Biserica Catolica din Japonia. Trecut Si Prezent

Biserica Catolică din Japonia

Trecut și prezent

cuprins

Sigle și abrevieri

Introducere

Capitolul I: Începuturile Bisericii Catolice în Japonia (1549-1614)

1. Japonia – „Țara Soarelui Răsare”

1.1. Istoria

1.2. Cultura

1.3. Religia

2. Începuturile creștinismului în Japonia

2.1. Apropierea Creștinismului de Japonia

2.1.1. Epoca Marilor Descoperiri

2.1.2. Reforma Catolică și Societatea lui Isus

2.2. Sfântul Francisc Xaveriu – Apostolul Orientului

2.2.1. Activitatea misionară în India și Indonezia

2.2.2. Activitatea misionară în Japonia

2.2.2.1. Kagoshima

2.2.2.2. Kyoto

2.2.2.3. Yamaguchi

2.2.3. Reîntoarcerea în India

3. Zorii și suferințele Bisericii în devenire (1552-1578)

3.1. Apostolatul Părintelui Cosma de Torres (1552-1570)

3.2. Comunitatea creștină în timpul părintelui Francisco Cabral (1570-1578)

4. Reformele părintelui Alessandro Valignano (1579-1582)

5. Dezvoltarea creștinismului și primele persecuții (1582-1599)

5. Dezvoltarea creștinismului și primele persecuții (1582-1599)

6. Tokugawa Bakufu și Kirishitan (1600-1614)

Capitolul II: Biserica Persecutată (1614-1873)

1. Edictul de persecutare

2. Suferințele Bisericii persecutate

3. Redeschiderea țării și restaurarea Bisericii (1854-1873)

3.1. Pași spre libertatea religioasă

3.2. Kakure Kirishitan (Creștinii ascunși)

Capitolul III: Biserica liberă (1873-2014)

1. O nouă înflorire a activității misionare

2. Reorganizarea Bisericii (1873-1938)

2.1. Vicariatul apostolic

2.1.1. Vicariatul apostolic de Nord

2.1.2. Vicariatul apostolic de Sud

2.2. Noua organizare administrativ-teritorială

3. O nouă etapă (1939-1962)

3.1. Verificarea expansiunii (1938-1941)

3.2. Retragerea (1941-1945)

3.3. Un nou răsărit (1945-1962)

4. Japonia și Vaticanul

5. Biserica Catolică din Japonia astăzi

5.1. Reforma liturgică

5.2. Ecumenismul

5.3. Dialogul interreligios

5.4. Biserica „locală” din Japonia

5.5. Acțiunea socială

5.6. Religie și politică

5.7. Orientări de bază și priorități

5.7.1. Nice I (National Incentive Convention of Evangelisation) – 1987

5.7.2. Nice II – 1993

6. Structura contemporană a Bisericii Catolice din Japonia

Concluzie

Bibliografie

Sigle și abrevieri

Mt Evanghelia după sfântul Matei

In Evanghelia după sfântul Ioan

aprox aproximativ

cf. conform

î.C. înainte de Cristos

trad. eng. traducerea engleză

trad. rom. traducerea română

SJ Societas Jesu

SVD Societatea Cuvântului Divin

MEP Societatea Misiunilor Străine din Paris

Mons Monsegnior

introducere

Cristos Domnul, întemeind Biserica, a dorit ca ea să devină continuatoarea operei de mântuire și de vestire a Evangheliei, până la marginile lumii.

Apostolii au înțeles această dorință a Mântuitorului ca fiind o poruncă deosebit de gravă, iar în Noul Testament avem deja consemnate anumite fapte ale acestora, care ne arată că ei și-au luat în serios anganjamentul la care i-a chemat Domnul.

Evanghelia a ajuns până la marginile pământului, iar în această lucrare vom vedea cum a încolțit și a adus rod îmbelșugat sămânța credinței în Japonia, „Țara Soarelui Răsare”.

Despre Japonia cunoaștem multe lucruri datorită artei, mass-mediei, literaturii și cinematografiei. Statul japonez era deosebit de tradiționalist, religios și conservator, iar împărații se bucurau de statutul de divinități cărora li se cuvenea un respect religios deosebit.

Acest stat insular, învăluit în mister și legendă, nu a scăpat atenție navigatorilor și comercianților europeni care brăzdau mările și oceanele lumii în căutare de venituri mai substanțiale și de aventuri. Primii navigatori europeni, portughezii, ajung în Japonia în secolul al XVI-lea, fiind urmați de spanioli, olandezi și englezi. În fața acestora Japonia își înăsprește viața politică, alegând o formă de auto-izolare. Politica de izolare auto-impusă a Japoniei a încetat sub presiunea puterilor occidentale în 1854, dată la care comandorul M. C. Perry impune încheierea primului tratat de prietenie și comerț între Statele Unite ale Americii și Japonia. Documentul a permis deschiderea porturilor pentru comerț și pătrunderea mărfurilor străine în țară.

Rusia, Anglia, Olanda și Franța urmează exemplul american, influența civilizației occidentale determinând destrămarea sistemului feudal și trecerea Japoniei la capitalism, dezvoltare economică și modernizare rapidă a țării.

Deși în august 1945 a suferit bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, iar la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial economia era complet distrusă, Japonia a reușit să devină, în doar câteva decenii, a doua putere economică a lumii, în prezent numărându-se printre principalii creditori pe plan mondial.

Însă Japonia este o valoare nu doar pentru societate, ci și pentru Biserică. Un merit de necontestat în aducere credinței creștine pe aceste meleaguri frumoase și misterioase îl au membrii Societății lui Isus, institut călugăresc cu specific misionar, care au stropit cu propriul sânge ceea ce au vestit – viața, învățătura și opera lui Cristos.

Sacrificiile misionarilor creștine, ale creștinilor japonezi nu vor rămâne fără roade, iar aceste roade le vom descoperi treptat, în lucrarea de față.

capitolul i

Începuturile Bisericii Catolice în Japonia

(1549-1614)

Cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, „mergeți, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt 28,19), au avut un ecou puternic în inima sfântului Francisc Xaveriu. Datorită zelului său apostolic, credința creștină a pătruns și în Japonia, la mijlocul secolului al XVI-lea. Înfruntând situații și realități inedite, sfântul Francisc Xaveriu, „Apostolul Orientului”, este modelul părinților misionari care au continuat opera misionară, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. În pofida numeroaselor greutăți, creștinismul a pătruns și s-a ciment în teritoriul nipon, într-atât încât nici chiar moartea pentru credință nu a stăvilit începutul Bisericii Catolice în Țara Soarelui Răsare.

1. Japonia – „Țara Soarelui Răsare”

Japonia, Nihon Koku, este o țară insulară, formată dintr-un lanț îngust de insule, situat de-a lungul continentului Asiatic ce se întinde pe 2.994 Km, din apropierea Siberiei de Est până aproape de Taiwan. De la nord la sud Hokkaido, Honshu, Shikoku și Kyushu sunt cele patru insule mari ale țării. Are o populație de 127.799.000 locuitori, capitala fiind Tokyo. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale, precum și o multitudine de insule mici (peste 5000).

Japonia este o frontieră culturală, un loc unde istoria și tradiția se împletesc, un spațiu unde zgârie-norii și poveștile despre samurai și onoare sunt la ele acasă. Tehnologia de ultimă oră, dar și păstrarea fondului folcloric neatins de generații face din metropola niponă și din orașele pline de culoare un loc al visului, o adevărată întoarcere în timp.

1.1. Istoria

Istoria Japoniei poate fi structurată în cinci mari epoci ce cuprind mai multe perioade.

Era preistorică (10000 î. Cr. – 300 d. Cr.) este caracterizată de apariția primelor semne de civilizație pe teritoriul Japoniei. Cuprinde perioadele Jomon (10000 î. Cr. – 300 î. Cr.), care și-a căpătat numele de la folosirea modelului funiei din pai pentru decorarea lutului moale, și Yayoi (300 î. Cr. – 300 d. Cr), perioada celor mai importante migrații în masă, în special a coreenilor, care sosesc în nordul insulei Kyushu.

Era veche (300 d. Cr. – 1185 d. Cr.) prezintă etape în formarea statului japonez, începând cu primele atestări ale existenței acestuia, precum și apariția primelor forme ale religiei, unele native iar altele introduse din China și Coreea. Cuprinde perioadele Kofun (300-552), Asuka (552-710), Nara (710-794) și Heian (794-1185).

Epoca Medievală (1185-1573) cuprinde perioadele Kamakura (1185-1333), caracterizată de formarea primului shogunat, înființarea clasei samurailor și ascensiunea la putere a acestora, și Muromachi – Ashikaga (1333-1573), în care o dată cu înfrângerea shogunatului Kamakura se instaurează o climă de dezordine socială ce se încheie cu războaie interne.

Epoca pre-modernă (1573-1868) cuprinde perioadele Azuchi – Momoyama (1573-1603), în care se realizează trecerea spre perioada modernă prin ultimele bătălii pentru supremație, și Edo (1603-1868), în care se instalează regimul Tokugawa care a reușit să domine Japonia și să mențină pacea timp de 250 de ani prin practicarea unui regim de izolare.

Epoca modernă și contemporană (1868-2014) cuprinde perioadele Meiji (1868-1912), în care societatea suferă schimbări majore datorită reinstaurării puterii în mâinile împăratului, Taisho (1912-1926), caracterizată prin Primul Război Mondial și conflictele cu China, Coreea și Rusia, Showa (1926-1989), caracterizată prin Al Doilea Război Mondial precum și uluitoarea creștere economică a Japoniei din anii `80, și Heisei (1989-2014).

1.2. Cultura

Orientul are cultura sa specifică. Sunt foarte multe valori, tradiții și viziuni care îi diferențiază pe vestici, însă și în cadrul regiunii culturale sunt diversificări. Sunt foarte mari discrepanțe, la o analiză în detaliu, între cultura japoneză și restul culturii asiatice. Cultura japoneză a avut de urmat o traiectorie specială. Neavând influențe exterioare, față de zbuciumul permanent în care se afla, spre exemplu, China, în Japonia cele mai multe tradiții s-au păstrat neschimbate.

Simetria nu joacă niciun rol în estetica japoneză. Artele lor tradiționale includ: ikebana, origami, ukiyo-e, meșteșugărit (păpuși), poezie, spectacole (bunraku, dans, kabuki, noh, rakugo), tradiții (jocuri, onsem, sento, ceremonia ceaiului, budo, arhitectura, grădinărit, săbii) și arta culinară. Ikebana -arta aranjării florilor- și Chanoyu -ceremonia ceaiului- reprezintă cei doi stâlpi fundamentali ai culturii japoneze, dar și cele mai preluate tradiții.

Sărbătorile naționale sunt: 1 ianuarie- ziua de Anul nou – Gantan; 1-3 ianuarie – Anul Nou – Oshogatsau;a 2-a zi de din ianuarie – Începutul epocii – Seijin-no-hi; 11 februarie – Ziua Națională – Kenkoku Kinen – no – hi; 20 sau 21 martie – Echinocțiul de primăvară – Shunbun – no – hi; 29 aprilie – Ziua verdeții – Midori – no – hi; 3 mai – Ziua Constituției – Kenpo Kinenbi; 4 mai – Sărbătoarea Poporului – Kokumin – no -shukujitsu; 5 mai – Ziua Copiilor – Kodomo -no – hi; 20 iulie – Ziua Marinei – Umi – no – hi; 15 septembrie – Ziua respectului pentru vârstnici – Keiro – no – hi; 23 septembrie – Echinocțiul de toamnă – Shubun – no -hi; a doua zi de luni din octombrie – Ziua sporturilor și a sănătății – Taiiku -no – hi; 3 noiembrie – Ziua Culturii – Bunka- no -hi; 23 noiembrie – Ziua Muncii – Kinro hanshano – hi și 23 decembrie – Ziua de naștere a împăratului – Tenno Tanjobi.

1.3. Religia

În Japonia religia este altfel înțeleasă decât în alte zone ale globului, cel puțin altfel decât în țările creștine. Aici conviețuiesc într-o ciudată interconexiune trei mari categorii de religii: Shintoismul – religia autohtonă niponă; Budismul – religie de origine indiană care și-a făcut intrarea în Japonia sub forma influențelor chineze; precum și Creștinismul, un reprezentant minor, dar totuși prezent aici în Japonia.

Shintoismul este mai mult decât o credință religioasă, fiind un amalgam de atitudini, idei, modalități de a acționa, care de mai bine de 2000 de ani a devenit parte integrantă a căii poporului japonez. Fiind religia caracteristică Japoniei, Shinto (Calea Zeilor), este numele dat diverselor sisteme de credință animiste de origine preistorică care adoră Kami, zeitățile care există în toate lucrurile.

Susținând că remediul pentru suferință se află în meditație, eliminarea dorințelor și conștiința trecerii vieții, învățăturile lui Buddha, „cel care învârte roata cuvântului și a legii” și-au croit drum dinspre India în Japonia prin China și Coreea. Adus de coreeni la mijlocul secolului al VI-lea, budismul a fost decr estetica japoneză. Artele lor tradiționale includ: ikebana, origami, ukiyo-e, meșteșugărit (păpuși), poezie, spectacole (bunraku, dans, kabuki, noh, rakugo), tradiții (jocuri, onsem, sento, ceremonia ceaiului, budo, arhitectura, grădinărit, săbii) și arta culinară. Ikebana -arta aranjării florilor- și Chanoyu -ceremonia ceaiului- reprezintă cei doi stâlpi fundamentali ai culturii japoneze, dar și cele mai preluate tradiții.

Sărbătorile naționale sunt: 1 ianuarie- ziua de Anul nou – Gantan; 1-3 ianuarie – Anul Nou – Oshogatsau;a 2-a zi de din ianuarie – Începutul epocii – Seijin-no-hi; 11 februarie – Ziua Națională – Kenkoku Kinen – no – hi; 20 sau 21 martie – Echinocțiul de primăvară – Shunbun – no – hi; 29 aprilie – Ziua verdeții – Midori – no – hi; 3 mai – Ziua Constituției – Kenpo Kinenbi; 4 mai – Sărbătoarea Poporului – Kokumin – no -shukujitsu; 5 mai – Ziua Copiilor – Kodomo -no – hi; 20 iulie – Ziua Marinei – Umi – no – hi; 15 septembrie – Ziua respectului pentru vârstnici – Keiro – no – hi; 23 septembrie – Echinocțiul de toamnă – Shubun – no -hi; a doua zi de luni din octombrie – Ziua sporturilor și a sănătății – Taiiku -no – hi; 3 noiembrie – Ziua Culturii – Bunka- no -hi; 23 noiembrie – Ziua Muncii – Kinro hanshano – hi și 23 decembrie – Ziua de naștere a împăratului – Tenno Tanjobi.

1.3. Religia

În Japonia religia este altfel înțeleasă decât în alte zone ale globului, cel puțin altfel decât în țările creștine. Aici conviețuiesc într-o ciudată interconexiune trei mari categorii de religii: Shintoismul – religia autohtonă niponă; Budismul – religie de origine indiană care și-a făcut intrarea în Japonia sub forma influențelor chineze; precum și Creștinismul, un reprezentant minor, dar totuși prezent aici în Japonia.

Shintoismul este mai mult decât o credință religioasă, fiind un amalgam de atitudini, idei, modalități de a acționa, care de mai bine de 2000 de ani a devenit parte integrantă a căii poporului japonez. Fiind religia caracteristică Japoniei, Shinto (Calea Zeilor), este numele dat diverselor sisteme de credință animiste de origine preistorică care adoră Kami, zeitățile care există în toate lucrurile.

Susținând că remediul pentru suferință se află în meditație, eliminarea dorințelor și conștiința trecerii vieții, învățăturile lui Buddha, „cel care învârte roata cuvântului și a legii” și-au croit drum dinspre India în Japonia prin China și Coreea. Adus de coreeni la mijlocul secolului al VI-lea, budismul a fost decretat religie de stat de către prințul Shotoku în 593, prinț care a inițiat construcția a numeroase temple, începând cu Houryuuji (cea mai veche clădire de lemn din lume) și continuând cu Koufukuji, Toudaiji, Yakushiji și Tonshoudaiji. De-a lungul secolelor influența lui Buddha a crescut pe măsură ce diverse secte s-au dezvoltat. Adevărata înflorire a budismului în inima poporului japonez se produce în perioada Kamakura.

În această perioadă s-a produs o renaștere spirituală grație răspândirii Amidaismului și a organizării noilor secte. Gândindu-se că modalitatea salvării tuturor oamenilor constă în învățătura sa despre Nembutsu (chemarea numelui din Amida Budda, Namu Amida Butsu), Honem Shonin a devenit primul reformator budist. El a format secta Ținutului Pur, conform căruia salvarea constă în credința sinceră în Amida și repetarea numelui său.

Secta Zen și-a exercitat cea mai mare influență începând cu secolul al XIII-lea, grație fondării noilor Școli – Zen: Școala Rinzai, fondată în 1191 de Eisai, și Școala Soto, fondată în 1244 de Dogen. De asemenea, Eisai a reînsuflețit ritualul băutului ceaiului, Chanoyu, bazându-se pe o uzanță a călugărilor Zen.

Secta Nichiren-shu este singura sectă budistă care poartă numele fondatorului său. Fanatismul religios și naționalist au fost mereu caracteristicile de primă importanță ale susținătorilor lui Nichiren-Shu. Aceasta, desprinsă din budism, a fost cea mai puternică sectă japoneză provenită din China.

În general, cu nunți shintoiste și înmormântări budiste, japonezii pot fi numiți toleranți ori chiar indiferenți la creștinism. Aceasta este posibil să se datoreze rădăcinilor politeiste shintou, dar totuși, Japonia reprezintă un contrast puternic față de situația statelor asiatice alăturate, unde creștinismul și budismul se luptă umăr la umăr.

În cele ce urmează vom trata tocmai despre apropierea și începutul creștinismului în Japonia, observând pas cu pas momentele decisive care au constituit începuturile Bisericii Catolice în Japonia.

2. Începutul creștinismului în Japonia

Ca și religie a lumii care traversează globul, creștinismul a influențat și configurat variate culturi și societăți, fiind în același timp remodelat și transformat de cultura locală. Cu toate că a apărut mai târziu în scena religioasă japoneză și fiind deseori privit ca o influență intruzivă și nepoftită din Vest, creștinismul este tocmai singura religie străină născută în Japonia. Budismul și numeroasele Noi Religii au fost transplantate într-un mod similar de peste hotare. Fără a desconsidera importanța numeroaselor credințe și tradiții populare shinto, cea mai importantă și fascinantă istorie a religiei în Japonia este de fapt cea a întâmpinării, impactului și adoptării creștinismului în relație cu tradițiile native și situația culturală.

2.1. Apropierea Creștinismului de Japonia

În primul rând existența Japoniei a fost pentru prima dată cunoscută în Europa prin numele Zipangu, Chipangu sau Cipingu datorită jurnalului de călătorie al lui Marco Polo, un călător venețian care în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a trăit mai mulți ani la curtea împăratului mongol Kubilai-Khan. El a descris-o ca fiind o insulă bogată, cu multe pietre prețioase, a cărei avuții este cu neputință de precizat.

În al doilea rând, apropierea catolicismului de Japonia în secolul al XVI-lea a fost primul contact care a avut vreodată loc în ținutul nipon dintre o religie monoteistă și alta politeistă. Astfel că la mijlocul secolului al XVI-lea navele portugheze au sosit în Japonia, debarcându-se totodată religia creștină și cultura europeană. Motivul real pentru care această apropiere dintre Europa și Japonia a avut loc în această perioadă a fost îndeplinirea a două condiții care în scena particulară a istoriei lumii au făcut posibilă această apropiere. Aceste două condiții au fost, în primul rând, Epoca Marilor Descoperiri, inițiată de europeni, și, în al doilea rând, Reforma Catolică.

2.1.1. Epoca Marilor Descoperiri

Spiritul Epocii Marilor Descoperiri constă în manifestarea avidității minții de a cerceta și curiozitatea despre acele lucruri pe care ființele umane nu le cunosc. Astfel că marile descoperiri au fost posibile datorită progreselor remarcabile în tehnologia științifică prin suportul spiritului modern al Renașterii. Cu alte cuvinte, progresul rapid în domeniul astronomiei, arta navigării, și cartografiei a făcut posibilă parcurgerea unor distanțe mari cu o mai bună acuratețe, asigurând umanitatea cu posibilități de a călători în orice loc de pe pământ.

De-a lungul Epocii Marilor Descoperiri, națiunile iberiene ale Spaniei și Portugaliei au fost extrem de active în răspândirea influenței lor în ținuturile de peste mări, scopurile lor fiind comerțul, cuceririle și cultivarea religiei creștine. Aceste scopuri profane și sacre au fost asemenea celor două fețe ale aceleiași monezi, neputând fi, în consecință, separate. În această privință aceste scopuri au fost diferite față de incursiunile de mai târziu ale englezilor și olandezilor care au fost motivați de mercantilism.

În urma Tratatului de la Alcáçovas (1479) dintre Portugalia și Spania, s-a decis ca coasta de vest a Africii să fie teritoriul portughezilor, iar Insulele Canare teritoriul spaniolilor. Tratatul de la Tordesillas din 1493, prin aportul papei Alexandru al VI-lea, împarte lumea în două zone de creștinare, colonizare și comerț. Japonia se găsea la est de linia de demarcare stabilită de tratat și, ca atare, va reveni Portugaliei, ceea ce explică prezența puterii coloniale portugheze în Japonia. Papa i-a obligat pe regii Portugaliei și Spaniei să promoveze cultivarea credinței catolice în orice ținut ce ar urma să fie descoperit, suportând și eventualele costuri financiare. Pentru a încuraja proiectele de navigare, cuceririle și colonizările, la întoarcere, el le va acorda drepturi exclusive în teritoriile atribuite lor. Acest aranjament a fost numit Padroado.

Regii Spaniei și Portugaliei trebuie să se îngrijească de existența clerului și de construirea noilor biserici. Autoritățile trebuie să faciliteze transportul episcopilor, preoților și călugărilor. Regele este cel care numește toate beneficiile, fără a excepta episcopiile. În definitiv, el este șeful noilor biserici. Astfel, Spania și Portugalia au devenit țări misionare. Se înțelege fără dificultate toate avantajele pentru evanghelizare, dar și inconveniențele care au apărut destul de repede: amestecul politicii și al oamenilor politici în chestiunea religioasă, intrigile și necinstirile anumitor funcționari. Padroado s-a transformat puțin câte puțin dintr-un mijloc de apostolat într-un sistem de avertizare. Când au apărut primii vicari apostolici, episcopii misionari trimiși direct de Roma fără a trece pe la Padroado în teritoriile aflate sub patronajul portughez, s-a ivit o dispută între clerul de la Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor și clerul ce aparține de Padroado, fiecare cerându-și drepturile sale canonice. Roma s-a implicat mult pentru a remedia situația, iar consimțământul între Sfântul Scaun și Republica Portugaliei s-a sfârșit prin suprimare în aprilie 1928.

2.1.2. Reforma Catolică și Societatea lui Isus

În Europa Evului Mediu, Biserica Romană-Catolică, grație imensei sale puteri religioase și politice, avea o autoritate egală cu cea a unui rege. Însă în secolul al XIV-lea, prin intervențiile regelui Franței, Filip cel Frumos (1285-1314), puterea politică și religioasă a papei a intrat în declin. După Marea Schismă din 1054 și pontificatele Avignonului din secolul al XV-lea, în pofida numeroaselor concilii reunite pentru fortificarea unității Bisericii, Vaticanul a eșuat în reformarea sa. În lupta contra puterii temporale a regilor, resursele financiare s-au diminuat în urma cheltuielilor de „aprovizionare” a războiului. Mai mult încă, cheltuielile Bisericii s-au mărit datorită dezvoltării economiei monetare. Tocmai de aceea Vaticanul, îngrijorat pentru finanțele sale, a început să facă comerț cu privilegii atașate unor titluri ecleziastice și să distribuie certificate de indulgențe în schimbul câtorva pomeni. Ceea ce se dorea să contribuie la salvarea Bisericii din declin a provocat ostilitate din partea credincioșilor, îndeosebi în ținuturile germanice.

Martin Luther, un călugăr augustinian, profesor universitar, a criticat sistemul de indulgențe și de comerț cu privilegii. Afișând la Wittenberg o listă de chestiuni pe care a trasat 95 de teze împotriva Pontifului Roman în noiembrie 1517, el cere restaurarea Bisericii. Aceasta, creionând erorile de interpretare ale Cuvântului lui Dumnezeu și distorsiunile inevitabile care s-au ivit, a ezitat să livreze Biblia la comentariile credincioșilor simpli. Astfel că această îngrijorare a Bisericii Catolice a fost văzută de către aceștia ca o încercare de confiscare a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, pentru a răspunde cererii creștinilor, în 1521 Luther a terminat de tradus Biblia în limba germană, intrând totodată în esențialul reformei sale. Această reformă a beneficiat de susținerea nobililor feudali germani, s-a întins în toată regiunea de nord a Europei, dând naștere unor noi reformatori mai radicali unii decât alții. De asemenea, reforma lutherană a fost efectul spiritului modern care a dat naștere Renașterii, acea conversie a viziunii lumii medievale centrată pe Dumnezeu cu viziunea centrată pe om.

Conciliul Tridentin care este convocat în urma reformelor lutherane, este de o importanță capitală în istoria Bisericii Romano-Catolice. Valoarea lui constă în clarificarea doctrinară și restaurarea disciplinară. Semnificația sa istorică o putem rezuma în trei puncte estențiale:

a scos în evidență puternica capacitate de refacere într-o criză foarte gravă a Bisericii victorioase;

a întărit unitatea dogmatică și disciplinară, care unitate se evidențiază dacă este comparată în special cu evoluția opusă a curentelor protestante;

a deschis o nouă etapă în istoria Bisericii, determinându-i trăsăturile esențiale din secolul al XVI-lea până în zilele noastre.

Reforma catolică prezintă două elemente care apar independente de reforma protestantă: reînnoirea interioară a întregii vieți a Bisericii și extinderea vitală a acesteia printre păgâni, extinderea care nu poate fi înțeleasă ca o compensare a pierderilor spațiilor europene devenite protestante.

Ordinul cel mai inovator și cel mai activ în toate sferele de activitate ale Reformei Catolice este cel fondat de Ignatiu de Loyola (1491-1556). Alături de carisma fondatorului, ordinul este marcat de experiența și idealul omului renascentist al Spaniei regilor catolici și al lui Carol al V-lea. Ignațiu primește orientarea intelectuală a Parisului anilor 1520-1530, perioadă plină de întrebări de natură religioasă și intelectuală. Împreună cu colegii săi redactează Formula Instituti, carta fundamentală aprobată de papa Paul al III-lea prin bula „Regimini militantis” din 1540, și de papa Iuliu al III-lea în 1550 prin bula „Exposcit debitum”. Astfel Societatea lui Isus devenea o realitate, un ordin religios recunoscut de legea canonică.

Pentru membrii acestei Societăți, munca pentru Dumnezeu devine o prioritate. Fideli directivelor papei, iezuiții îmbrățișează toate dimensiunile și aspectele Bisericii în plină reformă. Cu cele trei voturi de sărăcie, castitate, ascultare, și, precum soldaților lui Isus Cristos, de fidelitate față de ordinele papei, misiunea acestora a fost de a pleca până la capătul lumii lucrând, spre mai mare slavă a lui Dumnezeu, la mântuirea tuturor oamenilor.

Regele Portugaliei Ioan al III-lea căruia i se aducea la cunoștință despre administrația coloniei portugheze în India, ținut păgân degenerat, îi cere papei să îi trimită pe iezuiți. O cerere care, pentru ei, a răsunat ca un apropo.

2.2. Sfântul Francisc Xaveriu – Apostolul Orientului

Francisc Xaveriu s-a născut în Navara la castelul Xaveriu, în ziua de 7 aprilie 1506. După mărturii autentice, își are originea din sângele regesc al acestei țări. Tatăl său, Ioan Jasse, a ocupat unul din primele locuri în Consiliul de Stat, sub domnia regelui Ioan al III-lea. Mama sa, Maria Azpilcuete Xaveriu, este unica fată a lui don Martin Azpilcuete și a Ioanei Xaveriu, și prin urmare unica moștenitoare a acestor două familii, cele mai renumite ale regatului.

Încă din copilărie își dezvoltă pasiunea pentru știință, astfel că în 1525 merge la universitatea din Paris, cea mai celebră din Europa. Studiază filosofia cu mult zel, ajungând să fie el însuși profesor de filosofie, câștigându-și un renume mare. Datorită insistenței lui Ignatiu de Loyola, Francisc începe calea desăvârșirii, care cale îi era atât de necunoscută. „Ce folosește omului să câștige întregul univers și să-și piardă sufletul?” Această întrebare adresată de multe ori de Ignațiu de Loyola îl determină pe Francisc Xaveriu, după multe lupte interioare, să ia hotărârea fermă de a trăi după preceptele Evangheliei, mergând pe urmele aceluia care-i făcuse cunoscută rătăcirea sa.

Asemenea Sfântului Paul, „Apostolul Neamurilor”, Sfântul Francisc Xaveriu, „Apostolul Orientului”, și-a închinat cu mărinimie viața vestirii Evangheliei în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În cei zece ani petrecuți în mare parte în austeritate, dificultăți, pericole, trecând din regiune în regiune, de la o cultură la alta, a parcurs o mare parte a Orientului, propovăduind lumina Evangheliei. Dedicându-și întreaga viață spre mai marea laudă a lui Dumnezeu, apostolatul său misionar este un poem magnific în slujba Împărăției Cerești.

2.2.1. Activitatea misionară în India și Indonezia

Trimiterea lui Francisc Xaveriu în Orientul Îndepărtat a fost o urmare a dorinței regelui Ioan al III-lea de a aduce credința la nenumăratele populații ale întinsului său imperiu colonial. Fiindu-i recomandați iezuiții, prin ambasadorul său de la Roma regele a apelat la Ignațiu care i-a ales pe Simao Rodrigues și Nicólas Bobadilla. Cum cel din urmă s-a îmbolnăvit, Ignațiu îl informează pe Francisc Xaveriu că ar trebui să-i ia locul. Răspunsul lui Francisc a fost de o simplitate dezarmantă: „Bine. Sunt omul tău”.

Așadar, la propunearea regelui Portugaliei, papa Paul al III-lea prin scurta „Cum, sicut charissimus”, i-a trimis pe Francisc Xaveriu și Simao Rodrigues în teritoriile Indiei, încredințându-le misiunea de a promova conservarea și răspândirea credinței creștine între populațiile acelui ținut, permițându-le totodată diferite facultăți inerente ministerului misionar. Așadar, la 7 aprilie 1541, tocmai în ziua în care împlinea 35 de ani, Francisc Xaveriu s-a îmbarcat pe nava Santiago având ca destinație Indiile. După o călătorie epuizantă, corabia a atins țărmul Goa, capitala Indiei portugheze, la 6 mai 1542. După ce debarcase la Goa, a vizitat regiunile de coastă și s-a extins până în Indonezia. Reajuns la Goa s-a îndreptat spre Ceylon, de acolo la Mallaca și în Moluce.

Cu mult zel s-a ocupat de răspândirea credinței. Ceea ce caracterizează apostolatul lui Francisc sunt toate relațiile stabilite cu indienii, înțelegerea și respectarea culturii și a obiceiurilor, învățarea limbilor anumitor regiuni, traducerea catehismului și a unei cărți de rugăciuni în limbile locale, educarea populației în spiritul religiei catolice, toate acestea pentru câștigarea a cât mai multor suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apostolul a trăit atât momente de bucurie cât și de descurajare. Indienii nu erau atrași de creștinism. Atât femeile indiene măritate cu portughezi cât și copii lor au declarat senini că nu au nici un fel de raport cu creștinismul. Când aveau loc convertiri ale indienilor, ei rămâneau în ignoranță și indiferență. Francisc, într-o scrisoare adresată unui confrate de la Roma, scria: „Ei nu cunosc nimic despre Cristos, dar știu numai că sunt credincioși”.

O altă latură a descurajării apostolului consta în comportamentul creștinilor portughezi care, de multe ori, erau departe de a fi niște exemple pentru indieni. Dar cei care contribuiau cel mai mult în eșecul muncii misionare erau funcționarii portughezi. Francisc nu a încetat să-i reproșeze direct regelui despre indiferența lor în ceea ce privește misiunea sa: „Din cauza sărăciei și apidității care bântuie, murmurările de nemulțumire ale Indiei se înalță către cer. Chiar dacă recoltele bogate înavuțesc armatele regelui, ajutorul spiritual care trebuie destinat acestei extreme și dureroase sărăcii este mai mult decât minim”.

De asemenea, într-o scrisoare din 20 ianuarie 1548 către Simao Rodriguez, confratele său, apostolul îl înștiințează că în ceea ce îl privește pe guvernatorul Indiei și obligațiile sale, el i-a reamintit datoria acestuia de a dezvolta munca misionară și i-a cerut ca iezuiții să fie prezenți în toate locurile forte ale Indiei.

Astfel că după mai mulți ani de activitate misionară în ținuturile Indiei Orientale, Francisc s-a hotărât să instituie o misiune în Japonia. În timp ce se reîntorcea la Mallaca, unde a debarcat la 7 decembrie 1547, unii comercianți portughezi care făceau comerț cu japonezii l-au informat despre recenta descoperire a acestei țări. Ea a fost descoperită din întâmplare de către portughezi, când o ambarcațiune deviată de un uragan a nimerit în insula Tanegashima, la Sud de Kyushu, la 13 septembrie 1543.

De asemenea, misionarul a trimis confraților rezidenți la Roma indicii preliminare asupra insulelor Japoniei pe care le-a aflat la Mallaca de la acei comercianți portughezi:

Fiind în acest oraș mi-au spus multe lucruri unii comercianții portughezi, oameni cu multă credibilitate, despre una dintre insulele cele mai mari, de puțin timp descoperită, care se numește Insulele Japoniei, unde, după părerea acestora, s-ar face foarte mult rod în creșterea credinței noastre sfinte, mai mult decât în alte părți ale Indiei, fiind o lume deosebită, ceea ce nu găsești în lumea din India.

Tot în Mallaca Francisc întâlnește trei japonezi tineri. Liderul lor, Yajiro, fost samurai din Kagoshima, a comis o crimă și a găsit protecție pe corabia lui Jorge Alvares. După ce l-a întrebat despre posibilitatea ca japonezii să se convertească la creștinism, Francisc îl trimite pe Yajiro la Goa, unde a fost inițiat în întregime în credință și a primit botezul, luându-și numele Paul. Astfel, el a fost primul japonez care a devenit creștin.

Acest Yajiro, a scris Xaveriu, a venit cu curiozitate să se spovedească la mine pentru a primi dezlegarea din partea portughezilor, pentru că în tinerețea sa a făcut multe, cerând iertare Domnului nostru pentru păcate atât de grave. El știa să vorbească portugheză destul de bine în așa manieră încât înțelegea tot ce îi spuneam eu și eu înțelegeam tot ceea ce el îmi spunea. Așa sunt toți japonezii, curioși din fire ca și Yajiro; mi se pare că este o lume mult mai curioasă de a ști câte țări au fost descoperite. Acest Yajiro scria articole despre credință când s-a convertit la doctrina creștină. Se ducea de multe ori la Biserică să se roage; îmi punea multe întrebări; este un om foarte dornic de a ști, ceea ce este un semn că acest om era foarte deschis, venind în puțin timp în cunoștință cu Adevărul.

2.2.2. Activitatea misionară în Japonia

Francisc Xaveriu împreună cu doi spanioli, părintele Cosma de Torres și fratele Joan Fernandez, acompaniați de Yajiro, de servitorul său Joan și de unul dintre prietenii săi, Anton, îmbarcându-se pentru 53 de zile de navigare pe mare, au ajuns în Japonia, la Kagoshima, pe 15 august 1549. Scopul său a fost de a-l întâlni pe împărat, Mikado, ca să-i ceară protecția pentru a putea conduce misiunea în mod liber și pentru a putea vizita „universitățile japoneze”, adică centrele intelectuale Koyazan, Hieizan și școala Ashikaga, având posibilitatea de a studia religiile acestei țări.

Sosind în Japonia, apostolul a fost martorul uneia dintre cele mai turbulente perioade din istoria țării, sengoku jidai, adică perioada rivalităților infernale. Și-a dat seama că Mikado era suveranul țării doar cu numele, deoarece țara era devastată de anarhie, iar cei care aveau cu adevărat putere erau lorzii feudali, Daimyo, a căror putere era direct proporțională cu mărimea regiunii stăpânite și numărul samurailor. În această perioadă cei mai puternici Daimyo erau Shimazu Takahisa de Satsuma și Otomo Yoshishige de Bungo.

2.2.2.1. Kagoshima

La câteva săptămâni după sosirea sa în Kagoshima, la 29 septembrie 1549 Francisc a fost primit cu bunăvoință de Shimazu Takahisa, Daimyo de Satsuma, care i-a permis să își exercite ministerul de misionar în ținutul său. Apostolul a fost ajutat de Yajiro care și-a convertit familia, și apoi un tânăr samurai, Bernard, la credința catolică. Acest tânăr care l-a însoțit pe Francisc în anul următor în capitală, la Kyoto, a fost primul japonez care a studiat în Europa.

Încă de la începutul activității sale misionare în Kagoshima, planul lui Francisc a fost de a merge în Kyoto pentru o întrevedere cu regele țării, Mikado, pentru a-i cere permisiunea de a vesti Evanghelia în tot regatul. În schimb, Shimazu a preferat să-l țină pe apostol cât mai mult timp cu putință în ținutul său pentru a-și asigura relații prietenoase cu portughezii, atrăgând corăbiile acestora în porturile sale. Astfel a trecut un an, timp în care Francisc a studiat limba japoneză, și cu ajutorul lui Yajiro ca interpret, au avut loc aproximativ 100 de convertiri. De asemenea, în acest timp japonezul a contribuit la traducerea Evangheliei după Sfântul Matei, a unui mic catehism cu principalele rugăciuni și doctrinele creștine catolice compus de apostol, a Patimilor lui Cristos împreună cu șapte psalmi penitențiali, alte rugăciuni și un calendar, a unui conspect despre doctrina catolică creștină realizat de apostol. De asemenea, fratele Joan Fernandez a terminat în anul 1563 traducerea completă a celor patru evanghelii, dar, din păcate, manuscrisele au fost distruse în timpul unui incendiu.

Cunoștințele apostolului despre limba japoneză au fost întotdeauna foarte limitate. Pentru predicile sale, la fel ca și pentru discuțiile cu bonzii, călugări budiști, a avut nevoie de ajutorul unui interpret. Astfel că Francisc, servindu-se de traducerile lui Yajiro, a folosit în cuvântările sale cuvântul Dainichi în loc de Deus. A aflat puțin mai târziu că acest Dainichi, „Marele Iluminator”, era doar un alt zeu printre zeitățile budiste, iar ideea transmisă era total diferită de cea a unui Dumnezeu creștin. De aceea apostolul a început să folosească transcrierea cuvântului latin Deus, Deusu. Este necesar să menționăm că trebuie să mai treacă câțiva ani până să se formeze și să se adopte o terminologie creștină.

Impresiile lui Francisc în timpul primelor luni petrecute la Kagoshima au fost foarte favorabile. Citind scrisoarea sa din 5 noiembrie adresată confraților săi din Goa, aflăm că japonezii sunt un popor dispus să îmbrățișeze creștinismul, el fiind convins că îndeplinesc toate condițiile necesare convertirii. Pentru dânsul, dintre toate popoarele descoperite de europeni, poporul japonez este cel mai bun. Japonezii au un temperament plăcut și dau o mare importanță onoarei. În schimb, bonzii comit păcate împotriva naturii. Francisc recomandă „Japonia ca un ținut propice de răspândire a credinței noastre sfinte”, explicând necesitatea posedării limbii japoneze.

În august 1550, apostolul și însoțitorii săi se îndreaptă spre Hirado, unde Daimyo Matsuura Takanobu l-a primit cu multă curtoazie. Aici fratele Fernandez, care a avansat rapid în studiul limbii japoneze, a început să predice, având loc în jur de 100 de botezuri. Însă aceștia se întorc destul de repede în Kagoshima.

Raporturi foarte serioase afirmă că Francisc a respectat libertatea religioasă a fiecărui locuitor din Kagoshima. Ele afirmă totodată că aceștia, din frică față de Daimyo care le-a interzis acceptarea credinței creștine, nu se îngrămădesc să devină creștini. De aceea obținerea autorizației oficiale de a predica de la Daimyo a fost resimțită de Francisc și însoțitorii săi ca o cheie importantă care urmează să deschidă viitorul misiunii creștine. Așadar, înțelegem graba apostolului de a merge la Kyoto pentru o audiență, nu la regele Japoniei, cum credea el, dar la unul dintre primarii palatului.

2.2.2.2. Kyoto

Reîntorcându-se la Hirado, Francisc îl lasă pe părintele Cosma de Torres să se îngrijească de acest ținut, și împreună cu fratele Fernandez și Bernard pornesc spre Kyoto. Plecând cu barca au ajuns la Hakata și Yamaguchi, unde au fost primiți în audiență de Daimyo Ouchi Yoshitaka. În decembre 1550 au călătorit spre Iwakuni, au trecut prin Marea Interioară, Seto Naikai, ajungând în marele port comercial Sakai. Au ajuns în Kyoto la mijlocul lunii ianuarie 1551.

O dată ajuns aici, Francisc dorește să aplice metoda tradițională misionară care, la început are ca obiectiv convertirea claselor superioare, și prin ele, a persoanelor simple. Însă ceea ce îl descurajează este faptul că locuitorii acestui oraș i-au spus că împăratul și-a pierdut autoritatea și drepturile, astfel că nu mai putea conta pe protectoratul său. Deci scopurile apostolului au fost irealizabile întrucât nu a intrat în contact nici cu împăratul, nici cu „universitățile” Hieizan. Totodată, el a învățat că cei care dețineau cu adevărat puterea erau Daimyo locali. Astfel că Francisc a rămas doar 11 zile în Kyoto, timp în care a predicat, iar motivul pentru care a fost ridiculizat și desconsiderat se datorează înfățișării sale umile și a hainelor sărăcăcioase.

Pentru a se adapta la realitatea unei țări aflate în război, Francisc își schimbă strategia, căutând să obțină protecția unui Daimyo important.

2.2.2.3. Yamaguchi

Reîntorcându-se la Hirado, Francisc se îmbracă cu veșminte de calitate și călătorește din nou spre Yamaguchi. Aici a fost bine primit de către Daimyo Ouchi Yoshitaka căruia i-a transmis mesajul viceregelui Indiei, dăruindu-i totodată scrisori de la episcopul din Goa și multe daruri prețioase. În schimb Daimyo i-a oferit un templu vechi ca rezidență și i-a permis să predice doctrina catolică în mod oficial la sfârșitul lunii aprilie 1551.

Francisc rămâne în Yamaguchi 5 luni, timp în care predică cu mult zel învățătura creștină, are nenumărate discuții cu bonzii și diferite secte, în special cu călugării Shingon, având loc aproximativ 500 de convertiri la creștinism. Printre acestea au fost câțiva bonzi și un menestrel pe jumătate orb, care a devenit un catehist zelos, ajutând misionarii mulți ani în apostolatul lor. El a devenit membru al Societății lui Isus și și-a luat numele de fratele Laurențiu, fiind primul frate laic japonez.

Acceptând invitația lui Otomo Yoshishige, Daimyo-ul ținutului Bungo, Francisc îi lasă pe părintele Cosma de Torres și fratele Fernandez la Yamaguchi și se îndreaptă spre Funai în luna septembrie 1551.

2.2.3. Reîntoarcerea în India

Francisc nu a rămas mult timp în Bungo. De la sosirea sa în Japonia el nu a primit nici o scrisoare din India. Fiind îngrijorat că prezența sa era necesară, s-a îngrijit ca să întreprindă o călătorie spre India cât mai curând cu putință. În noiembrie 1551 părăsește Bungo, lăsându-l în grija a doi convertiți, Bernard și Matei, pe care voia să-i trimită la Goa și eventual la Roma.

Însă motivul principal al reîntoarcerii apostolului în India constă în dorința sa de a ajunge în China. El a înțeles că nu putea nega importanța influenței Chinei în Japonia în aproape toate domeniile, dar mai ales în cel spiritual. Francisc era convins că dacă creștinismul ar fi pătruns în China, erorile diverselor școli budiste din Japonia, dar care au venit din China, puteau fi corijate.

Ajuns la Goa, apostolul restabilește ordinea și reînsuflețește fervoarea vieții religioase. În ziua de Paște începe ultima sa călătorie. De la Goa la Mallaca spre o insulă din Canton, unde portughezii făceau contrabandă cu chinezii, acesta este ultimul traseu al apostolatului lui Francisc. La 3 decembrie 1552 pe insula San Chian din Marea Chinei, Francisc Xaveriu moare.

Francisc Xaveriu a fost proclamat sfânt la 12 martie 1662 de papa Grigore al XV-lea, a fost proclamat patronul ceresc al Operei pentru Propagarea Credinței de papa Pius al X-lea la 25 martie 1904 și patron al misiunilor de papa Benedict al XV-lea.

Sfântul Francisc Xaveriu a fost primul misionar care a introdus credința catolică în Japonia. Aici rezultatele apostolatului său au fost mai sărace în comparație cu succesele obținute în alte misiuni. A lăsat în urma sa aproximativ 800 de convertiți. Cu toate acestea, apostolul nu a încetat să îndrăgească poporul japonez, „încântarea inimii sale”, și să spere în convertirea sa, considerând Japonia ca fiind unul dintre cele mai promițătoare tărâmuri pentru evanghelizare.

3. Zorii și suferințele Bisericii în devenire (1552-1578)

Sfântul Francisc a lăsat succesorilor săi misiunea de a pune temeliile solide ale Bisericii. Aceștia s-au confruntat cu multe situații dificile, iar multe probleme au rămas să fie rezolvate. Iată lista responsabililor misiunii: Cosma de Torres (1551-1570), Francisco Cabral (1570-1582), Gaspar Coelho (1581-1590), Pedro Gomes (1590-1600), Francisco Pasio (1600-1611), Valentin de Carvalho (1611-1617), Jeronimo Rodriguez (1614-1617), Mateus de Couros (1617-1621), Francisco Pacheco (1621-1626, martir), Mateus de Couros (1626-1632), Christovao Ferreira (1632-1633, apostat), Sebastiao Vieira (1633-1634, martir), Giovanni Battista Porro (1634-1638, apostat), Gaspar Luis (1638-1641), Gaspar de Amaral (1641-1645), Pedro Marques (1643, apostat).

3.1. Apostolatul Părintelui Cosma de Torres (1552-1570)

Primele semințe ale Bisericii Catolice în Japonia au fost semănate de Sfântul Francisc Xaveriu, însă bazele au fost cimentate de companionul său, părintele Cosma de Torres.

Părintele Cosma de Torres s-a născut la Valencia în 1510 și a fost hirotonit preot în 1534. La invitația franciscanului Juan de Torres, la 12 martie 1538 pornește spre Noua Spanie, de unde se va îmbarca la 1 noiembrie 1542 pe un vas din Villalobos care îl va duce până în Moluce. La 10 martie 1546 îl întâlnește pe Francisc Xaveriu la Ambon, întâlnire care îi va marca întreaga viață. În 1548 se află la Goa, unde va intra în Societatea lui Isus, după ce termină Exercițiile Spirituale prescrise de Ignațiu de Loyola. În Goa îi va întâlni pe Yajiro și însoțitorii săi pe care îi va pregăti pentru Botez, după recomandarea lui Francisc, pe care îl va însoți în Japonia, ajutându-l în apostolatul său misionar.

Părintele Cosma de Torres, omul de încredere și confesorul Sfântului Francisc Xaveriu, a încercat să urmeze orientările misionare ale predecesorului său: voința înculturării Japoniei și a japonezilor, obținerea autorizației de a predica Evanghelia de la Daimyo pe teritoriul său, obținerea de fonduri pentru sprijinirea misiunii, deschiderea unei misiuni la Kyoto, în capitală.

La 16 septembrie 1552, Ouchi Yoshinaga, Daimyo de Yamaguchi, îi acordă autorizația părintelui Cosma de a constitui o biserică, Daidoji, ceea ce semnifică „templul marelui drum ce conduce spre cer”. Sosind în Kagoshima la 14 august 1552, părintele Balthasar Gago, frații Duarte Silva și Pedro Alcacova vor celebra prima Sfântă Liturghie pe pământ japonez în noaptea de Crăciun a anului 1552, liturghie prezidată de părintele Cosma de Torres. Cu această ocazie, părintele Cosma de Torres organizează opera de misiune. Astfel, părintele Gago vizitează Hirado în 1553 și botează numeroși localnici, printre care se află Anton și Juan Koteda, care au un rol important în înființarea primei Biserici creștine în Japonia. Totodată, în 1554 în Yamaguchi, printre numeroși botezați de părintele Torres, se află doi bonzi de Kyoto, Kyozen și Senyo. Ei vor primi numele de Paul și Barnaba, devenind două ajutoare de mare folos în opera de răspândire a credinței a părinților misionari. Încurajat de aceste succese, în 1556 părintele Cosma îi trimite pe fratele Laurențiu și Barnaba la Hieizan, un important templu budist, pentru a le cere lui Shinkai și Daizembo, doi bonzi influenți, permisiunea de a predica în Kyoto, însă aceștia nu acceptă cererea misionarilor.

În 1556 Luis de Almeida, un comerciant bogat portughez, intră în Societatea lui Isus, finanțând substanțial misiunea. El a introdus medicina europeană, și în mod special chirurgia, în Japonia, deschizând primul spital pe tărâm japonez, și un orfelinat un an mai târziu în Funai. Astfel, părintele Cosma a întărit confraternitatea Misericordia, conferindu-i statute asemănătoare cu stilul din Lisabona. Sub custodia sa 12 confrați, jihi yaku, și-au asumat responsabilitatea operelor caritative.

În iulie 1556 în portul din Funai sosește nava lui Francisc Mascarenhas, la bordul căruia se afla părintele Melchor Nunez, părintele Gaspar Vilela și frații Guillermo și Rui Pereira, care vor contribui din plin la răspândirea credinței pe tărâmul japonez.

Părintele Vilela și-a început apostolatul în 1557 la Hirado, însă numai după un an, în care a convertit 1300 de persoane, a fost nevoit să plece din cauza opoziției bonzilor, ale căror temple, dintr-un zel prea mare, le-a distrus. Împreună cu fratele Laurențiu se îndreaptă apoi spre capitală. Vorbea foarte bine japoneza și a decis să se îmbrace precum bonzii, și-a ras capul, barba și purta kimono. Însă, din păcate, nu a reușit să învingă zidul de apărare al bonzilor. În ianuarie 1560, prin intermediul bonzului Eigeiann a fost primit în audiență de Shogun-ul Ashikaga Yoshiteru, după care a început misiunile în Kyoto.

În acei ani s-au înregistrat primele convertiri ale Daimyo. Părintele Cosma l-a întâlnit în Yokoseura pe Otomo Sumitada, care la 20 mai 1563 devine primul Daimyo creștin, fiind botezat împreună cu 25 de vasali. El a concesionat de la început portul din Yokoseura, apoi cel din Fukuda și Nagasaki. În același an în Kinai, Yuki Yamasironokami, Tamadasa, Kiyohara Geki Shigekata și Takayama Hidanokami Tomoteru au primit botezul din mâinile părintelui Vilela și ale fratelui Laurențiu. Părintele Luis Frois a ajuns la Myako în 1565 unde a dezvoltat misiunea evanghelizatoare, dar în același an shogun-ul Ashikaga Yoshiteru a fost asasinat de Matsunaga Danzyo, începând astfel persecuțiile în Kyoto. Iezuiții au fost nevoiți să părăsească capitala și să se refugieze la Sakai, oraș în care comerțul era foarte dezvoltat.

Între anii 1563-1569, părintele Cosma de Torres își continuă apostolatul misionar în Shimabata, Takase, Kuchinotsu, Shiki și Omura. În 1565, având probleme de sănătate, îi cere superiorului regional al Indiei un înlocuitor pentru continuarea conducerii misiunii în Japonia. În aprilie 1556 a fost trimis Petro Ramirez care a murit într-o furtună în Golful Siam. Astfel că vice-superiorul regional, Francisco Cabral, se îmbarcă pe nava unui negustor portughez în august 1568, pentru a-l înlocui pe părintele Cosma de Torres.

Acesta participă în 1569 la deschiderea primei biserici din Nagasaki, onorând invitația confratelui său Luis de Almeida. Această biserică dedicată „Tuturor Sfinților” s-a construit cu bunăvoința binefăcătorului Bernard Nagasaki.

În 1568 fratele shogun-ului răposat, Ashikaga Yoshiaki, a apelat la Oda Nobunaga, care l-a învins pe Matsunaga Danzyo și a intrat în Kyoto, cu scopul de a-l face pe Yoshiaki adeptul său. Nobunaga era omul cel mai puternic din Japonia. El avea un mare interes pentru cultura occidentală și se arăta binevoitor față de creștinism, așa încât iezuiții s-au întors în Kyoto. La 24 aprilie 1569 Nobunaga le-a oferit Gosyuinzyo, un fel de permis pentru misiune.

Timp de 18 ani părintele Cosma de Torres a condus Biserica de-a lungul unui drum anevoios, dificil, și, cu toate acestea, 30000 de japonezi s-au convertit la creștinism. Comunitățile se grupau pentru rugăciune, adeseori chiar și în mici temple budiste renovate. Exista un fel de carantină răspândită peste tot, datorită apostolatului misionarilor și datorită Daimyo teritoriilor în război: Yamaguchi, Oita, Usuki, Ikitsuki și Takujima, Yokose-ura, Omura, Nagasaki, Kuchinotsu, Shimabara, Hakata, Kyoto și Osaka. Misiunile cu creștinii catolici cei mai numeroși sunt: Hirado – 5000; Bungo – 5000; Kuchinotsu – 3000; Omura – 2500; Goto – 2000; Shiki – 2000; Nagasaki – 1500; Gokinai – 1500; Jamaguchi – 1000; Shimabara – 800.

3.2. Comunitatea creștină în timpul lui Francisco Cabral (1570-1578)

Francisco Cabral s-a născut în Portugalia, a studit la Lisabona și la Coimbra și s-a îmbarcat ca militar pentru India. În 1554 devine membru al Societății lui Isus. A studiat teologia la seminarul din Goa și a căpătat o oarecare experiență asigurând transportul superiorilor diferitelor comunități iezuite din diferite regiuni ale Indiei. Are 37 de ani când debarcă în Japonia la Amakusa (Shiki) la 18 iunie 1570, împreună cu părintele italian Organtino.

După o lună de la sosirea sa îi convoacă pe toți preoții iezuiți, cu excepția părintelui Luis Frois, care se află în misiune în Kyoto. Părintele Cosma de Torres este prezent, fiind eliberat de responsabilitatea de superior al misiunii. La această adunare generală din Amakusa, împreună cu cei trei preoți nou veniți, s-au reunit zece preoți și patru frați. Scopul acestei reuniri a fost acela de a le transmite deciziile superiorului general al Indiei cu privire la apostolatul misionar pe tărâmul japonez. Aceste decizii constau de fapt în interdicția părinților iezuiți de a mai purta sutana de mătase pe care ei au adoptat-o pentru a-și manifesta respectul pentru cetățeni și tradițiile țării, interdicția de aface comerț între Japonia și Macao și interdicția de a face profit.

Părintele superior Cabral dorește să viziteze fiecare misiune pentru a cunoaște mai bine realitatea comunităților creștine și din ascultare totodată față de Constituția Societății. Predecesorul său, părintele Cosma de Torres, moare la 2 octombrie 1570, la puțin timp de la sosirea sa în misiunea catolică japoneză.

Părintele Cabral a fost de două ori la Kyoto pentru a fi primit în audiență de Nobunaga, căruia i-a cerut protecția misionarilor și a comunităților creștine. I-a explicat că Societatea lui Isus este o instanță religioasă sub responsabilitatea unui superior și că activitatea misionarilor care-și împlinesc apostolatul în și împrejur de Kyoto, pe pământurile imperiale, nu depinde de arbitrariul unui singur misionar.

Caracteristicile misiunii în timpul apostolatului părintelui Cabral sunt că, în regiunile Kyoto, Saga, Oita se regăsesc mici comunități creștine, mici grupuri de convertiți răspândiți printre populația feudală supusă puternicei protecții din partea Daimyo. În regiunea Kyoto, ca și în Kyushu se întâlnesc în jur de 150 de biserici sau capele. Sub protecția lui Nobunaga, în anul 1576 s-a construit Nanbandera, prima biserică din Kyoto, și s-a instituit un seminar la Azuki, unde Nobunaga și-a construit un castel. Nota particulară a misiunii era convertirea colectivă sub protecția seniorilor locului, de exemplu, Otomo Sorin, Daimyo-ul cel mai puternic din Kyushu la 28 august 1578, Arima Harunobu și Omura Sumitada. În acest fel numărul creștinilor a crescut până la o sută de mii în jurul anului 1580, față de treizeci de mii în anul 1570.

4. Reformele părintelui Alessandro Valignano (1579-1582)

În timp ce munca de unificare a țării de către Oda Nobunaga continua, vizitatorul apostolic iezuit al regiunii Indiei, părintele Alessandro Valignano, după ce a inspectat Goa, Malacca și Macao, debarcă la 25 iulie 1579 în portul din Kuchinotsu pentru o vizită canonică a misiunii din Japonia. Treizeci de ani s-au scurs de la sosirea lui Francisc Xaveriu, timp în care Biserica Catolică din Japonia s-a mărit considerabil. Părintele Alessandro va organiza întâlniri la Oita, Azuki-yama și Nagasaki, în care plecând de la examinarea metodelor de răspândire a credinței ale primilor misionari, va întări misiunea, dându-i o nouă orientare. Datorită acestui fapt putem spune că părintele Alessandro este părintele restaurării misiunii creștine în Japonia. Acesta vizitează Japonia de trei ori: prima dată, între 1579-1582, sub domnia lui Oda Nobunaga († 1582); a doua oară, între 1590-1592, în timpul guvernării lui Toyotomi Hideyoshi († 1598); a treia oară, în 1598-1603, în timpul hegemoniei lui Tokugawa Iyeyasu († 1616). Aceste trei călătorii s-au dezvoltat într-o perioadă de timp dintre cele mai semnificative ale istoriei Japoniei, în trecerea de la anarhia feudală la ordinea feudală, adică de la feudalismul decentrat la feudalismul centralizat. Rodul primei vizite a fost „Rezumatul lucrurilor din Japonia” (1583), rodul celei de-a doua vizite, „Adăugiri la rezumatul din Japonia” (1592), și rodul celei de-a treia vizite, „Apologia Societății lui Isus din Japonia și China” (1598) și „Principiul și progresul religiei în Japonia” (1601-1603).

Problemele pe care părintele Alessandro trebuie să le rezolve au fost atât de mari și importante, încât soluția lor rezultă într-o completă reorganizare a misiunii. Asupra a patru mari aspecte a insistat părintele în această privință: problema acurateții rapoartelor de misiune, adaptarea la modul de a trăi și la obiceiurile japonezilor, studiul limbii japoneze și formarea unui cler autohton, respectiv, întemeierea seminariilor.

Prima reformă a părintelui Alessandro constă în transmiterea cât mai exactă a informațiilor ce se regăsesc în rapoartele oficiale înaintate către superiori. Fiecare misionar este liber să-i scrie direct superiorului său, neavând nicio limită impusă în corespondența cu el. Datoria de a întocmi Rapoartele Anuale, „Litterae Annuae”, îi revine superiorului misiunii. În prima parte este recomandat să se traseze situația generală a misiunii raportată la situația politică curentă, pentru ca apoi, în a doua parte, să se puncteze cu lux de amănunte realitatea misiunii. Ajungând la superiori, aceste rapoarte vor fi examinate și rezumate de către misionarii experimentați sau chiar de către superiorii înșiși. De asemenea, părintele a insistat de multe ori asupra obligației tuturor de a scrie întregul adevăr.

A doua reformă privește acomodarea la cultura japoneză față de care misionarii trebuie să aibă respect, și fără a o distruge, să facă prezentă cultura creștină. Pentru părintele Alessandro este vital ca misionarii din Europa să încerce să se acomodeze culturii, tradițiilor și obiceiurilor japoneze. Această atitudine a misionarului însuși de a se strădui să se acomodeze culturii locale a fost un fenomen istoric, epocal în secolul al XVI-lea, când europenii tindeau să gândească despre cultura lor ca despre un rezumat al culturii, referindu-se la cultura japoneză și chineză ca fiind negroes. De asemenea, pe când se afla în vizită în Bungu, în 1581 a scris „Codul manierelor” un fel de tratat despre manierele și obiceiurile japonezilor, destinat tuturor misionarilor. Fără îndoială această expunere a fost compusă cu ajutorul unui frate nipon, bazându-se pe sugestiile acestuia și a nobililor japonezi.

Încă de când a ajuns în Japonia, părintele Alessandro a recomandat cu insistență studiul intensiv al limbii japoneze și a hotărât ca toți nou veniții să studieze limba timp de un an și jumătate. În acest sens a solicitat ca o gramatică și un dicționar să fie pregătite, urmând ca o școală sistematică de aprofundare a limbii japoneze să fie înființată la Usuki. Unul dintre profesori a fost fratele Paul Yofoken. Din Raportul Anual al părintelui Gaspar Coelho aflăm că un manual despre gramatica limbii japoneze a fost terminat în 1582, urmând a fi pregătită o carte de buzunar despre arta conversației și un lexic.

Părintele Alessandro a separat Japonia de misiunea din India, schimbând-o în vice-provincie misionară independentă. Prin „Charta misionară a Japoniei” din 24 iunie 1580, el împarte Japonia în trei sectoare de misiune: regiunea dimprejur de Kyoto, capitala însăși și Bungo, fiecare având un superior. În fiecare sector, el instaurează o casă a Societății și un prezbiter în fiecare parohie. Superiorul local trebuie să viziteze în fiecare an sectorul care îi este încredințat. Superiorul regional trebuie să viziteze la fiecare trei ani casele Societății și prezbiterii. Fiind foarte afectat din cauza lipsei preoților, părintele Alessandro și-a dat seama de necesitatea urgentă a formării unui cler diecezan local, care doar după o lungă și atentă formare și o perioadă de noviciat va fi capabil să se îngrijească de misiune. Astfel că în anul 1580 părintele Alessandro decide să se înființeze trei seminarii, câte unul în fiecare regiune. Candidații vor fi aleși din familiile nobile, în special samurai, cu acordul părinților. Însă doar două seminarii au fost înființate. Primul seminar a fost organizat în Arima, în clădirea unui fost templu budist donat de către Daimyo-ul Harunobu, în octombrie 1580, cu un grup de 22 de studenți. Celălalt seminar a fost ridicat în Azuki, în 1580, rector fiind părintele Organtino. Binefăcătorul acestui seminar a fost Oda Nobunaga care l-a vizitat și a purtat colocvii prietenoase cu misionarii. Cel de-al treilea seminar planificat pentru Bungo nu a fost înființat niciodată. În schimb, în anul 1582, a fost fondat un noviciat pentru pregătirea preoților din cadrul Societății în Usuki, Bungo. Primii preoți japonezi au fost hirotoniți abia în 1601.

În anul 1580, consultându-se cu părintele Alessandro, Daimyo Omura Sumitada a decis să ofere Nagasaki misionarilor iezuiți. Pentru a asigura o bază financiară, aceștia au investit în comerțul cu mătase brută între Nagasaki și Macao, ceea ce le-a adus un profit substanțial, dar și critici din partea credincioșilor.

Cu puțin timp înainte de a se întoarce în Europa, în anul 1582, părintele Alessandro planifică să-i arate papei fructele celor treizeci de ani de misiune ai Societății în Japonia. Astfel, el dorește să trimită o delegație alcătuită din patru tineri ai Seminarului din Arima în Europa, adunând totodată donații pentru misiune. De asemenea, scopul său era și ca acești tineri să aibă posibilitatea să vadă în special religia creștină, cultura și țările bătrânului continent, pentru ca întorcându-se în Japonia să împărtășească ceea ce au văzut, pentru o mai rodnică înculturare a religiei creștine în Japonia. Astfel, cei patru tineri au plecat din Nagasaki în anul 1582 și au ajuns în Portugalia doi ani mai târziu. În 1585 papa Grigore al XIII-lea i-a primit în audiență. Acest papă prin scrisoarea „Ex pastorali officio”, promulgată la 28 ianuarie 1585, conferă iezuiților statutul oficial de misionari ai Japoniei, excluzând alte ordine misionare. Părăsind Roma, tinerii vizitează mai multe orașe din Italia, și se îmbarcă spre Japonia, din Lisabona la 13 aprilie 1586. Părintele Alessandro li se alătură de la Goa, iar întreg grupul va debarca la Nagasaki în anul 1590. Înainte ca acesta să ajungă în Japonia, Papa Sixt al V-lea a stabilit Dieceza de Funai în anul 1588, numindu-l pe Sebastian de Morales ca prim episcop al Japoniei.

5. Dezvoltarea creștinismului și primele persecuții (1582-1599)

Toyotomi Hideyoshi, sau Hashiba, s-a născut în anul 1536 într-un mic sat Owary. Tatăl său a fost tăietor de lemne. La vârsta de 15 ani intră în serviciul lui Nobunaga ca grăjdar, devine în timp îngrijitorul personal al calului acestuia, iar mai târziu avansează în poziția de cel mai capabil general al său. Datorită geniului său militar, lui Toyotomi i se poate acorda pe bună dreptate apelativul de „Napoleon al Japoniei”.

După moartea lui Oda Nobunaga, din 20 iunie 1582, viața comunității creștine din Japonia se desfășoară normal, datorită atitudinii imparțiale a succesorului său, Toyotomi Hideyoshi, și a politicii misionare de expansiune a superiorului regional, părintele Coelho.

Timp de câțiva ani, Hideyoshi a continuat tactica generală pe care predecesorul său a adoptat-o cu privire la Biserică. A fost un dușman al bonzilor militanți și a arătat o atitudine favorabilă față de misionari. Deși avea o oarecare cunoștință despre adevărurile doctrinei creștine, nu și-a arătat interesul în aprofundarea creștinismului. Mulți credincioși zeloși au fost angajați în serviciul său. Konishi Yukinaga a fost unul dintre cei mai loiali generali. Takayama Ukon a devenit șef al trupelor de gardă. Kuroda Yoshitaka, un ofițer al trupelor sale de corp, a fost botezat în anul 1583. Alte personalități influente care au primit botezul au fost Gamo Ujisato, un căpitan eminent, Manase Dosan, un medic vestit, și Nobuo, fiul ilegitim al lui Nobunaga. De altfel, Hideyoshi însuși știa personal câțiva misionari pe care îi primea cu multă amabilitate cu diferite ocazii. Totodată, în regiunea Kinai, datorită zelului apostolic al superiorului local, părintele Organtino, numeroși intelectuali și ofițeri s-au convertit, ceea ce a influențat întreaga populație să îmbrățișeze creștinismul.

În timp ce misiunea se bucura de mari succese în Japonia centrală, regiunea Kyushu era tulburată de războaie civile. În audiența din 4 mai 1586, părintele Coelho îi promite lui Hideyoshi că va asigura ajutorul creștinilor Daimyo în cucerirea acestei regiuni și că va obține două vapoare portugheze pentru expediția din Coreea, deoarece marea ambiție a lui Toyotomi era ca după ce va instaura pacea în țara sa să-și extindă dominația asupra Coreei și Chinei. Dar această promisiune ar putea fi ușor interpretată cum că Biserica are influență în chestiuni politice și militare. Astfel, după victorioasa expediție din Kyushu, Hideyoshi reîmparte feudele după bunul său plac, o mare parte fiindu-le oferite creștinilor Daimyo.

Cu toate acestea, la 24 iulie 1587, instigat de Seiyakuin Hoin, ex-bonz de Hiezain, și totodată dușman al lui Takayama Ukon și crud vrăjmaș al misionarilor, îl trimite pe Ukon în exil și proclamă edictul de respingere al creștinismului, ordonând ca toți misionarii să părăsească țara în termen de 20 de zile. Însă unul din adevărate motive ar putea fi că loialitatea creștinilor Daimyo față de misionari și imprudența părintelui Coelho de a se amesteca în chestiunea politică ar fi produs suspiciuni cum că creștinismul ar putea deveni o altă putere religioasă politică, precum sectele budiste, care au cauzat multe probleme în trecut.

La promulgarea acestui decret se estimează că ar fi în jur de două sute de mii de credincioși și 200 de biserici. Societatea lui Isus posedă 22 de fundații, case sau rezidențe. Misionarii, dintre care 47 frați japonezi, erau în număr de 130. Cu excepția unora, toți misionarii s-au refugiat la creștinii Daimyo din regiunea Saga și Nagasaki.

Dacă Hideyoshi ar fi insistat să impună edictul său prin scrisori, atunci consecințele ar fi fost dezastruoase pentru Biserică. Doar câteva biserici și rezidențe din Arima, Omura, Usaka, Kyoto și Sakai au fost confiscate și distruse, iar în anul 1588 Hideyoshi a preluat controlul asupra lui Nagasaki, confiscând proprietatea Bisericii. De altfel, cu trecerea timpului, acesta nu a făcut presiuni asupra respectării stricte a edictului, unul dintre motive fiind dorința sa de a păstra comerțul său cu portughezii.

La 22 aprilie 1588, părintele Valignano, vizitatorul apostolic și reprezentantul vice-regelui Indiei, însoțit de tinerii japonezi ce au perindat Europa, se îmbarcă la Goa pentru a ajunge în Japonia. La 3 martie 1591 se află în audiență la Hideyoshi, în Jurukudai, palatul fortificat construit de acesta în anul 1586 la Kyoto. Cu toate că audiența se termină cu un eșec întrucât părintele Alessandro nu a putut obține în întregime abolirea edictului, efectele edictului s-au mai temperat. Până la plecarea sa, în octombrie 1592, în pofida persecuției, cincizeci de mii de persoane s-au botezat. De asemenea, părintele Alessandro a adus cu sine o presă pentru imprimare, care era întrebuințată pentru studierea limbii japoneze de către misionarii Societății și formarea în teologie a cateheților și a fraților japonezi, fiind utilă și credincioșilor. Primele imprimări au fost Salve Regina, Tatăl nostru, precum și o culegere de câteva rugăciuni.

În urma deciziilor luate la întâlnirea tuturor ordinelor religioase ce a avut loc la mănăstirea augustinienilor din Manila, la 18 mai 1593, pe baza scrisorii Papei Sixt al V-lea din 28 septembrie 1586, părintele franciscan Pietro Bautista însoțit de mai mulți confrați, părăsește Manila în calitate de ambasador și reprezentant al guvernului din Filipine, ajunge în Japonia la 27 august 1593 și este primit în audiență de Hideyoshi. Căștigând bunăvoința acestuia, franciscanii au început un apostolat rodnic. Însă curând au apărut neînțelegeri între misionarii iezuiți și cei franciscani, din cauza mai multor motive. Între timp, la 14 august 1596, primul episcop al Japoniei, Pedro Martinez, sosește la Nagasaki. Doar după câteva luni, timp în care administrează 4000 de miruri, în martie 1597 se va întoarce în India.

În urma naufragiului vasului spaniol San Felipe din 17 octombrie 1596, ce se îndrepta din Filipine spre Mexic, situația religioasă se schimbă. Fiind interogat cu asprime și temându-se pentru viața sa, pilotul acestuia declară că spaniolii trimiteau negustori și misionari pentru a cuceri țările străine. Astfel Hideyoshi condamnă întreaga activitate misionară, iezuită și franciscană, și ordonă arestarea misionarilor din Osaka și Kyoto. Franciscanul Bautista, șase preoți și confrați, împreună cu 14 dinte ajutoarele lor au fost arestați în Kyoto. În Osaka au fost arestați trei iezuiți. Celor 24 de deținuți li s-au tăiat urechile și au fost trimiși la Nagasaki după ce au străbătut străzile din Kyoto, Osaka și Sakai, ca un avertisment asupra populației. Îndreptându-se către Nagasaki, acestora li s-au mai adăugat încă doi. La 5 februarie 1597 ei au fost crucificați pe dealul Nishizaka din Nagasaki. Din capătul dealului înspre mare, acești martiri au fost Francis Kicki, Cosmos Takeya, Peter Sukejiro, Michael Kozaki, James Kisai, Paul Miki, Paul Ibaraki, John Goto, Luis Ibaraki, Anthony Pietro Bautista, Martin de la Ascension, Felipe de Jesus, Gonzalo Garcia, Francisco Blanco, Francisco de San Miguel, Mathia, Leo Karasumaru, Ventura, Thomas Kozaki, Joaquin Sakakibara, Francis, Tomas Danki, John Kinuya, Gabriel și Peter Suzuki. Aceștia au fost beatificați la 14 septembrie 1627 și canonizați la 8 iunie 1862.

În 1598, anul în care moare Hideyoshi, un nou episcop, Dom Luis de Cerqueira și părintele Alessandro Valignano, sunt desemnați pentru Nagasaki. În apropierea bisericii este construită reședința episcopului și un seminar pentru formarea viitorilor preoți, iar biserica, după ce este renovată, este sfințită de către episcop trei ani mai târziu. Între timp au fost contruite biserici în Omura și Arima.

6. Tokugawa Bakufu și Kirishitan (1600-1614)

După moartea lui Hideyoshi, Tokugawa Ieyasu, care făcea parte din cei cinci înțelepți ai organului guvernamental suprem stabilit de Hideyoshi, a ieșit victorios din bătălia de la Sekigahara dintre coaliția partizanilor lui Hideyori, fiul lui Hideyoshi, condusă de Ishida Mitzumari, și proprii săi partizani. El a fost marele centralizator al Japoniei. Inaugurând Shogunatul la Edo în 1603, el pregătește un sistem puternic de guvernare. Datorită evoluției randamentului terenurilor agricole în koku, și sistemului de separare între militari și agricultori, fundația regimului shogunal se consolidează și durează mai mult de două secole, până în anul 1868.

Tokugawa Ieyasu își luase prin familia sa titlul de shogun. Un sistem politic evoluat denumit Bakuhan, o combinare a termenilor bakufu și han, descriu guvernul și societatea din acea perioadă. În Bakuhan, Shogun-ul deținea autoritatea supremă iar Daimyo deținea numai autoritatea regională. O nouă entitate în structura feudală era creșterea birocrației cu decentrarea autorității și centrarea administrației. Tokugawa a întărit puterea lui Bakufu. A cerut guvernatorului spaniol din Manila trimiterea unor ingineri navali deoarece dorea să mărească portul din Edo, și astfel aprobă misionarii și opera lor. Budist fervent, politician isteț și comerciant lacom, Ieyasu tolerează misionarii la începutul domniei sale, nu din convingere, ci din interes. În acest moment, frații franciscani se reîntorseseră și reîncepuseră evanghelizarea în Kyoto, Osaka, Suruga și Edo. Ajunseseră și dominicanii și augustinienii, iar iezuiții reîncepeau misiunea în toată Japonia. De asemenea, în anul 1601 fuseseră hirotoniți prezbiteri Sebastian Kimura și Luis Niabara. În anul 1604 a fost hirotonit primul preot secular, Anton Miguel, fiul de tată portughez și de mamă japoneză. În 14 ani, episcopul Cerqueira a hirotonit opt iezuiți și șapte preoți seculari. Alți japonezi au fost hirotoniți în diferite părți și astfel în 25 de ani au fost 41 de preoți japonezi, dintre care 17 au suferit martiriul. În 1612 existau în Japonia 122 de iezuiți, 62 preoți, din care șase japonezi, și 60 de frați, 48 fiind japonezi. Franciscanii au reapărut cu Jeronim de Jesus și Luis Gomez Palomino, iar în 1614 aceștia erau 27, din care 16 preoți, 11 frați, cu 10 convente și șapte spitale. Ei serveau ca și intermediari la Ieyasu pentru relațiile diplomatice și comerciale cu Manila. În ceea ce îi privește pe dominicani și augustinieni, dintre care mulți vor fi martiri, ei activau în misiune începând cu anul 1602, primii în Kagoshima și ceilalți în Bungu. Papa Clement al VIII-lea, în anul 1600, a fost cel care a deschis tuturor misiunea în Japonia fără restricții.

Între 1600-1611 Bisericile din Nagasaki trăiesc epoca lor de aur. Sunt hirotoniți șapte preoți japonezi diecezani și sunt construite următoarele biserici în anul 1607: „Biserica sfânta Maria de pe deal”, „Sfântul Ioan Botezătorul” (actualmente este templu budist Honrenji), „Sfântul Anton” (în Hondaikumachi), „Sfântul Petru” (în Ima-machi). În anul 1609, biserica „Sfântul Laurențiu” a fost construită pentru creștinii coreeni, probabil în Korai-machi, actualmente Kajiya-machi. De asemenea, alte ordine monastice și-au construit biserici în Nagasaki: dominicanii, în anul 1609, Biserica „Sfântul Dominic” (actualmente este școală elementară în Sakura-machi), iar franciscanii, în anul 1611, Biserica „Sfântul Francisc” în Kurusu-machi (Sakura-machi în prezent) și Biserica „Sfântul Augustin” în Motofurukawa-machi. Credincioșii ce frecventau capela „Sfânta Maria” din Tateyama și „Sfânta Clara” din apropierea râului Urakami, erau, în mare parte, pescari. De asemenea, Academia „Sfântul Paul” este înființată la Nagasaki și devine un focar de cultură pentru oraș, în care procesiunea euharistică se celebrează cu multă solemnitate în fiecare an, împreună cu alte evenimente religioase.

În această perioadă, toți Daimyo erau în general binevoitori față de creștini, kirishitani. Ei au invitat misionarii pe feudele lor și le-au permis să construiască biserici. Era în aparență o atitudine generoasă de bunăvoință care a avut multă influență în rândul populației. Însă preocuparea numeroșilor Daimyo și principalul lor motiv era comerțul, achiziționarea mătăsii și a medicamentelor. Au avut loc 4200 de botezuri ale noilor convertiți în anul 1602, 10000 în anul 1603, 4500 în 1604, 5500 în 1605, 15000 între 1606-1607, 1340 în Japonia Centrală în 1609, 5000 în 1610, 4500 în 1612 și 4350 în 1613.

În anul 1600, „De Liefde”, una dintre cele cinci nave ale flotei olandeze, ajunge în portul Usuki din Bungo. Căpitanul acesteia era englezul William Adams, care a fost primit cu ospitalitate și a devenit consilierul lui Tokugawa Ieyasu în chestiuni străine. Când Olanda a încercat să deschidă un centru de comerț în Hirado în anul 1609, Adams solicită ca propria țară să înceapă comerțul cu Japonia. Acest lucru a devenit realitate în anul 1613, când căpitanul unui vas al Companiei de Est, John Saris, navighează înspre Hirado și deschide un post de comerț aici. Țările catolice, Portugalia și Spania, promovează împreună comerțul precum și răspândirea creștinismului, dar țările protestante, Anglia și Olanda, au avansat în Orientul Îndepărtat cu scopul de a promova comerțul. Astfel, când în locul comerțului cu Portugalia și Spania comerțul cu Anglia și Olanda a căpătat o amploare din ce în ce mai mare, nu a mai fost necesară pentru Tokugawa Ieyasu diplomația de a proteja misiunea și pe kirishitani, care reprezentau un impediment în stabilitatea guvernului. Astfel, în anul 1614 începe perioada de persecuție a Bisericii. Cu toate acestea, persecuțiile locale inițiate de Daimyo nu au fost absente. În Higo (Kumamoto și Yatsushiro) între anii 1603-1604, Kato Kiyomasa a continuat să necăjească kirishitanii, dintre care unii au fost condamnați la moarte în 1605 și 1609, în timp ce alții au fost exilați în 1611. O persecuție crudă a făcut peste o sută de victime la Hagi (Nagato, actualmente Yamaguchi-ken) în domeniul lui Mori, în anii 1605 și 1607. În anul 1609 dominicanii au fost expulzați din Satsuma. Trei kirishitani au fost decapitați în anul 1609 în Ikitsuki, anul următor fiind decapitați încă trei. În anul 1611, mai mult de 200 de kirishitani din Hineji (Harima) au fost exilați. În anul 1612, Naozumi, Daimyo-ul apostat din Arima, a inițiat o persecuție în domeniul său în care câteva biserici au fost distruse iar kirishitanii au fost exilați sau condamnați la moarte. Tot în acest an, 14 kirishitani remarcabili din Suruga au fost exilați în Tsugaru (Aomori-ken), din ordinul lui Ieyasu, iar Julia Ota, o doamnă coreancă nobilă, împreună cu doi însoțitori, au fost trimiși în Oshima (Tokyo Bay). Un preludiu al persecuției generale a fost martiriul a 28 de kirishitani, majoritatea leproși, în august 1613, în Asakusa, lângă Yedo, din ordinul Shogun-ului Hidetada.

Edictul din 27 ianuarie 1614 proclamă persecuția generală Bisericii Catolice din Japonia. Însă despre aceasta vom vorbi în capitolul următor.

capitolul ii

Biserica persecutată

(1614-1873)

Cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața o va pierde; cine, însă, își pierde viața pentru mine și pentru evanghelie o va salva”, constituie adevărul pe care Biserica îl trăiește în cea mai crudă pagină din istoria creștinismului în Japonia. În pofida ceții ce se așterne peste întreaga țară din cauza prigonirii, persecutării și martirizării creștinilor de către puterile conducătoare, credința însămânțată de misionari nu a dispărut. După mai mult de 200 de ani de izolare și de crude suferințe, soarele va răsări și peste tărânul nipon odată cu descoperirea eroilor credinței, kakure kirishitani.

1. Edictul de persecutare

Spre deosebire de explozia bruscă a mâniei lui Hideyoshi din anul 1587, care a venit ca un tunet din cer, edictul din 27 ianuarie 1614, care proclamă persecuția generală și rânduiește o reprimare totală a Bisericii Catolice în Japonia, nu a fost cu totul neașteptat. Numeroase raporturi și scrisori ale misionarilor ne arată că aceștia nu au avut nici o iluzie despre adevăratele intenții ale lui Ieyasu față de creștinism. Shogunul însuși și-a exprimat clar atitudinea sa față de răspândirea credinței creștine într-o scrisoare adresată vice-regelui din Mexic, în anul 1612: „Doctrina care se urmează în țara ta diferă cu desăvârșire de a noastră. Prin urmare sunt convins să o interzic. Este mai bine să pun capăt predicării doctrinei voastre în ținutul nostru. Pe de altă parte, poți mări călătoriile navelor comerciale, iar acest lucru va promova interesul reciproc și relațiile dintre noi”. Deasemenea episcopul Cerqueira și iezuiții știau foarte bine că atitudinea anti-creștină a lui Ieyasu care era mulțumit doar din motive comerciale, se va manifesta într-o zi într-o manieră foarte drastică. Cauza profundă a persecuției nu a fost determinată doar de o singură întâmplare. Edictul de persecuție a fost rezultatul final al ostilității personale față de creștinism a lui Ieyasu, declanșat de mai mulți ani de diferiți factori anti-creștini.

Aversiunea inițială a shogunului față de creștini s-a mărit în mod treptat din cauza influenței unora dintre sfătuitorii săi, care erau dușmanii înverșunați ai misionarilor. Călugărul Zen, Suden, Neo-confucianistul Hayashi Razon, Hasegawa Sahyoe și englezul William Adams, toți aceștia au avut partea lor în creșterea urii lui Ieyasu față de credința creștină. Mai mult decât atât, unele evenimente confirmă convingerea sa nefavorabilă Bisericii. Faptul că spaniolii trimit un număr mare de misionari în locul minerilor sau a galioanelor încărcate abundent, faptul că olandezii îi înfățișează pe misionari ca și predecesori ai unei invazii străine, stârnesc suspiciunea shogunului, dându-i impresia că, chiar dacă Spania nu are intenția reală de cucerire, s-ar putea totuși să intenționeze să trimită ajutoare militare pentru creștinii Daimyo care ar putea avea ambiția de a-și însuși puterea supremă. Deasemenea, alte evenimente care au avut loc între anii 1612-1613, precipită decizia finală a lui Ieyasu de a extermina religia creștină în Japonia. Intriga politică a lui Arima Harunobu, ajutat de Okamoto Daihachi, ambii fiind creștini, demonstrația în masă a miilor de creștini la martiriul credinciosului evlavios ars de viu în timpul persecuției lui Arima Naozumi, restaurarea unui mic oratoriu în Yedo, de către Sotelo, după ce biserica fusese demolată din ordinul shogunului, toate acestea l-au determinat pe Ieyasu să creadă că, de fapt, creștinii se împotrivesc regimului Bakufu.

Până la sfârșitul anului 1613 timpul pentru o lovitură decisivă părea cel mai favorabil. Misionarii nu mai erau indispensabili pentru comerțul străin. Cel mai influent Daimyo a murit, iar cei din Arima și Omura au apostaziat. Lovitura a picat la 27 ianuarie 1614, când a fost promulgat edictul care interzicea creștinismul și obliga misionarii să se îndepărteze de Japonia. Patru zile după aceea se promulgă un decret, Bateren Tsuihobun¸ elaborat de Suden, cu sigiliul roșu, Syuin¸ al lui Hidetada, dar misionarii primiseră notificarea oficială a edictului pe 14 februarie 1614. Principalul pasaj în acest document este o curioasă amestecare între confucianism și budism, redactat atât de bonzi cât mai ales de Hayashi Razan: „Hoarda de creștini a venit în Japonia nu numai precedată de nave comerciale pentru a schimba produse, ci și pentru a răspândi o lege perversă și pentru a răsturna adevărata doctrină, pentru a putea schimba guvernul Japoniei și pentru a stăpâni țara. Acesta este un germene al unei mari dezordini: trebuie să fie sufocat”.

Puțin înainte, într-un memorandum adresat lui Ieyasu, sprijinindu-se pe favoarea mulțimii care mersese să asite la martiriul creștinilor în Arima, și pe faptul că dintre credincioși unii îngenunchiaseră pentru a se ruga în timpul crucificării unui creștin, ceea ce păgânii luaseră drept adorare, Hasegawa Sahyoe Fujihiro denunța religia creștină ca fiind un adevărat pericol pentru stat:

1. Doctrina creștină învață faptul că credincioșii trebuie să se supună preoților, păstorilor spirituali, mai mult decât domniei conducătorilor lor temporali, Daimyo.

2. Creștinii sacrifică totul pentru legea lor și adoră criminalii care au fost pe drept condamnați ca răufăcători și rebeli, și poartă relicvele lor ca amulete.

3. Prin imitarea lui Isus Cristos, care murise pe cruce între doi hoți, creștinii se bucură să aibă o moarte asemănătoare, și de aceea formează o sectă fanatică și dăunătoare pentru imperiu, pregătită pentru o lovitură perfidă.

Fanaticii periculoși care se opuneau religiei naționale și care prin ascultarea lor oarbă față de capul lor spiritual amenințau unitatea țării și conducerea acesteia, astfel că prin edictul din anul 1614, erau condamnați să dispară, misionarii trebuiau să părăsească ținutul și credincioșii să se întoarcă la cultul zeităților lor. Ieyasu puse scuză pe motiv politic, eternul pretext al oricărei persecuții religioase.

2. Suferințele Bisericii persecutate

După proclamarea edictului, o mare parte din misionari a trebuit să fie duși la Nagasaki pentru exil, fiind ajunși de laici eminenți precum Takayama Ukon și Naito Zyoan, condamnați și aceștia la deportare. Așteptară multe luni deoarece Ieyasu nu a fost decis să-i trimită înainte de sosirea îmbarcațiunii de la Macao, din teama de a nu pierde acest comerț fructuos. Toate bisericile au fost distruse. Pe 7 și 8 noiembrie 1614, misionarii și creștinii japonezi s-au îmbarcat pe mici ambarcațiunii spre Manila și Siam. Totuși, 47 de misionari împreună cu unii credincioși au reușit să se ascundă: 5 preoți seculari japonezi, 7 dominicani, 7 franciscani, un augustinian și 27 de iezuiți. După acest exil Biserica va trăi ascunsă.

După moartea shogunului Ieyasu din iulie 1616, Hidetada preia puterea, dovedindu-se a fi încă de la începutul domniei sale un persecutor mult mai determinat decât tatăl său, neavând dorința arzătoare pentru comerțul străin. Astfel, în septembrie 1616, acesta a promulgat un nou decret anti-creștin prin care interzice sub pedeapsa cu moartea adăpostirea misionarilor. Pentru a menține întregul control asupra străinilor din Japonia, ordonă ca comerțul străin să fie restricționat porturilor din Nagasaki și Hirado, urmând ca doar odată pe an comercianții, sub strictă supraveghere, să fie admiși în portul din Yedo.

După ce în anul 1617 câțiva misionari au fost arestați în Omura și deportați în Macao, două luni mai târziu, părintele iezuit J. B. Machado și franciscanul Pedro, din ordinul tribunalului shogunal, au fost decapitați. Deși zvonul că doar creștinii locali suferă martiriul iar misionarii străini încearcă să-și salveze viața se răspândește, dominicanul Alonso Navarette și augustinianul Hernando de Ayala au fost decapitați la 1 iunie 1617, în insula Takashima din golful Omura, deoarece au ieșit din locul în care se ascundeau și au început să predice public pentru a-i întări în credință pe credincioși.

În anul 1618 erau 68 de martiri. O persecuție violentă a făcut 37 de victime în Kokura și Nakatsu (Bunzen). În Nagasaki, 14 persoane, inclusiv femei și copii, au fost arși pe rug. Franciscanul Ioan al Sfintei Marta a fost decapitat în Kyoto, în timp ce alți preoți erau puși în închisoare. În anul 1619 erau aproximativ 90 de martiri. Din ordinul shogunului, la 7 octombrie 1619, 52 de creștini au fost arși de vii în Kyoto, lângă râul Kamogawa. Părintele iezuit japonez, Leonard Kimura, a fost condamnat la moarte în Nagasaki, câțiva preoți erau ținuți în închisoare în Omura, iar augustinianul Pedro Zumiga a fost deportat în Manila. În următorii doi ani erau 37 de martiri, iar în anul 1622, mai mult de 120 de martiri și-au dat viața pentru credință, printre ei aflându-se 14 preoți străini, un preot iezuit japonez și câțiva frați japonezi care au fost admiși la noviciat chiar în închisoare.

De subliniat este faptul că, în primul rând, înaintea proclamării edictului, kirishitanii, la recomandările misionarilor, se organizează în mici comunități, grupuri sau asociații, sub numele de „Misericordia” sau „Confraternitate”. Un responsabil animă grupul. El citește membrilor grupului său cărți de spiritualitate pentru a le întări credința și preia inițiativa acțiunilor caritabile care se ocupă de victime și de funerarii, îngrijind totodată bolnavii și săracii. Deja în anul 1559 o astfel de asociație, „Misericordia”, a fost fondată în Oita și apoi, sub numele „Sfintei Maria”, împlinește numaidecât în fiecare comunitate și rolul de asistent spiritual.

Franciscanii, cu părintele Luis Sotelo în Edo, și dominicanii cu al lor „Grup de Rozariu” au organizat peste tot aceste confraternități. În anul 1614, părintele diecezan, Francisc Murayama, a fondat „Confraternitatea Crucii”, și, la moartea sa, dominicanul Navaretto a reorganizat-o în „Confraternitatea Numelui lui Isus”. Fiecare ordin și fiecare congregație lucrează la formarea creștinilor, ceea ce provoacă puțin câte puțin o luptă de influență între membrii acestora, ceea ce cauzează câteva mici disensiuni.

După această scurtă întoarcere în timp, trebuie subliniat, în al doilea rând, faptul că după promulgarea edictului de interdicție, confraternitățile se transformă, devenind, din organizații pentru formarea credinței, grupuri de autoapărare a credinței, ascunzând și însoțind misionarii. Aceasta a fost o schimbare în profunzime. În regiunea Arima, odată cu intensificarea persecuției și a executării martirilor, părinții iezuiți reorganizează confraternitățile, care devin „Grupul Martirilor”. Între timp, „Grupul Sfintei Maria și cel al lui Isus” se răspândesc. Responsabilii comunității consiliază aceste confraternități. Kirishitanii deportați în Tsugaru (prefectura de Aomori) și în Kitakami (prefectura din Iwate), datorită spiritului lor misionar, au creat comunități în Kubota și Innaiginzan. În anul 1620 o confraternitate a fost dechisă în Sado, în minele de aur. În locul misionarilor, membrii lor prin prezența lor au format inima comunităților creștine pe care le animă. Membrii acestor confraternități păstoresc creștinii și întrețin aprinsă credința lor. În această perioadă a persecuțiilor, majoritatea martirilor, exceptând misionarii, sunt cateheți sau dojuku și kambo care au continuat să sprijine creștinii, și cei care au încercat să ajute misionarii întemnițați sau au încercat să obțină relicve ale martirilor. Un număr considerabil al acestora sunt gazdele, împreună cu rudele și vecinii lor, care i-au adăpostit sau ascuns pe misionari. Din această cauză, cele mai multe zone au fost împărțite de către lege în grupuri a câte cinci familii, gonin-gumi, coresponsabile pentru acțiunile lor. Pedeapsa cu moartea a fost pronunțată tuturor membrilor grupului, inclusiv femei și copii, respectiv creștini sau necreștini. Pe lângă aceasta, creștinii obișnuiți au fost lăsați mai mult sau mai puțin în condiții de siguranță în multe locuri, și, cu toate acestea, mulți dintre ei au plecat de bunăvoie în exil. Deasemenea, o mai mare proporție de heimin (fermieri, meșteșugari și negustori) decât de samurai au rămas credincioși până la moarte în timpul persecuțiilor. La drept vorbind, un număr considerabil de samurai au renunțat la credința lor, nu sub tortură, dar de bunăvoie pentru a se sustrage de la rușine, unii dintre ei înșiși devenind persecutori mult mai cruzi decât necreștinii.

Un alt fapt important care s-a petrecut în anul 1620 constă în întoarcerea delegației franciscanului Hasekura Tsunenaga în Japonia la 22 septembrie, după ce au fost primiți la 3 noiembrie 1615 în audiență de papa Paul al V-lea. Deși unele voci susțin că Hasekura, odată ajuns în patria natală, și-a renegat credința, murind în apostazie, ne putem încrede în faptul că Daimyo-ul Date Masamune, cel care a inițiat călătoria acestuia, a adoptat către dânsul aceeași metodă folosită cu un alt vasal creștin, Juan Goto: lui Hasekura i-a fost interzisă manifestarea credinței sale în public, astfel că, din această cauză a rămas un creștin ascuns dar ferm în credință, murind la 7 ianuarie 1622 ca un bun creștin.

În anul 1622 la 10 septembrie a avut loc Marele Martiriu din Nagasaki, în care doi iezuiți, Carlo Spinola și Sebastian Kimura, cinci dominicani și doi franciscani, împreună cu câțiva frați și 33 de creștini, au murit pentru credința lor chiar lângă locul unde martirii din anul 1597 au fost arși pe rug.

În pofida necruțătoarei și sângeroasei persecuții, misionarii au reușit să confere 800 de botezuri în anul 1617, 1800 în anul 1619, 1943 în anul 1621 și aproximativ 2000 în anul 1622.

În anul 1623 Hidetada s-a retras în mod oficial din shogunat, fiind succedat de către fiul său, Iemitsu, care a fost numit solemn ca Shogun la 21 august în același an. Un autocrat arogant, care nu a tolerat nici o critică sau obiecție la adresa sa, Iemitsu este cunoscut în istoria Japoniei ca fiind shogunul care a închis țara tuturor influențelor străine și a ordonat cele mai violente persecuții împotriva creștinismului. După cum am văzut mai sus, sub domnia lui Ieyasu, misionarii străini au fost expulzați și nu doar un singur preot străin a fost condamnat la moarte. Hidetada a făcut un pas înainte: un mare număr de misionari au fost decapitați sau arși de vii, însă fără a fi torturați. Sub domnia lui Iemitsu, kirishitanii precum și misionarii au fost subiecții celor mai oribile torturi până când se vor lepăda de credință sau vor muri. Totodată în timpul stăpânirii sale au avut loc importante schimbări în domeniul diplomației. Anglia a pierdut în fața Olandei în competiția pentru sud-estul Asiei, și astfel s-a concentrat în administrația Indiei. În anul 1623 Anglia și-a închis postul comercial din Hirado, retrăgându-se din Japonia. În anul următor o ambasadă din Manila sosește în Japonia pentru a restabili relațiile diplomatice și comerciale, dar guvernul Bakufu a refuzat, efectul fiind întreruperea relațiilor diplomatice cu Spania. Pentru a domina în întregime comerțul străin și pentru a-i îndepărta pe kirishitani, Iemitsu a consolidat pas cu pas politica izolării naționale.

Prin Marele Martiriu din Yedo, Iemitsu a avut intenția de a-i impresiona pe vasalii săi și de a le arăta totodată cu ce fel de măsuri se va împotrivi legii interzise. La 4 decembrie 1623, iezuitul Jerome de Angelis și franciscanul Francis Galvez, apostoli din Nord, și 44 de creștini de primă importanță din Yedo, au fost arși pe rug în capitală. Acestei execuții în masă i-a urmat, la 29 decembrie, martiriul a 37 de persoane, 16 fiind copii. Doar 24 dintre aceștia erau creștini, însă, pentru intimidarea populației, 13 necreștini au fost condamnați la moarte împreună cu creștinii deoarece i-au oferit adăpost acestora.

Nu este de mirare faptul că în acest timp valul persecuțiilor s-a răspândit rapid în toată țara. În anul 1624, mai mult de 200 de martiri și-au dat viața pentru credință. La 25 august, iezuitul Michael Carvalho, dominicanul Pedro Vasquez, franciscanii Luis Sotelo și Luis Sasada au fost arși de vii în Omura. În același mod au avut loc martirii în Goto, Bungo și Aki. În Bizen, Harima și Osaka, creștinii au fost trimiși în exil. În Yedo, un grup de zece bărbați și șapte femei, probabil leproși, au fost arși de vii. Însă cele mai cumplite persecuții s-au dezlănțuit în Provinciile Nordice. Daimyo-ul Date Masamune a pronunțat sentința la moarte pentru iezuitul Diego Carvalho și alți șase creștini, care au fost înghețați de vii la 22 februarie 1624, în apele înghețate ale unui râu de lângă Sendai. Daimyo de Akita, urmând exemplul shogunului, a recurs la execuții în masă: 32 de creștini au fost arși pe rug în Kubota la 18 iulie, 50 de creștini au fost decapitați la 26 iulie și 14 la 4 august. În următorii doi ani acest teribil masacru s-a mai potolit: au fost doar șapte martiri în anul 1625 și 20, inclusiv trei misionari, în anul 1626.

Toate aceste atrocități nu au putut împiedica câțiva noi convertiți să intre în Biserică. Iezuiții au conferit 300 de botezuri în Dewa (Akita) și 1200 în alte părți ale Japoniei în anul 1624, 1100 în anul 1625 și aproximativ 2000 în anul 1626. Acestea sunt ultimele statistici referitoare la botezul administrat noilor kirishitani pe care le găsim în scrierile misionarilor.

Între anii 1627-1634 au avut loc cele mai teribile persecuții, nu doar datorită numărului mare de victime, cât mai ales datorită atrocității torturilor care s-au aplicat față de kirishitani. Și cu toate acestea, în această perioadă mai mult de 1200 de creștini și-au dat viața pentru credință.

Diferite metode de tortură au fost inventate și aplicate kirishitanilor. La început metodele relativ simple de decapitare, crucificare și ardere pe rug au fost folosite, însă acestea mișcau inimile observatorilor în loc să producă teamă, astfel că acestea au produs efectul contrar, stârnind credința oamenilor. Pentru acest motiv metodele de tortură au fost modificate pentru a prelungi suferința și a-i face pe oameni să renunțe la credință decât să-i omoare. Cea mai severă formă de tortură era suspendarea deasupra unei gropi. Pentru a preveni o moarte rapidă era făcută în tâmplă o gaură mică ce permitea ca sângele să se scurgă din victima atârnată cu capul în jos de un eșafod, corpul fiind strâns legat cu funii pentru a preveni ieșirea intestinelor. Capul era coborât în groapa făcută în pământ și se avea grijă ca nicio lumină să nu poată intra în acel loc tocmai pentru a înfricoșa psihologic victima.

În anul 1632, din iulie până în noiembrie, la Nagasaki, din ordinul shogunului au fost condamnați la moarte nouă misionari. Printre ei, cinci au fost arestați încă de la sosirea lor în Japonia în același an și alți șase au fost în închisoare timp de șase ani. Alți trei preoți au murit din cauza maladiei. În anul 1633, 20 de misionari au fost arestați, iar anul următor încă trei. În anul 1633 au murit 16 misionari și 19 laici. În anul 1634, șapte misionari și trei laici. Superiorul regional al iezuiților, părintele Christofor Ferreira, apostaziază, și sub numele japonez Sawano Chuan devine oficial interpretul ordinelor guvernatorului de Nagasaki. El a fost primul misionar care fiind torturat s-a renegat de credință.

În anul 1636 patru dominicani care încercau să pătrundă în Japonia au fost arestați în Insulele Ryukyu și executați anul următor în Nagasaki. Iezuitul Marcello Mastrilli, fiind arestat într-un mic port din Hyuga, fiind torturat, și-a dat viața o lună mai târziu.

În anul 1637 a izbucnit o revoltă în Amakusa și Shimabara împotriva taxelor crude impuse fermierilor de Matsukura și Gemasa, Daimyo de Shimabara. Shimabara și Amakusa erau vechile pământuri ale creștinului Daimyo Arima Harunobu și a lui Konishi Yukinaga, marea majoritate a populației fiind creștină. Sub comanda lui Amakusa Shiro Tokisada mai mult de 20000 de fermieri s-au stabilit în castelul Shimabara, dar în anul următor toți cei care au luat parte la revoltă au fost decapitați. Guvernul Bakufu a insistat asupra faptului că ar fi fost o revoltă creștină și s-a străduit să promoveze interzicerea religiei creștine și o politică de izolare, dorind ca prin aceasta să întărească puterea shogunală. În anul 1639 este interzisă acostarea navelor portugheze și prin aceasta s-a împlinit politica de izolare, Sakoku. Portul de comerț olandez a fost forțat să se mute la Dejima în anul 1649 o insulă artificială proaspăt construită în portul Nagasaki, prin aceasta comerțul străin al Japoniei fiind permis doar în portul Nagasaki și restricționat foarte mult la două țări: Olanda și China.

Interzicerea religiei creștine impusă de cel de-al treilea shogun, Iemitsu, a fost completă. Măsurile variate de opresiune aveau ca scop eradicarea religiei creștine, măsuri precum sistemul de răsplată pentru cei care îi denunțau pe creștini, cele cinci grupuri familiale, Fumie, declarațiile scrise de renunțare la credință, sistemul de garanție al unui templu, Terauke, și controlul grupurilor familiale, Ruizoku Aratame, au avut un mare efect. Toate aceste instituții au rămas în vigoare până la sfârșitul guvernării Bakufu și au funcționat ca o verificare asupra kirishitanilor și ca mijloace de control asupra populației de rând.

Sistemul răsplătirii denunțătorilor: acesta era un sistem care oferea răsplăți financiare celor care denunțau creștini, ce a fost introdus în anul 1619 în Nagasaki. În anul 1633 a fost introdus de asemenea și în regiunile aflate sub controlul direct al guvernului Bakufu, după răscoala din Shimabara fiind aplicat asupra întregii națiuni și a întregului ținut cu forța până la sfârșitul regimului Bakufu.

Cele cinci grupuri familiale (Gonin Gumi): acesta era un sistem de asociații vecine bazate pe unități de cinci gospodării și stabilite pentru scopul de a responsabiliza grupul dar și de asistență mutuală în cadrul acestuia (Kumi). Sistemele de răsplată ale denunțătorilor și grupul de cinci familii au fost combinat în anul 1642 făcând din arestarea kirishitanilor obligația și responsabilitatea întregului grup. Dacă un membru din grupul celor cinci familii acuza pe cineva că ar fi creștin, cele patru familii rămase nu erau blamate, dar dacă un membru era acuzat de un membru al altui grup, toți membrii din grupul celor cinci familii erau executați.

Fumie: pentru a testa dacă cineva este credincios sau nu, persoana era obligată să calce o imagine a lui Cristos sau a Sfintei Fecioare în picioare, obiecte de credință, acest mijloc fiind și o modalitate de tortură psihologică. Procedura servea pentru descoperirea credincioșilor dar și pentru a preveni o recădere deoarece trebuia repetată în fiecare an chiar și după ce s-a renunțat la credință.

Declarațiile scrise de renunțare (Korobi Kakimono): acesta era un document scris în care persoana care renunța la credința creștină jura în fața zeităților japoneze și în fața Dumnezeului creștinilor să nu se mai convertească niciodată. Se crede că pedeapsa divină va lovi pe cei care încalcă acest jurământ. Din anul 1635 acesta a fost impus întregii națiuni.

Certificatul unui templu budist (Terauke Seido): toți japonezii erau forțați să devină enoriași (Danka) ai unui templu, iar un preot budist trebuia să asiste la înmormântarea răposaților, care trebuia făcută conform ritului budist. Introdus pentru toată națiunea în anul 1635, acest sistem a rămas în vigoare până la sfârșitul guvernului Bakufu.

Liste pentru controlul grupurilor de familie (Ruizoku Aratamecho): în anul 1687 guvernul Bakufu a stabilit un sistem special de supraveghere asupra grupurilor de familie (Ruizoku) a martirilor creștini. Erau liste cu familii în care trebuia înregistrat ce tip de relații a fost între martir și familia sa, date în legătură cu vârsta, locuința, profesia, templul afiliat, căsătoriile, nașterea și moartea. Dacă avea loc vreo schimbare în grupul familial precum moartea, nașterea, căsătoria, schimbarea locuinței, adopția, intrarea într-o religie, schimbarea numelui, divorț sau despărțire, renegări și schimbarea religiei, era obligatoriu a fi declarat înscris.

Congregația pentru Propagarea Credinței, care a fost fondată în anul 1622, a avut un interes deosebit pentru tânăra Biserică a Japoniei atât de afectată de persecuții. Având în vedere faptul că orice încercare de intrare în Japonia a fost imposibilă după anul 1638, această congregație l-a însărcinat pe vicarul apostolic de Siam, episcopul Louise Laneau, cu responsabilitatea apostolatului în Japonia, numindu-l vicar apostolic al Japoniei. Succesorul său, episcopul Louise Champion de Cicé, a purtat același titlu, dar totuși nicio încercare nu a fost făcută de a intra în Japonia, datorită barierelor impuse de către persecutori.

Pentru accelerarea înnăbușirii creștinismului, Inoue Masashige, un creștin apostat, a fost numit în funcția de Mare Inchizitor care, în martie 1643, îi condamnă la moarte pe iezuitul Rubino împreună cu cei opt însoțitori laici și amenajează un centru de detenție pentru creștini pe una din costișele sale personale, Konbinata, pentru a suprima toate posibilitățile de evadare.

Perioada de aproximativ 100 de ani de la sosirea Sfântului Francisc Xaveriu în anul 1549 pe tărâmul nipon și până la martiriul iezuitului Mantio Konishi, ultimul misionar care a rămas în Japonia, din anul 1644, este cunoscută ca fiind Perioada Kirishitanilor sau Secolul Kirishitanilor. Până la sfârșitul acestei perioade nu a mai rămas niciun misionar în țară, astfel că kirishitanii au fost nevoiți să-și mențină aprinsă credința pe cont propriu, în timp ce, în exterior, trebuiau să se pretindă budiști. Timp de 230 de ani aceștia trăiesc o perioadă de refugiu de ascunzătoare și sunt cunoscuți ca fiind kirishitani tainici, clandestini. Numeroasele confraternități în care ei au fost încorporați au fost suportul de bază al vieții lor spirituale, devenind o școală de formare pentru un înflăcărat apostolat laic. Nu este de mirare că în satele cu mai multe familii creștine kirishitanii tainici au organizat o instituție secretă cu oficiali stabiliți pentru diferite funcții. Astfel, chokata, bătrânul satului, ține calendarul Bisericii; fiecare buraku (sat) are propriul mizukata (botezător) însărcinat cu administrarea botezului copiilor nou-născuți; oshiekata (catehistul) învață rugăciunile și doctrina, în timp ce kikikata, crainicul, merge din ușă în ușă pentru a face anunțurile necesare despre duminici și sărbători, zile de post și de abstinență. Botezul a fost cel mai important ritual în tot acest timp iar oficiul mizukata sau ojiyaku a fost considerat cel mai înalt. Kirishitanii tainici au depins doar de botez, neavând nicio explicație scrisă a celor șapte sacramente. Nu știau că legământul căsătoriei celebrat între doi catolici este un sacrament. Căsătoria nu presupunea ceremonia religioasă, divorțurile erau frecvente și datorită posibilităților foarte limitate multe perechi erau în relație de consagvinitate sau afinitate. Complet lipsiți de sacramentul penitenței, ei nu aveau alte mijloace pentru iertarea păcatelor și o moarte în harul sfințitor, astfel că aveau mare încredere în actul de căință desăvârșit. Nu aveau nicio posibilitate pentru a participa la Sfânta Liturghie și pentru a se împărtăși. Rugăciunile pentru răposați serveau substituirii Viaticului. Atunci când un kirishitan murea confrații săi erau obligați să cheme bonzii, care săvârșeau riturile lor de înmormântare. Defunctul era ars, iar kirishitanii erau triști opt zile la rând, pentru ca Sfântul Petru să se îndure să deschidă porțile cerului pentru cel decedat. Recitarea rugăciunilor, orashio, a căror transmitere a fost orală, trebuia să se facă din memorie pentru a nu scădea efectul rugăciunii. Multe dintre ele erau un amestec de cuvinte în japoneză, portugheză și latină, astfel că au existat multe devieri de la înțelesul principal al rugăciunii.

În pofida greilor și numeroșilor ani de persecuție kirishitanii tainici și-au păstrat devoțiunea către Sfânta Fecioară și Prunc, deși au fost nevoiți să adopte o formă nativă, substituind Mariei-sama și Pruncului o imagine similară și familiară budismului, prin folosirea statuilor lui Kannon, zeitate budistă a clemenței. Unele dintre aceste imagini, făcute din porțelan alb și importate din China, reprezintă zeitatea cu un prunc în brațe, fiind foarte asemănătoare imaginilor Sfintei Fecioare Maria. Alte statui aveau o zavastică asemănătoare Sfintei Cruci creștine, ca o decorare la piept. Aceste statui, Mariya-Kannon, au fost venerate de kirishitanii tainici fără a suscita suspiciunile necredincioșilor. De asemenea, alte obiecte devoționale, precum Crucifixul, medalioanle și iconițele, sunt extrem de rare. Toate acestea fiind spuse, putem afirma că în pofida izolării pentru mai bine de 200 de ani , mii de sărmani, oameni fără cine știe ce educație, au păstrat un cât de poate de bun sumar al doctrinei creștine, pe care și l-au asumat și l-au trăit în ceața celor mai teribile persecuții din istoria creștinismului în Japonia.

În anul 1708 la 11 octombrie părintele Giovanni Sidotti a fost arestat la sosirea sa în Insula Yakushima și condamnat la moarte. Însă nu a fost executat deoarece Arhai Kakuseki, judecătorul său, a fost impresionat de vasta sa cultură. Judecătorul a intervenit pentru obținerea libertății părintelui, însă shogunul a răspuns negativ fiecărei încercări. Părintele Sidotti, care a murit în captivitate în noiembrie 1741, a fost unul dintre primii preoți diecezani care a plecat ca și misionar spre Japonia, la recomandarea Dicasteriei Romane pentru Propagarea Credinței.

În anul 1781 Congregația la înștiințat pe episcopul de Nanking, G.X. de Laimbeckhoven, să nu renunțe să trimită misionari în Japonia și să o informeze despre evenimentele ce au loc acolo. Când această cerere a rămas fără răspuns, Congregația s-a orientat spre un grup de iezuiți din Rusia pentru a trimite misionari în Japonia. Grupul a fost denumit „Misionarii Japoniei”, dar niciodată nu au pus piciorul în arhipelag.

Congregația a încercat noi măsuri de a pătrunde. La 1 septembrie 1827, i-a oferit Societății pentru Misiuni Străine din Paris misiunea din Coreea,care a fost ridicată la rangul de Vicariat Apostolic la 9 septembrie 1831. Barthelemy Bruguiere a fost numit vicar apostolic de Coreea. Congregația și-a exprimat dorința de a revedea activ misionarismul japonez, un accent deosebit fiind pus pe zona Insulei Ryukyu, parte a Vicariatului de Coreea, dar care, prin poziția sa geografică, putea reprezenta o poartă de intrare în Japonia.

Un alt misionar, Joseph Imbert, a succedat în Coreea în anul 1839 și a arătat mereu interes și speranță față de coasta Japoniei. O serie de obiecte și medalii aduse din Japonia a mărit speranța că unii japonezi mai sunt practicanți ai credinței creștine dar se ascund în păduri sau în munți. La Fusan, în Coreea, unde staționa o garnizoană japoneză, misionarii au încercat să-i interogheze personal sau folosind un catehism. Martiriul episcopului și confraților săi de la 18 septembrie 1839 a redus semnificativ speranțele Congregației de a trimite preoți în Japonia.

Cardinalul Franzoni, prefect al Congregației, observând impasul Vicaritului de Coreea, a apelat la misionarii ce au activat în China și a făcut presiuni asupra acestora printr-o serie de scrisori, în special cea de la 12 aprilie 1842 către Louise de Besi, vicar apostolic de Shantung prin care îi cerea să se preocupe de Japonia. Părintele J. J. Ferreol, vicar de Coreea transferă responsabilitatea pentru Japonia confratelui său, părintele Napoleon Libois, procurator general în Macao, care se ocupa de administrarea misiunilor din Extremul Orient. Părintele Libois, urmând sfatul amiralului Cecille de a debarca un misionar în Insula Ryukyu, îl desemnează pe părintele Theodore A. Forcade. Conducătorul insulei depindea teoretic numai de chinezi (a căror suveranitate o recunosc încă din 1372), dar care de fapt, din anul 1609 era vasal al Satsumei, cu alte cuvinte, Japoniei.

La 1 mai 1844 părintele Forcade se îndreaptă spre Naha, capitala Okinawei, principala insulă din Ryukyu, pe care o consacră Inimii Sfintei Maria. Acțiunea sa eroică nu-și atinge scopul – condamnat de templul Seigenji al sectei Shingon din Tomari, Ameku, Forcade este luat prizonier doi ani. Papa Grigore al XVI-lea îl declară primul vicar al Japoniei în anul 1846. Forcade este consacrat episcop în Hong Kong, însă toate acțiunile sale de a pătrunde în Japonia sunt sortite eșecului. Disperarea îl determină în cele din urmă să debarce în Japonia și să se prezinte direct împăratului. La 1 ianuarie 1852 își dă demisia din funcția de pro-prefect de Hong Kong și de vicar apostolic al Japoniei.

În timp ce misionarii pentru Japonia trebuiau să aștepte în Hong Kong, agenții diplomatici, rezolvând problema conaționalilor lor care uneori eșuau pe coasta japoneză, urmau să impună acestei țări cu orice preț relații prietenoase cu națiunile occidentale. Ziua de 8 iulie 1853 a reprezentat o zi decisivă pentru viața Japoniei – o flotilă americană a commodorului Perry a apărut în portul Uraga, Tokyo, și a înmânat două scrisori ale președintelui american, Millard Fillmore lui Toda Izu-no-kami și Ito Iwami-no-kami, doi delegați ai shogunului.

3. Redeschiderea țării și restaurarea Bisericii (1854-1873)

3.1. Pași spre libertatea religioasă

La 31 martie 1854 commodorul Perry se întoarce și semnează cu Hayashi Daigaku-no-kami, Ido Tsushima-no-kami, Izawa Mimasaka no-kami și U Dono tratatul de la Kanagawa, prin care porturile Shimoda și Hakodate sunt deschise Statelor Unite ale Americii. Izolarea Japoniei este abolită, dar Perry nu a făcut eforturi pentru a obține libertatea religioasă. Chiar i-a fost interzis să poarte discuții pe marginea acestei teme.

Noua situație din Japonia a deschis noi perspective pentru misionari. Exista un motiv de a crede că în viitor se va putea pătrunde în Japonia. Părintele Charles E. Collin, care i-a succedat lui Forcade ca vicar apostolic al Japoniei, a tot încercat să activeze misionarismul din Naha spre Ryukyu. Proiectul său va fi continuat de părintele Libois, însărcinat din nou cu această misiune dificilă. În anul 1855 el trimite trei misionari spre Naha. Primirea din Naha a fost mai rece decât cea din 1844, dar tenacitatea acestor misionari a fost invincibilă, stabilindu-se în templul Seigenji din Ameku. Fiecare mișcare a lor a fost supravegheată, chiar și după înlocuirea lui Mermet cu Pierre Mounicou. În anul 1856 misionarii au reușit totuși să obțină unele rezultate: Furet a făcut o călătorie până la Nagasaki și a văzut orașul de pe vas, Mounicou a mers spre Hakodate și chiar a vorbit cu câțiva locuitori ai orașului, Girard a cumpărat o casă în Naha. Mai târziu acesta a dorit să demisioneze din funcția de superior al misiunii din Japonia, pe care a primit-o în anul 1858, însă superiorii săi din Paris nu s-au putut împăca cu acest sacrificiu și l-au trimis pe părintele Bernard Th. Petitjean în Okinawa, deși trei orașe ale Japoniei erau deja deschise misionarilor.

Începând cu anul 1858 evenimentele s-au derulat rapid. Townsend Harris, primul consul general american în Japonia, a reușit, după lungi negocieri, să încheie un tratat cu shogunul Iesada la 4 martie 1858, ce avea la bază stabilirea de relații comerciale cu puterile occidentale. Totuși, împăratul Ansei s-a opus. Primul magistru al shogunatului Ii Naosuke, Kamon-no-kami, judecând necesitatea unui tratat pentru binele țării, fără aprobarea împăratului, își pune semnătura pe tratatul de prietenie și comerț la 20 iulie 1858, tratat ce a rămas în istorie sub numele de „Tratatul Ansei”. La 24 martie 1860 acesta a fost asasinat.

Tratate asemănătoare au fost semnate în același an cu Anglia, la 26 august, și cu Franța, la 9 octombrie. În imitarea articolului 8 din „Tratatul Ansei”, toate aceste tratate autorizau Ministerele Cultelor acestor state de a deține pământ în limitele concesiilor financiare acordate străinilor în porturile deschise pentru a construi locuințe și biserici. Toți străinii puteau călători pe o rază de 25 de mile față de port. Diferite față de tratatele încheiate cu China în 1858 și 1860, aceste tratate nu prevedeau posibilitatea ca japonezii să adopte religia străinilor. Franța a fost singura țară catolică ce s-a numărat printre primele mari puteri care au semnat tratate cu Japonia. Tratatul a fost ratificat în anul 1859, la 22 septembrie. Părintele Girard, care părăsise Naha în anul 1858 pentru a se reîntoarce în Hong Kong pentru a reorganiza misiunile către Japonia, a fost invitat de primul consul general al Franței în Japonia, de Duchesne de Bellecourt, pentru a-l acompania ca interpret și ministru al cultelor. Girard a ajuns în Edo la 6 septembrie 1859. După ratificarea tratatului, și-a stabilit sediul în templul Saikaiji din Mita, pus la dispoziție de guvernul shogunului. Plasarea legală a acestui preot în Japonia a însemnat recâștigarea drepturilor civile pentru Biserica Catolică, drepturi pierdute prin edictul din anul 1614. Părintele Girard s-a dus la Yokohama unde a început construcția bisericii, Tenshudo. Părintele Furet a ajuns în Nagasaki în anul 1863 și a început construirea Tenshudo – ului Oura, ce a fost terminat în anul următor de părintele Petitjean.

Nagasaki este locația principală unde au trăit creștinii japonezi. În Urakami, unde un mare număr de creștini din Nagasaki trăia în subteran, primul kuzure Urakami s-a declanșat în anul 1790, al doilea în 1842 și al treilea în 1856. În anul 1865 kirishitanii tainici din Urakami, care așteptau întoarcerea misionarilor, s-au întâlnit după 221 de ani în proaspăt construita Biserică din Urakami cu părintele Petitjean. Aceștia s-au prezentat în fața autorităților pentru a cere anularea convertirii lor, kaishin modoshi, ca să le fie permis să devină creștini din nou, și astfel s-a declanșat ultima mare opresiune, a patra kuzure Urakami, în anul 1867. În anul următor 114 dintre cei mai credincioși din Urakami au fost exilați în trei domenii, Tsuwano, Hagi și Fukuyama. Un an mai târziu un alt număr de 3300 de persoane au fost exilate și împărțite în cele 21 de domenii ale clanurilor din vestul Japoniei. Ei s-au reîntors în locurile natale în anul 1873, când regula ce interzicea creștinismul a fost înlăturată, dar între timp 664 de persoane au murit pentru credința lor.

În anul 1868, cu accederea la tronul imperial a tânărului principe Mutsuhito începe perioada Meiji (1868-1912). Acesta depune jurământul la 6 aprilie în fața nobililor, Daimyo și Samurai. Noul guvern întreprinde în primul rând, o ăpolitică de centralizare administrativă cu o aparentă formă demografică, și, în al doilea rând, un program de occidentalizare. Împăratul și/a transferat sediul guvernamental la Edo, care primește numele Tokyo (capitala de Est) devenind capitala imperiului. În perioda Meiji, datorită noii forme de guvernământ, Japonia se deschide infuențelor Occidentale, având beneficii majore în urma contactului cu lumea occidentală.

În anul 1868 persecuția creștinilor a avut loc atât în orașul Nagasaki cât și în toată regiunea arhipelagului Goto, în prefectura Nagasaki. Mulți dintre creștini au devenit martiri, în special în Insula Hisaka unde 190 de bărbați și femei au fost închiși într-o singură închisoare. Aceasta este așa-numita kuzure din Goto. În același an, primul din perioada Meiji, kirishitanii tainici au fost prinși la Imamura, în districtul Ohara din Chikugo. Este chiar surprinzător faptul că în pofida persecuției guvernului Bakufu ce a durat peste 200 de ani, kirishitanii tainici au supraviețuit până în primii ani din perioada Meiji.

Când ordinul de interzicere a fost revocat în anul 1873 și Biserica Catolică s-a reîntors, mulți creștini s-au orientat spre ea, dar în unele zone din prefectura Nagasaki, precum Shimogoto, Sotome, Hirado și Ikitsuki, așa-numiții kakure kirishitan, creștinii ascunși, au supraviețuit până în prezent. Datorită schimbărilor semnificative ce s-au petrecut în perioada cât au fost în subteran, natura credinței lor a devenit ceva foarte distant de creștinism. Motivul pentru care unii dintre ei nu devin catolici din nou constă în faptul că a lor credință a devenit în întregime japoneză, asimilând diverse tradiții religioase indigene care au transformat-o, îndepărtând-o de esența creștină. De fapt ei se numesc hanare kirishitan, sau creștinii separați întrucât au refuzat să se reunească cu Biserica Catolică.

În continuare vom privi puțin mai îndeaproape evenimentul cel mai important din istoria creștinismului în Japonia, după pășirea sfântului Francisc Xaveriu, „Apostolul Orientului”, pe teritoriul nipon: descoperirea kirishitanilor kakure.

3.2. Kakure Kirishitan

Chiar dacă părintele Petitjean și părintele Laucaigne erau convinși că deocamdată nu se putea face nimic pentru răspândirea credinței, ei au păstrat în inimă speranța că vor găsi în sau în preajma Nagasaki-ului niște descendenți ai vechilor creștini. De câteva ori ei au fost în cercetare prin oraș sau prin văile din împrejurimi însă toate eforturile lor păreau în zadar și totuși, surprinzător, marele eveniment s-a întâmplat.

Câteva săptămâni după sfințirea Bisericii din Oura la 17 martie 1865, părintele a văzut un grup de vreo 12-15 persoane, bărbați, femei și copii, care stăteau în fața intrării în Biserică care de obicei era închisă. Întregul lor comportament sugera faptul că aceștia n-au fost atrași doar din pură curiozitate. Îndemnat de un presentiment plin de speranță, părintele Petitjean s-a dus la ei, a deschis ușa, a intrat în Biserică și a îngenuncheat în rugăciune în fața altarului. Întregul grup l-a urmărit. După un scurt timp, trei femei cu vârsta între 50-60 de ani au îngenuncheat alături de el, și una dintre ele punându-și mâinile pe piept i-a șoptit:

„ – Inimile tuturor de aici sunt la fel cu a ta”.

„ – Chiar așa? a întrebat părintele”. „ De unde veniți?”

„ – Suntem toți din Urakami. Acolo aproape toți au aceeași inimă ca și noi”. Apoi una dintre femei a întrebat: „Santa Mariya no go-zo wa doko?” (Unde este imaginea Sfintei Maria?). Preotul i-a condus la altarul Sfintei Fecioare Maria. Ei au îngenuncheat în rugăciune și-și ziceau unul către altul: „Într-devăr aceasta este Sfânta Maria. Uită-te la copilul Isus din mâinile sale”. A urmat o scurtă conversație cu preotul: „Noi avem, a spus unul dintre ei, sărbătoarea Domnului nostru Isus, On-aruji Jesus-sama, la data de 25 în luna gerului. Nouă ni s-a spus că în acea zi, aproape de miezul nopții, Domnul nostru s-a născut într-un staul, apoi a crescut în sărăcie și suferință, și că la vârsta de 33 de ani a murit pe Cruce pentru salvarea sufletelor noastre. Acum noi suntem în sezonul părerilor de rău (Postul Mare). Voi aveți aceste celebrări?” Ei au vorbit de asemenea despre Sfântul Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus. Totuși conversația a trebuit să fie întreruptă pentru a evita suspiciunea poliției. Dar ei au promis că se vor întoarce.

Trebuie precizat faptul că înainte să se termine Biserica din Oura, protestanții făcuseră deja o mică biserică la Nagasaki. Creștinii de la Urakami, văzând Crucea de deasupra, l-au vizitat pe pastor care i-a primit foarte călduros, vorbind despre credința în Isus Cristos și le-a cerut să vină din nou cu soțiile și copiii. El a adăugat că și dânsul era căsătorit și că soția lui ar fi foarte încântată să-i cunoască. Creștinii au tras concluzia că acesta nu este la fel ca foștii misionari și de aceea nu s-au mai întors.

De fapt, în zilele ce au urmat numeroase grupuri de creștini au venit la Biserică. Preoții, pentru a evita problemele cu autoritățile, s-au abținut să vorbească cu ei sau să apară în Biserică, spunându-le doar să fie precauți și să se întoarcă în grupuri mai mici mai târziu. După câteva săptămâni, misionarii au venit în contact mai apropiat cu creștinii din Urakami. Căpeteniile familiilor sau câțiva delegați veneau la parohie noaptea. De asemenea preoții au avut întâlniri secrete cu ei în munți și au reușit ă obțină puțin câte puțin informații complete despre doctrina și practicile religioase pe care încă le țineau.

În lunile ce-au urmat alte comunități creștine s-au manifestat. La începutul lunii mai, un tânăr din Insulele Goto a venit la Nagasaki pentru a fi vindecat de boala sa. El a intrat în Biserica din Oura împreună cu alți vizitatori și a fost foarte surprins să vadă Crucea și statuia Sfintei Fecioare. Vorbind un timp cu misionarii le-a mărturisit despre existența unui alt grup important de creștini care trăiau în insule. Câteva zile mai târziu au sosit câțiva delegați de la Kaminoshima. Botezătorul i-a întrebat pe misionari despre papă, vrând să știe numele suveranului pontif. În final, i-a întrebat pe preoți dacă au copii, fiind extrem de recunoscător să afle că ei erau celibatari. Până la sfârșitul anului misionarii au primit delegați creștini din Shittsu, Kurosaki, Iojima, Takashima, Kuroshima, Ikitsuki și Hirado, și au estimat numărul creștinilor la 20.000.

Evenimentul istoric de la 17 martie 1865 și stabilirea contactelor cu creștinii supraviețuitori, este cunoscută în general ca fiind „descoperirea creștinilor”. Mai bine spus, este descoperirea și recunoașterea misionarilor ca succesori legitimi ai părinților, care învață aceeași credință pe care ei au învățat-o de la strămoșii lor și pentru care au suferit martiriul și persecuția pentru mai mult de 200 de ani.

Misionarii erau foarte fericiți la descoperirea atât de multor comunități creștine: preoții și turma lor erau reuniți din nou dar, simultan, își dădeau seama cu tristețe că legea interzicerii creștinismului era încă în vigoare. Cum puteau menține ei contactul cu creștinii fără să trezească suspiciunea poliției? Fără să le arate existența lor autorităților și să-i expună astfel unei crude persecuții? Cum să le împartă grija pastorală necesară mai ales pentru cei de la distanță unde străinii nu aveau voie să meargă?pe lângă aceste dificultăți externe, problemele pastorale erau multe și extrem de complicate.

Misionarii trebuiau să afle până la ce punct doctrina catolică a fost conservată și dacă au fost sau nu introduse niște practici ilicite în viața religioasă a creștinilor. Misionarii au constatat cu mare satisfacție că un număr considerabil de creștini au păstrat o recunoaștere decentă asupra misterelor Sfintei Treimi, Întrupării și Răscumpărării, ca și doctrina despre păcatul originar, cer, purgatoriu și iad, precum și rugăciunile necesare. În alte comunități cunoașterea doctrinei era limitată. Mai mult, în anumite cazuri botezul a trebuit să fie repetat datorită invalidității sau îndoielii cu privire la validitatea sacramentului oferit de botezători. Pe de altă parte, plătirea contribuțiilor la templu, participarea bonzilor la funerarii, validitatea îndoielnică a unor căsătorii, cazurile de divorț, reprezentau multe probleme spinoase ce trebuiau rezolvate. În final, creștinii trebuiau pregătiți pentru spovadă și sfânta împărtășanie, astfel ca un curs complet de instrucție părea de primă importanță. În afară de vizitele secrete la creștini, misionarii au recurs la următoarele metode: instrucția de cateheți care vor fi în stare să instruiască comunitățile lor și răspândirea cărților despre doctrina catolică.

Creștinii din Urakami, care au fost primii ce i-au descoperit pe misionari, au fost de asemenea primii care s-au bucurat de o viață creștină împlinită. Creștinii aflați la distanțe mai mari au venit să-și desăvârșească propria învățătură creștină în mijlocul acestora menționați mai sus, în timp ce cateheții din Urakami au străbătut distanțe mari pentru a-i catehiza pe acei creștini care erau într-o nevoie mai mare. Doi dintre cateheți au reușit chiar să descopere o comunitate ce cuprindea peste 100 de familii creștine în Imamura, Chikugo, care le era cu totul necunoscută. Puțin mai târziu aceștia îi catehizează pe creștinii din Shittsu. Încă trei s-au îndreptat spre Insulele Goto, unul dintre aceștia ajungând în Hirado și Madara. Rezultatul acestor activități constă în faptul că mai mulți creștini au fost descoperiți, mai multe mii au fost catehizate iar între 1 ianuarie – 1 iunie 1867, aproximativ 1.200 au primit Sfânta Împărtășanie.

După ce am fost martorii învierii Bisericii în Japonia, urmează să deslușim ițele cu care Duhul Sfânt va broda construcția Bisericii libere în Țara Soarelui Răsare.

capitolul iii

Biserica liberă

(1873-2014)

1. O nouă înflorire a activității misionare

Încă de la începutul perioadei Meiji (1868-1912) populația s-a conformat rapid noii politici imperiale care a început transformarea Japoniei într-un stat modern. Principalele dispoziții ale conducerii au fost: fixarea impozitelor financiare obligatorii pentru proprietățile private, introducerea serviciului militar obligatoriu, ceea ce a contribuit la desființarea clasei samurailor, introducerea unui nou registru anagrafic ce împărțea populația în trei clase: daimyo și nobilii de curte devin kazoku (clasa superioară), o mare parte dintre samurai devine shizoku (clasa nobiliară), iar samuraii de grad inferior împreună cu restul populației devin heimin (cetățeni obișnuiți), introducerea sistemului de învățământ propriu. Se estimează că până la sfârșitul secolului al XIX-lea aproximativ 90% dintre copiii japonezi au parcurs patru ani de educație primară în cadrul sistemului național de învățământ.

Anul 1873 reprezintă o etapă importantă în evoluția politicii guvernului imperial spre modernitate. În acest an a fost adoptat și calendarul gregorian.

Proscriere împotriva creștinismului în Japonia din aprilie 1868 a fost retrasă în februarie 1873. Ultimii creștini din Urakami au fost eliberați din anii de exil în luna martie a aceluiași an. Aceste evenimente își au izvorul îndeosebi în protestele oficiale și neoficiale pe care Iwakura, noul conducător al curții imperiale, și ambasada sa le-au primit mai întâi în Statele Unite ale Americii și apoi în Europa. Mesajul perceput a fost că acordurile nu se pot încheia cu o națiune care persecută creștinismul și interzice religia lumii civilizate. Cu toate acestea, creștinismul a avut de îndurat greutăți cel puțin până în anul 1884, poziția sa legală fiind ambiguă până la decretarea constituției din anul 1889, care conținea o clauză ce garanta libertatea religioasă atâta timp cât nu va fi disruptivă din punct de vedere politic. Aceasta a schimbat situația religioasă și astfel episcopii din Japonia și Coreea au putut organiza primul sinod în Nagasaki în luna martie 1890.

„Surorile Pruncului Isus”, cunoscute și ca „Surorile sfântului Maur”, este primul ordin religios feminin care sosește în Japonia în anul 1872. Prezența acestora corespundea nevoilor pe care țara le avea în acea perioadă de industrializare și modernizare rapidă. Ele au deschis orfelinate, spitale și școli pentru educarea fetelor. De remarcat este faptul că surorile nu impuneau convertirea la catolicism persoanelor care beneficiau de îngrijirile lor. Acestea sun active și astăzi, majoritatea surorilor fiind japoneze. Școlile conduse de acestea sunt foarte respectate în Japonia, școli precum Futuba în Kojimachi din zona Tokyo, unde împărăteasa actuală a studiat timp de trei ani, și școala Futuba Denenchofu, unde Masako, soția prințului moștenitor, a studiat. În anul 1874, sub supravegherea lui Marc de Rots, a fost formată comunitatea fecioarelor japoneze în Urakami. Comunitatea se susținea singură prin agricultură, implicându-se nu numai în Urakami, dar și în alte zone, în acțiuni caritabile. În perioada Meiji au fost create 13 astfel de comunități numai în prefectura Nagasaki. În anul 1877 „Surorile sfântului Paul de Chartres” sosesc în Hakodate. Toate aceste surori au fost ajutoarele auxiliare ale misionarilor, care, datorită muncii lor dezinteresate în favoarea aproapelui, au determinat mai multe tinere și femei japoneze să dorească îmbrățișarea vieții consacrate. Munca ordinelor religioase feminine a fost vitală pentru creștinismul din Japonia. Acestea au fost mult mai numeroase decât preoții. Au trăit în comunitate și au încorporat suportul sistemului în deplasările către ținuturi noi. Ele au fost sprijinul multor femei japoneze interesate să îmbrățișeze consacrarea. Ele au ajutat mult femeile și copiii, într-un mod care ar fi fost imposibil pentru preoți.

Până în anul 1899 misionarii străini au putut intra în Japonia doar sub supraveghere, întrucât le era impus un pașaport special. Le era interzisă totodată posedarea oricărei rezidențe sau proprietăți în afara locurilor prestabilite. Aceste restricții au dispărut în anul 1899 când întreaga țară a fost deschisă străinilor. Pentru a asigura un adecvat personal misionar, Congregația pentru Doctrina Credinței a invitat în anul 1904 alte institute religioase să trimită membrii pentru a activa în Japonia. Ca urmare, părinții marianiști, a căror muncă educațională a început în anul 1888, au trimis mai mulți membri. La fel au făcut și trapiștii, care au ajuns pentru prima dată pe meleagurile nipone în anul 1896. Dominicanii sosesc în anul 1905, verbiții în anul 1907 și iezuiții în anul 1908. Franciscanii sosesc în anul 1907, părintele Wenceslaus Kinold de Fulda fiind numit superiorul misiunii fraților conventuali în anul următor. În anul 1913, la cererea papei Pius al X-lea, iezuiții au fondat prima Universitate Catolică, Sophia, la Tokyo. Până în anul 1925 când s-a deschis al doilea seminar regional, în Tokyo, seminarul din Nagasaki a devenit, în anul 1890, seminarul întregii țări, fiind hirotoniți 23 de preoți până în anul 1894. De menționat este faptul că Societatea Misiunilor Străine a avut principalul rol în evanghelizarea Japoniei, prioritatea lor fiind dezvoltarea clerului japonez.

De asemenea, presa catolică a avut un rol important. La început, episcopul Petitjean a utilizat vechea terminologie a kirishitanilor, pentru creștinii din Nagasaki, însă, după anul 1875, din ce în ce mai multe cărți au apărut în stilul chinezesc. Foștii samurai au dorit să adapteze vocabularul dezvoltat de misionarii catolici în China pentru uzul din Japonia, în timp ce Petitjean, la Nagasaki, a dorit pe cât posibil să păstreze termenii portughezi și latini familiari creștinilor de acolo. A fost acordată o permisiune temporală pentru a utiliza vechiul vocabular, dar din anul 1883 nimic ce era redactat în vechiul vocabular nu a mai fost publicat. Kokyo Bampo, prima publicație catolică lunară, a apărut în anul 1881, fiind înlocuită în anul 1892 de Koe, adică Vox Catolica. Presa s-a extins o dată cu sosirea mai multor ordine religioase. Astfel că franciscanii au fondat un centru de publicare, Komyosha, în Sapporo în anul 1915, salezienii au deschis centrul de publicare Don Bosco în anul 1928, iar „Societatea Pioasă a sfântului Paul” și-a stabilit primul centru de publicare în Tokyo în anul 1934. Multe cărți și publicații despre numeroase domenii destinate diferitelor clase educaționale sunt publicate și în zilele noastre. Pe lângă diferitele publicații școlare ce apar în limbi străine, mențiuni speciale se cuvin către „Melanjele Japoneze”, publicată de „Societatea Misiunilor Străine din Paris”, și „Monumenta Nipponica”, editată de iezuiții Universității Sophia.

Concentrarea filantropică a fost strâns legată de conservatorismul catolicismului în general, a catolicismului francez în particular. Ca rezultat de lungă durată, convertiții erau atrași în special de compasiunea catolicilor pentru săraci, de grija față de răposați și de similitudinile liturgice și decorative cu budismul, mai mult decât de lumea nouă și de viziunea ei introdusă prin porturile deschise. De asemenea, munca catolică caritabilă a stârnit admirația necreștinilor, în special conducerea spitalelor, grija față de cei loviți de ciumă în timpul epidemiilor de holeră din anii 1886 și 1890 și adăpostirea copiilor abandonați.

Tendința generală a catolicismului, pentru majoritatea perioadei meiji, a fost aceea de a ignora evoluțiile politice și mișcările de reformă socială, în favoarea construirii unei comunități de credincioși centrată pe preoție și izolată de societatea mondenă și curentele ei.

2. Reorganizarea Bisericii (1873-1938)

2.1. Vicariatul Apostolic

După încheierea tratatelor cu puterile occidentale, guvernul japonez a oferit pașapoarte străinilor, pentru a le permite accesul în interiorul țării. Această concesie a încurajat misionarii să se îndrepte spre populația autohtonă pentru a stabili contacte. Acum, doreau să fructifice acest drept pe care l-au câștigat prin dispozițiile guvernamentale.

Curând, nu au mai rămas orașe care să nu fi auzit de predicile orașelor sau care să nu fi văzut misionari. Ajungând în oraș, aceștia se prezentau mai întâi poliției, care examina pașapoartele lor, primindu-i ca oaspeți ai guvernului și indicându-le un hotel unde să stea. Apoi, poliția permitea misionarilor să organizeze audiențe și să ofere una sau mai multe conferințe celor care doreau să-i asculte. Toți misionarii au concluzionat că această perioadă a însemnat „vârsta de aur a misionarismului în Japonia și a Bisericii din Japonia”.

Printr-o scrisoare din 20 iunie 1876, Sfântul Scaun a stabilit Vicariatul Japoniei de Nord, încredințat spre păstorire lui Peter Osouf și Vicariatul Japoniei de Sud, încredințat episcopului Petitjean, ajutat de părintele J. Laucaigne, care a fost consacrat episcop la 3 octombrie 1873.

2.1.1. Vicariatul Apostolic de Nord

Cuprinde zona Ezo și Honshū de Nord până la zona lacului Biwa, acest ținut fiind teatrul operațiunilor a marilor misionari francezi: primii au fost părintele Francis Vigroux M.E.P. și părintele Hippolyte Cadilhac, aceștia evanghelizând Tōkaidō până la Nagoya, au predicat în prefectura Chiba, Mobara, Tnerumi, Sakura, prefectura Saitama, în prefectura Fuhushima, în prefectura Tochigi, în Kamikawa unde un templu budist a fost transformat într-o capelă.

Părintele Germain Testevuide a fost apostolul prefecturilor Kanagaura, Saitama, Shizouka, Nagoya și Gifu.

Misionarii, care se stabileau în orașe, aveau în grijă sectoare vaste, dar fundamentate solid: au creat mari parohii care s-au dezvoltat până astăzi.

Parohia Tsukiji din Tokyo, care a devenit reședința episcopului în 1876, a fost pentru mulți ani centrul activității catolice din Japonia de Nord. Puțin mai târziu a fost creată o a doua parohie, Ōgawamachi (Kanda), organizată fiind de părintele Papinot M.E.P., care a fondat și parohia Azabu. Asakusa a crescut rapid datorită zelului părintelui Alexandru Bratelande M.E.P., fiind fondată de către părintele Jules Langlais MEP.

Datorită permisiunii de a locui acordată străinilor, unii au reușit să-și stabilească centrul în unele orașe din interior. În 1877, părintele Bratelande a părăsit Tokyo pentru Sendai, ca profesor de franceză.

Neavând niciun drept de a cumpăra proprietăți în afara zonei de concesiune, misionarii au fost nevoiți să semneze contractele de cumpărare sub nume false, pentru a putea fonda misiuni în interiorul Japoniei. Datorită acestui curaj, astăzi, Biserica deține proprietăți bine poziționate, necesare pentru cult și pentru caritate și educație.

Principala metodă de propagandă în orașe și chiar în provincie a fost ținerea de conferințe publice. Prima dată când misionarii au utilizat această metodă de predicare a Evangheliei a fost în 1875. Aceste conferințe aveau loc în fiecare duminică și în vacanțele muncitorilor japonezi (1,6,11,16,21 și 26 al fiecărei luni) și erau modelate după școlile de duminică din orașele franceze, și misionarii și cateheții succedându-se pentru a explica doctrina. Această metodă, garantând cele mai bune rezultate, a rămas în vogă în toată această perioadă.

Sfântul Scaun în 1891, la data de 17 aprilie a desprins o parte din Vicariatul Japoniei de Nord și a format Vicariatul Apostolic de Hakadate, avându-l în frunte pe Mons. Berlioz.

2.1.2. Vicariatul Apostolic de Sud

Expansiunea Vicariatului Japoniei de Sud a fost determinată de existența în aceste regiuni a crypto-creștinilor.

Reîntoarcerea „Baterenilor”, a căror amintire nu a fost ștearsă de absența a două secole, a cauzat o profundă bucurie numărului crypto-creștinilor din Kyūshū. Sfârșitul persecuției și întoarcerea din exil în 1873 au permis celor 25.000 de creștini din zona Nagasaki, Hirado și de I-le Gotō să se grupeze în jurul preoților, numiți „shinpu” sau „sufu”, conform terminologiei chinezești. Totuși, unii dintre ei, care pentru secole au trăit în comunități izolate, în jurul unei „chōkata” (editorul calendarului creștin) și a unei „mizukata” (baptisteriu), nu a reușit să se emancipeze de frica unei noi persecuții sau nu au dorit să colaboreze cu preoții, succesorii lui Bateren și au continuat viața lor ca și crypto-creștini. Convertirile din partea acestora erau foarte puține, în special având loc în pragul moții. Mulți dintre ei au continuat să trăiască separat de Biserica Catolică. În kyūshū erau în jur de 30.000, iar catolicii îi numeau „hanare” – separații.

Acești catolici vechi cu o credință solidă și inimi generoase au pus bazele unor comunități catolice înfloritoare. Parohia Urakami a devenit cea mai mare și cea mai activă comunitate creștină a Japoniei, prin zelul preoților J.B. Poirier MEP (1843-1881), A. Pelu MEP (1848-1918). Insulele din golful Nagasaki, aproape exclusiv populate de crypto-creștini, au fost vizitați de episcopul Petitjean, E. Raguet MEP (1854-1929) și gradual i-au adus pe acești locuitori în Biserica Catolică. Foarte mulți preoți au vizitat și au lucrat în această regiune, ficare dintre aceștia aducând noi impulsuri comunităților: părintele A. Salmon MEP (1845-1919), părintele Marc de Rotz (1840-1914), A. Péles – păstor al comunității din Urakami (1881), a vizitat toate insulele de-a lungul coastei NV a kyūshū, de la Ōshima și Hrado spre Madarashima, părintele Augustin Bourelle – care a vizitat numeroase insule din arhipelagul Gotō, unde în jur de 15.000 de crypto-creștini trăiau.

În arhipelagul Amakusa, părintele Garnier MEP (1860-1941) a fondat alte trei noi comunități în acele insule și părintele Michel Sauret MEP a organizat comunitățile din Imamura pe Tachiarai, o mică insulă creștină de 1600 de suflete. Misionarii din aceste părți ale Japoniei au fost copleșiți de misiunea lor: instrucție, pregătire pentru sacramente, lungi ore petrecute în confesionale. Călătoriile către o insulă sau alta și urcușurile în deal și coborârea acestora erau obositoare și ocupau mult timp prețios. Creștinii au compensat sacrificiile preoților: se trezeau dimineața devreme și mergeau șase-șapte mile pentru a participa la Liturghie. Fiecare sat cu peste 500 de locuitori dorea să aibă propria Biserică. Sărăcia acestor oameni nu i-a împiedicat să aibă o biserică. În 1891 erau deja 54 de biserici sau capele pentru cei 27.909 de creștini din jurul Nagasaki. Mai mult decât atât, creștinii făceau ture pentru a oferi călătorii gratuite cu feribotul preoților. Fiecare sat se îngrijea de cele necesare pentru preot.

Activitatea misionară nu se răsfrângea numai asupra creștinilor și crypto-creștinilor, ci și asupra păgânilor. Misionarii din Nagasaki au fost cei care au dat startul acestei noi misiuni, convertirea păgânilor. Părintele Alfred Renaut MEP în 1875 s-a îndreptat spre păgânii din Tacajima, apoi spre cei din Tomachi, dar rezultatele sau fost slabe. Episcopul Petitjean i-a trimis pe părinții Fraineau și Peter Fukahori Tatnumon (1849-1877), primul preot japonez, în prefectura Ōita. Părintele Boehrer a ajuns în Nakatne și Uneki. El l-a înlocuit pe părintele Raguet care a fondat un nucleu de convertiți din păgânism la Fukuoka în 1887. El a călătorit de-a lungul insulei și a format în fiecare oraș mai important un grup de catehumeni, reprezentând pentru succesorii acestora un fundament pentru viitoarele parohii.

O metodă oarecum diferită a fost aplicată în provinciile occidentale ale Honshū și pe insula Shitoku, zone importante din Vicariatul Japoniei de Sud. Începând de la Osaka până la Kobe, misionarii acestor zone s-au stabilit ca profedori în câteva orașe importante și din acele centre și-au desfășurat activitatea în zonele din jurul orașelor sau simplu, fără un pașaport de profesor, s-au angajat direct în misiunea de evanghelizare cu numai un permis de călătorie. Unul dintre cei mai mari misionari ai Japoniei, părintele Aimé Villion M.E.P. (1843-1932) a stat în Kyato, centrul Budismului și orașul sfânt al Imperiului. De aici și-a desfășurat activitatea în Tsu (prefectura Mie), Obama (prefectura Fukui), Maizuru și Miyazu (Kyoto).

Fără vreo invitație din partea unor japonezi dornici să studieze o limbă străină, fără a fi profesor, ci doar misionar, părintele Peter Aurientis M.E.P. (1854-1922) a reușit în iulie 1882 să pătrundă în orașul Hiroshima. După ce și-a găsit o locuință permanentă în oraș, el și succesorii lui s-au concentrat pe zonele înconjurătoare, cum ar fi Kaitaichi și Ievakumi, dar în special în partea de vest a Shikoku, în Matsuyama. Din Osaka misionarii au predicat în partea de sud a Shikoku și au fondat în 1882 misiunea din Kōchi. La nord de Osaka, misiunea din Kishiwada, fondată în 1878, a fost printre primele misiuni din afara porturilor deschise.

Principalul scop al misionarilor în acest apostolat a fost să elimine învechitele prejudecăți despre creștini, din rândul păgânilor. În timpul călătoriilor lor, catehetul care însoțea misionarii anunța prin bătăi de tobă conferința despre religia catolică. Misionarii explicau doctrina unor persoane care manifestau interes. Existau și incidente în timpul conferințelor, când era necesară intervenția poliției pentru a proteja viața misionarilor de atacurile opozanților. Multe parohii își datorează existența acestor conferințe, cum ar fi Tnu sau Tottori. Datorită acestor rezultate, sectorul estic al Vicariatului Japoniei de Sud, partea estică a Honshū și insula Shikoku, a ajuns destul de important pentru a fi declarat Vicariat autonom.

Episcopii Petitjean și Laucaigne murind în 1884, respectiv 1885, au fost succedați de episcopul J. Cousin în 1886, ca Vicar Apostolic al Japoniei de Sud. El a propus Romei diviziunea teritoriului său. Printr-un decret dat la 20 martie 1888, Sfântul Scaun a fondat Vicariatul Japoniei Centrale, care cuprinde partea din Honshū la vest de Lacul Biwa și Insula Shikoku. Episcopul Felix Midon M.E.P. (1840-1893) a fost numit primul Vicar Apostolic.

În timpul primilor 20 de ani ai regimului Meiji, Japonia s-a dezvoltat rapid într-un stat modern, fiind modelat după felul de organizare a societăților occidentale. Comerțul și industria au prosperat. La data de 11 februarie 1889 a fost adoptată o Constituție ce marca aceste schimbări de modernizare din Japonia. Articolul 28 susținea: „Japonezii, în limitele regulilor ce nu prejudiciază pacea și ordinea, și fără să se sustragă îndatoririlor lor, se vor bucura de libertate religioasă”. Prințul Itō Hirobumi, autorul Constituției, a subliniat faptul că libertatea religioasă este completă fără restricții impuse, totuși, vede necesară o reglementare a anumitor forme de cult și a răspândirii lor. Catolicii au interpretat acest articol ca acordându-le libertate completă. Ei nu credeau că religia îi va împiedica să-și îndeplinească îndatoririle publice.

Papa s-a arătat foarte încântat de această atitudine a Împăratului Meiji, drept pentru care la 15 iunie 1891 a instituit ierarhia episcopală din Japonia. Scaunul episcopal din Tokyo a fost ridicat la rangul metropolitan, iar titularul era numit arhiepiscop. Nagasaki, Osaka și Hakodate devin dieceze în fruntea cărora se aflau episcopi. Totuși, conform interpretării acestui articol de către promotorii noului Shindō, libertatea religioasă garantată de articolul 28 putea fi aplicat în sensul cultului pentru strămoșii imperiali, fondatorii Japoniei. Această interpretare a fost confirmată printr-o prescriere în domeniul educației a împăratului Meiji, la data de 30 octombrie 1890. Această prescriere impunea tuturor credința și cultul strămoșilor imperiali, ca fiind cea mai sacră îndatorire a poporului japonez.

2.2. Noua organizare administrativ-teritorială

Prefectura Apostolică de Shikoku (27 ianuarie, 1904)

Aici activau doar misionarii dominicani spanioli, dependenți de misiunea lor din Filipine. Când clerul local va prelua activitățile lor, iar apoi când în 1898, americanii vor ocupa Filipinele, ei vor decide să revină în misiunea din Japonia, udată deja cu sângele a 22 de martiri din ordinul lor. Frații intră în legătură cu episcopii din Japonia, iar episcopul de Osaka Jules-Auguste Chatron le încredințează spre păstorire insula Shikoku. Cu decretul din 27 ianuarie 1904, Sfântul Scaun înființează Prefectura Apostolică de Shikoku, detașându-o de dieceza de Osaka, și îl numește prefect apostolic pe Francis Giner O.P., care mai înainte fusese misionar în insula Formosa (Taiwan). La scurt timp, el renunță, fiind înlocuit cu Joseph Alvarez la 2 octombrie același an, și el misionar în Formosa. După doar 11 zile, ajunge în această insulă primul grup de dominicani. Sunt înființate trei parohii, la Kochi, Matsuyama și Tokushima. Toate trei aveau aprox. 250 credincioși. Mai există alte două comunități, dar care încă nu aveau un edificiu de cult. Părinții dominicani lucrează cu mult zel, consolidând comunitățile și construind biserici. In anii următori, sunt înființate noi parohii: Uwajima (1906), Takamatsu (1918), Imabari (1926) Akaoka (1935), Yawatahama și Niihama (1937), și o a doua parohie la Kochi în 1939. Incepând cu anul 1923, sub conducerea fratelui Pius Watanabe, dominicanii publică revista „Mielul” (Kohitsuji – El Corderito) cu un număr de 600 exemplare.

Prefectura apostolică de Niigata (13 august, 1913)

În anul 1907 Sfânta Congregație De Propaganda Fidei (SCPF) autorizează Societatea Cuvântului Divin (S.V.D., cu centrul al Steyl, Germania; în limba română, verbiți) să trimită misionari în Japonia, ocupându-se aici mai ales cu educația și învățământul. La data de 8 septembrie, același an ajung în portul Kobe (prefectura Hyogo) primii trei verbiți. Ei sunt trimiși de Societatea Misiunilor Străine în prefectura de Akita, ce depindea de dieceza de Hakodate. Aici vor deschide în curând o școală pentru străini. In această perioadă, aici exista o singură parohie înfiițată în anul 1883 și care în anul 1907 avea doar 20 de catolici. In anul următor, părinții verbiți vor fi prezenți în prefecturile de Niigata și Yamagata și în insula Sado, în parohiile din Niigata, Tsuruoka, Aikawa și Ebisu. In curând sosesc noi misionari, iar părinții verbiți îi trimit în prefecturile de Toyama și Ishikawa, ce aparțineau de arhidieceza de Tokyo, și în prefectura Fukui, care parțial aparținea de dieceza de Osaka. Activitatea verbiților, extinsă în trei dieceze, devine complicată și necesita o reorganizare. Roma intervine în anul 1912, înființând prefectura apostolică de Niigata și încredințând-o SVD, monseniorul Reiners fiind numit prefect apostolic. Când misionarii verbiți încep să se mai familiarizeze cu limba și obiceiurile japonezilor, cei trei preoți francezi MEP le încredințează lor toată activitatea apostolică, misionară. Primul război mondial tulbură activitatea tuturor, dar deja unele realizări erau înregistrate, cum ar fi orfelinatul din Niigata și școlile din Akita și Niigata. In anii de după război sunt construite 15 biserici, un seminar pentru pregătirea preoților și un sanatoriu. In anul 1940, dieceza avea 1345 catolici și 217 catecumeni, de care se îngrijeau 19 misionari verbiți.

Prefectura apostolică de Nagoya (18 februarie, 1922)

După primul război mondial, activitatea SVD se extinde. In timpul războiului districtul Nagoya nu avea niciun preot, iar misionarul MEP J. Birraux de la Tsu (prefectura Mie) venea aici pentru a celebra Sf. Liturghie. Puțini la număr pentru a satisface necesitățile pastorale, misionarii MEP cedează Nagoya altor misionari, iar SCPF o încredințează verbiților, înființând în 1922 Prefectura Apostolică de Nagoya. Aceasta cuprindea prefecturile de Aichi și Gifu, detașate de la Arhidieceza de Tokyo, și prefecturile Tomyama, Ishikawa și Fukui, detașate de la prefectura apostolică de Niigata.

In anul 1926, în noua prefectură erau 301 catolici răspândiți în cinci misiuni, trei dintre ele fiind înființate de misionarii MEP. Sub conducerea mons. Reiners crește numărul parohiilor. In Nagoya, alături de parohia din Chikaramachi, o alta va fi înființată la Atsuta în 1924. O alta este înființată în 1927 la Yaguna, iar după doi ani o alta la Ehocho, ale cărei cheltuieli au fost preluate în totalitate de catolicii din Berlin. In anul 1930 sunt înființate trei parohii în Chikusa, Shimoiida și Ozone. Se pare că misionarii SVD au dorit să acopere acest oraș cu o rețea de biserici și capele, ceea ce a făcut să crească și numărul catolicilor. De la 300, câți erau în anul 1926, la 1249 în anl 1934. Mons. Reiners a construit o biserică în Gifu și o casă pentru novici în Tajimi. Din parohia din Kanazawa se formează o nouă parohie la Nagamachi în anl 1931, iar din cea de la Toyama se formează noua parohie din Takaoka. Timp de un deceniu, între 1924 și 1934, părinții verbiți au avut o foarte rodnică activitate, înființând parohii, școli și instituții de caritate, astfel că în anu 1934 numărul catolicilor a crescut la 2062 suflete.

Prefectura apostolică de Sapporo (12 februarie, 1915)

În nordul țării începuturile predicării evangheliei aparțin misionarilor franciscani, proveniți din șase provincii diferite, insă la scurt timp și-au dat seama că este mai bine ca toți să fie din aceeași provincie. La 12 august, 1911, a fost aleasă provincia sf. Elisabeta de Turingia. Cinci ani mai târziu, Sfântul Scaun stabilește Prefectura Apostolică de Sapporo, iar pe părintele Wenceslas Kinold îl numește prefect apostolic. Exceptând peninsula Oshima, zonele Kuriles și partea japoneză a Sakhalinului (până la latitudinea de 50o nord), întreg Hokkaido a fost încredințat noii prefecturi. Părinții celorlalte provincii se retrag, mulțumiți pentru că în urma lor lăsau creștini instruiți și comunități bine formate și organizate. Munca lor va fi continuată de franciscani, în același spirit de sacrificiu, zel apostolic și adaptare la circumstanțele politice și sociale locale. Din 30 martie, 1929, prefectura va deveni vicariat apostolic. In anul 1939 în aceste teritorii erau 3000 de catolici răspândiți în 132 localități, unde erau vizitați cel puțin de două ori pe ani de către bravii misionari. Existau 15 parohii și 10 filiale, răspândite pe întreg teritoriul Hokkaido.

Vicariatul apostolic de Hiroshima (4 mai, 1923)

In timpul primului război mondial, iezuiții germani din partea de jos a provinciei, fuseseră excluși din India și acum erau în căutare de o nouă zonă de activitate. Congregația De Propaganda Fide îi trimite în dieceza de Osaka, unde episcopul MEP J.B. Castanier îi primește cu brațele deschise și le încredințează spre apostolat prefecturile Okayama, Tottori, Hiroshima, Shimane și Yamaguchi. Toate sunt unite într-un vicariat apostolic în 4 mai, 1923, iar iezuitul H. Döring este numit vicar apostolic. Cu această împărțire, dieceza de Osaka pierdea 618 catolici împrăștiați într-o populație de aproape 5, 5 milioane locuitori. Pentru a se orienta mai ușor în noua lor zonă misionară, iezuiții primesc de la episcopul de Osaka o cronică a celor opt unități bisericești pe care le au de acum în grija pastorală. Centrul vicariatului este la Okayama și nu la Hiroshima, a cărei organizare era destul de precară. Succesorul lui Döring, John Ross, va rezida aici până în 1939, când își va schimba reședința la Hiroshima. Datărită intensei activități misionare a iezuiților, între anii 1924 și 1940, numărul catolicilor crește de trei ori, adică 2152. Sunt înființate și două unități bisericești, una în Kurashiki și o alta în Kure. Misiunea din Tsuwano, care până la sosirea iezuiților nu avea un preot stabil, odată cu venirea lor devine o unitate separată.

Prefectura apostolică de Kagoshima (18 martie, 1927)

Până în anul 1907, ordinul franciscan și-a desfășurat cea mai mare parte a activității în vicariatul de Hakodate. Această misiune, încredințată în anul 1911 franciscanilor din provincia Turingia, fusese înființată de un misionar franciscan francez, dar din 1903 trecuse în grija provinciei canadiene a franciscanilor. Fondatorul, Maurice Bertin, a încercat în anul 1911 să găsească în Japonia un nou teritoriu de evanghelizare, dar a trebuit să plece în Morocco, SUA. Insă inima lui era prea legată de Japonia, ca să se poată acomoda în altă parte. La data de 8 decembrie 1921 se întoarce însoțit de un părinte canadian. Episcopul de Nagasaki îi trimite pe amândoi la Kagoshima, în sudul insulei Kyushu. Aici activau mai mulți părinți franciscani canadieni, până când cu un decret al SCPF se înființează este înființată prefectura de Kagoshima și încredințată spre păstorire franciscanilor canadieni. Aproape toată populația catolică de aici locuia pe insula Amami-Oshima. Urmând îndeaproape munca înaintașilor, misionarii consolidează parohiile dinainte și înființează altele noi în Kagoshima (Kaseda și Kajiki), în districtul Kumage, în Izumimachi, Nichinomoto, Noma și Tanowaki. După o întrerupere de 17 ani, ei reiau activitatea în Okinawa, trimițându-l în 1930 pe preotul Max Schiller, urmat de M. Charette, care înființează parohia Sf. Tereza a Pruncului Isus în Naha. Insă această misiune a fost distrusă în timpul războiului din Pacific (1941-1943).

După incidentul din Manciuria din 1931, doi ani mai târziu, părinții franciscani trebuie să părăsească insulele, încredințând comunitățile puținilor preoți japonezi existenți. Ei vor forma o nouă parohie la Denenchofu, în Tokyo. In anul 1936, Sfântul Scaun încredințează întreaga prefectură apostolică grijii pastorale a autohtonilor. În anul 1940 erau aici 4692 creștini catolici.

Dieceza de Nagasaki (încredință clerului local în 1927)

De la restaurarea catolicismului în secolul al XIX-lea, inima acestuia a fost la Nagasaki, care în anul 1904 avea de trei ori mai mulți catolici decât în tot restul țării. Creștinismul de aici este alimentat de sângele atâtor martiri, iar acestora li se aduagă bravii misionari și creștinii cândva ascunși de la Urakami.Frumoasa biserică a lui Petitjean de la Oura, catedrala de la Urakami dedicată Sf. Fecioare Maria, construită de cei 8000 de catolici, săraci material dar bogați în credință. Ea a fost sfințită în anul 1915 și pe băncile ei puteau să se așeze 6000 de persoane. In anul 1927, dieceza de Nagasaki avea 63.698 credincioși din totalul de 97.581 câți erau în întreaga Japonie, și 149 de biserici și capele. Papii Benedict al XV-lea și Pius al XI-lea au insistat ca structurile mai solide, mai mature ale bisericilor locale să fie încredințate clerului local, autohton. Incununarea activității misionarilor a constat în consolidarea ierarhiei catolice în țări necatolice. In Japonia, deocamdată doar Nagasaki era deja destul de puternică pentru a duce mai departe ceea ce reușiseră să facă misionarii străini. Pe 6 iulie 1927, SCPF a limitat dieceza de Nagasaki în prefectura cu același nume, iar Ianuarius Hayasaka Kyunosuke este numit primul ei episcop autohton, de fapt, nu doar de aici, ci din întreaga țară. Intr-o populație de mai mult de un milion de locuitori, catolicii erau 53.643. 34 de preoți autohtoni, având 78 de biserici și capele, vor fi responsabilii spirituali ai acestor credincioși. Un mare număr al credincioșilor locuiau în insulele Goto, deci destul de greu de ajuns la ei. Fiecare preot din aceste insule avea în grijă cinci sau șase parohii. Așadar, activitatea pastorală a autohtonilor se anunța destul de grea.

Dieceza de Fukuoka (16 iulie, 1927)

Misionarii MEP au cedat cu largă inimă această perlă a activității lor preoților locali în anul 1927, când a fost înființată, îndreptându-și atenția spre alte teritorii ale acestei părți sudice a Japoniei. Episcopul însă, a fost din MEP. Noua episcopie cuprindea prefecturile de Fukuoka, Saga, Oita, Miyazaki și Kumamoto. In nordul prefecturii Fukuoka se formează noi centre industriale, Tobata, Wakamatsu, Yahata și Moji, iar în ele ajung numeroși creștini din Nagasaki. Prezența acestora i-a determinat pe misionarii MEP să construiască aici biserici și să înființeze parohii.

Trapiștii, a căror vocație este aceea de a asista pe misionarii activi prin rugăciune, contemplație și mortificație, au promis sprijin misionarilor din dieceza de Fukuoka, în special neobositului misionar MEP F.X. Bertrand. Mănăstirea lor din Tobetsu (Hokkaido) planificase o nouă fundație în prefectura de Fukuoka, la Shindenbaru. Primul război mondial a întârziat acest proiect, putând fi realizat după 1927. Dom Gerard, superiorul noii mănăstiri, sosește aici cu un grup de călugări, și revendică pentru mănăstire și toate teritoriile pe care aceasta le avea în împrejurimi. Imitându-i pe trapiștii care au venit aici, creștinii din foarte populatele zone ale insulelor Goto, emigrează în masă din zonele lor și vin la Shindenbaru. Părintele Bertrand, i-a grupat în jurul unei capele pe care o construise chiar în umbra mănăstirii, adică pe teritoriile acesteia. In felul acesta ia ființă o nouă parohie dedicată Sf. Tereza a Pruncului Isus.

Pe teritoriile diecezei se găseau și trei grupuri de cripto-creștini și care vor fi încluși în dieceză. Primul grup era la Imamura, în Tachiarai. Credința acestora, izolați de cei din Nagasaki și înconjurați din toate părțile de păgâni, s-a păstrat totuși și va fi apoi susținută și purificată de misionari. Mai mult, atât de exemplară a devenit viața lor încât Imamura a devenit focarul vocațiilor clericale pentru noua dieceză. La o anumită, de aici proveneau 26 de seminariști ce se pregăteau să devină preoți în seminarul de la Fukuoka. Un al doilea grup de creștini ascunși se formase în două parohii din Amakusa, iar un al treilea grup în parohia din Madarashima, unde misionarul Joseph Brenton MEP și-a consumat lungul său apostolat misionar de 58 de ani. In anul 1928 dieceza avea 7.450 catolici și 23 biserici și capele.

Dinamismul misionarilor MEP se reflectă și în adaptarea rapidă și eficientă la exigențele unui nou tip de apostolat în orașele industrializate din nordul insulei Kyushu. Sub conducerea înțeleaptă și vigilentă a episcopului Breton sunt înființate noi parohii, cu un apostolat adaptat noilor situații muncitorești. Din statisticile diecezei reiese că în anul 1940, aceasta avea 10.927 catolici și 40 de biserici. Numărul botezurilor adulților crește, de la 129 pe an în anul 1928 la 1255 pe an, în anul 1940, și aceasta în pofida exacerbărilor venite din partea unui extremism naționalistic.

Prefectura apostolică de Miyazaki (28 ianuarie, 1935)

Cele mai bune forțe ale misionarilor MEP erau concentrate în zona industrială de Fukuoka. Doi dintre aceștia, care aveau în grijă trei parohii (Oita, Nakatsu și Miyazaki, vor fi ajutați începând cu anul 1926 de nouă misionari salezieni italieni, sub conducerea lui Vincenzo Cimatti. Anul următor, salezienii preiau conducerea celor trei parohii care aveau 300 de credincioși. Cele două districte de Oita și Miyazaki sunt separate de dieceza de Fukuoka în anul 1928 și formate ca o misiune aparte avându-l pe Cimatti ca superior. Activitatea salezienilor, cu specificul lor italian, adică bucurie debordandă, deschidere totală spre oricine, indiferent dacă este creștin sau nu, face în așa fel ca de la 300 de creștini câți erau în 1927 să se ajungă la 1246 în 1935. Sunt înființate alte patru misiuni cu multe realizări în domeniul caritativ, al educației, al presei sau al artei religioase. In anul 1935, Sfântul Scaun ridică misiunea la gradul de Prefectură Apostolică. Cinci ani mai târziu, ea avea 1602 credincioși.

Dieceza de Hakodate-Sendai (încredințată dominicanilor; 1 septembrie, 1931)

Imensa dieceză de Hakodate, ruptă din teritoriile Prefecturii Apostolice de Niigata (1912) și Sapporo (1915), era prea vastă pentru cei 15 sau 15 misionari MEP, care au pus trupul și sufletul lor aici, în activitatea pastorală. In anul 1928, doi dintre cei mai bravi misionari, J. Hayasaka Kyunosuke și A. Chambon au fost aleși pentru a fi episcopi de Nagasaki și respectiv arhiepiscop de Tokyo. Această dublă lipsă nu a putut fi înlocuită imediat de către MEP, dar a intervenit Sfântul Scaun, care a încredințat teritoriul diecezei grijii părinților domincani canadieni, din provincia de Montreal. In 1928 sosesc primii doi dominicani, iar la 1 septembrie 1931 misionarii MEP se retrag, nu fără regret, dintr-un teritoriu în care credința și spiritul lor de sacrificiu au fost mereu unite.

Dominicanii, cu o îndelungată experiență cu lumea intelectuală, și-au început activitatea apostolică în Sendai predicând idealurile creștine studenților de la universitatea de aici. Unii preoți au fost invitați să țină prelegeri la facultatea de Literatură. Din cauza poziției centrale, orașul a fost ales ca reședință a episcopului, și la fel vor proceda și succesorii. Din acest motiv, Sfântul Scaun a transferat reședința de la Hakodate la Sendai și a schimbat și numele diecezei. La consacrarea noului episcop, Lemieux, în anul 1935, delegatul apostolic, Paul Marella, a ținut un discurs în care a trasat un adevărat program al apostolatului de aici: „Prezența misionarilor într-o țară nu trebuie prelungită mai mult decât este necesar. Ei stabilesc bazele structurii spirituale, cu care ei anticipează încununarea, împlinirea acestei structuri; apoi ei lasă Japonia, pentru ca biserica japoneză să poată exista”.

Arhidieceza de Tokyo (încredințată clerului local în 9 noiembrie, 1937)

După doi ani de la mesajul delegatului apostolic Marella din anul 1935, misionarii MEP renunță la cea mai importantă floare a activității lor, după Nagasaki, și o încredințează celor 15 preoți locali. Erau 10.681 credincioși. Mons. Peter Doi Tatsuo, a fost numit arhiepiscop de Tokyo la 2 decembrie 1937, urmându-i mons. Chambon.

Deși era a doua zonă ca număr al credincioșilor, progresul catolicismului aici a fost destul de lent între 1890 și 1918; aceasta pentru că teritoriul a suferit împărțiri majore prin înființarea prefecturilor apostolice de Niigata și Nagoya; la care, menționăm cutremurul din 1923 care a distrus toate bisericile din oraș, cu excepția celei din Sekiguchi. Cu toate acestea, ridicarea din propriile ruine și voința de nezdruncinat a misionarilor au făcut ca numărul credincioșilor să crească în scurt timp. In orașul Tokyo au fost înființate opt noi parohii și altele două în teritoriul prefecturii. Prima este parohia din Kitami, a cărei biserică a fost construită în anul 1931 de către un păgân bogat și încredințată preotului Laurent Toda. A doua este în parohia de Kiyose, unde preotul MEP Placide Maurand este primul paroh începând cu anul 1936.

Dieceza de Yokohama (9 noiembrie, 1937)

Mons. Chambon, după vacantarea scaunului arhiepiscopal de Tokyo, a fost ales pentru noua dieceză de Yokohama. Aceasta păstrează tot vechiul teritoriu al arhidiecezei, cu excepția prefecturilor de Tokyo și Chiba. In primele decenii de existență, noua dieceză se îmbogățește cu mai multe parohii. In orașul Yokohama, preotul A. Pettier MEP transportă din altă parte biserica construită de un înaintaș al său, dar aceasta este distrusă de cutremurul din 1923. Din dărânături se salvează ca prin minune pr. Lemoine, și construiește zece ani mai târziu o altă biserică dedicată Inimii Preasfinte a lui Isus, ce devine apoi catedrală în anul 1939. Biserica din Wakaba-cho, distrusă și aceasta de cutremur, este reconstruită șase ani mai târziu. Prin zelul preotului E. Caloin MEP, comunitatea crește atât de mult încât în anul 1931 este împărțită și se formează noua parohie de la Koyasu sau Irie-machi, a cărei biserică este dedicată Sf. Tereza a Pruncului Isus. In anul 1938, o altă parte din Wakaba-cho formează parohia de Hodogaya.

În prefecturile noii dieceze, Kanagawa, Shizuoka, Yamanashi, Nagano, Ibaraki, Gumma, Saitama și Tochigi, activitatea misionarilor MEP nu s-a limitat doar în aceste teritorii, dar, ca adevărați misionari, au mers și spre alte localități: Kamakura în 1915, Katase în 1937, Karuizawa în 1934. Noua dieceză care avea 5.135 credincioși era mult prea extinsă pentru cei 36 de misionari, așa că se intrevedea necesitatea unei noi împărțiri.

Prefectura Apostolică de Urawa (5 iunie, 1939)

Aceasta se formează prin trecerea în jurisdicția ei a prefecturilor Gumma, Tochigi, Ibaraki și parte din Saitama. In total, în aceste teritorii erau 1192 catolici. Mons. A. Leblanc OFM este numit prefect apostolic, iar la 5 ianuarie 1939, noua prefectură este cedată părinților franciscani canadieni, care părăsiseră prefectura apostolică de Kagoshima.

Dieceza de Osaka (din 1904)

Deși teritoriul acesteai fusese deja divizat de trei ori (1904, 1912, 1925), ea rămânea una din cele mai extinse din Japonia, cuprinzând prefecturile de Osaka, Hyogo, Kyoto, Shiga, Nara, Mie și Wakayama. Parohia de Uchiawaji din populatul oraș Osaka a fost împărțită de preotul Sylvain Bousquet MEP, formându-se noua parohie de Osaka-Kitano, iar templul budist Fudo este transformat în capela noii parohii. Aici vo fi botezați mulți catcumeni, între care și un descendent al lui daimyo Ukita.

În anul 1931, trei misionari din dieceza de Hakodate sunt transferați aici, iar episcopul îi încredințează unuia dintre ei misiunea de a înființa o nouă parohie, a cincea în Osaka, în care, anual, numărul catolicilor creștea cu aprox. 50 de persoane. În sudul orașului, la Tanabe, un misionar MEP înființează a șasea parohie, cu biserica dedicată Sf. Tereza a Pruncului Isus. Despre această comunitate, fondatorul ei, părintele P. Bec scria că se caracterizează prin spiritul familial. Creștinii sunt foarte uniți, ajutându-se între ei într-un spirit caritabil. Misionarul mulțumește patroanei, Sf. Tereza, pentru ploaia de haruri revărsată asupra parohiei. Un fapt senzațional îl reprezintă descoperirea în Sendaiji unor vechi catolici în anul 1923, ceea ce ne arată, ca și la Nagasaki, cât de adânc a pătruns mesajul creștin în mulți japonezi, care au rămas creștini, în acest caz peste trei sute de ani, fără niciun preot. Pentru a facilita întoarcerea acestora în biserica oficială, preotul Birraux le construiește o capelă în Sendaiji, dedicată Sf. Fecioare Maria a Zăpezii. Dar numărul acestora nu va depăși 40 de suflete în anul 1941.

În prefectura de Osaka este înființată o altă parohie la Sakai, în anul 1924, de către preotul J. Cettour, care plecase de la Yamaguchi după înființarea Vicariatului Apostolic de Hiroshima. Preotul P. Marmonier MEP va pune bazele unei noi parohii la Kori, pe un deal acoperit de cireși. Succesorul Hervé va termina lucrările la biserică, dar în 1939 va pleca la Toyonaka.

Comunitățile creștine cresc și în celelalte prefecturi ale diecezei, în special în Hyogo. Principala parohie este cea de la Shukugawa, înființată de părintele Bousquet MEP, și pe care o dedică Sf. Tereza a Pruncului Isus. Misionarul traduce în japoneză scrierile acestei sfinte, atât de venerate de creștinii japonezi.

Marele centru industrial Amagasaki este explorat de preotul A. Bergès, înlocuit de un alt misionar MEP, părintele Deruy, care construiește aici o biserică, consacrată în anul 1937. In apropiere de Sumiyosi (Kobe) se formează o altă comunitate creștină, dar o indundație din 1939 îngroapă întregul cartier în noroi și pietre. Misionarul H. Mora, însă, reușește să-i mobilizeze pe ceilalți misionari, și totul se reia de la capăt. La verst de Kobe, preotul Jupillat MEP pusese bazele unei biserici în Takatori, în anul 1925, terminată doi ani mai târziu. Mai la vest, în regiunea Harima, preotul Isidore Charron MEP, începe construirea unei capele la Naba, ajutat fiind de 150 catolici sosiți în anul 1919 de la Nagasaki. In prefectur de Kyoto, preotul J. Castanier este trimis în anul 1908 la Maizuru, care promitea să devină un oraș datorită construirii marelui port naval de aici. El reușește să se integreze în noul context și să înceapă alcătuirea unei comnități catolice pe baze solide, de perspectivă. In orașul Kyoto, un misionar MEP înființează un al doilea centru catolic în anul 1907 la Nishijin, în partea vestică a orașului, într-un fost restaurant. După ce își schimbă de cinci ori locul de cult, misionarii se stabilesc, în sfârșit, pe actuala locație. Din anul 1927, în orașul Nara preotul Villion își încheie activitatea misionară. Dând curs dorinței municipalității de a păstra în fosta capitală imperială stilul arhitectonic japonez, biserica este construită în stilul clădirilor de aici din secolul al VIII-lea. Ea a fost consacrată la 26 decembrie, 1932, cu câteva luni înainte de moartea fondatorului ei.

Prefectura Apostolică de Kyoto (17 decembrie, 1937)

După un lung schimb de scrisori între Roma, episcopul J. Castanier de Osaka și preotul J. Walsh, fondatorul societății misionare Maryknoll, preotul Patrick J. Byrne este aprobat la 12 iulie 1934 ca și superior al unui grup de tineri misionari, care îl precedaseră în Japonia și acum învățau limba japoneză la Tokyo. Episcopul Castanier, sub jurisdicția căruia ei își începuseră activitatea misionară, le-a acordat acestora prefectura Shiga, unde misionarii MEP formaseră două grupuri de catolici, unul la Otsu și un altul la Hikone. Noilor veniți, episcopul le promite una din cele două parohii din Kyoto. La 17 decembrie 1937, Sfântul Scaun înființează Prefectura Apostolică de Kyoto și o încredințează misionarilor Maryknoll. Teritoriul acestei noi prefecturi cuprindea prefectura Shiga și orașul Kyoto. Insă mons. Byrne, ale cărui rezerve în misionari și resurse materiale erau foarte mari, a considerat ca fiind prea mică această prefectură și incapabilă să absoarbă toată energia misionarilor săi. De aceea, îi cere episcopului Castanier un teritoriu mai mare, cerere ce i se îndeplinește în anul 1939, când primește si prefecturile de Mie și Nara. Dieceza de Osaka rămâne cu șapte districte ale prefecturii de Kyoto. In anul 1940, în prefectura apostolică de Kyoto erau 1.896 catolici.

Prefectura Apostolică de Karafuto (31 mai, 1938)

Înainte de războiul din anii 1904-1905, insula Sahalin reprezenta un penitenciar rusesc. Din anul 1905, partea sudică a insulei, de la paralela de 50 0 nord, devine teritoriu japonez. Arhiepiscopul de Mohilev, a cărui jurisdicție se extindea pentru întreaga Siberie, era și liderul spiritual al acestei insule. El îi acordă unui misionar, preotul U. Faurie, jurisdicția necesară de a activa în această zonă. Partea japoneză a insulei este anexată diecezei de Hakodate în anul 1911, iar din 1915 este inclusă în prefectura apostolică de Sapporo. Preotul Faurie cumpără un teren în orașul Korsakoff (redenumit Otomari) și obține concesionarea unui alt teren în apropiere de Vladimirofka (Toyohara), capitala insulei. Alți misionari continuă activitatea lui, iar din 1932, intreg acest teritoriu este încredințat fraților franciscani din provincia poloneză a Neprihănitei Fecioare Maria, devenind astfel o misiune independentă. In acest timp, aici erau deja trei parohii formate de misionarii franciscani: Toyohara, Otomari și Maoka, cu 438 catolici. Această misiune grea din cauza climei și a supravegherii deosebite din partea poliției, a fost totuși ridicată la gradul de Prefectură Apostolică la 31 mai, 1938, iar mons. Felix Hermann OFM numit prefect apostolic. Cinci preoți se îngrijeau de cei 582 creștini, împărțiți în trei parohii și alte cinci comunități mici.

3. O nouă etapă (1939-1962)

3.1. Verificarea expansiunii (1938-1941)

Progresul bisericii japoneze este lent și are nevoie de a găsi o linie comună pentru întreaga țară. In 1940 erau 119.224 catolici ce trăiau într-o perioadă de criză politică determinată mai ales de conflictul cu China. Din punct de vedere religios, șintoismul capătă o nouă vigoare după 1868, datorită mișcărilor naționaliste. După războiul din 1905, în cadrul acestei orientări este publicată o broșură cu titlul „Națiunea noastră și religia creștină”. In acest text, „spiritul japonez” (yamato damashii) este opus creștinismului, ceea ce duce spre o concluzie: A încerca să conciliezi creștinismul cu spiritul național reprezintă o tentativă imposibilă. Aceasta ar însemna distrugerea spiritului japonez. Dacă Japonia devine creștină, aceasta înseamnă sfârșitul spiritului japonez. Apărătorii șintoiști ai acestei orientări origanizează întruniri în marile orașe ale țării. Intr-una din ele, la Tokyo, la 4 mai 1907, se afirmă că „preoții șintoiști sunt singurii miniștri ai cultului, în totală concordanță cu cerințele Rescriptului Imperial al Educației”. La un congres din Kyoto, din iunie, același an, membrii au afirmat că de când Sintoismul a fost marea religie a imperiului și suma tradițiilor și învățăturilor înaintașilor, a fost de datoria șintoiștilor să răspândească ideile mișcării naționaliste, și să acționeze în această direcție pentru măreția țării. Unele grupuri guvernamentale erau de acord cu această orientare, și doreau să controleze orice manifestare religioasă. La acest control, guvernul renunțase cu articolul 28 al Constituției, dar pe care il favoriza rescriptul imperial al educației. Acest control era limitat la acele școli unde spiritul japonez era din plin în programele școlare și unde orice altă învățătură religioasă era interzisă. Toți elevii și studenții acestor școli erau obligați să aducă omagiu efigiei împăratului și eroilor naționali în timpul vizitelor obligatorii la sanctuarele șintoiste. Incepând cu incidentul din Manciuria (18 septembrie, 1931) militarismul tinde să devină totalitarism. Sintoismul se identifică cu pământul patriei japoneze, iar orice act de reverență la templu este considerat un act de patriotism.

Pentru creștini, catolici sau protestanți, această situație provoca crize de conștiință. Pe de o parte, creștinii japonezi erau mândri în a-și afirma dragostea lor pentru patria natală, dar pe de altă parte, ei considerau actele de cult de la templele șintoiste, recerute ca probă a patriotismului lor, incompatibile cu religia lor. Ce înseamnă pentru ei aceste acte de cult dacă nu o reală apostazie, ca și cea la care au fost constrânși înaintașii lor, și contra căreia ei au ales exilul sau chiar moartea? Era necesară o ajustare a acestei orientări șintoiste. Autoritățile catolice vor găsi o soluție prin care catolicilor li se permite să ia parte fără scrupule la aceste ceremonii patriotice.

Totuși, mai ales după incidentul cu China din anul 1937, guvernul dorea o consolidare și mai mare a unității naționale, ceea ce însemna un control mai riguros al tuturor religiilor, iar puterea pe care ele o reprezentau să fie controlată și supusă autorităților publice nipone. In întrunirile Ministerului Educației a fost pregătită o lege pentru asociațiile religioase, promulgată la 23 martie 1939. Aceasta, împreună cu Decretul Inregistrării Religioase din anul următor, au făcut din Stat capul Asociațiilor Religioase. Acesta îi conferea ministrului educației, și sub autoritatea lui, guvernatorilor prefecturilor și autorităților locale, dreptul de a inspecta și de a controla doctrina și personalul tuturor asociațiilor religioase. Fiecare asociație religioasă trebuia să aibă un șef, „Kyodan-Torisha”, în responsabilitatea căruia trecea toată asociația, a cărui alegere trebuia confirmată de un oficial al statului, și care, la fel, nu putea renunța la funcție, fără aprobarea statului.

Controlul asupra tuturor grupurilor religioase intră în vigoare din luna septembrie, 1940. Atmosfera creată de acest control i-a făcut pe ordinarii unităților bisericești catolice ce nu erau japonezi să înțeleagă că de acum înainte le este imposibilă exercitarea mandatului lor. Pentru a preveni orice dificultate cu statul, imediat și în unanimitate ei prezintă Sfântului Scaun demisia din funcție, iar acesta o acceptă și numește imediat în funcțiile lor clerici japonezi. La fel au procedat toți cei ce conduceau școli catolice, cedând imediat postul lor preoților sau călugărilor japonezi. Au fost propuse și alte măsuri: călugărițele care predau în școli să se îmbrace în veșminte civile, însă autoritățile bisericești japoneze au considerat acest lucru inacceptabil și au refuzat să aplice o astfel de dispoziție. La fel, au rezistat cererii Ministrului Educației de a purifica cărțile de rugăciuni de anumite formulări. Ministrul a cerut apoi ca Biserica Catolică din Japonia să fie eliberată de orice autoritate morală dinafară, adică să o separe de Pontiful Roman. In fața acestei cereri, toți conducătorii bisericești, reprezentați de episcopul de Osaka Paul Taguchi Yoshigoro, iar catolicii laici reprezentați de amiralul Stefan Yamamoto Shinjiro, au declarat ministrului educației că o astfel de separare afectează integritatea credinței lor, iar pentru credința lor ei sunt dispuși să accepte martiriul decât să execute un ordin ilegitim.

Această neașteptată poziție a catolicilor l-au făcut pe ministru să renunțe la o nouă propunere de interferență și control. Biserica Catolică de aici nu va mai fi constrânsă sau molestată din cauza atașamentului ei față de Sfântul Părinte Papa. Insă rămâne o întrebare neliniștitoare: Biserica va fi recunoscută de Stat ca o religie autorizată, sau este destinată dispariției? Din fericire, la data de 3 mai 1941, Ministrul Educației acordă bisericii aprobarea legală „Corporația religioasă catolică”, cunoscută de acum înainte ca „Nippon Tenshu Kokyo Kyodan” (Asociația Bisericii Catolice din Japonia). Intreaga responsabilitate a Bisericii din Japonia cade pe umerii clerului japonez, reprezentat de Kyodan-Torisha, mons. Peter Doi Tatsuo, acceptat de guvern în anul 1941.

Biserica este recunoscută în mod oficial, dar rămânea o gravă problemă, și anume aceea a apostolatului printre necreștini. Se observă imediat o scădere a numărului catecumenilor, iar unii neofiți se depărtează de comnitățile catolice. La fel, este controlată îndeaproape activitatea misionarilor străini, pe când preoții japonezi se pot deplasa oriunde fără dificultate.

3.2. Retrgerea (1941-1945)

În anii 1940-1941, cabinetul guvernamental profesa credința în divinitatea împăratului și în caracterul sacru al structurilor naționale, pentru ca astfel întregul popor să fie marcat de un patriotism fără limite. Începând cu atacul de la Pearl Harbor din anul 1941, toate forțele japoneze, inclusiv organizațiile religioase, trebuie să se înroleze pentru un singur scop național: victoria. Aceste forțe au fost unite în „asociația religioasă patriotică a Japoniei în timp de război”, condusă de ministrul educației, dar în care catolicii nu erau reprezentați. Biserica se vedea sărăcită grav prin pierderea unei bune părți a ierarhiei ei care fusese compusă din clerici străini. Se adăuga apoi repatrierea multor preoți străini, ca și mobilizarea preoților autohtoni. În ziua declarării intrării Japoniei în război, 8 decembrie 1941, toți misionarii englezi și americani s-au unit în diferite centre și apoi s-au repatriat în grabă. Mai târziu, chiar dacă s-a văzut clar care este soarta războiului pentru japonezi, mulți preoți străini au fost încarcerați, iar unii au murit, victime ale fidelității lor față de Biserică. Alții au fost închiși în câmpuri de concentrare și constrânși astfel să nu-și poată desfășura misiunea lor evanghelizatoare. Preoții japonezi, majoritatea tineri, erau înregimentați în armată. Ordinarii ai diecezelor, seminariști ai seminariilor majore, călugări trapiști, toți sunt constrânși să-și părăsească misiunea și locul lor și să devină soldați.

Biserica catolică suferea din plin rigorile războiului. La acestea, se adaugă gravele pierderi materiale. Cu excepția prefecturii apostolice de Niigata, toate celelalte structuri catolice au suferit daune majore în timpul bombardamentelor: biserici, conventuri, școli, reședințe, edificii tipografice și sociale au fost distruse. Alături de daunele materiale, sunt cei 13.097 catolici morți în război, dintre care 15 preoți. In anul 1940, Japonia avea 119.224 catolici, iar în anl 1946, 108.324. De apreciat este faptul că dacă pierderile materiale sau umane au fost foarte mari, grație vigilenței și fermității conducătorilor bisericești, credința și morala catolică au rămas nealterate.

3.3. Un nou răsărit (1945-1962)

La data de 15 august 1945, împăratul Hirohito anunța poporul că a decis să pună capăt războiului și că accceptă condițiile Declarației de la Postdam. Mesajul are pentru catolici o importanță foarte mare. Japonia este constrânsă să recunoască patru mari libertăți, a doua fiind absoluta libertate în materie de religie. În luna octombrie este eliberat ultimul încarcerat pe motive religioase. În noiembrie este abolită legea din 1939 referitoare la asociațiile religioase. In luna următoare este abolit cultul oficial șintoist ca și rescriptul despre educație. La sfârșitul acestei luni este promulgată o nouă ordonanță referitoare la asociațiile religioase și la activitățile confesionale. Asociațiile nu mai au nevoie de o recunoaștere a guvernului pentru a obține un statut legal. La 1 ianuarie, anul următor, împăratul declară ca falsă descendența lui din divinitate și înzestrat cu puteri divine. În luna noiembrie este publicată noua Constituție, care în articolul XX garantează absoluta și completa libertate religioasă. În acest nou climat, catolicismul poate să-și ia un nou avânt, mai ales printre tinerii care, uitând ororile și înfrângerea din război, pot să-și trăiască liber aspirațiile lor religioase. Se constată o creștere a numărului catecumenilor. Misionarii predică Evanghelia liber, oriunde, chiar și în acele locuri unde budiștii aduseseră multe prejudicii creștinilor. Însă îndelunga și matura cunoaștere a spiritului poporului japonez din partea misionarilor îi face să-și păstreze realismul și să constate că, de fapt, cei mai mulți cetățeni trăiau într-o mare indiferență religioasă. Sau alții vedeau în catolicism nu atât doctrina și exigențele sale morale, cât mai mult un exponent al ideii de libertate și democrație. Si nici nu putea fi altfel într-o țară care nu a avut niciodată o idee exactă a ceea ce înseamnă religia catolică. Dar tocmai datorită acestui aspect este posibilă predicarea Evangheliei în Japonia. Acum se găseau în țară 151 preoți japonezi demobilizați și 253 de misionari, toți dispuși să se angajeze din plin în biserica care trăia timpuri noi. Ierarhii bisericii se adună la data de 28 noiembrie la universitatea catolică iezuită Sophia din Tokyo pentru a analiza starea actuală a bisericii și direcția în care trebuie mers. La începutul anului următor este stabilit un comitet de reabilitare a bisericii catolice, care se adresează SUA și Australiei, cerând ajutor pentru refacerea sau construirea bisericilor și pentru a tipări carți religioase. Inițiative asemănătoare au fost trimise în toată lumea, cerând sprijinul și colaborarea instituțiilor călugărești sau misionare. Din multe locuri sosesc ajutoare pentru reconstruirea bisericilor sau pentru tipărituri religioase. Sosesc și 14 preoți din Australia pentru a sprijini biserica japoneză pe o perioadă de cinci ani. Zece institute călugărești din Europa și USA trimit misionari în Japonia în anul 1948. Un an mai târziu, când guvernul comunist chinez începe să-i alunge pe misionarii catolici, un mare număr dintre aceștia, mai ales franciscani, vin în Japonia. Institutele călugărești ajută biserica japoneză nu numai cu personal, dar și cu importante contribuții financiare. Însă sosirea atâtor misionari străini crează și dificultăți, mai ales de ordin administrativ. Conform legii din anul 1940, în fruntea tuturor structurilor bisericești erau clerici japonezi, diecezani. Dar acum trebuia găsit un nou modus vivendi al diecezanilor împreună cu călugării. Mons. Chambon, misionar MEP, mai înainte episcop de Yokohama și superior al misionarilor societății sale, a pregătit pentru misionarii lui un statut de colaborare cu preoții diecezani, statut care va fi acceptat de delegatul apostolic Marella. Fiecare institut călugăresc trebuie să-și stablească relațiile cu episcopul local printr-un acord bilateral. Toți călugării și misionarii primesc jurisdicția de la episcop, însă rămân în continuare sub conducerea superiorilor lor, care trebuie să le asigure și cele necesare vieții. Misionarii MEP au fost primii care au semnat cu episcopul de Yokohama un astfel de contract în anul 1947. Ceilalți misionari sau celelalte institute călugărești vor semna contracte similare cu respectivii ordinarii pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea.

Cu ocazia aniversării a 400 de ani de la sosirea în Japonia a sf. Francisc Xaveriu, celebrată între 9 mai-12 iunie 1949, se celebrează de fapt inaugurarea unei noi etape de activitate. Evenimentul a fost trăit întens în toată țara. O procesiune triumfală cu relicviile sfinților martiri pornește de la Nagasaki, prin 14 orașe, spre Tokyo-Nikko. A fost o trăire a triumfului unei biserici atât de greu încercate și atât de eroice în multe din momentele existenței ei.

Ca în Japonia, Biserica și expansiunea ei s-a confruntat cu japonezii emigranți, în special în Peru și Brazilia. În Brazilia apostolatul printre japonezi nu a fost lipsit de dificultăți, datorită faptului că majoritatea lor refuzau să recunoască înfrângerea Japoniei.

Ghidată de Constituția Apostolică „Exsul Familia” din 1 august 1952, ierarhia japoneză a reluat apostolatul printre japonezii emigranți, în noua lor țară, ca și în Japonia. În Japonia a fost creat Comitetul Național Catolic (aprilie 1957), condus de episcopul P. Taguchi de Osaka. Ținta acestui Comitet a fost de a da ajutor spiritual imigranților, să-i pregătească pentru noua viață. Pentru a-i entuziasma pe japonezi, prima duminică din luna mai a fost declarată Ziua Emigranților, în care era dată o alocație credincioșilor și se realiza o colectă specială. După război, clerul Japoniei a continuat să ofere conferințe emigranților în cadrul Centrelor de Emigrări din Jokohoma și Kobe.

Cărți catolice, de doctrină, sunt publicate de aceste centre pentru emigranți. Câțiva dintre membrii ierarhiei Japoniei au vizitat compatrioții lor în Brazilia sau Peru, cum ar fi Mons. Ogihasa, fost Administrator Apostolic de Hiroshima.

Grijă pentru japonezii imigranți a fost dată și de autoritățile braziliene, care prin Constituție au oferit posibilitatea imigranților non-catolici și cultelor budiste japoneze să întrețină un sistem de propagandă. Aceștia plănuiau să construiască 60 de temple și 22 de școli.

Catolicii din Japonia, în 1957, au trimis 2 preoți: Peter Miyamoto-Katsumi și John-Vianney Sasaki Haruo, pentru a lucra alături de compatrioții lor. Pe 2 februarie 1963 alți preoți japonezi au plecat în Brazilia: Părinții Renaldo Matsuo și Stefano-Santo, amândoi franciscani conventuali.

Fructele Japoniei Catolice în Brazilia: 4 preoți seculari, 8 iezuiți, S.X.D. și frați minori, 130 de tinere japoneze au intrat în institute religioase, cum ar fi Congregația Sfântul Iosif.

Funcționează presă și acțiunea socială și de dezvoltă continuu în sânul acestor comunități.

După un secol de activitate misionară, Biserica din Japonia număra în 1963 308814 de botezați, 16180 de catehumeni și 250000 de japonezi emigranți.

4. Japonia și Vaticanul

Japonia, după Restaurația dinastiei Meiji, a reprezentat prima putere a Orientului Extrem. Împăratul este personificarea acestei puteri; un veritabil echilibru între adoptarea civilizației occidentale și cultura autohtonă, un simț deosebit al oportunismului politic. În ascensiunea sa, Japonia a intersectat și puterea papalității, care timp de 200 de ani a reprezentat lumina civilizației occidentale, cea care a introdus în această civilizație simțul destinului etern al omului. Relațiile Japoniei cu Scaunul Pontifical se vor răsfrânge asupra tuturor popoarelor din Extremul Orient.

Prima interacțiune, primul pas a fost făcut de papalitate în anul 1885, când papa Leon al XIII-lea a scris împăratului, sperând că „Maiestatea sa se va arăta favorabil acestei inițiative” și dorind „să contribuie la fericirea poporului pentru care împăratul a realizat atâtea inovații”. Scrisoarea a fost prezentată împăratului Meiji de Mons. Osouf, Vicar Apostolic de Tokyo și a reprezentat unul dintre marile evenimente diplomatice ale anului 1885.

Răspunsul a fost dat de către împăratul însuși cu ocazia jubileului organizat de Papa Leon al XIII-lea în anul 1888.

În anul 1906, papa Pius al X-lea îl însărcinează pe Mons. O’ Connell, episcop de Portland, să transmită un mesaj împăratului. A fost primit de către împărat cu mari onoruri. Presa din Japonia a relatat acest eveniment într-un ton simpatic timp de câteva zile. Episcopul O’ Connell i-a adus suveranului Japoniei mesajul Sfântului Părinte care consta în felicitarea pentru instaurarea păcii și exprimarea gratitudinii pentru protecția acordată creștinilor din Manchuria în urma campaniei. În ianuarie 1916 și în aprilie 1917, Mons. Petrelli vine să pregătească instalarea delegatului apostolic permanent care va fi fost trimis personal de Suveranul Pontif, fără un portofoliu diplomatic. Pe 11 martie 1920, a fost inaugurată Delegația Apostolică de Tokyo, Mons. Fumasoni-Biondi fiind primul care a ocupat această funcție.

În următorul an, 1921, prințul moștenitor Hirohito și viitorul amiral Shinijiro, au efectuat o vizită Sfântului Părinte. Cu această ocazie, a avut loc prima campanie de presă pentru a stabili relațiile permanente între Japonia și Sfântul Scaun – dar nu a avut un răspuns pozitiv. La întoarcerea prințului moștenitor, marii politicieni au conștientizat că Roma era de departe cel mai bun observator al marilor curente politice ale lumii, drept pentru care fiecare națiune își avea reprezentanți pe lângă Sfântul Scaun. Astfel, în anul 1923 au început dezbaterile în Dietă pe marginea instituirii unui reprezentant al Japoniei pe lângă Sfântul Scaun. Dar au existat și opozanți ai acestei inițiative, precum secta „Bonzes de Haganji”, cea mai puternică sectă budistă. Presa a susținut în general reprezentarea diplomatică a Japoniei la Sfântul Scaun. Opoziția sectei budiste a continuat și proiectul a fost respins de Dietă pe 10 februarie 1923.

Totuși, cauza nu a fost pierdută definitiv. Guvernul și Camera Consilierilor au rămas favorabili proiectului și în mai 1927 chestiunea a fost din nou dezbătută în Camera Reprezentanților și în presă, dar timpul nu a fost prielnic. Mai mult decât atât, crizele economice au pus Guvernul în grave dificultăți financiare. Nu era timpul prielnic de a adăuga noi cheltuieli la buget.

Într-un final, pe 23 februarie 1952, Guvernul Imperial al Japoniei a anunțat oficial instituirea Legației japoneze la Vatican, în timp ce Sfântul Scaun a ridicat Delegația Apostolică la rangul de Internunțiatură. Șase ani mai târziu, reprezentantul japonez Tnerouoka Senjin, un catolic, a fost numit ambasador, iar Legația a devenit Ambasadă.

După această dată prestigiul Bisericii Catolice a crescut considerabil. Suveranii pontifi au căutat de fiecare dată să-și arate simpatia față de poporul japonez, chiar și în momente de calamitate, când au fost trimise fonduri de sprijin finaciar. Mesajul papei Pius al XII-lea din anul 1952 a atins nu numai inimile catolicilor, ci chiar și cele ale necatolicilor.

Papa Ioan al XXIII-lea a continuat să manifeste aceleași sentimente față de japonezi. El a dorit ca Radio Vatican să transmită de trei ori pe săptămână pe data de 17 februarie 1959. Mesajul papei, dat în latină, a fost imediat redat în japoneză: „Poporul Japoniei, vocea noastră ajunge la voi și inima noastră este deschisă vouă. În această zi binecuvântată, când imensa distanță a fost depășită, pentru ca astfel să fie posibil pentru noi să vă vorbim pentru prima oară prin radio, din Vatican, vocea gurii noastre, cu adevărat vocea inimii noastre, cu entuziasm anunță mari bucurii pentru voi, iubiți episcopi, preoți și toți credincioșii. Fie ca binecuvântările, pacea, speranța și bucuria Duhului Sfânt să rămână asupra voastră pentru totdeauna.

5. Biserica Catolică din Japonia astăzi

Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican (1962-1965) a însemnat și pentru biserica catolică din Japonia o regândire a propriei identități, a credinței ei, a exprimării acestei credințe în structurile de organizare și funcționare, în cultul și în acțiunea socială și educativă, ca și în atitudinea față de alte religii și față de lume în general. În cele ce urmează încercăm creionarea unui portret al bisericii catolice japoneze din ultimele decenii ale secolului trecut.

5.1. Reforma liturgică

In liturgie, a fost adoptată limba japoneză, în locul limbii latine, folosite până acum, de altfel, ca peste tot în lume. Incepând cu traducerea și publicarea documentelor conciliare și post-conciliare, a continuat cu reforma liturgică, încercând să adapteze ce se putea la cultura japoneză. Înaproximativ 15 după terminarea conciliului au fost traduse și publicate ritualurile sacramentelor. Au fost compuse și multe cântece japoneze, dar rămâne încă mult de făcut, și anume o adevărată înculturare a creștinismului în Japonia.

5.2. Ecumenismul

Biserica catolică de aici a adoptat un raport mai constructiv în relație cu celelalte religii creștine. Incepând din anu 1967 s-a celebrat octava mondială de rugăciuni pentru unitatea creștinilor. Urmând linia Consiliului Mondial al Bisericilor și a Comisiei Pontificale „Dreptate și Pace”, a fost formată o comisie ce analizează problemele sociale, cele ale promovării umane și ale păcii în lume. Ca rezultat, în acest domeniu, sunt, de exemplu, grupurile de rugăciune pentru dreptate socială și pace, pentru dezarmare nucleară, etc. S-au instituit și comisii interconfesionale cu biserica anglicană și cu cea luterană, prin care, de exemplu, s-a recunoscut autenticitatea botezurilor administrate în bisericile lor. A fost realizată și o traducere interconfesională a Bibliei, ceea ce reprezintă un pas înainte în colaborarea teologică, științifică între bisericile creștine de aici.

3. Dialogul interreligios

Este adevărat că între Japonia și alte religii sau state vecine existau și încă mai există anumite tensiuni, ale căror cauze sunt multiple. Existând aceste realități, laici și persoane consacrate, creștini și necreștini și-au dat seama că este nevoie de acțiuni comune în favoarea promovării păcii și înțelegerii între popoare și membri ai diferitelor religii. Înrândul creștinilor a crescut interesul pentru meditația Zen, pe care au adoptat-o apoi în trăirea lor creștină. Crește și interesul pentru călugării budiști și tot ceea ce înseamnă spiritualitatea budistă. Întoamna anului 1979, 51 de călugări budiști vor trăi o lună de zile în mănăstiri catolice din Germania, Franța, Belgia și Olanda. În1983, în schimb, 17 călugări contemplativi europeni, benedictini și trapiști, vor petrece o lună de zile în mănăstiri Zen din Japonia. Iar această experiență de schimb și cunoaștere religioasă, spirituală va continua și în anii ce vor urma. Trebuie menționat aici și istorica întâlnire a liderilor religioși din lume, la Assisi, în anul 1986, cu scopul de a se ruga pentru pace în lume. Precizăm că un rol fundamental în această înâlnire l-a avut fericitul papă Ioan Paul al II-lea; întâlnirea continuă și în zilele noastre. Precizăm că întâlnirile, dialogul și tot ceea ce implică relațiile interreligioase au loc în general cu religiile tradiționale. Nu există un dialo cu grupuri religioase formate după al doilea război mondial, sau cu grupuri care nu au mai nimic în comun cu creștinismul. Referitor la aceste grupuri, ceea ce este necesar, este în primul rând o cunoaștere a motivelor pentru care ele au devenit populare în Japonia. Înceea ce privește însă relația cu Sintoismul și Budismul, este nevoie de o cunoaștere mai bună, mai aprofundată a fundamentelor doctrinare și morale ale acestor religii și ce acțiuni comune pot avea loc între membrii acestor religii și creștini. Înacest sens, în prezent, fundamental rămâne Ghidul pentru dialogul interreligios al catolicilor din Japonia, publicat de Conferința Episcopilor Catolici din Japonia în anul 2010. Imbucurător este faptul că în domeniul activităților sociale, cooperarea și solidaritatea dintre religii crește, mai mult decât la nivel doctrinar.

5.4. Biserica „locală” din Japonia

Păstrând unitatea doctrinară și organizatorică a Bisericii Catolice, biserica de aici are și notele ei proprii în ceea ce privește disciplina, uzanțe liturgice și un propriu patrimoniu teologic și spiritual, ceea ce nu reprezintă un caz singular, deoarece astfel de aspecte au existat în creștinismul oriental încă de la începuturile lui. Intr-o declarație din 1974, Federația Conferințelor Episcopale din Asia a spus: „Biserica locală este o biserică întrupată într-un popor, o biserică indigenă și înculturată. Aceasta înseamnă în mod concret o biserică în dialog continuu, umil și plin de iubire cu tradițiile vitale, culturile, religiile, într-un cuvânt cu întreaga viață a poporului unde s-a înrădăcinat profund, însușindu-și viața și istoria respectivului popor” (nr. 12). Acesta înseamnă că se poate vorbi de o „biserică indiană”, o „biserică filipineză”, o „biserică japoneză”, etc. Biserica catolică din Japonia este, așadar, o biserică asiatică, ceea ce nu înseamnă că a pierdut ceva din catolicitatea, universalitatea ei, sau din fidelitatea ei pentru capul vizibil, papa. Când papa Ioan Paul al II-lea a fost aici, în anul 1981, catolicii din toată Japonia s-au simțit uniți cu el, chiar dacă trăiesc în această parte a Asiei și împărtășesc particularitățile socio-economice și culturale nipone.

5.5. Acțiunea socială

Înluna ianuarie a anului 1960 a fost semnat la Washington Tratatul de securitate reciprocă și cooperare dintre USA si Japonia. Acesta a suscitat vii discuții și reacții în mass media, ca și în societate în general; se cerea o reformă a structurilor sociale. Înacest context, biserica catolică de aici a devenit mai conștientă de importanța drepturilor omului, ca și de dreptatea socială. Probleme ale națiunii, ca și probleme internaționale devin și ale bisericii catolice, ceea ce contribuie la maturizarea și actualizarea angajării ei sociale.

O altă realitate socială cu care se confruntă catolicismul local vine odată cu terminarea războiului din Vietnam, în anul 1975, când mulți refugiați din această țară, „boat people” cer azil în alte țări. Caritasul catolic intervine în favoarea lor și le acordă ospitalitate și sprijin, punând la dispoziția acestora mai multe mănăstiri și clădiri proprii. Si chiar dacă, pentru moment, guvernul japonez refuză să le acorde acestora reședință stabilă, cu timpul, ținând cont de acțiunile concrete ale catolicilor, ca și de presiuni ale opiniei publice mondiale, le-a acordat totuși dreptul la reședință permanentă. Fiecare dieceză din țară s-a angajat să-i sprijine pe acești refugiați.

O altă problemă gravă cu care se va confrunta Japonia o reprezintă începând cu anul 1980 afluxul de muncitori proveniți din țările vecine. Numeroase femei, mai ales din Filipine, vin în Japonia ca hostess sau ca animatoare în localurile de noapte. Adesea au fost constrânse să se prostituieze, le-a fost limitată libertatea, etc. Rugați și de Conferința episcopală filipineză, biserica catolică a intervenit prompt, ajutând aceste femei asiatice pentru a se elibera de orice formă de instrumentalizare și degradare.

În deceniul al nouălea țara se confruntă și cu un aflux de muncitori din țări asiatice sau din America Latină. Nu numai inserția lor în piața muncii reprezenta o problemă grea, dar și viața lor de cuplu, căsătoriți sau necesătoriți, de unde se iveau grave probleme privind unitatea și indisolubilitatea căsătoriei creștine catolice. Alături de instituțiile statale și non guvernative, biserica devine un partener activ în rezolvarea unor probleme sociale și morale, etice, în același timp, pentru persoane ce nu aparțin juridic Japoniei, dar care angajează această țară, internaționalizând probleme și situații ce conduc mereu mai mult spre o conștiință a universalității întregului neam omenesc. Biserica Catolică, prin natura ei, este orientată spre universalism, iar angajamentul ei în soluționarea problemelor unor străini de națiunea japoneză, a ajutat Japonia să își conștientizeze mai bine și rolul ei la nivel internațional în soluționarea unor probleme sociale. Conștiința unui angajament social în țară, dar și la nivel internațional a fost aprofundată mai mult cu ocazia vizitei papei în anul 1981, când, vizitând cele două orașe martire, Hiroshima și Nagasaki, apelul pentru pace în lume al papei a devenit propriu nu numai al bisericii catolice de aici, dar și al conducerii țării și al întregii societăți civile. Inițiativele pentru dezarmarea atomică, cele 10 zile pentru pace, sărbătorite în fiecare an în luna august, sunt realizări concrete ale bisericii catolice în colaborare cu alte instituții. Promovarea păcii înseamnă și micșorarea decalajului economic dintre țările bogate și cele sărace. Ca atare, nu doar bombele atomice reprezintă un grav pericol pentru securitatea și pacea pe glob, dar și inegalitățile economice, ca și orice formă de atentat asupra vieții născute (eutanasie, droguri, arme, violențe) sau nenăscute încă (avortul). La acestea se adaugă problemele celor cu diferite dizabilități fizice sau psihice, bolnavii incurabili, persoanele emarginate. Pentru orice ființă umană, biserica afirmă demnitatea ei de fiu al lui Dumnezeu și paritatea de drepturi cu oricare alt om. Dimpotrivă, datorită suferințelor, bolilor de care ei suferă, au nevoie de o mai mare grijă și atenție decât oamenii sănătoși. O altă problemă o reprezintă minoritățile buraku și dowa, considerate ca și caste inferioare, și ca atare, fără drepturi egale cu ceilalți japonezi. La fel, probleme a ridicat și minoritatea coreenilor veniți aici, și care au suferit și ei multe inegalități sociale și economice. Trebuie spus că în pofida tuturor inițiativelor luate de ierarhia catolică, credincioșii laici nu erau la curent cu toată problematica ce interesa ierarhia, și, ca atare era absolută nevoie de o informare și o formare mai profundă a laicilor referitoare la minorități, ca și la atâtea alte probleme din domeniul social, asistențial, caritativ.

5.6. Religie și politică

În angajamentul ei in spațiul public, dificultatea cea mai mare pe care o întâmpină biserica catolică de aici o reprezentă modul cum s-a separat statul de biserică. Modernizarea Japoniei, care începe cu era Meiji (1868-1912), păstrează încă o anumită divinizare a figurii împăratului, în măsura în care toate deciziile politicii naționale sunt luate în numele său „sacru”. Această orientare a continuat apoi, culminând cu tragedia din cel de-al doilea razboi mondial, când nenumărați japonezi și-au sacrificat viața pentru țară și pentru împărat, săvârșind și multe atrocități în țări vecine ce erau deja în puterea forțelor comuniste.

În continuare a existat tendința de a sacraliza figura împăratului, iar sanctuarul Yasukuni din capitală să devină un sanctuar cu valoare națională, simbol al împăratului sacru și al Japoniei unită în jurul lui. Episcopii catolici, ca și reprezentanții celorlalte religii creștine au protestat contra „naționalizării” acestui sanctuar, apărând modelul separării statului de religie, dar mulți miniștri vizitează sanctuarul ca oficiali ai statului, ceea ce înseamnă că nu sunt de acord cu această orientare a creștinilor. Cu ocazia morții lui Hirohito (a avut cea mai lungă conducere din istoria Japoniei: 62 de ani) și preluarea puterii imperiale de către fiul acestuia, Akihito, în 1989, Conferința Episcopală catolică a avertizat pe toți, punându-i în gardă în fața pericolului unui stat șintoist și ultranaționalist. Nicio persoană umană nu trebuie divinizată și niciun sistem de conducere nu trebuie absolutizat, la fel cum nu trebuie considerat ca universal valabil principiul naționalității. Deși este o biserică a japonezilor, este de apreciat faptul că biserica catolică de aici este una „modernă”, declarată decis de partea separării statului de problemele religioase, adică propunând un stat laic, dar nu antireligios, se înțelege. Înpofida insistențelor sau protestelor creștinilor contra sacralității figurii împăratului și a riturilor religioase care să însoțească înmormântarea lui Hirohito, riturile vor fi practicate, iar miniștrii statului vor participa la riturile tradiționale, și toate acestea vor fi susținute din fondurile statale publice.

5.7. Orientări de bază și priorități

Vizita papei din anul 1981 a demonstrat faptul că episcopii și întreaga biserică catolică din Japonia este unită și că s-a înțeles bine faptul că o viață creștină edificatoare și un angajament public al catolicilor nu sunt posibile decât acționând unitar la nivel național și chiar internațional. Chiar dacă trecutul recent al catolicismului nipon a fost marcat de nenumărați misionari din alte țări, mai ales europeni, ca și de numeroase ordine și congregații religioase venite din afară, în prezent elementul autohton este decisiv în clerul catolic.

Îndeceniul al nouălea al secolului trecut, Conferința episcopilor a analizat și stabilit prioritățile locale. Prima o reprezintă evanghelizarea adaptată prezentului. Mesajul creștin de mântuire trebuie să ajungă la orice persoană de bunăvoință, să pătrundă în întreaga societate, acordându-se o atenție deosebită celor marginalizați. Diecezele și parohiile trebuie să devină din ce în ce mai mult comunități care evanghelizează. In același timp, este absolut necesară cooperarea dintre diferitele ordine călugărești, congregații misionare și diferitele grupuri prezente în parohii. Efortul evanghelizator trebuie să fie comun, dar și împărțit în mod responsabil între toți membrii bisericii.

5.7.1. NICE I (National Incentive Convention of Evangelisation) – 1987

Pentru a analiza și stabili mai bine toate aceste proiecte, în anul 1987 are loc la Kyoto „Convenția natională de animare evanghelizatoare”, la care participă reprezentanți din toate diecezele (17 episcopi, 112 preoți, 53 călugări și 97 laici).

Conciliul ecumenic Vatican II a promovat mult demnitatea și misiunea laicilor în biserică, ceea ce a contribuit la formarea multor grupuri și organizații laice. Acestea vor participa, alături de clerici la deciziile bisericii locale, îndeplinindu-și propriile responsabilități derivate din chemarea comună a tuturor creștinilor la sfințirea proprie și la apostolatul misionar, evanghelizator. Aproximativ 2000 de laici vor participa în cele trei provincii bisericești (Nagasaki, Osaka și Tokyo) la forumul dezbaterilor a căror temă comună o reprezenta interogativul: „Ce își propune Biserica catolică din Japonia ca obiective intermediare și de lungă durată?” Laicii se întreabă asupra raportului Biserică-societate civilă, credință și viață. Episcopii constată că biserica a fost prea mult închisă în ea însăși și decid să o îndrepte spre o „biserică deschisă” în societate, în comunitățile parohiale, cât și la nivel individual, personal. După ce analizează conținutul dezbaterilor Convenției, Conferința episcopilor promulgă un mesaj intitulat „Să trăim împreună în bucurie”. Aceasta însemna o solidaritate a catolicilor cu toți, apropiindu-se mai mult de cei marginalizați sau departe de comunitățile catolice, iar această trăire trebuie să fie dinamică, plină de viață și optimism. Acest ideal se realizează prin pătrunderea mesajului evanghelic în țesutul social, prin adaptarea structurilor interne ale bisericii pentru a rezolva mai bine problemele concrete, indiferent de ce natură ar fi ele, printr-o reflecție și aprofundare continuă a propriei credințe, prin actualizarea vieții liturgice și printr-o reconsiderare a sistemului diecezelor și parohiilor. În anul 1991, este deschis la Nagoya „Centrul catolic de formare continuă”, unde laici, clerici, călugări, episcopi se adună împreună pentru a analiza și promova deciziile sau indicațiile Conferinței Episcopilor Catolici din Japonia. La nivel local, parohial, obiectivele propuse de NICE I sunt urmărite în detalii pentru a se realiza acea „trăire împreună în bucurie”.

5.7.2. NICE II – 1993

Pregătind Nice II, se alege ca temă principală familia. Înprincipal, se urmărește continuarea a ceea ce provine de la Nice I, pentru a promova împreună, clerici și laici, căi de evanghelizare în societatea actuală, fundamentată pe familie ca celulă de bază a bisericii, familie constituită conform voinței lui Dumnezeu. Înfelul acestea, biserica locală trebuie să devină o adevărată familie care să răspundă și să colaboreze la planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor. Din viața și experiența concretă a credincioșilor la nivel individual și familial, se caută noi căi de evanghelizare. Se constată apoi că în fiecare dieceză există particularități de gândire și trăire, care trebuie respectate și promovate.

Nice II se desfășoară la Nagasaki în perioada 21-24 octombrie 1993. Aici participă reprezentanți ai tuturor celor 16 dieceze, episcopi, preoți, călugări și 230 de laici. Este analizată familia, ca și comunitate de credință în Cristos și se constată că este necesară o reformă a bisericii japoneze, pentru a corespunde mai bine misiunii ei de evanghelizare. Concret, trebuie înțeles și promovat spiritul de comuniune, împărtășire; este necesară o mai bună formare a credincioșilor pentru a înțelege situația prezentă; trebuie renovată și îmbogățită liturgia bisericii; trebuie întărită, maturizată credința tinerelor generații. Toate sunt obiective majore, care recer o acțiune concertată a tuturor, iar pentru anul următor, Conferința Episcopilor se angajează să promulge un raport final al tuturor acestor dezbateri.

6. Structura contemporană a Bisericii Catolice din Japonia

Arhidieceza de Tokyo

În anul 1846, Sfântul Scaun a încredințat misionarilor MEP spre evanghelizare Vicariatul Apostolic al Japoniei. Insă, din cauza proscrierii creștinismului aici, ei nu au putut ajuge atunci în Japonia. Mai târiu, în 1858, când se deschid pentru străini porturile orașelor Nagasaki, Yokohama, Hakodate și altele mai mici, intră și primul misionar MEP pe pământul japonez. La 22 mai, 1876, Vicariatul Apostolic de aici se împarte în două, în cel de nord și cel de sud. Cel de nord, cu centrul la Yokohama, are în jurisdicție regiunile Chubu, Kanto, Ou și Hokkaido. În anul 1891, vicariatul de nord se împarte în două dieceze, cea de Tokyo și cea de Hakodate, Tokyo devenind arhidieceză. Arhiepiscopul P. Osouf MEP devine primul ordinariu al arhidiecezei. În jurisdicția lui intrau șapte prefecturi în regiunea Kanto și nouă prefecturi în regiunea Chubu. În 1912, când se înființează Prefectura Apostolică de Niigata, prefecturile de Toyama, Ishikawa și Fukui se despart de arhidieceză și trec la noua prefectură. Același lucru se întâmplă în 1922, când prefecturile de Aici și Gifu trec la Prefectura Apostolică de Nagoya și sunt încedințate misionarilor SVD. Un pas înante în consolidarea arhiepiscopiei are loc în anul 1937, când clerul local preia munca de până acum a misionarilor MEP, și tot acum, cu excepția prefecturilor de Tokyo și Chiba, celelalte care mai rămăseseră trec la dieceza de Yokohama. Acum este numit și primul arhiepiscop autohton, T. Doi.

În anul 1941, din 21 de biserici, 14 erau distruse. Inainte de război, avea 25 preoți japonezi, 56 preoți străini, 178 călugări și 228 de călugărițe. După război, în anul 1946 erau aici doar 8.455 catolici. În anul 1963, numărul acestora urcă la 47.383. Acum sunt 59 preoți japonezi diecezani, 65 de preoți japonezi călugări, 268 de preoți străini, 199 călugări, 1087 călugărițe cu 472 novice și aspirante. Numărul parohiilor a ajuns la 66.

În anul 1960, arhiepiscopui Doi este creat cardinal, fiind primul din Japonia. El moare zece ani mai târziu, și-i urmează ca arhiepiscop Seiichi Shirayanagi, cardinal, decedat în anul 2000. Actualul arhiepiscop este Peter Takeo Okada, care la scurt timp după numire a inițiat un plan de restructurare a parohiilor pentru o mai bună activitate pastorală, adaptată circumstanțelor și cerințelor prezentului.

În anul 2012, arhidieceza avea 75 de parohii cu 96.146 credincioși, fiind cea mai mare din țară, ca număr al catolicilor.

Dieceza de Saitama

Prefectura apostolică de Urawa a fost înființată în anul 1939 și cuprindea prefecturile de Saitama, Tochigi, Gumma și Ibarachi, care acum sunt separate de dieceza de Yokohama. Pastorația este încredințată călugărilor franciscani canadieni, părintele A. Leblanc fiind primul prefect apostolic. În anul 1941 avea 11 parohii cu 1.125 catolici. După război, aceștia rămân în prefectura de Tochigi, în timp ce franciscanii din provincia Sfâtului Nume din New York sunt în prefectura Gumma; franciscanii din provincia Aquitaine în prefectura Saitama; americanii Picups în prefectura Ibaraki, iar misionarii MEP în Kawagoe din prefectura Saitama. Urawa devine dieceză la 14 ianuarie, 1958. In acest an, numărul parohiilor se ridicase la 52, iar numărul credincioșilor la 8.403. În anul 2003, numele diecezei a fost schimbat din Urawa in Saitama. În anul 2012, dieceza avea 53 de parohii cu 21.399 catolici.

Dieceza de Niigata

Prefectura Apostolică de Niigata a fost înființată în anul 1912, incluzând prefecturile de Akita, Yamagata și Niigata care depindeau până acum de dieceza de Hakodate, și prefecturile de Toyama, Ishikawa și Fukui, ce depindeau de arhidieceza de Tokyo.

Aici activau misionarii SVD și clericii locali, ajutați de alte două societăți misionare. În 1941 erau 13 parohii cu 1.557 catolici. Franciscanii din provincia Bologna vor primi o parte din prefectura Niigata, iar misionarii francezi Picups prefectura Yamagata. În anul 1963, numărul parohiilor crescuse la 38, cu 5.900 catolici. În satele Sanohara, Nishimura-gun și Yamagata, mulți din vechii catolici ascunși s-au întors la biserică, fenomen ce se mai repetase și în alte părți ale țării. Prefectura a fost ridicată la rangul de dieceză la 16 aprilie,1962, având primul episcop autohton, căruia i-a urmat un altul în anul 1985, ambii franciscani. Actualul episcop, din anul 2004, este din SVD. În anul 2012, erau 31 de parohii cu 7.269 credincioși.

Dieceza de Sendai

Dieceza de Hakodate a fost separată de Vicariatul Apostolic de Nord al Japoniei în anul 1891, și includea Hokkaido (mai târziu Sakhalin) și șapte prefecturi: Aomori, Iwate, Miyagi, Fukushima, Niigata, Yamagata și Akita. Ea a fost încredințată spre păstorire misionarilor MEP, iar episcopul A. Berlioz a fost primul ordinariu. Mai târziu, când se înființează Prefectura Apostolică de Niigata, în anul 1912, prefecturile de Niigata, Yamagata și Akita sunt încorporate într-însa și încredințată misionarilor SVD. Trei ani mai târziu este înființată Prefectura Apostolică de Sapporo, ce includea tot Hokkaido, cu excepția districtului de Hakodate, și este încredințată Fraților Minori Conventuali din provincia Fulda. În felul acesta, jurisdicția diecezei de Hakodate se micșorează. În anul 1931, această dieceză a fost încredințată călugărilor dominicani canadieni. Atunci avea 20 parohii și 4.306 catolici. În anul 1936, sediul diecezei se mută de la Hakodate la Sendai, acum schimbându-se și numele ei în dieceza de Sendai.

Misionarii Străini de Betleem se vor stabili în prefectura de Iwate, misionarii Sf. Fecioare de Guadalupe în Wakamatsu, misionarii din Quebec în prefectura Amori. Părinții dominicani păstrează prefectura Fukushima, iar clerul local prefectura Miyagi. În anul 1952, districtul de Hakodate este separat de dieceza de Sendai și este încorporat în dieceza de Sapporo. În felul acesta, dieceza de Sendai devine mai mică, cu prefecturile Aomori, Iwate, Miyagi și Fukushima.

În anul 1963, dieceza avea 71 de parohii cu 11.442 catolici. Tetsuo Hiraga a fost numit episcop de Sendai la 10 decembrie 2005 și a fost consacrat la 4 martie 2006. El este păstorul acestei dieceze. În anul 2012 dieceza avea 53 de parohii cu 10.825 credincioși.

Dieceza de Sapporo

Prefectura Apostolică de Sapporo a fost înființată în anul 1915. Ea s-a format prin separarea de dieceza de Hokkaido și includea tot Hokkaido cu excepția provinciei Oshima și partea de sud a Sakhalin-ului. Este încredințată Fraților Minori din provincia de Fulda. În anul 1929, prefectura devine Vicariat Apostolic, avându-l ca episcop de mons. W. Kinold OFM, mai înainte misionar și prefect apostolic aici. În anul 1932 este înființată Prefectura Apostolică de Sakhalin și transferată călugărilor franciscani polonezi.

În anul 1941, acest vicariat apostolic, încredințat păstoririi misionarilor franciscani din provincia Sf. Elisabeta de Turingia, avea 20 de parohii cu 3.129 catolici.

La 11 decembrie 1952, districtul de Hakodate, care a aparținut la dieceza de Sendai, este încorporat cu întreg Hokkaido în dieceza care se formează acum, fixându-și centrul la Sapporo. Mons. Seno renunță și părintele T. Tomizawa este aprobat episcop și consacrat la 19 martie 1953. După renunțarea episcopului Tomizawa, părintele T. Jinushi este aprobat ca succesor la 3 octombrie 1987. Este consacrat la 15 ianuarie, anul următor, și până în anul 2009 a fost episcop de Sapporo. Fiind numit episop de Sapporo la 22 iunie 2012, Taiji Katsuya a fost consacrat la 14 octombrie 2013, și continuă să păstorească această dieceză.

În pastorație, la înființarea diecezei activau părinții franciscani germani, cărora li se adaugă cei olandezi în districtul Abashiri. Sosesc și franciscanii din provincia Sf. Anton de Padova și iau spre evanghelizare districtele Kushiro, Nemuro și Tokachi. Franciscanii germani activează în Kamikawa, Rumoi, Sorachi și Soya. Clerul local este prezent în Shiribeshi și Ishikari; misionarii de Maryknoll în districtele Iburi și Hidaka, iar misionarii MEP se întorc în Hiyama și Oshima. În anul 1963, dieceza avea 60 de parohii cu 14.526 credincioși. În anul 2012, dieceza avea 59 de parohii cu 17.659 catolici.

Dieceza de Nagoya

Prefectura Apostolică de Nagoya a fost înființată în anul 1922, când două prefecturi, de Aichi și Gifu, au fost separate de arhidieceza de Tokyo, iar trei prefecturi, Fukui, Ishikawa și Toyama, au fost separate de Prefectura Apostolică de Niigata. Toate cele cinci prefecturi au fost încorporate în noua prefectură de Nagoya. Activitatea pastorală și de evanghelizare a fost încredințată misionarilor SVD. În anul 1941 avea șapte parohii cu 2.250 suflete, iar cinci ani mai târziu numărul a scăzut la 1.211. În anii următori sosesc carmelitanii din provincia Veneția și se stabilesc în prefectura Ishikawa și la Nagoya. Părinții Sfintei Inimi activează în Nagoya și în prefecturile de Fukui și Gifu; franciscanii din provincia Roma în Toyama; misionarii Scarboro în Nagoya și Aichi, împreună cu misionarii SVD și preoții locali. În anul 1962, prefectura devine dieceză. În anul următor, tânăra dieceză avea 39 parohii cu 10.662 catolici. Jun’ichi Nomura a fost consacrat episcop la 4 iulie, fiind păstorul Diecezei de Nagoya. În anul 2012 avea 50 de parohii cu 26.354 catolici.

Dieceza de Kyoto

Prefectura Apostolică de Kyoto a fost înființată în anul 1937 în fosta capitală a imperiului și includea patru prefecturi civile: Kyoto, Nara, Mie și Shiga, care aparțineau de dieceza de Osaka și fuseseră încredițate misionarilor Maryknoll. A fost ridicată la rangul de dieceză în anul 1951. Înaintea celui de-al doilea război mondial, misionarii Maryknoll aveau aici șase parohii cu 1.896 catolici. După război, sosesc redemptorișii din Toronto și primesc o parte a prefecturii de Kyoto; misionarii marianiști din Australia primesc prefectura Nara, iar congregația Sf. Viator o parohie în Kyoto. Celelalte zone erau ocupate de clerul autohton și de misionarii Maryknoll. În anul 1963 erau 74 de parohii cu 15.697 catolici. Yoshinato Otsuka a fost consacrat episcop la 15 iunie 1997, fiind păstorul acestei dieceze. În anul 2012, dieceza avea 54 parohii cu 18.599 catolici.

Dieceza de Osaka

În anul 1888 trei regiuni ale Japoniei, Kinki, Chugoku și Shikoku sunt separate de Vicariatul Apostolic de Sud, formând Vicariatul Apostolic Central al Japoniei și încredințat misionarilor MEP. După trei ani, el este schimbat în Dieceza de Osaka, iar mons. F.N. Midon MEP este consacrat episcop al noii dieceze. În anul 1904, odata cu înființarea Prefecturii Apostolice de Shikoku, întreagă această insulă este încredințată misionarilor spanioli dominicani. În anul 1923 este înființat Vicariatul Apostolic de Hiroshima, iar prefecturile de Okayama, Hiroshima, Yamaguchi, Shimane și Tottori, care formează acest vicariat, sunt încredințate misionarilor iezuiți germani. În anul 1937, când se formează Prefectura Apostolică de Kyoto, din teritoriul acestei dieceze mai ies prefecturile de Kyoto, Nara, Mie și Shiga. Dieceza este compusă din Hyogo, Osaka și Wakayama.

Până în anul 1941, misionarii MEP au activat singuri aici, însoțiți doar de câțiva clerici locali, și aveau în grijă 9.242 catolici (7.770, doi ani mai târziu) în 19 parohii. După război, MEP se vor retrage în partea estică a prefecturii Hyogo, lăsând partea vestică și o parte a prefecutii de Osaka în grija Misionarilor Scheut. Misionarii claretieni, oblații Sf. Fecioare Imaculate și franciscanii vor forma câteva parohii. Părinții sf. Columban vor ocupa prefectura Wakayama și părinții Xaverieni o parte a prefecturii de Osaka. Datorită unui personal atât de numeros, parohiile vor crește la 83, iar numărul catolicilor, în anul 1963, era de 37.447 suflete.

La numai doi ani după ce a fost numit co-ajutor al arhiepiscopului de Osaka, în anul 1997 Jun Ikenaga S.J. a fost instalat ca arhiepiscop al Diecezei de Osaka. La19 aprilie 1999 Goro Matsuura a fost numit episcop auxiliar și a fost consacrat la 17 iulie același an.

Dieceza de Yokohama

Dieceza este înființată în anul 1937, când arhidieceza de Tokyo trece în grija clerului autohton, iar opt prefecturi: Kanagawa, Shizuoka, Yamanashi, Nagano, Saitama, Gumma, Tochigi și Ibaraki sunt încredințate misionarilor MEP și formează noua dieceză de Yokohama, avându-l ca episcop pe J. A. Chambon MEP. După doi ani, când se formează Prefectura Apostolică de Urawa, patru din prefecturile diecezei (Saitama, Gumma, Tochigi și Ibaraki) sunt încredințate misionarilor franciscani canadieni.

În anul 1941, dieceza avea 18 parohii cu 4.433 catolici păstoriți de misionarii MEP. După război, călugării Atonement se stabilesc în orașul Yokohama și în prefectura Kanagawa. Sosesc acum și misionarii Sf. Columban, augustinienii americani, redemptoriștii Sf. Ana de Beaupré, toți activând în prefecturile de Kanagawa și Nagano. Fransicanii din provincia de Montreal, din provinciile de Bogota, Cantabria, din provincia belgiană Sf. Iosif ocupă aproape tot teritoriul prefecturii Nagano. Misionarii din Milano primesc o parte a prefecturii Yamanishi, iar misionarii MEP se retrag în prefectura Shizuoka. Piariștii, Micii Frați ai lui Isus, Preoții de la Prado împreună cu clerul local își împart între ei parohiile din Yokohama și din zonele învecinate. În anul 1963, dieceza avea 85 de parohii cu 22.903 catolici. Masahiro Umemura a fost numit episcop de Yokohama la 16 martie 1999. A fost consacrat episcop la 15 mai același an și continuă să păstorească această dieceză. Actualmente, dieceza are în componență prefecturile de Kanagawa, Sizuoka, Nagano și Yamanasi. Sunt 84 de parohii cu 56.055 catolici.

Dieceza de Hiroshima

Vicariatul Apostolic de Hiroshima, înființat în anul 1923, în anul 1941 avea 17 parohii cu 2.380 catolici. După război, sosesc misionarii Inimii Neprihănite a Mariei (Scheut) și în anul 1951 primesc spre păstorire prefecturile de Okayama și Tottori, în timp ce iezuiților spanioli le este încredințată o parte a prefecturii Yamaguchi. Dieceza este înființată la 25 iulie, 1959. În anul 1963, aici erau 36 parohii cu 13.928 catolici. În anul 1997, cele două prefecturi mai sus menționate intră în grija directă a diecezei de Hiroshima.

În anul 1981, papa Ioan Paul al II-lea vizitează Hiroshima și cu această ocazie adresează lumii un apel: „A aminti trecutul înseamă a ne angaja personal pentru viitor. A aminti Hiroshima înseamnă a avea oroare de războiul nuclear”. Acest apel, dieceza și l-a însușit ca o misiune de apostol al păcii, și a impresionat profund pe locuitorii de aici, și nu numai de aici.

În prezent, dieceza, formată de prefecturile de Hiroshima, Okayama, Tottori, Yamaguchi și Shimane, are 41 parohii cu 20.784 catolici.

Dieceza de Takamatsu

Din 1904 până în 1941, prefectura apostolică de Shikoku (formată din prefecturile Tokushima, Kochi, Kagawa și Ehime) a fost încredințată în întregime misionarilor dominicani spanioli din provincia Sf. Rozariu. După anul 1945 ei se retrag în prefectura Ehime, iar prefecturile Kochi și Tokushima sunt încredințate misionarilor Oblați ai Fecioarei Neprihănite. Prefectura Kagawa este încredințată clerului local și misionarilor de Burgos. În anul 1941 erau 10 parohii cu 771 catolici, iar în 1963 erau 31 parohii cu 4.316 catolici. În anul 1949 sediul prefecturii este mutat de la Tokushima la Takamatsu. În anul 1963, prefectura de Shikoku este ridicată la treapta de dieceză. Eijiro Suwa a fost numit episcop al Diecezei de Takamatsu la 25 martie 2011 și a fost consacrat la 19 iunie 2011. Astăzi, aici sunt 26 de parohii cu 4.765 catolici.

Dieceza de Kagoshima

În anul 1927 este înființată Prefectura Apostolică de Kagoshima (cuprindea prefecturile Kagoshima și Okinawa) și încredințată păstoririi misionarilor franciscani canadieni.

Din anul 1937 până în 1941, teritoriul ei este încredințat păstoririi clerului local și avea 17 parohii cu 4.697 catolici. După război, când militarii americani ocupă Okinawa și sud-vestul insulei, misionarii Capucini din New York activează în insula Amami Oshima, care fusese separată de Okinawa și înclusă în prefectura de Kagoshima în anul 1955. Acum prefectura apostolică de aici este ridicată la rangul de dieceză. Frații Conventuali se stabilesc la Oshima, iar Capucinii se retrag în insulele Ryukyu. Redeptoriștii din provincia de München primesc spre păstorire districtul de Sendai, iar clerul local se ocupă de districtul de Kagoshima. În anul 1963, dieceza avea 53 de parohii cu 7.682 suflete. Kenjiro Koriyama a fost numit episcop al Diecezei de Kagoshima la 3 decembrie 2005. El a fost consacrat episcop la 29 ianuarie 2006 și continuă să păstorească această dieceză. În prezent, are 29 parohii și 9.471 catolici.

Dieceza de Oita

În anul 1928, prefecturile de Miyazaki și Oita sunt separate de dieceza de Fukuoka și încredințate misionarilor salezieni italieni. În anul 1935 este înființată Prefectura Apostolică de Miyazaki, iar preotul salezian V. Cimatti este numit ordinariu.

În anul 1941, prefectura apostolică de Miyazaki avea 10 parohii cu 1.602 catolici păstoriți de misionarii salezieni ai lui Don Bosco. După război, sosesc aici misionarii Xaverieni cărora le este încredințată prefectura Miyzaki, iar salezienii își păstrează prefectura Oita. Dieceza este înființată la 22 decembrie, 1961 și primește numele dieceza de Oita. După doi ani, erau 44 parohii cu 5.589 catolici. Sueo Hamaguchi a fost numit episcop al Diecezei de Oita la 25 martie 2011, fiind consacrat la 26 iunie același an. În anul 2012, dieceza avea 26 parohii cu 6.268 catolici.

Dieceza de Fukuoka

Dieceza este înființată în anul 1927, când se separă de dieceza de Nagasaki, și este încredințată păstoririi misionarilor MEP. La început, cuprindea prefecturile Fukuoka, Saga, Kumamoto, Miyazaki și Oita. Cum a fost menționat deja, în anul 1928 prefecturile de Miyazaki și Oita vor fi încredințate salezienilor.

În anul 1941, în această dieceză activau doar misionarii MEP, având 21 de parohii cu 11.284 catolici. În deceniul dinainte, aici activaseră misionarii Sulpicieni, care au pregătit formarea seminarului și au primit spre păstorire parohia din Omuta. După război, dieceza a fost împărțită spre păstorire între misionarii Sf. Columban, în prefectura de Kumamoto, și misionarii de Milano, în prefectura Saga. Vor veni în anii următori alți misionari dintre Franciscanii de Turingia, Părinții Scarboro și Oblații Mariei Neprihănite și vor activa în diferite parohii din Fukuoka sau din prefectură. În anul 1963, această mare dieceză avea 72 parohii cu 22.586 catolici. La 19 martie episcopul Diecezei de Oita, Ryoji Miyahara, a fost numit episcop al Diecezei de Fukuoka și a fost instalat la 28 mai 2008. În prezent, aici sunt 55 parohii cu 30.393 catolici.

Arhidieceza de Nagasaki

Inceputurile diecezei de Nagasaki trebuie căutate în anul 1866, când episcopul B. Petitjean MEP a fost numit Vicar Apostolic al Japoniei. Zece ani mai târziu, vicariatul de împarte în două, de nord și de sud, iar Nagasaki devine centru vicariatului de sud, având în jurisdicție regiunile Kyushu, Chugoku și Kinki. Când, în anul 1888 se formează vicariatul central, cele trei regiuni trec în jurisdicția lui. În anul 1891 este înființată dieceza de Nagasaki, având în jurisdicție întreaga insulă Kyushu.

În anul 1941, aici erau 82 de parohii cu 59.330 catolici. După război, misionarii Scarboro se vor stabili în prefectura de Nagasaki. Vor înființa parohii și misionarii augustinieni, franciscanii conventuali și SVD. Franciscanii din Montreal, care înainte de război aveau un seminar, rămân în Nagasaki. La 25 mai, 1959 dieceza devine arhidieceză, având ca sufragane diecezele de Kagoshima, Fukuoka, Hiroshima și Oita. În anul 1962, avea 136 parohii cu 80.350 catolici. După moartea arhiepiscopului Shimamoto episcopul auxiliar Takami Mitsuaki a fost numit arhiepiscop al Diecezei de Nagasaki, fiind instalat la 14 decembrie 2003. În prezent, sunt 71 de parohii cu 63.081 catolici.

Numărul japonezilor creștini este mai puțin de 2% din populația Japoniei – 449.389 de catolici erau în 2003. Totuși, Biserica Catolică și instituțiile ei sunt bine ancorate și reprezentate în societate. Erau în 2003 nu mai puțin de 16 dieceze și 808 de biserici. Pe lângă acestea mai există un număr mare de mănăstiri. În 2002 erau 18 universități catolice, 38 de spitale și instituții medicale, 27 de colegii, 113 școli de educație înaltă, 54 școli primare, 98 de școli generale, 557 de grădinițe și un total de 500 de orfelinate, case pentru handicapați, centre de îngrijire de zi. Erau, de asemenea, 1658 de preoți, din care 942 japonezi și nu mai puțin de 6670 de surori și frați în 2003. Numărul seminariștilor era de 232.

Bisericile sunt foarte răspândite în Japonia, fiind întâlnite chiar și în zone izolate precum cele din Hokkaido. Bisericile atestă devoțiunea catolicilor prin faptul că sunt îngrijite, decorate cu obiecte de artă. Acestea sunt în general deschise în timpul zilei. În zonele rurale, japonezii intră descălțați, așa cum fac atunci când intră în reședințe private sau unele instituții. Multe parohii au și grădinițe care ușor pot fi identificate prin jucăriile ce se află aici.

CONCLUZIE

Japonia, Țara Soarelui Răsare, a exercitat dintotdeauna o atracție pentru locuitorii altor țări. Până la sfârșitul celui de al doilea război mondial nici o putere străină nu a reușit să îngenuncheze și să cucerească această țară. Oameni mândri, curajoși, tradiționaliști, religioși, japonezii au trăit într-o izolare aproape totală față de restul lumii timp de sute de ani. Singura religie străină care a reușit să fie primită și să se adapteze în statul japonez a fost religia budhistă. Până în secolul al XIX-lea, organizarea administrativă a Imperiului Japonez a fost una medievală, în care shogunii și samuraii aveau principalul cuvânt de spus.

Astfel, în primul capitol, „Începuturile Bisericii Catolice în Japonia (1549-1614)”, luăm contact cu universul nipon, cu cultura și civilizația Japoniei și înțelegem „provocarea” pe care Biserica a primit-o odată cu interesul pe care navigatorii portughezi l-au arătat față de aceste meleaguri.

Japonezii au luat primul contact cu religia creștină în secolul al XVI-lea, prin intermediul negustorilor portughezi, care au ajuns în îndepărtata țară asiatică în anul 1543. Primii misionari creștini care au sosit în Japonia pentru a aduce cuvântul lui Cristos au fost frații iezuiți portughezi conduși de Francisc Xaveriu, în 1549. Misiunea lor nu a fost încununată de prea mare succes, datorită faptului că nu cunoșteau aproape deloc limba și obiceiurile japoneze. Deși fratele Xaveriu nu a rămas prea mult timp în Japonia, munca sa a fost continuată de alți misionari iezuiți, în majoritate portughezi, care au fost bine primiți de conducătorii locali, care sperau într-o creștere a schimburilor comerciale cu negustorii portughezi, datorită bunăvoinței arătate față de misionari. Primele convertiri s-au realizat în secolul al XVI-lea, dar cei mai mulți japonezi care s-au botezat erau oameni simpli, numiți Kirishitan de alți japonezi rămași fideli religiei strămoșilor, nici un daimyo, nobil local, neavând curajul să adopte noua religie. Activitatea misionarilor portughezi s-a concentrat numai în regiunea Kyushu, în special în zona orașului Nagasaki. Alte comunități creștine au fost stabilite în insula Honshu. Creștinismul a fost primit cu bucurie de japonezi, care s-au simțit repede atrași de învățăturile evanghelice și de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, morala creștină având asemănări cu morala shintoisto-budhistă.

În anul 1563 a primit botezul creștin primul daimyo, Omura Sumitada, dând dovadă de un mare curaj în fața celorlalți conducători locali. Până în anul 1579, alți șase daimyo s-au convertit la creștinism, oferind un adevărat exemplu supușilor lor. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, misionarii portughezi estimau numărul creștinilor japonezi la aproape 100 000, dar cifra este în mod sigur exagerată, dacă ținem seama că mulți oameni simpli s-au botezat datorită exemplului dat de nobilul ținutului lor și nu din convingere. Oricum, succesul răspândirii creștinismului, în haine catolice latine, în Țara Soarelui Răsare a fost unul evident și notabil, în ciuda greutăților din pricina diferențelor de cultură și civilizație. În 1579 iezuitul italian Alessandro Valignano a sosit în Japonia pentru a vizita misiunile fraților iezuiți și pentru a constata succesul evanghelizării. La întoarcere a fost însoțit de patru tineri japonezi creștini, care au constituit prima ambasadă la Roma a conducătorului creștin al regiunii Kyushu.

Capitolul al II-lea, „Biserica Persecutată (1614-1873)” a arătat martiriul și suferințele misionarilor europeni și ale creștinilor japonezi, însă acestea nu vor rămâne fără rod. Deja din anul 1612, Shogunatul Tokugawa emisese edicte prin care activitatea misionarilor creștini este restrânsă, iar libertatea creștinismului este limitată, pentru ca în 1614 edictele împotriva creștinismului să fie extinse în întreaga Japonie. Seria de exile și crime comise împotriva creștinlor încetează în 1873, când împăratul Japoniei anulează edictele de îngrădire și persecuție religioasă.

Cel de-al treilea și ultim capitol al acestei lucrări – „Biserica liberă (1873-2014)” – ne-a arătat cum Biserica renaște în Japonia din propria-i cenușă. În 1889 a intrat în vigoare Constituția Imperiului Japoniei, prin care libertatea religioasă este permisă, cu anumite condiții. În acest capitol am văzut structura contemporană a Bisericii Catolice din Japonia, implicarea socială activă și colaborarea constantă cu Roma, participarea episcopatului japonez la viața Bisericii și organizarea administrativă contemporană.

BIBILOGRAFIE

Ballhatchet Helen J., „The Modern Missionary Movement in Japan: Roman Catholic, Protestant, Orthodox”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 35-68.

Bangert W.V. SJ, Istoria Iezuiților, Ars Longa, Cluj 2001.

Baron Peter P., Begegnungen besonderer Art, Diagonal-Verlag, Marburg 1999; trad. eng., Isles of Tranquillity, Enderle Book Co., Ltd., Tokyo 2005.

Breen John, „Beyond the Prohibition: Christianity in Restoration Japan”, în John Breen – Mark Williams, ed., Japan and Christianity. Impacts and Responses, Macmillan Press Ltd., London 1996, 75-93.

Burnoff N., National Geographic Traveler – Japonia, trad. rom., Japonia, Adevărul Holding, București 2010.

D‘Alcantara P. Yoshiaki Sonoda OFMConv, La Struttura di Tayori nella Speritualità dei fondatori delle Scuole Buddhiste dell‘Epoca Kamakura (1192-1333). Analogie nella Spiritualità di Francesco d΄Assisi, Seraphicum, Roma 1999.

Dumea E., Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iași 2002.

Dunoyer P., Christianisme et Idéologie au Japon XVIe-XIXe siècle, Cerf, Paris 2012.

–––––, Histoire du Catholocisme au Japon 1543-1945, Cerf, Paris 2011.

Garzanti Livio, ed., Enciclopedia Europeea, V, Aldo Garzanti, Milano 1979.

Grand Larousse en 10 volumes, VI, Larousse, Paris 19932.

Grande Enciclopedia Universale Internazionale, VIII, G.E.U.I., Roma 1978.

Halsey William D., ed., Collier’s Encyclopedia, XIII, Macmillan Educational Corporation, New York 1977.

Hanlon Kevin J., M.M., Gaikokujin Shisai ga mita Nihon no Kakorikku Shinto, Enderle Book Co., Ltd, Tokyo 2001; trad. eng., Popular Catholicism in Japan. Their Own Voices, Their Spiritual Writers, and Their Devotional Art, Enderle Book Co., Ltd, Tokyo 2004.

Hara S., „Buddism Q&A Section”, în Pure Land Life 24 (2011) 7-8.

Harrington Ann M., „Catholic Women Religious and Catholicism in Japan: 1872-1940”, în Kevin Doak M., ed., Xavier’s Legacies: Catholicism in Modern Japanese Culture, UBC Press, Vancouver 2011, 31-46.

Herbermann Charles G., ed., The Catholic Encyclopedia, VIII, The Encyclopedia Press, Inc., New York 19132.

Hill Martin – Hun Sara, ed., Signs & Symbols, Saraband Inc., PO, USA, 1996; trad. rom., Semne & Simboluri. Ghid ilustrat. Semnificații și origini, Aquila ‘93, Oradea 1998.

Jennes J., History of Catholic Church in Japan. From its Beginnings to the Early Meiji Period (1549-1873), The Committe of the Apostolate, Tokyo 1959.

Marcel D. Popa – Horia C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Științifică și Enciclopedică, București 1983.

Marco Di Giorgio, ed., Atlantica. Grande Enciclopedia universale, VIII, European Book S.p.A., Milano 1985.

Marcocchi M., Colonialismo, Cristianesimo e culture extraeuropee. L’Istruzione de Propaganda Fide ai Vicari apostolici dell’Asia Orientale (1659), Jaca Book, Milano 1980.

Matei H.C. – Constantiniu F. – Popa M.D. – Nicolescu N.C. – Rădulescu G., Istoria lumii în date, Enciclopedică Română, București 1969.

Matei H.C. – Neguț S. – Nicolae I. – Șteflea N., Statele lumii de la A la Z. Mică enciclopedie, Științifică și Enciclopedică, București 1975.

–––––, Statele lumii, Științifică și Enciclopedică, București 1985.

–––––, Statele lumii. Mică enciclopedie, Rombay, București 19935.

Miyazaki Kentarō, „Roman Catholic Mission in Pre-Modern Japan”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 1-18.

–––––, „The Kakure Kirishitan Tradition”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 19-34.

Mullins Mark R., „Preface and Aknowledgements”, în Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, VII-X.

New Catholic Encyclopedia, VII, Jack Heraty & Associates, Inc., Palatine, Washington D.C., 19812.

Omori C., La missione dei gesuiti di Giappone e il ruolo dei laici (1549-1614), Dissertazione per la Licenza in Storia Ecclesiastica, moderatore L. Mezzadri, Roma 2000.

Pacheco D. SJ., El hombre que forjo a Nagasaki. Vida del P. Cosme de Torres, S.J., Apostolado de la Prensa, Madrid 1973.

Priori Antonio, ed., Pan – Enciclopedia Universale, VI, Gherhardo Casini, Roma 1968.

Reese William L., Dictionary of Philosophy and Religion, Humanity Book, New york 1999.

Rouvier F. SJ, L΄Apostolo dell΄Oriente. S. Francesco Saverio, Internationale, Torino 1922.

Schurhammer G. SI, Franz Xaver. Sein Leben und Seine Zeit. Europa (1506-1541), I, Herder, Freiburg 1955.

Silvio Riolfo Marenga, ed., La Nuova Enciclopedia Geografica Garzanti, Garzanti, Milano 19872.

Sokyo O., Shinto: The Kami Way, Tuttle, Singapore 1962.

Sorge G., Il Cristianesimo in Giappone e il de Missione, Clueb, Bologna 1988.

–––––, Il cristianesimo in Giappone e la secondo ambasceria nipponica in Europa, Clueb, Bologna 1991.

Sweeney Callistus OFM, „Friars Minor in Japan 1593-2007”, Franciscan Province of Japan, Tokyo 2007, 3-35.

The Archdiocese oj Nagasaki, ed., Guide to Pilgrimage Sites and Churches in Nagasaki, II, ed. The Archdiocese of Nagasaki, Bunkensha, Nagasaki 2005.

The General Secretariat Catholic Bishops’ Conference of Japan, ed., The Catholic Church in Japan. Present structure and activities, The Catholic Bishops’ Conference of Japan, Tokyo 1996.

Van Hecken Joseph L. C.I.C.M., The catholic Church in Japan since 1859, Herder, Tokyo 1963.

Vidrașu D., ed., Enciclopedia Britanică Universală, VIII, Litera, București 2010.

Watts J. – Tomatsu Y., Never Die Alone. Death as Birth in Pure Land Buddhism, Jodo Shu, Tokyo 2008.

Yuuki D. SJ, The Twenty-Six Martyrs of Nagasaki, Enderle Book Co., Tokyo 1998.

Surse Internet

http://www.cbcj.catholic.jp/eng

http://www.mepasie.org

https://ro.wikipedia.org

BIBILOGRAFIE

Ballhatchet Helen J., „The Modern Missionary Movement in Japan: Roman Catholic, Protestant, Orthodox”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 35-68.

Bangert W.V. SJ, Istoria Iezuiților, Ars Longa, Cluj 2001.

Baron Peter P., Begegnungen besonderer Art, Diagonal-Verlag, Marburg 1999; trad. eng., Isles of Tranquillity, Enderle Book Co., Ltd., Tokyo 2005.

Breen John, „Beyond the Prohibition: Christianity in Restoration Japan”, în John Breen – Mark Williams, ed., Japan and Christianity. Impacts and Responses, Macmillan Press Ltd., London 1996, 75-93.

Burnoff N., National Geographic Traveler – Japonia, trad. rom., Japonia, Adevărul Holding, București 2010.

D‘Alcantara P. Yoshiaki Sonoda OFMConv, La Struttura di Tayori nella Speritualità dei fondatori delle Scuole Buddhiste dell‘Epoca Kamakura (1192-1333). Analogie nella Spiritualità di Francesco d΄Assisi, Seraphicum, Roma 1999.

Dumea E., Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iași 2002.

Dunoyer P., Christianisme et Idéologie au Japon XVIe-XIXe siècle, Cerf, Paris 2012.

–––––, Histoire du Catholocisme au Japon 1543-1945, Cerf, Paris 2011.

Garzanti Livio, ed., Enciclopedia Europeea, V, Aldo Garzanti, Milano 1979.

Grand Larousse en 10 volumes, VI, Larousse, Paris 19932.

Grande Enciclopedia Universale Internazionale, VIII, G.E.U.I., Roma 1978.

Halsey William D., ed., Collier’s Encyclopedia, XIII, Macmillan Educational Corporation, New York 1977.

Hanlon Kevin J., M.M., Gaikokujin Shisai ga mita Nihon no Kakorikku Shinto, Enderle Book Co., Ltd, Tokyo 2001; trad. eng., Popular Catholicism in Japan. Their Own Voices, Their Spiritual Writers, and Their Devotional Art, Enderle Book Co., Ltd, Tokyo 2004.

Hara S., „Buddism Q&A Section”, în Pure Land Life 24 (2011) 7-8.

Harrington Ann M., „Catholic Women Religious and Catholicism in Japan: 1872-1940”, în Kevin Doak M., ed., Xavier’s Legacies: Catholicism in Modern Japanese Culture, UBC Press, Vancouver 2011, 31-46.

Herbermann Charles G., ed., The Catholic Encyclopedia, VIII, The Encyclopedia Press, Inc., New York 19132.

Hill Martin – Hun Sara, ed., Signs & Symbols, Saraband Inc., PO, USA, 1996; trad. rom., Semne & Simboluri. Ghid ilustrat. Semnificații și origini, Aquila ‘93, Oradea 1998.

Jennes J., History of Catholic Church in Japan. From its Beginnings to the Early Meiji Period (1549-1873), The Committe of the Apostolate, Tokyo 1959.

Marcel D. Popa – Horia C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Științifică și Enciclopedică, București 1983.

Marco Di Giorgio, ed., Atlantica. Grande Enciclopedia universale, VIII, European Book S.p.A., Milano 1985.

Marcocchi M., Colonialismo, Cristianesimo e culture extraeuropee. L’Istruzione de Propaganda Fide ai Vicari apostolici dell’Asia Orientale (1659), Jaca Book, Milano 1980.

Matei H.C. – Constantiniu F. – Popa M.D. – Nicolescu N.C. – Rădulescu G., Istoria lumii în date, Enciclopedică Română, București 1969.

Matei H.C. – Neguț S. – Nicolae I. – Șteflea N., Statele lumii de la A la Z. Mică enciclopedie, Științifică și Enciclopedică, București 1975.

–––––, Statele lumii, Științifică și Enciclopedică, București 1985.

–––––, Statele lumii. Mică enciclopedie, Rombay, București 19935.

Miyazaki Kentarō, „Roman Catholic Mission in Pre-Modern Japan”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 1-18.

–––––, „The Kakure Kirishitan Tradition”, în Mark R. Mullins, ed., Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, 19-34.

Mullins Mark R., „Preface and Aknowledgements”, în Handbook of Christianity in Japan, Brill Lieden, Netherlands, 2003, VII-X.

New Catholic Encyclopedia, VII, Jack Heraty & Associates, Inc., Palatine, Washington D.C., 19812.

Omori C., La missione dei gesuiti di Giappone e il ruolo dei laici (1549-1614), Dissertazione per la Licenza in Storia Ecclesiastica, moderatore L. Mezzadri, Roma 2000.

Pacheco D. SJ., El hombre que forjo a Nagasaki. Vida del P. Cosme de Torres, S.J., Apostolado de la Prensa, Madrid 1973.

Priori Antonio, ed., Pan – Enciclopedia Universale, VI, Gherhardo Casini, Roma 1968.

Reese William L., Dictionary of Philosophy and Religion, Humanity Book, New york 1999.

Rouvier F. SJ, L΄Apostolo dell΄Oriente. S. Francesco Saverio, Internationale, Torino 1922.

Schurhammer G. SI, Franz Xaver. Sein Leben und Seine Zeit. Europa (1506-1541), I, Herder, Freiburg 1955.

Silvio Riolfo Marenga, ed., La Nuova Enciclopedia Geografica Garzanti, Garzanti, Milano 19872.

Sokyo O., Shinto: The Kami Way, Tuttle, Singapore 1962.

Sorge G., Il Cristianesimo in Giappone e il de Missione, Clueb, Bologna 1988.

–––––, Il cristianesimo in Giappone e la secondo ambasceria nipponica in Europa, Clueb, Bologna 1991.

Sweeney Callistus OFM, „Friars Minor in Japan 1593-2007”, Franciscan Province of Japan, Tokyo 2007, 3-35.

The Archdiocese oj Nagasaki, ed., Guide to Pilgrimage Sites and Churches in Nagasaki, II, ed. The Archdiocese of Nagasaki, Bunkensha, Nagasaki 2005.

The General Secretariat Catholic Bishops’ Conference of Japan, ed., The Catholic Church in Japan. Present structure and activities, The Catholic Bishops’ Conference of Japan, Tokyo 1996.

Van Hecken Joseph L. C.I.C.M., The catholic Church in Japan since 1859, Herder, Tokyo 1963.

Vidrașu D., ed., Enciclopedia Britanică Universală, VIII, Litera, București 2010.

Watts J. – Tomatsu Y., Never Die Alone. Death as Birth in Pure Land Buddhism, Jodo Shu, Tokyo 2008.

Yuuki D. SJ, The Twenty-Six Martyrs of Nagasaki, Enderle Book Co., Tokyo 1998.

Surse Internet

http://www.cbcj.catholic.jp/eng

http://www.mepasie.org

https://ro.wikipedia.org