Dumnezeu a venit deja (Luca, 8, 10); ideea este însă importantă prin speranța sădită în sufletele creștinilor.
Ideea Treimii (Trinității), ce constituie prima mare taină a creștinismului : Dumnezeu Unul singur în ființă este întreit ca Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ideea Treimii este fundamentală, exprimată clar în Evanghelia după Ioan și apoi în Crezul creștin stabilit la Niceea și aprobat la Conciliul de la Constantinopol, în 381 d.Hr. Principiul dumnezeirii este Tatăl, Fiul este Cuvântul ; el s-a întrupat Om, a pătimit și a fost răstignit pentru ca, prin învierea Sa, să elibereze din păcat pe toți drepții de la Adam și Eva. Sfântul Duh, prin care a fost conceput Iisus și prin care a fost înviat, reprezintă acțiunea lui Dumnezeu: prin Sfântul Duh s-a întrupat Cuvântul, el a fost trimis Apostolilor care au întemeiat Biserica creștină.
În concepția Bisericii răsăritene, izvorul Trinității este Dumnezeu-Tatăl, relațiile Fiului cu Duhul Sfânt apărând ca o lucrare reciprocă. Biserica apuseană consideră Sfântul Duh garantul unității divine, el venind de la Dumnezeu-Tatăl, dar și de la Fiul (principiul Filioque).
Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Spre deosebire de imaginea din Vechiul Testament, unde este mai degrabă temut și punitiv, dogma creștină proiectează imaginea lui Dumnezeu iertător și mângâietor al oamenilor.
Iubirea aproapelui, a oamenilor în general, chiar și “a dușmanilor tăi” este o idee ce întărește caracterul universal al creștinismului, spre deosebire de celelalte două religii monoteiste (iudaismul și islamul) unde aproapele înseamnă evreul sau musulmanul.
Întruparea este o altă taină a creștinismului, legată de cea a Treimii. Este vorba de credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om, în unitatea fundamentală a persoanei lui Iisus, ce ascunde două naturi: cea umană și cea dumnezeiască. Iisus este deopotrivă desăvârșit în divinitate și în umanitate.
Ideea mântuirii, a răscumpărării păcatelor pentru care S-a născut și S-a lăsat răstignit Fiul lui Dumnezeu. Pentru mântuire, fundamentul este botezul în numele Sfintei Treimi, prin care se șterge păcatul originar. Prin taina botezului, orice credincios săvârșește unirea mistică cu Hristos. Jertfa lui Iisus este reprezentată simbolic de împărtășanie, sub forma pâinii și a vinului, care, ca și botezul, este o taină străină iudaismului.
Credința în Învierea lui Iisus constituie centrul mesajului creștin, al Noului Legământ cu Dumnezeu, pe care Iisus l-a pecetluit cu propria-i viață. Acest mesaj a fost impus de Apostoli, mai ales de Pavel , numit de Mircea Eliade “geniul ideologic al creștinismului”.
Biserica creștină are ca taine, pe lângă botez și împărtășanie (euharistie), și: miruirea (însemnarea cu pecetea harului lui Dumnezeu), cununia, preoția, pocăința, maslul.
Creștinismul, fiind o religie revelată, esențial pentru orice adept este credința adâncă în Iisus Hristos, întemeietorul ei, în pilda vieții sale. El este numit, în Evanghelia după Ioan, Logos (Cuvânt), subliniindu-se astfel originea divină a învățăturii creștine pe care Iisus a transmis-o oamenilor direct de la Dumnezeu-Tatăl și care a fost pecetluită prin faptele reale la care au fost martori Apostolii și o mulțime de oameni.
Esența învățăturii lui Iisus este cuprinsă în Predica de pe Munte, în care El a cerut oamenilor să se comporte ca niște copii ai lui Dumnezeu și să-i ierte pe toți ceilalți. Iisus i-a învățat pe oameni Tatăl Nostru, principala rugăciune creștină, numită și Rugăciunea Domnească.
Rugăciunea creștinilor are la bază rugăciunea lui Hristos, pe care Sfântul Duh o inspiră ucenicilor săi, venind slăbiciunii lor în ajutor, fiindcă ei nu știau să se roage cum trebuie…(cf. Romani 8, 26-27). Văzându-l pe Iisus rugându-se, deseori singur, ucenicii l-au rugat să-i învețe să se roage. Hristos își însușeșe cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru”, împărțindu-se cu frații lui. Această “rugăciune a Domnului” este rugăciunea de referință a tuturor rugăciunilor creștine.
În rugăciune sunt exprimate rugăminți, mulțumiri, proslăvire, adorație, căință, pe scurt, toate atitudinile omului față de Dumnezeu, în toate situațiile existenței.
Semnul Crucii este însemnul propriu creștinilor. El este introdus în arhitectura și în podoabele bisericilor și lăcașurilor lor de cult, pe ornamentele liturghiei lor, precum și pe veșmintele de sărbătoare. Este totodată gestul cu care ei își încep și își încheie rugăciunea.
El este atât de frecvent, pentru că amintește concret tainele fundamentale ale credinței creștine: taina lui Dumnezeu, care este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în numele cărora este dat botezul dătător de viață ca fiu al lui Dumnezeu; taina mântuirii prin Crucea lui Hristos “carele s-a dat pentru păcatele noastre și s-a sculat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Crucea este simbolul supliciului morții, pe care Iisus îl transformă în jertfirea vieții lui pentru împăcarea păcătoșilor cu Dumnezeu, dar în același timp evocă slava în care Hristos “înălțat de pe pământ, îi va trage pe toți la el” (Ioan 12,32 și 8,28).
Documentul 5
Primirea la Râmnicu Vâlcea a relicvei Sfântului
Anton de Padova
(text reprodus după reportajul difuzat la Tv „ Vâlcea Unu” din Râmnicu Vâlcea)
Duminică 30 mai 2004, la orele 11 dimineața, în curtea parohiei romano-catolice „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea, o caravană a adus relicvele sfântului Anton de Padova. În biserică, la ora 12, s-a ținut o liturghie romano-catolică (vezi și ANEXA VI), iar la orele 14 s-a celebrat o liturghie greco-catolică. În jurul orei 16, sute de credincioși au plecat în procesiune până la biserica Sf. Ioan Botezătorul, unde s-a ținut o slujbă ecumenică, apoi relicva a fost adusă la biserica romano-catolică și a rămas acolo până luni la ora 8:30. Lăcașul de cult a fost deschis toată noaptea și a fost la dispoziția credincioșilor. Relicva cu moaștele Sfântului Anton a străbătut mai multe orașe din țara noastră.
Bustul aurit al Sfântului Anton de Padova a făcut deja înconjurul întregii lumi și a fost purtat în procesiune pe toate cele trei continente. Bustul are 70 cm înălțime și 50 cm lățime. Relicva cu masa corporis (din moaștele sfântului Anton) a fost examinată și recunoscută ca atare la Padova, în 1981, de o comisie de medici și este vizibilă pentru toți credincioșii care se apropie de ea.
Anton de Padova este unul dintre cei mai venerați sfinți ai lumii creștine. A reușit să învețe Biblia pe de rost. Un teolog a spus că dacă s-ar fi pierdut toate manuscrisele biblice, Sf. Anton ar fi putut să o rescrie fără greșeală. Popularitatea lui a trecut granițele Italiei, pentru că multă lume din cele mai îndepărtate locuri s-a vindecat miraculos prin rugăciune și prin atingerea sfintelor sale moaște. A făcut multe minuni în viață și foarte multe după trecerea sa în veșnicie. Moartea sa a fost una senină, cu zâmbetul pe buze, așa cum i-a fost și viața. Martorii au declarat că atunci li s-a părut că ochii săi albaștri coborau cerul pe pământ. A decedat la o vârstă tânără, de numai 36 de ani, iar cei care au fost în preajmă, au spus că atunci întregul său corp a fost îmbrăcat în lumină iar în brațele sale a apărut copilul Iisus. De aceea, sfântul este închipuit cu pruncul Iisus în brațe stând pe Biblie, și cu o floare de crin. A fost canonizat în ziua de 30 mai 1234, la doi-trei ani după moarte. Moaștele Sf. Anton au fost prezente la Râmnic chiar în ziua de 30 mai, probabil un semn ceresc care va aduce orașului un plus de prosperitate și binecuvântare spirituală.
Documentul 6
PRIMIREA RELICVEI – RUGĂCIUNI
Cântec
Tămâirea relicvei Sfântului Anton
Celebrant: În numele Tatălui…
Popor: Amin.
Celebrant: Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și Împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți! (Pacea să fie cu voi!)
Popor: Și cu duhul tău.
Celebrant: Să ne rugăm:
Dumnezeule Atotputernic și veșnic, care în Sfântul Anton de Padova ai dat poporului Tău un însemnat predicator al Evangheliei Tale și un apărător al celor săraci și suferinzi, fă ca prin mijlocirea lui să urmăm învățătura Evangheliei și să primim în încercare ajutorul milostivirii Tale. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, care împreună cu Tine viețuiește și domnește în unire cu Duhul Sfânt în toți vecii vecilor. Amin.
LECTURA I Domnul m-a uns și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună!
Citire din cartea profetului Isaia 61,1-3a
Duhul Domnului este peste mine,
Căci Domnul m-a uns
Și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună,
Să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;
Să le vestesc celor închiși eliberarea și celor prinși în război, libertatea;
Să dau de știre un an de milostivire a Domnului
Și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru;
Să-i mângâi pe toți cei întristați;
ă aduc alinare celor care plâng în Sion;
Să le pun pe cap o coroană împărătească în locul cenușii de pocăință,
Să le schimb veșmântul de doliu cu untdelemnul bucuriei,
Să le pun haine de sărbătoare în locul disperării!!
Cuvântul Domnului!
Litaniile Sfântului Anton
Ceremonier: Celebrant / popor
Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-ne!
Hristoase, miluiește-ne! Hristoase, miluiește-ne!
Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-ne!
Hristoase, auzi-ne! Hristoase, auzi-ne!
Hristoase, ascultă-ne! Hristoase, ascultă-ne!
Tată din cer, Dumnezeule, Miluiește-ne pe noi!
Fiule, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeule, Miluiește-ne pe noi!
Duhule Sfânt, Sfințitorule Miluiește-ne pe noi!
Sfântă treime, un singur Dumnezeu Roagă-te pentru noi!
Sfântă Marie, Maica Bisericii Roagă-te pentru noi!
Sfinte Antoane, sfânt printre oameni Roagă-te pentru noi!
Sfinte Antoane, exemplu de credință
Sfinte Antoane, model de speranță
Sfinte Antoane, oglindă a dragostei
Sfinte Antoane, maestru de rugăciune
Sfinte Antoane, adorator al euharistiei
Sfinte Antoane, prieten al crucii
Sfinte Antoane, martir al dorinței
Sfinte Antoane, fiu smerit al lui Francisc
Sfinte Antoane, înger al curăției
Sfinte Antoane, iubitorul oricărei virtuți
Sfinte Antoane, arcă a alianței
Sfinte Antoane, doctor evanghelic
Mergeți! Iată, eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.
Nu luați cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale
În orice casă veți intra, spuneți mai întâi: „Pace acestei case!”
Și de se află acolo un fiu al păcii, pacea pe care i-o doriți va coborî asupra lui;
Astfel se va întoarce la voi.
Rămâneți în acea casă, mâncați și beți ceea ce vi se dă, căci cine muncește are dreptul la plată.
Când veți intra într-o localitate și veți fi primiți,
Mâncați ce vi se va pune înainte,
Vindecați bolnavii care se află acolo și spuneți oamenilor:
Împărăția lui Dumnezeu este aproape de voi!
Cuvântul Domnului!
Rugăciune
Celebrant:
Să ne rugăm:
Dumnezeule, Lumina și Părintele celor credincioși, care L-ai chemat pe Sfântul Anton de Padova să fie lumină pentru comunitatea creștină prin Cuvântul pe care l-a predicat și prin mărturia de viață, fă ca să păstrăm credința pe care ne-a învățat-o și să urmăm calea pe care ne-a arătat-o prin exemplul său. Prin Hristos Domnul nostru. Amin.
Ceremonier: Celebrant:
Să ne îndreptăm spre biserică în Roagă-te pentru noi, fericite Antoane
cântarea litaniilor Sfântului Anton de Poporul:
Padova Ca să fim vrednici de
făgăduințele lui Hristos
Sfinte Antoane, predicator neobosit al Cuvântului lui Dumnezeu
Sfinte Antoane, lucrător în secerișul mistic
Sfinte Antoane, părintele celor sărmani
Sfinte Antoane, păzitorul celor mici
Sfinte Antoane, modelul tinerilor
Sfinte Antoane, patronul familiei creștine
Sfinte Antoane, apărătorul celor care suferă
Sfinte Antoane, mângâietorul mâhniților
Sfinte Antoane, încrederea păcătoșilor
Sfinte Antoane, preot al milostivirii divine
Sfinte Antoane, făuritor de pace
Sfinte Antoane, făcător de minuni
Sfinte Antoane, om evanghelic
Sfinte Antoane, martor al apărării vieții
Sfinte Antoane, gloria Ordinului franciscan
Sfinte Antoane, fiu exemplar al Bisericii
Sfinte Antoane, sfântul pe care lumea îl iubește
Sfinte Antoane, discipol perfect al lui Hristos
Sfinte Antoane, fiu iubitor al Mariei
Celebrant: Să ne rugăm:
O, Dumnezeule preamilostiv, care ai ridicat în Biserică sfinți spre edificarea noastră spirituală și spre mângâiere în suferințe, ajută-ne să transpunem în fapte concrete mesajul de trăire evanghelică al Sfântului Anton de Padova și să găsim în el un mijlocitor puternic pentru harurile pe care ți le cerem Ție. Prin Hristos Domnul nostru. Amin!
Documentul 7
ACTUL DE ÎNTEMEIERE al PAROHIEI GRECO-CATOLICE DIN RM. VÂLCEA
TABEL NOMINAL
Cuprinzând credincioșii care aparțin Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) din localitatea Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea – fondatori ai structurii parohiale.
PROCES – VERBAL
Încheiat azi, 6 iulie 2001, în localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu ocazia adunării generale a credincioșilor greco – catolici din orașul nostru.
Prezenți un număr de 41 persoane, care declară că aparțin Bisericii Române Unită cu Roma (Greco – Catolică) și formează Parohia din localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.
Totodată s-a procedat la alegerea Comitetului de conducere al Parohiei, în persoana domnilor/doamnelor: prim – curator și curatori: Frâncu Emilian Valentin, Giosan N. Gheorghe, Mateiaș Nicolae, Rarinca Doina, Rusu Monica.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces – verbal.
Semnături
1. Prim – curator: Emilan Valentin Frâncu
2. Curator: Gheorghe Giosan
3. Curator: Nicolae Mateiaș
4. Curator: Doina Rarinca 5. Curator: Monica Rusu.
Documentul 8
HRISOV
Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului și împreună cu lucrarea Spiritului Sfânt s-a purces la constuirea bisericii cu hramurile “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” și “SFÂNTA RITA DE CASCIA” din Parohia Greco-Catolică Râmnicu Vâlcea, Protopopiatul București.
Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice ,a binecuvântat și sfințit locul și piatra de temelie a acestui lăcaș în ziua prăznuirii Sfintei Rita – 22 mai, anul 2005.
După un an și patru luni de lucrări și așteptări însoțite de rugăciune, duminică, 1 octombrie 2006 au fost sfințite altarul și întreaga biserică de către Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, alături de Prea Sfințitul Virgil Bercea, Episcop de Oradea și de Prea Sfințitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, în timpul pontificatului Sfântului Părinte Papa BENEDICT al XVI-lea, paroh al acestei comunități fiind Părintele MARIAN STOICĂNESCU.
În această zi de bucurie îi amintim pe toți bunii credincioși ai Parohiei Greco-Catolice Râmnicu Vâlcea care și-au oferit obolul lor, alături de asociațiile: Kirche in Not, Oeuvre de'l Orient Paris, Missio Europa Viena; de ordinariatele: Mainz, Köln, Münster, precum și pe doamna anonimă din Milano, pe Don Mario Ferarri și pe domnul Angelo Valcamonico, cărora li se cuvin alese mulțumiri pentru substanțialele ajutoare primite din partea dânșilor.
Să fie această biserică spre mai mare mărirea lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, spre lauda și cinstea Preacuratei Fecioare Maria și a Sfintei Rita de Cascia, cărora le închinăm acest Sfânt Lăcaș, cât și spre binele Sfintei noastre Biserici Catolice și a neamului nostru românesc!
Duminică, 1 Octombrie, Anul Domnului 2006
Documentul 9
Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Râmnicu Vâlcea
Râmnicu Vâlcea este amintit pentru prima dată de izvoare istorice certe în secolul al XIV-lea, reprezentând o așezare importantă din punct de vedere comercial, loc de întâlnire al comercianților venețieni și bulgari. Aceștia își schimbau produsele pe sare și lemne, luate din pădurile care înconjurau zona, și le transportau pe apă până în țările lor. Mai târziu, în zonă au venit sașii din Transilvania, care se ocupau cu industria și comerțul. Aceștia, fiind atunci catolici, și-au construit o biserică și au chemat preoți din Transilvania care să-i păstorească.
Odată cu trecerea majorității sașilor din Transilvania la religia reformată, influențele s-au simțit și în Vâlcea. În anul 1574, aici a fost un predicator luteran care predica în biserica catolică datorită faptului că rămăseseră mulți credincioși catolici în zonă. În felul acesta catolicii au devenit, în timp, reformați.
În anul 1640, episcopul Bakșici a trecut prin Vâlcea în calitate de vizitator apostolic și a fost rugat de credincioșii catolici din zonă să le trimită un preot catolic. La scurt timp de la plecarea episcopului, au venit câțiva preoți franciscani din Bulgaria care, treptat, au reușit să-i întoarcă la catolicism pe credincioșii trecuți la protestantism.
Între 1660-1679, se pomenește de biserica catolică din Râmnicu Vâlcea în diferite documente, amintindu-se că era stricată și necesita unele reparații, iar preoții franciscani nu reușiseră decât o renovare parțială.
În anul 1688, a avut loc un masiv exod al credincioșilor catolici din Bulgaria, care se refugiau din calea prigoanei turcești. Aceștia au fost primiți de Constantin Brâncoveanu, domnitorul din acea vreme, și majoritatea s-au stabilit în zona Râmnicu Vâlcea, Olănești și în alte localități din împrejurimi. Cu această ocazie viața religioasă catolică a cunoscut o puternică dezvoltare și s-au întemeiat chiar noi parohii.
În anul 1704, franciscanii au construit, alături de biserica de astăzi, o casă cu cinci camere, bucătărie, sufragerie și pivniță. Sumele necesare au fost adunate prin participarea credincioșilor și mai ales prin donațiile unui mare binefăcător al bisericii din acel timp, Petru Duralia.
Odată cu pacea de la Passarovitz (1718), un mare număr de catolici bulgari s-au refugiat în Oltenia, mai ales în Râmnicu Vâlcea. Astfel, comunitatea a crescut iarăși, ajungând la peste 2000 de suflete. Era necesară o biserică nouă.
Piatra de temelie a acesteia a fost pusă în iulie 1725. Noua biserică avea 30 m lungime, 10 m lățime și trei ferestre. Era înaltă, frumoasă și luminoasă, având trei portale. La dreapta și la stânga presbiteriului avea o sacristie spațioasă. Biserica avea trei altare, două cripte și un gang boltit în care se desfășurau procesiunile. Interiorul era pavat cu lespezi de piatră, corul avea o orgă deosebită, iar de la cor se urca pe o scară în formă de spirală, având 29 de trepte, până la turnul înalt și masiv.
Biserica a fost sfințită în cinstea Sfântului Anton de Padova, în anul 1730, de către episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavich, care își avea reședința la Craiova. La numai opt ani, în 1738, biserica avea să fie distrusă de invazia turcă. Atunci mulți dintre catolici au plecat în Banat.
Datorită timpurilor grele care au urmat, catolicii din Vâlcea nu au mai putut să-și refacă biserica, astfel încât aceasta s-a deteriorat încetul cu încetul. Slujbele se țineau într-o cameră a mănăstirii.
După multe decenii, una dintre sacristii a fost transformată într-o mică biserică: cea care există și astăzi. În anul 1884, a fost acoperită cu șindrilă, iar în anul 1925, cu tablă. Tot în 1884, a mai fost adăugat un clopot. Biserica are astăzi o lungime de 14,5 m. lățimea de 7,25 m. și înălțimea de 8 m. A fost pardosită cu marmură în anul 1988, iar în anul 1998, a fost refăcută zidăria și înăuntru și în afară.
În anii comunismului, regimul a obligat Arhiepiscopia să cedeze casele care înconjurau biserica, construind în jurul ei blocuri și actualul hotel „Alutus”, care ascunde vederii biserica.
Documentul 10
SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Cultul sfântului Anton de Padova este cinstit de Occidentul creștin în India, China, Japonia, Africa, cele două Americi, Australia și chiar în țările Islamului, deci are o răspândire universală. Biserica romano-catolică din Râmnicu Vâlcea poartă hramul acestui sfânt.(s.n.)
Sfântul Anton s-a născut la Lisabona, în Portugalia, probabil la 15 august 1195 (nu se cunoaște cu precizie anul) și a fost botezat în catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, primind numele de Fernando, care înseamnă „cel ce luptă pentru pace”. Părinții lui, Martino și Maria-Tereza, erau oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu și au mai avut doi băieți și două fete. Urmează școala populară gratuită a catedralei, apoi, în ianuarie 1210, trecând de 15 ani, va intra în ordinul canonicilor regulari, care predau la „Sf. Vicențiu” de Flora, în afara Lisabonei. Ei trăiau în comunitate, păstrau momente de tăcere, vegheau, posteau. Liturghia îi aduna pe toți, de șapte ori pe zi. Ei nu lăsau departe nici științele naturii, așa cum se predau în acea vreme, ca lecții practice în câmp sau în grădină. Predicile lor cuprindeau o bogăție de observații pitorești legate de flori, păsări și animale de tot felul.
Tânărul călugăr este trimis apoi la Coimbra, la mănăstirea „Sf. Cruce”, aparținând călugărilor augustini, care aveau o bibliotecă mai bogată și profesori mai învățați. Aici i se încredințează umilul post de portar.
Într-o zi, însoțind un oaspete și întârziind la slujbă, tânărul frate Fernando a îngenuncheat pe pietrele din grădină în momentul miracolului euharistiei, iar oaspetele, uimit, a văzut cum zidurile groase ale bisericii fortificate s-au deschis la fel de ușor ca petalele de trandafir și au putut contempla, amândoi, ostia din mâna preotului aflat în biserică.
La 25 de ani, tânărul călugăr era deja un om cunoscut, plin de adâncă evlavie, erudit și încărcat cu merite cunoscute de cei din jur. Există numeroase mărturii privind minunile și faptele deosebite ale tânărului. De aceea, Fernando a fost numit preot la mănăstirea Coimbra, cu dispensă specială, înainte de a fi împlinit vârsta minimă admisă.
Fernando știa să îmbine seriozitatea cu blândețea; cuvintele lui erau totdeauna adânci în semnificație dar și simple, concrete, adresate oricărui public. Era învățat, ca puțini alții în vremea lui, dar lipsit de orice mândrie sau afectare. Se îmbrăca sărăcăcios, dar delicatețea și politețea sa îl făceau imediat simpatic. Era un om cultivat, plin de Dumnezeu, cu trăsături nobile și privirea pătrunzătoare. A intrat în Ordinul franciscanilor și în anul 1220 a ajuns în mica și sărăcăcioasa sihăstrie „Sf. Anton” de Olivares, pe un deal plin de măslini. Aici și-a schimbat numele, luându-l pe cel al patronului sihăstriei, conform regulii franciscane.
A fost prezent la 30 mai 1221 în biserica „Santa Maria degli Angeli,” la conventul fraților minoriți, convocat de Sf. Francisc. Se stabilește apoi la sihăstria „Monte Paolo,” așezată în munți, unde zilnic celebrează liturghia. Frații locuiau în celule modeste, se adunau într-o o capelă strâmtă, iar mobilierul era sărăcăcios și redus la strictul necesar. Anton se retrăgea adesea în grota de rugăciune din apropiere.
Anton a devenit, în perioada anilor 1223-1224, profesor de teologie la Bologna, fiind considerat primul învățat dintre franciscani. El predica mereu în zona Ferara, pe înțelesul oamenilor umili, care se vor grăbi să-l numească „sfântul poporului”. Predică și în Franța și ține cursuri de teologie la Universitatea din Montpellier.
În anul 1225, Anton a fost numit „superior” (similar starețului) al mănăstirii Puy. Miracolele, vindecările, faptele deosebite sporesc. Seniorul de la Château Neuf la Forêt l-a văzut pe Anton în chilie, scăldat în lumină și purtând pruncul în brațe. Anton spunea: „Cuvintele Bibliei sunt aripi ce apără sufletul de ispitele diavolului”. Scriptura este, după el, „ o oglindă în care ne putem vedea adevărata înfățișare, de unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm”.
În anul 1227, Anton pornește spre Marsilia, de unde avea să se îmbarce pentru Italia, unde se pare că l-a întâlnit, la Roma, pe noul papă Grigore al IX-lea, iar în mai 1227 se va îndrepta spre Assisi. Peste tot, el predică neobosit și îi ajută pe cei aflați în nevoie.
La Rimini, unde erezia catarilor era răspândită printre pescari, Anton a venit să predice, s-a îndreptat printre bărci, pe plaja ce forma o limbă ascuțită de pământ. Tradiția populară îi atribuie aici o nouă minune. Cu vocea sa puternică, vorbește către fluviu și mare, către apele ce se amestecă: „Voi pești ai mării și ai fluviului, ascultați cuvintele lui Dumnezeu, de vreme ce ereticii nu binevoiesc să-l audă.” S-au adunat mulți pești, toți s-au străduit să-și țină capul în afara apei, așezați întâi cei mici, apoi cei mijlocii și în sfârșit cei mari. Apoi s-au apropiat pescarii, la care s-au adăugat lucrători, meșteșugari, târgoveți, care văzând această minune au căzut cu toții în genunchi.
În calitate de Superior provincial, în perioada 1228-1230 face numeroase vizite în toată provincia Bologna. La Gemona, întemeiază o nouă mănăstire. Bolnavii care-i ating rasa de postav și cei care se apropie de el cu credință vie sunt vindecați. La Padova, Anton vindecă un copil paralizat din naștere, făcând semnul crucii și binecuvântându-l în numele și prin puterea lui Iisus. Începând din 6 februarie 1231 el predică peste tot, îi vizitează pe bolnavi, îi îndeamnă să aibă răbdare, pe unii îi vindecă, iar altora le redă credința și dragostea de Dumnezeu. Simțindu-și sfârșitul, se retrage la micul schit franciscan de la Camposampiero, nu departe de Padova, unde contele Tiso îi înalță o colibă într-un nuc uriaș. Aici își dă duhul în ziua de vineri, 13 iunie 1231. Ultimele lui cuvinte au fost „Îl văd pe Domnul meu”. Anton avea pe atunci numai 36 de ani. Mâinile lui, înnegrite de soare și de muncă, au devenit albe ca zăpada. Apoi a dobândit culorile fragede ale copilăriei. Până ce a fost înhumat, membrele i-au rămas flexibile, luând poziția în care erau așezate, asemenea celor aparținând unui trup viu.
A fost înmormântat marți, 17 iunie 1231, în bazilica „Santa Maria Mater Domini.” În ciuda căldurii mari, se simțea în preajma sicriului sărăcăcios o mireasmă plăcută, care se răspândea până departe. Mormântul lui Anton a devenit locul de săvârșire al unor minuni tot mai numeroase, mulți bolnavi aduși în biserică fiind vindecați doar prin atingerea lespezii mormântului.
La 30 mai 1232, la marea sărbătoare a Spiritului Sfânt, în frumoasa catedrală din Spoleto, s-a adunat o mulțime uriașă venită din toate regiunile Italiei, din Franța și chiar din Portugalia. Slujba a fost prezidată de papa Grigore al IX-lea, care a dat citire celor 44 de minuni certificate de martori. Prin două bule, din 1 și 23 iulie, papa a făcut cunoscută clerului și credincioșilor din Padova, precum și bisericii universale, vestea canonizării.
Sfântul Anton de Padova a fost, după moartea sa, cinstit de poporul creștin și chiar necreștin și venerat deopotrivă de papi și episcopi. Totodată teologii și istoricii au încercat să-i reconstituie imaginea, slujindu-se de documente istorice și cercetându-i scrierile. Datorită numeroaselor minuni săvârșite pentru cei bolnavi, săraci și smeriți, îndată după moartea sa, Biserica l-a numit printre sfinții săi. Devoțiunea universală pe care a trezit-o în suflete de-a lungul veacurilor, prezența sa caldă și liniștitoare printre cei care-i solicitau ajutorul l-au înconjurat cu un nimb de legendă.
RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Sfinte Antoane, între toți sfinții lui Dumnezeu, tu ai fost înzestrat de Dumnezeu cu o putere deosebită pentru a ocroti și a ajuta pe toți cei care și-au pus nădejdea în tine. Dumnezeu ți-a dat chiar puterea de a învia morții, de a reda celor orbi vederea, celor bolnavi sănătatea, astfel încât toți cei care au alergat la tine, au simțit mângâierea sufletului tău.
Această grijă a ta față de suferințele oamenilor mă umple și pe mine de încredere sfântă, cu care alerg la bunătatea ta, cerându-ți ajutor. Pentru dragostea ta înflăcărată către Iisus, care a voit să coboare în brațele tale sub chip de Prunc ceresc și pentru iubirea ta gingașă față de Maria, Mama lui Iisus, te rog, arată-ți acum puterea ta cea mare și ajută-mă.
Tu ești tăria mea în suportatea pagubelor, în nenorocirile care mă lovesc, în întristările mele sufletești, în boli și lipsuri, în necazuri și ispite de tot felul. Fii, deci, lângă mine când patimile îmi răscolesc sufletul și când duhul cel rău uneltește împotriva sufletului meu. ca să-l piardă.
Sfinte Antoane, te rog, ajută-mă în toate lipsurile mele trupești și sufletești. Alină și mângâie sufletul meu în orice strâmtoare, pentru ca, îmbărbătat de tine, să primesc cununa biruinței de la Dumnezeu, în slava veșnică a cerului. AMIN!
Ce haruri ne dobândește sfântul Anton ?
Toate, fără nici o excepție, afară de cazul că ar fi în dauna sufletului. Sfântul Anton ajută în nevoile cele mai mărunte, ca și în cele mai mari cum ar fi: găsirea lucrurilor pierdute; însănătoșirea bolnavilor; sfat într-o problemă de mare importanță; alegerea stării de viață; găsirea unui serviciu; dobândirea mijloacelor de trai; o căsătorie creștinească; pacea în familie; o moarte bună și liniștită; iertarea păcatelor; ajutor în ispite; dezvinovăție de clevetiri; mângâiere în caz de suferință; ocrotire pentru copii; scăpare dintr-o primejdie; reușita unei operații; întoarcerea unui suflet rătăcit; succes într-o activitate; progres la învățătură; reușită la examen; pâinea zilnică; câștigarea unui proces; încetarea unei dușmănii; răspândirea credinței; unirea Bisericilor, preoți buni și multe altele.
Marțea este ziua de predilecție pentru cinstirea sfântului Anton, fiindcă într-o marți a fost înmormântat și a mângâiat în acea zi o mulțime de oameni nevoiași cu minuni vădite.
Documentul 11
SFÂNTA IOANA ANTIDA – FIICĂ A BISERICII!
Sfânta Ioana Antida Thouret, fondatoarea congregației Surorilor de Caritate, s-a născut la 27 noiembrie 1765 în casa părinților săi din Sancey, Jean Francois Thouret și Jeanne Claude, născută Labbé. Familia era numeroasă și bogată, având o fermă mare cu grajduri, grânare și loturi de pământ irigate. Nașă i-a fost Ioana Vestermayer, căreia îi va purta prenumele. Fetița nu s-a bucurat de o sănătate de fier, era fragilă și delicată. Primele învățături au fost începute la școala parohială, sub conducerea părintelui Liger, dar după un semestru copila este retrasă, la insistențele mătușei sale care poruncea în casă. A învățat repede să se descurce în toate treburile din uriașa fermă: trebuia să țină curată toată casa, să pună zarzavat în grădină, grajdurile trebuiau curățate și cotețele îngrijite, apoi se adunau munți de lenjerie care trebuia spălată și călcată. În puținul timp liber, Ioana se ducea la biserica din sat să se închine Fecioarei Maria.
Când a împlinit 21 de ani, în 1787, s-a dus la surorile de la Baume-les-Dammes. De mică, visa să se dedice oamenilor bolnavi, celor săraci și celor lăsați în părăsire, care umpleau atât marile orașe, cât și satele, lipsiți de orice fel de asistență. Părintele Lambert i-a comunicat că la Paris ar exista Institutul Fiicelor Carității, consacrat îngrijirii și ajutorării săracilor și bolnavilor, la care se primeau în mod special fete de la țară.
A ajuns la Langres în provincia Champagne, unde se afla sediul cel mai apropiat al Institutului Fiicelor Carității și a stat acolo timp de trei luni, pentru a fi trimisă la noviciat. Ajunsă la Paris de ziua Tuturor Sfinților, în 1787, își începe noviciatul în toată regula, lucru care i-a pus la grea încercare toate virtuțile: smerenia, răbdarea, simțul de adaptare, chiar rezistența fizică la muncă și la neplăceri. Pentru a reuși să se fortifice, a fost trimisă la comunitatea din Alise Sainte Reine, o mică stațiune balneară din apropiere. Stareța a trimis-o apoi la Sceaux-Penthivère pentru a pune ordine în viața comunității de acolo.
La Paris, valul revoluționar a culminat cu asaltul și căderea Bastiliei la 14 iulie 1787. În capitală și provincii s-au aprins cam peste tot flăcările dezordinii, cu prădăciuni și agresiuni. Clerul a fost strivit de tăvălugul revoluției. Bunurile bisericii au fost confiscate. În anul 1790, s-a proclamat Constituția civilă a clerului și obligația preoților, călugărilor și călugărițelor de a jura fidelitate Constituției republicane. Cei ce refuzau, erau supuși unei persecuții cumplite. Papa acelor vremi, Pius al VII-lea, a condamnat cu fermitate această hotărâre, dar lucrurile au mers tot mai rău. Ioana Antida a refuzat să depună jurământul de credință alături de celelalte călugărițe de la Spitalul de boli incurabile din Sceaux, unde se afla trimisă. Toți „refractarii” au fost alungați, sub amenințarea soldaților. În 1792 o găsim pe Ioana Antida la spitalul Bray-sur-Somme.
Fratele ei, Joachim, a hotărât să o cheme, pentru a avea grijă de țăranii bolnavi de holeră din localitatea natală. Ea dobândise deja, prin spitalele unde lucrase, un bogat bagaj de cunoștințe: știa să scoată sânge, să controleze febra, să pregătească poțiuni și unguente preparate după rețete secrete care îi fuseseră dezvăluite de unele surori mai bătrâne din Paris. Bravura și devotamentul său erau amplificate de sentimentul carității, care o făcea în mod necondiționat disponibilă pentru a veni în ajutorul oricui, fără nici o deosebire: revoluționari, contrarevoluționari, catolici sau atei, pentru că, în toți cei aflați în suferință, în cei nenorociți și părăsiți, îl vedea pe Iisus crucificat și abandonat.
Îi aduceau tot felul de suferinzi de pe urma plăgilor, ulcerelor, cancerelor, hidropici, ftizici, chelboși, fiecare sperând că sora îl va vindeca. Ea le spunea că: „Dumnezeu vă vindecă, rugați-vă și credeți”.
A deschis o școală în vechile case parohiale care, în scurt timp, au fost pline de băieții și fetițele din sat. Revoluția însă veghea ca să se predea în școli ideile revoluției și nu credința în Dumnezeu. Anchetată, este nevoită să se îndrepte spre Elveția, dar este alungată și de acolo. Este obligată să colinde sudul Germaniei, în adevărate marșuri ale foamei, cu armatele franceze învingătoare după ea. După câteva luni de bejenie, Ioana Antida s-a hotărât să se întoarcă în Franța. Fără documente, necunoscând limba țării pe care o traversa, este obligată să se strecoare prin cele mai umile sătucuri, pentru a ajunge înapoi în țara ei.
O vreme, a rămas educatoare la Landeron, când a primit o invitație de la preotul parohial din Sancey să se întoarcă acasă, unde în august a fost bine primită de către ai ei. Și de săteni. Apoi s-a dus la Besançon, unde a întemeiat „Institutul pentru tineri și ajutorarea bolnavilor săraci”. Cu ajutorul episcopului locului, a deschis la Besançon și o școală gratuită pentru fete. Localul s-a dovedit neîncăpător și, de aceea, a fost găsită o clădire mai mare, în care s-a stabilit școala, farmacia, sala de mese și dormitorul. Ulterior, i s-au alăturat și alte surori în această operă de caritate. Alături de ajutorarea bolnavilor, a început – aproape simultan – și asistența acordată celor săraci. A organizat o „bucătărie populară”, la care toți cei fără adăpost primeau mâncare caldă și o bucată de carne. La pușcăria de la Bellevaux, devenită o adevărată cloacă a mizeriei umane, a reușit, împreună cu câteva surori, să aducă pe mulți deținuți pe calea lui Dumnezeu. După un timp a reîmbrăcat veșmântul religios de lână cenușie, cu guleraș mare alb, o bonețică albă pe cap cu aripile atârnând, acoperită de un voal negru, iar la centură șiragul rozariului. Sora Ioana Antida arăta că „am făcut legământ de sărăcie încă din tinerețe și nu m-am dedicat decât lui Dumnezeu și slujirii Sale”.
Chemată în 1807 de împăratul Napoleon I la palatul Tuilleries, maica a fost decorată, iar mama împăratului, Letizia, a decis ca Institutul creat de ea să poarte numele de „Surorile de Caritate din Besançon”. La 3 octombrie 1810, împreună cu șase surori, pleacă la Neapole pentru a întemeia la Mănăstirea „Regina Coreli” un nou așezământ de caritate. Cu toate piedicile întâlnite, surorile au depus un mare devotament la spitalul din oraș, cu peste 1200 de pacienți incurabili, din care mulți erau militari. La Neapole, maica Ioana a deschis și o școală pentru educarea copiilor din mahalalele sărace ale orașului, cărora le-a dat haine și hrană. Aici s-a dezvoltat una din cele mai active și înfloritoare filiale ale Congregației. Sosise la Neapole cu intenția de a rămâne acolo câteva luni, dar Dumnezeu a hotărât să rămână acolo 8 ani. Cum veștile din Franța erau tot mai proaste, sora Ioana Antida s-a hotărât să se întoarcă la Besançon. În casele Congregației din Franța bătea, însă, un vânt de revoltă întreținut de intențiile oportuniste ale unor clerici, care i-au interzis intrarea în casele Surorilor, deși ea le înființase. Ușa primei Congregații, înființată din dragoste și credință, a rămas închisă pentru întemeietoarea ei. A revenit la Neapole în octombrie 1823 și, în curând, numărul sediilor Congregației a crescut spectaculos, spre bucuria generoaselor călugărițe. La 24 august 1824, maica Ioana Antida Thouret a părăsit această lume, conștientă că își făcuse pe deplin datoria.
Izbânda finală a ideilor acestui Institut a fost, de fapt, triumful credinței într-o cauză nobilă, în pofida tuturor greutăților, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru suferințele semenilor. Rădăcinile Institutului s-au dezvoltat și în Elveția și în Savoia (Italia), iar spiritul misionar le-a condus pe Surorile de Caritate să-și manifeste dragostea lor pentru cei săraci în Anglia și Malta, în Asia (Liban, Siria, Laos și Indonezia), în Africa – Egipt, Algeria, Republica Centrafricană, Ciad, Libia, în America – în Statele Unite, în Paraguay și Argentina. Institutul, născut în două cămăruțe sărăcăcioase din Besançon, în timp ce bântuia încă o persecuție cumplită, s-a răspândit la scară mondială și numără astăzi 783 comunități cu 5770 surori.
În ziua de 14 ianuarie 1934 maica Ioana Antida a fost canonizată iar unificarea celor două ramuri principale ale Congregației a avut loc în anul 1957, cu un pelerinaj grandios la Besançon și Sancey. Sfânta Ioana Antida a dat dovada cea mai înaltă de eroism acceptând să îmbrățișeze o cruce așa de dureroasă. În altarul bisericii „Sf. Anton” din Râmnic, la loc de cinste, se află o icoană a Sfintei Ioana.
Rugăciune către Sfânta Ioana Antida Thouret
O, Sfântă Ioana Antida, tu care ți-ai deschis inima iubirii lui Dumnezeu, spre a o revărsa asupra fraților, fii mijlocitoare pentru noi.
Ajută-ne să trăim credința, așa cum ai trăit-o și tu, în deplină mărturisire, chiar și atunci când sufereai persecuții de la dușmanii lui Dumnezeu. Învață-ne să fim credincioși și să iubim biserica pentru a trăi harul botezului în comunitatea fiilor lui Dumnezeu.
Binecuvântează familiile noastre, copiii, tinerii, vârstnicii, bolnavii și pe cei aflați la marginea societății; încredințăm protecției tale mai ales angajamentul nostru de a spori zilnic în caritate.
Amin.
Documentul 12
SFÂNTA AUGUSTINA
Sfânta Augustina s-a născut în Pozzaglia Sabina, localitate din Italia, având la botez numele de Livia. Părinții ei, Francesco Pietantori și Caterina aveau 11 copii. Pentru a-și ajuta familia, a fost angajată de mică la șantierul de construcții al drumului dintre Roma și Rieti, spre înălțimile istorice din Sabina. Livia a participat alături de alți copii, la această muncă obositoare, plătită foarte prost. Mii de saci de pietriș, transportați pe cap și pe spate, îi ocupau tot timpul zilei, beneficiind doar de o scurtă pauză de masă, hrana aducând-o de acasă. În timpul iernii, Livia mergea în Tivoli, la culesul măslinilor, activitate care necesita multă muncă și sârguință.
Acasă, avea grijă de frații și surorile sale mai mici: să-i îngrijească, să-i îmbrace și să le pregătească mâncarea, dar mai ales să-i pună să-și spună rugăciunile. La școală se afla printre cei dintâi, cu toate că uneori nu putea frecventa regulat cursurile. Ea îi învăța carte pe copiii care se aflau cu oile la păscut, devenind, de atunci, o adevărată învățătoare. Printre lucrurile pe care Livia știa să le facă era ceva care se întâlnește destul de rar: aducea fără nici un efort cu ea și pe alții la rugăciune. În scurt timp, Livia a devenit o fată solidă, iar chipul ei a căpătat o înflorire prin care s-a impus în ochii tuturor. Ea și-a intensificat rugăciunile, a prelungit vizitele pe care le făcea la biserică, și-a mărit lecturile spirituale. Niște cărți pe care le împrumutase de la preotul paroh, i-au dat o idee mai clară în legătură cu ce anume o aștepta la mănăstire. La 23 martie 1866, s-a sculat foarte devreme, plecând la Roma, unde a fost primită novice la congregația Surorile Sfintei Ioana Antida Thouret.
La 13 august 1867, avea să primească rasa de călugăriță. Ritualul a avut loc, în parcul Casei Stăreției, de unde se vedea în zare cupola de la Sfântul Petru. În fața cardinalului Parocchi, vicar al Papei și protector al institutului, au trecut în șir toate surorile. Liviei i-a spus: „De azi înainte, fiica mea, nu te vei mai numi Livia, ci Augustina”. La terminarea ritualului, sora Augustina, a îmbrăcat hainele cele noi în culorile negru, alb și gri. Negrul înseamnă, potrivit interpretării tradiționale a Institutului – semnul de împărtășire a misterului Crucii, albul semnifică bucuria că persoana s-a dedicat Iubirii, griul – pentru a-și manifesta focul carității care trebuie să consume, să transforme în cenușă egoismul și pentru a te pune în slujba altora în cenușiul zilnic.
Sora Augustina a fost destinată Spitalului „Santo Spirito” din Roma. Acest spital avea deja șapte secole de istorie când a sosit ea acolo. Fusese înființat de papa Inocențiu al III-lea în jurul anului 1200 între castelul Sant Angelo și Basilica Vaticană. Aici a fost repartizată la saloanele pentru copii, dar, nu după mult timp, i s-au dat însărcinări mai dificile la saloanele Baglivi și Iancisi, unde a avut de înfruntat încercarea de laicizare pusă la cale de un profesor doctor, care a scos crucifixele și i-a alungat pe capucinii care lucrau în calitate de infirmieri. Sora Augustina era totdeauna foarte blândă, făcându-și pe deplin datoria. Mai mult, a fost trimisă în pavilionul tuberculoșilor, boală care pe atunci făcea cele mai multe victime. Când a fost bătută de un bolnav violent le-a spus surorilor: „e mult prea puțin să fii doar ciomăgită. Aș vrea să fiu o mucenică. Ce fericire ar fi pentru mine”.
Cu bolnavii, se purta ca o mamă adevărată, mai cu seamă cu cei care erau într-o stare gravă. Toți bolnavii, de fapt, o iubeau foarte mult. După ce-și termina ziua de lucru, sora Augustina mergea să-și reverse sufletul dinaintea Crucifixului. Își lăsa fața între mâini, exclamând: „prea puțin, prea puțin!” „Pentru Iisus este prea puțin” le spunea adesea celorlalte măicuțe. În mai 1894, cu șase luni înainte de a muri, tuberculoza pusese deja stăpânire pe sora Augustina. Ajunsese în asemenea stare, încât te puteai gândi că trebuie să primească ultima împărtășanie. Ea s-a rugat de maica superioară să o lase să lucreze în continuare printre tuberculoși.
Un zidar care avusese de-a face cu poliția, supărat că a fost externat și crezând că sora Augustina este cea care a determinat acest fapt, a înjunghiat-o în seara zilei de 13 noiembrie 1894, călugărița găsindu-și o moarte de martiră, așa cum și-o dorise.
Documentul 13
SFÂNTA RITA DE CASCIA
Părinții sfintei Rita au fost Anton Mancini și Amata Ferri de Foglino din Rocca Porena, comuna Cascia din Italia. La data de 22 mai 1362, la o vârstă venerabilă, Amata a dat naștere unei fetițe. Un fapt deosebit a avut loc când fetița se afla într-un coșuleț de nuiele alături de părinții ei care lucrau pe câmp. Un roi de albine a înconjurat coșulețul câteva minute fără să o înțepe, iar ea gângurea de plăcere. Un lucrător, ce tocmai se tăiase la mână cu coasa, a dat de ea și după ce și-a folosit mâinile pentru a o apăra de albine a constatat că rana a încetat să mai sângereze. A fost un prim semn că viața micuței avea să fie una deosebită și plăcută lui Dumnezeu.
Rita a fost o tânără foarte ascultătoare, era veselă și avea o mare înclinație pentru reculegere și rugăciune. S-a căsătorit de tânără cu Paul, fiul lui Ferdinand, care era un om violent și dedat la fapte rele, pe care a reușit însă, prin blândețe, să-l aducă pe calea cea bună. Spre marea ei durere, nu a avut parte nici de cei doi copii ai săi, aceștia murind de tineri și nici de soț care a fost asasinat de o bandă de tâlhari pe când se întorcea acasă. Rămasă văduvă a încercat de trei ori, fără succes, să fie primită călugăriță la mânăstirea Sf. Maria Magdalena a Augustinelor, deoarece avea deja 40 de ani. La ultima încercare, s-a pomenit însă în incintă, cu toate că zidurile groase ale mănăstirii îi stătuseră ore întregi în față. Și-a dat seama că numai prin rugăciune a provocat minunea și de atunci s-a hotărât să-și dedice întreaga viață iubirii față de cei sărmani și fără speranță.
Noua călugăriță s-a adâncit tot mai mult în meditație și a devenit astfel un model pentru mănăstire. Odată, când se afla îngenuncheată în fața crucii lui Iisus, rugându-l să binevoiască să o facă părtașă la durerile lui, un spin s-a desprins din cununa statuii și i s-a implantat adânc în frunte, încât măicuța a căzut la pământ de durere. Rana făcând puroi, Rita a fost dusă într-o cămăruță și dată în grija unei călugărițe tinere care îi aducea zilnic mâncare. Deși avea 60 de ani, împreună cu alte maici de la mănăstire, a plecat la Roma pentru jubileul din anul 1450. Pe drum, datorită rugăciunilor sale și marii ei credințe în Mântuitorul Iisus, rana din fruntei s-a vindecat, lăsând doar o urmă firavă de mărimea unui rubin.
În timpul vieții, Rita a realizat numeroase acțiuni miraculoase. S-au păstrat cunoscute doar câteva: o femeie din Cascia i-a cerut să se roage pentru fiica sa, care era grav bolnavă. Întorcându-se acasă, femeia a rămas stupefiată găsindu-și fata complet vindecată. Tot atunci, i-a fost recomandată o femeie ce părea posedată de diavol și pentru care Rita s-a rugat, iar spiritele malefice au fost silite să o lase liberă. În mijlocul iernii anului 1453, Rita se afla, din nou, bolnavă la pat. O rudă de-a ei a venit prin stratul gros de zăpadă, să o vadă. Ea i-a cerut să-i aducă un trandafir despre care susținea că ar fi înflorit în curtea casei sale. Femeia s-a îngălbenit și a crezut că Rita delirează dar, pentru a nu o supăra, i-a promis că îl va aduce. Spre mirarea ei a găsit în zăpadă, în curtea casei, trandafirul cerut. Tot atunci, Rita i-a cerut și două smochine, dintr-un arbust din curtea casei, pe care aceasta, găsindu-le, i le-a adus la pat.
În timpul noviciatului stareța i-a dat ca sarcină Ritei să ude un băț uscat de vie. După un an de zile, bățul a înflorit și astăzi, după mai bine de 600 de ani, via dă încă roade, ca și trandafirul care a fost replantat la mănăstire. La moartea Ritei s-a produs un nou semn divin. Au reapărut albinele care îi marcaseră nașterea, numai că, dacă atunci, la început, erau albe, acum roiul era format din albine negre. La 22 mai 1457, sufletul ei și-a luat zborul spre cer. Clopotul, prin mâna îngerilor, a dat vestea plecării din lume. Marea mirare a călugărițelor a fost când au simțit un parfum plăcut ce izvora din corpul maicii Rita, rana din frunte dispăruse complet iar fața îi rămăsese frumoasă și surâzătoare. Corpul a rămas într-un sicriu și dus în biserică, devenind loc de pelerinaj, ce continuă și astăzi să dea sufletelor în suferință, har și ajutor. Când s-a întâmplat un incendiu în biserică din cauza unei lumânări uitată aprinsă, deși cosciugul a ars, corpul maicii Rita a rămas neatins.
Toate aceste fapte miraculoase au condus la sanctificarea sa. Rita a fost, mai întâi, canonizată de popor înainte de a avea această onoare din partea bisericii. Dar cea mai mare minune, consemnată de zeci de mărturii a avut loc la 16 iulie 1628, când trupul ei neînsuflețit a deschis ochii, în timpul slujbei sale de beatificare. Papa Urban al VIII a canonizat-o în anul 1900. Cultul ei s-a răspândit succesiv în Italia, Spania, Portugalia și apoi a fost preluat în colonii, când și apoi în America Latină și în Filipine. În anul 1901, a luat ființă, în Italia, „Societatea Muncitoarelor de Caritate Sf. Rita” formată din doamnele din înalta societate care adună bani și confecționează haine pentru cei săraci. Prima biserică greco-catolică din Râmnic a primit la 1 octombrie 2006 hramul Sfintei Rita tocmai pentru a arăta că ajutorul sfintei, dat de obicei celor care se roagă în situații disperate, a permis ca și în Râmnic, când nimeni nu mai avea vreo speranță, să se găsească fonduri și soluții pentru construirea bisericii .
RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA RITA
O, sfântă Rita, care ai primit de la Dumnezeu darul de a face minuni, tu ai avut parte de însușirea deosebită de a fi ajutorul oamenilor în situații deosebit de disperate. Cu încredere fermă, îngenunchez în fața ta, adresându-mă dragostei tale milostive ca să-ți cer ajutorul care acum îmi este foarte necesar. Fie-ți milă de mine. Du rugăciunea mea fierbinte în fața tronului divin și te rog să intervii pentru a mi se asculta ruga. Gândește-te la sângele scump vărsat de Iisus, la inima Lui sfântă, la încrederea mea mare. O, Sfântă Rita, ajută-mă și îngăduie ca rugăciunea mea să găsească ascultare. Îți promit că toată viața voi purta vestea bunătății tale. Amin!
Documentul 14
CONVENTUL DE LA RÂMNIC DEDICAT LUI SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Cap. I. Scurtă descriere a orașului Râmnic
Acest oraș își trage numele de la râul Râmnic (Rîmnik) care, curgând dinspre apus, din munți către răsărit, se varsă în Olt (Aluta) și se numește Râmnic (Rîmnik). Acest oraș este așezat într-un mediu foarte plăcut, înspre apus se învecinește cu munți bogați în păduri, vii și alți pomi fructiferi, către răsărit se găsește Oltul, la o distanță de circa o mie de pași, iar dincolo de Olt sunt munți și păduri. Înspre sud și nord aerul este curat.
Acest oraș pare să-și fi dobândit începutul aproximativ pe la anul 1300 după Christos și a fost locuit odinioară de sași a căror biserică a fost înaintea porții porticului unde se zărește de fapt partea din fundația turnului. Cimitirul însă era acolo unde se găsește porticul nostru, căci tot acolo a(u) ieșit la iveală când s-a săpat oase și calvarul. După ce sașii, fie că au dispărut fie că au plecat, locul lor l-au ocupat valahii și au făcut acolo reședință episcopală.
Curtea episcopală splendidă este construită într-un loc mai înalt, ornată cu mai multe turnuri. în mijloc are o biserică frumoasă, pictată înăuntru și în afară. Mai sus, acolo unde se intră în biserica episcopală, se găsește paraclisul (paraclis) sau capela proprie a episcopului. Deasupra porții mari către clopotnița cu clopote mari frumoase. În partea de răsărit curge prin zid apa unor izvoare ce se află în munți care curg la portic și în grădină prin niște canale. Grădina spațioasă, uniformă și destul de potrivită are un umbrar corespunzător.
Înspre nord, nu departe de târg, este un munte nu prea înalt pe care de asemenea este o biserică, asemenea unei mănăstiri în care locuiesc câțiva călugări. Muntele este acoperit de pomi fructiferi și vii și conferă târgului o mare frumusețe; aparține cu alte ogoare, pășuni și vii adiacente de arhiepiscopul din București (Bukurcstiensen). In același loc sunt puține clădiri de oarecare frumusețe, casele sunt totuși decente prin ordinea în care sunt dispuse, acoperite cu șindrilă și văruite; locul acela este înfrumusețat foarte mult de biserici „dintre care fiecare are foarte multe turnuri, și deși unui asemenea loc ar putea să-i ajungă una, respectiv două biserici, totuși, sunt peste zece și vechiul episcop a mai ridicat una; și fiindcă în fiecare biserică sunt multe clopote, cu ocazia marilor sărbători atâta sunet de clopote se aude, cât într-un mare oraș. Înainte de război carantina se afla chiar în locul unde bate vadul; și a fost acolo, pe lângă alte case și cazarma pentru militari. În timpul războiului locul acela a fost ars împreună cu toate bisericile, inclusiv biserica și conventul nostru. Valahii le-au reparat pe toate, numai biserica noastră a rămas în ruină. Acoperișurile, pietrele din clădirile carantinei și chiar din cazarmă le-a primit episcopul precedent, pentru ca să construiască o biserică; astfel încât nu a mai rămas ce ar sta în picioare (nici o construcție). Chiar și capela pe care le-au construit-o în munte, lângă oraș, bulgarii, a fost cu totul distrusă de valahi.
Cap. II. Despre venirea noastră și a bulgarilor și despre ridicarea mănăstirii
Chiar dacă la Râmnic, precum și în alte locuri sau sate, bulgarii existau deja înainte de venirea germanilor, ei erau totuși dispersați și călugării mergeau dintr-un loc în altul spre a le asigura serviciile divine. Însă după ce, în anul 1717, împăratul obținuse Valahia, s-au adunat în aceste trei târguri, adică la Craiova, Râbnic (Râbnicum) și Brădiceni (Brădicseni) și au obținut de la majestatea sa dreptul de a constitui pentru fiecare comunitate câte o proprietate fiscală și prin privilegiu (dreptul) de a ține iarmaroc la 5 august, de ziua Fericitei Maria cu zăpadă și târguri săptămânale în ziua de luni.
După ce astfel s-au adunat mulți bulgari și chiar călugării noștri și-au făcut locuințe stabile și construind între timp o casă de rugăciuni și o locuință potrivită, au administrat cele divine. Până când reverendul părinte provincial Blasiu Marinovici (Marinovich) și reverendul părinte Anton Ganghici (Gangch), fiecare prin străduința și munca sa proprie începură (să construiască) aripa dinspre apus și au construit 9 cămăruțe de dormit, refectoriul (sala de mese) mic cu bucătărie, având sprijinul unor binefăcători, printre care mai cu seamă Petru Durlain care se vădește a fi binefăcătorul conventului de la Râmnic.
Având posibilitatea de a locui în mod adecvat, în anul 1720, reverendul părinte ministru provincial, Grigore Marghici (Margich) a cerut părintelui reverend comisar general ca reședința de la Râmnic să o declare convent deoarece însă în cerere nu se găsea nici o mărturie despre (modul cum se va asigura) alimentarea călugărilor, nici despre aprobarea ce trebuia să se fi obținut de la episcop, nu s-a obținut nimic, rămânând rezidență până în anul 1734, an în care, pe vremea în care provincia se afla sub conducerea părintelui reverend Iosif Marinovici (Marinovich), a fost declarat convent. Însă documentul (respectiv), precum și multe alte documente, s-au pierdut în tumultul războaielor.
Mai înainte, modul de aranjare al acestei convent a fost următorul: spre nord a fost biserica, lângă biserică poarta cea mică, înspre apus aripa cea veche lungă de 19 stânjeni, către sud o altă aripă în care sunt de asemenea cinci cămăruțe, în aripa dinspre răsărit urmează poarta, care dă spre portic, lângă poartă este pridvorul (care dă) spre locurile comune, lângă pridvor camera pentru bucătar, bucătărie și refectoriul mare, după refectoriu cămara, după cămară pridvorul către grădină și după pridvor iarăși o cameră și sacristia. Conventul are în lățime 16 stânjeni și nu formează cu biserica un patrulater perfect. Sub bucătărie și sub partea ce a rămas, înspre pridvor, este pivnița cea mare și comodă, înzestrată cu bolți. Tot conventul trebuie înălțat de la pământ pe jumătate pe alt postament pentru ca să devină uscate camerele.
Toate ferestrele, ușile camerelor sunt căptușite cu piatră cioplită și ferestrele sunt întărite cu gratii solide de fier. După război, valahii foarte doritori de (a avea) fier au scos nu numai fierul de pretutindeni, dar au distrus și pietrele. Această muncă de refacere a fost săvârșită de fratele religios Martin Nix după meserie și ocupație constructor (lapicida) și pare să fi costat acest convent peste 7000 de florini. Acum aripa de vest este terminată, celelalte două mai au nevoie de a fi boltite, tencuite, după cum are nevoie de uși, ferestre și s-ar putea ca întregul convent să fie readus la vechea stare cu o cheltuială nu atât de mare. Grădina înspre răsărit are 49 de stânjeni în lungime și 15 în lățime, de la ultima sacristie către apus sunt 18 stânjeni, până acolo unde stăteau vechile case și acea parte este însămânțată.
Cap. III. Despre construirea bisericii și structura ei
La 5 iulie 1720 a fost așezată prima piatră de temelie a bisericii și sculptat inscripția cu următorul conținut:
In basIM pII coDIfICII atqVe strVCtVrae/
teMpLI sanCtl AntonII PaDVanI posItVs fVIt Iapis/
prINVsqVe est In AVstrlaCa DItlone transaLpInl soLI/
a CoMIte In atqVe a Königseg transILVanse, transaLpi/
naeq qVe Reglonls PreesIDente/
Pro perpetVe Spla sVI IpsIVs seDIs saCrae roMInlsCentla/
(La baza edificiului și construcției iubitoarei biserici a lui sfântul Anton de Padova a fost pusă piatra cea dintâi pe pământul Țării Românești aflate în stăpânire austriacă de către cornițele Königseg comandant în și din regiunea transilvană și transalpină, pentru amintirea veșnică și credincioasă a lui și a clădirii sfinte).
Această biserică a fost destul de frumoasă, proporțională, atât ca înălțime, cât și ca lățime, luminoasă și spațioasă, suficient de cuprinzătoare pentru acel popor. Sanctuarul din capăt se termină în formă dreptunghiulară și are în lungime 6 stânjeni, în lățime patru și are trei ferestre. În ea se găsește o criptă a călugărilor, la care se ajunge dinspre partea evanghelică.
Nava sau corpul bisericii are în lungime 9 stânjeni, în lățime cinci, 6 ferestre mari, dintre care trei sunt într-o parte, trei în alta. Corul a fost făcut din zid și bolta este susținută de coloane de piatră, după care urma(u) poarta mare și cripta mare comună, din partea cealaltă două uși de dinaintea altarelor mici își corespundeau, toată biserica este pavată cu pietre cioplite, bine șlefuite. Altarele erau cu totul trei: cel mare a fost dedicat lui Sf. Anton de Padova, altarul mai mic din dreapta Fericitei Fecioare Maria și celălalt părintelui nostru Sf. Francisc. Ei, toate aceste trei altare erau foarte frumos executate și pictate, chiar și orga era destul de frumoasă.
Biserica a fost sfințită aproximativ în anul 1730 de reverendul rendisimul domn episcop, Nicolas Stanislavici (Stanislavich), atunci episcop de Nicopole și administrator al Valahiei.
În partea stângă a bisericii se află în zid o piatră cu următorul epitaf cioplit:
Oprește călătorule!
Și dintre miile de feluri ale morții de un tânăr trecător Metia Bryn, apucat și strivit de roata dințată a morii a cunoscut soarta prin moartea subită ce a dat asupră-i. Pentru care roagă-te lui Dumnezeu, ca să se odihnească în pacea eternă. Anul 1738.
Lângă sanctuar, de o parte și de alta este câte o dublă sacristie mare și una ar ajunge. În cea din dreapta acum se oficiază serviciul divin, cea din stânga servește pentru adăpostirea sfântului mormânt. În ambele laturi ale bisericii erau pridvoare a căror boltă era susținută de coloane de piatră, prin care chiar și pe vreme ploioasă se putea merge în procesiune foarte comod. Turnul atât în ceea ce privește structura, cât și în ceea ce privește înălțimea este asemenea celui din Deva, la care – la fel ca la Deva – duce o ușă, iar în cor se urcă din pridvor, prin navă, pe 29 de trepte.
Desigur, este de plâns că la această veche biserică împreună cu turnul ei, după nenorocirile războiului, n-a fost refăcut măcar acoperișul, deși ar fi trebuit să se facă cu totul nou. Așa însă, vai ce durere! Se constată că turnul nu are până acum o fundație bună, căci îndată după ce a fost clădită, s-a stricat și o mare parte a trebuit zidită din nou, dar chiar și acum are mari crăpături, iar bolțile bisericii și ale altarului sunt stricate, zidurile distruse, așa încât pe ele cresc chiar mărăcini și vor putea fi greu reparate dacă, cu voia lui Dumnezeu, vor veni vremuri mai bune, iar bolțile să fie întărite.
Cap. IV. Despre moară și altele ce țin de mănăstirea de Ia Râmnic
Această moară se află nu departe de mănăstire, în apropiere de râul Râmnic, are trei roți și aparține unui anumit nobil, logofătul Radu Goran, căruia i se zice în mod obișnuit Olănescu. De la acesta distinsul nostru răposat binefăcător de aleasă aducere aminte, Petru Duralin, a cumpărat această moară pentru ca mănăstirea să se poată bucura neîncetat măcar de darul pâinii. În anul 1720 acest Petru Duralin a dăruit-o mănăstirii și am stăpânit-o în pace până la ultimul război cu turcii, din anul 1737.
Întâmplându-se războiul cu turcii și lipsind, de aici, călugării noștri, sus-numitul domn a luat din nou moara în stăpânirea sa, iar fiindcă ai noștri călugări n-au avut niciun document cu privire la moara sus pomenită, au pierdut-o, anume, chiar dacă întreaga localitate poate depune mărturie că moara este cumpărată în mod legal și a fost dăruită mănăstirii, totuși nu am putut să o obținem la judecată.
Așadar, în anul 1743 prea-cucernicul părinte Serafim Gyurics, superiorul provincial al Ordinului, s-a îngrijit ca la Sibiu să se facă o cercetare legală în privința acestei mori, iar cucernicul părinte(lui) George Pessin i s-a comunicat în această problemă hotărârea așa cum reiese din acest document:
„Noi, cei subscriși, dăm de știre, prin scrisoarea de față, tuturora și fiecăruia celui ce i se cuvine, că am primit porunca scrisă pentru ascultarea de martori și, de asemenea, de adeverire a Sacrei Maiestăți Regale a Ungariei și Boemiei în favoarea și pentru părintele Pessin, conducătorul reședinței de la Râmnic al Ordinului Sf. Francisc, din provincia bulgară, poruncă întocmită și eliberată în chip legiuit, adresată nouă, celor numiți, sub chip de poruncă în favoarea acelei comunități. Primind această poruncă, la rugămintea adresată de stimatul superior al mănăstirii părintele Pessin, după ce am desemnat, conform legii și obiceiului, casa aflată în liberul și regescul oraș săsesc Sibiu, anume în piața căreia i se zice Heltau aparținând înțeleptului și chibzuitului Michael Rau, cetățean al zisului oraș, l-am primit în găzduire aici, la 7 ale lunii iunie în anul 1745, pe cinstitul și de nobil neam domn Petru Dobra de Zlatna, procuror general al bunurilor fiscale din Transilvania, iar după depunerea unui jurământ puternic am ascultat aici mărturiile martorilor mai jos scrieși potrivit cu documentul înfățișat nouă, după cum urmează:
Știe martorul cu siguranță sau a auzit de la oameni vrednici de crezare că prea-cucernicii părinți franciscani de la Râmnic au stăpânit o moară în târgul Râmnic, pe râul numit tot Râmnic, pe timpul stăpânirii austriece în Valahia de dincolo de Olt?
A cui era moara și cine a ocupat-o sau a luat-o mai întâi și cum, cu ce drept a ajuns în stăpânirea cucernicilor părinți franciscani?
Primul martor, sus-menționatul domn Petru Dobra de Zlatna, în vârstă de 47 de ani, după ce i s-a cerut cu cinste la locuința sa, după ce a depus jurământul și a fost cercetat, a mărturisit la prima întrebare: după pacea de la Passarowitz eu am fost făcut tricesimator în amintitul târg Râmnic și de asemenea schimbător al aurului de aceea știu, cu siguranță, în ceea ce privește primul punct al cercetării, că numiții călugări franciscani au stăpânit în mod pașnic aproximativ din anul 1720 și până la întoarcerea mea în Transilvania, din Valahia de dincolo de Olt, pe atunci austriacă, moara aflată în același târg și pe râul cu același nume. La cea de a doua întrebare eu ca tricesimator imperial, pe când am ocupat această funcție am primit ordinul domnului Ignaz Haan, director fiscal suprem și pe atunci consilier al camerei Aulice, ca să confisc și să conscriu bunurile boierilor și călugărilor din districtul Vâlcea care ar fi dincolo de Olt și care au plecat de sub stăpânirea Maiestății Imperiale Romane. Astfel, în temeiul acestei porunci am confiscat în teritoriul Râmnicului: 1. a unui oarecare logofăt Radu Goran altfel numit Olănescu, care locuiește în satul de dincolo de Olt, pe malul Oltului; 2. moara mănăstirii Fedeleșul; 3. în locul Răstoaca, moara unui oarecare boier Budescu; 4. am confiscat via sus-zisului Goran; 5. via unei anumite Galatcca; 6. casa lui Mihail Ostișvașul în care am locuit împreună cu el și mai multe altele ce țin de ea. După confiscare un oarecare negustor, Petru Duralin, ctitor de asemenea al bisericii romano-catolice din târgul Râmnic având o oarecare datorie bănească reciprocă cu privire la cele de mai sus față de sus-amintitul logofăt Radu Goran, iar deoarece acel creditor a pretins acea datorie, datornicul s-a declarat că nu poate plăti, stăpânind cele pretinse drept datorie, anume și moara și via și cele ce țin de acel loc în teritoriul Râmnicului, 1-a chemat de mai multe ori pe creditor împreună cu mine prin niște scrisori și a cerut ca pe Duralin creditorul să nu-1 tulbure în stăpânirea respectivei mori și vii, ba chiar deoarece același Goran îi mai era dator împăratului cu o anumită dare, a cerut de la același negustor Duralin, creditorul său, o nouă sumă de bani în afara celei luate mai înainte pentru a investi de asemenea în moară și vie. Acesta, înainte să plătească această sumă m-a consultat dacă este recomandabil să o dea pentru stăpânirea pașnică a bunurilor. Am răspuns să ceară mai întâi pentru aceasta acordul Inspectoratului Cameral, iar eu îi voi fi de sprijin pentru a-1 obține, apoi, după ce sus-numitul Petru Duralin s-a hotărât să construiască biserica, s-a gândit chiar și la subzistența călugărilor iar fiindcă în privința bisericii nu mi-a adresat decât puține sau aproape nici o întrebare, mi-a declarat intenția sa de a transfera moara călugărilor franciscani. I-am lăudat, ce-i drept, intenția, dar l-am întrebat, cu ce drept? Acesta mi-a răspuns: este ușor ca logofătul proprietar, mânat chiar de nevoi, să accepte o oarecare sumă de bani pentru moară și să o treacă pe vecie, renunțând la orice drept de moștenire. La care ara răspuns: această condiție este îndestulătoare pentru călugări. Acestea fiind făcute, zisul Duralin a trecut moara acelor călugări spre sfârșitul anului 1720 iar după aceea, părintele Antonie Gungićh a plătit aceluiași Radu Goran restul de bani pentru dreptul de stăpânire veșnică, despre care au încheiat chiar o înțelegere, care dacă eu îmi aduc chiar bine aminte am semnat-o singur și cu acest drept moara a trecut la zișii călugări franciscani. În ceea ce privește via, așa după cum aud, ea este stăpânită de urmașii lui Petru Duralin.
Același logofăt Radu Goran 1-a avut drept urmaș pe fratele său Matei logofătul, care mi s-a adresat deseori în scris, iar deoarece locuia în aceste părți m-am adresat lui cu aceste cuvinte: „Matei! Fratele tău Radu a vândut întreaga moară. Ce ai de spus la aceasta? Acesta mi-a răspuns: fratele meu este prea mulțumit că a putut vinde acea moară și că a putut să-și facă rost de bani, altfel este cât se poate de sigur că s-a dus la București, căci nu avea de unde plăti 1 ceea ce fusese impus".
Al doilea martor, preastimatul Hortobâgy de Eadem (Hortobagy), în vârstă de 32 de ani citat în chip de legiuit la amintita casă și loc de găzduire a pomenitului domn director, a depus jurământul, a fost cercetat și a mărturisit la ambele întrebări: „Știu că moara amintită s-a aflat întotdeauna în stăpânirea călugărilor franciscani pe când eu umblam prin acele părți și activam ca administrator suprem al bunurilor fiscale, iar bunurile boierilor de dincolo de Olt au fost toate confiscate, dar deoarece moara a fost a cucernicilor călugări franciscani nu s-a ridicat nici o pretenție asupra acesteia. La a doua întrebare, nu știu sigur".
Această înregistrare a sus-amintitei cercetări și mărturii de acest fel după cum a fost înfăptuită și rezolvată de către noi am însemnat-o în scris pe credința noastră sub sigiliile și iscăliturile noastre și am dat-o amintitului pârâș al drepturilor lor ale călugărilor, spre viitoare chezășie. Semnat la Sibiu în anul și ziua mai sus însemnate.
L. S. Ladislau Șandor L. S. Francisc Apafi
scribi și jurați notari ai Cancelariei Mari a Transilvaniei trimiși în chip deosebit pentru a înfăptui cu credință cele de mai sus.
Nici prin această cercetare (care va fi foarte folositoare atunci când, cu ajutorul lui Dumnezeu, neamțul va lua din nou patria) nici din scrisoarea de mărturie semnată și dată la fața locului, în care erau subscriși 5 popi și alți 9 oameni care au mărturisit cu toții într-un glas că moara este a noastră, n-am putut obține ceva de la domnitor, deoarece acel nobil, căruia n-am putut să-i dăm banii, a fost mai puternic. Înaintea morții sale, făcându-și testamentul, el a mărturisit vechiul episcop, că moara ne aparține nouă și și-a îndemnat soția să ne-o restituie, dar deoarece moartea 1-a răpit bătrân și nu ne-a restituit-o, nici soția sa supraviețuitoare nu ne-o restituie până când lucrurile nu se vor schimba.
În afară de aceasta, mănăstirea are o vie în dealul zis Maal cumpărată de călugării noștri spre folosința fraților împreună cu fânaț și un loc de arătură în câmpia din apropierea Oltului numită Lesbet.
Amintitul nobil nu a recuperat via, care ține de moară împreună cu fânațul de jos dincolo de drum, ci ne-a rămas nouă fiindcă era pustie și acolo nu obținem decât oarece fân.
N. B. Cu privire la moară înfățișez ceea ce n-a fost niciodată povestit în afară de călugări mai bătrâni, anume că domnul Petru Duralin nu ne-ar fi dăruit moara, ci că i-ar fi fost plătită de părintele Antonie Gungićh cu cât ne era dator iar apoi restul de bani a fost dat nobilului. 2: Noi n-am primit documentul de cedare dat de nobilul domn Petru Duralin, fiindcă sus-zisul domn, Dumnezeu știe în ce scop, ne-a dus cu vorba zi de zi, zicând, că nu are acel document acasă ci în Ungaria, până când a murit. 3: După moartea lui Petru Duralin, domnul Mihail Petricherin în calitate de ginere, a primit toate documentele; prima lui soție a fost fiica răposatului Petru Duralin. 4: După pacea făcută la încheierea războiului, Mihail Petricherin a venit la Râmnic și s-a dus dincolo de Olt la amintitul nobil Radu Goran, la care a rămas 5 sau 6 zile, iar fiindcă nu avea nimic de făcut la acesta s-a născut bănuiala că acesta a încheiat o oarecare înțelegere cu nobilul și că, acceptând un oarecare preț mare i-a dat documentele contractuale și de cedare, dar acestea nu le înfățișez drept sigure și adevărate, căci toți sunt deja morți și vor trebui să dea socoteală în fața lui Dumnezeu. Este însă verosimil că noi nu avem documentele fie din neglijența călugărilor, fie din intriga acestora. Via de la Drăgășani care ținea pe vremuri de Craiova și care este acum cultivată de mănăstirea Râmnicului este situată pe pământul episcopului de Râmnic, căruia în calitate de stăpân al pământului, suntem obligați să-i plătim dijmă; cei doi episcopi de mai înainte au obișnuit să ne ierte preamilostiv de plata acesteia, însă cel de acum o pretinde pe anul 1767 fiindcă este strâmtorat mult de către domn și trebuie să o plătim, iar în afară de aceasta am fost constrânși să-i plătim domnitorului din nou dijme pentru tot vinul precum și pentru reședință pe anul 1764. Am povesti bucuros mai multe despre această aleasă mănăstire, dar nu am găsit nimic însemnat decât că aici s-au ținut ore de morală și de filozofie și adesea s-au ținut aici adunări ale congregației și capitluri datorită locului prielnic. Ultimul capitlu ținut aici a fost în timp ce se desfășura războiul cu turcii. După război, bulgarii s-au răspândit la Vinga, Vinț, Deva și au rămas puține familii dintre cele mai sărace, din care au murit toți bărbații și astfel au rămas văduvele cu copii, să-și trăiască viața de mizerie prin tot felul de greutăți.
Cap. V. Lista conducătorilor locali
Deoarece registrul născuților, cununaților și morților, care l-au avut înainte de război s-a pierdut, nu pot reda exact nici numele conducătorilor în ordinea lor. Primul care prin hărnicia sa a făcut cel mai mult și a rămas cel mai mult timp în funcție:
In anul 1721 părintele Antonie Gungich, mort aici în 1725.
1726 cucernicul părinte George Francovich.
1728 cucernicul părinte Bernardinus de la Russi.
173 l cucernicul părinte Ambrozie Hoscaj.
1733 cucernicul părinte Angelus Franck.
1735 cucernicul părinte Seraphinus Gyurics.
1737 cucernicul părinte Bernardinus de la Russi, a fost în timpul acestui război.
1740 cucernicul părinte Ioanncs Capistranus Dervoldcl. 1742 cucernicul părinte
Matthias Rogacski.
1744 cucernicul părinte Georgius Pessin.
1745 cucernicul părinte Ambrosius Annko.
1746 cucernicul părinte Eliss Grytzki.
1747 cucernicul părinte Thomas Radulov.
1748 cucernicul părinte Bernardinus Krcnschnitter.
1 749 cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
cucernicul părinte Bonavcntura Lcnich. cucernicul părinte Seraphinus Gyurics.
1754 cucernicul părinte Leopoldus Vienmayer.
cucernicul părinte Lazarus Zich.
cucernicul părinte Stephanus Kubik.
1759 cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
1760 cucernicul părinte Martinus Nfikolik.
1762 cucernicul părinte Lazarus Zich.
cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
1765 cucernicul părinte Fulgentius Peck.
1768 cucernicul părinte Ildefonsus Peck
Documentul 15
Trecerea Preotului Stoicănescu Marian de la Ortodoxie la Greco-Catolicism
Bibliografie Generală
Izvoare arhivistice edite
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1927.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1928.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1931.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1933.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1934.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1935.
Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, Raport anual despre viața religioasă a comunității catolice din Brezoi., 1935.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, iulie 1935.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, februarie, 1936.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1937.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1938.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1939.
Arhiva Parohiei romano-catolice, Buletinul Parohial, București, 1940.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1936.
Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 3/1938.
Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1941. Adresa nr.8710 din 11 februarie 1941.
Arhiva Parohiei Bisericii Sf. Nicolae – Voineasa, 2012.
Bulat Toma Gheorghe, Contribuții documentare la Istoria Olteniei, sec. XVI, XVII și XVIII, Râmnicu Vâlcea, Ed. Viitorul Vâlcii, 1925.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației, Martie 1992.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Anuarul Statistic al județului Vâlcea, 1998, p. 19-21.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, capitolul Populația pe religii la Recensământul populației din 18 Martie 2002.
Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, comunicat de presă din 24 August 2012 al Comisiei Județene pentru Recensământul Populației și al Locuințelor, Județul Vâlcea, 2012.
Institutul Național de Statistică Direcția Județeană de Statistică Vâlcea, Anuarul Statistic al județului Vâlcea, 2010, p. 23.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Județ Vâlcea, dos. 207/1832, f. 8.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Județ Vâlcea, dos.746/1832p. 4,10.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Rm. Vâlcea, fond. Tribunal Județ, Vâlcea, dos. 79/1842, f. 8.
Serviciul Municipal Arhivele Naționale București, fond. Ministerul de Interne, Divizia Comunală, dos. 47/1847 f. 61 și 78.
Serviciul Județean Arhivele. Naționale Râmnicu Vâlcea, fond. Prefectura jud. Vâlcea, dos. 8/1859 f. 26-27.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea, fond Revizoratul școlar Râmnicu Vâlcea, dos. 4/1910, f.20.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 12.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 22.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Vâlcea, fond Revizoratul școlar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 33.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Craiova, fond. Inspectoratul de Jandarmi Craiova, dos. 5/1939, f.347.
Serviciul Județean Arhivele Naționale Sibiu, Colecția Bruckenthal, cota L 15/210.
Presă și periodice
Epure Florin, Un italian la Râmnic, în Curierul de Râmnic, din 21 martie 2011.
Olteanu Simona, În Râmnic există o grădiniță italiană, în Viața Vâlcii, nr. 32 din 21 octombrie 1997.
Pîrvu-Cîrciu Olivia, Scandal religios la Pesceana, în Vocea Vâlcii, 3 Iulie 2011, p. 1.
Popa Andreea, Scandal religios la Brezoi, în Vocea Vâlcii, 23 Aprilie 2009, p. 1.
Popescu Crișu, Localitate vâlceană dominată de conflicte interreligioase, în Indiscret, 31 Octombrie 2012.
Rouă Emilian, Greco-catolicii denunță armistițiul, în Adevărul, 31 Mai 2005.
Tamaș Corneliu, Primul medic oficial din Țara Românească a funcționat la Râmnicu Vâlcea, în Orizont nr. 292 din 5 octombrie 1969, Râmnicu Vâlcea.
XXX, Discriminarea greco-catolicilor din Pesceana, în România Liberă, 4 Februarie 2006.
XXX, Ortodocșii și catolicii și-au dat mâna la Brezoi, în Arena Vâlceană, 5 iulie 2011, p. 1.
XXX, Observator Vâlcean, nr. 563, 19/25 iunie 2013, p. 12.
Reviste
Bardașu Petre, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în Studii Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, p. 19-34, 1971.
Bardașu Petre, Bogdan, un voievod oltean puțin cunoscut, în revista Mehedinți-Istorie și Cultură, vol. II, Drobeta Turnu Severin, p. 39-43, 1980.
Bardașu Petre, Pompierii vâlceni în epoca regulamentară, în revista Studii Vâlcene, vol. IV, Râmnicu Vâlcea, p. 58-62, 1980.
Bălașa Dumitru, Mircea cel Bătrân și ctitoriile de la Călimănești, în Studii Vâlcene II, Râmnicu Vâlcea, p. 37-55, 1972.
Bălașa Dumitru, Ctitorii vechii biserici episcopale a Râmnicului (1303-1304/1568), în Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, Râmnicu Vâlcea, 5/1988.
Bănică-Ologu Nicolae, Considerații asupra transformării Râmnicului într-un puternic centru cultural în veacul al XVIII-lea, în Studii Vâlcene, IV, 96-111, Râmnicu Vâlcea, 1980.
Bănică-Ologu Nicolae, Structura habitatului citadin în Râmnic Medieval, în Buridava, IV, p. 73-94, 1982.
Buia Alexandru , Plante rare pentru flora R.P.R. existente în Oltenia, în Ocrotirea naturii, IV, București, 1959.
Bulat Gheorghe Toma, Două foi de zestre și o diată, în Arhivele Olteniei, Craiova, 1926, p. 421-426.
Chihaia Pavel, Un vechi monument de arhitectură în Râmnicul Vâlcea, Biserica Sfântul Dumitru, în Studii și cercetări de Istoria Artei, vol. 14, nr. 2, 1967.
Deaconu Lucian, Prezența și activitatea refugiaților polonezi în România în anii 1939-1945,în Oltenia V-VI, pag. 138.
Georgescu George, Cronica Râmnicului din 1764, în Studii Vâlcene, nr. VI (XIII), Râmnicu Vâlcea, 2010, p. 13-30.
Iliaș Aurora, Drumurile și transportul sării (XV-XIX), în Studii și materiale de Istorie Medie, București, 1974.
Ionescu T. Gheorghe, Contribuții la cunoașterea așezământului medieval –mănăstirea Govora din județul Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, p. 57-122, 1972.
Iorga Nicolae, Acte relative la istoria culturii catolice în principate, în “Studii și Documente”, vol. I-II, București, 1901.
Jacotă Dorin, Mărturii despre realități istorico-geografice din județul Vîlcea în secolele II-XVI, în Buridava IV, Rîmnicu Vîlcea, 1982, p. 67-71.
Netzhammer Raymund, Aminti din România, în Magazin Istoric, din 10 octombrie 1991, București.
Părnuță Gheorge, Din istoria culturii și școlii din județul Vâlcea, secolele XVI-XIX, în Buridava II, p. 133-243, Râmnicu Vâlcea, 1976.
Sacerdoțeanu Aurelian, Catarii la Râmnicu Vâlcii, în Mitropolia Olteniei nr. 5-6, p. 317-330, Craiova, 1961.
Sacerdoțeanu Aurelian, Originea și condițiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraș Râmnicu Vâlcea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, p. 37-56.
Sacerdoțeanu Aurelian, Fabrica de hârtie de la Râmnicu Vâlcea în secolul al XVII-lea, în Buridava I, Râmnicu Vâlcea, 1972, 273-290.
Șerbănescu, Episcopii Olteniei, în Mitropolia Olteniei, Craiova, p. 171-212, 1964.
Tamaș Veronica, Contribuția Ligii Culturale din Râmnicu Vâlcea la desăvârșirea unității naționale, în Studii Vâlcene I, p. 35-38, 1971.
Tamaș Veronica, Manuale școlare tipărite la Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Tipografi și tipografii, Râmnicu Vâlcea, 1972.
Tamaș Corneliu, Un colaborator al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Radu Golescu, în Studii Vâlcene, III, Râmnicu Vâlcea, 1974.
Tamaș Veronica, Contribuții la istoria învățământului vâlcean în Evul Mediu (1415-1830), în Studii Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, 1974.
Tamaș Corneliu, Marele spătar Radu Golescu și mișcarea antifanariotă, în Buridava, II, Râmnicu Vâlcea, 1976.
Trajanescu Dumitru, Mănăstirea Dintr-un lemn și Mănăstirea Govora, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, an III/1910, fasc. 9.
Tulugea Claudiu Aurel, Emilian Valentin Frâncu, Date noi privind biserica Sfântul Dumitru din Râmnicu Vâlcea, în Buridava X, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 136-142.
Vasilescu Alex. D., Friederich Schwantz Haubtmann, în Arhivele Olteniei, nr. 18-19, Craiova, 1925.
Dicționare, enciclopedii și bibliografii
Alessandrescu Constantin, Dicționar geografic al județului Vâlcea, București, Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu, 1893.
Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), București, Ed. Academiei, 1987.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Bibliografia istorică a județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Enăceanu Ghenadie, Condica Sfântă, București, 1886.
Ghinea Dan, Enciclopedia Geografică a României, București, Ed. Enciclopedică, 2002.
Soare Ion, Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2010.
XXX, Marele Dicționar Geografic al României, București, 1902.
XXX, Enciclopedia Geografică a României, București, 1982.
XXX, Geografia României, vol. III, București, 1987.
XXX, Geografia României, vol. IV, 1992.
Volume de amintiri și memorii
Drăgoiescu Petre, Râmnicul Vâlcii, Craiova, Ed. Ramuri, 1944.
Grigore Constantin, Râmnicu-Vâlcii loc de amintiri și recreere Monografie-Ghid, Râmnicu Vâlcea, 1944.
Mateescu Constantin, Memoria Râmnicului, București, Ed. Sport-Turism, 1979.
Mateescu Constantin, Râmnicul de odinioară, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 1993.
Mateescu Constantin, Râmnicul uitat, Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2003.
Netzhammer Raymund, Episcop în România, București, Ed. Academiei Române, 2005.
Lucrări generale
Andrei Nicolae, Gheorghe Părnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1977/1981.
Bălan Constantin, Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea (sec. XIV-1848), București, Ed. Academiei Române, 2005.
Brana V., Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, București, Ed. Științifică, 1958.
Brana V., Zăcămintele nemetalifere din România, București, Ed. Tehnică, 1967.
Cernovodeanu Paul, Societatea feudală românească văzută de călători1973 străini (secolele XV-XVIII), București, Ed. Academiei RSR, 1973.
Călinescu Raul, Monografia geografică a R.P.R., București, 1960.
Costăchel Valeria, Petre P. Panaitescu, Alexandru Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII), București, Ed. Științifică, 1957.
Deletant Denis, Deletant Andreea, România, Londra, Ed. Clio Press, 1985.
Gane Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1933.
Philippe Gaudin, Marile Religii, Ed. Orizonturi, 2005.
Giurescu C. Constantin, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, vol. I, București, 1913.
Giurescu C. Constantin, Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848, București, Ed. Științifică, 1972.
Giurescu Dinu, Țara Românească în secolele XIV și XV, București, Ed. Științifică, 1973.
Grosaru Ioana, Tarabega Gabriela, Italienii din România O istorie în imagini, București, Ed. Square Media, 2012.
Gudea Nicolae, Biserica Română Unită (Greco-Catolică), Cluj-Napoca, Ed. Viața Creștină, 1994.
Hassel Sven, Legiunea Blestemaților, Ed. Nemira, 1992.
Hitchins Keith, Despre biserica românilor din Transilvania. Documente externe, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009.
Holban Maria, Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Vasile Totoiu, Călători străini despre Țările Române, vol. V, București, Ed. Academiei, 1973.
Holban Maria, Alexandrescu Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Vasile Totoiu, Călători străini despre Țările Române, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1980.
Holban Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, Ed. Academiei, 1981.
Holban Maria, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române, vol. IX, București, Ed. Academiei Române, 1997.
Ionescu Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, vol. I, București, Ed. Academiei RPR, 1963.
Iorga Nicolae, Drumuri și orașe din România, București, 1903.
Iorga Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a Vieții Religioase a Românilor, București, Ed. Ministerului cultelor și instrucțiunii publice, 1908, 1929.
Iorga Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria,București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1915, 1989.
Iorga Nicolae, Istoria Românilor prin călători, București, Ed. Eminescu, 1981.
Iorga Nicolae, Opere Economice, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982.
Iorga Nicolae, Studii asupra Evului Mediu românesc, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1906, 1984.
Kraus Georg, Cronica Transilvaniei 1608-1665, București, Ed. Academiei, 1965.
Manolescu Radu, Comerțul Tării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XV), București, Ed. Științifică, 1965.
Meteș Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, Ed. Științifică, 1971.
Panaitescu P. Petre, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), București, Ed. Științifică, 1957.
Papacostea Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, 1971.
Papacostea Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1738, București, Ed. Enciclopedică, 1998.
Pașcu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1971.
Prunduș Silvestru Augustin, Plăianu Clemente, Catolicism și Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Unite, Cluj-Napoca, 1994.
Theodorescu Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident, București, Ed. Academiei, 1974.
Theodorescu Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, București, Ed. Meridiane, 1976.
Urechia Vasile, Istoria Românilor 1774-1800, București, 1894.
Urechia Vasile, Istoria Școalelor, București, 1900.
Vasilescu Alexandru, Istoria politică a Olteniei sub austrieci, București, 1929.
XXX, Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească, vol. I, doc. 17, București, Ed. Academiei, 1966.
XXX, Acte judiciare din Țara Românească (1775-1781), București, Ed. Academiei, 1973.
XXX, Studii și Cercetări de Istoria Artei, tom 20, 1/1973.
XXX, Instituții feudale din Țările Române, 1988.
XXX, Schematismul ARHIDIECEZEI Romano-Catolice de București, București, 2000, pag. 138-140.
Lucrări speciale
Angelescu Nicu, Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva’’ (Sfînta Vineri) din
Rîmnicu-Vîlcii, Râmnicu Vâlcea, 1957.
Badea Lucian, Rusenescu Constanța, Județul Vâlcea, București, Ed. Academia RSR, 1970.
Baranovski Niculina, Gheorghe Neamu, Județul Gorj, Ed. Academiei Române, București, 1971.
Bălănescu Vasile, Tamaș Corneliu, Istoria Bisericii Sfântu Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphis, 1998.
Berbece Vasile, Costea Marinoiu, Aurel Matei, Gheorghe Mămularu, Vâlcea ghid turistic al județului, București, Ed. Sport-Turism, 1976.
Cîrstea Gheorghe,Constantinescu Dorel, Vâlcea Monografie, București, Ed. Sport-Turism, 1980.
Cristescu Sandu, Cristescu Sanda, Biserica Cuvioasa Parascheva (Sf. Vineri), Râmnicu Vâlcea, Ed. Almarom, 2011.
Cucu Vasile, Ana Popova Cucu, Județul Mehedinți, București, Ed. Academiei Române, 1980.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale Vîlcea, Rîmnicu Vîlcea, Tipografia Râmnicu Vâlcea, 1981.
Dumitrașcu Gheorghe, Tamaș Corneliu, Râmnicul Medieval, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Kleiner Blasius, Conventul de la Râmnic dedicat lui Sfântul Anton de Padova, Râmnicu Vâlcea, 1764.
Leguerne Fernand, Anton de Padova 1195-1231. Viața și secretul său, București, 1992.
Luigi de Marci, monsenior, Viața Sfintei Rita, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2002.
Lubich Gino, Pierro Lazzarin, Jeanne Antide Thouret. Când Dumnezeu are glasul celor săraci, Paris, 2000.
Micle Veniamin, Mănăstirea Bistrița Olteană, București, Ed. Mânăstiri Bistrița, 1996.
Mironescu T. Atanasie, Istoria Eparhiei Râmnicului Noului Severin, București, 1906.
Mocanu Constantin, Giurcănescu Cl., Valea Oltului, București, 1967.
Moga Nicolae, Moga Maria Magdalena, Biserica Sfântul ierarh Nicolae Voineasa, județul Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Offset Color, 2001.
Petria Dobrin, Voineasa trecut prezent și viitor, București, 2002.
Petrescu Ion, Județul Vâlcea-615 ani de atestare documentară 1392-2007, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2007.
Ploaie Gheorghe, Valea Lotrului, București, Ed. Sport-Turism, 1983.
Ploaie Gheorghe, Masivul Buila-Vânturarița. Un spectacol al naturii, Râmnicu Vâlcea, 2005.
Popescu C. Nicolae, Dănuț Călin, Cozia, București, Ed. Sport-Turism, 1987.
Purcaru Ilie, Țara Loviștei, București, Ed. Ion Creangă, 1980.
Răuțu Meletie, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908.
Tamaș Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Îndrumător în Arhivele Statului județul Vâlcea, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1972.
Tamaș Corneliu, Petre Bardașu, Sergiu Purece, Prefectura județului Vâlcea, 1830-1864, vol. I, București, Tipografia 13 Decembrie 1918, 1977.
Tamaș Corneliu, Bardașu Petre, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălcești, Revoluția de la 1848 în județul Vâlcea, București, Ed. Scrisul Românesc, 1978.
Tamaș Corneliu, Ion Soare, Carmen Andreescu, Tezaur medieval, Râmnicu Vâlcea, Ed. 13 Decembrie, 1918, 1983.
Tamaș Corneliu, Istoria Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1994.
Tamaș Corneliu, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu Vâlcea, Ed Conphys, 1995.
Tamaș Corneliu, Istoria Horezului, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1995.
Tamaș Corneliu, Ion Constantin Vasile, Monumente Arhivistice Vâlcene, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1998.
Tamaș Corneliu, Burduază Vasile, Școala cu ceas. Monografia școlii generale Take Ionescu din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea. Ed. Conphys, 1998.
Tamaș Corneliu, Tudor Gheorghe, Vâlcea Turistică, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 1999.
Tamaș Corneliu, Țană Smarand, Județul Vâlcea și Prefecții săi, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2004.
Tamaș Corneliu, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2006.
Tamaș Corneliu Frâncu Emilian Valentin, Istoria județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Ed. Conphys, 2012.
Zaharia I. C., Contribuții la studiul răspândirii speciilor de plante în zona submediteraneană în bazinul Gilortului, Târgu Jiu, 1968.
Surse web
Pop Ioan, Sclipiri în beznă, www. Nicăieri.ro, 1996.
XXX, www.greco-catolica.org, 2012.
Anexe
Glosar
Aba: stofă albă, groasă, de lână.
Abagiu: cel care fabrică sau vinde aba.
Afiromat: act de danie.
Afierosit: dăruit.
Apostazie: răscoală.
Arbănaș: albanez.
Arendă: contract de închiriere a unor moșii.
Aspru: monedă turcească de argint, care a circulat în sec. XV-XIX.
Ban: rang care echivala în Oltenia cu funcția de guvernator al provinciei.
Băcan: negustor ce vinde produse alimentare.
Bejenie: fugă, emigrare
Binale: clădiri, construcții, edificii.
Biv: fost.
Boiangiu: vopsitor de haine, pânzeturi, bumbac, lână și alte textile.
Boltă: prăvălie de meșteșugar, dugheană, magazie.
Breslaș: cel ce face parte dintr-o breaslă, meseriaș.
Bucată: hrană, provizie.
Bucoavnă: abecedar.
Caimacam: locțiitor de domn sau al Banului Craiovei.
Calfă: cel care a terminat ucenicia și începe a practica meșteșugul.
Căminar: mare boier însărcinat cu strângerea dării pe băuturi spirtoase; la început avea doar rolul de a strânge dările datorate pentru vânzarea sării.
Ceapraz: cel care confecționează găitane, șireturi, panglici.
Chir: domn.
Clironom: moștenitor
Catastih: registru de socoteli
Clucer: boier care se ocupa de aprovizionarea magaziilor domnești.
Comis: boier care avea grijă de grajdurile domnești.
Conscripție: recensământ.
Convert: plic, scrisoare expediată oficial.
Diată: document particular, denumire veche a testamentului.
Dijmă: a zecea parte din venituri, dare către stat.
Divan: consiliu imperial sau viziral, care se convoacă în unele zile de săptămână; sfat; curte imperială sau domnească; sofa sau pat acoperit de covoare, canapea orientală.
Dohtor: medic.
Dorobanț: soldat infanterist din armata teritorială.
Egumen: conducătorul unei mânăstiri .
Embatic: arendare pe termen lung (99 ani), arendă.
Embaticar: persoană care ia în arendă o proprietate pe termen lung.
Epitrop: tutore, curator, administrator al unui bun sau al unei averi.
Florin: monedă de aur emisă la Florența; mai târziu monedă austriacă de argint în valoare de 100 creițari.
Foaie de ispașă: foaie de conservare a pagubelor în vederea despăgubirii.
Fumărit: dare care se plătea odinioară pe locuință; coș de foc.
Galben: monedă de aur.
Gros: monedă ce a circulat în Țările Române.
Havaiet: taxă ce se plătea la soluționarea actelor administrative, taxă ce se plătea la trecerea unui pod, pe vite etc.
Herțeg: duce, voievod.
Hrisov: act solemn emanat din cancelaria domnească a Țării Românești și autentificat, de obicei, cu una sau mai multe peceți.
Husar: ostaș din cavaleria maghiară.
Iobag: țăran dependent din Ardeal, șerb.
Ispravnic: șef al Administrației și al poliției dintr-un județ.
Jude: judecător al statului, primar.
Jupan: titlul acordat boierilor și apoi negustorilor
Litră: măsură de capacitate, ¼ dintr-o oca.
Logofăt: mare demnitar, administrator de curte boierească.
Majă: căruță de transport pește.
Marafet: fasoane, nazuri, vicleșug.
Mazil: boier scos din slujbă și supus la dări, urmaș sărăcit.
Mezat: vânzare publică, licitație, loc de mare afluență.
Milă: iertare, dăruire, donație, pomană, milostenie, favoare.
Monah: călugăr.
Mumbașir: agent de execuție trimis de stăpân pentru îndeplinirea unei porunci, funcționar domnesc însărcinat cu probleme fiscale și aducerea forțată la judecată.
Namestie: construcție auxiliară.
Năpastă: necaz, nenorocire.
Obște: organizație a țărănimii libere în Evul Mediu.
Ocină: pământ moștenit din tată în fiu, ereditar, patrimoniu.
Ofis: decizie,decret domnesc.
Paharnic: mare boier din Divan; turna domnului vinul pe care îl gusta el întâi; ulterior, boier de rangul doi și titlu onorific.
Papistaș: credincios romano-catolic.
Parasiile: postul Paștelui (Păresimi).
Parâ: mică monedă turcească.
Pater: preot romano-catolic.
Pârcălab: conducătorul unui sat, primar, perceptor sau consilier municipal, supraveghetorul măglașilor.
Pârgar: membru în sfatul administrativ, format din 12 consilieri, al unui oraș.
Pitar: brutar pentru curtea domnească.
Pliroforire: informație, lămurire.
Postelnic: dregător având atribuțiile de a îngriji patul domnului, de a-i primi pe trimișii străini și de a-i conduce la domn.
Proin: fost ceva altă dată; care a avut o calitate o funcție, un rang pe care nu-l mai are.
Protimis: dreptul de a răscumpăra un pământ vândut fără știrea unor membri ai obștei, lepădând cumpărătorului prețul (banii) vânzării.
Râzmeriță: război, răscoală, revoluție.
Ruptoare: învoială, înțelegere, fixare de impozit.
Schelă: denumire veche a punctelor vamale.
Schismatic: creștin ortodox sau, după caz, protestant.
Scutelnic: om scutit de bir pentru că se afla în serviciul domniei sau al mânăstirilor.
Sfat: adunare, divan, consfătuire.
Siliște: vatra satului; locul pe care este așezat satul, loc necultivat aproape de sat bun pentru cereale sau pomi.
Simfonie: înțelegere.
Simigiu: vânzător de produse de patiserie.
Sinod: adunare superioară eclesiastică compusă din mitropoliți, episcopi și arhierei care se adună pentru administrația bisericii.
Slobozenie: libertate.
Sluger: mare boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei, cu lumânări și carne; rang boieresc.
Spătar: mare dregător care purta spada domnului la marile ceremonii, șeful armatei.
Staroste: conducător al unei corporații (bresle), șef, conducător.
Starostie austriacă: sucursală într-un județ, având misiunea de a apăra interesele supușilor austrieci.
Stânjen domnesc: unitate de măsură de pământ egală cu 1,962 m.
Stolnic: mare boier care avea grija mesei domnului.
Sud: județ.
Surugiu: conducător de poștalion sau al căruței poștei.
Tainiță: ascunzătoare.
Tiparniță: tipografie rudimentară.
Ughi: monedă de aur ungurească, echivalând cu ½ taler.
Val: a face sau a provoca cuiva neplăceri, supărare.
Valah: român.
Vătaf: conducătorul unui plai, logofăt.
Vel: mare.
Vier: lucrător specializat în viticultură.
Vistier: mare demnitar care avea în grijă tezaurul țării, aduna dările și tributul.
Vlădică: episcop.
Vornic: mare dregător care supraveghea curtea domnească, conducea treburile interne având și atribuțiuni judecătorești; primar la sate; slujbașul care în trecut strângea dările prin sate, echivalent cu perceptorul și primarul de mai târziu.
Zaveră: răscoală.
Lista declarațiilor
(Declarațiile se află în arhiva personală a doctorandului, și sunt prezentate în capitolul VII. Comunitatea greco-catolică în secolul XX, subcapitolul VII.3. Renașterea Bisericii greco-catolice din județul Vâlcea).
1. Declarație Blai Maria.
2. Declarație Boierui Traian.
3. Declarație Costineanu Luigi-Tereza.
4. Declarație Decuseară Jean.
5. Declarație Frâncu Valentina.
6. Declarație Giosan Gheorghe.
7. Declarație Guminschi Ana.
8. Declarație irimescu Ileana și Postea Maria.
9. Declarație Napeu Titus-Cornel.
10. Declarație Nițu Rozalia.
11. Declarație Pârăianu Elena, Gârniță Maria și Jianu Alexandra.
12. Declarație Rarinca Doina.
13. Declarație suciu Suzana.
14. Declarație Tomuța Miron.
Lista documentelor
1. Donația lui Alexandru Ipsilant.
2. Hotărârea domnească privind judecata la Divan a Anei Maria, fosta soție a armenului Ogaz din Râmnic, cu egumenul Ludovic epitrop și clironom, pentru drepturi de moștenire.
3. Privilegiu acordat de Domnul Alexandru Moruzi.
4. Învățătura creștină (noțiuni primare).
5. Primirea la Râmnicu Vâlcea a relicvei Sfântului Anton de Padova.
6. Primirea relicvei-rugăciuni.
7. Actul de întemeiere al Parohiei Grco-Catolice din Rm. Vâlcea.
8. Hrisovul de întemeiere al Parohiei Grco-Catolice din Rm. Vâlcea.
9. Descriere Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Râmnicu Vâlcea.
10. Istoria Sfântului Anton de Padova.
11. Istoria sfintei Ioana Antida-Fiică a Bisericii.
12. Istoria Sfintei Augustina.
13. Istoria Sfintei Rita de Cascia.
14. Conventul de la Râmnic dedicate Sfântului Anton de Padova.
15. Trecerea Preotului Stoicănescu Marian de la Ortodoxie la Grco-Catolicism.
Documentul 1
Donația lui Alexandru Ipsilant
1775 iunie 6. Cartea de întărire a lui Alexandru Ipsilanti voievod dată bisericii Baraților din Râmnic, ca să ție 4 scutelnici – oameni străini și un vier care și acela să fie nesupărat din rândul dajdiilor.
Cartea bisericii Baraților sud Vâlcea/ or.Râmnic/
Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Ioan Ipsilant v.v. și domn, am dat domnia mea bisericii Baraților – din orașul domniei mele Râmnicul, ca să aibă a ține și a scuti 4 oameni aduși din străinătate. Pentru care aducând adeverință de la dumnealor ispravnicii județului să i se dea pecetluitul domniei mele pe numele și chipul lor, ca să fie nesupărați despre rândul dajdiilor și orânduielilor, ori câte vor ieși din visteria domniei mele peste an, în țară, de nici unile val sau bântuială să nu aibă. Așijderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi una sută cincizeci, de dijmărit, litre două sute.
Asemenea să aibă a ținea la viile bisericii și un vier om strein, care și acela să fie nesupărat despre rândul dajdiilor.
Pentru că această milă a avut-o biserica, atât de la alți frați domni cât și de la domnia sa Ștefan Racoviță v.v., precum și cartea domniei sale adeverează.
Drept aceea și domnia mea bine am voit de am înnoit și am întărit milele acestea și încă am mai adus să aibă a scuti de vinărici, vinul ce-l va face în viile bisericii.
Și de obște poruncim, nimeni, întru nimic val sau supărare de toate, câte mai sus cuprinde, să nu facă.
Și am răspuns domnia mea.
1775, iunie 6
Documentul 2
HOTĂRÂRE DOMNEASCĂ
1780 februarie 5. Hotărârea domnească privind judecata la Divan a Anei Maria, fosta soție a armenului Ogaz din Râmnic, cu egumenul Ludovic epitrop și clironom, pentru drepturi de moștenire.
Din cercetările ce s-au făcut la Divan, cu socoteală și după diata mortului,
s-au dovedit că numai pe paterii franciscani îi lasă epitropi. Iar de Antonie Nicolantie nimic nu pomenește a fi epitrop și rău îl apuca și îl trăgea prin judecăți. Și cât pentru dania ce lăsa mortul soției lui, rămân epitropii pateri franciscani datori bani buni, taleri 184 și 39 bani, după socoteala ce s-a făcut, care s-au hotărât ca să-i dea epitropie. l-a luat și l-a dat. Măcar că ei i-au lăsat bărbatu-său acesta-după cum se vede-ca să-și păzească văduvia și s-au măritat nepăzindu-și văduvia, a căruia, să cădea să fie lipsită de acesta.
Iar, milostivindu-se măria sa, s-au hotărât ca să i le dea și s-au mulțumit pe această hotărâre. Și se muncea să se îndrepteze zicând că ar fi spus bărbatu-său la moarte, pentru măritișul ei, i-ar fi dat voie.
Iar pentru dania ce face la mânăstirea franciscanilor: de case cu locul cu curtea și cu pivnița,din hotărârea măriei sale, dată prin hrisov de obște la toate mânăstirile de aici, atât celor creștinești, cât și celor papistănești, ca nimeni afirom să nu lase la mânăstiri adică lucru stătător, fiindcă îndestul au mânăstirile. Și de ar putea câte acestea, câte au, să le caute s-au hotărât ca să vânză locul și casele acelea cu mezat și ceea ce va ieși la vânzare, să ia banii pentru acea danie. Iar namestii de case, moșii, vii și alte nemișcătoare lucruri, nu sunt slobozi a rămânea mânăstirilor danie. Așijderea și Antonie Nicolantie să aibă pace, trăgându-l rău ca pe unul ce nici epitrop, nici clironom nu este.
Documentul 3
PRIVILEGIU ACORDAT DE DOMNUL ALEXANDRU MORUZI
1793 august 28. Alexandru Moruzi voievod întărește milele pe care Biserica Bărăției din Râmnic le-a avut de la alți domni.
Cartea Băraților de la Râmnic sud Vâlcea.
Țara Românească. Fiind orașul domniei mele Râmnic sud Vâlcea, din vechime domnii și oblăduitorii țării, aceștia au dat voie și slobozenie la câți din ritul catolicilor se află, locuind și adăpostindu-se acolo, cu dreaptă muncă și hrană a neguțătorilor și și-au făcut un locaș de închinăciune, care s-au aflat și se află supt protecția domniei, iar nu supt altă streină stăpânire și pe domnul țării îl cunosc protector, întru rugăciunile și pomenirile ce fac către milostivul Dumnezeu la slujbele lor.
Care lăcaș, cu această orânduială, fiind supt a domniei ocrotire și protecție, au avut și cărți domnești vechi cu orișicare milă domnească, cu care cărți, viind bărații de acolo, cu smerenie și rugăciune la domnia mea, de ni s-au rugat prin jalbă ca să le înnoim.
După ce m-am pliroforisit domnia mea întâi de această rânduială și am văzut înșine și cărțile trecuților domni, am binevoit de ne-am milostivit asupra-le, pentru ca să fie rugători către milostivul Dumnezeu, pentru viața și buna stare a domniei mele și fraților domni din urma noastră, oblăduitori ai țării și pentru îndestularea și fericirea acestui pământ în care trăiesc și se ocrotesc.
Și le-am înnoit milele ce au avut, adică să aibă a ținea și a scuti patru oameni aduși acum din străinătate, cărora de vor fi străini cu adevărat, să li se dea pecetluiri domnești de la Visterie. Așijderea să aibă a scuti și ale bisericii drepte bucate de oierit, oi una sută cincizeci și de dijmărit, litre două sute. Asemenea să aibă a ținea și un vier la viile bisericii, om strein, adus din străinătate, care și acela să fie nesupărat despre rândul dăjdilor, fiindcă aceste mile le-au avut și de la trecuții frați domni de mai înainte.
Pentru care, poruncim la toți câți se cuvin, întocmai să fie următori, nefăcând nimeni nici un fel de supărare la câte se cuprind mai sus și la care am răspuns domnia mea.
1793 august 28
Io Alexandru Constantin v. v.
Documentul 4
Învățătura creștină
(noțiuni primare)
Dogma creștină are câteva idei fundamentale și anume :
Iminența venirii Împărăției lui Dumnezeu, care este aproape și care constituie Vestea cea Bună pe care Mesia a adus-o oamenilor. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă revenirea lui Iisus “la sfârșitul veacurilor”, când va judeca viii și morții și va întemeia un nou pământ și un nou cer. Nu se precizează când va fi acest “sfârșit al veacurilor” ; uneori cuvintele lui Iisus sugerează că Împărăția lui Dumnezeu a venit deja (Luca, 8, 10); ideea este însă importantă prin speranța sădită în sufletele creștinilor.
Ideea Treimii (Trinității), ce constituie prima mare taină a creștinismului : Dumnezeu Unul singur în ființă este întreit ca Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ideea Treimii este fundamentală, exprimată clar în Evanghelia după Ioan și apoi în Crezul creștin stabilit la Niceea și aprobat la Conciliul de la Constantinopol, în 381 d.Hr. Principiul dumnezeirii este Tatăl, Fiul este Cuvântul ; el s-a întrupat Om, a pătimit și a fost răstignit pentru ca, prin învierea Sa, să elibereze din păcat pe toți drepții de la Adam și Eva. Sfântul Duh, prin care a fost conceput Iisus și prin care a fost înviat, reprezintă acțiunea lui Dumnezeu: prin Sfântul Duh s-a întrupat Cuvântul, el a fost trimis Apostolilor care au întemeiat Biserica creștină.
În concepția Bisericii răsăritene, izvorul Trinității este Dumnezeu-Tatăl, relațiile Fiului cu Duhul Sfânt apărând ca o lucrare reciprocă. Biserica apuseană consideră Sfântul Duh garantul unității divine, el venind de la Dumnezeu-Tatăl, dar și de la Fiul (principiul Filioque).
Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Spre deosebire de imaginea din Vechiul Testament, unde este mai degrabă temut și punitiv, dogma creștină proiectează imaginea lui Dumnezeu iertător și mângâietor al oamenilor.
Iubirea aproapelui, a oamenilor în general, chiar și “a dușmanilor tăi” este o idee ce întărește caracterul universal al creștinismului, spre deosebire de celelalte două religii monoteiste (iudaismul și islamul) unde aproapele înseamnă evreul sau musulmanul.
Întruparea este o altă taină a creștinismului, legată de cea a Treimii. Este vorba de credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om, în unitatea fundamentală a persoanei lui Iisus, ce ascunde două naturi: cea umană și cea dumnezeiască. Iisus este deopotrivă desăvârșit în divinitate și în umanitate.
Ideea mântuirii, a răscumpărării păcatelor pentru care S-a născut și S-a lăsat răstignit Fiul lui Dumnezeu. Pentru mântuire, fundamentul este botezul în numele Sfintei Treimi, prin care se șterge păcatul originar. Prin taina botezului, orice credincios săvârșește unirea mistică cu Hristos. Jertfa lui Iisus este reprezentată simbolic de împărtășanie, sub forma pâinii și a vinului, care, ca și botezul, este o taină străină iudaismului.
Credința în Învierea lui Iisus constituie centrul mesajului creștin, al Noului Legământ cu Dumnezeu, pe care Iisus l-a pecetluit cu propria-i viață. Acest mesaj a fost impus de Apostoli, mai ales de Pavel , numit de Mircea Eliade “geniul ideologic al creștinismului”.
Biserica creștină are ca taine, pe lângă botez și împărtășanie (euharistie), și: miruirea (însemnarea cu pecetea harului lui Dumnezeu), cununia, preoția, pocăința, maslul.
Creștinismul, fiind o religie revelată, esențial pentru orice adept este credința adâncă în Iisus Hristos, întemeietorul ei, în pilda vieții sale. El este numit, în Evanghelia după Ioan, Logos (Cuvânt), subliniindu-se astfel originea divină a învățăturii creștine pe care Iisus a transmis-o oamenilor direct de la Dumnezeu-Tatăl și care a fost pecetluită prin faptele reale la care au fost martori Apostolii și o mulțime de oameni.
Esența învățăturii lui Iisus este cuprinsă în Predica de pe Munte, în care El a cerut oamenilor să se comporte ca niște copii ai lui Dumnezeu și să-i ierte pe toți ceilalți. Iisus i-a învățat pe oameni Tatăl Nostru, principala rugăciune creștină, numită și Rugăciunea Domnească.
Rugăciunea creștinilor are la bază rugăciunea lui Hristos, pe care Sfântul Duh o inspiră ucenicilor săi, venind slăbiciunii lor în ajutor, fiindcă ei nu știau să se roage cum trebuie…(cf. Romani 8, 26-27). Văzându-l pe Iisus rugându-se, deseori singur, ucenicii l-au rugat să-i învețe să se roage. Hristos își însușeșe cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru”, împărțindu-se cu frații lui. Această “rugăciune a Domnului” este rugăciunea de referință a tuturor rugăciunilor creștine.
În rugăciune sunt exprimate rugăminți, mulțumiri, proslăvire, adorație, căință, pe scurt, toate atitudinile omului față de Dumnezeu, în toate situațiile existenței.
Semnul Crucii este însemnul propriu creștinilor. El este introdus în arhitectura și în podoabele bisericilor și lăcașurilor lor de cult, pe ornamentele liturghiei lor, precum și pe veșmintele de sărbătoare. Este totodată gestul cu care ei își încep și își încheie rugăciunea.
El este atât de frecvent, pentru că amintește concret tainele fundamentale ale credinței creștine: taina lui Dumnezeu, care este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în numele cărora este dat botezul dătător de viață ca fiu al lui Dumnezeu; taina mântuirii prin Crucea lui Hristos “carele s-a dat pentru păcatele noastre și s-a sculat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Crucea este simbolul supliciului morții, pe care Iisus îl transformă în jertfirea vieții lui pentru împăcarea păcătoșilor cu Dumnezeu, dar în același timp evocă slava în care Hristos “înălțat de pe pământ, îi va trage pe toți la el” (Ioan 12,32 și 8,28).
Documentul 5
Primirea la Râmnicu Vâlcea a relicvei Sfântului
Anton de Padova
(text reprodus după reportajul difuzat la Tv „ Vâlcea Unu” din Râmnicu Vâlcea)
Duminică 30 mai 2004, la orele 11 dimineața, în curtea parohiei romano-catolice „Sf. Anton” din Râmnicu Vâlcea, o caravană a adus relicvele sfântului Anton de Padova. În biserică, la ora 12, s-a ținut o liturghie romano-catolică (vezi și ANEXA VI), iar la orele 14 s-a celebrat o liturghie greco-catolică. În jurul orei 16, sute de credincioși au plecat în procesiune până la biserica Sf. Ioan Botezătorul, unde s-a ținut o slujbă ecumenică, apoi relicva a fost adusă la biserica romano-catolică și a rămas acolo până luni la ora 8:30. Lăcașul de cult a fost deschis toată noaptea și a fost la dispoziția credincioșilor. Relicva cu moaștele Sfântului Anton a străbătut mai multe orașe din țara noastră.
Bustul aurit al Sfântului Anton de Padova a făcut deja înconjurul întregii lumi și a fost purtat în procesiune pe toate cele trei continente. Bustul are 70 cm înălțime și 50 cm lățime. Relicva cu masa corporis (din moaștele sfântului Anton) a fost examinată și recunoscută ca atare la Padova, în 1981, de o comisie de medici și este vizibilă pentru toți credincioșii care se apropie de ea.
Anton de Padova este unul dintre cei mai venerați sfinți ai lumii creștine. A reușit să învețe Biblia pe de rost. Un teolog a spus că dacă s-ar fi pierdut toate manuscrisele biblice, Sf. Anton ar fi putut să o rescrie fără greșeală. Popularitatea lui a trecut granițele Italiei, pentru că multă lume din cele mai îndepărtate locuri s-a vindecat miraculos prin rugăciune și prin atingerea sfintelor sale moaște. A făcut multe minuni în viață și foarte multe după trecerea sa în veșnicie. Moartea sa a fost una senină, cu zâmbetul pe buze, așa cum i-a fost și viața. Martorii au declarat că atunci li s-a părut că ochii săi albaștri coborau cerul pe pământ. A decedat la o vârstă tânără, de numai 36 de ani, iar cei care au fost în preajmă, au spus că atunci întregul său corp a fost îmbrăcat în lumină iar în brațele sale a apărut copilul Iisus. De aceea, sfântul este închipuit cu pruncul Iisus în brațe stând pe Biblie, și cu o floare de crin. A fost canonizat în ziua de 30 mai 1234, la doi-trei ani după moarte. Moaștele Sf. Anton au fost prezente la Râmnic chiar în ziua de 30 mai, probabil un semn ceresc care va aduce orașului un plus de prosperitate și binecuvântare spirituală.
Documentul 6
PRIMIREA RELICVEI – RUGĂCIUNI
Cântec
Tămâirea relicvei Sfântului Anton
Celebrant: În numele Tatălui…
Popor: Amin.
Celebrant: Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și Împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți! (Pacea să fie cu voi!)
Popor: Și cu duhul tău.
Celebrant: Să ne rugăm:
Dumnezeule Atotputernic și veșnic, care în Sfântul Anton de Padova ai dat poporului Tău un însemnat predicator al Evangheliei Tale și un apărător al celor săraci și suferinzi, fă ca prin mijlocirea lui să urmăm învățătura Evangheliei și să primim în încercare ajutorul milostivirii Tale. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, care împreună cu Tine viețuiește și domnește în unire cu Duhul Sfânt în toți vecii vecilor. Amin.
LECTURA I Domnul m-a uns și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună!
Citire din cartea profetului Isaia 61,1-3a
Duhul Domnului este peste mine,
Căci Domnul m-a uns
Și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună,
Să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;
Să le vestesc celor închiși eliberarea și celor prinși în război, libertatea;
Să dau de știre un an de milostivire a Domnului
Și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru;
Să-i mângâi pe toți cei întristați;
ă aduc alinare celor care plâng în Sion;
Să le pun pe cap o coroană împărătească în locul cenușii de pocăință,
Să le schimb veșmântul de doliu cu untdelemnul bucuriei,
Să le pun haine de sărbătoare în locul disperării!!
Cuvântul Domnului!
Litaniile Sfântului Anton
Ceremonier: Celebrant / popor
Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-ne!
Hristoase, miluiește-ne! Hristoase, miluiește-ne!
Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-ne!
Hristoase, auzi-ne! Hristoase, auzi-ne!
Hristoase, ascultă-ne! Hristoase, ascultă-ne!
Tată din cer, Dumnezeule, Miluiește-ne pe noi!
Fiule, Răscumpărătorul lumii, Dumnezeule, Miluiește-ne pe noi!
Duhule Sfânt, Sfințitorule Miluiește-ne pe noi!
Sfântă treime, un singur Dumnezeu Roagă-te pentru noi!
Sfântă Marie, Maica Bisericii Roagă-te pentru noi!
Sfinte Antoane, sfânt printre oameni Roagă-te pentru noi!
Sfinte Antoane, exemplu de credință
Sfinte Antoane, model de speranță
Sfinte Antoane, oglindă a dragostei
Sfinte Antoane, maestru de rugăciune
Sfinte Antoane, adorator al euharistiei
Sfinte Antoane, prieten al crucii
Sfinte Antoane, martir al dorinței
Sfinte Antoane, fiu smerit al lui Francisc
Sfinte Antoane, înger al curăției
Sfinte Antoane, iubitorul oricărei virtuți
Sfinte Antoane, arcă a alianței
Sfinte Antoane, doctor evanghelic
Mergeți! Iată, eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.
Nu luați cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale
În orice casă veți intra, spuneți mai întâi: „Pace acestei case!”
Și de se află acolo un fiu al păcii, pacea pe care i-o doriți va coborî asupra lui;
Astfel se va întoarce la voi.
Rămâneți în acea casă, mâncați și beți ceea ce vi se dă, căci cine muncește are dreptul la plată.
Când veți intra într-o localitate și veți fi primiți,
Mâncați ce vi se va pune înainte,
Vindecați bolnavii care se află acolo și spuneți oamenilor:
Împărăția lui Dumnezeu este aproape de voi!
Cuvântul Domnului!
Rugăciune
Celebrant:
Să ne rugăm:
Dumnezeule, Lumina și Părintele celor credincioși, care L-ai chemat pe Sfântul Anton de Padova să fie lumină pentru comunitatea creștină prin Cuvântul pe care l-a predicat și prin mărturia de viață, fă ca să păstrăm credința pe care ne-a învățat-o și să urmăm calea pe care ne-a arătat-o prin exemplul său. Prin Hristos Domnul nostru. Amin.
Ceremonier: Celebrant:
Să ne îndreptăm spre biserică în Roagă-te pentru noi, fericite Antoane
cântarea litaniilor Sfântului Anton de Poporul:
Padova Ca să fim vrednici de
făgăduințele lui Hristos
Sfinte Antoane, predicator neobosit al Cuvântului lui Dumnezeu
Sfinte Antoane, lucrător în secerișul mistic
Sfinte Antoane, părintele celor sărmani
Sfinte Antoane, păzitorul celor mici
Sfinte Antoane, modelul tinerilor
Sfinte Antoane, patronul familiei creștine
Sfinte Antoane, apărătorul celor care suferă
Sfinte Antoane, mângâietorul mâhniților
Sfinte Antoane, încrederea păcătoșilor
Sfinte Antoane, preot al milostivirii divine
Sfinte Antoane, făuritor de pace
Sfinte Antoane, făcător de minuni
Sfinte Antoane, om evanghelic
Sfinte Antoane, martor al apărării vieții
Sfinte Antoane, gloria Ordinului franciscan
Sfinte Antoane, fiu exemplar al Bisericii
Sfinte Antoane, sfântul pe care lumea îl iubește
Sfinte Antoane, discipol perfect al lui Hristos
Sfinte Antoane, fiu iubitor al Mariei
Celebrant: Să ne rugăm:
O, Dumnezeule preamilostiv, care ai ridicat în Biserică sfinți spre edificarea noastră spirituală și spre mângâiere în suferințe, ajută-ne să transpunem în fapte concrete mesajul de trăire evanghelică al Sfântului Anton de Padova și să găsim în el un mijlocitor puternic pentru harurile pe care ți le cerem Ție. Prin Hristos Domnul nostru. Amin!
Documentul 7
ACTUL DE ÎNTEMEIERE al PAROHIEI GRECO-CATOLICE DIN RM. VÂLCEA
TABEL NOMINAL
Cuprinzând credincioșii care aparțin Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) din localitatea Râmnicu-Vâlcea, județul Vâlcea – fondatori ai structurii parohiale.
PROCES – VERBAL
Încheiat azi, 6 iulie 2001, în localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu ocazia adunării generale a credincioșilor greco – catolici din orașul nostru.
Prezenți un număr de 41 persoane, care declară că aparțin Bisericii Române Unită cu Roma (Greco – Catolică) și formează Parohia din localitatea Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.
Totodată s-a procedat la alegerea Comitetului de conducere al Parohiei, în persoana domnilor/doamnelor: prim – curator și curatori: Frâncu Emilian Valentin, Giosan N. Gheorghe, Mateiaș Nicolae, Rarinca Doina, Rusu Monica.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces – verbal.
Semnături
1. Prim – curator: Emilan Valentin Frâncu
2. Curator: Gheorghe Giosan
3. Curator: Nicolae Mateiaș
4. Curator: Doina Rarinca 5. Curator: Monica Rusu.
Documentul 8
HRISOV
Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului și împreună cu lucrarea Spiritului Sfânt s-a purces la constuirea bisericii cu hramurile “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” și “SFÂNTA RITA DE CASCIA” din Parohia Greco-Catolică Râmnicu Vâlcea, Protopopiatul București.
Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice ,a binecuvântat și sfințit locul și piatra de temelie a acestui lăcaș în ziua prăznuirii Sfintei Rita – 22 mai, anul 2005.
După un an și patru luni de lucrări și așteptări însoțite de rugăciune, duminică, 1 octombrie 2006 au fost sfințite altarul și întreaga biserică de către Preafericirea Sa LUCIAN MUREȘAN, alături de Prea Sfințitul Virgil Bercea, Episcop de Oradea și de Prea Sfințitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, în timpul pontificatului Sfântului Părinte Papa BENEDICT al XVI-lea, paroh al acestei comunități fiind Părintele MARIAN STOICĂNESCU.
În această zi de bucurie îi amintim pe toți bunii credincioși ai Parohiei Greco-Catolice Râmnicu Vâlcea care și-au oferit obolul lor, alături de asociațiile: Kirche in Not, Oeuvre de'l Orient Paris, Missio Europa Viena; de ordinariatele: Mainz, Köln, Münster, precum și pe doamna anonimă din Milano, pe Don Mario Ferarri și pe domnul Angelo Valcamonico, cărora li se cuvin alese mulțumiri pentru substanțialele ajutoare primite din partea dânșilor.
Să fie această biserică spre mai mare mărirea lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, spre lauda și cinstea Preacuratei Fecioare Maria și a Sfintei Rita de Cascia, cărora le închinăm acest Sfânt Lăcaș, cât și spre binele Sfintei noastre Biserici Catolice și a neamului nostru românesc!
Duminică, 1 Octombrie, Anul Domnului 2006
Documentul 9
Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Râmnicu Vâlcea
Râmnicu Vâlcea este amintit pentru prima dată de izvoare istorice certe în secolul al XIV-lea, reprezentând o așezare importantă din punct de vedere comercial, loc de întâlnire al comercianților venețieni și bulgari. Aceștia își schimbau produsele pe sare și lemne, luate din pădurile care înconjurau zona, și le transportau pe apă până în țările lor. Mai târziu, în zonă au venit sașii din Transilvania, care se ocupau cu industria și comerțul. Aceștia, fiind atunci catolici, și-au construit o biserică și au chemat preoți din Transilvania care să-i păstorească.
Odată cu trecerea majorității sașilor din Transilvania la religia reformată, influențele s-au simțit și în Vâlcea. În anul 1574, aici a fost un predicator luteran care predica în biserica catolică datorită faptului că rămăseseră mulți credincioși catolici în zonă. În felul acesta catolicii au devenit, în timp, reformați.
În anul 1640, episcopul Bakșici a trecut prin Vâlcea în calitate de vizitator apostolic și a fost rugat de credincioșii catolici din zonă să le trimită un preot catolic. La scurt timp de la plecarea episcopului, au venit câțiva preoți franciscani din Bulgaria care, treptat, au reușit să-i întoarcă la catolicism pe credincioșii trecuți la protestantism.
Între 1660-1679, se pomenește de biserica catolică din Râmnicu Vâlcea în diferite documente, amintindu-se că era stricată și necesita unele reparații, iar preoții franciscani nu reușiseră decât o renovare parțială.
În anul 1688, a avut loc un masiv exod al credincioșilor catolici din Bulgaria, care se refugiau din calea prigoanei turcești. Aceștia au fost primiți de Constantin Brâncoveanu, domnitorul din acea vreme, și majoritatea s-au stabilit în zona Râmnicu Vâlcea, Olănești și în alte localități din împrejurimi. Cu această ocazie viața religioasă catolică a cunoscut o puternică dezvoltare și s-au întemeiat chiar noi parohii.
În anul 1704, franciscanii au construit, alături de biserica de astăzi, o casă cu cinci camere, bucătărie, sufragerie și pivniță. Sumele necesare au fost adunate prin participarea credincioșilor și mai ales prin donațiile unui mare binefăcător al bisericii din acel timp, Petru Duralia.
Odată cu pacea de la Passarovitz (1718), un mare număr de catolici bulgari s-au refugiat în Oltenia, mai ales în Râmnicu Vâlcea. Astfel, comunitatea a crescut iarăși, ajungând la peste 2000 de suflete. Era necesară o biserică nouă.
Piatra de temelie a acesteia a fost pusă în iulie 1725. Noua biserică avea 30 m lungime, 10 m lățime și trei ferestre. Era înaltă, frumoasă și luminoasă, având trei portale. La dreapta și la stânga presbiteriului avea o sacristie spațioasă. Biserica avea trei altare, două cripte și un gang boltit în care se desfășurau procesiunile. Interiorul era pavat cu lespezi de piatră, corul avea o orgă deosebită, iar de la cor se urca pe o scară în formă de spirală, având 29 de trepte, până la turnul înalt și masiv.
Biserica a fost sfințită în cinstea Sfântului Anton de Padova, în anul 1730, de către episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavich, care își avea reședința la Craiova. La numai opt ani, în 1738, biserica avea să fie distrusă de invazia turcă. Atunci mulți dintre catolici au plecat în Banat.
Datorită timpurilor grele care au urmat, catolicii din Vâlcea nu au mai putut să-și refacă biserica, astfel încât aceasta s-a deteriorat încetul cu încetul. Slujbele se țineau într-o cameră a mănăstirii.
După multe decenii, una dintre sacristii a fost transformată într-o mică biserică: cea care există și astăzi. În anul 1884, a fost acoperită cu șindrilă, iar în anul 1925, cu tablă. Tot în 1884, a mai fost adăugat un clopot. Biserica are astăzi o lungime de 14,5 m. lățimea de 7,25 m. și înălțimea de 8 m. A fost pardosită cu marmură în anul 1988, iar în anul 1998, a fost refăcută zidăria și înăuntru și în afară.
În anii comunismului, regimul a obligat Arhiepiscopia să cedeze casele care înconjurau biserica, construind în jurul ei blocuri și actualul hotel „Alutus”, care ascunde vederii biserica.
Documentul 10
SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Cultul sfântului Anton de Padova este cinstit de Occidentul creștin în India, China, Japonia, Africa, cele două Americi, Australia și chiar în țările Islamului, deci are o răspândire universală. Biserica romano-catolică din Râmnicu Vâlcea poartă hramul acestui sfânt.(s.n.)
Sfântul Anton s-a născut la Lisabona, în Portugalia, probabil la 15 august 1195 (nu se cunoaște cu precizie anul) și a fost botezat în catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, primind numele de Fernando, care înseamnă „cel ce luptă pentru pace”. Părinții lui, Martino și Maria-Tereza, erau oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu și au mai avut doi băieți și două fete. Urmează școala populară gratuită a catedralei, apoi, în ianuarie 1210, trecând de 15 ani, va intra în ordinul canonicilor regulari, care predau la „Sf. Vicențiu” de Flora, în afara Lisabonei. Ei trăiau în comunitate, păstrau momente de tăcere, vegheau, posteau. Liturghia îi aduna pe toți, de șapte ori pe zi. Ei nu lăsau departe nici științele naturii, așa cum se predau în acea vreme, ca lecții practice în câmp sau în grădină. Predicile lor cuprindeau o bogăție de observații pitorești legate de flori, păsări și animale de tot felul.
Tânărul călugăr este trimis apoi la Coimbra, la mănăstirea „Sf. Cruce”, aparținând călugărilor augustini, care aveau o bibliotecă mai bogată și profesori mai învățați. Aici i se încredințează umilul post de portar.
Într-o zi, însoțind un oaspete și întârziind la slujbă, tânărul frate Fernando a îngenuncheat pe pietrele din grădină în momentul miracolului euharistiei, iar oaspetele, uimit, a văzut cum zidurile groase ale bisericii fortificate s-au deschis la fel de ușor ca petalele de trandafir și au putut contempla, amândoi, ostia din mâna preotului aflat în biserică.
La 25 de ani, tânărul călugăr era deja un om cunoscut, plin de adâncă evlavie, erudit și încărcat cu merite cunoscute de cei din jur. Există numeroase mărturii privind minunile și faptele deosebite ale tânărului. De aceea, Fernando a fost numit preot la mănăstirea Coimbra, cu dispensă specială, înainte de a fi împlinit vârsta minimă admisă.
Fernando știa să îmbine seriozitatea cu blândețea; cuvintele lui erau totdeauna adânci în semnificație dar și simple, concrete, adresate oricărui public. Era învățat, ca puțini alții în vremea lui, dar lipsit de orice mândrie sau afectare. Se îmbrăca sărăcăcios, dar delicatețea și politețea sa îl făceau imediat simpatic. Era un om cultivat, plin de Dumnezeu, cu trăsături nobile și privirea pătrunzătoare. A intrat în Ordinul franciscanilor și în anul 1220 a ajuns în mica și sărăcăcioasa sihăstrie „Sf. Anton” de Olivares, pe un deal plin de măslini. Aici și-a schimbat numele, luându-l pe cel al patronului sihăstriei, conform regulii franciscane.
A fost prezent la 30 mai 1221 în biserica „Santa Maria degli Angeli,” la conventul fraților minoriți, convocat de Sf. Francisc. Se stabilește apoi la sihăstria „Monte Paolo,” așezată în munți, unde zilnic celebrează liturghia. Frații locuiau în celule modeste, se adunau într-o o capelă strâmtă, iar mobilierul era sărăcăcios și redus la strictul necesar. Anton se retrăgea adesea în grota de rugăciune din apropiere.
Anton a devenit, în perioada anilor 1223-1224, profesor de teologie la Bologna, fiind considerat primul învățat dintre franciscani. El predica mereu în zona Ferara, pe înțelesul oamenilor umili, care se vor grăbi să-l numească „sfântul poporului”. Predică și în Franța și ține cursuri de teologie la Universitatea din Montpellier.
În anul 1225, Anton a fost numit „superior” (similar starețului) al mănăstirii Puy. Miracolele, vindecările, faptele deosebite sporesc. Seniorul de la Château Neuf la Forêt l-a văzut pe Anton în chilie, scăldat în lumină și purtând pruncul în brațe. Anton spunea: „Cuvintele Bibliei sunt aripi ce apără sufletul de ispitele diavolului”. Scriptura este, după el, „ o oglindă în care ne putem vedea adevărata înfățișare, de unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm”.
În anul 1227, Anton pornește spre Marsilia, de unde avea să se îmbarce pentru Italia, unde se pare că l-a întâlnit, la Roma, pe noul papă Grigore al IX-lea, iar în mai 1227 se va îndrepta spre Assisi. Peste tot, el predică neobosit și îi ajută pe cei aflați în nevoie.
La Rimini, unde erezia catarilor era răspândită printre pescari, Anton a venit să predice, s-a îndreptat printre bărci, pe plaja ce forma o limbă ascuțită de pământ. Tradiția populară îi atribuie aici o nouă minune. Cu vocea sa puternică, vorbește către fluviu și mare, către apele ce se amestecă: „Voi pești ai mării și ai fluviului, ascultați cuvintele lui Dumnezeu, de vreme ce ereticii nu binevoiesc să-l audă.” S-au adunat mulți pești, toți s-au străduit să-și țină capul în afara apei, așezați întâi cei mici, apoi cei mijlocii și în sfârșit cei mari. Apoi s-au apropiat pescarii, la care s-au adăugat lucrători, meșteșugari, târgoveți, care văzând această minune au căzut cu toții în genunchi.
În calitate de Superior provincial, în perioada 1228-1230 face numeroase vizite în toată provincia Bologna. La Gemona, întemeiază o nouă mănăstire. Bolnavii care-i ating rasa de postav și cei care se apropie de el cu credință vie sunt vindecați. La Padova, Anton vindecă un copil paralizat din naștere, făcând semnul crucii și binecuvântându-l în numele și prin puterea lui Iisus. Începând din 6 februarie 1231 el predică peste tot, îi vizitează pe bolnavi, îi îndeamnă să aibă răbdare, pe unii îi vindecă, iar altora le redă credința și dragostea de Dumnezeu. Simțindu-și sfârșitul, se retrage la micul schit franciscan de la Camposampiero, nu departe de Padova, unde contele Tiso îi înalță o colibă într-un nuc uriaș. Aici își dă duhul în ziua de vineri, 13 iunie 1231. Ultimele lui cuvinte au fost „Îl văd pe Domnul meu”. Anton avea pe atunci numai 36 de ani. Mâinile lui, înnegrite de soare și de muncă, au devenit albe ca zăpada. Apoi a dobândit culorile fragede ale copilăriei. Până ce a fost înhumat, membrele i-au rămas flexibile, luând poziția în care erau așezate, asemenea celor aparținând unui trup viu.
A fost înmormântat marți, 17 iunie 1231, în bazilica „Santa Maria Mater Domini.” În ciuda căldurii mari, se simțea în preajma sicriului sărăcăcios o mireasmă plăcută, care se răspândea până departe. Mormântul lui Anton a devenit locul de săvârșire al unor minuni tot mai numeroase, mulți bolnavi aduși în biserică fiind vindecați doar prin atingerea lespezii mormântului.
La 30 mai 1232, la marea sărbătoare a Spiritului Sfânt, în frumoasa catedrală din Spoleto, s-a adunat o mulțime uriașă venită din toate regiunile Italiei, din Franța și chiar din Portugalia. Slujba a fost prezidată de papa Grigore al IX-lea, care a dat citire celor 44 de minuni certificate de martori. Prin două bule, din 1 și 23 iulie, papa a făcut cunoscută clerului și credincioșilor din Padova, precum și bisericii universale, vestea canonizării.
Sfântul Anton de Padova a fost, după moartea sa, cinstit de poporul creștin și chiar necreștin și venerat deopotrivă de papi și episcopi. Totodată teologii și istoricii au încercat să-i reconstituie imaginea, slujindu-se de documente istorice și cercetându-i scrierile. Datorită numeroaselor minuni săvârșite pentru cei bolnavi, săraci și smeriți, îndată după moartea sa, Biserica l-a numit printre sfinții săi. Devoțiunea universală pe care a trezit-o în suflete de-a lungul veacurilor, prezența sa caldă și liniștitoare printre cei care-i solicitau ajutorul l-au înconjurat cu un nimb de legendă.
RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Sfinte Antoane, între toți sfinții lui Dumnezeu, tu ai fost înzestrat de Dumnezeu cu o putere deosebită pentru a ocroti și a ajuta pe toți cei care și-au pus nădejdea în tine. Dumnezeu ți-a dat chiar puterea de a învia morții, de a reda celor orbi vederea, celor bolnavi sănătatea, astfel încât toți cei care au alergat la tine, au simțit mângâierea sufletului tău.
Această grijă a ta față de suferințele oamenilor mă umple și pe mine de încredere sfântă, cu care alerg la bunătatea ta, cerându-ți ajutor. Pentru dragostea ta înflăcărată către Iisus, care a voit să coboare în brațele tale sub chip de Prunc ceresc și pentru iubirea ta gingașă față de Maria, Mama lui Iisus, te rog, arată-ți acum puterea ta cea mare și ajută-mă.
Tu ești tăria mea în suportatea pagubelor, în nenorocirile care mă lovesc, în întristările mele sufletești, în boli și lipsuri, în necazuri și ispite de tot felul. Fii, deci, lângă mine când patimile îmi răscolesc sufletul și când duhul cel rău uneltește împotriva sufletului meu. ca să-l piardă.
Sfinte Antoane, te rog, ajută-mă în toate lipsurile mele trupești și sufletești. Alină și mângâie sufletul meu în orice strâmtoare, pentru ca, îmbărbătat de tine, să primesc cununa biruinței de la Dumnezeu, în slava veșnică a cerului. AMIN!
Ce haruri ne dobândește sfântul Anton ?
Toate, fără nici o excepție, afară de cazul că ar fi în dauna sufletului. Sfântul Anton ajută în nevoile cele mai mărunte, ca și în cele mai mari cum ar fi: găsirea lucrurilor pierdute; însănătoșirea bolnavilor; sfat într-o problemă de mare importanță; alegerea stării de viață; găsirea unui serviciu; dobândirea mijloacelor de trai; o căsătorie creștinească; pacea în familie; o moarte bună și liniștită; iertarea păcatelor; ajutor în ispite; dezvinovăție de clevetiri; mângâiere în caz de suferință; ocrotire pentru copii; scăpare dintr-o primejdie; reușita unei operații; întoarcerea unui suflet rătăcit; succes într-o activitate; progres la învățătură; reușită la examen; pâinea zilnică; câștigarea unui proces; încetarea unei dușmănii; răspândirea credinței; unirea Bisericilor, preoți buni și multe altele.
Marțea este ziua de predilecție pentru cinstirea sfântului Anton, fiindcă într-o marți a fost înmormântat și a mângâiat în acea zi o mulțime de oameni nevoiași cu minuni vădite.
Documentul 11
SFÂNTA IOANA ANTIDA – FIICĂ A BISERICII!
Sfânta Ioana Antida Thouret, fondatoarea congregației Surorilor de Caritate, s-a născut la 27 noiembrie 1765 în casa părinților săi din Sancey, Jean Francois Thouret și Jeanne Claude, născută Labbé. Familia era numeroasă și bogată, având o fermă mare cu grajduri, grânare și loturi de pământ irigate. Nașă i-a fost Ioana Vestermayer, căreia îi va purta prenumele. Fetița nu s-a bucurat de o sănătate de fier, era fragilă și delicată. Primele învățături au fost începute la școala parohială, sub conducerea părintelui Liger, dar după un semestru copila este retrasă, la insistențele mătușei sale care poruncea în casă. A învățat repede să se descurce în toate treburile din uriașa fermă: trebuia să țină curată toată casa, să pună zarzavat în grădină, grajdurile trebuiau curățate și cotețele îngrijite, apoi se adunau munți de lenjerie care trebuia spălată și călcată. În puținul timp liber, Ioana se ducea la biserica din sat să se închine Fecioarei Maria.
Când a împlinit 21 de ani, în 1787, s-a dus la surorile de la Baume-les-Dammes. De mică, visa să se dedice oamenilor bolnavi, celor săraci și celor lăsați în părăsire, care umpleau atât marile orașe, cât și satele, lipsiți de orice fel de asistență. Părintele Lambert i-a comunicat că la Paris ar exista Institutul Fiicelor Carității, consacrat îngrijirii și ajutorării săracilor și bolnavilor, la care se primeau în mod special fete de la țară.
A ajuns la Langres în provincia Champagne, unde se afla sediul cel mai apropiat al Institutului Fiicelor Carității și a stat acolo timp de trei luni, pentru a fi trimisă la noviciat. Ajunsă la Paris de ziua Tuturor Sfinților, în 1787, își începe noviciatul în toată regula, lucru care i-a pus la grea încercare toate virtuțile: smerenia, răbdarea, simțul de adaptare, chiar rezistența fizică la muncă și la neplăceri. Pentru a reuși să se fortifice, a fost trimisă la comunitatea din Alise Sainte Reine, o mică stațiune balneară din apropiere. Stareța a trimis-o apoi la Sceaux-Penthivère pentru a pune ordine în viața comunității de acolo.
La Paris, valul revoluționar a culminat cu asaltul și căderea Bastiliei la 14 iulie 1787. În capitală și provincii s-au aprins cam peste tot flăcările dezordinii, cu prădăciuni și agresiuni. Clerul a fost strivit de tăvălugul revoluției. Bunurile bisericii au fost confiscate. În anul 1790, s-a proclamat Constituția civilă a clerului și obligația preoților, călugărilor și călugărițelor de a jura fidelitate Constituției republicane. Cei ce refuzau, erau supuși unei persecuții cumplite. Papa acelor vremi, Pius al VII-lea, a condamnat cu fermitate această hotărâre, dar lucrurile au mers tot mai rău. Ioana Antida a refuzat să depună jurământul de credință alături de celelalte călugărițe de la Spitalul de boli incurabile din Sceaux, unde se afla trimisă. Toți „refractarii” au fost alungați, sub amenințarea soldaților. În 1792 o găsim pe Ioana Antida la spitalul Bray-sur-Somme.
Fratele ei, Joachim, a hotărât să o cheme, pentru a avea grijă de țăranii bolnavi de holeră din localitatea natală. Ea dobândise deja, prin spitalele unde lucrase, un bogat bagaj de cunoștințe: știa să scoată sânge, să controleze febra, să pregătească poțiuni și unguente preparate după rețete secrete care îi fuseseră dezvăluite de unele surori mai bătrâne din Paris. Bravura și devotamentul său erau amplificate de sentimentul carității, care o făcea în mod necondiționat disponibilă pentru a veni în ajutorul oricui, fără nici o deosebire: revoluționari, contrarevoluționari, catolici sau atei, pentru că, în toți cei aflați în suferință, în cei nenorociți și părăsiți, îl vedea pe Iisus crucificat și abandonat.
Îi aduceau tot felul de suferinzi de pe urma plăgilor, ulcerelor, cancerelor, hidropici, ftizici, chelboși, fiecare sperând că sora îl va vindeca. Ea le spunea că: „Dumnezeu vă vindecă, rugați-vă și credeți”.
A deschis o școală în vechile case parohiale care, în scurt timp, au fost pline de băieții și fetițele din sat. Revoluția însă veghea ca să se predea în școli ideile revoluției și nu credința în Dumnezeu. Anchetată, este nevoită să se îndrepte spre Elveția, dar este alungată și de acolo. Este obligată să colinde sudul Germaniei, în adevărate marșuri ale foamei, cu armatele franceze învingătoare după ea. După câteva luni de bejenie, Ioana Antida s-a hotărât să se întoarcă în Franța. Fără documente, necunoscând limba țării pe care o traversa, este obligată să se strecoare prin cele mai umile sătucuri, pentru a ajunge înapoi în țara ei.
O vreme, a rămas educatoare la Landeron, când a primit o invitație de la preotul parohial din Sancey să se întoarcă acasă, unde în august a fost bine primită de către ai ei. Și de săteni. Apoi s-a dus la Besançon, unde a întemeiat „Institutul pentru tineri și ajutorarea bolnavilor săraci”. Cu ajutorul episcopului locului, a deschis la Besançon și o școală gratuită pentru fete. Localul s-a dovedit neîncăpător și, de aceea, a fost găsită o clădire mai mare, în care s-a stabilit școala, farmacia, sala de mese și dormitorul. Ulterior, i s-au alăturat și alte surori în această operă de caritate. Alături de ajutorarea bolnavilor, a început – aproape simultan – și asistența acordată celor săraci. A organizat o „bucătărie populară”, la care toți cei fără adăpost primeau mâncare caldă și o bucată de carne. La pușcăria de la Bellevaux, devenită o adevărată cloacă a mizeriei umane, a reușit, împreună cu câteva surori, să aducă pe mulți deținuți pe calea lui Dumnezeu. După un timp a reîmbrăcat veșmântul religios de lână cenușie, cu guleraș mare alb, o bonețică albă pe cap cu aripile atârnând, acoperită de un voal negru, iar la centură șiragul rozariului. Sora Ioana Antida arăta că „am făcut legământ de sărăcie încă din tinerețe și nu m-am dedicat decât lui Dumnezeu și slujirii Sale”.
Chemată în 1807 de împăratul Napoleon I la palatul Tuilleries, maica a fost decorată, iar mama împăratului, Letizia, a decis ca Institutul creat de ea să poarte numele de „Surorile de Caritate din Besançon”. La 3 octombrie 1810, împreună cu șase surori, pleacă la Neapole pentru a întemeia la Mănăstirea „Regina Coreli” un nou așezământ de caritate. Cu toate piedicile întâlnite, surorile au depus un mare devotament la spitalul din oraș, cu peste 1200 de pacienți incurabili, din care mulți erau militari. La Neapole, maica Ioana a deschis și o școală pentru educarea copiilor din mahalalele sărace ale orașului, cărora le-a dat haine și hrană. Aici s-a dezvoltat una din cele mai active și înfloritoare filiale ale Congregației. Sosise la Neapole cu intenția de a rămâne acolo câteva luni, dar Dumnezeu a hotărât să rămână acolo 8 ani. Cum veștile din Franța erau tot mai proaste, sora Ioana Antida s-a hotărât să se întoarcă la Besançon. În casele Congregației din Franța bătea, însă, un vânt de revoltă întreținut de intențiile oportuniste ale unor clerici, care i-au interzis intrarea în casele Surorilor, deși ea le înființase. Ușa primei Congregații, înființată din dragoste și credință, a rămas închisă pentru întemeietoarea ei. A revenit la Neapole în octombrie 1823 și, în curând, numărul sediilor Congregației a crescut spectaculos, spre bucuria generoaselor călugărițe. La 24 august 1824, maica Ioana Antida Thouret a părăsit această lume, conștientă că își făcuse pe deplin datoria.
Izbânda finală a ideilor acestui Institut a fost, de fapt, triumful credinței într-o cauză nobilă, în pofida tuturor greutăților, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru suferințele semenilor. Rădăcinile Institutului s-au dezvoltat și în Elveția și în Savoia (Italia), iar spiritul misionar le-a condus pe Surorile de Caritate să-și manifeste dragostea lor pentru cei săraci în Anglia și Malta, în Asia (Liban, Siria, Laos și Indonezia), în Africa – Egipt, Algeria, Republica Centrafricană, Ciad, Libia, în America – în Statele Unite, în Paraguay și Argentina. Institutul, născut în două cămăruțe sărăcăcioase din Besançon, în timp ce bântuia încă o persecuție cumplită, s-a răspândit la scară mondială și numără astăzi 783 comunități cu 5770 surori.
În ziua de 14 ianuarie 1934 maica Ioana Antida a fost canonizată iar unificarea celor două ramuri principale ale Congregației a avut loc în anul 1957, cu un pelerinaj grandios la Besançon și Sancey. Sfânta Ioana Antida a dat dovada cea mai înaltă de eroism acceptând să îmbrățișeze o cruce așa de dureroasă. În altarul bisericii „Sf. Anton” din Râmnic, la loc de cinste, se află o icoană a Sfintei Ioana.
Rugăciune către Sfânta Ioana Antida Thouret
O, Sfântă Ioana Antida, tu care ți-ai deschis inima iubirii lui Dumnezeu, spre a o revărsa asupra fraților, fii mijlocitoare pentru noi.
Ajută-ne să trăim credința, așa cum ai trăit-o și tu, în deplină mărturisire, chiar și atunci când sufereai persecuții de la dușmanii lui Dumnezeu. Învață-ne să fim credincioși și să iubim biserica pentru a trăi harul botezului în comunitatea fiilor lui Dumnezeu.
Binecuvântează familiile noastre, copiii, tinerii, vârstnicii, bolnavii și pe cei aflați la marginea societății; încredințăm protecției tale mai ales angajamentul nostru de a spori zilnic în caritate.
Amin.
Documentul 12
SFÂNTA AUGUSTINA
Sfânta Augustina s-a născut în Pozzaglia Sabina, localitate din Italia, având la botez numele de Livia. Părinții ei, Francesco Pietantori și Caterina aveau 11 copii. Pentru a-și ajuta familia, a fost angajată de mică la șantierul de construcții al drumului dintre Roma și Rieti, spre înălțimile istorice din Sabina. Livia a participat alături de alți copii, la această muncă obositoare, plătită foarte prost. Mii de saci de pietriș, transportați pe cap și pe spate, îi ocupau tot timpul zilei, beneficiind doar de o scurtă pauză de masă, hrana aducând-o de acasă. În timpul iernii, Livia mergea în Tivoli, la culesul măslinilor, activitate care necesita multă muncă și sârguință.
Acasă, avea grijă de frații și surorile sale mai mici: să-i îngrijească, să-i îmbrace și să le pregătească mâncarea, dar mai ales să-i pună să-și spună rugăciunile. La școală se afla printre cei dintâi, cu toate că uneori nu putea frecventa regulat cursurile. Ea îi învăța carte pe copiii care se aflau cu oile la păscut, devenind, de atunci, o adevărată învățătoare. Printre lucrurile pe care Livia știa să le facă era ceva care se întâlnește destul de rar: aducea fără nici un efort cu ea și pe alții la rugăciune. În scurt timp, Livia a devenit o fată solidă, iar chipul ei a căpătat o înflorire prin care s-a impus în ochii tuturor. Ea și-a intensificat rugăciunile, a prelungit vizitele pe care le făcea la biserică, și-a mărit lecturile spirituale. Niște cărți pe care le împrumutase de la preotul paroh, i-au dat o idee mai clară în legătură cu ce anume o aștepta la mănăstire. La 23 martie 1866, s-a sculat foarte devreme, plecând la Roma, unde a fost primită novice la congregația Surorile Sfintei Ioana Antida Thouret.
La 13 august 1867, avea să primească rasa de călugăriță. Ritualul a avut loc, în parcul Casei Stăreției, de unde se vedea în zare cupola de la Sfântul Petru. În fața cardinalului Parocchi, vicar al Papei și protector al institutului, au trecut în șir toate surorile. Liviei i-a spus: „De azi înainte, fiica mea, nu te vei mai numi Livia, ci Augustina”. La terminarea ritualului, sora Augustina, a îmbrăcat hainele cele noi în culorile negru, alb și gri. Negrul înseamnă, potrivit interpretării tradiționale a Institutului – semnul de împărtășire a misterului Crucii, albul semnifică bucuria că persoana s-a dedicat Iubirii, griul – pentru a-și manifesta focul carității care trebuie să consume, să transforme în cenușă egoismul și pentru a te pune în slujba altora în cenușiul zilnic.
Sora Augustina a fost destinată Spitalului „Santo Spirito” din Roma. Acest spital avea deja șapte secole de istorie când a sosit ea acolo. Fusese înființat de papa Inocențiu al III-lea în jurul anului 1200 între castelul Sant Angelo și Basilica Vaticană. Aici a fost repartizată la saloanele pentru copii, dar, nu după mult timp, i s-au dat însărcinări mai dificile la saloanele Baglivi și Iancisi, unde a avut de înfruntat încercarea de laicizare pusă la cale de un profesor doctor, care a scos crucifixele și i-a alungat pe capucinii care lucrau în calitate de infirmieri. Sora Augustina era totdeauna foarte blândă, făcându-și pe deplin datoria. Mai mult, a fost trimisă în pavilionul tuberculoșilor, boală care pe atunci făcea cele mai multe victime. Când a fost bătută de un bolnav violent le-a spus surorilor: „e mult prea puțin să fii doar ciomăgită. Aș vrea să fiu o mucenică. Ce fericire ar fi pentru mine”.
Cu bolnavii, se purta ca o mamă adevărată, mai cu seamă cu cei care erau într-o stare gravă. Toți bolnavii, de fapt, o iubeau foarte mult. După ce-și termina ziua de lucru, sora Augustina mergea să-și reverse sufletul dinaintea Crucifixului. Își lăsa fața între mâini, exclamând: „prea puțin, prea puțin!” „Pentru Iisus este prea puțin” le spunea adesea celorlalte măicuțe. În mai 1894, cu șase luni înainte de a muri, tuberculoza pusese deja stăpânire pe sora Augustina. Ajunsese în asemenea stare, încât te puteai gândi că trebuie să primească ultima împărtășanie. Ea s-a rugat de maica superioară să o lase să lucreze în continuare printre tuberculoși.
Un zidar care avusese de-a face cu poliția, supărat că a fost externat și crezând că sora Augustina este cea care a determinat acest fapt, a înjunghiat-o în seara zilei de 13 noiembrie 1894, călugărița găsindu-și o moarte de martiră, așa cum și-o dorise.
Documentul 13
SFÂNTA RITA DE CASCIA
Părinții sfintei Rita au fost Anton Mancini și Amata Ferri de Foglino din Rocca Porena, comuna Cascia din Italia. La data de 22 mai 1362, la o vârstă venerabilă, Amata a dat naștere unei fetițe. Un fapt deosebit a avut loc când fetița se afla într-un coșuleț de nuiele alături de părinții ei care lucrau pe câmp. Un roi de albine a înconjurat coșulețul câteva minute fără să o înțepe, iar ea gângurea de plăcere. Un lucrător, ce tocmai se tăiase la mână cu coasa, a dat de ea și după ce și-a folosit mâinile pentru a o apăra de albine a constatat că rana a încetat să mai sângereze. A fost un prim semn că viața micuței avea să fie una deosebită și plăcută lui Dumnezeu.
Rita a fost o tânără foarte ascultătoare, era veselă și avea o mare înclinație pentru reculegere și rugăciune. S-a căsătorit de tânără cu Paul, fiul lui Ferdinand, care era un om violent și dedat la fapte rele, pe care a reușit însă, prin blândețe, să-l aducă pe calea cea bună. Spre marea ei durere, nu a avut parte nici de cei doi copii ai săi, aceștia murind de tineri și nici de soț care a fost asasinat de o bandă de tâlhari pe când se întorcea acasă. Rămasă văduvă a încercat de trei ori, fără succes, să fie primită călugăriță la mânăstirea Sf. Maria Magdalena a Augustinelor, deoarece avea deja 40 de ani. La ultima încercare, s-a pomenit însă în incintă, cu toate că zidurile groase ale mănăstirii îi stătuseră ore întregi în față. Și-a dat seama că numai prin rugăciune a provocat minunea și de atunci s-a hotărât să-și dedice întreaga viață iubirii față de cei sărmani și fără speranță.
Noua călugăriță s-a adâncit tot mai mult în meditație și a devenit astfel un model pentru mănăstire. Odată, când se afla îngenuncheată în fața crucii lui Iisus, rugându-l să binevoiască să o facă părtașă la durerile lui, un spin s-a desprins din cununa statuii și i s-a implantat adânc în frunte, încât măicuța a căzut la pământ de durere. Rana făcând puroi, Rita a fost dusă într-o cămăruță și dată în grija unei călugărițe tinere care îi aducea zilnic mâncare. Deși avea 60 de ani, împreună cu alte maici de la mănăstire, a plecat la Roma pentru jubileul din anul 1450. Pe drum, datorită rugăciunilor sale și marii ei credințe în Mântuitorul Iisus, rana din fruntei s-a vindecat, lăsând doar o urmă firavă de mărimea unui rubin.
În timpul vieții, Rita a realizat numeroase acțiuni miraculoase. S-au păstrat cunoscute doar câteva: o femeie din Cascia i-a cerut să se roage pentru fiica sa, care era grav bolnavă. Întorcându-se acasă, femeia a rămas stupefiată găsindu-și fata complet vindecată. Tot atunci, i-a fost recomandată o femeie ce părea posedată de diavol și pentru care Rita s-a rugat, iar spiritele malefice au fost silite să o lase liberă. În mijlocul iernii anului 1453, Rita se afla, din nou, bolnavă la pat. O rudă de-a ei a venit prin stratul gros de zăpadă, să o vadă. Ea i-a cerut să-i aducă un trandafir despre care susținea că ar fi înflorit în curtea casei sale. Femeia s-a îngălbenit și a crezut că Rita delirează dar, pentru a nu o supăra, i-a promis că îl va aduce. Spre mirarea ei a găsit în zăpadă, în curtea casei, trandafirul cerut. Tot atunci, Rita i-a cerut și două smochine, dintr-un arbust din curtea casei, pe care aceasta, găsindu-le, i le-a adus la pat.
În timpul noviciatului stareța i-a dat ca sarcină Ritei să ude un băț uscat de vie. După un an de zile, bățul a înflorit și astăzi, după mai bine de 600 de ani, via dă încă roade, ca și trandafirul care a fost replantat la mănăstire. La moartea Ritei s-a produs un nou semn divin. Au reapărut albinele care îi marcaseră nașterea, numai că, dacă atunci, la început, erau albe, acum roiul era format din albine negre. La 22 mai 1457, sufletul ei și-a luat zborul spre cer. Clopotul, prin mâna îngerilor, a dat vestea plecării din lume. Marea mirare a călugărițelor a fost când au simțit un parfum plăcut ce izvora din corpul maicii Rita, rana din frunte dispăruse complet iar fața îi rămăsese frumoasă și surâzătoare. Corpul a rămas într-un sicriu și dus în biserică, devenind loc de pelerinaj, ce continuă și astăzi să dea sufletelor în suferință, har și ajutor. Când s-a întâmplat un incendiu în biserică din cauza unei lumânări uitată aprinsă, deși cosciugul a ars, corpul maicii Rita a rămas neatins.
Toate aceste fapte miraculoase au condus la sanctificarea sa. Rita a fost, mai întâi, canonizată de popor înainte de a avea această onoare din partea bisericii. Dar cea mai mare minune, consemnată de zeci de mărturii a avut loc la 16 iulie 1628, când trupul ei neînsuflețit a deschis ochii, în timpul slujbei sale de beatificare. Papa Urban al VIII a canonizat-o în anul 1900. Cultul ei s-a răspândit succesiv în Italia, Spania, Portugalia și apoi a fost preluat în colonii, când și apoi în America Latină și în Filipine. În anul 1901, a luat ființă, în Italia, „Societatea Muncitoarelor de Caritate Sf. Rita” formată din doamnele din înalta societate care adună bani și confecționează haine pentru cei săraci. Prima biserică greco-catolică din Râmnic a primit la 1 octombrie 2006 hramul Sfintei Rita tocmai pentru a arăta că ajutorul sfintei, dat de obicei celor care se roagă în situații disperate, a permis ca și în Râmnic, când nimeni nu mai avea vreo speranță, să se găsească fonduri și soluții pentru construirea bisericii .
RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTA RITA
O, sfântă Rita, care ai primit de la Dumnezeu darul de a face minuni, tu ai avut parte de însușirea deosebită de a fi ajutorul oamenilor în situații deosebit de disperate. Cu încredere fermă, îngenunchez în fața ta, adresându-mă dragostei tale milostive ca să-ți cer ajutorul care acum îmi este foarte necesar. Fie-ți milă de mine. Du rugăciunea mea fierbinte în fața tronului divin și te rog să intervii pentru a mi se asculta ruga. Gândește-te la sângele scump vărsat de Iisus, la inima Lui sfântă, la încrederea mea mare. O, Sfântă Rita, ajută-mă și îngăduie ca rugăciunea mea să găsească ascultare. Îți promit că toată viața voi purta vestea bunătății tale. Amin!
Documentul 14
CONVENTUL DE LA RÂMNIC DEDICAT LUI SFÂNTUL ANTON DE PADOVA
Cap. I. Scurtă descriere a orașului Râmnic
Acest oraș își trage numele de la râul Râmnic (Rîmnik) care, curgând dinspre apus, din munți către răsărit, se varsă în Olt (Aluta) și se numește Râmnic (Rîmnik). Acest oraș este așezat într-un mediu foarte plăcut, înspre apus se învecinește cu munți bogați în păduri, vii și alți pomi fructiferi, către răsărit se găsește Oltul, la o distanță de circa o mie de pași, iar dincolo de Olt sunt munți și păduri. Înspre sud și nord aerul este curat.
Acest oraș pare să-și fi dobândit începutul aproximativ pe la anul 1300 după Christos și a fost locuit odinioară de sași a căror biserică a fost înaintea porții porticului unde se zărește de fapt partea din fundația turnului. Cimitirul însă era acolo unde se găsește porticul nostru, căci tot acolo a(u) ieșit la iveală când s-a săpat oase și calvarul. După ce sașii, fie că au dispărut fie că au plecat, locul lor l-au ocupat valahii și au făcut acolo reședință episcopală.
Curtea episcopală splendidă este construită într-un loc mai înalt, ornată cu mai multe turnuri. în mijloc are o biserică frumoasă, pictată înăuntru și în afară. Mai sus, acolo unde se intră în biserica episcopală, se găsește paraclisul (paraclis) sau capela proprie a episcopului. Deasupra porții mari către clopotnița cu clopote mari frumoase. În partea de răsărit curge prin zid apa unor izvoare ce se află în munți care curg la portic și în grădină prin niște canale. Grădina spațioasă, uniformă și destul de potrivită are un umbrar corespunzător.
Înspre nord, nu departe de târg, este un munte nu prea înalt pe care de asemenea este o biserică, asemenea unei mănăstiri în care locuiesc câțiva călugări. Muntele este acoperit de pomi fructiferi și vii și conferă târgului o mare frumusețe; aparține cu alte ogoare, pășuni și vii adiacente de arhiepiscopul din București (Bukurcstiensen). In același loc sunt puține clădiri de oarecare frumusețe, casele sunt totuși decente prin ordinea în care sunt dispuse, acoperite cu șindrilă și văruite; locul acela este înfrumusețat foarte mult de biserici „dintre care fiecare are foarte multe turnuri, și deși unui asemenea loc ar putea să-i ajungă una, respectiv două biserici, totuși, sunt peste zece și vechiul episcop a mai ridicat una; și fiindcă în fiecare biserică sunt multe clopote, cu ocazia marilor sărbători atâta sunet de clopote se aude, cât într-un mare oraș. Înainte de război carantina se afla chiar în locul unde bate vadul; și a fost acolo, pe lângă alte case și cazarma pentru militari. În timpul războiului locul acela a fost ars împreună cu toate bisericile, inclusiv biserica și conventul nostru. Valahii le-au reparat pe toate, numai biserica noastră a rămas în ruină. Acoperișurile, pietrele din clădirile carantinei și chiar din cazarmă le-a primit episcopul precedent, pentru ca să construiască o biserică; astfel încât nu a mai rămas ce ar sta în picioare (nici o construcție). Chiar și capela pe care le-au construit-o în munte, lângă oraș, bulgarii, a fost cu totul distrusă de valahi.
Cap. II. Despre venirea noastră și a bulgarilor și despre ridicarea mănăstirii
Chiar dacă la Râmnic, precum și în alte locuri sau sate, bulgarii existau deja înainte de venirea germanilor, ei erau totuși dispersați și călugării mergeau dintr-un loc în altul spre a le asigura serviciile divine. Însă după ce, în anul 1717, împăratul obținuse Valahia, s-au adunat în aceste trei târguri, adică la Craiova, Râbnic (Râbnicum) și Brădiceni (Brădicseni) și au obținut de la majestatea sa dreptul de a constitui pentru fiecare comunitate câte o proprietate fiscală și prin privilegiu (dreptul) de a ține iarmaroc la 5 august, de ziua Fericitei Maria cu zăpadă și târguri săptămânale în ziua de luni.
După ce astfel s-au adunat mulți bulgari și chiar călugării noștri și-au făcut locuințe stabile și construind între timp o casă de rugăciuni și o locuință potrivită, au administrat cele divine. Până când reverendul părinte provincial Blasiu Marinovici (Marinovich) și reverendul părinte Anton Ganghici (Gangch), fiecare prin străduința și munca sa proprie începură (să construiască) aripa dinspre apus și au construit 9 cămăruțe de dormit, refectoriul (sala de mese) mic cu bucătărie, având sprijinul unor binefăcători, printre care mai cu seamă Petru Durlain care se vădește a fi binefăcătorul conventului de la Râmnic.
Având posibilitatea de a locui în mod adecvat, în anul 1720, reverendul părinte ministru provincial, Grigore Marghici (Margich) a cerut părintelui reverend comisar general ca reședința de la Râmnic să o declare convent deoarece însă în cerere nu se găsea nici o mărturie despre (modul cum se va asigura) alimentarea călugărilor, nici despre aprobarea ce trebuia să se fi obținut de la episcop, nu s-a obținut nimic, rămânând rezidență până în anul 1734, an în care, pe vremea în care provincia se afla sub conducerea părintelui reverend Iosif Marinovici (Marinovich), a fost declarat convent. Însă documentul (respectiv), precum și multe alte documente, s-au pierdut în tumultul războaielor.
Mai înainte, modul de aranjare al acestei convent a fost următorul: spre nord a fost biserica, lângă biserică poarta cea mică, înspre apus aripa cea veche lungă de 19 stânjeni, către sud o altă aripă în care sunt de asemenea cinci cămăruțe, în aripa dinspre răsărit urmează poarta, care dă spre portic, lângă poartă este pridvorul (care dă) spre locurile comune, lângă pridvor camera pentru bucătar, bucătărie și refectoriul mare, după refectoriu cămara, după cămară pridvorul către grădină și după pridvor iarăși o cameră și sacristia. Conventul are în lățime 16 stânjeni și nu formează cu biserica un patrulater perfect. Sub bucătărie și sub partea ce a rămas, înspre pridvor, este pivnița cea mare și comodă, înzestrată cu bolți. Tot conventul trebuie înălțat de la pământ pe jumătate pe alt postament pentru ca să devină uscate camerele.
Toate ferestrele, ușile camerelor sunt căptușite cu piatră cioplită și ferestrele sunt întărite cu gratii solide de fier. După război, valahii foarte doritori de (a avea) fier au scos nu numai fierul de pretutindeni, dar au distrus și pietrele. Această muncă de refacere a fost săvârșită de fratele religios Martin Nix după meserie și ocupație constructor (lapicida) și pare să fi costat acest convent peste 7000 de florini. Acum aripa de vest este terminată, celelalte două mai au nevoie de a fi boltite, tencuite, după cum are nevoie de uși, ferestre și s-ar putea ca întregul convent să fie readus la vechea stare cu o cheltuială nu atât de mare. Grădina înspre răsărit are 49 de stânjeni în lungime și 15 în lățime, de la ultima sacristie către apus sunt 18 stânjeni, până acolo unde stăteau vechile case și acea parte este însămânțată.
Cap. III. Despre construirea bisericii și structura ei
La 5 iulie 1720 a fost așezată prima piatră de temelie a bisericii și sculptat inscripția cu următorul conținut:
In basIM pII coDIfICII atqVe strVCtVrae/
teMpLI sanCtl AntonII PaDVanI posItVs fVIt Iapis/
prINVsqVe est In AVstrlaCa DItlone transaLpInl soLI/
a CoMIte In atqVe a Königseg transILVanse, transaLpi/
naeq qVe Reglonls PreesIDente/
Pro perpetVe Spla sVI IpsIVs seDIs saCrae roMInlsCentla/
(La baza edificiului și construcției iubitoarei biserici a lui sfântul Anton de Padova a fost pusă piatra cea dintâi pe pământul Țării Românești aflate în stăpânire austriacă de către cornițele Königseg comandant în și din regiunea transilvană și transalpină, pentru amintirea veșnică și credincioasă a lui și a clădirii sfinte).
Această biserică a fost destul de frumoasă, proporțională, atât ca înălțime, cât și ca lățime, luminoasă și spațioasă, suficient de cuprinzătoare pentru acel popor. Sanctuarul din capăt se termină în formă dreptunghiulară și are în lungime 6 stânjeni, în lățime patru și are trei ferestre. În ea se găsește o criptă a călugărilor, la care se ajunge dinspre partea evanghelică.
Nava sau corpul bisericii are în lungime 9 stânjeni, în lățime cinci, 6 ferestre mari, dintre care trei sunt într-o parte, trei în alta. Corul a fost făcut din zid și bolta este susținută de coloane de piatră, după care urma(u) poarta mare și cripta mare comună, din partea cealaltă două uși de dinaintea altarelor mici își corespundeau, toată biserica este pavată cu pietre cioplite, bine șlefuite. Altarele erau cu totul trei: cel mare a fost dedicat lui Sf. Anton de Padova, altarul mai mic din dreapta Fericitei Fecioare Maria și celălalt părintelui nostru Sf. Francisc. Ei, toate aceste trei altare erau foarte frumos executate și pictate, chiar și orga era destul de frumoasă.
Biserica a fost sfințită aproximativ în anul 1730 de reverendul rendisimul domn episcop, Nicolas Stanislavici (Stanislavich), atunci episcop de Nicopole și administrator al Valahiei.
În partea stângă a bisericii se află în zid o piatră cu următorul epitaf cioplit:
Oprește călătorule!
Și dintre miile de feluri ale morții de un tânăr trecător Metia Bryn, apucat și strivit de roata dințată a morii a cunoscut soarta prin moartea subită ce a dat asupră-i. Pentru care roagă-te lui Dumnezeu, ca să se odihnească în pacea eternă. Anul 1738.
Lângă sanctuar, de o parte și de alta este câte o dublă sacristie mare și una ar ajunge. În cea din dreapta acum se oficiază serviciul divin, cea din stânga servește pentru adăpostirea sfântului mormânt. În ambele laturi ale bisericii erau pridvoare a căror boltă era susținută de coloane de piatră, prin care chiar și pe vreme ploioasă se putea merge în procesiune foarte comod. Turnul atât în ceea ce privește structura, cât și în ceea ce privește înălțimea este asemenea celui din Deva, la care – la fel ca la Deva – duce o ușă, iar în cor se urcă din pridvor, prin navă, pe 29 de trepte.
Desigur, este de plâns că la această veche biserică împreună cu turnul ei, după nenorocirile războiului, n-a fost refăcut măcar acoperișul, deși ar fi trebuit să se facă cu totul nou. Așa însă, vai ce durere! Se constată că turnul nu are până acum o fundație bună, căci îndată după ce a fost clădită, s-a stricat și o mare parte a trebuit zidită din nou, dar chiar și acum are mari crăpături, iar bolțile bisericii și ale altarului sunt stricate, zidurile distruse, așa încât pe ele cresc chiar mărăcini și vor putea fi greu reparate dacă, cu voia lui Dumnezeu, vor veni vremuri mai bune, iar bolțile să fie întărite.
Cap. IV. Despre moară și altele ce țin de mănăstirea de Ia Râmnic
Această moară se află nu departe de mănăstire, în apropiere de râul Râmnic, are trei roți și aparține unui anumit nobil, logofătul Radu Goran, căruia i se zice în mod obișnuit Olănescu. De la acesta distinsul nostru răposat binefăcător de aleasă aducere aminte, Petru Duralin, a cumpărat această moară pentru ca mănăstirea să se poată bucura neîncetat măcar de darul pâinii. În anul 1720 acest Petru Duralin a dăruit-o mănăstirii și am stăpânit-o în pace până la ultimul război cu turcii, din anul 1737.
Întâmplându-se războiul cu turcii și lipsind, de aici, călugării noștri, sus-numitul domn a luat din nou moara în stăpânirea sa, iar fiindcă ai noștri călugări n-au avut niciun document cu privire la moara sus pomenită, au pierdut-o, anume, chiar dacă întreaga localitate poate depune mărturie că moara este cumpărată în mod legal și a fost dăruită mănăstirii, totuși nu am putut să o obținem la judecată.
Așadar, în anul 1743 prea-cucernicul părinte Serafim Gyurics, superiorul provincial al Ordinului, s-a îngrijit ca la Sibiu să se facă o cercetare legală în privința acestei mori, iar cucernicul părinte(lui) George Pessin i s-a comunicat în această problemă hotărârea așa cum reiese din acest document:
„Noi, cei subscriși, dăm de știre, prin scrisoarea de față, tuturora și fiecăruia celui ce i se cuvine, că am primit porunca scrisă pentru ascultarea de martori și, de asemenea, de adeverire a Sacrei Maiestăți Regale a Ungariei și Boemiei în favoarea și pentru părintele Pessin, conducătorul reședinței de la Râmnic al Ordinului Sf. Francisc, din provincia bulgară, poruncă întocmită și eliberată în chip legiuit, adresată nouă, celor numiți, sub chip de poruncă în favoarea acelei comunități. Primind această poruncă, la rugămintea adresată de stimatul superior al mănăstirii părintele Pessin, după ce am desemnat, conform legii și obiceiului, casa aflată în liberul și regescul oraș săsesc Sibiu, anume în piața căreia i se zice Heltau aparținând înțeleptului și chibzuitului Michael Rau, cetățean al zisului oraș, l-am primit în găzduire aici, la 7 ale lunii iunie în anul 1745, pe cinstitul și de nobil neam domn Petru Dobra de Zlatna, procuror general al bunurilor fiscale din Transilvania, iar după depunerea unui jurământ puternic am ascultat aici mărturiile martorilor mai jos scrieși potrivit cu documentul înfățișat nouă, după cum urmează:
Știe martorul cu siguranță sau a auzit de la oameni vrednici de crezare că prea-cucernicii părinți franciscani de la Râmnic au stăpânit o moară în târgul Râmnic, pe râul numit tot Râmnic, pe timpul stăpânirii austriece în Valahia de dincolo de Olt?
A cui era moara și cine a ocupat-o sau a luat-o mai întâi și cum, cu ce drept a ajuns în stăpânirea cucernicilor părinți franciscani?
Primul martor, sus-menționatul domn Petru Dobra de Zlatna, în vârstă de 47 de ani, după ce i s-a cerut cu cinste la locuința sa, după ce a depus jurământul și a fost cercetat, a mărturisit la prima întrebare: după pacea de la Passarowitz eu am fost făcut tricesimator în amintitul târg Râmnic și de asemenea schimbător al aurului de aceea știu, cu siguranță, în ceea ce privește primul punct al cercetării, că numiții călugări franciscani au stăpânit în mod pașnic aproximativ din anul 1720 și până la întoarcerea mea în Transilvania, din Valahia de dincolo de Olt, pe atunci austriacă, moara aflată în același târg și pe râul cu același nume. La cea de a doua întrebare eu ca tricesimator imperial, pe când am ocupat această funcție am primit ordinul domnului Ignaz Haan, director fiscal suprem și pe atunci consilier al camerei Aulice, ca să confisc și să conscriu bunurile boierilor și călugărilor din districtul Vâlcea care ar fi dincolo de Olt și care au plecat de sub stăpânirea Maiestății Imperiale Romane. Astfel, în temeiul acestei porunci am confiscat în teritoriul Râmnicului: 1. a unui oarecare logofăt Radu Goran altfel numit Olănescu, care locuiește în satul de dincolo de Olt, pe malul Oltului; 2. moara mănăstirii Fedeleșul; 3. în locul Răstoaca, moara unui oarecare boier Budescu; 4. am confiscat via sus-zisului Goran; 5. via unei anumite Galatcca; 6. casa lui Mihail Ostișvașul în care am locuit împreună cu el și mai multe altele ce țin de ea. După confiscare un oarecare negustor, Petru Duralin, ctitor de asemenea al bisericii romano-catolice din târgul Râmnic având o oarecare datorie bănească reciprocă cu privire la cele de mai sus față de sus-amintitul logofăt Radu Goran, iar deoarece acel creditor a pretins acea datorie, datornicul s-a declarat că nu poate plăti, stăpânind cele pretinse drept datorie, anume și moara și via și cele ce țin de acel loc în teritoriul Râmnicului, 1-a chemat de mai multe ori pe creditor împreună cu mine prin niște scrisori și a cerut ca pe Duralin creditorul să nu-1 tulbure în stăpânirea respectivei mori și vii, ba chiar deoarece același Goran îi mai era dator împăratului cu o anumită dare, a cerut de la același negustor Duralin, creditorul său, o nouă sumă de bani în afara celei luate mai înainte pentru a investi de asemenea în moară și vie. Acesta, înainte să plătească această sumă m-a consultat dacă este recomandabil să o dea pentru stăpânirea pașnică a bunurilor. Am răspuns să ceară mai întâi pentru aceasta acordul Inspectoratului Cameral, iar eu îi voi fi de sprijin pentru a-1 obține, apoi, după ce sus-numitul Petru Duralin s-a hotărât să construiască biserica, s-a gândit chiar și la subzistența călugărilor iar fiindcă în privința bisericii nu mi-a adresat decât puține sau aproape nici o întrebare, mi-a declarat intenția sa de a transfera moara călugărilor franciscani. I-am lăudat, ce-i drept, intenția, dar l-am întrebat, cu ce drept? Acesta mi-a răspuns: este ușor ca logofătul proprietar, mânat chiar de nevoi, să accepte o oarecare sumă de bani pentru moară și să o treacă pe vecie, renunțând la orice drept de moștenire. La care ara răspuns: această condiție este îndestulătoare pentru călugări. Acestea fiind făcute, zisul Duralin a trecut moara acelor călugări spre sfârșitul anului 1720 iar după aceea, părintele Antonie Gungićh a plătit aceluiași Radu Goran restul de bani pentru dreptul de stăpânire veșnică, despre care au încheiat chiar o înțelegere, care dacă eu îmi aduc chiar bine aminte am semnat-o singur și cu acest drept moara a trecut la zișii călugări franciscani. În ceea ce privește via, așa după cum aud, ea este stăpânită de urmașii lui Petru Duralin.
Același logofăt Radu Goran 1-a avut drept urmaș pe fratele său Matei logofătul, care mi s-a adresat deseori în scris, iar deoarece locuia în aceste părți m-am adresat lui cu aceste cuvinte: „Matei! Fratele tău Radu a vândut întreaga moară. Ce ai de spus la aceasta? Acesta mi-a răspuns: fratele meu este prea mulțumit că a putut vinde acea moară și că a putut să-și facă rost de bani, altfel este cât se poate de sigur că s-a dus la București, căci nu avea de unde plăti 1 ceea ce fusese impus".
Al doilea martor, preastimatul Hortobâgy de Eadem (Hortobagy), în vârstă de 32 de ani citat în chip de legiuit la amintita casă și loc de găzduire a pomenitului domn director, a depus jurământul, a fost cercetat și a mărturisit la ambele întrebări: „Știu că moara amintită s-a aflat întotdeauna în stăpânirea călugărilor franciscani pe când eu umblam prin acele părți și activam ca administrator suprem al bunurilor fiscale, iar bunurile boierilor de dincolo de Olt au fost toate confiscate, dar deoarece moara a fost a cucernicilor călugări franciscani nu s-a ridicat nici o pretenție asupra acesteia. La a doua întrebare, nu știu sigur".
Această înregistrare a sus-amintitei cercetări și mărturii de acest fel după cum a fost înfăptuită și rezolvată de către noi am însemnat-o în scris pe credința noastră sub sigiliile și iscăliturile noastre și am dat-o amintitului pârâș al drepturilor lor ale călugărilor, spre viitoare chezășie. Semnat la Sibiu în anul și ziua mai sus însemnate.
L. S. Ladislau Șandor L. S. Francisc Apafi
scribi și jurați notari ai Cancelariei Mari a Transilvaniei trimiși în chip deosebit pentru a înfăptui cu credință cele de mai sus.
Nici prin această cercetare (care va fi foarte folositoare atunci când, cu ajutorul lui Dumnezeu, neamțul va lua din nou patria) nici din scrisoarea de mărturie semnată și dată la fața locului, în care erau subscriși 5 popi și alți 9 oameni care au mărturisit cu toții într-un glas că moara este a noastră, n-am putut obține ceva de la domnitor, deoarece acel nobil, căruia n-am putut să-i dăm banii, a fost mai puternic. Înaintea morții sale, făcându-și testamentul, el a mărturisit vechiul episcop, că moara ne aparține nouă și și-a îndemnat soția să ne-o restituie, dar deoarece moartea 1-a răpit bătrân și nu ne-a restituit-o, nici soția sa supraviețuitoare nu ne-o restituie până când lucrurile nu se vor schimba.
În afară de aceasta, mănăstirea are o vie în dealul zis Maal cumpărată de călugării noștri spre folosința fraților împreună cu fânaț și un loc de arătură în câmpia din apropierea Oltului numită Lesbet.
Amintitul nobil nu a recuperat via, care ține de moară împreună cu fânațul de jos dincolo de drum, ci ne-a rămas nouă fiindcă era pustie și acolo nu obținem decât oarece fân.
N. B. Cu privire la moară înfățișez ceea ce n-a fost niciodată povestit în afară de călugări mai bătrâni, anume că domnul Petru Duralin nu ne-ar fi dăruit moara, ci că i-ar fi fost plătită de părintele Antonie Gungićh cu cât ne era dator iar apoi restul de bani a fost dat nobilului. 2: Noi n-am primit documentul de cedare dat de nobilul domn Petru Duralin, fiindcă sus-zisul domn, Dumnezeu știe în ce scop, ne-a dus cu vorba zi de zi, zicând, că nu are acel document acasă ci în Ungaria, până când a murit. 3: După moartea lui Petru Duralin, domnul Mihail Petricherin în calitate de ginere, a primit toate documentele; prima lui soție a fost fiica răposatului Petru Duralin. 4: După pacea făcută la încheierea războiului, Mihail Petricherin a venit la Râmnic și s-a dus dincolo de Olt la amintitul nobil Radu Goran, la care a rămas 5 sau 6 zile, iar fiindcă nu avea nimic de făcut la acesta s-a născut bănuiala că acesta a încheiat o oarecare înțelegere cu nobilul și că, acceptând un oarecare preț mare i-a dat documentele contractuale și de cedare, dar acestea nu le înfățișez drept sigure și adevărate, căci toți sunt deja morți și vor trebui să dea socoteală în fața lui Dumnezeu. Este însă verosimil că noi nu avem documentele fie din neglijența călugărilor, fie din intriga acestora. Via de la Drăgășani care ținea pe vremuri de Craiova și care este acum cultivată de mănăstirea Râmnicului este situată pe pământul episcopului de Râmnic, căruia în calitate de stăpân al pământului, suntem obligați să-i plătim dijmă; cei doi episcopi de mai înainte au obișnuit să ne ierte preamilostiv de plata acesteia, însă cel de acum o pretinde pe anul 1767 fiindcă este strâmtorat mult de către domn și trebuie să o plătim, iar în afară de aceasta am fost constrânși să-i plătim domnitorului din nou dijme pentru tot vinul precum și pentru reședință pe anul 1764. Am povesti bucuros mai multe despre această aleasă mănăstire, dar nu am găsit nimic însemnat decât că aici s-au ținut ore de morală și de filozofie și adesea s-au ținut aici adunări ale congregației și capitluri datorită locului prielnic. Ultimul capitlu ținut aici a fost în timp ce se desfășura războiul cu turcii. După război, bulgarii s-au răspândit la Vinga, Vinț, Deva și au rămas puține familii dintre cele mai sărace, din care au murit toți bărbații și astfel au rămas văduvele cu copii, să-și trăiască viața de mizerie prin tot felul de greutăți.
Cap. V. Lista conducătorilor locali
Deoarece registrul născuților, cununaților și morților, care l-au avut înainte de război s-a pierdut, nu pot reda exact nici numele conducătorilor în ordinea lor. Primul care prin hărnicia sa a făcut cel mai mult și a rămas cel mai mult timp în funcție:
In anul 1721 părintele Antonie Gungich, mort aici în 1725.
1726 cucernicul părinte George Francovich.
1728 cucernicul părinte Bernardinus de la Russi.
173 l cucernicul părinte Ambrozie Hoscaj.
1733 cucernicul părinte Angelus Franck.
1735 cucernicul părinte Seraphinus Gyurics.
1737 cucernicul părinte Bernardinus de la Russi, a fost în timpul acestui război.
1740 cucernicul părinte Ioanncs Capistranus Dervoldcl. 1742 cucernicul părinte
Matthias Rogacski.
1744 cucernicul părinte Georgius Pessin.
1745 cucernicul părinte Ambrosius Annko.
1746 cucernicul părinte Eliss Grytzki.
1747 cucernicul părinte Thomas Radulov.
1748 cucernicul părinte Bernardinus Krcnschnitter.
1 749 cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
cucernicul părinte Bonavcntura Lcnich. cucernicul părinte Seraphinus Gyurics.
1754 cucernicul părinte Leopoldus Vienmayer.
cucernicul părinte Lazarus Zich.
cucernicul părinte Stephanus Kubik.
1759 cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
1760 cucernicul părinte Martinus Nfikolik.
1762 cucernicul părinte Lazarus Zich.
cucernicul părinte Matthias Rogacskin.
1765 cucernicul părinte Fulgentius Peck.
1768 cucernicul părinte Ildefonsus Peck
Documentul 15
Trecerea Preotului Stoicănescu Marian de la Ortodoxie la Greco-Catolicism
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Biserica Catolica In Judetul Valcea (ID: 110820)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.