Biserica Apuseana Si Relatiile cu Imperiul Roman Inainte de Papa Inocentiu al Iii Lea

CAPITOLUL I

Biserica Apuseană și relațiile cu Imperiul Roman înainte de Papa Inocențiu al iii-lea

I.1. Preliminarii

Viața Bisericii Catolice și rolul ei în societate începând cu secolul al X-lea devine extrem de diferit de ceea ce fusese până atunci. Momentul crucial trăit de Biserica Creștină cea Una în 1054 prin Marea Schismă, aduce în atenția tuturor o schimbare, și anume sfâșierea cămașei lui Hristos în două: Biserica Latină și Biserica Răsăriteană. Deși cu multe secole înainte – secolul al IV-lea – diferențele dintre apus și răsărit în ce privește viața și politicile Bisericii Creștine, erau evidente.

Dacă în Răsărit Biserica Creștină este destul de privilegiată de factorul politic prin protecție și resurse financiare, în Apus, odată cu mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, începe o luptă de supraviețuire am putea spune, fiind adesea lipsită de privilegiile de care se bucura partea răsăriteană. Astfel, îndată după domnia lui Constantin cel Mare, cele două părți ale Bisericii cea Una încep a se dezvolta diferit, fapt ce va duce la nenumărate conflicte între Eclesia Latină și Eclesia Răsăriteană.

Această dezvoltare a Bisericii separată ce s-a produs în cele două părți ale Imperiului Roman a făcut ca aspectele legate de viața și cultura eclesiastică, administrația bisericească, cultura și școala, precum și cele legate de raporturile Bisericii cu Imperiul, politicul și socialul, să devină din ce în ce mai diferită. Datorită acestor diferențe se ivesc o serie de tensiuni și orgolii, care mai de care, iar acestea vor duce la primul act oficial de rupere a Biseiricii Creștine Apostolice – Schisma cea Mare din 1054; și mai pe urmă la faptul în sine de legalizare a primului act, prin Cruciada a IV-a din 1204.

O astfel de diferență dintre cele două bisericii este rolul sau mai bine zis puterea de influență în spațiul politic pe care îl poate juca Biserica Creștină. Mai exact, în apus, Papa, Episcopul Romei dincolo de puterea ce o deținea în cadrul domeniilor bisericii, începe cu secolul al X-lea să obțină și asupra altor state ale Europei o dominație însemnată. Dacă în răsărit Biserica nu se pronunța sau nu juca un rol important, chiar decisiv în alegerea împăratului sau regelui, în apus, Papa deține această putere de a se pronunța în alegerea și recunoașterea conducătorilor politici. De fapt, conducătorul avea nevoie de avizul Romei pentru a se înscrie în cursa de pretendenți ai Imperiului, acțiune ce este străină părții orientale.

Printre exemplele cele mai concrete privind puterea Bisericii Romei asupra conducătorilor politici se numără cazul lui Henric al IV-lea, împărat al Germaniei, depus din funcție de papa Grigorie al VII-lea în 1076; papa Alexandru al III-lea l-a demis pe Frederick I în anul 1160; și amintim de cele două demiteri ale Papei Inocențiu al III-lea din 1211 a împăratului Otho al IV-lea și regele Ioan al Angliei.

Totodată între secolelor XI – XII se confirmă existența unor teorii de analiză/investigare a atitudinilor politice, religioase și sociale destul de interesante, confuze și chiar contradictorii. De exemplu papa avea voie să se implice într-o serie de aspecte mai mult sau mai puțin eclesiastice, dar era permis în numele scopului moral al Bisericii față de popor; Nobilii, regii, prinții aveau și ei dreptul de a decide după bunul plac, indiferent de competența sau legitimitatea sa în raport cu situațiile în cauză, sau binele poporului, toate acestea în spiritul puterii politice/temporale; altă poziție, de această dată majoritară în societate, era de a condamna pozițiile, interesele și implicările nelegitime ale celor două puteri: politic și religios, care nu păreau să aducă un efect pozitiv simțit poporului. Cu toate acestea își face prezența și o altă teorie, aceea a scuzei contextuale, mai exact deciziile și faptele celor doi poli de putere sunt justificate de contextul acelor vremuri, de factorii politici, religioși, economici, militari, sociali și culturali.

Aceasta din urmă, fiind poate cea mai răspândită teorie de analiză de atunci și până azi.

Iată astfel un prim tablou al puterii bisericești aflat parcă într-o competiție asiduă cu puterea laică, politică. Întrebarea care se pune acum este: în baza cărui argument Biserica Creștină din Apus încearcă atât de vehement a se impune în fața politicului, în fața oamenilor? Sau care este scopul acestei bătălii Stat – Biserică? Putem observa că istoria Bisericii Răsăritene nu apare a se ancora în asemenea competiții, tocmai pentru că ea era protejată de Noua Romă și adesea raportul de forțe/influențe în relația Stat – Biserică era exact invers celui din occident.

Papa este Capul Bisericii Romano-Catolice, al statului Vatican; vicar al lui Iisus Hristos și urmaș al Sfântului Petru, ales pe viață – definiție care o găsim în dicționar și care este identică putem spune cu percepția secolelor X-XV, dar nu doar în spiritul ei, ci și în litera ei. Astfel episcopul Romei nu era doar un simplu conducător al Bisericii Latine, ci și vicarul lui Hristos. Cum Hristos este cel care poate să-l mântuiască pe om și pentru această misiune de mântuirea a oamenilor a lăsat creștinilor o învățătură vie, plină de principii morale care nu fac altceva decât să-l ajute pe om în a săvârși binele, a iubi și a-și dobândi mântuirea. Așadar, papa se vede obligat (printr-un exces de zel) să intervină și în afara sferei spirituale (sferă legitimă), mai exact în viața politică, laică. Gestul ca Biserica să intervină în spațiul politic a fost mereu criticat de societate, atât atunci cât și azi.

Raportul de forțe dintre stat și biserică aduce evului mediu un nou spirit, o altfel de abordare mai mult su mai puțin favorabilă societății. Biserica Romei consideră că pe lângă atribuțiile ei de domeniul spiritual al oamenilor creștini (moralitate, reforma spirituală, binele uman, convertirea ereticilor, servicii religioase, decență, caritate, consiliere și în final mântuirea oamenilor) are un drept legitim să se pronunțe în deciziile politice și mai ales în abuzurile nobililor față de comunitățile creștine. Astfel că papa ăși revendică ambele puteri spirituală și temporală. S-a ajuns, așa cum aminteam anterior, până la situația de a demite un rege/prinț/împărat și postura de Pontif al Scaunului Apostolic. Acolo unde deciziile politice (ale conducătorilor) nu serveau binelui religiei catolice, episcopul Romei avea dreptul de a interveni și de a negocia doar cu un rezultat favorabil Bisericii.

Observăm parcă un Stat supus Bisericii, însă nu chiar întru totul, dar amprenta Romei se remarcă până la cel mai înalt nivel. Având în vedere că Papa Inocențiu al III-lea este considerat ca fiind cel care a reușit să ducă Biserica Romei la apogeul ei, sesizăm astfel că ogorul era destul de fertil pentru această realizare.

Problema inderdictului pentru suverani în secolele X-XIV a fost nu doar o reală provocare, ci chiar un impediment în a-și realiza propriile ambiții. Statul sau domeniul/regiunea care se afla sub inderdict era lipsită de serviciile religioase (doar anumite situații erau acceptate ca să aibă acces la aceste servicii divine), situație care exercita mari presiuni asupra nobililor din partea poporului. Un exemplu concret este cel al regelui Ioan al Angliei în problema arhiepiscopului de Canterbury, unde Roma în cele din urmă și-a impus punctul de vedere, în ciuda deciziilor rigoriste ale regelui față de Biserica Romei.

Această influență sau putere a Bisericii/papilor asupra suveranilor se regăsește în istorie nu doar în epoca medievală, ci chiar de la Constantin cel Mare începând cu edictul de la Mediolanum prin declararea creștinismului religie oficială în întreg Imperiul Roman. Desigur că anul 313 este punctul de pornire al dezvoltării influenței Bisericii Creștine în societate și imperiu. Relația Stat-Biserică devine din ce în ce mai strânsă mai ales pentru că statul remarcă avantajele susținerii Bisericii, care este și va fi punctul de legătură dintre stat și societate. Cunoaștem termenul de simfonia bizantină, noțiune specifică relației dintre cele două puteri – laică și spirituală – care va cunoaște două evoluții, una specifică orientului și alta specifică occidentului. Astfel, suveranii devin conștienți îndată după domnia lui Constantin că Biserica este o nevoie a imperiului pentru a conduce poporul și pentru menținerea unității statului în fața dușmanilor.

Liderii creștini nu au parte doar de privilegii din parte imperiului, dar impun o tradiție ce devine în scurt timp o lege, și anume ca împăratul/regele să fie creștin, să depună jurământ de fidelitate în fața Bisericii lui Hristos, să apere Biserica. Acestă condiție a Bisericii devine garantul recunoașterii de către conducătorul Bisericii a suveranilor.

Între cele două instituții a existat de-a lungul timpului un conflict puternic, ascuns de multe ori de ochii lumii, ce a avut consecințe nefaste asupra istoriei, a societății, a culturii și mai ales asupra creștinismului. Mărul discordiei de atâtea veacuri scurse a fost și este puterea în spiritul egoismului. Orice lucru poate fi privit și analizat în litera legii sau în spiritul legii, în sensul egoismului sau al unității, în acest fel s-a întâmplat și între cele două. Dacă aminteam anterior de sintagma simfonia bizantină, expresie ce face trimitere la armonie, trebuie menționat că și atunci exista o luptă nevăzută între Stat și Biserică.

Secolele XI-XIII reiau această temă din filele de istoriei antice și ale evului mediu timpuriu, dar un nivel superior, într-un mod foarte categoric în privește bătălia de afirmare a superiorității uneia sau alteia asupra elementelor laice și bisericești. Dacă până acum cele două forțe, politică și bisericească aveau la baza neînțelegerilor elemente primare de independență, în special biserica față de stat, începând cu papa Grigorie al VII-lea lucrurile se complică oarecum în jurul ideii de reformă.

I.2. Papalitate și Imperiu în evul mediu

Lucrarea de față este o provocare față de concepțiile tradiționale și subiective cu privire la anumite fapte istorice ce nu și-au găsit încă un înțeles prin consens. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea poate fi privit din prisma Bisericii Răsăritene într-un fel, din prisma Bisericii Romano-Catolice altfel, istoricii laici susțin puțin din fiecare, iar ceilalți puțin din toate sau cu totul diferit. Prezentarea generală realizată de până acum are rolul de a ne forma o imagine de ansamblu al elementelor: stat, imperiu, biserică, putere, unitate, influență, dependență și independență, ect. Toate aceste elemente se regăsesc la cote și temperaturi ridicate în pontificatul Papei Inocențiu al III-lea, fapt pentru care istoricii îl consideră cel mai mare papă și cel care a dus papalitatea la apogeu.

Timpul dinaintea alegerii ca pontif a cardinalului Lothario dei Conti di Segni este unul necesar în a fi cunoscut, pentru a face mult mai ușor de înțeles concepția lui de Episcop al Romei, originea influenței asupra așa numitei reformă ecleziastică din timpul său, mentorul și idealul său. Cred că fiecare lucru sau persoană trebuie analizat de la origine, apoi înțeles prin transpunerea celui care analizează în contextul istoric, ideologic, cultural și personal. Vom observa astfel că faptele istorice ce au lăsat o amprentă puternică în cărțile de istorie, pot lua forme și înțelesuri noi. Nu există oameni buni și răi, există doar oameni care pot greși mai mult sau mai puțin; nu există fapte rele și fapte bune, ci acțiuni/decizii care fac pe cei din jur să sufere.

Așadar voi relata în cele ce urmează contextul și formele pe care le prinde acest conflict dintre stat și biserică, începând cu Papa Grigorie al VII-lea și până la alegerea lui Inocențiu al III-lea în fruntea Bisericii. Cele relatate până cum sunt aspecte din viața tumultoasă a colaborării dintre cei doi poli, unul de sorginte laică, umană și celălalt de origine divină, divino-umană.

O primă atitudine de forță din partea Bisericii față de puterea laică, a împăratului, a nobililor în ce privește dezvoltarea și viața ecleziastică, este luată de Grigorie al VII-lea, călugăr clunyan și un papă reformator. O mare problemă a vieții bisericești prezentă începând cu secolele X-XI este aceea a simoniei, datorită căreia Scaunul Romei și ierarhia întregii Bisericii sunt pervertite sau mai bine zis adesea subjugate intereselor nobililor, a imperiului și a jocurilor politice. Cele două sisteme universaliste – Imperiu și Biserică – încearcă să se cucerească una pe alta, fiecare revendicându-și puterea și originea de drept. Universul imperialist (caroligian, Sfântul Imperiu Roman) își revendică atribuțiile și drepturile de ordin politic, militar, social, economic, cultural, dar și religios; Biserica este parte din imperiu și de asemeni subordonat lui prin ceea ce însemna învestitura laică. De cealaltă parte, universul ecleziastic își cerea dreptul de a-i fi respectată originea de ordin divin, atribuțiile de reformă spirituală a societății, de supraveghere a deciziilor laice în conformitate cu preceptele morale – creștine, și mai mult reforma continuă clerului, dar și a poziției de superioritate față de imperiu, de puterea laică. Roma a fost mereu părtașă unei lupte pentru investitură, papa era cel care investea atât ierarhia bisericească cât și pe împărat, și nu dorea să admită investirea ierarhiei clericale de către laici.

Conceptul Mănăstirii Cluny asupra vieții laice și spirituale este exprimat de acea libertate, acea rugăciune pentru menținerea unei libertăți a omului și a bisericii în fața presiunilor temporale, o libertate divină care este obiectivul creștinătății și al papei, care de astă dată dată nu mai este un simplu vicar al Apostolului Petru, ci se extinde până la asumarea rolului de vicar al lui Hristos – mai ales în persoana lui Inocențiu al III-lea. Astfel, pontiful este garantul și luptătorul pentru menținerea/atingerea acestei libertăți, și totodată el trebuie urmat de întreaga creștinătate prin supunere. Acest principi se regăsește în integralitate în gândirea și viziunea Papei Grigorie al VII-lea și va continua la cote mai mice succesorilor săi, dar la un nivel maxim în politica papei Inocențiu al III-lea (1198-1216).

Faptul că nobilii și oamenii bogați în general puteau intra ușor în treapta sacerdotală datorită potenței financiare, la deranjat atât de mult pe Grigorie al VII-lea încât în anul 1075 la Roma a convocat un sinod pe 24-28 februarie prin care impune o măsură drastică și îndrăzneață pentru acele vremuri, anume eliminarea investirii ierarhiei bisericești de către laici, în speță actul simoniei de orice natură, directă și indirectă. Asctfel, oricare cleric care accepta o mănăstire, biserică, eparhie sau alte forme de instituții ecleziastice din partea unui laic era excomunicat. Exclude orice joc meschin venit din partea imperiului și a nobililor pentru numirea sau inserarea oricărei persoane în clasa sacerdotală. Adesea, împăratul numea/investea în ierarhia bisericească persoane care îi erau mai apoi servile, iar nobilii sau oameni cu stare doreau să aibă influență în spațiul ecleziastic pentru interese economice, financiare și chiar unii să fac ei însăși parte din ierarhia Bisericii. Această decizie nu a rămas netaxată de împărat, care își revendica suveranitatea atât față de popor cât și față de Biserică, amintind aici de schimbul de replici și decizii dintre Papa Grigorie al VII-lea și regele Henric al IV-lea. În noaptea de Crăciun al aceluiaș an un grup antipapal intră în biserica Sfânta Maria cea Mare și-l ridică pe papă într-un mod brutal, fiind apoi închis într-un turn. În zilele ce au urmat poporul a cerut libertatea papei, cerere ce este îndeplinită, iar gestul papei de a-și ierta dușmanii este unul cât se poate de nobil. Grupul răufăcător era din anturajul regelui Henric și susținut de un partizan al imperiului, în persoana epicopului de Ravena – Cuibert.

Cei doi lideri, Grigorie și Henric, au continuat o lungă luptă începând cu excomunicări reciproce, exil și înlăturarea de pe Scaunul Apostolic a papei, dar un episod remarcabil pentru politica papei Grigorie al VII-lea este imaginea tragică-comică în care regele vine să-și ceară iertare într-un mod aparte: desculț, în plină iarnă – 25 inuarie 1077 – timp de trei zile, îmbrăcat umil și cerșind îndurare. Deși trimis fiind în exil, papa continuă să conducă biserica având o bogată corespondență cu ierarhii și mai ales cu Imperiul de Răsărit. A murit la Salerno, 1085 lăsând în urma sa o politică și o voce puternică de învingător în lupta Romei cu Imperiul, o viziune concretizată prin fapte asupra libertății și suveranițătii Bisericii asupra puterii temporale, dar mai semnificative sunt și ultimile sale cuvinte: „Am iubit dreptatea și am urât nedreptatea; de aceea mor în exil.”

Putem observa din atitudinea categorică a papei Grigorie al VII-lea că întreaga lui viziune și concepție de papă se regăsește în persoana cardinalului Lotario dei Conti di Segni, cel care atinge apogeul luptei pentru suveranitate.

Urmașul lui Grigorie s-a confruntat cu efectele negative ale neînțelegerilor dintre Henric al IV-lea și papa Clement al III-lea, partizan al imperiului. Papa Victor al III-lea (1086-1087), stareț de la Montecassino nu a s-a remarcat aproape prin nimic concret, datorită firii sale prea monastice, dar și din cauza presiunilor imperiului ivite în urma atitudinii gregoriene. De la alegere și până la consacrare ca pontif a durat un an, iar activitatea sa, prin două alegeri consecutive în Scaunul Romei, a durat aproape patru luni, timp de incertitudine și de răgaz pentru oamenii lui Henric în procesul de racolare a noilor susținători anti-gregorieni. Deși a încercat să i-a poziții oficiale specifice viziunii predecesorului său, însă fără mari victorii.

Amprenta ideiilor reformatoare ale lui Grigorie al VII-lea se regăsește aproape la toți urmașii săi pe Scaunul Apostolic, ceea ce înseamnă că poate mai mult ca niciodată Biserica Creștină remarcă propriile slăbiciuni, metehne, dar și abuzurile celor din sfera politică, precum și lipsurile sau decadența societății. Anul 1088 aduce în prim plan nu doar provocările ivite de reformă, dar și de doi pontifi, unul legitim și un altul nelegitim; Clement al III-lea – antipapă – nu renunță la obiectivul său de pontif servil imperiului, și ocupă Roma. Pe 12 martie la Terracina este ales ca papă – legitim – Eudes de Lagery, primind numele de Urban al II-lea. Cuvintele rostite cu ocazia alegerii sale ne fac să credem că ideiile gregoriene sunt întradevăr vitale, iar în față se află un luptător: „Resping ceea ce el a respins,; condamn ceea ce el a condamnat și îmi însușesc ceea ce i-a plăcut lui; confirm și aprobceea ce el a apreciat ca fiind drept și catolic și gândesc și eu așa cum a gândit el; sunt în totalitate de acord cu el”

Pe lângă măsurile de reformă a vieții bisericești și spirituale a poporului, Papa Urban al II-lea(1099-1118) aduce la masa discuțiilor interne conceptul de unitate a Bisericii – Apusene și Răsăritene – într-un mod aparte, ceea ce se va numi mai târziu în istorie cruciadă. În viziunea sa, cele două biserici se puteau uni în baza unui motiv susținut nu doar de liderii religioși, ci și de întreg poporul indiferent de tabăra eclziastică – răsăriteană sau apuseană. Iată că la doar cinci decenii de la marea schismă Roma găsește prin Urban al II-lea acel liant sau numitor comun al celor două părți bisericești: locurile sfinte. Contextul de atunci era unul extrem de favorabil apusului, atât pentru unirea celor două biserici cât și pentru spațiul economic al imperiului. Partea Orientului condusă de Alexie, cerea ea însăși ajutor Occidentului pentru a rezista amenințării musulmane care nu era doar pentru ei un pericol, ci începe a prezenta o viitoare amenințare chiar și pentru apuseni. Elementele acestui proces de unire sunt: în primul rând eliberarea locurilor sfinte, fapt ce va duce la formarea unei armate numită militia Christi care va fi sub patronajul Bisericii Romei; în al doilea rând sunt agrenați în această luptă principi, nobili și cavaleri care teoretic vor servi politicii papaele, însă trebuie menționat că toate cruciadele sau expedițiile militare purtate în numele Bisericii au avut din partea celor anterior menționați și interesepur materiale, economice, militare, etc.; în al treilea rând oameni din toate categoriile sociale – în special din categoriile de jos – vin să participe activ la aceste expediții, dobândind astef o serie de recompense, atât materiale, cât și spirituale – scutiri de taxe și impozite, indulgențe din partea papei – deși faptele adesea erau departe de ceea ce însemna creștinism sau moralitate. Atfel papa Urban al II-lea inițiază prima cruciadă – Piacenza 1-7 martie 1095 – ce va începe în anul următor, iar din cauza decesului său din 29 iulie 1099 nu reușește să culeagă roadele inițierii lui.

Observăm că idea teocrației lui Grigorie al VII-lea începe să prindă contur teoretic și practic din ce în ce mai mult în evul mediu ajungând la un moment dat apogeul mult dorit.

Inamicii lui Grigorie – Henric al IV-lea și antipapa Clement al III-lea – sunt în continuare prezenți pe scena politico-religioasă, dar în timpul papei Pascal al II-lea (1099-1118) – cardinalul Raniero, călugăr al mănăstirii Cluny și legat papal – cei doi actori principali ai conflictului gregorian încep să joace un rol de model pentru alții. Anul 1100 scoate din joc pe Clement al III-lea, dar succesorii săi vor avea o soartă asemenea lui și puțin mai agitată din cauza numărului mare de antipapi.

Acest papă a fost greu de încadrat într-o anumită tabără, nici antipapă și nici foarte pro-papă, fapt pentru care atât contemporanii săi cât și societatea creștină mai apoi i-au adresat mesaje și embleme deloc lăudabile. Deși a încercat în acea viață tulburată a Romei din cauza conflictelor interne și a raporturilor cu imperiul să ducă mai departe conceptele gregoriene, a căzut în slăbiciunea compromisului cu jumătate de măsură. Amintim primul moment ca i-a adus o soartă nefericită din partea propriei sale biserici și anume acordul de la Ponte Mamolo, 11 aprilie 1111, act prin care toată lupta ce o purtase contra antipapilor și regelui Angliei, Germaniei, a imperiului în ce privește bătălia pentru investitură, este dărâmată din temelii. Prin acest artmistițiu de menținere a păcii dintre biserică și stat, regele are din nou atribuția de a învesti cu însemnele bisericești pe episcopi. Deși Pascal al II-lea încearcă să explice că din cauza contextului în care se afla biserica a fost nevoit să accepte acest acord, acentuând aspectul eliminării simoniei negociat cu împăratul, cardinalii nu l-au susținut cerând mereu dreptul investiturii. Pontificatul său s-a desfășurat în jurul lui Henric al IV-lea cu cei doi fii ai săi și al triadei de antipapi. În vremea sa antipapii – Teodoric, Alberto al Sabinei, Silvestru al IV-lea– nu au reușit să-și lase o amprentă fiind mai mult prinzonieri decât liberi, iar cearta dintre Henric și cei doi fii, Henric al V-lea și Conrad, a făcut ca biserica și societatea să aibă parte de lupte crunte.

Următorul papă – Gelasius a fost un apropiat al lui Pascal și care avut curajul de a-l excomunica pe Henric al V-lea, dar și pe rivalul său antipapă Grigorie al VIII-lea, în ciuda faptului ca adesa a fost nevoit să fugă din Roma, încă din prima zi de pontificat violențe fizice. A condus Biserica Romei timp de un an, 24 ianuarie 1118 – 28 ianuarie 1119.

Un prim triumf al luptei gregoriene se realizează în timpul papei Calixt al II-lea (2 februarie 1119 – 13 decembrie 1124) și anume pacea dintre imperiu și biserică pe fondul investiturii. Astfel, investirea clerului se face de către Biserică și cea a împăratului de către papă, partea laică este eliminată din administrația ecleziastică, doar participarea împăratului la alegerea episcopului era admisă. Deși extrem de contestată această participare este admisă ca un compromisă, și pentru prima dată – prin acordul de la Worms din 23 septembrie 1122 – războiul pentru investitură apune; de altfel întreg poporul alături de liderii politici vor da de acum seamă papei pentru actele lor neconforme cu principiul ratione peccati.

O primă ascensiune a Romei în fața Europei imperialiste se realizează în timpul papei Alexandru al III-lea (1159-1181), care în urma vechilor lupte dintre papă și antipapă, dintre jocul politic și cel religios, a reușit prin spiritul său juridic să afirme papalitatea o forță respectabilă.

Alegerea sa a fost una agitată și violentă, așa precum toate alegerile de până acum, și asta datorită acelei dorințe a imperiului de a-și impune direct un pontif, numit adesea antipapă. Se poate observa că spiritul creștin și democratic nu pare a se regăsi deloc în cadrul alegerilor papale, astfel încât pe lângă faptul că existau tabere diferite între cardinali, exista și acel instinct orgolios de neacceptare a pierderii alegerilor. De fiecare dată orice alegere pontificală are alături și o numire antipapă. Tot așa s-a întâmplat și în cazul papei Alexandru al III-lea – teolog și mare jurist, ucenic al călugărului Graziano (dascăl de drept), cardinal diacon și cardinal preot în timpul papei Eugeniu al III-lea – care pe data de 7 septembrie este ales pontif și tot atunci este nevoit să se refugieze din fața furiei violente a contracanditatului său Ottaviano. Acesta din urmă i-a numele de Victor al IV-lea, numele fostului antipapă și se bucură de susținerea nobililor din Roma urmând mai api să fie recunoscut de împărat. Politica excomunicărilor reciproce, a compromisului politico-religios, a jocurilor interne din ambele tabere sunt prezente precum un blestem de Grigorie al VII-lea încoace în lupta pentru teocrație. Papa Alexandru încearcă să-și atragă de partea sa nobili și principi prin diverse negocieri, reușind în final să facă instituția papală respectată, dar își atrage și o ură din partea oamenilor din cauza alierii lui cu Liga Comunelor; a fost și apreciat prin construirea unui oraș cu numele de Alessandria, dar și defăimat, mai ales gestul făcut de cei din Roma la depunerea sicriului cu trupul său prin aruncarea de pietre în loc de flori.

Spiritul dreptului canonic al lui Alexandru al III-lea se va regăsi mai târziu la papa Inocențiu al III-lea, care în timpul pontificatului alexandrin a studiat dreptul la Universitatea din Bologna tocmai din cauza politicii acestui papă; administrația papală era una eficientă și ceea ce a rămas valabil până azi este decretul Licet de vitanda discordia, prin care alegerea papilor se face cu minim două treimi de voturi pentru un candidat.

Următorii papi – Lucius al III-lea (1181-1185), Urban al III-lea (1185-1187), Grigorie al VIII-lea (1187), Clement al III-lea (1187-1191) și Celestin al III-lea (1191-1198) – vor avea o anumită influență și dezamăgiri asupra lui Lotario dei Conti pe fondul politicii Bisericii Romei, a papei în raport cu imperiul și societatea civilă.

I. 3. Spiritualitate și societate între secolele X-XIII

Începând cu secolul al X-lea se poate observa existența și dezvoltarea unei societăți tot mai feudale, iar acest proces de feudalizare devine tot mai prezent în viața Bisericii. O biserică feudală este din ce în ce mai agreată de cler și în același timp disprețuiță de popor. Pe la finele secolului al X-lea episcopul Adalberon de Laon realizează o împărțire în trei categorii a societății din punct de vedere al relațiilor sociale: oratores, bellatores și laboratores; din perspectiva divinității poporul este unul în baza botezului creștin.

De ce clerul devine mai puțin susținut de oameni și de ce Roma nu-și mai găzduiește atât de mult pontifii? E o întrebare firească pentru care există și răspunsuri firești. Odată cu domnia lui Carol cel Mare și apoi cu urmații săi, spațiul bisericesc devine un nou domeniu de administrare, mai exact nobilii, principii etc., construiesc mănăstiri, biserici unde își impun proprii oameni (stareți, preoți, episcopi și mai târziu papi).

În mediul rural preoții provin din rândul iobagilor eliberați, lipsiți adesea de educație și chiar de comportamente morale, ceea ce face ca ei să nu poată fi modele ci cel mult cei mai buni lucrători servili nobililor. Principii și nobili contruiau biserici cu proprietăți însemnate de terenuri ce erau gestionate chiar de clerici și totodată apare curentul așa numitelor ordine monastice. Astfel nobilii dețineua pământuri, biserici, mănăstiri, toate în proprietatea sa, iar oamenii simplii munceau pentru ei. Datorită alianței clerului cu suveranii, care impuneau grave poveri prin taxe și impozite poporului, acesta din urmă era anti-clerical. Feudalizarea Bisericii a fost agretă după cum aminteam mai sus, de către episcopi tocmai pentru că primeau domenii, bani, sprijin militar și chiar ranguri nobile.

Călugării devin o categorie aparte și cei din rândul ordinelor provin tot mai mult din calasa nobililor; societatea laică se împarte în țărani și seniori, între muncitori și războinici, iar punctul comun dintre monahi, episcopi și seniori este că dețin pământuri, moșii pe care nu ei le muncesc; diferențele care se fac în cadrul bisericii și a cultului duminical, aduc în față ideea că sângele de nobil este sortit unei superiorități din orice punct de vedere, iar sângele de țăran este doar o forță de muncă pentru ceilalți, fără acces la educație, drepturi, etc. Aceste aspecte povoacă un dinspreț din partea poporului.

O viață aleasă, duhovinicească precum și oameni devotați trăirii creștine se întâlnea în mare parte doar pe la mănăstiri, ce se aflau în afara cetăților, și unde rugăciunea era în centrul activităților. Între secolele X-XII cea mai importantă mănăstire și congregație religioasă se afla la Cluny, în Franța. Majoritatea călugărilor erau benedictini în acea vreme și tot un un fel de de aceștia erau și clunisienii, dar puțin mai exigenți.

Secolele XII-XIII aduc o schimbare majoră în rândul claselor sociale de jos, din care se ivește clasa burghezilor și ideea de profit. Reforma gregoriană, desacralizarea imperiului și a investiturii laice, politica papei Alexandru al III-lea și cea a lui Inocențiu al III-lea lasă o amprentă fermă asupra societății și dă naștere la o societate profană autonomă. Sacralitatea se regăsește aproape întru totul doar în mănăstiri, călugării fiind cei care își păstrează respectul în fața oamenilor, pe când preoții și clerul urban în frunte cu episcopii, sunt mult mai preocupați de interesele economice, administrative, iar papii sunt mult angrenați în creerea unui sistem de drept viabil, drept canonic decât de credincioși; adesea episcopii vor fi însoțiți de soldați în vizitele printre credincioși, care vor avea o atitudine violentă față de ei.

Lăcomia și abuzurile clerului față de normele canonice – banii, compromisul cu nobilii, setea de putere și ranguri nobile, slăbiciunile pentru desfrânare, căsătorie, jocuri de noroc și alte vicii – nu fac altceva decât să formeze o lume profană care nu mai aspiră la revigorarea sacrului din cauza lipsei de modele. Astfel, avem un tablou tragic, care poate purta titlul zicalei „Doctore vindecăte pe tine însuți” și anume o Biserică ce are nvoie ea însăși de o reformă spirituală pentru a putea reforma lumea, o biserică angrenată prea mult în lupta politică, o biserică săracă duhovnicește și bogată în compromisuri, dar și o biserică grea încercată în lupta pentru libertate față de imperiu. Deși unii pontifi au încercat să reformeze sistemul, nu au prea reușit din cauza celor inferiori care nu au fost ancorați în unitatea luptei pentru Hristos. Luptele interne dintre cardinali, episcopi și alte grupări ecleziale au făcut ca lumea occidentală să devină mult prea laică, efecte vizibile până azi.

Începutul secolului al XIII-lea aduce o altă față a lumii apusene, o lume care tinde spre tot mai multă putere, bani, expediții în numele Domnului cu scop preponderent material și nu sacru, indulgențe și un nou sfârșit dintre Apus și Răsărit (1204). Contrastul dintre viziunea papei și realitatea din lume este tot mai mare, dar nu lipsit de speranță și ținta hristică.

Aceste diferențe și moravuri umbresc perioada medievală și sunt produsul unui progres al societății urbane și rurale. Secolele XI-XII ne aduc în față o expansiune demografică însemnată și o dezvoltarea a producției: agricole și a sferei de profesiuni; conții și episcopi își pierd din ce în ce mai mult autoritatea, orașele devin locuite de oamneni care desfășoară diverse ocupații, stăpânii de pământuri și întreg feudalismul încep a-și pierde puterea, iar țăranii își revendică și însușesc o anume libertate față de nobili. Dezvoltarea economică, comercială și tehnologică, a fost văzută de o mare parte din cler ca o consecință a degradării spirituale, iar banul/profitul devine elementul central. Categoria săracilor nu mai este ceea ce era până atunci, acea clasă lipsită de drepturi și apărare, ci de acea clasă muncitoare simplă – forță simplă de muncă – sau cei care erau un pic mai mult de atât – plugarii de exemplu – ei deținând și utilaje de lucru. Se poate bine observa că occidentală are parte de o mare dezvoltare comercială și tehnică, simultan cu un surplus demografic important.

Datorită acestei disoluții de natură morală și socială viața creștină se mută în afara urbei în mănăstiri, iar curentul eremitic de la începutul evului mediu se regăsește cu forme puțin variate. În ciuda faptului că biserica din spațiul urban – episcopi, cardinali, papi – pierde teren de imagine, de autoritate, spațiul sau viața monastică – eremitică – se bucură de încrederea oamneilor. Deși poporul era nemulțumit de episcopi și moravurile clericilor nu-și pierd întru totul încrederea în biserică, acel lăcaș de rugăciune și simplitate, fapt pentru care la colului al XII-lea, la inițiativa Papei Urban al II-lea de a realiza o expedidiție militar-creștină.

Cruciada I inițiată de Urban al II-lea în 1095 a strâns în jurul ei o mulțime de oameni, atât cavaleri și nobili, care erau primii avizați mesajului, cât mai ales oameni simpli. Spiritul de aventură specific epocii medievale se regăsește întru totul în aceste campanii care i-au naștere în evul mediu, campanii sub patronajul Bisericii Apusene. Obiectivul acestor expediții era eliberarea Țării Sfinte, dar foloasele acestui gen de activitate erau în funcție de categoria socială; papa oferea indulgențe tuturor care se implicau, cavalerii și nobilii puteau dobândi noi domenii,

Plan 2 (noțiuni medievale)

Biserică și Papalitate:

Biserica primară: „Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți. Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, Și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” (Faptele Apostolilor, IV, 32-35)

Prioada medievală se poate descrie din punct de vedere religios ca un timp confuz între Biserica Apostolică și Biserica Împerialistă, sintagme ce marchează atât istoria creștinismului apusean, cât și istoria imperiului. Creștinismul – prin întemeierea bisericii în momentul de la Rusalii, pogorârea Sfântului Duh – are la bază forma bisericii apostolice din primul secol creștin. Partea occidentală a Europei – Biserica Apuseană – cunoaște atât până la începutul evului mediu, cât mai ales în timpul lui, noi valențe ce vor duce sintagma biserica imperiului. În centrul bisericii creștine se află persoana lui Iisus Hristos, credința într-un singur Dumnezeu, iar datorită acestui lucru și Imperiul are convingerea de existența unui singur împărat, o singură lege imperială, așa cum în cer este un singur Dumnezeu, tot așa și pe pământ este un singur rege. Dacă împărațul era încoronat sau uns de Biserică, se vedea primul între oameni „așezat nemijlocit de Dumnezeu” , cel care dă legi pentru poporul ce este creștin și consideră astfel dreptul de a se implica în biserica, chiar prin numirea ierarhilor și oferirea de privilegii, ranguri, domenii etc.

Înte cele două modele de dezvoltare biserica apostolică și biserica imperială se regăsesc o serie de contradicții, mai mult, ambiția pe care Roma prin succesorul Apostolului Petru și-o impune ajungem să vorbim de îndată după Constantin cel Mare despre o monarhie papală care în timpul epocii medievale atingeul. Biserica ta avut întradevăr ca model de administrare și conducere instituția Sfântului Imperiu Roman, de aceea până azi se poate observa o diferență de abordare diferită a celor două biserici surori Catolică și Ortodoxă, și anume, simțul și viziunea preponderent juridică a catolicismului, față de abordarea spirituală, ascetică, duhovnicească a răsăritului. Observăm în această perioadă un progres în ceea ce înseamnă monarhia papală, urmată de o atitudine a spațiului laic de imitatio sacerdotii, proces invers celui bisericesc de imitationem imperii. Această imitare a imperiului se naște odată cu mutarea capitalei imperiului în orient, astfel Roma veche se vede nedreptățită de Noua Roma și râmâne să viețuiască între popoarele barbare, singurul drept în fața noii Rome era cel de Scaun apostolic al Sfântului Petru, dar și așa, răsăritul subliniază și în această privință o nuanță de superioritate, mai exact că atât Apostolul Petru cât și Pavel sunt din Orient.

Libertas ecclesiae devine mărul discordiei dintre sacerdotium și imperium la începutul secolului al XI-lea prin gestul Papei Grigorie al VII-lea de a interzice împăratului Henricc al IV-lea de a investi episcopii cu inel și cârjă; adevărat este că la investire episcopul primea moșii și alte drepturi publice sau ranguri nobile, iar datorită acestui lucru apare în subordinea papei două grupări: pro-papă și anti-papă, cea din urmă fiind foarte prezentă de acum încolo într-un mod practic. Existența simultană a doi papi a adus nu doar nemulțumiri din partea credincioșilor, ci și o îndepărtare de sacru, o degradare a vieții social-religioase. Un prim compromis dintre cele două universuri spiritual și imperiu este realizat la Worms, în septembrie 1122, în urma unui acor prin care se specifica dreptul împăratului de a investi pe episcop doar printr-un sceptru. Acest acord nu a rezolvat conflictul investiturii laice, deoarece papalitatea câștigase dreptul de a investi și a recunoaște împăratul, iar acesta din urmă se afla în situația de a-și căuta o nouă legitimitate. Dacă până acum situația se descria în termenul cezaro-papism, acum s-a inversat direcția în papo-cezarism; papa se vedea acum stăpân atât pe plan spiritual cât și pe cel temporal, fapt ce va duce la grele lupte interne în ambele tabere, dar și externe mai ales prin politica antipapilor.

Putem vorbi astfel despre o monarhie papală la propriu în această perioadă, caracterizată de transformarea sintagmei vicarius Petri – vicar al Sfântului Petru – în vicarius Christi – vicar al lui Hristos – și instituția de guvernare a Bisericii – papi atribuindu-și rolul de lider și responsabil al tuturor bisericilor în ideea de Biserică Universală – papalitatea se prezintă ca un corp cu două suflete: unul de natură spirituală și altul de natură temporală; de altfel Biserica acționează precum un stat laic prin două ramuri de activitate: un sistem financiar bine definit – va profita de toate privilegiile și domeniile pentru a obține foloase materiale, în special redevențe, etc. – și un sistem organic de legi.

Odată cu papa Grigorie al VII-lea apare o nouă interpretare a celor două cuvinte papalitate și sfințenie, dar de acum alăturate. În documentul Dictatus Papae papa afirma: „Quod Romanus pontifex, si canonicae [sic] fuerit ordinatus, meritis beati Petri indubitanter efficitur sanctus testante sancto Ennodio Papiensi episcopo ei multis sanctis patribus faventibus, sicut in decretis beati Symachi pape continetur” adică „Episcopul Romei, cu condiția de a fi consacrat după modelul canonic, devine fără îndoială sfânt grație preafericitului Petru.” Așadar discutăm de două tipuri de sfințenie în cadrul pontifilor, mai exact una în baza poziției de pontif care este în viață și alta în baza a două realități: viața morală, virtuțile manifestate în timpul vieții și minunile realizate după trecerea în veșnicie. Putem observa că din cei puțin peste două sute șaptezeci și unu de pontifi, șaizeci și opt dintre ei sunt declarați ca sfinți, șaizeci și trei în primul milenium și după secolul al XVI-lea abia dacă numărăm trei.

Bizanț și Occident:

Partea orientală creștină era reprezentată de Imperiul Bizantin sau pe scurt Bizanț, care a luat naștere odată cu căderea Imperiului Roman de Apus în 476. Istoria aacestui imperiu se întinde pe o durată de un milenium, timp în care a reprezentat o putere creștină orientală și de asemeni un garant al continuității civilazației romane. Politicul și religiosul devin în cadrul acestui imperiu un tot, un singur corp, un stat romano-imperial creștin foarte puternic, bine organizat și cu două culturi: creștină și elenistică.

Datorită ruperii Imperiului în două – Apus și Răsărit – cultura, societatea și statul s-au dezvoltat diferit, ceea ce înseamnă că cei doi poli de putere – Biserica și Imperiul – au interpretări variate. Dacă în spațiul occidental vorbim de împărat și papalitate, în partea orientală discutăm de basileu și pariarh, ambele diferit de primele două. În fruntea statului se afla un basileu considerat „locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ” și prieten al lui Hristos care stăpânește în virtutea emanațiilor imperiale cerești” de unde rezultă o bună definire al rolului său în Biserică, în sfera sacralității răsăritene.

Din cele menționate anterior reiese că basileul pe lângă atribuțiile laice – politice, militare, economice, etc. – are și o responsabilitate sacră, reprezentând însăși Biserica. Așadar are printre obiective apărarea credinței creștine ortodoxe, este un duhovnic am putea spune al credinței neamului, un activ evenghelizator și luptător împotriva dușmanilor credinței – arabii, ereticii, iconoclaști – aceștia din urmă fiind o sursă continuă de conflict atât intern cât și extern.

În baza acestui statut, basileul avea o supunere fidelă din partea Bisericii, el având prerogativul de a întruni un sinod ecumenic – nici un sinod ecumenic nu era lipsit de prezența basileului, el fiind garantul convocării și recunoașterii decretelor sinodale – de a interveni în viața bisericii prin numiri de ierarhi sau chiar decizii de credință. Deci avem în persoana sa un stăpân al spațiului temporal și spiritual, ceea ce nu regăsim în spațiul Bisericii Universale de la Roma, acolo unde în ciuda multelor conflicte cu împărații, înfluența lor în deciziile specifice Bisericii era limitată.

Religia creștină și cultura bizantină au fost realmente influențate de gândirea filozofilor greci, a școlii Greciei Antice, de cultura orientală de până la încreștinarea imperiului, lucru care dus la o rupere silențioasă dintre occident și orient, ajungându-se la ideea bizantină că partea fraternă este un inamic. Frățietatea imperialistă și mai ales unitatea Bisericii celei Una este frântă de momentul 1054 și mai apoi cruciadele – în special anul 1204 – vor fi văzute de bizantini nu o luptă de eliberare a locurilor sfinte, ci un război de cucerire a Bizanțului politic și religios. Atitudinea existentă în secolele XI-XIII este dintr-o parte de unificare, iar pe de altă parte de dispreț și cucerire.

„doi secoli și mai mult vulturu-a stat/ extremul Europei apărândul,/ vecin acelor munți de-unde-a plecat,/ din mână-n mâna-al lumii sceptru dându-l,/ subt umbra sfânt-a aripilor lui,/ și-așa veni și-n mâna mea cu rândul./ Eu sunt Justinian și Cezar fui…” (Dante Alighieri, Divina comedie, Paradisul, cântul al VI-lea, 4-10)

Aceste versuri ale lui Dante exprimă propriai conștiință despre unitatea și continuitatea imperiului, reprezentat de acvila ce pornește din Troia spre Roma, înainte de a se stabili la Constantinopol în vederea guvernării de aici a întregii lumi creștine, a creștinătății. Imagine variată a Bizanțului de-a lungul secolelor, din punct de vedere al intereselor politice, economice, religioase și strategice care trimit Occidentul către o sferă a indiferenței, a disprețului.

Datorită ambițiilor de dominare religioasă și politică a popoarelor încă neîncreștinate sau pe cale de aducere la credința creștină, se nasc rupturi și revalități puternice începând cu secolul al X-lea. Prima frântură se petrece în timpul patriarhului Fotie – Schisma lui Fotie – și are loc în momentul convertirii bulgarilor. Cea de-a doua ruptură are loc în 1054 în timpul patriarhului Mihail Cerularios prin excomunicări și anateme reciproce a legaților papali și patriarh. Tot acest conflict se petrece în timpul disputei jurisdicționale dintre cele două Biserici asupra sudul Italiei; de altfel papalitatea începe acum a-și afirma caracterul universal al dominației și reformarea sistemului papal. Următoarele rupturi se datorează acelor expediții politico-militare-religioase numite cruciade, care vor fi privite de orientali mai degrabă ca o luptă de cucerire decât de eliberare/apărare.

Cruciadele:

Un factor de unire și de dezbinare a fost efectul cruciadelor, care deși la bază aveau ideea unității, a eliberării Țării Sfinte, eliminarea inamicului musulman și apărarea Imperiului de Răsărit a fost mereu diferit interpretat. Sensul criciadei era acela de a forma o armată creștină a popoarelor din Europa care să poarte un război sfânt al Bisericii Creștine de eliberare Ierusalimului și eliminarea ereziilor. Această expediție religios-militară a primit și un sens aparte, o interpretare sacră și anume un pelerinaj al penitenței; cruciații asemeni pelerinilor primeau din partea papei o binecuvântare specială, dar și o protecție a Bisericii pentru bunuri și familie.

Până la venirea pe scaunul papal a lui Inocențiu al III-lea au loc cruciade: prima cruciadă în 1096-1099, inițiată de papa Urban al II-lea și condusă de delegatul papei Adhémar de Monteil, Raymond de Touluse, Godfroy de Bouillon, Tancred și Bohémond de Hauteville, Hugues de Vermandois – are loc asedierea și cucerirea Ierusalimului; a doua cruciadă se înfăptuieșe la inițiativa papei Eugen al III-lea în baza căderii Edesei în tabăra turcilor și este condusă de către Ludovic al VII-lea al Franței, Conrad al III-lea – pierzând; cea de-a treia expediție are loc în timpul papei Clement al III-lea sub comanda lui Guillaum al II-lea al Siciliei, Frederic I Barbarossa, Filip al II-lea al Franței, Richard Inimă de Leu al Angliei – încercarea de cucerire este zadarnică și se încheie un artmistițiu pe trei ani între Saladin și Richard al Angliei, rezultând un al II-lea regat al Ierusalimului sub conducerea lui Conrad de Monteferrato.

Miles Christi – ostașul lui Hristos – este originea cuvântului cruciat, acesta reprezentând întâi martirul pentru Hristos, apoi călugarul ce luptă împotriva diavolului, ajungându-se la acel miles în sensul de a purta crucea ca semn distinctiv pe piept și spada în mână, ancorat în marele război sfânt împotriva necredincioșilor. S-au desfășurat cruciade mai mici, mai mari, organizate și spontane, însă primii invitați pentru a lua parte la acest proces sacru erau cavalerii, feudalii și suveranii. O asemenea expediție nu era deloc ușor și la îndemâna oricui să o realizeze, partea financiară era una vitală, de aceea papa ofereră în schimbul susținerii nobililor indulgențe și o serie de oportunități contextuale în vederea extinderii averii și a domeniilor. Comerțul și colonizarea a fost la scară înaltă în timpul cruciadelor, deoarece mulți oameni simpli și săraci au preferat să înceapă acest pelerinaj sfânt în urma căruia puteau cunoaște oameni și culturi noi, puteau dobândi beneficii materiale, libertatea de a face orice uneori, totul în baza protecției papale și nu în ultimul rând indulgențe – iertarea unor păcate în baza penitenței realizate în lupta cea sacră.

Tot în această perioadă putem aminti deaspre o simbioză între Biserică și cavalerie; cavaleria medievală este o instituție social-politică care i-a amploare în lumea creștină occidentală. Această categorie militară se compune de oameni – înstăriți de cele mai multe ori – care dispuneau de cal, echipament militar pe cheltuiala proprie, inițial aveau doar un rol de apărare a celor ce le erau vasali, apoi pentru menținerea ordinii publice și ocrotirea celor săraci, a țăranilor, a femeilor, a văduvelor, a copiilor, a orfanilor și chiar a clerului. Spune-am anterior că din rândul acestei caste militare făceau parte majoritatea persoane înstărite, deoarece echipamentu, armura și restul de necesar era extrem de costisitor. Acum, ce rol are aici Biserica? Simplu, va face din cavalerie un partener fidel în lupta de eliberare a Ierusalimului; se ajunge pănă la crearea unui ritual sacru de consacrare a cavalerilor – prin înmânarea și binecuvântarea spadei – fapt ce va duce mai apoi la ivirea de ordine cavalerești papale. Deși această instituție numită cavalerie nu s-a contopit sau nu a fost asimilată de Biserică întru totul în ceea ce însemna cruciada, ea va juca poate rolul cel mai imporatant atât în lupta pentru orientul musulman, cât și pentru apărarea propriilor interese/teritorii locale. În ciuda faptului că inițial Biserica nu a agreat deloc înclinațiile acestei organizații, cu timpul, mai exact cu secolul al XI-lea, s-a văzut nevoită să apele la ea, folosind o serie de motive religios-politice pe care le-a impregnat acestora, numindu-i mai târziu sau încadrâdu-i în spațiul milites Christi. Erau scutiți datorită serviciilor de taxe și plătiți de seniori, iar mai târziu aveau și protecția papei prin acea investitură sacră.

Pănă la această alianță dintre papalitate și cavalerie, Biserica împărțea soldații astfel: milites Dei, această categorie fiind reprezentată de cei care îl slujesc pe Hristos în mănăstirii și biserici prin lupta rugăciunii și a Sfintelor Taine către Dumnezeu, deci clerul, și milites saeculi, adică laicii care luptă pentru ocrotirea celor lipsiți de ajutor și pe cei din prima categorie.

Clerici și laici:

„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei, 28, 19-20)

Epoca medievală se mai caracterizează din punct de vedere bisericesc prin diferențierea clerului de laici și putem vorbi de o laicizare sau clericizare a societății în secolele XI-XII, odată cu reforma gregoriană. Încă din primele veacuri clerul se diferenția de laic prin însușiri specifice precum: rugăciune, castitate, sărăcie, evanghelizare, convertire la religia creștină, etc.

„Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, Nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviința;”(I Timotei, 3, 2-4).

Referitor la ierarhia bisericii cunoaștem din Sfânta Scriptură existența a trei categorii: episcop, preot și diacon, care în primul milenium rolul și atribuțiile lor în viața Bisericii și a credincioșilor se definesc tot mai mult.

„Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.” (Fapte Apostolilor, 20, 28).

„Și hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră.”( Fapte Apostolilor, 14, 23).

„Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât,”(I Timotei, 3, 8).

Aspectele care diferă în această perioadă între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană nu sunt deloc puține sau neînsemnate. Preoții din occident sunt supuși celibatului, pe când în partea răsăritenă aceștia pot fi căsătoriți; modelul de viață celibatar este revendicat de apuseni pornind de la exemplul Mântuitorului, de aceea o caracteristică de diferențiere a clerului catolic de laici este viața dedicată doar Bisericii, a înfrânării, a celibatului – act de superioritate față de laici (sunt altfel decât ceilalți); episcopii sunt asemenea preoților, fapt ce este întâlnit și în răsărit, iar diaconii sunt în aceeași situație ca preoții; papa se consideră primul între primi, adică acea teorie a Bisericii Universale, pe când patriarhul de Constantinopol era axat pe princpiul egalității patriarhilor și adept al sinodalității; faptul că papa se considera reprezentantul tuturor bisericilor a fost un veșnic motiv de depărtare a orientului ortodox de occidentul catolic.

Dar revenind strict la secolele dinainte a apogeului paplității din vremea lui Inocențiu, procesul de diferențiere al laicului de cler, laicizare și clericizare pornește odată cu reforma lui Grigorie prin depărtarea clară sau chiar eliminarea laicilor din treburile strict ale Bisericii. Lupta cu imperiul pentru investirea episcopilor sau infiltrarea unor pioni cu interese de manipulare din partea nobililor, face ca jocul de culise din ambele părți și compromisurile dintre paplitate și imperiu, să devină periculos. De ce? Pentru că acest război de putere dintre papalitate și politic distrug încet cu încetul unitatea Bisericii prin apariția ereziilor devotate curentului anticlerical, apoi neglijarea obiectivelor sociale și moralitatea credincioților, distragerea atenției de la revigorarea clerului și a moravurilor societății. Mai mult de atât, societatea medievală distinge trei caregorii sociale – oameni simpli, clerici și nobili – și două puteri – politică și religioasă – fapt ce duce la un dispreț față de cele două din cauză că ambele trăiesc pe spinarea lor, a oamenilor simpli.

Cruciadele fiind punctul de intersecșie a celor trei categorii, acel liant cu beneficii pentru toată lumea, doar că prețul și consecințele lor este unul mare și etern în filele istoriei.

Papa Inocențiu al III-lea este un martor veritabil al acestui tablou în care religia bisericii și religia civică se contrastează atât de mult, iar procesul de degradare se află într-un progres continuu atât în sfera laică cât și religioasă. Marcat fiind în tinerete de aceste neajunsuri și conflicte sociale, plotice și religioase fac din el un aprig reformator care-și va însuși dreptul absolut nu doar la puterea spirituală ci și la cea temporală, umiind și îngenunchind imperiul în fața Romei; dezgustul și ura față de imoralitatea ambelor sisteme, dar și resursele teologiei biblice îl fac să devină un ferm vicar al lui Hristos și un stăpân al lumii.

Diecezele:

Viața bisericii în spaiul geografic între secolele XII-XIII este una medie sau chiar mică din cauza separării de spațiul grecesc, de Orient. Europa este în aproape în întregime civilizată și catolică, formând o familie de popoare și o comunitate culturală puternică. Secolul al XIII-lea ne prezintă o creștere importantă a comunității catolice în jurul numărului de 30.000.000 de credincioși. Se poate observa de altfel că odată cu reducerea teritoriului geografic al Bisericii, cresc unitatea și forțele interioare.

Comunitatea de credincioși era sub coordanarea unor formațiuni administrativ-clericare, mai exact dieceze, parohii și mănăstiri, astfel în cadrul acestot organisme credincioșii participă la serviciile religioase și la călăuzirea spirituală. Diecezele sunt similare cu eparhiile din Orient, și erau unităti administrative ecleziastice inspirate din administrația imperială, conduse de un episcop. Le întâlnim în spațiul urban mai ales, fiind o comunitate mare de creștini, astfel datorită inspirației fiecare provincie a Imperiului avea o dieceză. Numărul acestor unitați bisericești la începutul secolului al XIII-lea era de peste 500, cu preponderență în Italia (sudul Italiei), și care se împărțeau în două categorii, prima se referă la diecezel vechi întemeiate din timpul Romei și ale Bizanțului, iar a doua cele fondate noi (mai ales de normanzi).

O altă unitate este parohia și o întâlnim la început doar în spațiul rural, iar începând cu secolele XII-XIII apar și în perimetrul orașelor în funcție de dezvoltarea acestora. Existența lor materială era susținută din acea zeciulă și taxele în urma serviciilor religioase. La fel ca azi în acestă perioadă parohiile existau pretutindeni în jurul comunităților de laici, fiecare fiind membru parohiei de domiciliu, și care de asemenea trebuia să i-a parte la o spovedanie anuală, împărtășania de Paști și plata zeciuielii. O problemă a parohiilor era slaba pregătire a preoților și viciile lumești, care va prezenta un obiectiv real al reformei începute de Grigorie al III-lea și reluată de Inocențiu, ce o vede nu ca o problemă, ci ca pe o boală ce trebuie urgent vindecată. Surprinzător este că adesea oameni cu educație spirituală și moralitate civică se regăsesc la sate, nu la oraș, iar aceștia erau demni de însemnele clericale.

Referindu-ne la cler și calitatea sau formarea lor teologică, trebuie să amintim că lipsa clericilor în evul mediu nu era o problemă, ci din contră era un surplus de preoți. Desigur că teoria cantitatea nu înseamnă și calitate, așa se întâmpla și în acest caz; suntem cu toții conștienți ca pregătirea intelectuală sau teologică a clerului încă de la începutul Bisericii primare era una, în mare parte, destul de săracă și precară. Această pregătire intelectuală a fost adesea precum o spadă cu cele două tăișuri: unii din motive de necunoștere a teologiei, a învățăturii Bisericii au căzut ușor pradă ereziilor și viciilor lumii acesteia, iar alții din prea multă cunoaștere aș zice, au găsit noi înțelesuri ale credinței creând astfel noi erezii, secte; așadar faptul că amintem mai la început de Biserica Apostolica ca fiind un obiectiv al reformei gregoriene și mai apoi al reformei inocentine nu este la întâmplare. Nu doar societatea decăzuse, ci și clerul, care era supus cât papei cât nobililor; din afirmația de mai sus cu privire la persoanele de care depindeau parohii – și chiar unii episcopi – adică de papă, de episcopul diecezei sau de nobili, rezultă că mulți funcționau ca și capelani, fideli seniorilor și mai puțin Bisericii; acest aspect a fost în atenția celor doi papi amintiti, și nu doar, încât libertas ecclesiae trebuia să devină o realitate cu orice preț, inclusiv pierderea regaliei – piesă pusă în discuție de către Pascal al II-lea cu Henric al V-lea.

Procesul de instruire a clerului pentru misiunea pastorală și serviciul divin este o prioritate capitală începând cu secolul al XI-lea și acest lucru se datorează comunității monahale de la Cluny, care erau singurii aproape ce în această perioadă se bucurau de o stimă aleasă, cu o trăire între cea apostolică și benedictină; călugări din cadrul acestei mănăstiri ajung persoane influente în Biserică, lucru care este un plus enorm și necesar vieții spirituale în această etapă a istoriei.

Erezia

Un alt aspect important din viața bisericii, prezent încă de la începutul erei creștine, este erezia, care în epoca medievală va duce la crearea unui sistem judecătoresc sub numele de Inciziție, însă ca formă de reprimare a ereziei a fost folosită și cruciada. Secolele XII-XIII sunt marcate în spațiul occidental de două erezii: valdenzii și catarii.

În anul 1173 i-a naștere secta valdenzilor în jurul persoanei Pierre de Vaux (1140-1217) sau Valdus, de unde și numele ereziei; acesta promova ideea de reîntoarcere a Bisericii la stadiul Bisecii primare, a sărăciei clerului. În primă fază s-au bucurat de un real succes în zona de sud Franței și în jurul anuli 1184 în cadrul unui sinod de la Verona sunt condamnați ca eretici. Faptul acesta nu face decât să-și prezinte mai puternici și expliciți în ce privește doctrina lor: pe lângă revenirea la starea Bisericii primare, la clerul dedicat rugăciunii și simplității (sărăciei), mai susțineau egalitatea între credincioși în interiorul bisericii, dreptul laicilor de a predica, iar statul de preot era obținut în baza unui merit și în baza unei consacrări exterioare. S-au confruntat cu două cruciade prin care s-a dorit exterminarea sectei, în anul 1209 și în 1487, însă au reușit să reziste în zone precum Piemont, Provence, Germania și Spania. În anul 1532 s-au alăturat reformei protestante, apoi mai parte de câteva persecuții, iar în 1848 sunt recunoscuți la nivel oficial. Numărul adepților este undeva în jur de 20.000 în special Italia, urmând ca în anul 1980 să se unească cu biserica metodistă.

Cea de-a doua grupare eretică din acestă perioadă este erezia catară ce avea ca centru spiritul oarșul Albi, de unde și nume de albigenzi. Zonele în care ei s-au constituit ca și comunități importaante au fost: Toulouse, Albi (sudul Franței), în Flandra cu numele de publicani, în Lombardia (zonele Concarezzo și Desenzano) cunoscuți cu numele de patarini. Originea sectei este în cadrul ereziei bulgare a bogomililor ce avea la bază două principii: Binele și Răul. O primă caracteristică era nerecunoașterea tainelor și din Scriptură acceptau doar Noul Testament și Profeții. Promovau egalitatea socială, practicarea unei vieți destul de ascetice severă precum și desființarea proprietății private. Erau împotriva clerului catolic și se împărțeau din punct de vedere al organizării religioase în perfecți și credincioși, iar botezul spiritual se făcea prin depunerea mâinilor. Declinul lor începe în vremea Papei Inocențiu al III-lea ca va dispune de o cruciadă de bolire a sectei în anul 1209 urmată de încă alte două etape al acestei cruciade.

Conflictul dintre cele două puteri

Datorită decadenței Bisericii Romei în fața împăraților ottonieni în viziunea cărora Biserica trebuie să fie dependentă de imperiu, se naște acel conflict dintre biserică și stat prin refirma lui Grigorie al VII-lea, care se poziționează ca un real conducător. Tema sau miza centrală a acestei dispute este afirmarea independenței puterii religioase față de puterea laică, plus clasarea reală a Bisericii în sfera superiorității. Dominația influenței laice în spațiul instituțiilor ecleziastice la finalul secolului al X-lea era atât de solidă încât lupta începută de Grigorie va fi lungă și anevoioasă. Acestă eliberare de sub domnia laică a Bisericii se regăsea în aceea investire pe care împăratul o făcea episcopilor; acest aspect era un prim pas important în drumul de revigorare și revenire a Bisericii la valori propovăduite. Astfel ideea de supremație a suveranului era grav alterată, văzând în această întenție a Romei Apostolice o subminare autorității imperiale; împăratul își atribuia dreptul de stăpânire atât a spațiului laic cât și a celui religios. Totodată Roma prin papă sau papalitatea devine în cele din urmă o forță sau o contraforță față de imperiu, și încă una vocală în spațiul social, dar financiar. Dimensiunea politică pe care papalitatea începe să cuprindă și să o extindă duc din ce în ce mai mult la proiectul papilor de teocrație, atribuindu-și astfel și prerogative în spațiul temporal, adică în treburile statului.

Prima etapă a disputei pe tema eliberarea spiritualului de sub dominația imperialistă s-a desfășurat între împăratul Henric al IV-lea și papa Grigorie al VII-lea, o etapă a umilirilor și a excomunicărilor din partea ambelor părți implicate. Pentru a înțelege acest conflict e nevoie să cunoaștem motivele pe care se fundamentează doleanțele papale de a se uita mai mult decât până acum în afacerile statului. Papa, era conform Bisericii responsabil în fața lui Dumnezeu de mântuirea sufletelor, a oamenilor și datorită acestei răspunderi primită de la Dumnezeu, consideră că este tot de datoria lui de a se îngriji de principii creștini; adică, dacă el are un cuvânt de pronunțat în chestiunile de natură spirituală, natură superioară celor lumești, de ce anume nu s-ar pronunța și în chestiuni de stat, căci doar mântuirea este cel mai nobil lucru spre care poate tinde și dobândi omul. De asemenea papa este a primit această investire de a conduce întreaga creștinătate de la însuși Apostolul Petru, cel mai mare dintre apostoli, care la rându-l său a fost învestit de însuși Mântuitorul Hristos. De aici rezulta că își are dreptul de a interveni în spațiul spiritual și temporal în baza investirii sale divine – „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer.” (Matei, 18, 18) –, cu scopul de a conduce spre mântuire întreaga lume, pe când împăratul are o investire de natură lumească, laică.

Atitudinea nouă pe care papalitatea o aduce în fața liderilor politici prin această suveranitate a pontifului asupra puterii politice este o provocare prea îndrăzneață și de neacceptat pentru împărat; faptul că pe plan politic apare o nouă putere – Sfântul Scaun – produce un cutremur în fața căruia ambele tabere nu sunt întocmai pregătite să-l accepte sau să trecă peste. De exemplu, împăratul Henric a fost excomunicat și toți cei care depuseră jurâmânt de vasaliate au fost din partea papei eliberați de el; mai mult pricipii și suveranii vor fi destituiți sau trecuți în dizgrație de către papă dacă viața și deciziile lor nu sunt morale și fără a leza interesele Bisericii. Vom observa mai târziu politica interdictului, armă invicibilă a papalității împotriva suveranilor sau a principilor. Autonomia imperiului este pusă realmente sub semnul întrebării, deoarece principiul conform căruia papa are puterea de la Însuși Dumnezeu, legătura suveranului nu e de natură directă cu Dumnezeu, ci ea este posibilă doar prin intermediul poporului care îl poate alege și a Episcopului Romei care confirmă alegerea prin acea încoronare. Acțiunea politică are de acum încolo un sens spiritual, și totodată datoria de a apăra Biserica cu interesele supreme ale ei, deci misiunea suveranului are un caracter religios, iar din acest motiv papa are datoria și dreptul de a direcționa și schimba dacă e necesar politica lumească. În concluzie putem afirma că principii și suveranii nu mai dețin o supremație completă, ci una parțială, iar controlul asupra acțiunile sale este pe cale de nu mai exista; caracteristicile regalității biblice se regăsesc din ce în ce mai mult în viața politico-religioasă a evul mediu.

Universitățile

O altă devzvoltare caracteristică evului mediu și nu una lipsită de importanță, ci dincontră au universitățile medievale. Din cauza declinului Imperiului roman s-a ajuns în situația ca singurele centre de formare educațională au fost studia organizate în jurul centrelor episcopale urbane unde se învăța gramatica, retorica asemeni învățământului teologic. Pe finalul secolului al X-lea un număr însemnat de studeni din mai multe părți ale Europei au venit în unele orașe făcând din aceste centre simple de educațe studia niște grupuri de studiu numite studia generalia, în cadrul cărora exista acum și un număr mai mare dascăli; inițial se organizau pe baza naționalității studenților și a dascălilor în regim spontan, iar mai apoi din cauza amplorii și a interesului pentru o societate intelectuală se pun bazele unei organizării de tipul universitates magistrorum et scholarium. Cea mai veche instituție de acest el a fost cea de la Bolognaînființată în anul1088 și apoi cea de-a doua cea de la Paris în jurul anului 1170. Secolele XII-XIII cunosc în aceste sens o reală devoltare a sistemului universitar medieval: în Italia – Padova, Neapole; în Franța – Montepellier; în Anglia – Cambridge și Oxford; în Peninsula Iberică – Salamanca și Coimbra. Așezarea lor geografică a făcut posibilă o mai bună comunicare între lumea europeană și cea arabă, o punte fermă ce va redescoperi cultura grecească. Asemeni corporațiilor pe meserii și aceste centre universitare vor prelua modelul lor de organizare, mai exact: aveau conducere autonomă, statute indepedente, proprii, posibilitatea de aduce profesori după bunul plac, iar activitatea didactică se desfășura pe cicluri diferite: ciclul introductiv pentru domeniile intelectuale – 6 ani –, ce era urmat de cursuri de nivel superior din cadrul facultăților de drept, medicină – 6 ani – și teologie – 8 ani –; atât studenților cât și dascălilor le era asigurată cazarea și spațiul necesar cursurilor, dar le erau și susținute interesele în fața autorităților civile.

Universitatea putem afirma cu toată convingerea că a fost cea mai mare creație a Evului Mediu ce a dus la o dezvoltare intelectuală și urbană, care a evoluat până azi păstrând multe din trăsăturile ce evocă originea sa. Dreptul și teologia au ocupat un loc aparte și acest lucru a influențat nespus de mult istoria Bisericii; aceste universități fiind izvorul de cultură europeană și orientală, instrumentul prin care s-au evocat și promovat valorile și speranțele societății medievale. Lotario dei Conti este un produs al acestor două școli dreptul și teologia, Bologna și Parisul, demonstrându-ne astfel diferența dintre un lider pregătit și unul mai puțin

Credința:

Roma:

Ierusalimul:

Căsătoria

Canonicii regulari

Cistercienii

Ordinile cavalerești

Ordinele cerșetoare

Influența ordinelor în activitatea pastorală

Dreptul canonic

„I. Quod Romana ecclesia a solo Domino sit fundata.

II. Quod solus Romanus pontifex iure dicatur universalis.

III. Quod ille solus possit deponere episcopos vel reconciliare.

IV. Quod legatus eius omnibus episcopis presit in concilio etiam inferioris gradus et adversus eos sententiam depositionis possit dare.

V. Quod absentes papa possit deponere.

VI. Quod cum excommunicatis ab illo inter cetera nec in eadem domo debemus manere.

VII.Quod illi soli licet pro temporis necessitate novas leges condere, novas plebes congregare, de canonica abbatiam facere et e contra, divitem episcopatum dividere et inopes unire.

VIII.Quod solus possit uti imperialibus insigniis.

VIIII.Quod solius papae pedes omnes principes deosculentur.

X. Quod illius solius nomen in ecclesiis recitetur.

XI. Quod hoc unicum est nomen in mundo.

XII. Quod illi liceat imperatores deponere.

XIII. Quod illi liceat de sede ad sedem necessitate cogente episcopos transmutare.

XIIII. Quod de omni ecclesia quocunque voluerit clericum valeat ordinare.

XV. Quod ab illo ordinatus alii ecclesiae preesse potest, sed non militare; et quod ab aliquo episcopo non debet superiorem gradum accipere.

XVI.Quod nulla synodus absque precepto eius debet generalis vocari.

XVII. Quod nullum capitulum nullusque liber canonicus habeatur absque illius auctoritate.

XVIII. Quod sententia illius a nullo debeat retractari et ipse omnium solus retractare possit.

XVIIII. Quod a nemine ipse iudicari debeat.

XX. Quod nullus audeat condemnare apostolicam sedem apellantem.

XXI. Quod maiores causae cuiuscunque ecclesiae ad eam referri debeant.

XXII. Quod Romana ecclesia nunquam erravit nec imperpetuum scriptura testante errabit.

XXIII. Quod Romanus pontifex, si canonicae [sic] fuerit ordinatus, meritis beati Petri indubitanter efficitur sanctus testante sancto Ennodio Papiensi episcopo ei multis sanctis patribus faventibus, sicut in decretis beati Symachi pape continetur.

XXIIII. Quod illius precepto et licentia subiectis liceat accusare.

XXV. Quod absque synodali conventu possit episcopos deponere et reconciliare.

XXVI. Quod catholicus non habeatur, qui non concordat Romanae ecclesiae.

XXVII. Quod a fidelitate iniquorum subiectos potest absolvere.”

CAPITOLUL II

LOTARIO DEI CONTI DI SEGNI

Familia Dei Conti

Firul genealogiei familiei dei Conti este unul foarte înrădăcinat în istoria cetății Romei și putem vorbi de originea acestei familii chiar înainte de secolul al VI-lea. Conform lucrării Gesta și a istoricului Frédéric Hurter, existența și influența dinastiei dei Conti sunt mult mai vechi decât ne arată atestările documentare, iar numele Trasimundo este unul specific acestei familii. Paginile de istorie ne arată că regele Grimoald al lombarzilor oferă ducatul de Spoleto contelui Trasmundo de Capua în anul 663. Acesta ar fi primul Trasmundo identificat de istorici și totodată această familie se bucură datorită puterii și influenței de atenția a patru biografi, care au analizat în operele lor o imagine generală a acestei case romane. Primul biograf este abatele Gbizzi din Elveția, apoi un anume Ostini,

Lotario dei Conti s-anăscut în anul 1160/1161 în apropiere de Roma, mai exact la castelul Gavignano de lângă orașul Anagni și în apropiere de Segni. Familia în care s-a născut era una de origine nobilă cu o potență financiară suficient cât să asigure tânărului Lotario un viitor strălucit. Tatăl său se numea Trasimundo (Trasmondo) dei Conti de comitibus Signiae și pe mama sa Clarica Scotti, care făcea parte dintr-o familie patriaciană importantă în acele vremuri. Datorită legăturilor și a poziției sociale pe care familia dei Conti le deținea, lotario va beneficia de cele mai bune școli ale vremii începând cu Roma, iar apoi studiind la Paris și Bologna; contextul relațiilor familiei sale îl vor duce în spațiul religios, atât în Curia papală cât și în treapta clericală, având o bună pregătire juridică și teologică.

Titlul de „de comitibus Signiae” nu justifică/certifică ideea că tatăl său ar fi deținut un oraș (Segni). Trebuie menționat faptul că în secolele X-XII multe dintre familiile din provincia romană aflate în forurile de conducerea a orașelor și la numirea de primar, primeau nume precum: „dux”, „comus” sau „iudex”, destinate pentru ca mai târziu să devină nume de familie chiar.

Lotario a mai avut trei frați dintre care unul este cunoscut pe numele de Ricardo dei Conti și o soră al cărei nume nu se cunoaște, însă atât fratele său cât și sora sa au deținut o influență puternică în societatea romană; de exemplu fratele său Ricardo a fost format pentru a deveni un cetățean roman și lider, iar mai apoi agent de încredere al papei; despre sora știm doar că a fost căsătorită cu Peter Annibaldi, ce provenea dintr-o familie nobilă și cu multe relații, el fiind un pion important în spațiul de conducere laică și religioasă. În cadrul curiei Lotario mai avea un văr pe nume Octavio care a deținea poziții înfluente în sistem și care este făcut de Lotario cardinal în anul 1206. Din scrisorile sale ca pontif reiese că mai avea un nepot în persoana lui Stefan dei Conti care în 1216 devine cardinal datorită lui și toate acestea ne arătă că nepotismul era unul în floare atunci, și nu doar, fapt care a dus familia dei Conti într-un spațiu privilegiat; mai mult trebuie să observăm că intreaga lui carieră afost favorizată de acești factori de familie, familia fiind prima care a conștientizat rolul și beneficiile sale în întreg ansamblul de activități.

Referitor la moștenirile genetice de la cei doi părinți, Lotario era foarte dotat din punct de vedere al siritului de lider și războinic; tatăl său, Trasimundo, era din dinastia Lombardă, o dinastie ce era caracterizată printr-un temperament puernic, imperios, spirit de luptă, războinic și mari artiști ai armelor; mama sa, Claricia, era după cum aminteam anterior de origine nobilă a Romei, dintr-o familie patriciană, caracterizată prin perspicacitate politică și perseverență, trăsături specifice familiilor romane clasice. Putem concluziona ușor că trăsăturile genetice, de familie, ale ambilor părinți, se transmit în întegralitate și astfel ne este ușor să anticipăm viitoare personalitate – Papa Inocențiu al III-lea. Mai mult de atât, acest lucru a fost evidențiat încă din vremea sa prin două portrete ale sale: primul se află la sub forma de mozaic la Vila Catena la Poli, unde este înfățișat ca un tânăr nobil, feroce, impunător, cu o privire dornică, nas de șoim și un chip impetuos; cel de-al doilea portret este unul cu totul diferit, este o frescă din biserica Sacro Speco din Subiaco și este realizată într-o manieră aproape bizantină, o pictură arhaică care-l înfîțișează ca un om plin de prudență în gândire și fapte, secretos și tenace în atingerea scopului. Cele două înfățișări, deși la prima vedere par diferite, în realitae au câteva elemente comune pe care protagoniști acestor opere de artă le-au remarcat și s-au simțit atrași de ele în persoana lui Inocențiu al III-lea, și anume: contururile rotunde, netede, obrajii, gura și bărbia par aproape copilărești, inocente, fapt care ne duce cu gândul la însuși numele său Inocențiu.

Din cele mai sus menționate mai sus putem observa clar că atât mediul familial cât și cel din afara casei au avut grave amprente asupra tânărului Lotario, fapt ce ne arată că nu trebuie să ne surprindă viziunile și acțiunile sale de mai târziu. Încă din copilărie a știut ce înseamnă o lume violentă a trăit primii două zeci și unu de ani sub politica papei Alexandru al III-lea, lucru care îl va marca enorm în ce privește biserica și rolul ei. Trebuie spus că în acele vremuri cetatea Romei era una destul de tulbure având în vedere că majoritatea papilor nu au stat la Roma, fiind mai mult în exil din cauza conflictelor politico-religioase din Imperiu.

Un moment crud al copilăriei sale a avut loc în primăvara anului 1167, când avea doar șapte ani, trupele de soldați germani ai împăratului au ocupat Roma, bazilica Sfântului Petru și s-au desfășurat lupte sângeroase în acest context. Pontifii secolului al XII-lea au fost expuși violenței, au fost vulnerabili la aceste atitudini necreștine și foarte puțini au reușit să-și exercite mandatul în Roma din cauza luptelor dintre Sfântul Scaun și Imperiu. Acel imbold lansat de papa Grigorie al VII-lea a fost unul de succes și care s-a transformat într-un model pentru următorii papi, mai ales pentru Lotario.

Educația din Lateran, Roma

După cum am putut observa din cele menționate anterior, Lotario dei Conti di Segni provine dintr-o familie aleasă, nobilă și influentă pentru acele vremuri, petrecându-și anii tinereții într-o comunitate de familii aristocrate, pline de ambiții pentru dominare, astfel putem anticipa că și educația a fost una pe măsură.

Primii ani de școală îi parcurge la Roma urmând ca mai apoi să se îndrepte spre Universitatăți celebre precum cea din Paris și Bologna pentru a studia teologia și dreptul. Perioada de maturizare a tânărului Lotario a înceut în vremea Papei Alexandru al III-lea care la acea vreme ducea o aprigă luptă de eliberare a Bisericii de sub dominația familiilor aristocrate și politicului.

În secolele XI-XIII exista în Europa trei factori dominanți care exercitau o influență majoră asupra minții și dorințelor umane/oamenilor. Acești factori erau: imperiul, Sfântul Imperiu Roman; spiritualitatea, Biserica/Papalitatea; studiul, universitățile devin o atracție colosală pentru oameni. Între cele două puteri: supremația puterii laice/politicului destinată exclusiv împăratului și cea bisericească destinată episcopului Romei/Papei, nici o reconciliere nu părea a fi posibilă.

Oamenii devin din ce în ce mai atrași de viața intelectuală (bărbații în general) și sunt cuprinși tot mai mult de dorința de a-și mărturisi credința și loialitatea lor pentru anumite lucruri/fapte atitudini sau de a-și afirma public opiniile, ceea ce ei gândesc și cred. Se observă de asemenea preferința studiului mai înainte de multe alte lucruri, tocmai pentru a-și însuși cât mai multe cunoștințe în vederea înfăptuirii binelui social.

Studiile le începe la Lateran, apoi la Roma sub supravegherea dascălului Petre Ismail, stareț al Mănăstirii benedictine Sfântul Apostol Andrei. Aici i-a contact în primul rând cu proza latină și studiul liturgic, el devenind un priceput al cântării liturgice, dar în același timp își formează un propriu bagaj de istorisiri bibilice care se vor regăsi mai târziu în operele sale. Vom observa ceva mai târziu când se îndreaptă spre Paris că devine un minuțios student în analiza Bibliei, un adept al studiului biblic am putea spune, iar o dovadă concretă a acestei pasiuni sunt scrisorile și discursurile sale pontificale pline de citate biblice. Orele de studiu au loc atât la școală cât și în afara ei, având de tânăr o înclinație spre studiu și spre sfera religioasă.

Chiar dacă nu avem foarte multe date despre copilăria mezinului dei Conti se poate observa că persoanele care l-au influențat de-a lungul copilăriei și adolescenței, le-a purtat mereu în suflet simțindu-se dator față de ele, fapt pentru care atunci când ajunge pontif îi va răsplăti.

Un rol important în alegerea unei educații și a unei școli de renume, l-au avut familia sa și în special trei cardinali din cadrul familiei sale. Astfel urmează Școala Sfântul Ioan din Lateran, sub coordonarea lui Petre Ismail, perfecționându-se atât pe plan teologic cât și laic în perspectiva unor studii înalte din Europa în centre precum Paris și Bologna. Destinul său ecleziastic era parcă decis și bine cultivat, formarea sa realizându-se cu mare atenție asupra celor două puteri: imperiu și Biserică. Prima era reprezentată de Frederick I Barbarossa și a doua de papa Alexandru al III-lea, deși un mentor real al său va râmăne Grigorie al VII-lea.

Studiile de la Paris

În jurul vârstei de 15 ani, tânărul Lotario se îndreaptă spre o a doua casă, departe de violențele, tensiunile, luptele de la Roma și Via Casilina, mai exact spre Paris unde va studia teologia. Parisul la acea vreme, precum și întreaga Franță reprezenta un loc al ordinii și al păcii, unde clerul era străin de tensiunile din jurul Romei. Toată această stare de liniște și înflorire se datora piosului rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr, cel care oferise refugiu papei Alexandru al III-lea și arhiepiscopului de Canterbury Thomas Becket, fiind astfel un protector al clerului.

Putem discuta în aceste context al studiilor de la Paris despre un model de prinț creștin al acelor vremuri în persoana regelui Ludovic al VII-lea, element de bază pentru viziunea ecleziastica a lui Lotario de mai târziu. Studiile din orașul parizian au durat între 6 și 10 ani, timp în care Lotario ași-a început formarea intelectuală cu artele liberale, scriitorii și poeții clasici – Ovidiu, Horațiu –, logica, gramatica și mai apoi teologia printr-un atent și riguros simț biblic. Biblia era supusă unei analize minuțioase și atent însușită de către studenți ca fiind singurul izvor de adevăr, dar toate aceste aspecte într-o amplă atmosferă a jurisprudenței, fapt ce va duce ca începând cu 1180 să se orienteze spre Universitatea din Bologna pentru a studia dreptul.

Dacă Roma era o locație plină de conflicte dintre papalitate și imperiu, cler și nobili, Parisul era un loc al echilibrului dintre cele două forțe, laică și religioasă, un loc de cultură ce devine atracția celor mai mulți tineri din acea vreme, ce doreau să studieze și să intre în elita intelectualilor. Unul dintre aceștia este și Lotario care se atașează atât de mult de acest oraș încât îl va considera mereu a două casă, având parte de cele mai frumoase momente ale tinereții aici la Paris. Desigur că această nouă casă nu a fost lipsită de anumite incomodități deoarece pe lângă sursa de cultură existentă și atrăgătoare pentru tineri, nu prezenta o siguranță față de aceștia din cauza viciilor care erau mult prea întâlnite în cetatea de pe Sena.

Studiile superioare de la Bologna

Jurist și avocat al Curiei

Intrarea în cler

Geneza familiei în societatea romană

Ambiții, viziuni și scrieri