Biomecanica In Baschet

BIOMECANICA IN BASCHET

Jocul de baschet

Deplasările

Deplasarea CGG

Principalul efort dinamic este realizat la nivelul lanțului triplei extensii în faza de impulsie

deplasarea în spațiu a baschetbalistului

Particularitățile pasului dublu în alergarea normală din baschet

Alergarea specifică înainte

alergarea înapoi

Pasul adăugat înainte sau înapoi

jocului de picioare

Efortul muscular

Driblingul

driblingul pe loc

driblingul din deplasare

Ținerea mingii la piept cu ambele mâini în priză simetrică

Priza asimetrică

pasa cu o mână din dreptul umărului

„Pasa din deplasare”

Preluarea mingii din alergare

Aruncarea la coș cu o mână, de pe loc

Aruncarea la coș din dribling

aruncarea la coș din săritură

PAGINI 21

=== Biomecanica în baschet ===

Biomecanica în baschet

Biomecanica studiază mișcarea structurilor biologice determinate în principal de forțele lor interne, generate de tensiunile mecanice ale contracției musculare și transmise prin tendoane, oase și articulații, care acționează ca pârghii și lanțuri cinematice.

„Biomecanica educației fizice și sportului studiază modul în care legile mecanicii generale se aplică la particularitățile biologice ale corpului omenesc, cum iau naștere forțele musculare și cum acționează în interdependență cu forțele exterioare care se exercită asupra corpului.” Presupune cunoașterea, analiza și caracterizarea actelor și acțiunilor motrice specifice sportului, din punct de vedere kineziologic, cinematic, cinetic și dinamic. La aceste dimensiuni își aduc aportul în utimul timp și studiile electromagnetice asupra calității fibrelor musculare care intră în acțiune etc.

În sport, biomecanica analizează mișcările segmentelor corpului uman sau corpului ca întreg în exersarea de acte și acțiuni motrice specifice, și cercetează rolul acțiunii forțelor interne – contracții musculare, forța elastică etc, și secundar acțiunii forțelor externe – forța gravitației, greutatea corpului sau a segmentelor în mișcare, presiunea atmosferică, rezistența mediului, forțele de accelerare, forța de reacție a suprafețelor de sprijin, forțele de frecare etc la realizarea acestora. Studiile biomecanice vizează, deci, analiza mișcării și echilibrului, procesele de transmitere și conservare a efectelor și cauzelor lor, în special tensiunea mecanică generată de contracția musculară. Ele implică analize temeinice ale frecării, inerției, rezistențelor, pârghiilor, accelerației, velocității etc.

Astfel, pornind de la formula lucrului mecanic efectuat de o forță care se exercită asupra unui corp care își deplasează punctul de aplicație pe distanța d, L = Fxd = Fxdxcosα, unde α este unghiul dintre forță și deplasare, se poate calcula variația energiei cinetice a corpului, Ec=mv2/2, conform relației L=ΔEc= Ec2 Ec1 și puterea P= Δl/Δt = Fxd/Δt= Fxv. Produsul H= FmxΔt, reprezintă impulsul forței, iar P=mxv impulsul corpului. Energia potențială în câmp gravitațional va fi Ep=Gxh=mxgxh, iar energia mecanică a corpului E= Ec+Ep.

Scheletul corpului este alcătuit din piese osoase, care prin articulare între ele și sub acțiunea forțelor musculare, formează cupluri cinematice. Lanțul cinematic este o succesiune articulară de cupluri cinematice, închise sau deschise, care reprezintă elementul pasiv incriminat în realizarea mișcării sau a menținerea posturii. Lanțurile musculare cuprind grupe musculare care au acțiune asupra lanțurilor cinematice. Musculatura, în general, se caracterizează prin existența mai multor direcții de fibre, ceea ce generează direcții diferite de tracțiune, care permit intervenția aceluiași mușchi în mișcări diferite. Aceasta presupune o inervație specială care dă posibilitatea mușchiului să se contracte parțial sau în totalitate, în funcție de necesitate. În execuția unei mișcări pot interveni mai mulți mușchi, rolul acțiunii forțelor active determinate de aceștia (cu puncte diferite de aplicație la nivelul pârghiei incriminate), fiind de a interveni succesiv pe parcursul derulării mișcării, ceea ce asigură o dozare fină și o creștere a preciziei acesteia. Lanțurile musculare ale membrelor superioare permit efectuarea unor mișcări complexe, de mare amplitudine, finețe și precizie, mișcările simple de la nivelul fiecărei articulații fiind integrate în mișcări complexe ale membrelor superioare (prehensiu-nea, lovirea, aruncarea etc), care permit și efectuarea de gesturi motrice specifice baschetului. Mișcările de lovire (incriminate în dribling), de aruncare, de preluare a unei pase, fentă etc, cu multiplele lor variante sunt asociate, de regulă, mișcărilor trunchiului (răsucire, flexie, extensie etc). Lanțurile musculare ale membrelor inferioare, triplei flexii și triplei extensii, antagoniste, sunt deosebit de dezvoltate și au rol în special în asigurarea funcției de sprijin și locomoție, cu acțiune importantă în impulsie și amortizare.

Fig.4.1. Timpii alergării

Ele sunt incriminate atât în asigurarea pozițiilor cât și în realizarea de acțiuni motrice specifice sportului, și implicit baschetului (dribling, fentă, pătrundere, blocaj etc). Lanțurile musculare ale trunchiului solidarizează întreg corpul în executarea mișcărilor și în asigurarea pozițiilor. Continuându-se cu lanțurile cinematice ale membrelor superioare și inferioare ele sunt practic implicate în majoritatea mișcărilor, și sunt interesate în jocul de baschet prin realizarea de acțiuni motrice de tipul: pasarea mingii, dribling, aruncare la coș, fentă etc. Precizia și finețea mișcărilor se dobândesc treptat ca urmare a repetării mișcării, fiind rezultatul jocului dintre agoniști, sinergiști și antagoniști.

În concluzie factorul principal care asigură efortul specific în acțiunile și activitățile motrice specifice și nespecifice este musculatura corpului, grupele musculare participând la mobilizarea lanțurilor cinematice prin formarea de lanțuri musculare.

Orice parte a corpului care este supusă unor încărcături mecanice repetate este predispusă la accidente, ex: fractura de stress, determinate în principal de uzură, nu doar datorată mărimii încărcăturii, ci mai ales frecvenței și duratei aplicării acesteia. Adaptarea organismului la încărcături fiziologice repetate duce la îmbunătățirea reală a performanței. O musculatură puternică cu o bună funcționalitate poate reduce semnificativ riscul afecțiunilor apărute în practicarea sportului, atât a celor de tip macrotraumatic, cât mai ales a celor de suprasolicitare sau microtraumatismelor repetate.

Mișcările corpului sportivului, ale segmentelor sale sau ale mingii sunt reprezentate de translație, rotație sau mișcări complexe rezultate din compunerea acestora. Dacă în mișcarea de translație segmentul se mișcă paralel cu poziția lui inițială – respectiv toate punctele aparținând acestuia se mișcă identic, astfel că în Δt are aceeași deplasare Δl si viteză medie vm= Δl/Δt, în cea de rotație punctele descriu în același Δt arcuri de cerc care subîntind același unghi Δθ (Δθ=Δl/r) și care au aceeași viteză unghiulară ωm= Δθ/Δt. Mișcarea rectilinie este caracterizată prin faptul că traiectoria descrisă de punct este o dreaptă.

Forțele interne și cele externe sunt în relație de interdependență și pot acționa, sau nu, pe aceeași direcție și sens. De exemplu, în cazul membrului inferior în triplă flexie, genunchiul susține practic toată greutatea, încărcarea articulației genunchiului fiind de câteva ori mai mare decât greutatea corpului. Faptul că în aceste condiții articulația nu cedează se datorează musculaturii, care preia o parte din greutate, evidențiindu-se funcția de protecție articulară și rolul în stabilitatea activă articulară a musculaturii.

Jocul de baschet se caracterizează printr-o activitate fizică complexă care implică o multitudine de calități fizice – îndemânare, viteză, rezistență – ce se combină în mod armonios în timpul jocului, și printr-un ritm de joc cu angrenări rapide în efort și reveniri scurte – efort de intensitate maximală alternat cu perioade scurte de efort submaximal. Practicarea sa impune un model biologic al performerului, caracterizat prin potențial biologic foarte bun. Indicii care au importanța cea mai mare sunt cei de dezvoltare fizică, respectiv: talia, anvergura, forța la nivelul membrelor inferioare pentru detentă, mobilitatea, echilibrul ponderal – la care se adaugă un bagaj motric complet. Talia jucătorului de baschet modern trebuie să fie foarte înaltă, cu membre lungi și cu diametre palmare foarte mari. Pentru a putea face față nevoilor de aruncare la coș de la distanțe cât mai mari și celor de alergare, săritură sau schimbare de direcție în timpul deplasării modelul biologic reclamă o conformație atletică, armonioasă, cu musculatură de tip longilin, bine reprezentată, în special la nivelul centurii scapulare și trenului inferior. Astfel, din punct de vedere biomecanic brațele de pârghie sunt lungi, forțele care se dezvoltă sunt deosebite, ceea ce face ca solicitările atât la nivelul fulcrumului cât și distal să fie aproape maxime. Se adaugă solicitările deosebite la nivel energetic, metabolic și funcțional, care intensifică major funcțiile cardio-respiratorie, de termoreglare și metabolică și care duc la apariția oboselii precoce a sistemului nervos, în special a componentei sale centrale. Efectele la nivelul jocului se concretizează în apariția de greșeli elementare, urmare a scăderii capacității de concentrare, dar și prin apariția traumatismelor specifice. Se justifică astfel concordanța existentă între solicitările specifice, modelul somatic al jucătorului de baschet și incidența traumatismelor frecvent apărute în practicarea acestui joc.

În exemplul studierii tendonului ahilean și forțelor care acționează la acest nivel se constată că, datorită săriturilor repetate și a momentelor de sprint, forțele care se manifestă sunt foarte mari în timpul practicării jocului de baschet. Pentru analiza stării de tensiune corespunzătoare fiecărui moment al acțiunii motrice efectuate se poate utiliza metoda fotoelasticimetriei (A.Gagea). În acest sens se stabilește distribuția tensiunilor din elementele componente ale articulației gleznei, și se definesc elementele care conduc la micșorarea solicitărilor din zonă. Se evidențiază și faptul că majoritatea fracturilor articulatiei talocrurale pot fi încadrate în categoria acelora care se produc datorită solicitărilor mari și repetate – fractura de stress, conturându-se și posibilitatea de găsire a mijloacelor de profilaxie a acestora.

În ceea ce privește modificarea lungimii mușchiului datorată contracției musculare, aceasta determină mișcare, acțiune realizată după toate regulile clasice ale pârghiilor și conform principiilor conservării impulsului, energiei etc. Să considerăm un corp (fig.4.2.) , care este deplasat prin aplicarea unei forțe active pe direcția gravitației (deplasarea se face pe verticală).

Fig.4.2. Deplasarea unui corp pe direcție verticală

Într-un interval de timp t, deplasarea lui va fi d, viteza medie v =d/t, cantitatea de mișcare p= mv (m =masa corpului), energia cinetică Ec= mv2/2 și Ep = mgh (h= înălțimea la care se găsește corpul la un moment dat față de poziția inițială), energia mecanică este W= Ec+ Ep, iar lucru mecanic L = (FR)xd. Prin efectuarea de lucru mecanic crește energia mecanică a corpului L = ΔW. Dacă deplasarea corpului nu se face pe verticală ci se realizează prin intermediul unei pârghii de gradul III, care se rotește în jurul punctului de sprijin, ex. ridicarea unei mingii de baschet (fig 4.3.), prin flexia cotului, antebrațul comportându-se ca și pârghie, traiectoria centrului de greutate al mingiei nu va mai descrie o linie dreaptă ci un arc de cerc. Pârghia va avea o mișcare de rotație în jurul fulcrumului, situat la nivelul articulației cotului. Forța activă va fi reprezentată de mușchiul biceps brahial care se contractă, iar punctul de aplicație al acesteia este dat de inserția mușchiului, fiind situat între fulcrum și rezistență. Forța rezistivă este rezultanta dintre greutatea mingii și cea a antebrațului și mâinii, având direcție verticală și sens descendent. Deoarece rezistența totală nu este perpendiculară pe pârghie (antebraț), se va descompune după regula paralelogramului, dând componentele Rt – tangentă la traiectorie și Ri – dea lungul pârghiei. Brațul forței active Ba, și brațul forței rezistive Br sunt inegale. Forța activă se descompune și ea în Ft și Fi, în aceleași condiții.

Fig. 4.3. ridicarea mingii de baschet prin flexia antebrațului pe braț

Momentul rezultant va determina rotația pârghiei M = Ma + Mr , momentele forțelor fiind mărimi vectoriale, cu aceeași direcție, dar de sens contrar. Forța neta este o forță fictivă definită de relația Fn = Rt – (Ft x Ba) / Br . Dar momentul rezultant în funcție de Fn este M= Fn x Br . Pârghia va avea o viteză unghiulară ω, iar lucru mecanic efectuat va fi L=M x d, unde M este momentul rezultant iar d este deplasarea punctului de aplicație al forței rezultante, respectiv L= Fn x Br x d = (Rt – Ft x Ba / Br) x Br x d. Practic forța rezultantă din cazul mișcării rectilinii este înlocuită cu momentul forței neta, iar viteza lineară cu viteza unghiulară. Puterea reprezentând lucru mecanic efectuat în unitatea de timp va fi P = M x ω.

Pentru a realiza mișcarea, activitatea musculară trebuie să învingă forțele exterioare – forță gravitațională, forțe de frecare etc. Mișcarea implică atât efort muscular dinamic – izotonic (de cedare sau de învingere), cât și static – izometric; raportul efort dinamic/efort static este direct determinat de specificul mișcării. Schimbarea pozițiilor inițiale a segmentelor ca și consecință a acțiunii musculare face ca mușchii să fie considerați organele active ale mișcării și asigurării posturii.

În concluzie există posibilitatea ca aceeași grupă musculară, în anumite condiții, să realizeze o mișcare – prin scurtare, ca și mișcarea opusă – prin alungire. Îmbunătățirea calităților motrice se obține pe baza solicitărilor musculare, activitatea de învingere vizând cu precădere forța musculară și stabilitatea articulară, iar cea de cedare elasticitatea musculară și amplitudinea articulară.

Menținerea poziției este direct influențată de condițiile de echilibru ale corpului sau segmentelor sale. În cazul translației echilibrul este realizat dacă R= 0, dar R= mxa.

Rezultă deci că pentru a exista echilibru trebuie ca a = 0, ceea ce duce la apariția a două situații:

corpul își menține starea de repaos v = 0 – echilibru static;

corpul are a = 0, dar v # 0, respectiv se mișcă uniform – echilibru dinamic.

În cazul mișcării de rotație echilibrul apare tot în două situații, respectiv când:

R = Σni=1 Fi= 0, și poate fi de asemenea static și dinamic;

M = Σni=1 Mi= 0.

Raportat la echilibrul corpului se mai descriu următoarele posibilități: stabil – atunci când dacă modificăm puțin poziția corpului el tinde să revină la poziția inițială, sau instabil – atunci când dacă modificăm puțin poziția corpului acesta nu mai revine la poziția inițială de echilibru ci își caută o alta. Se diferențiază astfel următoarele tipuri de activitate statică: de consolidare, de fixare (de echilibrare) și de menținere, aportul acestora (în proporții variabile) la mișcare sau în asigurarea posturii fiind esențial.

Baschetul, ca orice joc sportiv de echipă, include o multitudine de acțiuni, caracterizate prin asocierea continuă a efortului static cu cel dinamic, în mod necesar diversificate de la o fază la alta, cu participarea simultană a tuturor jucătorilor. Efortul static prevalent în baschet este cel de fixare – de echilibrare, în care corpul și segmentele sale se află în echilibru instabil, iar punctul de sprijin este situat pe verticala care trece prin și sub centrul său de greutate. Activitatea statică de fixare este întâlnită și în dinamică, pe parcursul desfășurăriidiverselor acte motrice, când există o componentă de efort static, a cărei valoare este diferită în funcție de particularitățile mișcării executate. La orice deviere a corpului față de poziția de echilibru (fig. 4.4.) greutatea G nu se mai proiectează la nivelul punctului de sprijin, și se descompune în două componente, devierea corpului față de poziția inițială făcându-se potrivit legii paralelogramului (f1 pe direcția punctului de sprijin și f2 perpendiculară pe f1)

Fig. 4.4. Devierea corpului față de poziția de echilibru

Tehnica jocului de baschet, definită ca „sistem de mișcări integrate sau o înlănțuire de mișcări parțiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate și automatizate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul și sarcinile de atac și apărare ale jocului” grupează elemente și procedee tehnice legate atât de manevrarea mingiei cât și de deplasările în teren. Ansamblu de mișcări specifice executate de baschetbalist pe parcursul derulării jocului în concordanță cu regulile și sarcinile impuse de participarea echipei în competiție, tehnica se bazează în mare măsură pe calitățile motrice ale jucătorului și permite, dacă este corect adaptată situației de joc, manifestarea plenară a aptitudinilor acestuia. Între tehnică și tactică există o strânsă interdependență, acestea influențându-se reciproc.

Considerăm important de menționat ideea susținută de R.M.Enoka, „statutul funcțional și structural al sistemului motor se adaptează nivelului și tipului de stres prin care trece acest sistem” iar stresul este reprezentat de exercițiul fizic, sub diversele sale forme.

Poziția fundamentală în baschet reprezintă poziția inițială pentru majoritatea procedeelor tehnice. Este o poziție cu sprijin inferior, bipodal, cu lanțurile cinematice ale membrelor inferioare închise și cele ale membrelor superioare deschise, realizată astfel:

membrele inferioare – în triplă flexie, coapsele abduse și rotate intern, genunchii orientați către interior, picioarele depărtate la o lățime de umeri cu vârfurile orientate către interior, paralele, unul puțin înaintea celuilalt pentru echilibrarea în plan sagital. Greutatea este egal repartizată la nivelul membrelor inferioare;

trunchiul – arcuit, în ușoară flexie pe bazin, umerii relaxați, brațe în ușoară abducție, privirea cuprinde o zonă maximă din teren.

Unghiurile formate la nivelul segmentelor sunt diferite, iar axa generală a corpului descrie o linie frântă. Centrul de greutate, situat în treimea superioară a sacrului, se proiectează în interiorul poligonului de sprijin, unghiul de stabilitate fiind cu atât mai mare cu cât acesta este mai coborât. Pârghiile formate între segmentele corpului sunt de grade I și III, cu brațe inegale, ceea ce determină și o repartiție diferită a masei musculare în scopul asigurării echilibrului muscular.

Grupele musculare implicate în asigurarea poziției fundamentale sunt:

la nivelul membrelor inferioare: lanțul triplei extensii;

la nivelul trunchiului: mușchii paravertebrali;

la nivelul membrelor superioare: flexorii și abductorii brațelor, flexorii coatelor și ai degetelor.

Grupele musculare care acționează în sensul gravitației, echilibrul fiind instabil, depun un efort static de fixare, pe fondul unei contracții izometrice. Pentru grupele musculare care „lucrează” antigravitațional efortul static este de „menținere”.

Poziția fundamentală în apărare se caracterizează prin coborârea ușoară a centrului de greutate (CGG) cu poziția modificată a membrelor superioare, respectiv flexia brațului cu cotul semiextins, sau extins, la nivelul membrului superior de partea piciorului avansat și abducția cu ușoară extensie a membrului superior controlateral.

Menținerea poziției fundamentale este obositoare, dar de corectitudinea ei depind în mare măsură celelalte execuții tehnico-tactice, mai ales în situațiile de defensivă.

Deplasările. Alergarea „normală” este o mișcare de locomoție, complexă, ciclică, simetrică, automatizată, perfecționată în scopul asigurării unui randament optim. Ea constă din trecerea succesivă a unui membru inferior înaintea celuilalt, sprijinul fiind unilateral. Fuleul este reprezentat de momentul în care ambele picioare nu ating solul. În baschet este utilizată în deplasările jucătorilor în teren sau ca alergare de viteză, în situații de plecare pe contraatac etc. Ajutând la deplasarea mai rapidă a corpului jucătorului, alergarea are ca unitate ciclică de bază pasul alergător; membrele inferioare îndeplinesc pe rând funcția de sprijin și de oscilare și execută succesiv următoarele acțiuni: impulsie (împingere), oscilație (pendulare), amortizare-tracțiune.

Deplasarea CGG se face pe direcție sinusoidală și latero-laterală (plan frontal), sub acțiunea a trei forțe: forța musculară, greutatea corpului – care acționează în jos, și rezistența aerului – a cărei direcție este orizontală. Rezultanta R dintre greutate și rezistența aerului indică valoarea ce trebuie avută de forța musculară F pentru adetermina deplasarea. Aceste forțe (F, R, A) se mențin în echilibru doar dacă viteza de deplasare este constantă, lucru rar întâlnit în jocul de baschet datorită distanțelor mici pe care se execută deplasarea prin alergare.

Principalul efort dinamic este realizat la nivelul lanțului triplei extensii în faza de impulsie, care asigură în fapt deplasarea în spațiu, prin lucru dinamic de „învingere”, cu valoare dinamometrică crescătoare către finalul fazei. Impulsia se exercită asupra reazemului oblic, în sus și înainte, forța oblică de acțiune asupra solului descompunându-se în: forță normală – perpendiculară pe sol, și forță tangențială – paralelă cu solul și de sens opus alergării. Forța de reacție a reazemului se va descompune și ea în: forță de tracțiune normală, perpendiculară pe sol și forța de reacție tangențială, paralelă cu solul și de același sens cu alergarea.

Piciorul ca întreg funcționează în această fază ca o pârghie de gradul II, sprijinul fiind realizat pe capetele metatarsienelor, iar gamba ca o pârghie de grad I. Asigurarea extensiei piciorului (flexie plantară) de mai multe grupe musculare creează condițiile apariției unor momente de forță diferite, cu semnificații diferite în execuția mișcării. În fazele de oscilație, prin acțiunea flexorilor coapsei și extensorilor gambei, piciorul este proiectat anterior tot prin efort dinamic „de învingere”. Pentru frecvențe de alergare mai mari de 55 pași pe minut, așa cum este cazul baschetului, în care durata oscilației membrului inferior liber este sub 0,5 secunde (timp necesar oscilației libere a membrului inferior), sportivul proiectează anterior membrul inferior oscilant într-un interval mai scurt de 0,5 secunde, fiind necesară intervenția unui efort suplimentar la nivelul flexorilor coapsei (m. iliopsas), a cărei valoare este direct proporțională cu masa membrului inferior și cu viteza (care sunt apreciabile). Extensia gambei este asociată unei pârghii de gradul III, sensurile forțelor activă și rezistivă fiind opuse.

Fuleul va fi deci cu atât mai mare cu cât: membrul inferior pendulant se mișcă cu amplitudine mai mare la nivel coxo-femural, gamba pendulează către un unghi mai favorabil de atac al solului și forța de extensie a membrului inferior de sprijin a fost mai mare.

În deplasarea în spațiu a baschetbalistului energia cinetică dezvoltată va fi: Ec = mv2 /2 . Deoarece în baschet deplasările sunt pe distanțe mici și oscilația membrelor inferioare se produce pe același sens cu direcția forței de gravitație, consumul energetic este relativ redus. În execuția fuleului specific alergării rămâne incriminată în principal forța lanțului triplei extensii. Efortul muscular static preponderent este de tip „fixare”.

Particularitățile pasului dublu în alergarea normală din baschet sunt reprezentate de:

contactul piciorului cu solul în faza de amortizare se face în ușoară extensie, pe capetele metatarsienelor și pe degete („pe pingea”), cu atât mai accentuată cu cât viteza este mai mare;

articulațiile coxofemurale și ale genunchilor nu depășesc 45 grd flexie unghiul gambă-sol fiind mai deschis.

În asigurarea amortizării acționează lanțul triplei extensii, prin efort dinamic „de cedare”, care anihilează treptat forța reacției fulcrumului, la nivelul capetelor metatarsienelor. În aterizare gamba funcționează ca pârghie de grad I, lanțul kinetic fiind închis iar punctul de sprijin la mijloc. Acțiunea de frână a reacției reazemului este mai redusă, fiind favorizată viteza.

„Alergarea specifică înainte” are ca și caracteristică deplasarea în poziție fundamentală; poligonul de sprijin este mărit prin pășire înainte și ușor lateral, genunchii își mențin tendința de orientare către interior și la contactul piciorului cu solul, trunchiul este în ușoară flexie pe bazin, CGG ușor coborât, iar membrele superioare pendulează la pornire pe parcursul alergării fiind pregătite pentru lucrul cu mingea. Deoarece deplasarea se face cu membrele inferioare în semiflexie efortul dinamic este „de cedare”, manifestat în special la nivelul lanțului triplei extensii, pentru membrele inferioare, și musculatura paravertebrală, la trunchi.

În „alergarea înapoi” propulsia succesivă a membrelor inferioare orientează CGG când într-o parte, când în cealaltă. Deplasarea centrului de greutate descrie două sinusoide, una în plan sagital și cealaltă în plan frontal. Forțele implicate în realizarea mișcării sunt forța musculară, gravitația și rezistența aerului, iar principalul efort se manifestă la nivelul lanțului triplei extensii și musculaturii anterioare a trunchiului. Mișcările de torsiune ale trunchiului și bazinului sunt mai mici decât în alergarea normală, înainte, ajungând până la 35 grd. în faza de zbor. Contactul cu solul la aterizare se face prin capetele metatarsienelor, asigurându-se la nivelul piciorului o tranziție a pârghiei grad II – grad III. Presiunea piciorului pe sol este mare la debutul fazei de amortizare, asigurată prin efort dinamic „de cedare” la nivelul lanțului triplei extensii, diminuă în momentul verticalei și crește din nou, ajungând maximă la finalul fazei de impulsie, realizat tot prin acțiunea lanțului triplei extensii dar prin efort dinamic „de învingere”.

„Pasul adăugat înainte sau înapoi” permite baschetbalistului menținerea poziției fundamentale în orice moment al jocului, dar are o suprafață de acțiune relativ redusă (3-4 m). În „pasul adăugat înainte” piciorul din urmă nu depășește niciodată în deplasare piciorul dinainte. Din poziția fundamentală se execută proiecția anterioară a piciorului situat anterior, vârfurile sunt orientate pe direcția deplasării iar membrul superior homolateral, abdus, determină o poziție ușor înclinată a trunchiului și a membrului inferior controlateral (din spate). Piciorul situat posterior este tras către anterior prin alunecare, iar membrul superior de aceeași parte cu piciorul posterior lucrează în plan frontal. Trunchiul este ușor proiectat anterior iar poziția CGG este joasă, acesta descriind pe parcursul deplasării o curbă. Musculatura implicată în realizarea mișcării este solicitată inegal, în special cea a membrelor inferioare – lanțul triplei flexii și triplei extensii și abductorii-adductorii coapsei, și trunchiului – musculatura paravertebrală. Efortul dinamic preponderent este „de cedare” pentru musculatura implicată în lanțul triplei extensii, și „de învingere” pentru musculatura flexoare și abductoare (pentru membrul inferior situat anterior), respectiv adductoare (pentru membrul inferior situat posterior) a coapsei. Efortul static este de tip „fixare”, și se manifestă prevalent la nivelul trunchiului (musculatură paravertebrală).

În „pasul adăugat înapoi” piciorul dinainte nu depășește în deplasare piciorul din urmă. Din poziția fundamentală se execută ducerea înapoi a piciorului din urmă prin alunecare pe degete și rulare apoi pe toată talpa, iar membrul superior homolateral, abdus, asigură o poziție ușor înclinată a trunchiului. Piciorul situat anterior este tras către posterior prin alunecare, iar membrul superior de aceeași parte cu piciorul anterior lucrează în plan frontal. Trunchiul este ușor proiectat anterior iar poziția CGG este joasă, acesta descriind pe parcursul deplasării o curbă. Musculatura implicată în realizarea mișcării este angrenată inegal în execuție, cele mai solicitate fiind pentru ambele membre inferioare lanțul triplei extensii și musculatura extensoare, respectiv pentru cel situat posterior musculatura abductoare a coapsei, iar pentru cel situat anterior musculatura adductoare a coapsei. Efortul muscular dinamic este „de cedare” pentru lanțurile triplei flexii și de învingere pentru musculatura abductoare – adductoare, respectiv extensoare a coapsei. Pentru corp, luat ca întreg, efortul static „de fixare” se îmbină armonios cu cel „de menținere”. Unghiurile de stabilitate sunt mici, ceea ce determină o valoare relativ mare a efortului static.

Cel mai important mijloc tehnic al „jocului de picioare” al apărătorului este reprezentat de alergarea laterală. Acesta se execută pornind din poziție fundamentală joasă prin ducerea piciorului de pe direcția de deplasare către lateral, urmată, după asigurarea contactului cu solul, de aducerea prin alunecare a celuilalt picior. Impulsia este asigurată pe lângă lanțul triplei extensii de musculatura abductoare a coapsei (m. fesieri, m. piramidal, m. tensor al fasciei lata) și de rotatorii mediali ai piciorului (m. tibial anterior, m. triceps sural, m. tibial posterior). Trunchiul păstrează în mare parte verticalitatea și este paralel cu direcția de deplasare iar membrele superioare, cu coatele semiflectate, lucrează activ liber în plan frontal, pe direcțiile abducție-adducție. CGG este poziționat „jos” iar deplasarea sa descrie, pe parcursul derulării mișcării, o sinusoidă. Efortul muscular preponderent este dinamic „de învingere” pentru faza de impulsie și „de cedare” pentru faza de „amortizare”, la acțiunea lanțului triplei extensii și musculatura paravertebrală adăugându-se musculatura de pe fețele laterală și medială a membrelor inferioare.

Driblingul „constă dintr-o serie de impulsii imprimate mingii, care o fac să rebondeze din sol în raport cu direcția impulsiei și viteza de deplasare a jucătorului.” El începe în momentul când un jucător are controlul mingii și o aruncă, o lovește sau o rostogolește pe sol, după care o reatinge din nou înainte ca ea să fie atinsă de alt jucător și se termină în momentul în care un jucător atinge simultan mingea cu ambele mâini, sau când reține mingea cu una sau cu ambele mâini. În funcție de acțiunea urmărită – protecția mingii, trecere în atac, depășirea adversarului etc, se delimitează:

dribling înalt sau jos;

dribling pe loc sau în deplasare.

În driblingul pe loc, sprijinul baschetbalistului este bipodal, trunchiul este ușor proiectat anterior menținând poziția pe parcursul derulării întregii acțiuni motrice, nu execută balans, iar capul, în ușoară extensie, asigură un câmp vizual maxim. În scopul asigurării acțiunii motrice în ansamblul ei efortul dinamic de la nivelul trunchiului este „de învingere”, și se manifestă pe musculatura paravertebrală și pe m. oblici abdominali, iar efortul static este „de menținere”. Acțiunea la nivelul membrelor superioare este independentă de cea a celorlalte segmente ale corpului. Fața palmară a mâinii de execuție, cu pumnul în extensie și degetele abduse, parțial relaxată, în prima fază ia contact cu mingea pe parcursul traiectoriei ascendente a acesteia, la nivelul calotei superioare și ușor posterior. „Amortizarea” mișcării ascensionale a mingii este controlată prin flexia cotului și extensia pumnului și degetelor. În faza imediat următoare prin extensia elastică a brațului și cotului, flexia pumnului și degetelor mâna imprimă mingii un nou impuls – ușor lateral, oblic și înainte, respectiv o traiectorie descendentă, conducând mingea în direcția solului. Practic, pe parcursul celor două faze, are loc o alternare a acțiunii grupelor musculare implicate – joc agoniști-antagoniști. Membrul superior controlateral este cu brațul în ușoară extensie și abducție, cotul semiflectat, pumnul în extensie de 5-10 grd. și degetele abduse, și are rol de protecție a mingii din lateral. În baschet, tensiunile maxime în membrana interosoasă a antebrațului apar în pronatie pentru jumătatea superioară și în supinație pentru jumătatea inferioară. Astfel jumătatea superioară a membranei participă la limitarea mișcării de pronație, și jumătatea inferioară a celei de supinație. Este important de subliniat rolul avut de membrana interosoasă în transmiterea forțelor de la mână la antebrat, prezența ei uniformizând solicitările axiale de compresiune în cele două oase ale antebrațului.

La driblingul din deplasare mecanismul de execuție este asemănător, ceea ce diferă fiind unghiul sub care este condusă mingea spre sol – care este direct determinat de viteza și direcția de deplasare a jucătorului, și orientarea forțelor active implicate în asigurarea impulsului dat mingii. În cea de-a doua fază transmiterea „din aproape în aproape” a forței de la nivelul membrului inferior situat posterior și trunchi, apărută ca urmare a triplei extensii, va imprima un impuls suplimentar mingii. Acesta va contribui la mărirea vitezei de revenire a mingii după contactul cu solul, la creșterea înălțimii și la imprimarea direcției acesteia, și deci și a energiei sale cinetice (Ec=mv2/2), ceea ce va avea implicații directe asupra controlului mingii. Pe parcursul întregii acțiuni motrice se disting două momente diferite în care piciorul funcționează alternativ ca pârghie de grad I și III. Deoarece brațul forței este mai mic decât brațul rezistenței efectuarea mișcării se face cu pierdere de forță, dar cu câștig de viteză, conform legii părghiilor F x Bf = R x Br.

„Ținerea mingii la piept cu ambele mâini în priză simetrică” este specifică baschetului și presupune un efort preponderent static „de menținere” pentru grupele musculare implicate direct: flexorii și adductorii brațelor, flexorii coatelor, pumnilor și degetelor ca și pronatorii antebrațelor, datorită faptului că forța rezistivă, reprezentată de greutatea mingii și segmentele implicate ale membrelor superioare, nu acționează în lungul axei verticale a corpului, urmărindu-se menținerea poziției. Forța dezvoltată are rolul de creștere a tonusului de repaus, respectiv de asigurare în orice moment a condițiilor pentru realizarea anticipării – declanșarea pasei, a aruncării etc. Degetele abduse maxim fixează prin toată suprafața lor calota inferioară a mingii, astfel încât falangele medie și distală ale degetelor inelare să se afle dispuse pe axul mingii. Policele, aflate la distanță de 4-8 cm, formează prin prelungirile lor un unghi cu deschiderea de 90 grd. Pumnii și coatele sunt în flexie și asigură menținerea mingii la nivelul toracelui. „Activitatea statică a lanțurilor musculare nu dezvoltă o forță deosebită, ci are rolul de a crește tonusul de repaus al musculaturii pentru a permite în orice moment anticiparea în funcție de situația tactică.”

Pentru transferul mingii la distanțe mici (5-7 m) se utilizează frecvent, de pe loc, „pasa cu două mâini de la piept”, procedeu specific jocului de baschet. Efortul prevalent este dinamic „de învingere”, și solicită preponderent musculatura membrelor superioare – flexorii brațelor, extensorii coatelor, flexorii pumnilor și degetelor – pentru mișcarea propriu-zisă, dar și musculatura membrelor inferioare (lanțul triplei extensii) și trunchiului (m. paravertebrală și m. abdominală) – pentru asigurarea poziției corpului ca întreg. Musculatura flexoare a degetelor II-V și pronatoare a antebrațului imprimă direcția pasei. Sportivul se află în poziție fundamentală, cu mingea la nivelul toracelui menținută prin priză simetrică. Mișcarea debutează cu extensia coatelor urmată de flexia până la 90-105 grd a brațelor și se finalizează cu impulsul dat mingii prin flexia la nivelul pumnilor și degetelor II-V, policele fiind implicate în susținerea dinapoi a mingii. Mișcarea realizată la nivelul pumnilor și degetelor, cunoscută ca „mișcare de biciuire”, transmite un ultim impuls mingii care se desprinde de mâinile jucătorului. În extensia coatelor antebrațele funcționează ca pârghii de gradul I, sprijinul fiind la mijloc, între punctul de aplicație al forței active – inserția m. triceps brahial, și rezistență – greutatea segmentului și mingii. Practic aruncarea constă dintr-o impulsie energică a membrelor superioare dată mingii, amplificată de mișcările trunchiului și susținută de membrele inferioare. Contracția musculaturii membrelor superioare implicate direct în execuția aruncării are caracter balistic. Perfecționarea actului motric este asociată reducerii gradului de extensie la nivelul coatelor și potențării lucrului la nivel distal, acțiunea pumnilor și degetelor devenind foarte energică. Asocierea la mișcarea membrelor superioare a unui pas către anterior, pe direcția pasei, respectiv transmiterea unui impuls suplimentar, mărește lungimea pasei cu până la 2-3 m.

Priza asimetrică pune în evidență în general lucrul cu o singură mână. O caracteristică a baschetului modern este reprezentată de „ținerea mingii cu două mâini în față, în priză asimetrică”, care facilitează execuția de procedee tehnice care apelează la un singur membru superior pentru execuția finală. Poziția jucătorului, respectiv musculatura implicată în asigurarea ei, diferă în funcție de acțiunea executată: pasă, aruncare la coș de pe loc, din deplasare sau din săritură etc. Mâna de execuție este poziționată pe minge, înapoia acesteia, cu degetele abduse și orientate către în sus, cu pumnul în extensie și cotul pe direcția de acțiune – direcția pasei sau aruncării. Aruncarea mingii la coș sau pasarea ei presupune un efort dinamic „de învingere” care solicită pentru execuție musculatura flexoare și abductoare a brațului, extensoare a cotului, flexoare a pumnului și degetelor. Mâna de sprijin este poziționată de asemenea pe minge, în lateral, cu degetele abduse și orientate către în sus dar cu pumnul în ușoară flexie, menținând mingea la nivelul mentonului, la 20-25 cm. Musculatura implicată este musculatura flexoare și adductoare a brațului, supinatoare a antebrațului, flexoare a pumnului și degetelor.

Procedeul cel mai folosit de pasare cu o mână este reprezentat de „pasa cu o mână din dreptul umărului”, de pe loc. Baschetbalistul este în poziție fundamen-tală, cu membrul inferior, controlateral mâinii de execuție, situat anterior, și mingea ținută în ambele mâini, cu priză asimetrică. Răsucirea ușoară a trunchiului către direcția de execuție este simultană cu ducerea mingii către lateral prin abducția orizontală a membrului superior de execuție. Poziția intermediară pentru membrul de pasare este: braț în abducție la 90-95 grd., cot flectat, pumn în extensie, degete abduse, sub și înapoia mingii, iar pentru membru de sprijin: flexie și adducție a brațului, flexie ușoară a cotului, extensie ușoară a pumnului, degete abduse. Poziționarea mingii în mâna de execuție se face prin flexia pumnului și degetelor membrului superior de sprijin. Pasa propriu-zisă parcurge două faze: primul impuls dat mingii prin adducția orizontală bruscă a brațului și extensia cotului membrului superior de execuție, cu amplificarea forței prin acțiunea membrului inferior, situat posterior, și trunchi, și impulsul final realizat prin flexia pumnului și degetelor, sub forma „mișcării de biciuire”. Pentru membrul superior de execuție, în prima fază, în mișcarea de extensie a cotului antebrațul se comportă ca o pârghie de gradul I, spre deosebire de mișcarea de flexie a cotului la nivelul membrului superior contro-lateral, unde punctul de aplicație al forței active (inserția m. biceps brahial) se află între punctul de sprijin și punctul de aplicație al forței rezistive (greutatea antebrațului și mingii) – grad III. Pe parcursul execuției pasei se realizează și transferul de greutate al corpului pe membrul inferior situat anterior.

„Pasa din deplasare” este reprezentată de un complex de mișcări în care se îmbină armonios alergarea cu preluarea mingii și cu execuția efectivă a pasei, în condițiile respectării "regulii pașilor”.

Preluarea mingii din alergare se efectuează pe momentul de zbor al pasului, prinderea mingii fiind amortizată prin flexia coatelor și ușoara extensie a brațelor, funcție de priza realizată. Efortul dinamic la preluarea pasei este „de cedare”, antebrațul comportându-se ca pârghie de grad II în care forța rezistivă este reprezentată de acțiunea musculaturii extensoare a cotului și forța activă acționează la contactul mingii în mișcare cu fața palmară a mâinii. Pasa propriu-zisă se poate executa pe următorul pas al alergării, înainte de contactul cu solul al celuilalt picior, sau din dribling, ultima „bătaie a mingii” imprimând acesteia un impuls mai puternic care să faciliteze prinderea. În această acțiune motrică este implicată practic întreaga musculatură – tren superior și tren inferior, efortul dinamic specific îmbinându-se armonios cu efortul static de „echilibrare”. „Pe fondul motor al alergării cu direcții variate și continuu schimbate se adaugă lucrul membrelor superioare care pasează mingea. Caracteristică execuției paselor din deplasare este mobilitatea extremă care antrenează, pe direcții diferite, întreg efortul muscular.”

Scopul jocului este victoria, înscrierea unui număr cât mai mare de puncte, respectiv introducerea mingii în coșul advers. Aruncarea la coș se poate realiza:

în funcție de poziția jucătorului:

de pe loc,

din alergare,

din săritură;

în funcție de execuție:

cu o mână sau cu două mâini,

cu panou sau fără panou (directe),

procedee de bază sau procedee speciale;

în funcție de distanța până la coș:

distanță mică ( < 2m ),

distanță medie ( 2-5 m ),

distanță mare ( > 5m ) .

Fig.4.6. Aruncarea la coș

În baschetul modern, caracterizat prin dinamism și spectaculozitate, aruncările la coș de pe loc au o pondere relativ redusă, rămânând bază doar pentru aruncările libere și aruncările de la distanță mare, în special în jocul juniorilor sau ca sport de masă.

„Aruncarea la coș cu o mână, de pe loc” prezintă avantajul posibilității mari de adaptare eficientă la execuțiile din deplasare sau săritură. În descrierea tehnicii de execuție se diferențiază mai multe faze. În poziția inițială jucătorul se află în sprijin bipodal, cu picioarele paralele, cel de partea aruncării ușor înaintea celuilalt, în poziție fundamentală medie, pe direcția coșului, greutatea fiind egal repartizată la nivelul membrelor inferioare. Membrele superioare sunt angrenate în ținerea mingii, anterior, la nivelul mentonului, în priză asimetrică. Planul palmei membrului superior de execuție este perpendicular pe direcția de aruncare, degetele sunt maxim abduse, iar cotul se află pe direcția coșului. Privirea este orientată spre coș, respectiv spre reperul de pe panou. Aruncarea debutează cu tripla flexie la nivelul membrelor inferioare, urmată de impulsul simetric dat de tripla extensie, concomitent cu ducerea brațelor în flexie, extensia coatelor și împingerea mingii prin flexia pumnului și degetelor membrului superior de sprijin în mâna de aruncare. Finalul aruncării, respectiv desprinderea mingii, este urmarea asocierii impulsului inițiat de tripla extensie – ridicarea pe vârfuri, cu deplasarea greutății pe membrul inferior situat anterior (din față), și a flexiei brațului de aruncare cu extensia cotului și flexia pumnului și degetelor. Direcția, distanța și înălțimea traiectoriei sunt efectul acțiunii mâinii de aruncare, la finalul mișcării fața palmară și degetele abduse fiind orientate în jos și ușor lateral, iar degetele index și mijlociu pe direcția coșului. Efortul static „de echilibrare” manifestat la nivelul membrelor inferioare și trunchiului – în special lanțul triplei extensii și musculatura paravertebrală – se îmbină armonios în execuția mișcării cu efortul dinamic „de învingere” conferind o foarte bună coordonare și implicit precizie aruncării. „Relaxarea” la nivelul articulațiilor mâinii de aruncare asigură mingii un zbor lin și o traiectorie optimă – înaltă, medie sau întinsă. După execuția propriu-zisă a aruncării, efortul dinamic de „cedare” ia locul celui „învingere”, contribuind la asigurarea în continuare a poziției, și la inițierea acțiunilor motrice ulterioare.

Aruncarea la coș din dribling respectă aceeași tehnică de aruncare ca cea din aruncarea la coș cu o mână din față, de pe loc, adaptată lucrului de picioare caracteristic driblingului. Impulsul puternic dat mingii în ultimul dribling simultan cu execuția unui pas mai lung cu membrul inferior de partea aruncării facilitează prinderea ulterioară a acesteia, cu ambele mâini și ducerea la piept. Următorul pas al alergării, pe celălalt picior, are rolul de blocare și frânare a vitezei de deplasare orizontală – efort dinamic „de cedare”, și se finalizează prin angrenarea corpului în săritură. Desprinderea puternică este urmarea transformării vitezei de translație în forță de ridicare în săritură – datorată în principal rulării talonului, plantei și degetelor membrelor inferioare, asociată efortului dinamic „de învingere” manifestat la nivelul musculaturii lanțului triplei extensii – contracția explozivă a musculaturii. Pendularea membrului inferior controlateral în plan antero-posterior, cu ducerea coapsei în flexie până la 90 grd., contribuie la facilitarea desprinderii. Momentul extensiei genunchiului membrului inferior de bătaie coincide cu inițierea mișcării de aruncare, respectiv ducerea mingii deasupra capului, pe linia mediană a corpului, prin flexia și rotația internă a brațului de aruncare, cotul fiind în flexie de aproximativ 90 grd. La nivelul trunchiului și membrelor inferioare se manifestă un efort static „de echilibrare”, care antrenează lanțurile musculare antagoniste, practic toată musculatura fiind implicată în execuția mișcării. Momentul aruncării propriu-zise coincide cu punctul maxim al săriturii, respectiv cu „momentul de echilibru” al întregului corp. Flexia brațului și extensia cotului membrului superior de execuție este urmată de desprinderea mingii, consecință a impulsului creat prin flexia pumnului, brațul fiind orientat pe direcția de aruncare. „Coordonarea perfectă neuro-musculară determină o concentrare a forțelor care compun acțiunea pe direcția traiectoriei de aruncare a mingii ușurând condițiile de execuție; în timpul acesteia apare un raport direct între mișcările brațelor și picioarelor.” Aterizarea se face pe ambele picioare și cât mai aproape de locul de desprindere, amortizarea realizându-se prin ușoara flexie din genunchi și glezne, în momentul contactului cu solul, gamba funcționând ca pârghie de grad I.

Un alt procedeu tehnice care conferă spectaculozitate jocului de baschet este aruncarea la coș din săritură, datorită dificultății crescute de opunere și blocare a ei din partea adversarului. Ea se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini, cu desprindere de pe loc sau precedată de deplasare și oprire.

Jucătorul se află de cele mai multe ori în sprijin bipodal, piciorul liber se află lângă piciorul pivot, iar mingea este ținută la nivelul mentonului. Dacă aruncarea este precedată de deplasare atunci frânarea, respectiv amortizarea, se face prin tripla flexie a membrelor inferioare, respectiv coborârea CGG, punându-se în tensiune musculatura triplei extensii. Rularea la nivelul plantei, în sens postero-anterior (călcâi-talpă-vârf), se asociază transferului vitezei de translație în viteză ascensională, obținut prin frânare, efortul dinamic fiind „de cedare”. Desprinderea de pe sol se face pe verticală, prin contracția explozivă a musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare, aflate în tensiune – efort dinamic „de învingere”, în condițiile unei bune stabilități a trunchiului pe verticală – efort static „de fixare”, simultan cu ducerea mingii deasupra capului prin flexia brațelor și extensia ușoară a pumnilor. Asigurarea unui „unghi optim de flexie” la nivelul trenului inferior, de la care să pornească tripla extensie, îmbunătățește calitatea săriturii. În momentul bătăii pentru săritură, gamba se comportă ca pârghie de grad I – pârghie de sprijin.

În timpul descrierii traiectoriei ascendente are loc ușoara abducție a membrelor inferioare, în scopul pregătirii aterizării. Raportul dintre trenul superior și cel inferior în cadrul acțiunii de impulsie este esențială, coordonarea foarte bună a impulsurilor parțiale (Hochmuth) diminuând acțiunea de frână indusă de unele segmente atunci când această coordonare este deficitară. Prin „întârzierea” în punctul maxim al săriturii și flexia brațului cu extensia cotului membrului superior de execuție se pregătește aruncarea propriu-zisă. Aceasta se execută în momentul în care corpul începe traiectoria descendentă. Aterizarea se face, de cele mai multe ori, pe ambele picioare, ușor depărtate, amortizarea fiind asigurată prin tripla flexie a membrelor inferioare, ca urmare a contracției lanțului triplei extensii. Efortul dinamic la acest nivel este „de cedare”.

Strânsa legătură dintre biomecanică, educație fizică, sport și kinetologie urmărește găsirea de soluții științifice referitoare la însușirea unei tehnici sportive corecte și raționale bazate pe eficiența mecanică a mișcărilor, respectiv identificarea metodelor practice de creștere a randamentului în funcție de scopul pregătirii fizice, dar și la creșterea și dezvoltarea armonioasă a indivizilor practicanți.

În concluzie cunoașterea mecanismelor care asigură mișcarea, analiza biomecanică a actelor și acțiunilor motrice specifice fiecărei discipline sportive și studierea modului de producere a accidentelor frecvent întâlnite în activitatea specifică sunt esențiale în practicarea sportului, și oferă posibilități crescute de prevenire, dar și de optimizare a recuperării, prin descoperirea de soluții recuperatorii cu adresabilitate directă obiectivelor urmărite în cadrul terapiei. Ele au scopul:

individualizării soluțiilor de pregătire sportivă, având în vedere finalitatea acestora în performanță;

exploatării, în folosul performanței, a unor aptitudini predominant genetice, cum ar fi : mobilitatea articulară, elasticitatea musculară, viteza etc;

ameliorării randamentului procesului de creștere a capacității de efort, prin mărirea depozitelor sau debitului energetic, sau prin prelungirea duratei efortului;

valorificării la maxim în competiții a capacității de efort, prin adaptarea tehnicilor la caracteristicile somatice și funcționale ale sportivului sau prin elaborarea de soluții noi;

prevenirii sau minimalizării efectelor accidentelor;

proiectării unui echipament mai sigur diminuând riscul de apariție a traumatismelor în sport;

îmbunătățirii procedurilor de diagnostic și terapie a leziunilor optimizând randamentul tratamentului kinetic în afecțiunile posttraumatice ale sportivului etc.