Biologia Si Ecologia Principalelor Specii

Capitolul 3: Studiul faunei

Fauna reprezintă totalitatea viețuitoarelor care aparțin regnului animal ce trăiesc într-un areal gografic sau într-o regiune. Ele și suprafața ocupată constituie fondul cinegetic.

Principalele specii de interes turistic în cadrul fondului sunt Ursul, Cerbul, Lupul și Râsul. Criteriul după care le-am ales, după cum spuneam este cel de interes turistic, motivația principală fiind lipsa acestora din fauna națională a turiștilor țintă. Aceștia provin din țări dezvoltate, care dintr-o multitudine de factori (dezvoltarea urbanistică, vânătoarea excesivă, lipsa unui management durabil al populațiilor, atitudinea greșită a oamenilor față de vânat) au condus la dispariția acestor specii de pe teritoriul lor.

3.1. Efectivele principalelor specii de interes cinegetic

Tabelul nr. 18. Efectivele speciilor de vânat răpitor stabil pe anul 2015

Tabelul nr. 18. Efectivele speciilor de vânat nerăpitor stabil pe anul 2015

3.2. Biologia și ecologia principalelor specii

După cum am precizat mai sus principalele specii de interes pentru această lucrare sunt Ursul brun eurasiatic (Ursus arctos arctos) , Cerbul (Cervus elaphus ) , Lupul (Canis lupus) , Râsul (Lynx lynx).

Ursul brun eurasiatic (Ursus arctos arctos)

Figura nr. 13. Ursul brun eurasiatic (carnivoremari.ro)

Poartă denumirea de urs pentru mascul, femela de ursoaică, iar progeniturile până la un an de pui, cei de 2-3 ani ursaci. Longevitatea ursului este de 30-35 de ani, după mărime și dentiție avem pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie și urs bâtrân. Greutatea medie în prezent a exemplarelor atinge 100-200 kg la female și 140-320 kg la masculi (Anexa 02). Ursul este un animal omnivor, predominant vegetală. Primăvara paște iarbă, vara se hrănește cu fructe de zmeură, mure, afine, iar toamna se orientează pe jir sau ghindă, în anii cu fructificație slabă devine un pericol pentru livezi. Iarna, urșii care nu au intrat în bârlog, în mod normal vânează mistreți, căprioare, în general exemplare bolnave, ori cadavre. Nu de puține ori, în zona orașului din multiple cauze, scăderea suprafeței împădurite, extinderea zonei intravilane, modificări climatice, înmulțirea efectivelor peste cel optim, ei ajung în zona populată, devenind astfel un posibil pericol pentru populație. Conform datelor din figura nr.14, Brașovul este unul dintre județele cu efective ridicate de urs.

Figura nr. 14. Județele cu cele mai mari efective de urs

Figura nr. 15. Distribuția urșilor în România (carnivoremari.ro)

În tabelul nr. 19 avem estimarea efectivelor de urs la nivelul țării noastre, care are cea mai mare populație din Europa, în comparație cu celelalte țări (tabelul x.x.), cu excepția Rusiei (circa 120.000 de exemplare). În 1968 densitatea era 1,15 urși la 1.000 ha, astăzi ar fi de 8 exemplare la 100 km2. Posibile explicații ar fi viața solitară a ursului, fidelitatea sa față de locului de trai. Trecerea ursului ca specie protejată, și interzicerea recoltării au constituit un factor de suprapopulare. Urșii din zona Brașovului sunt cunoscuți ca celebrii “urși gunoieri”.

Tabelul nr. 19 Estimarea numărului de urși în țara noastră

Tabelul nr. 20. Estimarea numărului de urși în Europa

Deși este o verigă importantă în lanțul trofic din zona temperată, în unele țări europene nu mai este prezent deloc, nici nu este dorit pentru repopulare, a fost dorit pentru vânat, este dorit pentru observare și fotografiere în stare de libertate, departe de grădinile zoologice.

Așadar ursul deși scos din cotele de recoltă, el este în continuare hrănit în perioadele critice pentru a fi ținut departe de zona urbană, aceste locuri pot devein zonele de atracție turistică, deci poate deveni o sursă de profit, pentru că și hrănirea lor complementară necesită resurse financiare. În urma discuțiilor cu gestionarii fondului am putut afla, și am trecut spre observare în tabelul nr. 18, un număr de 24 de exemplare, un număr potrivit zonei unde ne aflăm ( figura nr. 15).

Cerbul (Cervus elaphus )

Figura nr. 16. Cerbul carpatin (dvsvrancea.ro)

Pentru a nu fi confundat cu cerbul lopătar, a purtat denumirea de cerb carpatin, acum se folosește denumirea de cerb comun. Masculul se numește cerb sau taur, femela – ciută de cerb, puiul până la 10 luni se numește vițel (vițea) de cerb.

Deși la noi în țară există o singură specie, varietatea deosebirilor între exemplare i-a condus pe mulți la încercarea de a o împărți în mai multe subspecii. Multitudinea aclimatizărilor și a amestecului au făcut acest lucru imposibil.

Tabelul nr. 21. Date biometrice la cerb

Date extrase din Vânatul și vânătoarea în România

Aceste greutăți ( tabelul nr. 21) sunt unele medii, greutatea cerbului variază în funcție de sex, vârstă, anotimp și diferite faze de ciclu anual al vieții. O ciută în medie are 80-130 kg, vițelul, la fătare, 7-12 kg. De la începutul lunii august până în perioada premergătoare boncănitului, cerbii se găsesc în perioada de îngrășare, ei ating nivelul cel mai mare al greutății chiar în jurul datei de 10 septembrie, atunci începe perioada de boncănit ( 10 septembrie – 10 octombrie), în această perioadă cerbii ajung să piardă până la 25-30 kg. În perioada următoare boncănitului, cerbul începe să își refacă greutatea, dacă este o toamnă lungă și abundentă, el intră complet refăcut. Culoarea părului diferă în funcție de exemplar, vârstă, sex. La vițel, petele deschise de pe corp, constituie un mijloc de apărare împotriva dușmanilor, aceste peste dispar la circa 3 luni, adulții năparlesc de două ori pe an, primăvara și toamna. Cea de primăvară începe la jumătatea lui aprilie și durează circa 20-25 de zile, la exemplarele bătrâne, începe în medie cu circa 10 zile mai târziu. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, la cei tineri se încheie la cam la sfârșitul perioadei de boncănit, iar pe cei bătrâni aproape de finele lunii octombrie.

Cerbul preferă pădurile de mare întindere (cel puțin 5 000 ha), liniștite, fără sau cu puține așezări omenești, cu sol fertil, bogate în hrană, străbătute de ape curgătoare, aceste condiții de hrană sunt îndeplinite de pădurile de foioase sau amestec de foioase. Fondul cinegetic Gârcin , în urma condițiilor studiate la capitolul 2, îndeplinește cerințele ecologice ale acestuia.

Lupul (Canis lupus)

Figura nr. 17. Lupul (carnivoremari.ro)

Masculul se numește lup, femela lupoaică, iar puii – pui de lup. În țările nordice lupul are un colorit cenușiu –deschis, în țara noastră lupii din zona de munte au un colorit al blănii galbenă-cenușie, spre deosebire de lupul din zonele joase care are o culoare galbenă-brună. El se găsește în mod natural în Delta Dunării, și ajunge până în golul alpin.

Greutatea medie ajunge la 25-30 de kg (tabelul nr.22 ). Lupul este o specie monogamă, după formarea perechilor, în februarie când are loc împerecherea, lupoaica se atașează de un partener și rămâne cu acesta să își crească puii.

Tabelul nr. 22. Date biometrice la lup

Date extrase din Vânatul și vânătoarea în România

Tabelul nr. 23. Date biometrice la lup

Date extrase din Studiul Carnivore Mari 2000

Hrana lupului constă în animale domestice (oi, capre, vite, câini), acestea fiind mai ușor de prins, dar în lipsa lor urmărește și vânat. Lupul poate străbate câteva zeci de kilometri într-o seară, în căutarea hranei, alergând și cu o viteză de 60 de km/oră.

La fel, ca și în cazul ursului, lupul în Europa de Vest, a fost vânat frenetic, până la dispariție. Și la noi în țară populația de lupi a traversat o perioadă neagră, s-a purtat o campanie de stârpire a specie, dar nu a fost pierdut din fauna locală. Deși nu este cel mai puternic animal dintre carnivorele europene, el și-a câștigat un statut printre popoarele continentului. Astăzi la fel, stârnește curiozitatea populației, o ușoară teamă și respect.

Râsul (Lynx lynx)

Figura nr. 18. Râsul eurasiatic (carnivoremari.ro)

Masculul se numește râs, femela – râsoaică, iar puiul – pui de râs.

În tabelul nr. 24 identificăm datele biometrice asupra subspeciei din țara noastră Râsul carpatin sau eurasiatic (Lynx lynx lynx), aceștia ating în medie 80-150 cm lungime, și o greutate de 18-30 kg. Sunt cei mai mari, urmați de cei iberici cu 85-120 cm și 13-25 kg, cele două specii americane au mărimi asemănătoare, 70-120 cm și 9-15 kg.

Tabelul nr. 24. Date biometrice la râs

Date extrase din Vânatul și vânătoarea în România

Figura nr. 19. Distribuția râșilor pe glob (Wikipedia)

Figura nr. 19 ne indică prezența râșilor pe glob, cel mai răspândit este râsul eurasiatic, cu un efectiv estimat la circa 55.000 de exemplare, mare parte aflate în Rusia, în România au fost estimate circa 2.000 de exemplare, Europa de Vest semnalează aceeași problemă a carnivorelor, lipsa lor. Culoarea blănii râsului este pe un fond galben-roșcat pe spate și lateral, și alb-galben pe abdomen și partea inferioară a gâtului, imprimate cu pete roșu închis sau negre. Caracteristic speciei sunt perii negri și lungi din vârful urechilor, părul lung în formă de favoriți ce atârnă din maxilare, și coada mai scurtă decât a pisicii sălbatice. Râsul are nevoie de o vastă zonă păduroasă, liniștită. Asemenea zone mai există doar în locurile stâncoase, unde nu s-au putut plasa așezări omenești. Râșii predomină pe lanțul Carpaților Răsăriteni și Sudici, Munții Apuseni de la 700 m până la 1 400-1 600 m. În cadrul fondului cinegetic Gârcin, personalul de teren a identificat 7 exemplare, conform fișei fondului. În general râsul este un animal fidel locului unde a crescut, dar se poate deplasa pe distanțe destul de mari, în perioada de împerechere.