BIOMETRIA METODĂ DE IDENTIFICARE CRIMINALISTICĂ A PERSOANELOR CONDUCĂTOR DE DOCTORAT Profesor universitar doctor STANCU ȘERB DOCTORAND ARON IOAN… [301677]

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR ACADEMIA DE POLIȚIE "ALEXANDRU IOAN CUZA" FACULTATEA DE DREPT

TEZĂ DE DOCTORAT

(REZUMAT)

BIOMETRIA METODĂ DE IDENTIFICARE CRIMINALISTICĂ A PERSOANELOR

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT

Profesor universitar doctor

STANCU ȘERB

DOCTORAND: [anonimizat] 2010

CUPRINS

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA

CRIMINALISTICĂ ……………………………………………………………………………….. 7

Conceptele de identificare și identitate ……………………………………………. 7

Obiectul identificării. Definiție și clasificare ……………………………………. 9

BIOMETRIA O NOUĂ PROVOCARE TEHNOLOGICĂ ……………………. 12

[anonimizat] ……………………………………………………………………….. 12

IDENTIFICAREA (RECUNOȘTEREA) BIOMETRICĂ ……………………… 16

[anonimizat], [anonimizat]…………………………………………………………………………………………… 16

SISTEME DE IDENTIFICARE (RECUNOAȘTERE) A PERSOANELOR

PE BAZA CARACTERISTICILOR BIOMETRICE …………………………….. 19

Sistemul automat de identificare a persoanei după impresiuni

papilare………………………………………………………………………………………………… 19

Noțiuni generale și fundamentul științific ……………………………………… 19

Aplicația 3 D – Studiu propriu de cercetare științifică criminalistică cu

aplicare în biometrie ……………………………………………………………………………….. 21

Sistemul automat de identificare a persoanelor după semnalmente .. 31

Considerații de ordin general privind semnalmentele și portretul vorbit .. 31

Sistemul de recunoaștere facială………………………………………………………. 37

Recunoșterea persoanelor după voce și vorbire …………………………….. 40

Fundamentul științific al recunoașterii persoanei după urmele de voce și

vorbire ………………………………………………………………………………………………….. 40

Identificarea persoanei după urmele de ureche ………………………………….. 41

Noțiuni introductive. Fundamentul științific ……………………………………… 41

Sistem biometric de recunoștere a persoanei după caracteristicile irisului și retinei ……………………………………………………………………………………. 42

Fundamentul științific al tehnicii biometrice de recunoaștere a irisului .. 42

Sistemul biometric de recunoaștere pe baza scanării irisului ……………….. 46

Identificarea persoanei după urmele de buze ………………………………… 47

Noțiuni generale…………………………………………………………………………….. 47

Recunoașterea persoanei după semnătura electronică…………………………. 49

Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare ………… 52

Considerații privind amprenta genetică …………………………………………….. 52

Biodetecția judiciară metode și tehnici de investigare a comportamentului simulat ……………………………………………………………………. 55

APLICAȚIILE BIOMETRIEI ……………………………………………………………… 56

Rolul și avantajele biometriei în controlul accesului………………………. 56

Pașaportul biometric ……………………………………………………………………. 57

Plasamentul sub supraveghere electronică …………………………………….60

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….. …………65

ABREVIERI

4

ARGUMENT

Constantin Rădulescu – Motru: „Istoria filozofiei este istoria perfecționării idealurilor omenești pe baza cuceririlor făcute de știință”

Einstein: „știința fără filozofie devine ceva primitiv și confuz iar filozofia fără știință este deșartă și fără obiect. Savantul primește

cu mulțumire, de la filozof, analiza gnoseologică a noțiunilor”

Acestea sunt doar câteva păreri nucleice reprezentative ce redau imaginea unui secol umanizat, unitar, evolutiv, în care noțiunea de filozofia a științei încadrează fenomenul de cotropire de către știința contemporană a cât mai multe dintre sferele vieții sociale.

Parafrazănd vechiul dicton latin „sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, am putea spune că la început de mileniu III Criminalistica trebuie să își asume propriul dicton „sunt o știință și nimic din

ceea ce este științific nu îmi este străin”.

Înțelegând imperativul momentului, știința criminalisticii a căutat și găsit un sprijin eficient în științele exacte, folosind toate cercetările de vârf în sprijinul propriului demers de investigare pentru aflarea adevărului și pentru împlinirea binelui social.

În lucrarea de față, pe care o prezint, fac apel la mai multe principii și

metode criminalistice filtrate printr-o exigență juridică europeană, care să răspundă unei comenzi sociale actuale și anume siguranța și protecția omului în viața și activitatea socială cotidiană supusă la riscuri și amenințări.

Biometria acoperă un câmp științific foarte vast și utilizează tehnicile criminalistice care permit recunoașterea unei persoane plecând de la una sau mai multe caractere biologice sau comportamentale.

Este cunoscut faptul că știința are o legitimitate proprie, conferind

„bioputere”, rezultatele cercetării științifice trebuie să capete semnificație umană prin normele etice și mai ales juridice cu caracter imperativ. Se naște astfel pe lângă bioetica un nou domeniu de drept privind aplicarea științelor vieții numit

„biodrept” cu sarcina de a reglementa juridic toate activitățile științei în aplicarea

lor umană.

Din punct de vedere tehnic, biometric, se operează cu noțiuni ca omul biometric – omul numeric, care într-o formulare puțin futuristă este un fel de cod

barat aflat la bunul plac al împrejurărilor cotidiene, fiecare act oficial, fiecare

card de credit, fiecare dosar administrativ devine ocazia unui nou „botez numeric”.

Înainte de a încropi această reflecție, aș vrea să mă opresc câteva

momente, în calitate de jurist, asupra unei întrebări păguboase. Nimeni nu se îndoiește că omul numeric sau biometric intră în competiție cu omul biologic liber, cel care este protejat de constituție, de convenția europeană a Drepturilor omului, cel care posedă atribuțiile singularității, respectiv imaginea sa, vocea sa, viața sa privată etc. Ori se poate observa o contradicție pertinentă între supraproiecția omului biologic liber și a omului numeric: pe de o parte omul liber

are dreptul la toate secretele intime, pe de altă parte omul numeric se expune tuturor investigațiilor. Având în vedere jurisprudența relativ la protecția omului privat, putem spune că asistăm la o ușoară patologie a dreptului. Omul numeric este în rezonanță cu universul tehnologic, refuzând numerizarea, s-ar putea situa la limita modernității, așa că el este dematerializat și redus la funcționalitate. Din această perspectivă individul este redus la o informație, la un grup cifric. Pe de o parte individul modern face apel la drepturile sale fundamentale, iar pe de altă parte, el este gata să le abandoneze pentru a-și asigura securitatea uneori extravagantă.

Imaginea omului numeric este cea a unui om terorizat care își vede salvarea în tehnică și de aceea el tinde să se transforme în obiect tehnic. De aici

rezultă necesitatea definirii unui cadru juridic adoptat evoluției biometriei.

Recomand cu multă căldură lucrarea de față mediilor universitare și academice, dar, în egală măsură, mă adresez specialiștilor și experților în

domeniul ordinii publice și siguranței naționale, chemați să facă față provocărilor

și amenințărilor asimetrice adresate umanității.

Dedic această lucrare tuturor acelora cărora le datorez recunoștință.

Autorul

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

“Pentru că, în definitiv, societatea are întotdeauna un interes primordial întru descoperirea adevărului cu privire la identitatea persoanei vii, moarte ori distruse, fie că e vorba de fixarea unei răspunderi în penal, a capacității și răspunderii în civil, fie că e vorba de stabilit dacă în cazul cercetat e sau nu posibilă o confuzie de persoane, e sau nu întemeiată bănuiala de substituire de persoană (într-o cauză civilă ori comercială, într-o cauză de ordin administrativ, într-o chestiune în legătură cu serviciul militar)”.

MINA MINOVICI

Conceptele de identificare și identitate

Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, în sens larg, reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că identificarea criminalistică reprezintă “problema centrală a investigațiilor criminalistice”1, fiind în același timp “piatra unghiulară a acestei științe”2. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiție”3.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau al victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai

multor obiecte sau persoane în vederea stabilirii identității sau neidentității lor4.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie,

1 Paul L. Kirk, “Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory ”, Interscience Publishere, New York, 1966, pag. 12.

2 Emilian Stancu, “Investigarea științifică a infracțiunilor”, București, 1986, pag.26.

3 L.Ionescu, D. Sandu, “Identificarea criminalistică”, Editura Științifică, București, 1990, pag.5.

4 C. Suciu, “Criminalistică”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag.16.

dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a- și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, permanente, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen5.

Cu privire la condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:

a) pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile

esențiale prin care acesta se individualizează și se distanțează de celelalte

obiecte.

b) deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare.

c) identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mișcare

și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau interni.

Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor

acestora6.

Deci identificarea criminalistică se distinge, față de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale științei, prin anumite elemente de specificitate.

Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică “se înțelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”7.

Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca “un

proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele8.

Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularități sau trăsături

5 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, București, 2007, op. cit. pag.38.

6 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Editura Actami, București, 2007, op. cit. pag. 39.

7 N. Dan, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II. Ed. De Ministerul de Interne, București, 1979, pag.10.

caracteristice. Identificarea servește în ultimă instanță, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

Prin urmare, definim identificarea criminalistică și ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar9.

Rolul identității și al identificării criminalistice în stabilirea anumitor

împrejurări care au legătură cu fapta cercetată a fost și este controversat în

literatura de specialitate.

După unii autori identificarea operează nu numai în cazurile în care

obiectul cercetării constă în stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situație chiar și în aceea a corectei încadrări juridice a unei fapte penale. Adepții

acestei teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte încadrări juridice,

în ultimă instanță, înseamnă a stabili identitatea între elementele constitutive ale infracțiunii cercetate și cele ale unei fapte prevăzute de legea penală.

Nu există nici o îndoială că elemente ale identificării logice pot fi întâlnite în orice activitate care urmărește punerea în evidență a împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai puțin adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de conținutul problemelor incluse în obiectul științei criminalistice, în general, și în obiectul propriu identificării, în

special.

În criminalistică sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra, de exemplu, legătura cauzală dintre acțiunea sau inacțiunea unei persoane și rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai întâi legăturile existente între diferite obiecte.

Obiectul identificării. Definiție și clasificare

În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, fenomene care au anumite caracteristici, particularități și care se află în relație cauzală cu fapta cercetată.

De aceea, pentru a demonstra existența legăturii cauzale între o anumită faptă și consecințele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se

poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și verificarea elementelor materiale care pot explica și proba o

anumită stare de fapt.

Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăția sau nevinovăția unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clarificarea împrejurărilor în

9 Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, București, 2007, op. cit. pag.40.

care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la fața locului au fost sau nu create de o anumită persoană.

Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică10.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura să,

concret, fie el ființă sau lucru, precum și fenomenul care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă caracteristici sau proprietăți, precum și însușiri particulare, prin care el se manifestă în spațiu și timp, îl face susceptibil, de a crea urme și implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel și relația lui cauzală cu faptele cercetate.

Identificarea criminalistică presupune existența obligatorie a două

categorii de obiecte, care trebuie diferențiate în raport cu scopul acestei

activități.

Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite și obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmărește prin identificare.

A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o

altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte și urmele însăși, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat11.

În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite și obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate12.

De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălțăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuși

a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonțul sau tubul descoperit la locul faptei în cazul descoperirii unei arme de foc la comiterea unei infracțiuni, constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.

Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanță terminologică, strict teoretică, dimpotrivă ea are importanță practică, confuziile între cele două categorii de obiecte menționate putând atrage erori cu consecințe

negative asupra justei finalizări a cauzelor.

Stabilirea identității între caracteristicile obiectelor identificatoare și cele ale obiectului de identificat, se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat.

În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate și verificate, mai sunt și

urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze și să stabilească proprietățile, caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate.

Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele

acestora, denumite obiecte identificatoare.

10 ***, “Tratat practic de criminalistică”, vol II, 2007, pag. 11; Emilian Stancu, “Criminalistică”, op. cit. pag. 40.

11 E. Stancu, “Criminalistică”,2007, pag. 41, 2007, pag. 48.

12 ***,“Tratat practic de criminalistică”, vol II, op. cit. pag. 11.

Practica judiciară atribuie identificării criminalistice și înțelesul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenționat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, răzuire, evidențierea unor scrisuri acoperite și altele.

În activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor se întâlnesc numeroase situații în care identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor

acestora, a unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc, se face pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradițională criminalistică a urmelor descoperite la fața locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe

baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, așa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de făptuitor13.

13 C. Dumitrescu, E. Gacea, “Elemente de antropologie judiciară”, București, 1993, pag. 11.

BIOMETRIA O NOUĂ PROVOCARE TEHNOLOGICĂ

Considerații generale, scurt istoric privind evoluțiile în sistemele de recunoaștere biometrică

Biometria presupune metode automate de recunoaștere a individului, bazate pe caracteristici fizice sau comportamentale. Printre acestea se numără amprentele, scanarea retinei și a irisului, geometria mâinii și a degetului, recunoașterea caracteristicilor vocale și recunoașterea facială. Tehnologiile biometrice au devenit soluțiile preferate ale unei arii extinse de aplicații, în special în domeniul identificării și verificării personalului.

Biometria este deja încorporată în soluții de securitate națională, cum ar fi îmbunătățirea securității aeroporturilor, întărirea granițelor, verificarea documentelor de identificare și a vizelor, prevenirea falsurilor de identitate.

După data de 11 septembrie prioritatea S.U.A. a fost implementarea unor tehnici biometrice complexe capabile să conducă la protejarea teritoriului național, la preîntâmpinarea unor noi atacuri teroriste și la capturarea teroriștilor.

Primele spații în care s-a solicitat implementarea în regim de urgență a sistemelor biometrice au fost aeroporturile. Aceste sisteme au avut rolul de restrângere a posibilităților de pătrundere ilegală în zonele cu acces restricționat.

Totodată, s-a urmărit instituirea unui control riguros nu numai în spațiile publice, în care se află pasagerii, și care sunt accesibile și vizibile acestora dar și în spațiile în care circulația este permisă numai personalului aeroportului cum

sunt : tunelurile, culoarele de acces, spațiile folosite în exclusivitrate de angajați. Se consideră că documentele de identitate, cardurile, insignele sau cheile codate aparțin unei perioade trecute, în care aceste măsuri erau eficiente, astăzi ele fiind mai mult decât insuficiente și depășite, dată fiind tehnica computerizată care permite falsificarea perfectă a acestora.

Primele sisteme biometrice moderne au fost introduse cu scop comercial

în anii 70, ai secolului trecut, la Universitatea din Georgia și mai apoi pe Wall Street în S.U.A. Ele constau în simpla scanare a mâinii pentru măsurarea lungimii degetelor. Aceste sistem, denumit geometria mâinii, s-a dezvoltat în anii următori având o rată mare de implementare, în special în instituțiile în care erau solicitate dispozitive de mare securitate.

În esență, tehnologia biometrică constă în identificarea sau verificarea automată a unei persoane folosind caracteristicile anatomice și comportamentale

ale acesteia.

Biometria, presupune prezența fizică a persoanei la punctul de identificare. Așadar, nu este suficient ca individul să posede o legitimație după cum nu este suficient să își amintească un cod sau o parolă. Înlocuind documentele de identitate, cheile sau parolele, tehnicile biometrice, ajută în prevenirea utilizării frauduloase a sistemelor bancare, a telefoanelor celulare, a computerelor, automobilelor, internetului, etc.

Evoluția rapidă a tehnologiei biometrice, a permis o largă aplicare a lor în domeniul identificării infractorilor precum și în securizarea instituțiilor de stat sau a celor cu risc inclusiv a celor de detenție.

Sistemele biometrice folosite curent, în prezent sunt: amprenta digitală,

geometria mâinii, irisul, retina, fața, vocea, semnătura electronică, urechea.

Sistemele biometrice pot fi clasificate în două categorii:

 Sisteme biometrice statice, cum sunt: amprenta digitală, geometria mâinii, irisul și fața

 Sisteme biometrice dinamice, cum sunt: vocea și semnătura.

Sistemele menționate operează în două moduri:

Identificarea (cine sunt?) prin care este determinată identitatea unui utilizator necunoscut. Utilizatorul este acel individ care folosește sistemul

biometric pentru a fi identificat sau verificat. Înregistrarea (înrolarea) este prima

etapă în utilizarea sistemului biometric și constă în înscrierea fiecărui nou utilizator (care nu a mai folosit niciodată sistemul biometric și deci nu există în bazele de date), în sistemul biometric. Aceasta este etapa în care caracteristicile, solicitate de sistem, sunt înregistrate. Înregistrarea este procesată, iar informația se transformă într-un template (șablon de identificare). Aceste template nu sunt o versiune, o imagine a irisului, de exemplu, ci cuprinde doar suficiente informații despre iris astfel încât să ajute la procesul de identificare.

Verificare (sunt cine pretind că sunt?), prin care o identitate pretinsă este fie acceptată (deci aparține utilizatorului care o pretinde), fie respinsă (deci utilizatorul pretinde o identitate falsă).

Precizăm că tehnologia biometrică are încorporat un algoritm specific care oferă posibilitatea determinării caracteristicilor unui organ viu sau a unui element care ar putea avea o proveniență industrială.

Pentru a aprecia securitatea tehnică și informațională a metodelor biometrice este necesară o înțelegere de bază a modului general în care ele funcționează. Principiul de bază al recunoașterii biometrice este același în toate sistemele. Toate sistemele biometrice conțin următoarele elemente, independent

de design-ul lor tehnologic, care va fi deseori puternic individualizat:

– personalizarea sau înregistrarea utilizatorului în sistem (înscriere

pe listă);

– reținerea caracteristicilor biometrice relevante ale unei persoane;

– crearea de fișe de date (șabloane);

– comparația dintre caracteristicile prezentate și cele stocate

anterior (potrivire).

Atât în prima situație, în care informația este colectată pentru setul de date de referință, cât și în ocazii ulterioare de verificare, caracteristicile

biometrice sunt prelevate folosind senzori cum ar fi: camerele de luat vederi, microfoanele, tastatura, presarea degetului pentru recunoașterea semnăturii senzorilor amprentelor.

Pentru a introduce o persoana într-un sistem biometric, primul pas ar fi de a genera și a înregistra o imagine a caracteristicii originale – aceasta reprezintă informațiile neprelucrate. Folosind un algoritm care este în general specific,

acest original este transformat într-un set de date, cunoscut sub denumirea de șablon. Acesta conține un set de date extras din datele inițiale, neprelucrate. Pe altă parte, în cazul unei pure comparări de imagini, nu este generat nici un șablon. În schimb imaginea originală este stocată ca o referință și comparată cu o imagine originală nouă.

În timpul procesului de potrivire se realizează o comparație între șablonul stocat și setul de date care este creat pe prezentarea care urmează a

caracteristicilor către sistemul biometric. Dacă cele două corespund aparatul răspunde că persoana care prezintă trăsăturile biometrice este recunoscută. Înregistrarea, evaluarea și compararea de trăsături biometrice sunt supuse, firește, la ușoare erori de măsurare, din moment ce trăsăturile folosite se

alterează pe parcursul timpului. Aceste schimbări pot fi datorate schimbărilor naturale legate de procesul de îmbătrânire sau datorate factorilor externi, cum ar

fi răni sau boli. Apoi mai sunt și schimbările externe cum ar fi: schimbările de coafură (tunsoare, barbă), utilizarea ochelarilor de vedere sau a lentilelor de contact și schimbări legate de cosmetizare. În plus, caracteristica nu este prezentată niciodată sistemului de către utilizator în exact aceeași formă. Rezultatul este că două imagini digitale ale unei singure caracteristici biometrice nu pot fi niciodată identice. Decizia finală cu privre la existența unei potriviri sau nu, depinde mai mult de scorul de potrivire și de parametrii predefiniți.

Aceștia dau naștere la raze de acțiune tolerante, în care informațiile biometrice sunt evaluate de sistem ca potrivindu-se sau nu. În consecință caracteristicile biometrice sunt testate nu pentru identitate, ci doar pentru “similaritate suficientă”. Dacă valorile de comparare nu se înscriu în raza aplicabilă de toleranță, atunci apare o eroare – fie o falsă respingere, fie o falsă potrivire. Probabilitățile că aceste erori să apară sunt denumite ca “rată de falsă respingere” (FRR)14 și ca “rată de falsă acceptare” (FAR)15.

Termenul „biometrie” provine din cuvintele grecești „bio” („viață”) și

„metreia” (a măsura). Sistemele biometrice automatizate sunt disponibile doar de câteva decenii, datorită progreselor semnificative înregistrate în domeniul

puterii de calcul. Cu toate acestea, multe dintre aceste noi tehnologii

automatizate au la bază idei născute cu sute sau chiar mii de ani în urmă.

Unul dintre cele mai vechi și mai simple exemple de utilizare a trăsăturilor biologice umane pentru recunoaștere îl reprezintă fața. Încă de la

începuturile civilizației, oamenii au utilizat imaginea feței pentru a diferenția

indivizii cunoscuți (familiari) de cei necunoscuți (nefamiliari).

Această sarcină simplă a devenit din ce în ce mai complicată pe măsură ce populația a crescut, iar mijloacele mai eficiente de transport au dus la apariția multor membri noi în cadrul unor comunități cândva reduse la număr.

Conceptul recunoașterii de la om la om este întâlnit și în metodele biometrice predominant comportamentale, cum ar fi recunoașterea vorbitorului sau a posturii de mers. Indivizii utilizează zilnic aceste caracteristici, uneori în mod inconștient, pentru a recunoaște persoanele cunoscute.

14 False Rejection Rate

15 False Acceptance Rate

În decursul istoriei civilizației, și alte trăsături biologice au fost folosite ca mijloace formale de recunoaștere. Iată câteva exemple:

• Într-o peșteră veche de cel puțin 31000 de ani au fost descoperiți pereți decorați cu picturi considerate a fi opera oamenilor preistorici care au trăit acolo. În jurul acestor picturi sunt numeroase urme de mâini, despre care se crede că aveau rolul unor semnături imposibil de falsificat de artiștii din acea vreme.

• Există, de asemenea, dovezi că amprentele digitale erau utilizate în calitate de

sigiliu personal, încă înainte de anul 500 î.ch. Tranzacțiile comercianților babilonieni sunt înregistrate pe tăblițe de lut, care includ impresiuni digitale.

• În istoria timpurie a Egiptului, comercianții erau identificați după trăsăturile fizice, pentru a se face distincția între cei cu o bună reputație și tranzacții de

succes, și cei nou apăruți pe piață.

Adevăratele sisteme biometrice au început să apară în ultima jumătate a

secolului XX, în paralel cu ascensiunea sistemelor computerizate. Domeniul nou-născut a înregistrat o explozie a activității în anii ’90 și a început să pătrundă în aplicațiile de zi cu zi la începutul primului deceniu al secolului nostru.

IDENTIFICAREA (RECUNOȘTEREA) BIOMETRICĂ

Impactul identificării biometrice asupra dreptului, științelor juridice, protecției datelor cu caracter personal, asupra sferei private și

democrației

Evaluare la nivel național

Este cunoscut faptul că deși știința are o legitimitate proprie conferind

„bioputere” rezultatele cercetării științifice trebuie să capete semnificație umană prin normele etice și mai ales prin normele juridice cu caracter imperativ. Se naște astfel pe lângă bioetică, un nou domeniu de drept privind aplicarea științelor vieții, numit biodrept cu sarcina de a reglementa juridic toate achizițiile științei în aplicarea lor umană. În consecință, dreptul, ca și bioetica, intervin atât în amontele dar mai ales în avalul actului științific privind utilitatea să umană. Subsidiaritatea cercetării științifice față de sensurile sale umane aduce intervenția eticii și dreptului în scopul garantării neabătute prin mijloace etice și legale a dreptului omului la viață, sănătate, integritate și demnitate, din care derivă până la urmă toate celelalte drepturi ale omului. Ca atare drepturile omului nu pot fi afectate sau restrânse decât în cazuri precis stipulate de lege, numai individul având dreptul de a judeca calitatea vieții sale proprii, statul neputând impune o concepție unică despre existență.

În același timp, omul poate renunța la drepturile sale deoarece, după un pricipiu kantian, demnitatea ființei este superioară celui ce o poartă (pentru Kant demnitatea este ceea ce este superior și nu are nici un echivalent).

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conține dispoziții referitoare la posibilitatea statelor de a restrâge exercițiul unor drepturi în situațiile în care acest lucru este necesar pentru apărarea securității naționale, a siguranței și a

ordinii publice, a bunăstării economice a țării sau pentru protejarea sănătății, moralei ori pentru protejarea drepturilor sau libertăților acestora.

Asemenea restrângeri pot suporta dreptul la viață privată (art. 8), libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9), libertatea de expresie (art. 10), libertatea de reuniune pașnică și de asociere (art. 11). Pentru a fi permisă ingerința statului în exercitarea acestor drepturi convenția europeană impune îndeplinirea a 3 condiții:

Aceasta să fie prevăzută de lege;

Să fie necesară într-o societate democratică; Să fie în scopul protejării ordinii publice.

Odată îndeplinit criteriul respectării de către stat a condiției de legalitate

se poate analiza necesitatea ingerinței respective într-o societate democratică. Acest aspect este extrem de delicat situându-se practic la intersecția dintre drepturile individuale și cele ale societății.

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului

național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracțiunea a fost comisă.

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate16.

Orice persoană are dreptul să i se respecte viața să privată și de familie,

domiciliul și corespondența sa.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea

națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării și apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei, sau pentru protejarea drepturilor și libertăților altora17.

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practică și prin îndeplinirea ritualului.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul

altor restrângeri decât acelea, care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinei, a sănătății sau a moralei publice sau protecția drepturilor și libertăților altuia18.

Orice persoană are libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără considerarea frontierei. Prezentul articol nu împiedică statele să supună intreprinderile de radiodifiziune, de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare19.

Curtea apreciază că, statele se bucură de o libertate de apreciere dar

tocmai pentru a limita arbitrariul, se impune controlul european. Analiza asupra

„necesității într-o societate democratică” trebuie, în viziunea curții să răspundă la două întrebări: dacă restricția are un scop legitim și dacă mijloacele folosite în

vederea restrângerii unui drept sunt „proporționale cu scopul legitim”.

În categoria drepturilor și libertăților fundamentale, relativ recent, a apărut un nou drept: dreptul la viață intimă, familială și privată, care are un conținut

complex și de mare importanță pentru libertatea și personalitatea cetățeanului.

Conținutul său privește, într-o formă generică, dreptul persoanei de a nu i se dezvălui, fără consimțământul său, numele adevărat, adresa, vârsta, situația familială, modul de folosire a timpului liber, obiceiurile etc., precum și obligația corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecție

eficientă.

16art. 7, pct. 1 și 2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului; pag.17. București 1992.

17 art. 8, pct. 1 și 2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului; pag.17. București 1992.

18 art. 9, pct. 1 și 2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului; pag.17. București 1992.

19 art. 10, pct. 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului; pag.17. București 1992.

La nivel internațional, acest drept este reglementat prin instrumente juridice universale, ca: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau, prin instrumente juridice regionale, cum sunt: Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Constituția României reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată ca o latură a respectării și ocrotirii personalității omului, proclamată de

art. 1 ca valoare supremă.

Motivele care au stat la baza dezvoltării domeniului protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal au avut în vedere utilizartea tot mai frecventă a datelor cu caracter personal, în special în domeniul tehnicii

de calcul.

În acest context, a luat ființă și în România, o autoritate centrală abilitată cu atribuții de control, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Recent înființată, prin Legea nr. 102/2005, Autortatea își exercită competența stabilită în principal de Legea nr. 677/2001,

în condiții de independență față de orice autoritate publică sau entitate de drept

privat.

Prin Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și liberă circulație a acestor date a fost

transpus acquis-ul reprezentat de Directiva 95/46/EC, care reglementează cadrul

juridic general al protecției datelor personale la nivelul Uniunii Europene.

Atribuțiile Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal sunt specifice oricărei instituții de control, putând investiga prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidența Legii nr.

677/2001 și aplică sancțiuni, în cazul în care se constată încălcarea dispozițiilor legale de către operatorii de date cu caracter personal, în urma sesizărilor din oficiu sau pe baza unor plângeri depuse de persoanele fizice lezate în drepturile lor.

SISTEME DE IDENTIFICARE (RECUNOAȘTERE) A PERSOANELOR PE BAZA CARACTERISTICILOR BIOMETRICE

Sistemul automat de identificare a persoanei după impresiuni papilare

Noțiuni generale și fundamentul științific

Identificarea criminalistică a persoanei după impresiuni papilare are ca fundament științific proprietățile desenului papilar: unicitatea (individualitatea) și fixitatea (stabilitatea) și inalterabilitatea.

Unicitatea desenului papilar a fost constatată de cercetătorii în materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate și a experienței practice în acest domeniu, care au ajuns la concluzia certă că este imposibil a se întâlni două

persoane cu desene papilare identice, fiecare deget având o morfologie unică.

Prin dezvoltarea organismului omului, intervin o serie de schimbări datorită vârstei și anumitor boli, însă forma desenului papilar rămâne aceeași, ceea ce demonstrează fixitatea și inalterabilitatea desenului papilar.

Cercetările experimentale efectuate au dovedit că, luând impresiunile

digitale de la o persoană la intervale mari de timp și comparându-le între ele, se observă că structura lor rămâne aceeași, modificându-se doar dimensiunile. Sunt cazuri când arsurile și tăieturile profunde atacă dermul iar după vindecare fac să nu mai apară desenul papilar, rămânând cicatrici, care reprezintă caracteristici deosebit de importante în identificarea dactiloscopică, având în vedere forma lor și locul pe care îl ocupă în morfologia desenului.

În România medicul legist Nicolae Minovici efectua în anul 1896

primele cercetări în domeniul dactiloscopie, iar sistemul de înregistrare și clasificare dactiloscopică a luat locul antropometriei în 1914.

Din anul în 1923 Dr. Andrei Ionescu realizează sistemul de clasificare

decadactilară a amprentelor digitale bazat pe îmbinarea metodelor lui

VUCETICH, OLORITZ și DAEE.

În 1929 funcționa la Palatul de justiție Serviciul central de identificare

iar în teritoriu funcționa evidența dactiloscopică a infractorilor cercetați în stare de libertate, iar în 1952 lua ființă evidența unică a cazierului central și local.

Conform practicii actuale pentru a decide dacă o urmă papilară a fost

creată de o anumită persoană trebuie să se stabilească un număr minim de detalii caracteristice coincidente. Practica și teoria cunoaște trei metode aplicate pentru identificarea dactiloscopică:

– metoda cantitativă – impune un număr minim obligatoriu de puncte de coincidență amintind aici calculele lui Balthazar din 1911 care s-au finalizat

prin enunțarea regulii celor 12 puncte coincidente, uzitată și în România;

– metoda calitativă – se apreciază valoarea punctelor de coincidență dată de frecvența lor fără a ține seama de numărul lor;

– metoda mixtă – ține cont atât de cantitate, cât și de calitatea detaliilor

caracteristice descoperite.

Identificarea prin metodele elaborate de dactiloscopie, necesită efectuarea în prealabil a numeroase examene comparative între amprentele în litigiu și cele model de comparație, prin care se înțeleg cele aflate în evidențele dactiloscopice, cele provenite din cercul de suspecți, de la persoanele cărora urmează a le stabili identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscută sau

urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute.

Odată cu introducerea sistemului de comparare automată AFIS se observă eficientizarea activității de identificare a persoanelor după urmele papilare, cu ajutorul acestui sistem fiind rezolvate multe cazuri de acest gen.

După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metodă certă de identificare a persoanei, de stabilire a identității infractorilor recidiviști și de

probare a vinovăției făptuitorilor pe baza urmelor papilare ridicate din câmpul

infracțiunii, tehnica de lucru în acest domeniu erau foarte puțin evoluate.

Actualizarea cu noi fișe dactiloscopice, urme papilare și exploatarea manuală a acestora prin cartotecile dactiloscopice clasice folosindu-se lupe sau unele instrumente optice puțin evoluate au făcut în timp să se diminueze operativitatea cerută în aceste activități.

Creșterea numărului de specialiști în dactiloscopie, a metodelor și

mijloacelor de relevare a urmelor papilare, a eforturilor de perfecționare a întregii activități, precum și diversificarea formulelor de clasificare nu au însemnat decât pași mărunți în acest domeniu.

Cu toată pregătirea, factorul uman era depășit de volumul de date – impresiuni și urme papilare – ce trebuiau comparate, impunându-se în acest domeniu un sistem automat care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii și

cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.

Diversificarea metodelor de căutare și relevare a urmelor papilare a permis exploatarea unor categorii tot mai largi de suporturi concomitent cu profesionalizarea specialiștilor criminaliști, ceea ce a condus la creșterea

numărului de urme ridicate din câmpul infracțiunii. Paradoxal, aceasta nu s-a

reflectat profesional în identificarea finală.

Un alt element deosebit de semnificativ a fost relevarea pentru cartotecile

de urme papilare, a fragmentelor de urme digitale sau palmare a căror valorificare prin exploatarea cartotecilor clasice nu se raportau la situațiile ideale în care se regăseau centrul sau delta desenului papilar.

Aceste considerente au condus atât pe plan mondial cât și pe plan național la stabilirea identității unor persoane și identificarea persoanelor ce au lăsat urme în câmpul infracțional, după 2-3 ani.

Cu certitudine se poate afirma că studiile conjugate ale specialiștilor în dactiloscopie și a celor din informatică s-au materializat în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor digitale încă din anul 1980.

Sistemele automate de identificare a persoanelor după amprentele papilare

cunoscute generic sub numele de A.F.I.S.20 – Automated Fingerprint Identification System, sunt astăzi într-o continuă perfecționare și expansiune pe plan mondial.

Aplicația 3 D – Studiu propriu de cercetare științifică criminalistică

cu aplicare în biometrie

Studiul de cercetare criminalistică pe care îl supun atenției este din domeniul dactiloscopiei, această minunată și inepuizabilă metodă de identificare asupra căreia nimeni nu este îndreptățit să-și atribuie un drept de paternitate.

Ca mai toate invențiile mari, este opera timpului, a mii de contribuții

modeste și anonime care au furnizat, noțiuni separate și care au fost puse la dispoziția unor oameni de geniu, elementele coordonării lor.

Acei cărora li se atribuie această știință, nu au făcut altceva după expresia lui E. Locard „decât să sintetizeze unele idei flotante”.

Studiul se adresează situațiilor dificile, pe care le întâlnim în procesul de identificare dactiloscopică atunci când urmele papilare ridicate cu ocazia

cercetării la fața locului, nu conțin suficiente elemente de identificare, sau au fost imprimate pe un material moale (plastelină, vopsea, silicon, ceară, gel etc.,

suporturi improprii de relevare și ridicare prin metodele clasice) iar relieful crestelor și al șanțurilor urmei pot fi examinate cu ajutorul tehnologiei 3 D, după ce au fost fotografiate în condiții speciale.

În asemenea situații, expertul dactiloscopic este pus în situații dificile, fie să declare urmele inapte, fie să emită concluzii de probabilitate, lucru care nu

ajută la aflarea adevărului și la înfăptuirea actului de justiție.

Pentru cazurile prezentate, expertul criminalist poate să recurgă la examinarea poroscopică și crestoscopică în procesul de identificare dactiloscopică, numai ca mijloc ajutător și numai dacă urma a fost ridicată și prelucrată în condiții speciale aptă de a fi examinată poroscopic.

În cele ce urmează am să prezint succint aceste două subramuri ale

dactiloscopiei care practic oferă premisele științifice de cercetare și prelucrare a imaginii amprentelor și urmelor papilare în sistemul tehnologic 3 D.

Crestoscopia este știința, mai recentă, ce cuprinde metodele de identificare a persoanelor pe baza caracteristicilor individuale ale crestelor papilare luate izolat și nu în contextul desenului papilar, iar poroscopia este o altă ramură a dactiloscopiei care studiază forma porilor, a orificiilor glandelor sudoripare, aflate în palma mâinilor și în talpă21, eficiența ei în practică constând în compararea porilor după formă, poziție și număr care dau grupări într-o configurație care nu se schimbă22.

20 “Laser Fingerprint Detection Under Backgranard Light Interference”, în “Journal of Forensic Science”,nr.

37,1992.

21 C. Suciu, Tratat de criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 235.

22 M. Basarab, Criminalistică,Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1969, pag. 108.

Urma unei creste papilare imprimate, în condiții deosebite, examinată la microscop conține o serie de caracteristici de construcție, ca de exemplu: direcția, forma, lățimea, conturul marginilor, numărul, forma și poziția porilor23.

Conturul marginal al crestelor papilare are un desen variat și constant, astfel că elementele acestui contur pot fi folosite în activitatea de identificare criminalistică.

Detaliile caracteristice ce se observă pe marginile liniilor papilare privite

la microscop, apar sub formă de scobituri sau golfulețe ce au forme variate (drepte, concave, convexe, unghiulare) fiind luate în considerație la întocmirea rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-științifică dactiloscopică crestoscopică.

Porii așezați pe crestele papilare sunt foarte mulți ca număr, dispuși la distanțe diferite, de dimensiuni variate și cu forme proprii într-o perioadă relativă lungă de existență individului24. Această mare variabilitate de formă, mărime și densitate pe milimetru pătrat dă posibilitatea de a diferenția două persoane, dacă analizăm comparativ aceeași regiune papilară.

De-a lungul unei existențe, unii pori se atrofiază, chiar dispar, alții își modifică formele și dimensiunile. Uneori se întâmplă ca unele caracteristici să fie redate deformat în urmele create, fie din cauza suprafeței obiectului primitor, fie datorită mijloacelor utilizate evidențierii și ridicării urmelor respective.

Din aceste cauze, studiul porilor sub microscop poate fi aplicat în procesul

de identificare dactiloscopică numai ca mijloc ajutător25.

În vederea ilustrării elementelor caracteristice ale porilor în raportul de expertiză, desenul papilar va fi mărit de 20-35 de ori, prin macrofotografiere. Examinarea punctelor caracteristice coincidente ale porilor să va face în felul urmîtor:

a) se va lua în considerare, în primul rând, forma caracteristică a porilor, care poate fi: circulară, ovală, semilună, fragmentată etc;

b) vor fi studiate și reținute ca elemente de comparare plasamentul porului unul față de altul, precum și distanța și poziția șui de creastă:

central, aproape marginal și marginal;

c) se va aprecia mărimea porului în unități absolute sau în comparație cu

porii vecini;

d) este reținut și numărul porilor existenți fie pe o unitate de lungime dintr-o creastă fie pe un fragment determinat sau pe brațul unei bifurcări care, de asemenea, are o lungime determinată26.

Crestoscopia are același rol de completare a cercetării dactiloscopice întocmai ca și poroscopia, fiind o variantă mai modernă a acesteia.

Liniile papilare sunt formate din fuziunea elementelor epidermice aliniate,

de structura rotundă sau ovală, și conțin fiecare câte un por pentru exudație.

23 Jean-Marc Bais et Eric Pelletier, La police en quête d'empreintes, L'Express, ianuarie, 2003.

24 În medie mărimea porilor variază între 80-250 microni.

25 I. Mircea, Criminalistic, Ed. „Lumina Lex”, București, 1998, pag. 83

26 Romanek Joysef, „A helyszini ujj-es tenyernyomk hatekonyabb felhasznalasa”, Szemle, nr. 9 din 2001, pag.

23; I.R. Constantin și M. Rădulescu, Decatiloscopie, serviciul Cultural, Presă și Editorial, București, 1975, pag.

63.

Datorită acestei fuziuni de elemente epidermice, crestele papilare dobândesc caracteristici proprii.

Porul este așezat, în general, în centrul crestei papilare, dar poate să se afle și în marginea crestei, creând un fel de franjurare, de dantelare caracteristică a crestei papilare. Această poziție marginală va da caracteristicile de muchie a crestei, caracteristică pe care se bazează identificarea persoanei prin crestoscopie.

Caracteristicile de muchie au fost clasificate în mai multe variante: formă dreaptă, formă convexă, formă de dinte, formă de masă, formă de buzunar, formă concavă, formă de unghi și formă nedefinită.

Pentru a susține argumentația teoretică am să prezint cum se realizează

practic aceste procedee folosindu-mă de studiile conjugate atât ale specialiștilor din dactiloscopie cât și a celor din informatică prezentând o aplicație a sistemului de identificare automată a persoanelor după amprentele papilare cunoscut generic sub numele de A.F.I.S. (Automated Fringerprint Identification System).

Planșe demonstrative

Degetul Urma degetului pe un support moale (plastelină)

Metode clasice folosite în procesul identificării dactiloscopice

Continuitatea desenului papilar dintre urmă și impresiune

Urmă Impresiune

Diagrama punctelor coincidente

Urmă Impresiune

Caracteristici comune coincidente

Elemente caracteristice individuale coincidente:

1. – butonieră 8. – sfârșit de creastă papilară

2. – început de creastă papilară 9. – butonieră

3. – sfârșit de creastă papilară 10. – contopire de creste papilare

4. – creastă aderentă 11. – început de creastă papilară

5. – bifurcație de creastă papilară 12. – bifurcație de creastă papilară

6. – sfârșit de creastă papilară 13. – bifurcație de creastă papilară

7. – sfârșit de creastă papilară 14. – sfârșit de creastă papilară

Imaginea unei urme codificate de sistemul A.F.I.S.

Planșa demonstrativă realizată cu ajutorul tehnologiei AFIS

Demonstrație poroscopică

Urmă Impresiune

Zona de studiu a impresiunii marcată dreptunghiular va fi mărită de 20 până la 30 de ori.

mărită de 20 de ori mărită de 25 de ori

Cu cerculețele marchez prezența porilor în interiorul crestelor papilare, iar

cu săgețile marchez porii marginali de pe muchia crestelor.

Urmă Impresiune

Caracteristici comune coincidente ale porilor plasați pe crestele papilare ale urmei și impresiunii.

Urmă Impresiune

Diagrama punctelor coincidente ale porilor comparație.

Urma în litigiu. Model de comparație

Examinarea comparativă prin alăturarea imaginilor litigiu/model de comparație cu indicarea, numerotarea și descrierea elementelor caracteristice individuale coincidente între porii de pe urma în litigiu și porii de pe impresiunea model de comparație.

Demonstrațiile de identificare dactiloscopică prezentate până în prezent se bazează pe examinări și prelucrări de imagini ale urmei digitale în sistem bidimensional oferind limite biometrice de evaluare atunci când avem de rezolvat identificarea unei persoane de la care avem un rest de urmă care nu conține suficiente elemente de identificare sau atunci când urma a fost depusă pe un suport moale (plastelină, vopsea, silicon, ceară, gel etc.), greu de relevat prin metodele tradiționale rămânând la dispoziție doar fotografierea directă care nu alterează detaliile urmei.

Pentru aceste situații care aparent par imposibil sau greu de realizat propun prelucrarea tehnică a imaginii urmei și amprentei papilare în sistemul 3

D, care permite codificarea în trei culori a crestelor de fricțiune, îmbunătățește

particularitațile (minuțiile) urmei, ajută expertul criminalist dactiloscop să prelucreze mai multe detalii reale într-un confort optic de excepție mărind astfel posibilitatea de identificare și relaxează sistemul informatic când avem o solicitare de potrivire pe un caz complicat.

Practica utilizării unor astfel de sisteme și testările efectuate, au determinat avantaje considerabile față de modul clasic de lucru, după cum urmează:

automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile și anevoioase operațiuni în procesul valorificării amprentelor, de la selectarea datelor la compararea impresiunilor sau urmelor;

precizia și fiabilitatea, factori care permit analizarea a milioane de impresiuni și urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior, respectiv minute, fapt ce permite specialiștilor efectuarea unor activități de validare și analiză a rezultatelor;

compatibilitatea cu sisteme informatice preexistente;

arhitectură modulară și flexibilă ce permite adaptarea la condițiile

utilizatorului;

exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însușit de specialiști

dactiloscopi într-o perioadă de timp relativ scurtă;

codificarea automată a oricărei amprente, inclusiv a fragmentelor de urme

papilare, inexploatabile prin metodele tradiționale;

posibilitatea de prelucrare a imaginii – operatorul fiind în măsură să

completeze lacunele acesteia – prin măriri, parțiale a zonelor cu minuții clare, ajustarea contrastului sau inversarea crestelor (alb-negru, stânga- dreapta);

citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei fără a mai fi necesară amprentarea clasică folosind scanarea electronică.

Tehnologia AFIS de codificare, examinare și stocare automată a

amprentelor și urmelor papilare prezintă multiple avantaje și a marcat un pas important pe linia modernizării poliției tehnico-științifice și susținerii eforturilor

profesionale ale specialiștilor criminaliști privind:

– eficientizarea dactiloscopiei, una dintre cele mai sigure metode de identificare a persoanelor;

– procesarea operativă a amprentelor și stabilirea în timp real a identității

persoanelor și faptelor comise de acestea, indiferent de distanța existentă între locul investigării și cel al comiterii infracțiunii în diverse situații cum ar fi: dejucarea unor tentative de fals privind identitatea, verificarea unor stări de recidivă, evidența și controlul refugiaților, azilanților și apatrizilor, urmărirea internă și internațională a răufăcătorilor, stabilirea identității unor persoane sau

cadavre cu identitate necunoscută, sistemul fiind operațional permanent;

– examinarea dactiloscopică rapidă a amprentelor și urmelor papilare imprimate fragmentar cu o pondere întâlnită de aproximativ 90% în cauzele cu autori necunoscuți, venind în contrast cu sistemul clasic de lucru în care criteriile de organizare și utilizare a cartotecilor monodactilare se raportau la o situație ideală și anume cerința imprimării complete a desenului papilar în

vederea atribuirii unei formule de clasificare cât mai exactă;

– identificarea pe baza urmelor papilare ridicate de la fața locului a autorilor de infracțiuni la scurt timp sau chiar la data efectuării cercetării la fața locului, facilitând administrarea probatoriului, recuperarea prejudiciului și stabilirea unor conexiuni între cauzele nesoluționate;

– rezolvarea unor aspecte logistice importante ce vizau organizarea

spațiului de lucru, timpul și efortul deosebit alocat codificării și examinării clasice a unui număr mare de fișe dactiloscopice acumulat la nivelul cartotecii

centrale, toate acționând în detrimentul operativității și eficienței.

Tehnologia 3 D este aplicată cu succes și în situațiile de reconstrucție facială în care pornind de la un craniu se obțin reconstrucții faciale realiste, comparativ cu tehnologia 2 D ce redă un facies robotic.

Sistemul automat de identificare a persoanelor după semnalmente

Considerații de ordin general privind semnalmentele și portretul

vorbit

În activitatea de soluționare a cauzelor penale, organele judiciare întreprind toate demersurile pentru descoperirea și identificarea autorilor unor infracțiuni, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii.

Potrivit literaturii de specialitate, nu puține sunt cazurile când cei investiți cu soluționarea unei cauze nu dețin decât datele rezultate din depoziția unui martor ocular, sau a victimei, care a reușit să rețină fizionomia făptuitorului,

respectiv aspectul exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații

congenitale sau accidentale, ticuri, obiceiuri.

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferențierii unui om de altul,

folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau.

Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost și cele

referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe

această bază, a unui sistem de înregistrare și evidență a persoanelor ce încălcau

normele juridice.

În acest context a apărut și a fost consacrată în terminologia de specialitate noțiunea de “semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalități adecvate de identificare a celor urmăriți.

Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare, generale și

particulare, ale persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută și identificată..

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic și funcțional, cât și din punct de vedere al particularităților morfologice ale acesteia.

Pentru a se putea ajunge la recunoașterea și identificarea unei persoane a

fost necesară și elaborarea unei terminologii speciale, unitară, menită să înlăture apariția unor greșeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar și sistematic, în cadrul unui sistem științific denumit metoda portretului vorbit.

Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței, descrierea vizând volumul,

forma, poziția, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un

anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc

ansamblul descris.

Fundamentul științific al identificării după metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da

Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe. El arăta că tehnica descrierii portretului

vorbit constă în “maniera de a reține și reproduce profilul unei figuri umane

după ce a fost văzută o singură dată”.

Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica organelor de poliție datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor

de grefier la Prefectura poliției din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea

recunoașterii recidiviștilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria (una din metodele de bază ale antropologiei).

În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au aderat la sistemul de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe măsurători antropometrice. La 15 martie 1892 a înființat Serviciul antropometric ce a funcționat ca unitate a Ministerului Justiției. Fiecare fișă antropometrică

întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la configurația gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului și sprâncenelor, culoarea feței și semnele particulare.

Mina Minovici, prin publicarea lucrării “Identificarea antropometrică, metoda Bertillon” (traducere a cărții “Antropometria”), prin participarea activă

la al VI-lea Congres internațional de antropologie criminală de la Torino din

1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, a avut o contribuție valoroasă- în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor și modificărilor pe care le suferă în timp scheletul uman – la descoperirea infractorilor recidiviști

care încercau să-și însușească o identitate falsă.

În 1892 Mina Minovici preconizează înființarea cazierului judiciar bazat

pe datele antropometrice ale deținuților, intitulat “Catalog de condamnați din toată țara”.

Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale românești,

care a avut preocupări și în domeniul criminalisticii, a fost și el pasionat de ingeniosul sistem antropometric, întocmind numeroase fișe în Europa și Africa de Nord, care i-au arătat însă, cât de diferite pot fi valorile obținute pentru aceeași persoană. Comunicate în Argentina lui Vucetich, aceste date au servit ca

un puternic argument în combaterea sistemului antropometric Bertillon. Și trecerea la dactiloscopie. Editează “Manualul tehnic de medicină legală”, iar în capitolul IX, “Fotografia Judiciară”, aduce importante îmbunătățiri fotografierii post-mortem, în vederea eliminării posibilităților de eroare în identificare.

Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă intens de studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare antropometrică căzută

în desuetudine este înlocuită de dr.Andrei Ionescu, șeful Serviciului de antropometrie în perioada 1892-1914, cu sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând metodele lui Vucetich, Oloritz și Daee.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană.

Pentru a se asigura o descriere științifică a semnalmentelor persoanei

trebuie să se țină seama de o serie de principii, de criterii după cum urmează:

a) în descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde trăsăturile anatomice ale întregii configurații a corpului(capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale feței);

b) înfățișarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente

anatomice (statice) și semnalmente funcționale(dinamice)

c) observarea unei persoane în vederea reținerii semnalmentelor se va face de regulă din față în plan frontal și din profil din plan lateral;

d) se vor descrie îmbrăcămintea și obiectele aflate asupra lor;

e) folosirea unei terminologii comune, precise unitare;

f) descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică;

g) caracterizarea semnalmentelor în funcție de mărime, formă, poziție iar unora și după culoare.

Termenii se folosesc în funcție de caracteristica ce se descrie:

a) mărimea:

– înalt, mijlociu, scund – pentru înălțime;

– lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;

– lat, mijlociu, îngust – pentru lățime;

– gros, mijlociu, subțire – pentru grosime.

b) forma se apreciază după conturul liniar al organului ce se descrie și

poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă etc.

c) poziția unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază prin

raportarea la planurile imaginare ce trec prin detaliu.

d) culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă această

calitate.

Reținerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput în mod

direct este influențată de factori obiectivi și subiectivi.

Enumerăm câțiva factori obiectivi:

– natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel

moment;

– condițiile atmosferice;

– depărtarea de locul evenimentului și unghiul din care s-a perceput;

– durata percepției;

– poziția persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc.

Dintre factorii subiectivi sau psihici amintim:

– aptitudinile persoanei de a percepe, reține și reproduce amănuntele;

– eveniment sau persoană de natură să atragă atenția;

– nivelul de cunoaștere, experiența de viață, profesia persoanei;

– factorul emoțional;

– timpul scurs de la eveniment până la ascultarea martorului.

Descrierea formelor statice

Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței,

eventuale infirmități ș.a.

a. talia poate fi scundă, mijlocie și înaltă.

b. constituția fizică sau corpolența este apreciată ca robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă, în funcție de mărimea sistemului osos și de masa musculară a individului. De asemenea, interesează și forma umerilor, lungimea

gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor etc.

c. aspectul general sau ținuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesii, cum ar fi cele de ofițer, funcționar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin etc.

Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din față și din profil deține, în mod firesc, locul principal în

realizarea portretului vorbit.

forma capului, privit din față, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colțuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un contur normal sau regulat,

țuguiat etc. Forma capului trebuie raportată și la conturul feței, care poate fi triunghiular, rombic, rotund. asimetric ș.a., precum și conturul profilului care se descrie de regulă, în funcție de particularitățile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc.), ale zonei nazobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism ș.a.).

Fața se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală și bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului și baza acestuia; zona

bucală include regiunea dintre baza nasului și vârful bărbiei. În funcție de

necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia.

Elementele feței

1. Fruntea;

2. Sprâncenele;

3. Ochii;

4. Nasul;

5. Buza superioară;

6. Buza inferioară;

7. Bărbia.

Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are mai deosebit, de pildă:

– părul se descrie după culoare, inserție frontală, formă (cârlionțat, întins, ondulat), calviție, lungime, mod de pieptănare.

– fruntea se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare, particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare și distanță dintre riduri.

Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reținute relativ mai frecvent, organul judiciar care alcătuiește portretul vorbit trebuie să insiste asupra următoarelor:

– ochii, se descriu după formă, poziție, culoare, spațiu interocular,

particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o pigmentație caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reține sau aprecia cu ușurință), pigmentație care, contrar unor păreri, nu variază în funcție de lumină și rămâne stabilă la persoanele adulte.

Ochiul și componentele sale

– nasul, element reținut cu ceva mai multă ușurință, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălțimea, lățimea, baza, conformația nărilor, culoarea. Însă, din cauza operațiilor plastice ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziția din care a fost văzut nasul (față sau profil).

Elementele componente ale nasului

– gura și buzele se descriu după mărime, contur, poziție, culoare, grosime, proeminență. Uneori în pozițiile gurii apar diverse elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare.

1.buza superioară;

2.buza inferioară;

3.comisul;

4.șanțul naso-labial;

5.tuberculul buzei superioare;

6.gropița median.

Elementele gurii

– bărbia se descrie potrivit profilului ei, lățimii, înălțimii, particularităților sale (bărbie plată, ascuțită, îngropată, bărbie dublă etc.).

– urechea interesează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente. Subliniem că urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe parcursul vieții. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenție

specială se acordă lobului, antetragusului și pliului interior.

– ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc, după forma și numărul lor. Există și aici aceeași posibilitate de modificare a ridurilor prin operații plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei.

– culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb deschis la negru, sunt și ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute în vedere posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare (îndeosebi la albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar și prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracțional.

– semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru

identificarea persoanelor și cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Așa sunt, de exemplu, semnele determinate de variații morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervențiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura semnului, locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie și se măsoară.

– tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi găsit pe toată suprafața corpului, cu excepția palmelor, tălpilor și a pielii

de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele și

brațele. în afara descrierii, tatuajul se fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiații infraroșii, i se poate observa forma inițială, datorită resturilor de pigment rămase în țesut.

Tatuajul

Sistemul de recunoaștere facială

Perceperea de către victimă sau martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepțiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-fiziologice de la nivelul scoarței cerebrale. Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori recunoașterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane. Bineînțeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub aspect procedural, în forma declarațiilor, pe baza cărora se va recurge la o metodologie adecvata, de identificare sau de recunoaștere, potrivit regulilor tacticii criminalistice.

Sistemul de recunoaștere facială înlocuiește cu succes clasoarele clasice

cu fotografii de semnalmente, folosite pentru identificarea persoanelor, prin

prelucrarea și stocarea la nivel național a fotografiilor și a datelor de stare civilă

ale persoanelor în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de

infracțiuni prin diverse moduri de operare. Fotografia este digitalizată în limbaj pentru computer, procesată și stocată într-o bancă de date.

Sistemul de recunoaștere facială este destinat activităților judiciare, fiind integrat la nivel național și are în componență un server de date centrale care sunt conectate prin inelul de comunicații stațiile de lucru.

Sistemul are capacitatea de a stoca date și fotografii de identificare ale persoanelor, fotografia de semnalmente din față este obligatorie pentru

recunoașterea facială;

O persoană poate fi căutată și regăsită în baza de date după următoarele

elemente:

– datele de stare civilă;

– semnalmente;

– semne particulare;

– după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital, videocasetă) sau pe suport de hârtie (prin scanare) cu ajutorul algoritmului de recunoaștere facială;

– după portretul robot realizat cu aplicația E-FIT;

– cicatrici, tatuaje sau deficiențe psiho-motorii;

– faptă și mod de operare sau alt atribut care există ca pick-list.

De asemenea sistemul are o instalare și întreținerea ușoară, captează

imagini cu înaltă rezoluție iar datele stocate au diferite nivele de securitate.

Sistemul prezentat folosește un altgoritm de căutare facială (LFA) care este independent de culoare, asta înseamnă că, la căutare nu ia în calcul culoarea fotografiei sau culoarea pielii.

Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feței deoarece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în privința sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei camere

foto sau video etc.

În privința vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea etc. nu împietează asupra identificării persoanelor.

Posibilitățile sistemului de recunoaștere facială sunt următoarele:

a. listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu fotografii și date

de interes operativ;

b. acces pe rețea;

c. acces la distanță pentru furnizorii sistemului în vederea intervenției cât mai rapide pentru înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem ;

d. obținerea facilă de diferite rapoarte ;

e. softul personalizat în limba română;

f. permite importul de imagini digitale :

– o imagine cadru (Frames) din cadrul unui film de supraveghere;

– fotografii scanate;

– imagini cu portret robot;

Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF, GIF și BMP. Posibilitatea editării imaginii: scalare, decupare, strălucire, contrast etc.

g. permite una sau mai multe căutări în baza de date, rezultatul acestei căutări este o listă de candidați, afișată în ordinea punctajului obținut.

h. filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare.

Împărțirea feței în puncte nodale și măsurarea distanței

Sistemul de recunoaștere facială este destinat să funcționeze ca o bază de date centrală, pentru a stoca fotografii, semnalmente, semne particulare și date de identificare ale unor categorii de persoane, în vederea stabilirii pe baza acestora a identității persoanelor cu ajutorul algoritmului de căutare facială, prin măsurarea punctelor nodale cum ar fi:

– distanța între ochi;

– lățimea nasului;

– adâncimea orbitelor;

– oasele feței;

– linia maxilarului;

– bărbia.

Stațiile de lucru ale sistemului au instalat și softul E-FIT destinat realizării de portret robot pe baza datelor declarate de o terță persoană (victimă, martor,

etc.) în scopul căutării și stabilirii identității făptuitorilor, prin compararea portretului realizat cu fotografiile persoanelor înregistrate anterior în baza de date.

Baza de date cuprinde evidența înregistrărilor sub formă de imagini digitale ale feței, semnalmente anatomice, semne particulare, cicatrici, tatuaje, date de stare civilă și antropometrice, preluate de la anumite categorii de persoane.

Recunoșterea persoanelor după voce și vorbire

Fundamentul științific al recunoașterii persoanei după urmele de voce și vorbire

Identificarea persoanei după voce se înscrie printre metodele tehnico- științifice moderne pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului și descoperirii autorului infracțiunii.

Identificarea vorbitorului după voce și vorbire se bazează pe diferențele existente de la o persoană la alta în construcția aparatului fonorespirator, precum

și pe prezența unor particularități de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.

Identificarea persoanelor după voce și vorbire este posibilă datorită următoarelor elemente anatomo-fiziologice și fiziopatologice care constituie fundamentul științific:

a) stabilitatea pe care o prezintă vocea și vorbirea în toată perioada vieții adulte, până la bătrânețe;

Vocea poate fi definită ca rezultatul variațiilor periodice de presiune ale aerului în cavitățile supraglotice cu particularitățile cu participarea

mecanismului linguopalatal.

Modificările vocii în funcție de vârstă urmează calea evoluției fiziologice a

organismului uman.

După schimbarea vocii la pubertate (în special la băieți între 12 și 15 ani), ea rămâne stabilă, în mod normal, pe toată perioada vieții adulte, până la bătrânețe. Aceasta presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale și individuale proprii anatomiei și fiziologiei aparatului fonator ale fiecărei persoane își mențin o stare relativ neschimbătoare.

Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete sau cuvinte

emise într-o unitate de timp. Ca urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la ceilalți adulți.

De multe ori se instalează un fel de răgușeală sau, mai bine zis, o deformare vocală cu o frecvență joasă și o intensitate slabă.

Concomitent cu înaintare în vârstă se produc modificări în articularea frazelor, timpul de fonație se lungește datorită ritmului mai lent, iar emisiunea

prelungită a unei vocale se scurtează în funcție de dificultățile debitului

respirator.

La foarte multe persoane în vârstă apare vocea tremurată ca urmare a neconcordanței între stimulii primiți și răspunsul dat de mușchii coardelor vocale.

b) deosebiri ale construcției aparatului fonorespirator;

Toate componentele aparatului fonorespirator au o construcție proprie fiecărei persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general.

Printre aceste componente se pot enumera plămânii, bronhiile, traheea,

laringele, coardele vocale, cavitățile bucale și sinuzale.

Construcția anatomică a fiecărui component prezintă particularități proprii concretizate în diferența existentă de la o persoană la alta, între dimensiunile, capacitatea și elasticitatea mușchilor, ligamentelor, membrelor etc.

c) particularitățile funcției fonatorii;

Sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator și, îndeosebi, de

modul de comportare a coardelor vocale.

Particularitățile funcției fonatorii se reflectă în cele trei caracteristici principale ale unei voci: timbru, frecvență, intensitate, în care primele două sunt deosebit de valoroase pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului

conștient al acesteia.

d) particularități determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator;

Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleași caracteristici generale și individuale, cu condiția ca starea funcțională a tuturor compartimentelor care contribuie la elaborarea lui să fie aceeași, adică normală. Orice modificare la nivelul aparatului respirator, coardelor vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian, aparatului neuromuscular laringian, faringelui, sinusurilor, cavităților nazale și bucală va produce perturbări sau modificări ale vocii și vorbirii, cum ar fi: răgușeala, diminuarea intensității, scăderea înălțimii tonale, pauze tot mai lungi între fraze, atimbrarea vocii, amputarea sfârșitului cuvintelor sau al frazelor, strangularea vocii.

Identificarea persoanei după urmele de ureche

Noțiuni introductive. Fundamentul științific

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de ureche a fost realizat de clasicii științei criminalistice. Iată opiniile unora dintre aceștia:

Prof. A. A. Reiss, de la Universitatea din Lausanne, în cartea sa ,,Portretul vorbit” afirma că “Urechea prezintă cele mai caracteristice elemente din tot corpul omenesc mulțumită variației în mărime și adâncime a formelor. Urechea

prezintă o cantitate atât de mare de forme diferite încât este aproape imposibil de găsit două persoane care au urechile absolut identice. În plus, forma urechii nu se modifică de la naștere până la moarte.”

Prof. Dr. A. Niceforo, arată că ,,În scopul descrierii, urechea reprezintă cea mai importantă parte, deoarece acest organ oferă cele mai multe și esențiale

variații. Urechea este atât de diferită pentru fiecare persoană, încât o descriere precisă, cu toate aspectele caracteristice, poate fi suficientă pentru identificare.”

Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care prezintă un caracter de imuabilitate și de diversiate, ceea ce constituie fundamentul științific al identificării persoanelor după urmele pe care le lasă.

Utilizarea în mod sistematic a urmelor de ureche în procesul identificării infractorilor și probarea vinovăției acestora, de către specialiștii criminaliști a avut ca rezultat constituirea unei colecții cu urme de ureche ale unor autori de infracțiuni comise pe raza municipiului București.

Datorită poziției pe care o ocupă în ansamblul capului, urechea, mai precis pavilionul acesteia este ferit de acțiunea directă a unor factori externi. Stabilitatea în timp a formei pavilionului este determinată de structura să

cartilaginoasă. Ceea ce se modifică la pavilion este dimensiunea lui. Modificări mai pot interveni și ca urmare a unor accidente, cum ar fi tăierea sau penetrarea lobului. În cazul când intervin asemenea situații, posibilitatea identificării persoanei după urma lăsată de ureche este mult mai mare.

Unicitatea ,,desenului” sau formatului urechii rezultă atât din forma

generală a pavilionului, dimensiunea și modul său de expunere, cât și din caracteristicile proprii fiecărui element component (margine, lob, tragus,

antetragus, antehelix etc.).

Acestei unicități i se mai adaugă încă o proprietate importantă, și anume fixitatea.

Sistem biometric de recunoștere a persoanei după caracteristicile irisului și retinei

Fundamentul științific al tehnicii biometrice de recunoaștere a irisului

Securitatea-electronica din zilele noastre se află intr-o nevoie critică de a găsi alternative corecte, sigure și eficiente din punct de vedere financiar, la parole și cifre de indentificare personală (PIN) din moment ce, anual, cresc în mod dramatic pierderile financiare cauzate de frauda prin computer precum intrarea frauduloasă în computere și furtul de indentitate.

Soluțiile biometrice abordează aceste probleme fundamentale, pentru că informațiile biometrice ale unei persoane sunt unice și nu pot fi transferate. Biometria constituie metoda automată de indentificare a unei persoane sau de verificare a identității unei persoane pe baza unei caracteristici morfologice sau comportamentale. Exemplele de caracteristici morfologice includ imaginii ale mâinii, degetului, caracteristici faciale și recunoașterea irisului. Caracteristicile comportamentale sunt trăsături ce au fost învățate sau dobândite. Verificarea semnăturii dinamice, verificarea vorbitorului, iar dinamicile de presiune sunt exemple de caracteristici comportamentale.

Sistemul biometric folosește elementele componente ale unui calculator

electronic pentru a capta informația biometrică și exemple de programe și operații ce aparțin unui calculator pentru a întreține și manevra sistemul.

În general, sistemul traduce măsuratorile intr-un format matematic, citibil de computer. Când un beneficiar creează prima dată un profil biometric, cunoscut ca și șablon, acel șablon este depozitat intr-o bază de date. Sistemul

biometric compară apoi acest șablon cu noua imagine creată de fiecare dată când un beneficiar accesează sistemul.

Biometria furnizează valori în două moduri.

Mai întâi, o componentă biometrică automatizează intrarea intr-o locație securizată, eliberând sau cel puțin reducând necesitatea unei monitorizări pe tot parcursul timpului de către un personal angajat.

În al doilea rând, când intră intr-o schemă de autentificare, biometrul27

adaugă un nivel puternic de verificare pentru utilizatori și parole. Biometrul adaugă un indentificator unic la rețeaua de autentificare, unul ce este extrem de dificil de duplicat.

Cardurile inteligente și pachetele de date furnizează și ele un identificator

unic, dar biometrul are avantaj asupra acestor echipamente întrucât un utilizator

nu își poate pierde sau uita amprenta, retina sau vocea.

Aplicațiile practice ale sistemelor biometrice vizează diverse domenii:

asistență medicală, servicii financiare, transport, siguranța publică și justiție.

Asemenea aplicații sunt identificări online pentru Comerțul electronic, controlul accesului într-o anume clădire sau zona restrictivă, indentificarea personalului neconectat, mașini automate de citire financiară (ATM), achiziționarea de bilete prin intermediul internetului și controlul accesului în zonele militarizate, etc.

Folosind recunoașterea irisului, o persoană pur și simplu merge la dispozitivul automat de recunoaștere a irisului și privește în camera cu senzori pentru a-și accesa conturile.

Camera, în mod instantaneu, fotografiază irisul persoanei. Daca informațiile despre irișii persoanelor corespund informațiilor depozitate în baza de date, atunci accesul se realizează.

O autentificare pozitivă poate fi citită și prin ochelari de vedere, lentile de

contact și majoritatea ochelarilor de soare.

Este important să distingem dacă un sistem biometric este folosit pentru a

verifica sau indentifica o persoană. Acestea sunt scopuri separate și anumite

sisteme biometrice sunt mai potrivite pentru unul decât pentru celălalt, deși nici un sistem biometric nu se limitează la unul sau la celălalt.

Necesitățile mediului vor dicta ce anume sistem va fi ales. Cel mai

utilizat de către biometrie este verificarea. După cum sugerează numele, sistemul biometric verifică utillizatorul bazându-se pe informația furnizată de către utilizator. De exemplu, când X își introduce numele de utilizator și parola sistemul biometric introduce datele biometrice pentru X. Dacă există o potrivire, sistemul verifică dacă utlizatorul este de fapt X.

Identificarea caută să stabilească care este persoana fară informație din

partea acesteia.

27 Biometrul – instrument de măsurare a caracteristicilor morfologice sau comportamentale (voce, vorbire, semnătură)

De exemplu, sistemele de recunoaștere a feței sunt folosite de obicei în vederea indentificării. Un dispozitiv captează o imagine a persoanei, a feței sale și caută o potrivire a acesteia în baza de date.

Identificarea este complicată și intensivă din punctul de vedere al resurselor implicate deoarece sistemul trebuie să activeze o comparare a imaginilor mult prea complicată, mai degrabă decât o comparație de 1:1 realizată printr-o verificare a sistemului.

Biometria scanării irisului are în vedere caracteristicile unice ți trăsăturile

irisului uman pentru a verifica identitatea unui individ.

Procesul de scanare a irisului începe cu o fotografie realizată cu un aparat de fotografiat specializat ce folosește o lumină infraroșie pentru a ilumina ochiul

și a capta o imagine cu o rezoluție foarte ridicată. Acest proces durează doar una sau doua secunde și furnizează detaliile irisului, care sunt înregistrate și stocate

pentru o viitoare potrivire sau verificare.

Ochelarii de soare și lentilele de contact nu influențează calitatea imaginii

și sistemele de scanare a irisului.

Marginea interioară a irisului este localizată printr-un algoritm de scanare a acestuia care creionează modelele distincte și caracteristicile irisului. Un algoritm reprezintă o serie de directive ce arată sistemului biometric cum să interpreteze o problemă specifica. Algoritmele au un număr de pași și sunt

folosite de sistemul biometric pentru a determina dacă un șablon (prima înregistrare) și o înregistrare ulterioară sunt identice.

Irisul apare înainte de naștere și, cu excepția producerii unui accident la globul ocular, rămâne neschimbat de-a lungul întregii vieți a individului. Este extrem de complex și are peste 200 de semne unice.

Faptul ca ochiul stâng este diferit de cel drept al unui individ și ca modele

irisurile sunt ușor de capturat, stabilește tehnologia scanării irisului ca una aparținând biometriei, aceasta fiind foarte rezistentă la false potriviri și fraude.

Rata acceptării de false potriviri pentru sistemele de recunoaștere a

irisului este de unu la 1,2 milioane, statistic mai bună decât media sistemului de recunoaștere a amprentelor digitale. Beneficiul real constă în rata mare de

respingere a modelelor false. Scanările amprentelor digitale au o rată de

respingere a modelelor false de 3 procente, în timp ce sistemele de scanare a

irisului se laudă cu rate de un nivel de 0 la sută.

Tehnologia de scanare a irisului a fost încercată în mediile financiare din Anglia, USA, Japonia și Germania încă de la începuturile anului 1997. În aceste centre pilot informația irisului clientului devine unealta de verificare pentru acces la un cont bancar, eliminând astfel necesitatea de a introduce un număr de identificare (PIN) de către client. Atunci când clientului i-a fost scanat irisul și

verificarea identității a fost pozitivă, accesul a fost permis la contul bancar. Aceste aplicații au avut succes întrucât au eliminat greutățile întâmpinate de uitarea parolei sau a pierderii ei.

Aeroporturile au început să folosească scanarea irisului pentru înregistrarea, identificarea sau verificarea angajaților pentru traversarea zonelor securizate și permiterea accesului pasagerilor pe liniile aeriene. Acest sistem

permite o verificare rapidă și ușoară a identității persoanelor pentru a li se

permite accesul prin punctul de control.

Alte aplicații includ monitorizarea transferurilor și eliberărilor de prizonieri precum și proiecte desemnate să autentifice achiziții prin intermediul internetului, operațiuni bancare prin internet, votul prin internet și achiziționarea de acțiuni pe internet, etc.

O tehnologie de o acuratețe ridicată precum scanarea irisului are un

succes deosebit pentru ca asigură o securitate mărită.

Trăsăturile irisului

Irisul are multe trăsături ce pot fi folosite pentru a distinge un iris de altul.

Una dintre principalele trăsături vizibile este reprezentată de rețeaua fâșiei de țesut conjunctiv, care creează aparența împărțirii irisului intr-un mod radial și

se formează de-a lungul a 8 luni de gestație.

Pe parcursul dezvoltării irisului, primele șapte luni de gestație, datorită procesului de morfogeneză haotică, acesta rămâne unic, ceea ce înseamnă că și gemenii au iriși diferiți. Irisul are 266 de grade de liberate (numărul desenelor din iris), care permit unui iris să fie deosebit de un altul.

Faptul că un iris este protejat în spatele pleoapei, reduce considerabil

probabilitatea unui accident și/sau zgârieturi care să determine modificări.

De asemenea, irisul nu îmbătrânește niciodată ceea ce înseamnă că rămâne intr-o formă stabilă de la vârsta aproximativă de un an și până la moarte.

Folosirea ochelarilor sau a lentilelor de contact (colorate sau incolore) are

un efect minim asupra reprezentării irisului și prin urmare nu afectează tehnologia identificării.

Din cele prezentate se desprinde concluzia că irisul se caracterizează

printr-o serie de trăsături care permit identificarea persoanei, cum ar fi:

– unicitate;

– imuabilitate;

– nu poate fi contrafăcut;

– diversitatea varietăților (desenelor) din iris;

– nu poate fi influențat prin utilizarea accesoriilor (ochelari, lentile de contact).

Irisul uman

Recunoașterea irisului se bazează pe următoarele caracteristici vizibile

principale:

– țesutul conjuctiv care dă aparenta de divizare a irisului în fâșii radiale;

– cercurile;

– semnele;

– pistruii;

– coroana.

Se poate spune că irisul are un cod.

Exprimat în mod simplu, tehnologia recunoașterii irisului convertește aceste caracteristici vizibile ca o secvență de coduri cu o lungime de 512 byte pentru un model înregistrat în vederea încercărilor de identificare.

În opinia doctorului Daugman, diametrul de 11 mm al irisului, furnizează

3,4 bytes de informații pe milimetru pătrat.

Aceasta densitate de informație arată că fiecare iris poate avea 266 "grade de libertate" așa cum este citată în majoritatea lucrărilor din literatura de recunoaștere a irisului.

Un punct cheie al tehnologiei de diferențiere a scanării irisului il constituie faptul că modelele de 512 bytes pentru fiecare iris facilitează o viteză de potrivire de peste 500.000 de modele pe secundă.

Sistemul biometric de recunoaștere pe baza scanării irisului

Procesul de identificare a irisului se realizează cu ajutorul mai multor sisteme. În general, procesul sistemului de identificare a irisului include urmatorii patru pași:

1. captarea imaginii;

2. definirea locației irisului;

3. optimizarea imaginii;

4. depozitarea și compararea imaginii.

Imaginea irisului poate fi captată de un aparat de fotografiat standard folosind deopotrivă lumina naturală și infraroșie și poate fi o procedură manuală sau una automată.

Aparatul de fotografiat poate fi poziționat la o distanță cuprinsă între 9 cm și un metru pentru a capta imaginea.

În procedura manuală, utilizatorul trebuie să ajusteze aparatul de

fotografiat pentru a încadra irisul și trebuie să fie la o distanță între 15 cm pană

la 30 cm de aparatul de fotografiat.

Acest proces este mult mai greu când se realizează manual și necesită o pregătire specială a utilizatorului pentru a avea succes.

Procedura automată folosește un set de aparate de fotografiat ce localizează automat fața și irisul. Îndată ce aparatul de fotografiat a localizat ochiul, sistemul de recunoaștere al irisului identifică apoi imaginea care ilustrează cel mai bine centrarea și claritatea irisului.

Imaginea este apoi analizată pentru a identifica limitele externe ale irisului acolo unde întâlnește sclerotica, limita pupilară și centrul pupilei ochiului.

Sistemul de recunoaștere identifică apoi zonele de imagine a irisului ce se potrivesc extragerii trăsăturii și analizei. Aceasta implică zonele de transfer ce sunt acoperite de pleoape, orice umbre adânci.

Îndată ce imaginea a fost captată, un asemenea algoritm ar trebui folosit

pentru a filtra și a desemna segmentele irisului în sute de vectori.

Algoritmul ar mai trebui să ia în considerare modificările ce pot apărea

intr-un iris, extinderea sau contracția pupilei datorată influenței luminii.

Această informație se folosește pentru a produce o înregistrare a

vectorului denumit Codul-Iris ce reprezintă o înregistrare de 512 bytes care este apoi stocată într-o bază de date pentru o viitoare comparație.

Imaginea retiniana

Imaginea retiniana consta în determinarea aspectului și marimii vaselor de sânge existente în retina .

Este o metoda de identificare extrem de sigura însa este puțin folosita datorita caracterului invaziv. Persoana trebuie să-și scoata ochelarii sau

lentilele de contact și să-și focalizeze privirea pe un punct, astfel încât sistemul optic al cristalinului să nu modifice focalizarea sistemului optic de citire.

În timp ce ochiul este tinut nemiscat, un fascicul infrarosu de mica

intensitate scaneaza circular zona centrala a retinei. Cantitatea de lumina reflectata, modulata de diferentele de reflectivitate între vasele de sânge și tesutul înconjurator, este memorata și constituie informația care va fi prelucrată pentru identificare.

Algoritmul matematic folosit pentru comparare transforma marimea vaselor de sânge într-o valoare numerica, memorata ca un cod de bare, fiind înregistrata totodata și pozitia unghiulara a acestora.

Identificarea persoanei după urmele de buze

Noțiuni generale

Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existență în privința formelor și pozițiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă

pe obiectele respective urme, după care se poate ajunge chiar la identificarea

reliefului labial.

Urmele pot reproduce atât întregul relief al buzelor, respectiv liniile papilelor coriale (ridurile verticale și orizontale), în toate amănuntele acestora, cât și dimensiunile lor.

Urmele de buze se găsesc relativ rar la locul săvârșirii infracțiunii și de

aceea aportul lor la identificarea autorilor faptelor penale este procentual mai redus decât al altor urme.

Aria elementelor pe care urmele de buze le pot furniza examinării

criminalistice este mai bogată decât a altor urme. Astfel, în afară de detaliile

specifice formei, ele prezintă și alte elemente, care pot servi la identificare, ca:

natura și compoziția machiajului, grupa sanguină (după secrețiile biologice

depuse în urmele de buze).

Certitudinea identificării își are justificarea în faptul că desenele coriale

sunt absolut unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale.

De asemenea, trebuie să se sublinieze că valoarea de identificare rezidă și în aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeași formă o perioadă destul de îndelungată.

Pentru a se înțelege mai bine mecanismul de formare a urmelor de buze, în cele ce urmează se face o descriere anatomică a acestora.

Descrierea anatomică a buzelor :

1. Buza superioară;

2. Buza inferioară;

3. Unghiurile buzelor;

4. Șanțul nazo-labial;

5. Tuberculul buzei superioare;

6. Gropița mediană.

Peretele anterior al cavității bucale este reprezentat de cele două buze:

superioară și inferioară.

Buza superioară este delimitată de regiunile învecinate-nazală și geniană- prin șanțul nazo-labial în partea centrală și genio-labial în părțile laterale. Buza inferioară se delimitează de regiunea mentonieră prin șanțul mento-labial.

Punctele în care cele două buze se unesc se numesc unghiurile buzelor.

Ca aspect exterior, fiecare buză are caractere morfologice distincte: buza superioară prezintă pe linia mediană un șanț vertical, denumit șanțul subnazal sau ,,filtrul”, care merge de la baza septului cutanat nazal până la marginea liberă a buzei, unde se termină cu o proeminență mai mult sau mai puțin pronunțată-tuberculul buzei superioare.

Buza inferioară prezintă pe linia mediană o depresiune numită gropița

mediană.

Buzele prezintă în structura lor următoarele categorii de țesuturi:

-tunica tegumentară, care este formată din pielea exterioară a buzelor;

-tunica musculară, din care sunt constituite buzele în grosimea lor;

-tunica submucoasă, ce cuprinde glandele salivare;

-tunica mucoasă, care este țesutul ce căptușește buzele pe fața lor internă. Dintre acestea, cea mai mare importanță criminalistică o prezintă tunica

mucoasă, care se mai numește și mucoasa labială.

Recunoașterea persoanei după semnătura electronică

O semnatură electronica are aceleași funcționalități și aplicabilități ca și semnatura olografă și chiar mai mult decât atât, modul ei de utilizare recomandând-o din punctul de vedere al securitații și integritățtii. Semnatura electronică este o forma digitală a semnăturii olografe, în sensul că este reflexia în spațiul virtual al acesteia. În plus, dacă în cazul semnăturii olografe există suspiciuni în ceea ce privește recunoașterea identității semnatarului, aceste suspiciuni sunt practic eliminate în cazul semnaturii electronice, facând astfel ca non-repudierea să fie asigurată în proporție de 100%.

Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic atașate cu alte date de același gen care servesc ca metodă de identificare.

Semnătura electronică este un instrument deosebit de util și puternic,

totodată, care oferă următoarele facilități:

permite semnatarilor unui document să oficializeze acest act chiar dacă se află la mare distanță geografică față de locul unde trebuie semnat documentul;

pe de altă parte, un document semnat electronic se supune clauzei juridice de non-repudiere, adică semnatarul nu poate susține că nu a semnat acel document;

prin faptul că orice modificare, oricât de mică a documentului semnat digital duce automat la anularea semnăturii, destinatarul are convingerea

că documentul a ajuns în stare nealterată:

orice document semnat digital poate fi tipărit la imprimantă, putând conține informația că documentul original este cel electronic și că acesta

poartă semnătura semnatarului.

Practic, orice domeniu de activitate are nevoie de facilitatea transmisiei

electronice a informațiilor, indiferent de natura acestora.

Posibilitatea transmiterii de documente semnate electronic este primul pas spre noua lume tehnologică, bazată pe viteza de reacție a celor implicați în schimbul de informații făcând abstracție de distanța geografică.

Prin Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 (publicată în Monitorul Oficial nr.

429 din 31 iulie 2001) s-a stabilit regimul juridic al semnăturii electronice și al înscrisurilor în formă electronică, precum și condițiile furnizării de servicii de

certificare a semnăturilor electronice.

În textul de lege sunt prezentate următoarele definiții :

Date în formă electronică sunt reprezentări ale informației într-o formă convențională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării

acesteia prin mijloace electronice.

Înscris în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

Semnatar reprezintă o persoană care deține un dispozitiv de creare a semnăturii electronice și care acționează fie în nume propiu, fie ca reprezentant al unui terț.

Datele de creare a semnăturii electronice reprezintă orice date în formă electronică cu creator de unicitate, cum ar fi coduri sau chei criptografice private, care sunt folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice.

Dispozitiv de creare a semnăturii electronice reprezintă software și sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de creare a semnăturii electronice.

Dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice reprezintă acel dispozitiv de creare a semnăturii electronice care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

-datele de creare a semnăturii, utilizate pentru generarea acesteia, să poată

apărea numai o singură dată și confidențialitatea acestora să poată fi asigurată;

-datele de creare a semnăturii, utilizate pentru generarea acesteia, să nu poată fi

deduse;

-semnătura să fie protejată împotriva folosirii prin mijloace tehnice disponibile la momentul generării acesteia;

-datele de creare a semnăturii să poată fi protejate în mod efectiv de către semnatar împotriva utilizării acestora de către persoane neautorizate;

-să nu modifice datele în formă electronică, care trebuie să fie semnate, și nici să nu împiedice ca acestea să fie prezentate semnatarului înainte de finalizarea

procesului de semnare.

Date de verificare a semnăturii electronice reprezintă date în formă electronică, cum ar fi coduri sau chei criptografice publice, care sunt utilizate în scopul verificării unei semnături electronice.

Dispozitiv de verificare a semnăturii electronice reprezintă software și sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de verificare a semnăturii electronice.

Certificat reprezintă o colecție de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice și o persoană, configurând identitatea acelei persoane.

Certificat calificat reprezintă un certificat care satisface condițiile

prevăzute la art.18 din Legea nr.455/2001 și care este eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce satisface condițiile prevăzute la art.20 din același act normativ.

Furnizor de servicii de certificare calificată este acel furnizor de servicii

de certificare care eliberează certificate calificate.

Produs asociat semnăturii electronice reprezintă software sau hardware,

destinat a fi utilizat de un furnizor de servicii de certificare pentru prestarea serviciilor legate de semnătura electronică sau destinat a fi utilizat pentru crearea ori verificarea semnăturii electronice.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, bazată pe un certificat calificat sau nerevocat la momentul respectiv și generală cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și

efectele sale, cu înscrisuri sub semnătură privată.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are același efect ca actul autentic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de

probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

În cazul în care una dintre părți nu recunoaște înscrisul sau semnătura instanța nu dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiza tehnică de specialitate.

În acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum și orice alte documente necesare, potrivit legii, precum identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat.

Partea care invocă înaintea instanței o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr.

455/2001.

Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare

Considerații privind amprenta genetică

Momentul apariției geneticii moderne se poate fixa, în anul 1900, o dată cu redescoperirea regulilor lui Mendel prezentate de către autor, începând cu anul 1865, într-o serie de comunicări științifice. Cuvântul „genă” a fost tipărit, pentru prima dată, în 1909, iar prima demonstrație, potrivit căreia fiecare genă se poate asimila unui cromozon particular, era adusă la cunoștința lumii științifice în anul 1910. Prima hartă genetică – arătând localizarea relativă a șase gene pe un cromozon – a fost publicată în 1913. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria începutului celei mai mari aventuri științifice trăite de umanitate.

Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că dezvoltarea cercetărilor privind ADN-ul are doar un interes periferic pentru criminalistică. În anul 1985,

comunicarea prezentată de profesorul englez Alec J. Jeffreys, referitor la posibilitatea identificării individuale pe baza zonelor repetitive hipervariabile ale ADN-ului uman, revoluționa criminalistica. Cercetările făcute în proiectul genomului uman, constând în identificarea codului ADN-ului fiecărei celule vii a unui organism, demonstrau că acest cod este suportul eredității, altfel spus,

amprenta absolut unică, de natură genetică, a fiecărui individ.

ADN-ul este polimer, o moleculă foarte mare, formată prin legarea împreună a unei serii de unități (nucleotide) care se repetă, în număr de cca. trei miliarde. Nucleotidele sunt împărțite în 4 tipuri, desemnate, convențional, prin literele ACGT (adenină, citozină, guanină și tinină), grupate de-a lungul unei benzi răsucite, a cărei structură a fost desemnată cu numele de „dublă elice”. Cei care au reușit să pună în evidență caracteristicile moleculei de ADN sunt cercetătorii James Watson și Francis Crick, în anul 1950, fiind recompensați, în

1962, cu premiul Nobel pentru descoperirea structurii ADN –ului. De la bun

început criminaliștii au adresat lumii științifice mai multe întrebări, al căror răspuns este fundamental pentru folosirea analizelor ADN ca probe în cercetarea

criminalistică : cât de mare, fizic vorbind, trebuie să fie proba biologică pentru ca analiza de laborator să poată pune în evidență structura ADN a unui individ?, care este vechimea maximă admisă a unei astfel de probe, pentru ca aceasta să

fie concludentă?, se poate confunda, sau nu, ADN-ul uman cu ADN-ul altor organisme vii?.

La aceste întrebări, cercetătorii implicați în proiectul genomului uman au venit cu o serie de răspunsuri, lămurind fiecare aspect în parte.

În primul rând, s-a demonstrat științific că mărimea probei supusă analizei

pentru determinarea ADN-ului poate fi redusă până la dimensiunea unei molecule, ADN-ul fiind prezent în absolut toate celulele unui organism viu, indiferent din ce parte a corpului provin.

În ceea ce privește vechimea probelor biologice, dilema a fost soluționată prin cercetări efectuate asupra celor prelevate din organisme a căror vechime depășește mai multe mii de ani. Spre exemplu, în anul 1994, cercetările ADN-

ului unei mumii peruviene, veche de 1000 de ani, au depistat existența tuberculozei ca boală infecțioasă cauzată de Mycobacterium tuberculosis, aflată în organismul indigenilor americani cu 500 de ani, înainte de venirea europenilor aduși de Cristofor Columb. Acelși tip de cercetare, făcută pe cea mai veche mumie descoperită la deșertul Atacama, veche de 9000 de ani, a condus la descoperirea parazitului „trypanosoma cruzri” care cauzează boala Chaga, specifică unor întinse regiuni din America Latină. Pentru depistarea acestei boli, cercetările au fost completate cu prelevarea unor mostre provenind din scheletele și viscerelele a 27 de mumii de bărbați, femei și copii, dovedindu-se că șapte dintre acestea erau infectate cu boala Chaga. Pentru a explica de ce aproximativ 20% din populația Egiptului suferă de schistosomiasis au fost examinate mumii egiptene care au condus la concluzia că boala provine din folosirea apei contaminate și că ea se transmite genetic.

O descoperire fascinantă a condus la concluzia că nu numai probele prelevate din organismele mumificate, deci conservate, dau rezultate, ci și analiza ADN aunor materiale, folosite de antici în activități artistice sau lucrative, poate conduce la identificarea ADN-ului unor organisme vii. Analizele ADN ale unor picturi pe stâncă, descoperite în regiunea Lower Pecas din Texas (vechi de 2950 până la 4200 de ani) au condus la concluzia că vopselele aveau compoziție sânge, urină, lapte, ouă, sucuri vegetale și grăsimi animale.

Analizele ADN pot distinge markeri genetici care apropie sau diferențiază etnicitatea și obiceiurile indivizilor unor comunități putând explica importante aspecte culturale și sociale. La mijlocul anilor 80, acest tip de analize a condus la concluzia că America de Nord a fost colonizată prin trei migrații distincte, iar săpăturile arheologice, din localitatea „Trei Movile” din China, au demonstrat că

populația minoritară Tuja este descendentă a purtătorilor culturii Ba (206 î.Hr.-

220 d.Hr.) și chiar a purtătorilor culturii Zhou de Vest (1100-771 î. Hr).

În ceea ce privește delimitarea strictă existentă între ADN-ul organismelor

vii, pe specii și subspecii, cercetările ultimilor 25 de ani au rezolvat tranșant problema. Astăzi se cunoaște precis structura ADN a mai multor specii și

subspecii, dar, mai presus de orice, anul 2000 a adus o noutate științifică absolută : harta completă a genomului sau în a-l confunda pe acesta din urmă cu

ADN-ul altor organisme vii, fie că este vorba de insecte, animale sau plante, fiind practic imposibile. În felul acesta, una dintre principalele condiții ale criminalisticii, anume particularizarea și atribuirea urmelor biologice, indiferent de natura lor, prelevate de la fața locului unei infracțiuni, primește un răspuns complet – și complex în același timp – conducând la rezolvarea unor cazuri fără putința de a se comite o eroare.

Răspunsurile date de știință la întrebările legitime ale criminaliștilor deschid perspective dincolo de orice limită pentru interpretarea unor urme prelevate de la fața locului unei infracțiuni, pentru care, în momentul prelevării lor, nu existau nici mijloace tehnice, nici cunoștințe științifice suficiente în vederea interpretării și finalizării cazurilor respective.

Faptul că analizele ADN se pot efectua pe cantități infinitezimale de probe provenite de la organisme la origine vii, că vechimea acestora nu constituie nici un impediment în determinarea lor, precum și alcătuirea hărții complete a genomului uman, în anul 2000, care exclude posibilele confuzii ale ADN-ului uman cu ADN-uri dispersate în genomurile speciilor eucariotelor (nonumane), mai puțin cunoscute, dau analizelor ADN un caracter unic, de probă a probelor. În aceste circumstanțe, descoperirile legate de ADN echivalează cu existența unei chei universale pentru decriptarea oricărui cod.

Este de la sine înțeles faptul că simpla analiză a unei probe biologice și decriptarea codului ADN specific acesteia nu conduc automat la rezolvarea unui caz, atâta timp cât nu există indispensabilul element de comparație, de

personalizare a analizei, prin desemnarea cu certitudine a persoanei căreia îi aparține proba. În cazurile în care există suspecți, ADN –ul identificat în proba

prelevată de la fața locului poate conduce, prin comparație cu ADN-ul probelor

suspecților, fie la stabilirea vinovăției acestora, fie a nevinovăției lor.

Fundamentul științific

URME BIOLOGICE – CELULE NUCLEATE

CROMOZOMI

Schema transformării informației biologice recoltată din câmpul infracțiunii în profile genetice

Informația genetică a fiecărui individ este stocată în genom. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali și doi heterozomali X și Y, care determină sexul, astfel incât nucleul unei celule somatice normale conține 46 de cromozomi.

În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulți markeri sau loci. Fiecare locus are un conținut de alele, care poate fi definit ca unități repetitive. Cu cât sunt determinați mai mulți markeri cu atât mai mare

este probabilitatea ca doi indivizi genetic diferiți să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două probe având aceleași profile ADN provin de la același individ.

Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea și exprimarea profilului genetic al unei persoane sunt utilizate și anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare locus este moștenit independent de ceilalți loci atunci pentru a

calcula frecvența unui anumit profil ADN se înmulțesc frecvențele tuturor genotipurilor care intră în profilul respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului.

Biodetecția judiciară metode și tehnici de investigare

a comportamentului simulat

Studiul influenței emotivității asupra detectării comportamentului simulat, cu ajutorul tehnicii poligraf, prezintă un real interes atât din punct de vedere teoretic cât și practic-aplicativ. Fundamentul teoretic al acestui studiu constă în faptul că: în situații reale de testare atât subiecții vinovați cât și cei nevinovați sunt motivați pentru a oferi răspunsuri pe baza cărora să se aprecieze faptul că nu sunt implicați în fapta penală, și prin urmare nivelul aroussal-lui emoțional este ridicat.

Lucrarea de față se înscrie pe linia decelării principalelor efecte pe care emotivitatea subiecților, aduși pentru a fi testați la poligraf, le exercită asupra gradului de detectare a comportamentului simulat.

Contactul cu autoritatea, reflectarea asupra aspectelor punitive care ar putea surveni în cazul în care rezultatul testării la poligraf ar fi în defavoarea subiectului, determină trăirea unor intense emoții, indiferent de faptul că acesta este implicat sau nu în comiterea faptei pentru care este suspectat.

În prima parte vor fi trecute în revistă principalele direcții de studiu în domeniul tehnicii poligraf, precum și practicienii care s-au ocupat cu studiul și

dezvoltarea acesteia. Tot în cadrul primei părți se va face o referire la acele aspecte psihofiziologice ale sferei afective care se află în strânsă legătură cu comportamentul simulat.

În cadrul lucrării, se vor prezenta apoi diverse aspecte legate de

comportamentul simulat, precum și principalele tehnici utilizate în vederea evidențierii acestuia urmând ca în finalul acestei prime părți să se facă o estimare a modalității de interacțiune dintre factorul emoțional și comportamentul simulat.

Studiul experimental va demonstra gradul de influență al factorului de

natură emoțională, diferit de la subiect la subiect, asupra detectării comportamentului simulat.

Lucrarea se dovedește a corespunde atât cerințelor cercetării teoretice, prin metodologia riguroasă utilizată, cât și aplicabilității în domeniul practicii judiciare.

APLICAȚIILE BIOMETRIEI

Rolul și avantajele biometriei în controlul accesului

Cum poate fi integrata biometria în aplicatiile de control acces? Care sunt elementele cheie de care trebuie să se tina seama atunci când se foloseste un dispozitiv biometric?

Biometria identifica o persoana prin intermediul unei caracteristici umane unice: forma și dimensiunea palmei, o amprenta, fata sau mai multe trasaturi ale ochiului. Daca scopul unui sistem de control acces este de a controla unde pot

sau nu să mearga unele persoane, atunci doar un dispozitiv biometric va fi cu

adevarat eficient.

Prin urmare, biometria este folosita la usa principala a mii de firme din toata lumea, la portile către pistele marilor aeroporturi și la intrarea în alte spatii unde este dezirabila combinatia între securitate și comfort.

Mai mult de 900 de cititoare de amprente palmare controleaza accesul clientilor și angajatilor în spatii speciale ale bancilor italiene și mai mult de 100

de unitati presteaza functii similare în Rusia. În Marea Britanie inchisorile se bazeaza pe sisteme biometrice pentru a urmari prizonierii și vizitatorii.

Universitatile folosesc cititoare palmare pentru programul de masa din campusuri și pentru a proteja accesul la dormitoare și în centrele proprii de computere.

Spitalele utilizeaza dispozitivele biometrice pentru controlul accesului și

pentru acuratetea statelor de plata.

În prezent sunt disponibile sisteme biometrice care vin în intampinarea nevoilor pentru aproape toate aplicatiile comerciale de control acces. Și pe masura ce costurile continua să scada justificarea folosirii unui sistem biometric a devenit o realitate și o necesitate pentru din ce în ce mai multe organizatii.

Pentru multi este surprinzator faptul ca o utilizare frecventa a controlului

biometric al accesului se gaseste în aplicatiile care necesita securitate minima. De exemplu, cluburile de sanatate sunt utilizatori importanti deoarece cititoarele biometrice permit intr-un mod simplu accesul clientilor în club. Acestia nu trebuie să detina un card și clubul scapa de problema administrarii unui sistem de carduri.

Acesta nu inseamna ca problemele de inalta securitate sunt ignorate – exista multe implementari notorii. Incepand din 1991 la Aeroportul Internațional San Francisco au fost facute milioane de verificari prin intermediul sistemelor

biometrice, ajungandu-se în zilele de varf la mai mult de 50000. Cititoarele de amprente palmare impanzesc aeroportul, asigurand mai mult de 180 intrari și verificand identitatea a mai mult de 18000 de angajati. Folosirea biometriei la

Aeroportul San Francisco este total integrata în sistemul de control al accesului primar.

Pașaportul biometric

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au atras consecințe politice și economice nebănuite, iar în acest context, necesitatea introducerii documentelor de călătorie cu date biometrice, privite ca modalitate de a eficientiza și întări combaterea eficientă a crimei organizate și a imigrației ilegale, a cunoscut o evoluție rapidă.

În anul 2002, în cadrul programului US-VISIT, S.U.A. a promulgat

documentul de securizare a frontierelor “Enhanced Border Security Act”, prin care cele 27 de națiuni incluse în programul Visa Waiver erau obligate ca, până la data de 26.10.2004 (ulterior amânat pentru 2006), să introducă pașapoarte ce vor permite stocarea de date biometrice conform standardelor ICAO (Internațional Civil Aviation Organisation), organizația desemnată să elaboreze în acest sens documentele de referință (ICAO Document 9303). Instrucțiunile elaborate în acest sens impun introducerea în pașaport a unui microprocesor (cip RFID) care să permită stocarea și comunicarea de date, până în acest moment, acest document reprezentând standardul în domeniu.

La Reuniunea Consiliului European din 19 și 20 iunie 2003 de la

Salonic, a fost întărită necesitatea unei abordări coerente în cadrul Uniunii

Europene privind elementele de identificare biometrice sau datele biometrice pentru documentele emise resortisanților din țări terțe, pentru pașapoartele cetățenilor Uniunii Europene și sistemele de informații (VIS și SIS II). În plus, prin introducerea datelor biometrice în pașapoarte, statele participante la Programul Visa Waiver se aliniază la solicitările SUA în domeniu, pentru ca cetățenii lor să aibă dreptul să între pe teritoriul SUA fără viză.

La nivel european a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 2252/2004

privind standardele pentru elementele de securitate și elementele biometrice integrate în pașapoarte și în documente de călătorie emise de statele membre,

publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 385/29.12.2004, act ce

asigură implementarea unor măsuri unitare pe întreg teritoriul Uniunii Europene și care este obligatoriu în toate elementele sale, aplicându-se direct în toate statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

La adoptarea regulamentului sus-menționat, s-a considerat că

armonizarea elementelor de securitate și integrarea elementelor de identificare biometrică reprezintă un pas important către utilizarea unor noi elemente în perspectiva evoluțiilor ulterioare la nivel european care să facă documentul de călătorie mai sigur și să stabilească o corelație mai fiabilă între deținătorul legal al documentului și documentul respectiv, cu scopul de a contribui, în mod semnificativ, la asigurarea protecției împotriva folosirii frauduloase a acestuia.

Potrivit art. 1 alin. (2) al regulamentului sus-menționat, pașapoartele și documentele de călătorie includ un suport de stocare care conține o fotografie facială și amprentele digitale în formate interoperabile, datele fiind securizate iar suportul de stocare trebuind să aibă o capacitate suficientă pentru a garanta

integritatea, autenticitatea și confidențialitatea datelor; elementele biometrice din pașapoarte sunt folosite numai pentru a verifica autenticitatea documentului

și identitatea titularului pe baza elementelor comparabile direct.

La 28 februarie 2005, Comisia Europeană a adoptat prima parte a specificațiilor tehnice privind stocarea fotografiei faciale pe un mediu de stocare electronică fără contact, prin Decizia C(2005) 409, iar la 28 iunie 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 2909 privind stocarea suplimentară a două

amprente pe cipul integrat în pașaport, cu respectarea normelor ISO și recomandărilor ICAO pentru documentele de călătorie citibile optic.

În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția

României, revizuită, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării și din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și din celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu.

Astfel, punerea în circulație a pașaportului electronic constituie o obligație asumată de România potrivit calității sale de stat membru al Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2252/2004 și cu Decizia Comisiei nr. C(2005)409 pentru stabilirea specificațiilor tehnice aferente dispozitivelor de securitate și elementele biometrice integrate în

pașapoarte și în documente de călătorie emise de statele membre, completată de

Decizia Comisiei nr. C(2006)2909.

În acest sens, prin H.G. 557/26.04.2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulație pașapoartele electronice, precum și a formei și conținutului acestora, publicată în Monitorul Oficial nr. 376/02.05.2006, s-au definit pașaportul electronic și datele biometrice ce urmează a fi introduse în

cuprinsul acestuia și s-au stabilit forma, conținutul și data de 1 ianuarie 2007 ca dată de punere în circulație a acestui document de călătorie în România. Prin publicarea actului normativ sus-menționat în Monitorul Oficial s-a asigurat, astfel, accesul cetățenilor la acest act normativ, pentru a lua la cunoștință despre

forma, conținutul și data punerii în circulație a pașaportului electronic.

Ulterior, data de punere în circulație a pașapoartelor electronice a fost modificată prin acte normative succesive, prin H.G. 571/28.05.2008 aceasta

fiind stabilită pentru 31 decembrie 2008. Acest termen a constituit termenul limită de punere în circulație a acestor documente, întrucât deja fusese declanșată procedura necontencioasă împotriva României, premergătoare acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții de Justiție a Comunității Europene.

Prin H.G. nr. 1566/25.11.2008 pentru modificarea și completarea

H.G. 557/2006 s-a avut în vedere cuprinderea, în cadrul aceluiași act normativ, a reglementărilor care vizează forma și conținutul pașapoartelor diplomatice, de serviciu și simple, a pașapoartelor pentru persoana fără cetățenie, respectiv a documentelor de călătorie ce se eliberează refugiaților recunoscuți în baza Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 ori persoanelor care au obținut

protecție subsidiară conform Legii nr. 122/2006 privind azilul în România,

întrucât toate aceste documente vor fi produse ca pașapoarte electronice.

Totodată, prin inițierea actului normativ sus-menționat s-a avut în vedere și actualizarea specificațiilor tehnice pentru documentele amintite, ce vor fi produse de Compania Națională „Imprimeria Națională” – S.A., astfel ca rubricația, caracteristicile, numărul și tipul elementelor de siguranță să fie în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 2252/2004 și cu cele ale

deciziilor Comisiei Europene sus-menționate.

S-a avut, de asemenea, în vedere, și obligația prevăzută la art. VII din O.U.G. nr. 94/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind punerea în circulație a pașapoartelor electronice, precum și producerea altor documente de călătorie,

de corelare a actelor normative subsecvente (hotărâri ale Guvernului) cu noile prevederi introduse de ordonanța de urgență.

În conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) 2252/2004 și ale celor două decizii, art. 7 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, prevede faptul că datele biometrice incluse în pașapoarte sunt imaginea facială și impresiunea digitală a două degete, aceste date fiind folosite numai în scopurile prevăzute la art. 4 alin. (3) din regulamentul sus-menționat, respectiv pentru a verifica autenticitatea documentului și identitatea titularului

pe baza elementelor comparabile direct.

Specificarea, în mod expres, a scopurilor în care pot fi folosite datele biometrice din pașapoarte, constituie o garanție în plus a faptului că aceste date nu vor putea fi folosite în mod arbitrar, ci numai în scopurile prevăzute în Regulamentul nr. 2252/2004.

Alături de elementele biometrice sus-menționate, în mediul de stocare

electronică se mai regăsesc datele de identificare a persoanei, stocate în forma benzii de citire optică vizibilă, în clar, pe fila informatizată din policarbonat, fără a fi stocate și alte date în cuprinsul acestuia.

FILA INFORMATIZATĂ

DETALIAT ÎN LUMINĂ ALBĂ

CHINEGRAMĂ SITUATĂ PE FILA INFORMATIZATĂ – DOVID

Cinci linii cu microtext embosat pozitiv – “ROMANIA PASAPORT ELECTRONIC”

Chinegramă OVI

Harta și stema României

embosate pozitiv

•Imaginea inserției metalice

17 20

Plasamentul sub supraveghere electronică

Prin forța progresului tehnic și proliferarea fără precedent a mijloacelor informatice, ceea ce reprezenta doar ficțiune în urmă cu o jumătate de secol, a devenit acum o realitate tangibilă.

Pretutindeni în jurul nostru, destinate în principiu, să ne îmbunătățească

calitatea vieții (de exemplu, sistemele de supraveghere video din interiorul instituțiilor publice, marilor magazine, stadioanelor etc.), sistemele de supraveghere au ajuns intruși invizibili în activitatea umană cotidiană.

În contextul actual al suprapopulării penitenciarelor – problemă globală, se caută soluții alternative pentru măsurile politicii penale clasice, în conformitate cu principiile căreia, un deținut – condamnat sau arestat – trebuie să fie izolat

între cei patru pereți ai unei celule, pentru a se garanta prezența să în fața organelor judiciare sau pentru a fi reeducat.

Plasamentul sub supraveghere electronică (numit în continuare PSE) se adaugă acelor măsuri care vin să estompeze imaginea încă dominatoare, a unei justiții prăfuite și împietrite în tradiții, pentru a sublinia necesitatea schimbării,

în acord cu evoluția societății moderne, a sistemului penal general.

Originile PSE

Primele experiențe de localizare individuală la distanță au avut loc în anul

19642841. Ele au fost coordonate de către profesorii Ralph K. Schwitzgebel și fratele său, Robert, membrii ai Comitetului științific pentru experimente psihologice din cadrul Universității Harvard. Cei doi cercetători și-au consacrat

întraga viață studierii tehnologiilor asociate comportamentului uman și pot fi considerați, pe drept cuvânt, ca fiind întemeuietorii supravegherii electronice la

reședință.

Scopul cercetării era de a elabora mecanismele care să permită captarea unui ansamblu de semnale fizice și neurologice ale prezenței umane într-un loc determinat29. La finele cercetărilor, s-a realizat un sistem, de supraveghere radio- telemetric portabil, rudimentar în comparație cu brățările electronice de supraveghere utilizate în prezent. Acest sitem a fost apoi experimentat cu participarea voluntară a 16 condamnați recidiviști din Boston, care beneficiau de libertate condiționată30.

28 A se vedea Cristophe Cardet, Le placement sous surveillance électrotronique, Ed. L'Harmattan, 2003, p.12.

29 A se vedea Cristophe Cardet, Le placement sous surveillance électrotronique, Ed. L'Harmattan, 2003, p.14.

30 The American Probation and Parole Association – General Report on Electronic Monitoring, www.appa- net.org.

O altă experiență similară a fost realizată în anul 1971, la Saint-Louis, în cadrul unui program destinat reducerii procentului de sinucideri în rândul tinerilor deținuți.

Conturarea PSE în forma care există în prezent se datorează însă

eforturilor unui magistrat din Albuquerque, New Mexico. Începând cu anul

1977, judecătorul Jack Love a devenit din ce în ce mai interesat de mijloacele

tehnice utilizate pentru reperarea animalelor, precum și de un anume episod dintr-o celebră bandă desenată – Spiderman – în care eroul principal este

depistat datorită unei brățări electronice prinse la încheietura mâinii. După patru

ani de eforturi, magistratul a reușit să convingă un fabricant de echipamente elecronice să realizeze un astfel de dispozitiv, precum și ansamblul sistemului de

recepție și control necesar pentru a asigura eficiența măsurii de supraveghere.

Măsura a fost aplicată pentru prima dată de către inițiator, în 1983, asupra a cinci condamnați liberați condiționat.

Ulterior, PSE a fost preluat și răspândit în Statele Unite ale Americii prin

intermediul unor programe pilot, mai întâi în Washington, apoi în Virginia,

Florida, Michigan, California și Alabama.

Obiectivele PSE

Pentru că permite unei persoane (inculpat sau condamnat definitiv, de obicei la pedepse cu închisoarea de scurtă durată), să evite lipsirea de libertate și să rămână în propriul domiciliu, respectând în același timp constrângerile impuse de organele judiciare, PSE a fost perceput încă de la început ca o măsură care, evitând efectele desocializante ale încarcerării, conservă viața socială și profesională a individului, deoarece, constituie o axiomă faptul că menținerea implicării în familie și în societate a unei persoane, scade substanțial riscul recidivei și crește șansele de integrare.

Statele care au adoptat această măsură au justificat PSE prin trei motive31:

reducerea numărului de deținuți, necesitatea reducerii riscului de recidivă în condițiile creșterii permanente a procentului de infracționalitate pretutindeni în

lume și diminuarea costurilor sistemelor penitenciare.

Încă de la aplicarea să experimentală, la începutul anilor '80 în America de

Nord, PSE a fost valorizat pentru proprietățile specifice de individualizare a pedepsei. Cu ajutorul acestei măsuri, se evită efectele nefaste ale încarcerării – în special pentru infractorii primari – și sunt facilitate menținerea legăturilor familiale și exercițiul unor activități profesionale. Totodată, sunt descongestionate stabilimentele penitenciare prin eliminarea deținuților care au de executat pedepse de scurtă durată. Scutindu-i pe beneficiarii supravegherii electronice de promiscuitatea și condițiile precare de igienă din penitenciare, această măsură nu aplică stigmatul asociat încarcerării și asigură menținerea unei vieți „normale”, sub ochii angajatorului sau familiei.

31 The American probation and Parole Association – General Report on Electronic Monitoring, www.appa- net.org.

Această modalitate de control este în același timp o formă modernă și eficientă de executare a pedepsei. Modernă, pentru că permite, în mediu deschis, o aplicare „inteligentă” a sancțiunii penale, combinând în același spațiu și în același timp, constrângerea din partea societății și reinserția socială. Eficientă, pentru că, cel puțin în teorie, supravegherea electronică este infailibilă: automatizată și sistematizată prin mijloace informatice, ea nu poate fi aleatorie sau subiectivă.

În fapt, supravegherea electronică este limitată de garanții menite a asigura respectul vieții private dincolo de măsurile necesare atingerii obiectivelor sale, precum și respectul pentru ființa umană, subiect al acestei măsuri.

Astfel, măsura constă în instalarea, cu acordul deținutului, a unei brățări

electronice la încheietura mâinii, care permite, cu ajutorul dispozitivelor tehnice,

verificarea prezenței sale, la domiciliul său ori în alt loc, la anumite ore

prestabilite.

Dincolo de aceste controale, persoana supravegheată este liberă să-și desfășoare activitatea profesională, să trăiască liber în familia să, să se distreze etc.

În plus, majoritatea legislațiilor statelor care au adoptat PSE, au prevăzut corelativ interdicția efectuării unui implant pentru supraveghere. Așadar,

controlul nu poate fi realizat decât prin intermediul unui dispozitiv exterior și

individualizat32.

Totodată, preluarea datelor nu se realizează nominal, fiecărei persoane supravegheate corespunzându-i la centrul de control și analiză a informațiilor electronice, un algoritm propriu de individualizare, care nu poate fi alterat 33.

Concluzii

Incontestabil, PSE reprezintă o instituție de viitor. Fără a reprezenta un panaceu în reeducarea infractorilor, această măsură, de o mare suplețe în aplicarea ei în practică, pare să fie de natură a reduce atât numărul deținuților cu pedepse de scurtă durată – minori sau majori – cu implicații directe asupra costurilor suportate de contribuabili, în primul rând, și a condițiilor de viață a celor încarcerați, în al doilea rând, cât și de a acorda un plus de eficacitate sistemului pedepselor penale, sub componenta să educativă.

Dar, o astfel de măsură trebuie însoțită de garanții legislative, care să prevină aplicarea să abuzivă, pe de o parte (chestiune extrem de delicată în practică, deoarece este dificil de stabilit o limită clară între respectul pentru viața

privată a unei persoane și măsurile de supraveghere impuse în cadrul PSE, în condițiile în care, prin chiar esența să, aceasta trebuie să permită celui supravegheat o cât mai mare libertate de mișcare), iar, pe de altă parte, ea poate fi aplicată unui număr mult mai redus de persoane decât s-ar putea crede la

32 Cristophe Cardet, op.cit., p.28.

prima vedere. Studiile psihologice asociate programelor de implementare din Anglia34, de exemplu, au demonstrat că o mare parte dintre cei care s-au oferit voluntari pentru aplicarea măsurii, nu au rezistat presiunii psihice produsă de imaginea mentală a unui ochi scrutător cvasi-permanent.

În plus, și poate cel mai important aspect al practicii PSE, îl relevă experiențele programelor canadiene și suedeze. Acolo unde procentul celor integrați în societate, a determinat declararea unui program ca reprezentând un succes, PSE a fost puternic susținută de măsuri adiționale, programe sociale, comunitare, terapii etc. În lipsa resurselor și a voinței de a crea astfel de oportunități – atât cu sprijin național, cât mai ales local – ne declarăm sceptici în aprecierea utilității preluării unei astfel de măsuri în legislația română (dincolo de dificultățile tehnice și costurile inerente sistemului electronic în sine). De altfel, experiența celor două țări la care am făcut referire, ne poate duce cu gândul la un procent asemănător de reușită și în țara noastră, chiar a instituției liberării condiționate (deja existentă și aplicată de mulți ani), dacă și în țara noastră s-ar derula același gen de programe complexe destinate reintegrării sociale și evitării recidivei.

Iată, așadar, că vechiul sistem antropometric al lui A. Bertillon își găsește utilitatea ca element complementar al unui sistem multibiometric complex, capabil să extragă informațiile necesare identificării, ținând cont, în același timp, de acuratețea limitată a primului sistem de identificare.

Întrebările privind violarea intimității și a drepturilor civile ale omului continuă să fie puse atunci când se apelează la un sistem de identificare biometrică.

Principala îndoială a societății civile privește posibilitatea violării sistemului biometric, ceea ce ar putea conduce la o mai ușoară modalitate de furt

a identității.

De asemenea, societatea civilă ridică problema controlului excesiv al autorităților statului asupra vieții private a indivizilor precum și asupra posibilităților utilizării datelor personale în activități îndreptate împotriva

sistemului democratic, în scopul promovării unor interese de grup, de natură politică, economică sau ideologică. Opoziția față de utilizarea pe scară largă a recoltării de date, privind indivizii care călătoresc în SUA, a fost generată și de

unele accente discriminatorii în folosirea sistemelor de identificare biometrică, utilizatorii fiind selectați, în unele cazuri, pe baza simplei lor apartenențe la rase non-caucaziene.

Dincolo de aceste îndoieli, în parte întemeiate, referitoare la sistemele de identificare biometrică, trebuie să remarcăm faptul că dezvoltarea acestui tip de identificare are semnificații majore pentru dezvoltarea științei criminalistice,

oferind noi instrumente de investigare. Utilizarea corectă a sistemelor de identificare biometrică poate avea un deosebit impact în practica judiciară prin eficientizarea investigațiilor criminalistice a faptelor antisociale și pentru aflarea

adevărului, servind la îndeplinirea scopului de înfăptuire a actului de justiție și menirii științei care este Criminalistica.

BIBLIOGRAFIE

ALMANAHUL CRIMINALISTICA, 2002, Editura Little Impex SRL,

București 2000;

ATHERTON J.M., WANG Y., CARPENTER B.A., MATHIES R.A., AND SESANBAUGH G.F. (1996) Short tandem repeat (STR) polymorphism analysis using energy transfer fluorescent primers. Proceeding from the 6th Internațional Symposium of Human

Identification (1995);

A. K. Jain, A. Ross, S. Prabhakar, Fingerprint Matching Using Minutae and Texture Feature, în Proceedings of ICIP, octombrie 2001;

Anil K. Jain, Arun Ross, Multibiometric Systems, în Communications of the ACM, vol. 47, nr. 1, ian. 2004;

BERCHESAN V., M. RUSU – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Curs de tehnică criminalistică, vol I – III, Ed. Little Star,

București, 2002, 2003;

BIEGA L.A. AND DUCEMAN B.W.(1999) Substitution of H2O for formamide în the sample preparation protocol for STR analysis using the

capillary electrophoresis system: The effects on precision, resolution and cappilary life. J.Forensic;

BOLES W.W., B. BOASHAH, "O tehnica de identificare umana folosind imagini ale irisului și transformarea lungimii de unda";

BUDOWLE B. AND ISENBERG A.R.(1998) Cappilry electrophoresis for forensic DNA typing analysis. Progres în Forensic Genetics (1997);

BUEL, E. SCHWARTZ, M. AND LAFOUNTAIN, M.J.(1998) Capillary electrophoresis STR analysis: Comparison to gel-based systems.

J.Forensic;

BUTTLER J. – Forensic DNA Typing – Ianuarie 2001;

CIOPRAGA A., I. IACOBUȚĂ – Criminalistica, Ed. Fundației Chemarea

Iași 1997;

COLECTIV – Tratat practic de criminalistică, vol I–IV, Ed. M.I. 1972,

1974;

CONSTANTIN I.R., M. RĂDULESCU – Dactiloscopia-Editura M.I.; CONSTANTIN I.R., P. DRĂGHICI, M. IONIȚĂ – Expertizele, mijloc de probă în procesul penal – Editura Tehnică, București 2000;

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, București 1992;

Ch. Cardet, Le placement sous surveillance électronique, Ed. L'Harmattan, 2003, Rita Haverkamp, Attitudes towards Electronic Monitoring în Sweden and Lower Saxony – comparative study 1997-

2001, în Max Planck Institute for Foreign and Internațional Criminal Law

Review, 5, 2002;

DAUGMAN J.G., Confidence visual recognition of person by a test of statistical independence, IEEE Transactions on Pattern Analysis and Machine Intelligence, vol. 15, nr. 11, 1993;

DAUGMAN J. G. – "Sistemul biometric al indentificării personale bazat

pe analiza irisului", U.S. model 5, 291, 560,1 martie 1994;

DAUGMAN J.G. – "Recunoscând persoane dupa amprenta irisului lor" în

Biometrica: identificarea personala în societatea de rețea;

DAUGMAN J.G., How Iris Recognition Works, University of

Cambridge, The Computer Laboratory, Cambridge CB2 3QG, U.K.;

DUMITRESCU C. – Identificarea criminalistică – Notă de curs; DUMITRESCU C., E. GAGEA – Elemente de antropologie judiciară, București, 1993;

ELENA MIHUȚ – Revista de drept penal nr. 1, 2008;

ERIK B.J. – "Privire de ansamblu asupra industriei tehnologiei de identificare biometrică”: o prezentare făcută la Conferința IBIA: Apărarea spațiului cibernetic 1999;

E.S. Bigun, J. Bigun, B. Duc, S. Fischer, Expert conciliation for multimodal person authentication system using Bayesian Statistics, în

Procedings of the Internațional Conference on Audio and Video-Based

Biometric Person Authentication, Crans/Montana, Elveția, martie, 1977;

GILL P., KIMPTON, C.P. AND URQUHART, A. (1996) Automated short tandem repeats (STR) analysis în forensic casework – a strategy for

the future. Electrophoresis;

GRIGORAȘ C., Expertiza înregistrărilor audio, Realități și perspective în criminalistică, București, 2003;

HALLINAN P. W. – "Recunoașterea ochiului uman" SPIE metode de procese geometrice în viziunea computerizata;

Ion CIOFU – Comportamentul simulat, 2002;

IONESCU L., D. SANDU – Identificarea criminalistică, Editura

Științifică, București 1990;

I.R. Constantin și M. Rădulescu, Decatiloscopie, serviciul Cultural, Presă și Editorial, București, 1975;

JABLONSKI P., R. SZEWCZYK, Z. KULESZA, A. NAPIERALSKI, J.

CABESTANY, M. MORENO – "Identificarea oamenilor pe baza tiparului irisului" – procesarea imaginii și analiza preliminară", Conferința internațională MIEL 2002;

JAFAR M. H. ALI, ABOUL ELLA HASSANIEN – „Un Sistem de

Recunoaștere al Irisului pentru a îmbrățișa securitatea – electronica.

Mediu bazat pe teoria Wavelet”;

JAMES COTON – Provocările viitorului, Ed. Polirom, 2010;

Jean-Marc Bais et Eric Pelletier, La police en quête d'empreintes, L'Express, ianuarie, 2003;

John REID, Fred E. INBAU – Trath and deception Baltimore (SUA);

JULIAN A.- "Biometria: Avantajele verificării identittății" Ghid complet,

Springer – Verlad publisher, 2000;

John Howard Society of Alberta, 2000 Report on Electronic Monitoring

Results, Cristophe Cardet, op.cit.;

John Klein-Safram, Electronic Monitoring vs Halfway Houses: a Study of

Federal Offenders, Alternatives to Incarceration, Ed. Prometheus Books, New York, 1995;

KAGAN GURKAYNAK – Y Leblebici și D Mlynek "Un comparator de distant a de înaltă viteza Hamming pentru modele ce se potrivesc aplicațiilor";

KEE G., Y. BYUN, K. LEE ȘI Y. LEE – "Tehnici îmbunătățite pentru recunoașterea cu performante înalte a sistemului irisului", note de lectura pe tema inteligentei artificiale, LNAI 2256, 2001;

KEVIN R. – "Securitatea electronica pentru guvernare electronica" o

lucrare albă a tehnicii Kyberpass, aprilie 2001;

KIRK PAUL L – Crime Investigation, Physical Evidence and the Police

Laboratory – Intercience Publishere New York 1996;

Laser Fingerprint Detection Under Backgranard Light Interference, în

“Journal of Forensic Science”,nr. 37,1992;

LI MA, Y. WANG, T. TAN – "Recunoașterea irisului pe baza unor filtre

Gabor cu canale multiple", ACCV2002: a 5-a conferință asiatica asupra

viziunii computerizate, 23-25 ianuarie, Melborne, Australia, 2002;

LIM S., K. LEE, O. BYEON ȘI T. KIM – "Recunoașterea eficienta a irisului prin îmbunătățirea vectorului de trăsătură și clasificatorul" ETRI

jurnal, vol 23, nr. 2, iunie 2001;

L. Hong, A. K. Jain, S. Pankanti, Can multibiometrics improve performance?, în Proceedings AutolD’99, Summit (NJ), USA, oct. 1999,

A. Ross, A. K. Jain, J. Qian, Information fusion în biometrics, în

Proceedings AVBPA’01, Halmstad, Suedia, iunie 2001;

Manual de dactiloscopie – București 1943, Dr. Valentin Sava;

M. Basarab, Criminalistică, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca,

1969;

Mic dicționar enciclopedic, București, 1972;

MIRCEA I. – Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Cluj 2001;

MIRCEA M.. ENACHE I. – Amprenta vocală, Revista de criminalistică,

Anul 2, nr.4, iulie 2000;

Matt Black, Russel G. Smith, Electronic Monitoring în Criminal Judicial

System, trends and Issues în Crime and Criminal Justice, nr. 254/2003;

Ministerul siguranței comunitare și a serviciilor corecționale al statului

Ontario, Raport asupra aplicării PSE, 1999;

Național Law Enforcement and Corecctions Technology Center – Bulletin

October 1999, Keeping Track of Electronic Monitoring, publicat sub egide Departamentului de justiție al S.U.A.;

Național Probation Service, Christophe Cardet, Le contrôle judiciaire socio-éducatif. Substitut à la détention provisoire entre surveillance et réinsertion, Coll. Sciences criminelles, Ed. L'Harmattan, 2000;

N. Dan, “Tratat practic de criminalistică”, vol.II. Ed. De Ministerul de

Interne, București, 1979;

ONSY A.A., S. MAHA – "Un nou algoritm pentru a localiza granițele

irisului uman", primul simpozion internațional IEEE pe tema procese de semmnalizare și tehnologie de informație, 28-30 decembrie, Hilton Ramses, Cairo, Egipt 2001;

PANGHE C., C. DUMITRESCU – Portretul vorbit, Serviciul Cultural,

Presă și Editorial;

Paul L. Kirk, “Crime Investigation, Physical Evidence and the Police

Laboratory ”, Interscience Publishere, New York, 1966;

PĂȘESCU G. ȘI ION R. CONTANTIN – Secretele amprentelor papilare – Editura Național;

PĂUNACHE D. – Tehnica biometrică și supravegherea video, Revista de

Criminalistica anul 4, nr.1, ianuarie , București 2004;

POPA GH. – Criminalistica, Ed. Biblioteca, Târgoviște 2004;

POPA GH., NECULA I. – Sistem de compunere și recunoaștere facială

IMAGETRAK, Revista de Criminalistica nr.3, București 2004

Publication du l'Institut suisse de droit comparé, Lausanne, novembre

2004;

P.J. Philips, A. Martin, C.L. Wilson, și M. Przybocki, An introduction to

evaluating biometric systems, în Computer, nr. 33;

R. Brunelli, D. Falavigna, Person identification using multiple cues, IEEE Transaction on Pattern Analysis and Machine Intelligence vol. 12, nr. 10,

oct. 1995, IEEE, NY;

Romanek Joysef, „A helyszini ujj-es tenyernyomk hatekonyabb

felhasznalasa”, Szemle, nr. 9 din 2001;

SANDU D., IONESCU L. – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990;

SAVA V. – Manual de Dactiloscopie – București 1943;

STANCU E. – Investigarea științifică a infracțiunilor – București 1986; STANCU E. – Criminalistica – Editura Actami, Bucuresti,1995; STANCU E. – Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic 2007; SUCIU C. – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972;

Salil Prabhakar, Anil Jain, Fingerprint Identification, Pattern Recognition and Image Processing Lab, Michigan State University;

Tratatul practic de criminalistică, vol I-V, Editura Ministerului de interne, Serviciul Editorial 1974;

ȚURAI C., C.LEONIDA – Amprentele Papilare – Editura Medicală

1979;

The American Probation and Parole Association – General Report on

Electronic Monitoring;

Thomas J. Haring, Ph.D., The Juvenile electronic Monitoring Project –

The Use of Electronic Monitoring Technology on Adjudicated Juvenile

Delinquents, Division of Criminal Justice Services Report 2000;

UMBAUGH S.E. – "Viziunea computerizata și procesarea imaginii: o abordare practica folosind uneltele CVIP";

Valoarea științifică a urmelor infracțiunii, Curs de tehnică criminalistică,

vol I-III, Ed. Little Star, București 2002;

Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Curs de tehnică criminalistică, vol. I-III, Ed. Little Star, București, 2003;

WAYMAN J.L. – "Testarea tehnica și evaluarea sistemelor de identificare biometrice", în Biometrica: Identificarea personala în

societatea de rețea;

WILDES R. – "Recunoașterea irisului: o tehnologie biometrică inginerească" proceduri ale IEEE, vol. 84 nr. 9, septembrie 1997;

WILLIAMS G.O. – "Tehnologia recunoașterii irisului", IEE revista

sistemelor electronice și aerospațiale", vol. 12, nr. 4;

SITE-URI ACCESATE

www.appa-net.org; www.civiresearchinstitute.com.; http:∕∕europe.eu.int∕eu∕record∕int∕top.html.; www.johnhoward.ab.ca; www.justnet.org.;

www.michigan.gov; www.moept.uscourts.gov; www.mpss.jus.gov.on.ca.; www.probation.homeoffice.gov.uk.;