Biomecanica Genunchiului

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

În ultimii ani s-au subliniat efectele specifice acțiunilor anumitor activități fizice specifice kinetoterapiei ce au o contribuit ca și substanță în întreținerea stării de sănătate a individului cât și a condiției fizice a acestuia.

Kinetoterapia ce se realizează sistematic duce la un număr redus de defeciențe la nivelul organelor și sistemelor din corpul uman, la o bună funcționalitate în cadrul mușchilor, ligamentelor, cât și al întregului organism uman, evitând bolile cardiovasculare, obezitatea, stresul, astfel activitatea fizică contribuie la o mai bună funcționare a acestuia și anume al organismului.

Articulația genunchiului prin rolul său pe care îl are în biomecanica statică și în cea dinamică la nivelul membrului inferior, la fel și prin slaba lui acoperire cu țesuturi moi, este deosebit de predispus atât traumatismelor directe cât și indirecte.

„Lezarea de ligament încrucișat anterior este extrem de dureroasă și necesită timp pentru recuperare în a stabili din nou funcționalitatea normală a genunchiului. Gradul leziunilor la nivel ligamentar diferă între ruptură ușoară și una severă (atunci când o porțiune de ligament este rupt în totalitate și se îndepărteză de os). Lezarea acestui ligament este frecvent întâlnită la cei ce practică un sport în general ce se adresează vârstelor tinere precum fotbal, baschet, schi, gimnastică, arte marțial ce necesită schimbări bruște de direcție, opriri, alergări repetate și aterizări din săritură. În cazul unei accidentări ce apare în timpul coborârii treptelor sau pășitul într-o groapă poate genera lezarea de ligament încrucișat anterior.”( Muwaffak Al-Shoaibi, 2013)

Ruptura de ligament încrucișat anterior este în cele mai multe dintre cazuri totală, diagnosticul fiind stabilit de ortoped în urma anamnezei și investigațiilor mai detaliate (RMN).

Tratamentul în leziuni ligamentare poate fi chirurgical sau kinetoterapeutic.

Pornind cu această idee voi încerca prin această lucrare de licență să susțin importanța programelor hidrokinetoterapeutice în recuperarea rupturii de ligament încrucișat anterior.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Tema lucrării de licență este intitulată Aplicarea mijloacelor hidrokinetoterapiei în recuperarea sechelelor posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat anterior fiind rezultatul unei curiozități intelectuale și tot odată o provocare. Motivul pentru care am ales acestă temă a derivat din dorința mea de informare în privința aplicării hidrokinetoterapiei în programul de recuperare.

Curiozitatea a apărut și dezvoltat în cadrul cursurilor universitare din incinta facultații de Științe ale Sportului și Mișcării, specializarea-kinetoterapie și motricitate specială.

Pregătirea noastră profesională este asigurată, în anumite limite și condiții, la sfârșitul anilor de studiu, dar fară a avea ani de experiență nu putem să recuperăm bolnavii decât sub îndrumarea altor persoane ce practică de ceva timp această meserie, și anume cea de kinetoterapeut.

Cu ajutorul informațiilor acumulate de la un hidrokinetoterapeut unde am putut lucra ca și voluntar, doresc să scot în evidență eficacitatea programelor de hidrokinetoterapie aplicate în recuperarea bolnavilor cu diferite afecțiuni, în cazul de față, un program aplicat în vederea recuperării sechelelor posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat anterior.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. HIDROKINETOTERAPIA, GENERALITĂȚI

HKT este definită de autori drept terapie în mediu hidric – o metodă complexă a exercițiilor in apă.

În alte lucrări de specialitate, HKT este descrisă ca fiind un complex de metode și tehnici bazate pe acțiunea separată sau cumulată a excitanților termici, mecanici și chimici ai apei. Ea este diferită de hidroterapie – HT, care folosește ca agent terapeutic apa aflată în diverse variații de temperatură și sub diferite stări de agregare.

În accepțiunea noastră, hidrokinetoterapia reprezintă ansamblul tehnicilor pasive și active de reeducare, executate cu subiecții în imersie. Ea aparține mijloacelor kinetologiei medicale.

Când în locul apei obișnuite se folosesc ape minerale sau apa de mare, hidrokinetoterapia îmbracă o formă mai specială – kinebalneoterapia. Când apa de mare și climatul marin sunt utilizate în scopuri terapeutice se realizează talasoterapia: helioterapia și balneoterapia – include exerciții efectuate în piscine, conținând apă de mare încălzită. Asocierea mișcărilor cu apa caldă transformă HKT în hidrokinetoterapie.

2.1.1. FACTORII CE ÎNFLUENȚIAZĂ EXERCIȚIILE ÎN MEDIUL ACVATIC

Hidrokinetoterapia include exerciții și imobilizări executate cu corpul în imersie, pacienții beneficiind de acțiunea complexă a factorilor mecanici, termici și chimici ai apei.

A. Factorii mecanici sunt reprezentați de: forța ascensională, rezistența apei (mai poate fi vorba și de mișcarea apei – valurile naturale sau artificiale, curgerea) și presiunea hidrostatică.

1. Forța ascensională (rezultanta dintre forța arhimedică și greutatea corpului, care determină scăderea aparentă a greutății corpului), menționam că oferă avantajul mobilizării unor articulații care nu pot sau nu au voie să se miște pe uscat (după intervenții chirurgicale articulare – osteotomii, sinovectomii – proteze articulare, anchiloze, artrite, etc.) și al renunțării la brancarde sau scaune cu rotile, atât de necesare pe uscat. De asemenea, asigură sporirea interesului si motivarea pacientului, care constată posibilitatea executării unor serii de gesturi irealizabile pe uscat.

2. Rezistența apei însoțește orice mișcare, ea fiind parte integrantă a fiecărui exercițiu acvatic. Când mișcarea se produce de sus în jos (în sens opus portanței hidrostatice) rezistența apei crește, iar mișcarea este îngreunată. Când se execută de jos în sus, mișcarea este facilitată. Cu cât viteza de execuție este mai mare, cu atât crește rezistența execuției prin frecare, realizând o mobilizare cu rezistență, ce are drept consecințe tonifierea musculară, creșterea mobilității si a stabilității articulare. Prin frecarea apei de segmentele care se deplasează se realizează și un real masaj, care poate fi amplificat prin folosirea dușurilor subacvale.

Rezistența apei este rezultanta forțelor de frecare între corpul scufundat și forța ascensională a apei. Aceasta depinde de:

– suprafața corpului;

– densitatea apei;

– viteza de execuție;

– vâscozitatea apei.

3. Presiunea hidrostatică este exercitată datorită greutății straturilor superficiale de fluid. Ea crește cu adâncimea, variază proporțional cu densitatea, este aceeași in oricare punct al planului orizontal și acționează în toate direcțiile cu aceeași intensitate.

Datorită acestui ultim aspect ea exercită asupra tegumentelor o adevărată presoterapie, favorizând resorbția edemelor, creșterea întoarcerii venoase și secundar a debitului cardiac. Din acest motiv, HKT este recomandată cu prudență pacienților cu insuficiență cardiacă (creșterea numărului exercițiilor și a intensității lor va fi realizată sub stricta supraveghere).

Presiunea hidrostatică scade circumferința toracelui cu 1-2 până la 4- și circumferința abdominală cu 2, 5-, ceea ce determină creșterea presiunii intrapulmonare și intraabdominale.

La extremități are loc o micșorare a volumului, mai ales la nivelul segmentelor inferioare (până la 3,5%).

Asupra coloanei vertebrale presiunea este mare când utilizăm un cordon prins de talie. Acestuia i se atașează greutăți, care vor trage in jos segmentele inferioare, iar sub axile se fixează colaci gonflabili, ce asigură menținerea corpului la suprafață.

B. Factorul termic

Hidrokinetoterapia are avantajul ca poate folosi apa caldă sau rece, realizând astfel concomitent și o termoterapie ceea ce o transformă în hidrokinetoterapie – HKT.

Sensibilitatea termică asigură termoreglarea. Baza termoreglării este reprezentată de relația dintre temperatura organelor interne și cea a sângelui pe de o parte și temperatura medie a suprafeței cutanate pe de altă parte; senzațiile de rece și cald devin expresia acestui raport.

Senzația de rece indică un deficit caloric, prin perturbarea balanței între organism și mediu, în dezavantajul organismului. Această senzație declanșează intensificarea termogenezei din organism. Trebuie cunoscută plaja temperaturilor care provoacă senzații intense de frig. Hipotermia se divide în trei faze: a) la 34 grade C (temperatura rectală) provoacă tremurături; b) la 27 grade C – rigiditate musculară; c) la mai puțin de 27 grade C – paralizie cardiaca.

Șenzația de cald reprezintă saturație calorică in organism și dificultatea eliberării caloriilor în afară, conform necesarului. Ea determină depresia proceselor furnizoare de căldură și duce la accelerarea termolizei cutanate a surplusului caloric.

Procedurile de HKT cu temperaturi de 38-40 grade C sau cele reci de 18 grade C, aplicate scurt timp cresc excitabilitatea SNC-ului. Căldura aplicată mult timp are efect calmant (reduce senzația dureroasă, este miorelaxantă), iar apa rece aplicată îndelung are efect anestezic. La temperatura de 18 grade C nu se mai realizează o tensiunea maximă musculară. Expunerea la rece scade precizia și viteza de reacție. Transmiterea neuronală devine eficientă la temperaturi de peste 15 grade C. Și cu această temperatură potențialele de acțiune la nivelul joncțiunii neuromusculare scad, astfel încât la 50 grade C se poate ajunge la blocarea transmiterii impulsurilor nervoase. La 1 grad C mușchiul răspunde doar la stimularea electrică directă.

HKT are avantajul alternării temperaturilor mari cu cele mici ale apei, astfel încât contrastul hidroterapic pronunțat poate crește afluxul sanguin în zona tratată cu până la 95%.

Termoreglarea, prezintă doua componente:

– chimică, prin intensificarea metabolismului, respectiv modificări ale activității bazale la nivelul musculaturii scheletice și ale ficatului;

– fizica, prin procesele de convecție, evaporare (umiditatea aerului limitează procesele de termoliză), radiație și conducție.

După tipul de reacție la stimuli termici din HKT Lampert definește:

– o reacție microkinetică, în care răspunsul apare slab, se menține timp îndelungat; apare transpirația, iar la o suprasolicitare există pericol de colaps; în astfel de cazuri trebuie făcută o procedură rece de pregătire și se recomandă evitarea tratamentului termic de durată;

– o reacție macrokinetică, în care reacția se instalează rapid, are durată scurtă și se exprimă prin tahicardie (este considerată normală o creștere de până la 20 bătăi/minut), creșterea TA sistolice și hiperemie; creșterea raportului dintre frecvența cardiacă și cea respiratorie peste 6 (normal e 5), traduce o proastă toleranță la procedură.

Indicatorul calitativ al reacției întregului organism este dat de reacția dermovasculară, ce dirijează și difuzează procedurile aplicate.

Excitantul rece determină in prima fază o vasoconstricție (bruscă in primul minut și mai lentă în următoarele 2), urmată de vasodilatație, iar în faza a III-a de o stagnare sangvină, cu cianozarea tegumentelor.

Excitantul cald determină o hiperemie activă și o creștere a debitului sangvin prin mecanism local și reflex. Procedurile fierbinți (peste 40 grade C) determină inițial reacții paradoxale de vasoconstricție, prin contracția musculaturii netede a vaselor.

Teritoriile coronarian, renal, cerebral și bronșic răspund consensual la aplicările termice generale. Căldura are un efect vagoton, pe când recele are un efect simpaticoton. Recele aplicat local, deasupra cordului are un efect bradicardizant, iar o baie generală la 25 grade C determină o respirației profunda și creșterea volumului respirator.

În afecțiunile neurovegetative se recomandă ca apa să fie la o temperatură neutră, de indiferență – temperatura ce nu dă nici senzația de cald, nici de frig are 34-35 grade C.

Acțiunea fiziologică a termalității apei determină: vasodilatație periferică, vasoconstricție capsulosinovială, acțiune antispastică și analgetică. Căldura produce și scăderea tonusului muscular (a contracturii – retracturii). Astfel, crește complianța țesuturilor moi, iar mobilizarea se poate realiza mai ușor decât în aer.

În funcție de temperatura de indiferență se descriu:

– băi reci – 0-26o C

– băi neutre – 26-35o C

– băi calde, cu o temperatură egală sau > de 35o C

– băi hiperterme, cu o temperatură peste 38o C

– băi intens hiperterme – 38-40o C.

Căldura de conducție și suprafața mare a corpului (1, 5-2 m2), bogat inervată, permite efectuarea unor schimburi termice foarte rapide.

Temperatura apei are o valoare de indiferență (de confort) 34-35oC – numai pentru subiecții cu masă musculară scăzută, dacă subiecții au masa musculară normală temperatura apei va scădea cu 1-2o C, deoarece activitatea musculară este generatoare de caldură.

Efectele căldurii:

– vasodilatație (manifestată prin înroșirea pielii);

– tahicardie;

– scăderea tensiunii arteriale;

– scade sensibilitatea periferică și durerea;

– relaxare generală.

În unele afecțiuni medicii recomandă doar băile. Specialiștii kinetoterapeuți insistă însă ca aceste simple băi să fie efectuate înainte sau după programele de hidrokinetoterapie. De aceea, trebuie cunoscute unele aspecte privind băile termice:

– băile calde reduc spasmele musculare, însă susținerea unor eforturi îndelungate la temperaturi ridicate (peste 29o C) obosesc inima. „Oboseala se instalează mai repede atunci când sângele pe lângă transportul oxigenului către masa musculară activă trebuie să asigure și eliminarea căldurii din interiorul organismului către suprafața corpului”. De altfel, este vorba de o solicitare suplimentară a inimii care pompează mai puternic sângele;

– băile cu temperatură peste 40o C au efecte nocive, constând în astenie marcată, incompatibilă cu mobilizarea activă, iar apa prea rece împiedică mobilizarea confortabilă;

– băile progresive provoacă o transpirație abundentă. Temperatura apei crește progresiv până la 40o C. Au un efect benefic în bronșite, ast bronșic, boli metabolice, anemii și în eczeme. Aceste băi trebuie să dureze 20-30 de minute. Se pot face băi progresive numai la picioare cu același efect. Ele trebuie să dureze cca. 10 minute;

– băi alternate constituie un stimulent al circulației sângelui. O astfel de baie începe cu apă caldă, timp de 5 minute, și se termină cu apă rece, pentru câteva secunde.

Pentru a conjuga iterațiile acestui subcapitol cu cele ale următorului, vom considera că, substanțele minerale din apa (sulf, iod, NaCl, CO2) și vasodilatația capilară determinată de temperatura mai ridicată a apei îmbunătățesc circulația, cresc mobilitatea articulară și troficitatea țesuturilor. Este posibil astfel ca în apă să se poată realiza cu mai mult succes decât pe uscat corectarea atitudinilor sau a pozițiilor defectuoase și reeducarea neuromotorie.

C. Factorul chimic

Compoziția particulară a apelor minerale sau a apei litorale și băile calde cu soluții de plante potențează recuperarea acvatică. România are numeroase izvoare minerale ale căror efecte profilactice și curative sunt utilizate și în cură externă.

2.1.2. PROGAMUL DE REEDUCARE ÎN APĂ

Programul de reeducare utilizează în scop facilitator sau de îngreunare caracteristicile mecanice și termice ale apei. Astfel, mișcările se efectuează în condiții de descărcare cu amplitudine maximă și cu solicitări musculare minime. Kinetoterapeutul dirijează tratamentul și ține sub observație fiecare pacient, fiind prezent pe parcursul întregii ședințe de reeducare, ce variază în funcție de starea patologică, de vârsta și de stadiul de recuperare a pacientului.

Pregătirea ședinței acvatice. Înainte de a intra în bazin, pacientul va face un duș complet. În plus, kinetoterapeutul va recomanda fiecărui pacient să pășească la intrare în piscină printr-un bazin cu o soluție fungicidă.

Intrarea în apă. În majoritatea cazurilor, subiectul intră în apă singur, utilizând scara, cu barele de acces. Pacientul imobilizat (în scaun, în aparat gipsat etc.) poate intra în apă cu ajutorul unui plan înclinat. În cazul pacientului imobil, odată în plus contactul cu apa trebuie să fie progresiv; motivul este necesitatea adaptării treptate la temperatura apei. Terapeutul este la dispoziție în orice situație, pentru a preîntâmpina manevrele defectuoase, chiar accidentele.

Adaptarea cu apa. Vilbe (1990) înțelege prin obișnuirea cu apa: Mersul, alergarea, săriturile și jocurile cu și în apă. „Omul trebuie să se împrietenească întâi în condițiile diferite ale apei și să se elibereze de prejudecățile formate pe uscat”.

Condițiile diferite din apă se leagă de:

– încetinirea mișcărilor – sunt consecința densității crescute a apei, comparativ cu cea a aerului și, acum nu mai sunt posibile mișcările rapide realizate a sec;

– respirația îngreunată – presiunea apei poate exercita un fel de apăsare care se resimte cu precădere în zona toracică;

– pierderea echilibrului – Prin forța ascensionala corpul își poate pierde echilibrul în funcție de adâncime. Chiar și cu apă până la nivelul șoldurilor este dificilă menținerea poziției verticale;

– usturimea ochilor – prin stropirea sau scufundarea corpului, apa pătrunde în ochi și, datorită substanțelor dezinfectante, cum ar fi clorul, mucoasa de protecția ochilor este afectată;

– scăderea capacității de orientare spațială – provocată de închiderea ochilor sau înotul pe spate;

– senzația de frig.

După obișnuirea cu mediul acvatic urmează formele speciale de exerciții. Acestea se finalizează când subiectul capătă următoarele aptitudini:

– prinderea apei;

– perceperea rezistenței apei cu suprafețele palmare și plantare;

– Folosirea forței ascensionale a apei, a portanței, pentru determinarea nivelului optim de imersie;

– cunoașterea respirației acvatice – se respiră liniștit și ritmic, în pofida rezistenței apei;

– scufundarea feței și apoi a capului, cu menținerea permanentă a ochilor deschiși.

Durata programului și timpul execuțiilor. Programul de reeducare va respecta principiul progresivității, atât ca îngreunare, cât și ca durată.Astfel, maxim 5 minute va dura imersia pentru acomodare cu mediul acvatic, apoi se va desfășura programul propriu-zis, care are inițial 10-12 minute pe zi și crește treptat până la 30 minute, putând fi repetat chiar și de doi ori pe zi. În cazul persoanelor care nu suferă de afecțiuni grave, ședința de acvatică realizată prin înot terapeutic poate dura aproximativ 45 -1 oră, pentru obținerea unor rezultate stabile. Întregul tratament se poate întinde pe o perioadă de timp foarte diferită, de la câteva luni până la câțiva ani, însă o activitate cu largă recunoaștere a beneficiilor aduse cum este înotul trebuie să continue pe întreg parcursul vieții.

Iterația ședințelor de innot terapeutic, succesiune sau alternanța unor categorii de mijloace va ține cont de: rata de recuperare (refacere, reabilitare), riscul maladiilor asociate, ameliorarea capacității de efort, adecvarea la boală, dar și la bolnav. De exemplu, în practica medicală, suferinzilor cardiaci li se recomandă înotul terapeutic în decubit ventral pentru îmbunătățirea ventilației pulmonare și reducerea greutății conținutului abdominal pe musculatura diafragmatică.

Ritmul optim al exercițiilor acvatice este de 20-25 mișcări pe minut, în cazul persoanelor cu afecțiuni minore și de 12-15 mișcări pentru cei cu suferințe respiratorii sau cardiace însemnate. Expirația se face în timpul mișcării, iar inspirația în timpul scurt de repaus dintre două mișcări.

Programul recuperator va fi menționat în fișe și va cuprinde următoarele date:

– durata imersiei;

– durata exercițiului (a reeducării propriu-zise);

– axele de mișcare;

– ritmicitatea;

– gradul de dificultate al elementelor (accesibilitate);

– momentele de creștere a gradului de dificultate.

Fișele cuprind atât date privind structurile motrice ce urmează a fi executate, cat și date despre pacient:

– starea generală a acestuia;

– vârstă, sex, antecedente;

– diagnostic medical;

– stare psihică;

– nivelul capacității sale fizice (condiția fizică);

– gradul capacității funcționale a bolnavului în special a celui cardiac sau cu afecțiuni neuromotorii;

– posibilele complicații induse de practicarea efortul fizic etc.

Programul individual sau de grup. Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup. Hidrokinetoterapia individuală este indicată în special în cazurile în care terapeutul trebuie să asiste pacientul în apă. Individualizarea va ține cont de:

– diagnostic,

– vârsta subiectului;

– stadiul bolii;

– starea generală a pacientului;

– bolile asociate.

Terapia în grup se va practica în situațiile unor deficiențe omogene, cu simptomatologie asemănătoare. Pentru eficiență, grupa trebuie să cuprindă între 3 și 10 persoane cu stări clinice similare.

Avantajele sunt de natură:

– pragmatică, constând în posibilitatea tratării mai multor pacienți într-o unitate de timp;

– psihică, motivația și stimularea între pacienți pentru învățarea unui program de exerciții va scădea durata tratamentului recuperator, factorul social devenind unul de ordin terapeutic.

Dezavantajul constă în imposibilitatea sau capacitatea redusă a kinetoterapeutului de a corecta individual pacienții. Succesul terapeutic constă în alcătuirea unui bun plan de reeducare, în imaginația kinetoterapeutului și în promovarea lucrului în echipă alături de medic și, eventual, de psiholog.

Ca aspecte generale valabile, indiferent de tipul programului menționăm:

– într-o ședință nu se vor trata mai multe deficiențe;

– kinebalneoterapia se aplică doar subiecților cu stare generală bună, în lipsa puseele inflamatorii sau a altor afecțiuni care contraindică o temperatură ridicată a apei;

– îngreunarea mișcării se obține prin accelerarea execuțiilor și prin mărirea suprafeței de rezistență (cu ajutorul palmarelor și labelor de scafandru, care se atașează cu benzi elastice de mâini sau picioare). Se realizează o adevărată mobilizare cu rezistență.

Revenirea prin odihnă. La sfârșitul programului, după un duș hiper- hipo termic, pacientul se va odihni intr-o cameră bine încălzită, pentru a nu răci (32-33oC), și se va hidrata cu o băutură caldă.

Restricții impuse. Accidentele se produc rar, însă trebuie prevenite în special dezechilibrarea și alunecarea pacientului pe pardoseala umedă a bazinului, pe treptele bazinului sau pe rampele de coborâre. În acest sens, trebuie respectate următoarele specificații:

– suprafețele trebuie sa fie stabile, ferme, din materiale rugoase – nealunecoase;

– alergarea în bazin este interzisă;

– apa trebuie să fie clară pe întreaga ei suprafață;

– pentru orice situație, bazinele vor fi prevăzute cu locuri pentru odihnă (tabureți cu baza largă de sprijin) – ne referim la locațiile special amenajate în apă, nu la cele din incinta (sala) piscinei de recuperare;

– este interzisă folosirea cremelor sau a altor produse uleioase de către pacient sau kinetoterapeut.

2.1.3. INDICAȚII ȘI CONTRAINDICAȚII ÎN PRACTICAREA ÎNOTULUI TERAPEUTIC

Pe parcursul acestei lucrări ne vom referi la cele mai frecvente deficiențe fizice segmentare, dar și la afecțiuni de altă natură, pentru care tratamentului hidrokinetic se pretează. Menționăm în acest context anumite indicații și contraindicații privind practica terapeutică acvatică.

Indicații:

– afecțiuni degenerative ale aparatului locomotor;

– scolioze (boala Scheurmann) și alte deficiențe fizice, în special ale coloanei vertebrale și ale membrelor;

– afecțiuni respiratorii (în astmul bronșic datorită efectului facilitator al presiunii hidrostatice asupra expirației nu apare acut sindromul obstructiv, expirul se face în apă);

– boli neurologice (pareze, paralizii) și circulatorii (varice, sindrom post-trombonim, edeme);

– reeducarea mersului;

– afecțiuni posttraumatice și reumatismale degenerative;

– reumatisme articulare și abarticulare după remisiunea puseului acut;

– afecțiuni cardiovasculare (se contraindică doar băile calde hiperterme);

– afecțiuni senzoriale – deficiențe de văz, de auz;

– tulburări ale psiomotricității – motorii, de schemă corporală, de lateralitate, de orientare, de organizare și structurare spațială sau temporală, instabilitate psihomotorie, tulburări psihomotorii de natură;

– afecțiuni metabolice (obezitatea) – se eliberează din țesutul adipos precursorii prostglandinelor (substanțe naturale din organism care au o largă gamă de efecte asupra acestuia; poate fi folosită și ca medicament – de exemplu, tratamentul cu prostglandine este o noutate, fiind recomandat bolnavilor candidați la transplantul de ficat);

– afecțiuni psihice (deficiență mintală – normală sau patologică, nevroze, astenii, etc.);

– surmenaj fizic sau intelectual, supraantrenament – prin scăderea apatiei, a fricii, prin instalarea unei senzații de independență dată de posibilitatea de mișcare mult ușurată, etc.

Hidrokinetoterapia are avantajul că se poate aplica precoce, când kinetoterapia este dureroasă sau împiedicată de contracturile musculare persistente. Aici este indicată în special hidroterapia în apă caldă – hidrotermoterapia – care reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări.

Pentru efectele desensibilizante nespecifice, antiinflamatorii, miorelaxante și trofice generale este utilizată în: combaterea atitudinilor vicioase, a contractorilor musculare și a retracțiilor capsulare și ligamentare.

Aceste efecte se potențează sub acțiunea chimică complexă a apelor termale, a băilor calde cu soluții de plante, bule de aer, etc.

Contraindicații:

– afecțiuni dermatologice;

– leziuni de continuitate ale pielii;

– ulcere varicoase;

– incontinență urinară;

– conjunctivită virală;

– infecții în sfera O.R.L;

– insuficiență respiratorie severă;

– boli reumatice acute;

– reumatisme degenerative în puseu acut;

– afecțiuni articulare acute;

– crize comițiale;

– alergie la clor;

– sarcina, alăptarea, etc.

Hidroterapia nu este indicată persoanelor care prezintă o stare generală deficitară, o deficiență organică gravă, o afecțiune mentală avansată, o deteriorare senilă, etc.

2.1.4. ASPECTE TEHNICE ALE HIDROKINETOTERAPIEI

Activitatea musculară reprezintă una dintre nevoile fundamentale umane. Ea oferă senzații fizice și psihice agreabile, ameliorează comportamentul motric (calitatea gestului, precizia, forța etc.), asigură îmbunătățirea marilor funcțiuni și adaptarea la efort a aparatelor și sistemelor organismului.

Exercițiile împrumutate din educație fizică și sport pot reprezenta astfel instrumente ale kinetoprofilaxiei. În acest caz, ele asigură realizarea conținutului profilaxiei, dar și al recuperării medicale. Aceste roluri sunt îndeplinite prin mijloace specifice, cum sunt posturarea, ergoterapia sau masajul, sau în asociere cu cele nespecifice, dintre care amintim agenții fizici naturali (apă, climă, soare, nămol, substanțe minerale, etc.), agenții artificiali (undele electromagnetice), dieta, imobilizarea, mijloacele psihice, etc. Mijloacele de gimnastică medicală sunt elementele unui întreg ansamblul ce stă la baza procedeului metodic. Aceasta semnifică o modalitate particulară de aplicarea unei metode sau tehnici.

În literatura de specialitate se consideră că metodele folosite în kinetoterapie pot fi: akinetice și kinetice.

În apă se începe cu mobilizări active libere, beneficiind de avantajul descărcării gravitației. Apoi, se realizează mobilizării active asistate, cele active rezistive, urmate de mobilizări pasive și de posturări.

Se folosesc metodele kinetice și apoi cele akinetice zice, lucru imposibil pe uscast.

1. Metoda kinetică statică se realizează prin contracție izometrică și relaxare musculară. Contracția izometrică nu determină deplasarea segmentului – lungimea fibrelor musculare este constantă și doar tensiunea musculară crește. Deși, creșterea forței este rapidă, metoda limitează mobilitatea și coordonarea (precizia mișcării).

Metoda kinetică dinamică poate fi pasivă și activă. Cea pasivă asigură prevenirea redorii articulare, efect al imobilizării. Se aplică imediat după contracțiile izometrice, având efecte la:

– nivel articular – asuplizarea capsulelor și a ligamentelor articulare, ruperea aderențelor intra-articulare, etc.;

– nivel muscular – întinderea rapidă și repetată, cu efect facilitator asupra excitabilității și întinderea lentă cu efect inhibitor asupra excitabilității neuromusculare;

– nivel neuromotor – menținerea enormele kinetice, a memoriei kinestezice;

– nivel neuropsihic – efecte stimulative datorită posibilității de a vedea articulația în mișcare pasivă.

Metoda activă se poate realiza: liber, asistat, cu rezistență (procedee voluntare) și reflex.

Contracțiile musculare dinamice libere (realizate fără intervenția unei forțe exterioare) asigură:

– eliminarea subprodușilor sanguini în țesuturile periarticulare;

– reabsorbția edemelor, cauze ale transudării plasmei în țesuturile moi;

– imbunătățirea circulației venoase (de întoarcere);

– ameliorarea elasticității musculare.

Imobilizările active libere sunt obligatorii, bolnavul le execută fără forțarea articulațiilor în scopul obținerii creșterii amplitudinii articulare. Execuția în apă a unor serii de mișcări, fără dureri, are efect important asupra fizicului său.

După stabilizarea procesului inflamator sau durerilor (în funcție de afecțiunea tratată), hidrokinetoterapia își extinde obiectivele, urmărindu-se atât creșterea amplitudinii articulare, cât și corectarea eventualelor atitudini vicioase instalate.

Mobilizările active trebuie executate lent, până la unghiurile maxime, prevenind sau combatând prin aceasta retracțiile capsuloligamentare și limitarea mobilității. Deoarece redorile au tendința să se producă în flexie, reeducarea se va axa cu precădere pe exerciții de extensie.

Mobilizările active asistate de kinetoterapeut sau prin instalații se vor executa în cadrul programului terapeutic într-o nouă etapă, fără forțarea la nivelul unghiurilor articulare maxime.

Metoda activ-asistată alternează procedee active cu pasive. Se folosește când bilanțul muscular are valoarea 2-3 sau când subiectul este temător în mobilizarea segmentului afectat.

Metoda cu rezistență presupune opunerea unor forțe exterioare, care permit „refacerea” circuitelor kinestezice și imbunătățirea forței.

Contracția activ-reflexă are la bază acțiuni musculare, reflexe involuntare, dar sesizabile.

2. Metoda akinetică se poate realiza prin următoarele procedee metodologice:

– Imobilizare – menținerea pe o anumită perioadă de timp a corpului sau a unor segmente în nemișcare, cu sau fără ajutorul unor aparate, instalații sau al terapeutului;

– posturare – impunerea unei anumite atitudini întregului corp sau doar unor segmente;

– antrenament mental – imaginara mișcărilor posibile la nivelul segmentului lezat.

Mobilizarea în apă necesită poziții de start stabile și fixarea segmentului care nu lucrează.

HKT nu poate fi considerată o simplă transpunere în mediu acvatic a kinetoterapiei „pe uscat”. Spre deosebire de aceasta, HKT realizează o solicitare eminamente articulară vizând asuplizarea, în timp ce efectul muscular este secundar.

Structurile gimnice sunt concepute și practicate algoritmizat și nu disparat, deoarece efectele vizate sunt complexe și cumulative în timp. În funcție de efectul dominant exercițiile sunt funcționale sau morfologice.

Ele urmăresc conștientizarea, flexibilizarea și dezvoltarea musculară:

a) exercițiile de conștientizare presupun dezvoltarea sensibilității motrice și a „capacității de orientare psihomotrică”, prin folosirea unor forme gestuale simple;

b) exercițiile „flexibilizante” asigură asuplizarea articulară și ligamentară, prin întreținerea sau reinstalarea funcționalității normale la aceste nivele;

c) exercițiile de dezvoltare musculară asigură tonifierea structurilor musculare (uneori tonifierea este analitică prin efort voluntar), echilibrarea tensiunilor și îmbunătățirea controlului intra și interfibre musculare.

Structurile motrice sunt de cele mai multe ori lente, controlate și de compensare. Ele trebuie să fie facile, realizabile de către toți subiecții incluși în programele de reeducare. De asemenea, trebuie să evidențieze forțele dezvoltate și pârghiile de mișcare, poziția inițială, mișcarea propriu-zisă (cu repere spațiale – direcție, amplitudine; dinamice – de forță; temporale – tempo, ritm, etc.) și poziția finală. Gesturile caracteristice acțiunilor gimnice pot să angreneze o pluritate de articulații sau grupe musculare – pot fi complexe, dar mai ales analitice, localizate pe anumite segmente sau pe un număr limitat de mușchi. Avem în vedere că, în kinetoterapie orientarea generală este mai mult analitică.

În orice construcție, exercițiile de gimnastică terapeutică trebuie sa vizeze sinergiile, conjuncțiile intra- și intermusculare, și, în special, coordonarea neuromusculară. Aceasta reprezintă un rezultat dorit al învățării motrice, dar și o condiție a acesteia.

Alegerea mijloacelor depinde de:

– regiunea anatomică la nivelul căreia trebuie sa se intervină;

– efectul scontat (conștientizare, coordonare, mobilizare, flexibilizare- asuplizarea, tonifiere musculară simetrică sau asimetrică, dezvoltarea echilibrului, etc.)

– modul de solicitare a structurilor musculare – lanț cinematic închis sau deschis; pasiv, activ, activ-asistat, cu rezistență, etc.;

– vârsta pacientului – pentru copii exercițiile trebuie să fie atractive.

2.2.ANATOMIA FUNCȚIONALĂ LA NIVELUL GENUNCHIULUI

Datorită faptului că articulația genunchiului ar fi cea mai mare articulație din organismul uman și are o importanță deosebită în locomoție aceasta articulație are câteva caracteristici care trebuie să fie menționate:

–        Este o articulație complexă, fiind formata din articulațiile: Femurotibială și Femuropatelară;

–        Suportă greutatea corpului omenesc, fiind deci o articulație importantă, structurile sale interne fiind supuse la risc major de uzură;

–         Poziționarea sa anatomică este superficială aceasta fiind expusă acțiunii factorilor de mediu mai mult decât alte articulații.

Fig. nr.1 ( Anatomia genunchiului, http://josesotillo.blogspot.ro)

Consider utilă împărțirea elementelor constituente ale articulației în:

structuri osoase;

structuri intraarticulare;

structuri extraarticulare.

Farson și James evidențiază faptul că structurile osose ca fiind cele ce asigură fixarea și alunecarea, iar structurile extraarticulare ca fiind cele ce asigură mișcarea articulației.

Structurile osoase:

Sunt reprezentate de epifiza femurală, epifiza tibială și de patelă.

Epifiza femurală inferioară

Această structură continuă distal prin diafiza femurală și este alcătuită din doi condili acoperiți de cartilaj ce sunt separați de șanțul intercondilian.

Cei doi condili femurali : intern și extern nu sunt identici, între ei existând unele deosebiri :

–        Condilul intern sau medial este mai îngust și mai lung (10 mm) față de cel extern sau lateral ce are o lungime de numai 8 mm.

Au o formă și o structură complexă:

–        Priviți din profil sunt curbați excentric, porțiunea anterioară făcând parte dintr-un oval, cea posterioară făcând parte dintr-o sferă, iar raza lor de curbură suferă o descreștere dinainte-înapoi astfel încât de la 45 mm ajunge la 16 mm.

Structural au traversele osose poziționate diferit (oblic, orizontal și vertical) condensarea maximă fiind în punctele în care forțele au valori maxime. Ca și orientare, axul lung al condilului lateral este poziționat în planul sagital, condilul medial având axul situat la 20 de planul sagital.

Epifiza tibială superioară

Se articulează cu cei doi condili femurali prezentând două fose articulare – cavități glenoide – separate prin eminența intercondiliană.

Anterior și posterior de această eminență se găsesc ariile intercondiliene – anterioară și posterioară – ce formează zonele de inserție a ligamentelor încrucișate.

Fosele articulare sunt învelite de cartilaj ce este mai subțire la nivel periferic și mai gros la nivel central, unde are între 6-7 mm, astfel încât condilul femural intern este mai coborât cu  2-3 mm și fosa articulară internă se regăsește într-un plan situat cu 2-3 mm mai jos.

Structural, prezintă tranverse osoase orientate orizontal, oblic și arcuit, densitatea maximă fiind similară cu femurul, în zonele unde forțele ce acționeză sunt maxime.

Între forma condililor și forma platourilor tibiale există o neconcordanță care este compensată de niște structuri numite meniscuri articulare (intern și extern).

Patelă

Acest os este situat în grosimea tendonului cvadricipital.

Are o formă ce se poate asemăna cu un triunghi și se pot descrie:

–        vârful situat distal;

–        baza situată proximal;

–        o față anterioară;

–        o față posterioară, articulară, ce vine în contact cu femurul și este acoperită de cartilaj articular.

Această față prezintă o creastă verticală care o împărțim în  două pante, fiecare fiind constituit la rândul lui din trei fețe articulare ce intră succesiv în contact cu femurul în mișcările de flexie – extensie.

În cadrul acestor mișcări fiziologice, rotula se deplasează față de femur pe distanța de 7-8 mm.

Fig. nr.2 (Anatomia genunchiului, http://www.lectiadeortopedie.ro)

Datorită forțelor de presine cu valori mari ce sunt dezvoltate între femur și patelă, cartilajul articular are o grosime de 8-9 mm, ce un se mai întâlnește la nici un alt nivel în organismul uman.

Structurile intraarticulare 

Acestea cuprind:

menicul;

aparatul capsuloligamentar;

membrana sinovială;

cartilajul articular.

Meniscurile intraarticulare

Meniscurile intraarticulare sunt două formațiuni fibro – cartilaginoase situate la periferia foselor articulare tibiale, acoperind între o jumatăte și două treimi din această suprafață. 

Elementele anatomice componente ale fiecărui menisc sunt:

–        fața superioară, care intră în contact  cu condilul femural;

–        fața interioară aplicată pe fosa articulară tibială;

–        circumferința externă sau baza meniscului ce aderă de capsula  articulară;

–        circumferința medială sau marginea liberă situată spre centrul fosei articulare;

–        corpul meniscului, fiind porțiunea cea mai voluminoasă;

–        cornul anterior;

–        corpul posteror, atașat de fibre.

Fig. nr.3 (Menisc, http://biomed.brown.edu)

Între coarnele anterioare există ligamentul transvers care le unește. Deși sunt fixate în modul arătat mai sus, meniscurile prezintă un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul extern față de cel intern. Meniscul intern poate fi asemănat cu litera C și acoperă circa 30% din fosa tibială internă. Meniscul poate fi asemănat cu litera O și acoperă circa 60% din fosa articulară externă.

Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare față de cel intern 7 – 8 mm față de aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite două fascicule de ancorare la femur, situate pe marginea ligamentului încrucișat anterior, numite ligamente menisco – femurale, unul anterior – Humphry și altul posterior – Wrisberg.

2.3. BIOMECANICA GENUNCHIULUI

Articulația femuro-tibială are un singur grad de libertate și în consecință prezintă două mișcări principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la care se adaugă și altele secundare ca: rotație internă și rotație externă. Articulația mai prezintă și mișcări de înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine. Amplitudinea medie a 86 mișcărilor active de flexie și extensie este 1350, iar a celor pasive de 1500. Mișcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin cei doi condili femurali. Articulația femuro-tibială acționează după principiul unei pârghii de gradul III, prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea tibiei pe femurul fixat (ca în poziția șezând) sau prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când gamba este pendulată).

Fig. nr4. ( Biomecanica genunchiului, http://www.scrigroup.com/term/rmn-la-genunchi_c-13.php)

Mișcarea de flexie este aceea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mișcării de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârșitul mai mult prin rotație pe loc în jurul unei axe fixe. Când flexia ajunge la 700 , se asociază și o mișcare de rotație internă, care poate ajunge până la 200 amplitudine. mușchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural și semimembranosul, ca mușchi principali, iar în mod accesoriu intervin și semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul subțire, dreptul intern și croitorul. Limitarea mișcării de flexie este realizată de întâlnirea feței posterioare a gambei cu fața posterioară a coapsei.

Mișcarea de extensie este aceea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de fața posterioară a coapsei. La începutul mișcării are loc rotarea extremității femurului, apoi rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axa lungă a gambei ajunge să continue axa lungă a coapsei (văzute din profil). Mișcării de extensie i se asociază și o mișcare de rotație în afară a gambei pe coapsă.

Mușchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul și tensorul fasciei lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene și tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului. Extensorii acționează cu toată forța lor atunci când se face extensia forțată a genunchiului flectat sau când se execută o mișcare forțată de blocare a genunchiului în ușoară flexie, ca în activitatea fizică. Astfel, în aceste situații se poate rupe aparatul extensor al genunchiului la diferite nivele, ajungându-se la ruptură de tendon cvadricipital (mai ales la fotbaliști și rugbiști), la o fractură de rotulă, la o ruptură de ligament rotulian (la alpiniști) sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară.

Mișcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulației, de ligamentul încrucișat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucișat posterior, de mușchii ischio-gambieri și de ligamentele anterioare care se extind în momentul extensiei.

Mișcările de rotație înăuntru și în afară Aceste mișcări se asociază mișcărilor de flexie și extensie.

Mai intervin și ligamentele încrucișate, care rotează gamba în afară în poziția finală de flexie și înăuntru în poziția finală de extensie.

Amplitudinea mișcării de rotație activă este de 150 – 200, iar de rotație pasivă de 350 – 400 . Rotația în afară se face de bicepsul femural, iar rotația înăuntru se face de: semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern și croitor.

În rotația externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucișate se relaxează, în timp în rotația internă se întind ligamentele încrucișate și se destind ligamentele laterale.

Mișcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers, când sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia completă, ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menține ușor destins. În semiflexie, însă, se obține o relaxare maximă a ligamentelor.

Ligamentele încrucișate limitează deplasarea înainte și înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins.

Ligamentul încrucișat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior – deplasarea înapoi.

Ligamentul încrucișat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia ușoară și se întinde din nou în hiperextensie. El se poate rupe în extensia genunchiului, în flexia de 900 a genunchiului, sau prin trecerea forțată de la flexie la extensie cu genunchiul rotat extern.

Ligamentul încrucișat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în semiflexie și se întinde din nou ușor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura pe gambă surprinde genunchiul în flexie.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

Obiectivele cercetării sunt următoarele:

Studierea literaturii de specialitate și a altor mijloace de informare legate de documentarea din domeniu și de noutățile apărute.

Cunoașterea cât mai aprofundată a subiectului folosind schimbul de informații, pentru a putea exista o colaborare care să asigure cea mai mare eficiență, între acesta și kinetoterapeut.

Stabilirea locului unde se va desfășura cercetarea și stabilirea eșantionului de subiecți selectați pentru realizarea acesteia.

Întocmirea obiectivelor și a conținutului tratamentului propriu-zis, care fac parte din realizarea studiului, ținându-se cont de particularitățile subiectului.

Organizarea activității concrete de recuperare a ligamentului încrucișat aneterior

Redactarea lucrării de cercetare

Cercetarea s-a desfășurat în perioada 01.10.2014 – 01.06.2015 fiind eșalonată în următoarele etape:

Etapa I-a, (01.10.2014 – 10.12.2014) care ține de documentarea teoretică din surse cât mai diversificate, prin consultarea literaturii de specialitate, având ca scop obținerea cât mai multor date cu privire la afecțiunile ligamentului încrucișat aneterior, înot, înot terapeutic și metodele de combinare a unui program kinetoterapeutic cu o ramură ce aparține domeniului educației fizice și sportului.

Etapa a II a, (11.12.2014 – 21.02.2015) în care am identificat subiectul ținând cont de particularitățile acestuia, am stabilit prioritățile, am analizat gravitatea afecțiunii și a factorilor de risc ce trebuie îndepărtați din viața sa și am aplicat metodele de evaluare în scopul obținerii de informații.

Etapa a III a, (22.02.2015 – 01.03.2015) în care am realizat un program de lucru cu subiectul și am aplicat propriu-zis tratamentul creat.

Etapa a IV a (02.03.2015 – 01.06.2015) în care am analizat, prelucrat, interpretat rezultatele obținute, etapa a fost finalizată cu redactarea lucrării.

3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

După efectuarea unor investigații detaliate și diagnosticarea cu ruptură de ligament încrucișat anterior, ipotezele de la care am pornit au fost următoarele:

Putem interveni eficient în recuperarea sechelelor posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat anterior prin mijloacele înotului terapeutic?

Dacă activitatea de recuperare este realizată după etapele propuse de mine, cu respectarea mijoacelor programului propus, pe o durată de șase săptămâni, este posibilă recuperarea completă a ligamentului lezat?

3.3.SUBIECTUL ȘI CONDIȚIILE DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

Cercetarea a fost realizată asupra unui singur subiect, la domiciliul acestuia, la Bazinul Olimpic de Înot din Bacău cât și la Bazinul de Înot din Roman.

Tabel nr.1 Fișă Pacient

3.4. METODELE DE CERCETARE FOLOSITE

3.4.1. METODA DOCUMENTĂRII TEORETICE

Documentarea este o activitate indispensabilă în cercetare. Este o activitate personală, individuală, aparține fiecărui specialist în parte. Acesta trebuie să cunoască atât fondul de bază al disciplinei din care face parte tema respectivă, cât și datele noi, furnizate de monografii și publicații periodice, aflate în continuă dinamică.

Pentru a efectua această documentare, care reprezintă baza realizării unei cercetări, au fost consultate manuale, note de curs, reviste de specialitate, atlase de anatomie, informații de pe internet, acestea fiind cuprinse în lista bibliografică.

3.4.2. METODA OBSERVAȚIEI

A fost utilizată pentru obținerea alcătuirii unei descrieri și a unei caracterizări complete a subiectului, creând un tablou mioartrokinetic precis și obiectiv.

Dintre tipurile de observație, am utilizat:

Observația simplă, întâmplătoare și directă a pacientului, în condiții nespecifice și nepregătite, urmărind postura întregului corp, mersul, atitudinea, dezvoltarea corporală, aproximarea înălțimii și a greutății, respirația.

Observația sistematică, organizată și provocată a subiectului. Am urmărit aceleași aspecte ca și în observația simplă, diferența fiind condițiile specifice ale unor activități impuse.

3.4.3. METODa MĂSURĂRII ȘI EVALUĂRII

Testarea genunchiului de regulă începe cu examinarea istoricului medical și examinarea fizică.

Istoricul medical pentru scolioză include culegerea următoarelor informații cu privire la:

Vârsta

Antecedente în familie

Tulburări generale de sănătate

Prezența tulburărilor cardio-vasculare sau ale tractului urinar la naștere

Boli severe, operații, răni din trecut

Examinarea fizică:

Examinarea pielii și a posibilelor semne din naștere

Examinarea funcției cerebrale, a activității cordului și a forței musculare prin testări specifice

Măsurarea înălțimii și aprecierea greutății

Măsurarea lungimii membrelor inferioare, membrelor superioare, a bustului, a perimetrului toracic, a perimetrului abdominal

Bilanțul muscular

Bilanțul articular

Testul pivot shift

Acest test permite depistarea instabilității anterolaterale rotatorii a genunchiului.

Subiectul este în decubit dorsal.

Îi ridicăn membrul inferior cu genunchiul întins și încearcăm să subluxăm anterior platoul tibial lateral, prin rotarea internă a tibiei (cu ajutorul prizei de la nivelul piciorului).

Cu ajutorul prizei de pe partea laterală a genunchiului, aplicăm o tensiune în valg, orientată anterior, asupra gambei.

În timp ce flectăm încet genunchiul, în jurul a aproximativ 150 grade de flexie, se poate palpa un clic ce semnifică relocalizarea, datorată de instabilitatea anterolaterală rotatorie a genuchiului, rezultată din cauza unei rupturi sau laxități a ligamentului încrucișat anterior și a structurilor posterolatarale ale articulației. (Balint T., 2007, 102)

Testul sertarului anterior

Acest test măsoară gradul de deplasare a tibiei față de femur, anterior.

Subiectul este în decubit dorsal, cu genunchiul și șoldul flectate, astfel încât talpa să fie pe masă.

Stabilizăm piciorul subiectului așezându-ne pe el, cu mâinile cuprindem articulația genunchiului, cele două degete mari fiind de o parte și de alta a tuberozității tibiale.

Din această poziție tragem înspre noi tibia subiectului.

Laxitatea neînsoțită de rotația tibei implică leziuni la nivelul ligamentului încrucișat anterior și posibil la nivelul ligamentelor colaterale.

Laxitatea cu rotație externă a tibiei implică leziuni la nivelul ligamentului colateral medial, ligamentele capsulare și posibil ligamentul încrucișat anterior.

Laxitatea cu rotație internă a tibiei, implică leziuni la nivelul ligamentului încrucișat anterior și structurile articulare postero-laterale. (Balint T., 2007, 105)

Testul săriturii pe un picior

Constă în măsurarea abilității de săritură pe piciorul operat calculând distanța în timp de 10 secunde și timpul (minimum 2 secunde) menținerii echilibrului. Evaluarea se face conform unei performanțe de la 0 la 80. (Balint T., 2007, 106)

3.4.4. METODA ÎNREGISTRĂRII ȘI PRELUCRĂRII DATELOR

În același timp cu cercetarea propriu-zisă, s-a desfășurat și înregistrarea acțiunilor urmărite, precum și consemnarea rezultatelor obținute.

La baza elaborării fișei individuale, obiectivelor inițiale, obiectivelor generale, măsurătorilor din etapele: inițială, intermediară, finală, consemnării datelor, a stat înregistrarea datelor, oferind posibilitatea observării evoluției subiectului.

Alături de această metodă, am folosit metoda observației, dovedindu-se foarte utilă în interpretarea și prelucrarea datelor.

De la analizarea și aprecierea testărilor inițiale din fișă, am trecut la compararea cu datele înscrise la testările finale. Apoi am folosit interpretarea grafică, pentru a scoate în evidență nivelul de la care am pornit și evoluția ulterioară a pacientului.

3.4.5. METODA GRAFICĂ

Reprezentarea grafică a datelor obținute din cercetare a constituit o metodă deosebit de utilă, nu numai pentru o înțelegere mai bună a acestora, dar și ca mijloc de studiu care ușurează în mare măsură analiza și sinteza rezultatelor.

3.4.6 METODA ANCHETEI

Am folosit metoda anchetei ce are ca scop în sondarea opiniei subiecților privitoare la folosirea hidrokinetoterapiei ca și mod de recuperare, chestionarul atașat la anexe a fost folosit ca și instrument al anchetei noastre și a constat într-o serie de întrebări propuse unor kinetoterapeuți.

3.5. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Programul de recuperare hidrokinetoterapeutic în recuperarea sechelelor posttraumatice la nivelul genunchiului are efecte benefice, cu condiția să fie aplicat precoce și fără discontinuități.

Obiectivele urmărite în aplicarea programelor de recuperare au fost:

Diminuarea durerii;

Corectarea atitudinii vicioase (ușoară flexie din genunchi pe membru afectat) și menținerea unei funcționalități cât mai bune a genunchiului;

Combaterea contracturilor musculare de la nivelul mușchilor;

Prevenirea instalării redorii articulare;

Creșterea amplitudinii pe mișcarea de flexie și extensie la nivelul articulației genunchiului;

Tonifierea musculaturii;

Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers, coordonare, echilibru;

Recuperarea propriu-zisă a cuprins trei etape pentru fiecare sedință, și anume: partea de încălzire, partea fundamentală și partea de încheiere.

În primele două săptămâni am întocmit următorul plan în care pacientul a trebuit să se adapteze la programul de recuperare în apă:

În următoarele patru săptămâni vom folosi un al 2-lea set de exerciții:

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Reprezentarea și analiza datelor

Din analiza datelor furnizate de către ancheta propusă de mine la inițierea studiului de față se desprind următorele concluzii:

La întrebarea nr. 1 „Este importantă recuperarea posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat anterior prin mijloace specifice înotului ?” din ancheta propusă de mine în cadrul studiului efectuat 80% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin mijloace specifice înotului. 10% sunt de acord parțial cu importanța acestei metode iar10% nu consideră această metodă ca fiind una benefică.

Fig 1.Repartizare răspumsuri la întrebarea nr.1 din ancheta propusă

La întrebarea nr.2 „Este aplicată des recuperarea prin hidrokinetoterapie?” 70% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin înot, 20% sunt de acord parțial, iar 10% nu consideră această metonă benefică.

.

Fig 2. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.2 din ancheta propusă

La întrebarea nr.3 „Credeți că este benefică utilizarea recuperării prin mijloace hidrokinetoterapeutice?” 80% au răspuns chestionarului ca fiind benefică. 10% parțial și 10% nu sunt de acord.

Fig.3 .Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.3 din ancheta propusă

La întrebarea nr.4 „Credeți că este bună utilizarea hidrokinetoterapiei în programe de recuperare pentru membrele inferioare?” 80% au răspuns chestionarului ca fiind benefică. 10% parțial și 10% nu sunt de acord.

Fig 4. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr. 4 din ancheta propusă

La întrebarea nr.5 „Care dintre procedeele de înot sunt utilizate în scopul recuperării posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat anterior?” 30% au fost de acord la raspunsul chestionarului cu utilizarea procedeului craul. 30% au răspuns procedeului spate. 20% au fost de acord cu procedeul bras, iar cei 20% procedeul fluture.

Fig. 5 Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.5 din ancheta propusă

La întrebarea nr. 6 „Aveți cunoștințe despre cât de benefică este recuperarea prin înot în activitatea dumneavoastră?” 70% au răspuns chestionarului ca fiind benefică acestei întebări. 20% sunt de acord parțial și 10% nu consideră această metodă benefică.

Fig. 6 Repartizare răspunsuri la întrebarea nr. 6 din ancheta propusă

La întrebarea nr.7„Dacă ar fi să alegeți dintre toate mijolacele de recuperare ați alege recuperarea specifică prin înot ?” 60% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin înot, 30% sunt de acord parțial, iar 10% nu consideră această metodă benefică.

Fig.7.Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.7 din ancheta propusă

La întrebarea nr.8„Reprezintă un mijloc de relaxare recuperarea prin înot”? 70% au răspuns ca fiind benefică relaxarea prin înot, 20% sunt de acord pațial, iar 10% nu consideră această metodă benefică.

Fig.8. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.8 din ancheta propusă

4.2.INTERPRETAREA REZULATELOR

Informațiile prezentate mai sus evidențiază faptul că recuperarea kinetoterapeutică poate influiența în mod favorabil în recuperarea sechelelor posttraumatice la nivelul genunchiului – ligament încrucișat aneterior prin mijloace specifice înotului. Conform informațiilor obținute se poate afirma că mijloacele de recuperare prin mijloace specifice înotului terapeutic aduce un aport substanțial în refacerea traumatismului.

Datele obținute în urma metodelor de exlaplorare și evaluare, au fost grupate și întabelate. S-a realizat analiza rezultatelor fiecărui subiect invidual, rezultatele obținute sunt realizate în acest capitol. Analiza acestor rezultate sunt consemnate în tabele, scotând în evidență evoluția fiecăruit subiect invidual.

Tabelul nr.1- Analiza rezultatelor pentru chestionarul de durere

Graficul nr.1 Analiza rezulatelor a chestionarului de durere pe membrul afectat înainte și după finalizarea programului de recuperare

Tabelul nr.2-Testare inițială și finală a bilanțului articular al pacientului N.A.

Graficul nr.2 – Bilanț articular la nivelul genunchiului al pacientul M.N.

Tabelul nr.3.- Testarea inițiala și finală a circumferinței coapsei.

Graficul nr.3. – Graficul cu circumferința coapsei membrului afectat înainte și după finalizarea programului de recuperare

Tabelul nr.4.- Testarea inițiala și finală a circumferinței gambei.

Graficul nr.4. – Graficul cu circumferința gambei membrului afectat înainte și după finalizarea programului de recuperare

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Aplicarea procedurilor hidrokinetoterapeutice bazate pe diagnostic, nevoi și limitele pacientului cu ruptură ligamentară corelat cu testele de evaluare a calității și eficienței de recuperare arată o creștere în calitatea de recuperare care verifică ipotezele de cercetare.

Utilizarea hidrokinetoterapiei are efecte atât terapeutice cât și funcționale superioare raportate în practicarea kinetoterapie, acestea sunt oferite de beneficiile imersiei în apă, dar și acțiunii factorilor minerali ai apei asupra sistemului mio-artro-kinetic.

HKT în apă reprezintă o metoda de tratament cu eficiență crescută în recuperarea pacienților.

Rezultatele au fost încurajatoare în timpul și la sfârșitul programului de tratament. Nu a existat exacerbarea simptomelor după practicarea de HKT, nu au existat semne clinice de instabilitate la nivelul genunchiului, durerea a fost aproape absentă și pacientul sa bucurat de programul acvatic.

ANEXE

Medoda anchetei

Stimați kinetoterapeuti!

În scopul recuperării posttraumatice la nivelul genunchiului – ruptură de ligament încrucișat atnerior prin înot , vă propun să răspundeți la următoarele întrebări:

Marcați cu X varianta de răspuns pentru care optați.

BIBLIOGRAFIE

АBABEI R., 2006, Metodologiа cercetării аctivităților corporаle, Editurа Cаsei Corpului Didаctic, Bаcău

BĂLAN V., 2007, Ghid metodologic pentru corectarea deficiențelor fizice prin înot, Editura Didactică și Pedagogică, București

CORDUN M., Cirlă L., Jivan I., 1999, Hidrokinetoterapia în afecțiuni reumatismale, Editura Anefs, București

Frаnk H. Netter, 2003, Аtlаs de аnаtomie umаnă, Editurа Medicаlă Cаllisto, București

PLAS F., Hagron E., 2001, Kinetoterapia activă, Editura Polirom, Iași

RAȚĂ, 2014, Аnаtomie funcționаlă și biomecаnică, Editurа Аlmа Mаter, Bаcău

RAVEICA G., 2006, Аnаtomiа аpаrаtului locomotor și elemente de аnаtomie topogrаfică: miologie și topogrаfie, Editurа Edu Soft, Bаcău

RAVEICA G., 2006, Аnаtomiа аpаrаtului locomotor și elemente de аnаtomie topogrаfică: osteologie și аrtrologie, Editurа Edu Soft, Bаcău

VASILE L., 2007, Înot pentru sănătate – Colecția activității motrice formative, Editura Didactică și Pedagogică. R.A., București

http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/