Biografie.autobiografie.biografia Pura

1. BIOGRAFIE. AUTOBIOGRAFIE. BIOGRAFIA PURĂ

Dacă biografia, conform teoriei unanim acceptate de critica literară reprezintă un concept tripartit însumând prezența celor trei niveluri ale fragmentării ființei umane (viața exterioară, interioară și cea creatoare), atunci demersul inițiat în acest prim capitol dedicat biografiei poetului Daniel Turcea s-ar situa atât în această sferă, cea a biografiei de tip documentar-istoric, cât și în cea privilegiată, a celor puțini, ce comprimă viața exterioară în cea a spiritului creator, interior, profund: biografia pură.

Singurele repere, de altfel, puține, în reconstituirea existenței sale sunt mărturiile surorii sale și ale cunoscuților, puțini la număr, dosarul C.N.S.A.S. și doar câteva documente oficiale ce atestă evoluția școlară, suficiente, însă, pentru a explica postúrile sale asumate: studenția la arhitectură, boemia și retragerea din zona „lumească” în căutarea ortodoxiei. Lipsa indiciilor asupra unei eventuale intenții de a consemna faptele, întâmplările, într-un jurnal intim care ar servi drept mijloc complementar în reconstituirea profilului uman, conduce la ideea potrivit căreia scopul se poate atinge foarte bine în acest caz prin intuiție și deducție fără a da curs, însă, unor speculații goale, evident, notă a superficialității.

Pe de altă parte, se poate, însă, emite ipoteza prin care absența informațiilor constituie în sine o dominantă a profilului său și anume, discreția. În acest caz, fragmentarismul se dovedește a sluji tot atât de bine reconstrucției biografice ca și informațiile complete.

Cele două perioade ale existenței sale sunt diametral opuse din punctul de vedere al tipologiei clasice care cuprinde etapele fundamentale în formarea personalității, ale devenirii și ale creației sub raport social, istoric, politic, raportarea la cronologie fiind factor hotărâtor în acest tip de biografie. Etapa traversată până în momentul revelației se supune acestor rigori în mod sporadic în măsura în care consemnările din dosarul C.N.S.A.S., reconfigurările traiectoriei sale din mărturiile cunoscuților și extrasele din arhive constituie singura bază concretă în această întreprindere.

În ciuda distincției clare ce trebuie operată între prima fază și cea de a doua și ultima, caracterizată prin reducerea până la dispariție a resurselor documentare, se impune observația potrivit căreia există o analogie între cele două: izolarea autoimpusă, ca prelungire firească a structurii sale sufletești folosită ca metodă de protecție împotriva intruziunilor de orice natură.

Pe de altă parte, privind în ansamblu, se cuvine ca evoluția sa, respectând cronologia, să fie raportată la dimensiunea istorică, socială, politică, indiferent dacă dezinteresul față de ancorarea în „realitatea socialistă” este evident, mai cu seamă din momentul revelației.

Ca în orice societate de tip dictatorial, destinul particular se contopește, prin forța unei ideologii utopice impuse, cu destinul colectiv. Cultura și, implicit, literatura presupuneau o subordonare oficială necesităților de partid și de stat. Într-o societate totalitară, aceasta își arată capacitatea prin eficiența instituțiilor de control: cenzura, difuzarea textelor de propagandă, transferul „reușit” și „creativ” al directivelor ideologice în paginile culturale. „Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea «umanismului absolut», o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul Comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având, astfel, dreptul să definească modalităţile de «înţelegere a necesităţii». Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în diferite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate.”

Vorbim în acest sens de un Daniel Turcea care a trăit în enclave sociale, forme de „rezistență prin cultură”, nu de opoziție fățișă împotriva sistemului, în cel puțin două dintre ipostazele sale recunoscute: boemia și asceza.

În acest sens, postúra auctorială (relația creație-biografie) funcționează pe relevanța experienței personale în creație, dar, facem precizarea necesară, această relevanță poate funcționa numai prin indicarea circumstanțelor social-politice, cu precădere în perioada „Entropiei”.

Între „Entropie” și „Epifanie” pare a funcționa un traseu de inițiere spirituală, identificabil prin lecturi, influențe, trăiri sufletești, întâlniri memorabile, etc.

„Puzzle-ul” biografic Daniel Turcea este alcătuit dintr-un număr definit de atitudini și de documente. În condițiile comuniste, portretul poetului „în mișcare”, în timpul vieții, este cel făcut de Securitate, cel oficial (vezi dosarul de Securitate – anexă în lucrarea de față). Portretul la distanță este realizat prin cartea biografică a surorii lui Daniel Turcea, apărută după 34 de ani, de la dispariția poetului, în 2013. În aceeași categorie de documente intră un al treilea rând de mărturii, cele obținute, prin metoda „interviului” de către autorul prezentului demers doctoral.

Vom delimita trei momente istorice și vom decupa astfel momentele de cotitură ale biografiei poetului: COPILĂRIA și ADOLESCENȚA sa, desfășurate într-un context istoric ideologizant, după nașterea acestuia, în 1945, și până în anii 1963-1964, când organele de partid și de stat comuniste relaxează viața politică și socială; apoi, perioada STUDENȚIEI lui Daniel Turcea care corespunde cu cea a liberalizării controlate a vieții publice, generată de atitudinea anti-sovietică a președintelui comunist Nicolae Ceaușescu în problema Primăverii de la Praga, pe care o putem considera încheiată în 1977, odată cu protestul lui Paul Goma; a treia perioadă, cea a CONVERTIRII și a decesului poetului, corespunde practic impunerii sistemului dictatorial și de cult al personalității.

Am coroborat datele istorice amintite prin consultarea istoriilor lui Florin Constantiniu („O istorie sinceră a poporului român”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997) și L.Boia „Istorie și mit în conștiința românească”, Humanitas, București, 1997), dar și a datelor personale enumerate de către Lucia Turcea („Urme în veșnicie”, Doxologia, Iași, 2013).

Privind lucrurile la distanță, biografia lui Daniel Turcea joacă între acceptarea unei integrări în sistemul oficial (studiile de arhitectură, de exemplu) și identificarea unui statut în afara acestui sistem (cariera de scriitor), între găsirea unei formule care funcționa în contra ierarhiei oficiale (asceza, întâlnirile inițiatice cu Arsenie Papacioc, etc.) și drumurile de început, dar nedesâvîrșite ale integrării sale în acest sistem (examenele la Institutul Teologic). Existența sa indică astfel un traseu biografic care, în primul rând, exclude orice integrare în sistemul oficial, comunist.

Lucrurile nu stau echilibrat însă nici în enclavele sociale în care se integrează, mergând de la includere la auto-excludere din zona vizibilă, publică. O privire asupra acestei ierarhii arată faptul că arhitectura, calea aleasă de Daniel Turcea, nu presupunea decât asumarea unei condiții într-o ierarhie comunistă, a dictatului oficial, iar dacă ne raportăm la evenimentele politice, o postúră la dispoziția directivelor de partid, într-o perioadă în care arhitectul devenea, după o relativă relaxare, cel care punea în aplicare sistemul de urbanizare a satelor sau de construcție a Centrului Civic (după 1977). Extragerea din acest sistem prin boemie, formă practicată și considerată potrivită perioadei studențești, devine ea însăși insuficientă pentru spiritul investigativ al lui Daniel Turcea, alegând astfel calea spiritualizării creștin-ortodoxe.

Vom încerca, așadar, să realizăm o biografie care să cumuleze detaliile oficiale și cele personale, pentru a pune în ecuație realitățile politice ale vremii și schimbările de PARADIGMĂ PERSONALĂ, cu accent pe apogeul acesteia, biografia interioară, abisală, latentă, punctată, din rațiuni metodologice, de determinări cronologice corelate cu mărturii edificatoare.

În această a doua parte a vieții, se constată o graduală tendință de estompare a realității obiective, pe măsură ce ne apropiem de elaborarea „Epifaniei”, în care se va manifesta esența unei biografii pure, a unui „eu” absorbit de propria creație.

De la existențe paralele, caracteristice perioadei entropice în care viața și opera sunt incompatibile ca tot unitar, se va ajunge la fuzionarea totală a acestora prin suprimare temporală definitivă în sensul anulării timpului profan și înlocuirea lui cu cel sacru. Relatarea convertirii sale spirituale este însuși volumul „Epifania”. Absența unui jurnal, a unui document relevant cuprinzând fragmente autobiografice conduc la ideea potrivit căreia prefacerea spirituală radicală se produce într-o recluziune desăvârșită, marcată de separarea de orice influență exterioară neconcordantă cu viziunea sa, un exercițiu ascetic aspru, efect relevat în comprimarea epifanică.

Cele două etape, convertirea și mărturisirea se produc într-un interval scurt, sunt aproximativ concomitente, organizarea discursului confesiv fiind precedată de o perioadă relativ redusă, dar de intensitate maximă.

În economia penitenței spirituale, comprimarea timpului profan crește direct proporțional cu intensitatea trăirii: cu cât sporește amplitudinea trăirii, cu atât scade timpul (în cazul acesta, până la dispariția biologică). Este o ilustrare a unui tip de autobiografie în interiorul unei elaborări lirice -poezia sacră- în care actul trăirii este, în mare parte, mai ales în final, simultan cu actul mărturisirii. Susținută de argumentul solid de ordin documentar (mărturia surorii și a unor cunoscuți) precum și de propria-i operă, reconstituirea biografică capătă legitimitate prin autenticitate confirmată.

Respectând proporțiile, similitudinea cu momentul convertirii Preafericitului Augustin („Momentul culminant al crizei a avut loc în iulie 386. Scena convertirii lui la creștinism s-a petrecut în liniștea grădinii casei în care locuia la Milano, pe când se afla retras la picioarele unui arbore, în prezența prietenului său Alypius. Aci auzi, dintr-o casă vecină, glasul unui copil, care-i spunea: «tolle, lege = ia, citește». Deschizând la întâmplare Sfânta Scriptură, Fericitul Augustin dădu peste textul din «Epistola către Romani»,XII, 13-14, în care Sfîntul Apostol Pavel spune: «Să umblăm cuviincioși ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări și fapte de rușine, nu în ceartă și pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceți spre pofte»”) sau al Sfântului Siluan Athonitul („În vis vede cum un șarpe îi intră pe gură în trup. Sculându-se din somn, pradă unui violent dezgust, aude cu limpezime glasul blând al Maicii Domnului: «Ai înghițit un șarpe în somn și ți-e scârbă. Tot așa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum.» Până la sfârșitul vieții, cuviosul Siluan va mulțumi Maicii Domnului pentru îndurarea și milostivirea cu care l-a întors de la păcat.”) oferă perspectiva unui studiu aprofundat al profilului moral și artistic al marilor mistici, înrudiți prin vocația sacralității.

Ceea ce îi reunește este Logosul (Cuvântul) rostit profetic de inocența întruchipată – copilul – în cazul Sfântului Augustin sau sub forma viziunii onirico-mistice, apariția Maicii Domnului, la Sfântul Siluan Athonitul și Daniel Turcea. Transpunerea îndemnului divin în practică denotă hotărârea, rapiditatea și curajul acestor spirite alese în asumarea unei noi traiectorii, direcția morală unică adoptată fiind un alt element comun.

Materializarea artistică, indicator al nevoii irepresibile de mărturisire și, aici, se remarcă transfigurarea limbajului obișnuit în Logos cu funcție inițiatică, reprezintă, de asemenea, indiferent de formă sau stil, poezie sau proză, marcă a autenticității absolute.

Actul scrierii, al cuvântării, al transmiterii Adevărului revelat este expresia directă a trăirii tainice, liant între biografie (asceza nevăzută) și operă (asceza văzută). Concordanța celor două stări este numitorul comun al acestor mistici ce vor renunța la statutul de creator în sensul îndeobște admis, în favoarea celui de „simplu” transmițător și interpret al unor stări extatice, pe cât de reale, pe atât de tulburătoare.

Distincția făcută de Eugen Simion între „memorii”, urmare „a pactului cu istoria” și jurnalul intim, „a pactului cu sine”,(„[…]în memorii prevalează PACTUL CU ISTORIA, în timp ce în autobiografie, autoportret, jurnal intim esențial este pactul autorului cu sine (PACTUL AUTOBIOGRAFIC)[…]”) se poate extinde și asupra acestei categorii de scriitori prin combinarea celor două tipuri într-o expresie unitară, coerentă și durabilă; s-ar putea numi „pact cu etenitatea” în care istoria se regăsește sublimată în mesajul artistic ce nu definește ficțiunea, ci o realitate biografică a sinelui profund.

Anularea granițelor temporale suspendă cronologia comună a faptelor, omul interior, ascuns, relevându-se treptat, într-o altă coordonată ce asimilează până la identificare timpul biblic, indiferent de factorii exteriori poetului. Singura conexiune păstrată cu perioada anterioară este predispoziția către esențializarea discursului liric în formulă mistică ce se conturează gradat, germenii „Epifaniei” fiind detectați în primul volum, „Entropia” sau chiar în poeziile de debut.

Acest volum este privit ulterior ca o detașare, ca o rupere de eul intim, profund, sacru, poetul ridicându-se deasupra „contingențelor”, a propriei ex-realități, anulându-și cele douăsprezece „Nirvane” și „Prolegomene la o fizică modernă”. Se pot detecta două etape ale „distilării” eului până la forma pură a trăirii mistice din „Epifania”, în modul următor:

1. Prima etapă constă în identificarea erorii istorice a sistemului socio-politic opresiv și perceperea ei ca pe o disfuncție a ordinii. Însușirea „dezordinii” exterioare și sublimarea ei în actul poetic al „Entropiei” se constituie ca o evadare în onirism privit ca o formă de supraviețuire în căutarea sinelui. La acest moment nu se înregistrează nimic spectaculos în planul biografiei de tip documentar-istoric, exterior, ci, doar o anticipare a convertirii. Cu alte cuvinte, existența haosului exterior pe care îl anihilează transformându-l în substanța poetică a „Entropiei” se constituie în premisa apariției „Epifaniei”. Acest ultim volum, privit astfel, este o călătorie a sinelui primar spre sinele secundar, fără nicio legătură cu exteriorul, o negare absolută a unui ciclu istoric aberant. S-ar putea afirma așadar, că, atari devieri socio-politice sunt, paradoxal, benefice în plan literar și nu numai, prin ignorarea lor totală ajungându-se, după un examen îndelung al conștiinței, la revelații.

2. A doua etapă rezidă în planarea lină într-un spațiu eterat, o regăsire a ancestralului, volumul „Epifania”. Factorul ce determină reîntoarcerea în latența primordială și decuparea acelui „Imago Christi” este generat de o acumulare paroxistică de trăiri conștientizate ca respingătoare și distructive. Clivajul interior presupune suferință, nehotărâre, stări limită și nicidecum abdicare, abandon, înregistrând o temporizare, o anume lentoare (durează aproximativ un an). Prin decreare a unui sistem de valori apte a-i satisface pulsiunile onirice, inutile acum, antrenează o enormă cantitate de energie creatoare, destructurează, de data aceasta, nu numai limbajul, ci și propria-i ființă, aducând-o la „gradul zero” al existenței. Nicicum fragil, se autocenzurează ritmic, constant, epurarea sinelui evidențiind o forță morală și o vigoare intelectuală ieșite din comun, ceea ce va elimina orice adicție.

Prin urmare, o realitate distorsionată este negată, refuzată în mod categoric. Un filtru inițial este onirismul care constituie la rândul său o altă instanță ce trebuie depășită și, mai apoi, (re)negată, pentru ca, în final, adevărul mistic să fie legiferat.

Dacă resortul intim este cauza fulminantei sale convertiri, atunci se poate afirma tot atât de bine că lumea exterioară poetului este sublimată de eul intim, profund, spiritual ce corespunde biografiei genetice, datele exterioare, biografic-concrete fiind reduse sau, mai bine spus, transfigurate în interior și apoi redate exteriorului.

Daniel Turcea reprezintă un caz unic în care rezultanta deplasării exterior-interior-exterior infirmă ipoteza potrivit căreia nu există biografii pure, ci mixte, în cazul său ascensiunea către acest tip de biografie fiind liniară, constantă, ireversibilă.

Cum afirmam, evoluția spre mistică își are originea în primul volum unde, asimptotic și paradoxal, în plină paradigmă onirică, ordonează, premonitoriu, geometria grădinilor japoneze în matrice creștină. Demn de menționat este și faptul că, debutul din anul 1966, în revista „Amfiteatru”, este în cheie mistică.

O posibilă teorie a eurilor se poate identifica în orice structură biografică tributară coordonatelor spațio-temporale. La Turcea, însă, renunțarea, revenirea, diminuarea sau suprimarea unui „eu” este anihilată în favoarea unei aglutinări univoce, ascensionale, ce reunește cele două ipostaze, biografia de tip documentar-istoric și pe cea de tip portretistic în cea finală și anume, cea denumită îndeobște spiritual-genetică.

Această traiectorie poate fi transpusă și în alți termeni, într-o altă viziune, mai aproape de structura sa intimă: din planul real-profan în cel virtual-sacru cu observația că, la el, virtualul-sacru revine, se transsubstanțiază în real, de data aceasta fără elementul profan.

1. Real-profan 2. Virtual-sacru 3. Real-sacru

Asistăm aici la un proces binar:

1. Condensarea timpului și spațiului obișnuit, constante comune oricărei biografii.

2. Reconversia celor două categorii – concepute într-o realitate secundă, trăită la modul propriu, viața confundându-se cu opera.

Această formulă existențială intră în sfera autenticității atât timp cât este susținută de fapte concrete, ceea ce-i conferă valoare incontestabilă: date, persoane (rude, prieteni, colegi), mărturii însoțite de documente (înscrisuri, fotografii).

Nu numai că trăiește, dar și moare așa cum scrie. Se identifică până în clipa morții cu opera, dictându-i surorii sale, Lucia Turcea, „Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină”.

Urmare acestor considerații preliminare, indispensabile înțelegerii acestui fenomen singular în literatura română și nu numai, vom enumera principiile metodologice aplicate în cercetarea biografiei sale:

1. Principiul cronologic

2. Principiul autenticității (documentele puse la dispoziție de familie, prieteni, C.N.S.A.S.)

3. Principiul unicității (nimic nu se naște din nimic și, aici, avem în vedere cele opt generații de preoți premergătoare nașterii poetului)

Ca un corolar, principiul unicității se constituie ca efect, iar celelalte două drept cauză, în sensul în care, singularul Daniel Turcea este o însumare a factorilor socio-politici certificați prin documente ce atestă o desfășurare de evenimente ostile ce vor acționa asupra personalității sale artistice. Din acest unghi, întreaga sa activitate este percepută ca o mișcare de recul, riscantă și, mai cu seamă, în cea de a doua parte a vieții, de neconceput.

Metodele au fost alese în funcție de aria de desfășurare a cercetării, pornind de la interviu, înregistrare, fotografiere, până la depistarea adreselor, imobilelor unde Daniel Turcea a locuit.

Ceea ce le reunește este veridicitatea și varietatea informației ce a avut ca scop redarea cât mai fidelă a omului – Turcea, văzut în contextul socio-istoric.

Într- o asemenea întreprindere, desigur, limitările, omisiunile sunt inerente. O biografie este un teritoriu supus permanentei căutari, completări, inepuizabilă și, pe alocuri, surprinzătoare prin dezvăluiri ulterioare.

Concluzionând, se conturează două tipuri de biografii: cea de tip clasic, documentar-istoric, îndeobște recunoscută, ce va prezenta în mod cronologic evoluția și formarea sa, cuprinzând două perioade, copilăria (adolescența) și studenția (boemia și faza onirismului-estetic), între anii 1945-1964, respectiv 1964-1974 și, cel de al doilea tip de biografie, cea pură, între anii 1974-1979, al cărei început este marcat de visul revelator. Această ultimă etapă va reuni cele trei traiectorii, viața empirică, cea creatoare și cea interioară, ultima înglobându-le pe celelalte. Ele coexistă până la un anume moment, cel al iluminării, al convertirii. De aici încolo, se poate aborda conceptul de biografie pură, divergența cedând convergenței. Argumentul ar fi documentele și mărturisirile ce susțin fără echivoc acest punct de vedere.

2. 1945-1964. COPILĂRIA. ADOLESCENȚA

În 22 iulie 1945, la Târgu Jiu, vine pe lume Ilie-Daniel Turcea, al doilea într-o familie cu patru copii, Maria Georgeta, Cristiana Lucia și Ion Mircea. Se vor muta în anul 1947 în Ploiești, într-o locuință oferită de generalul Palada, grație statutului de ofițer al tatălui și, apoi, în Pitești (1950). Datorită vârstei, dar și protecției părinților, ambii intelectuali, copiii nu aveau cum percepe evenimentele social-politice care au marcat viața publică a României. Între 1945 și venirea sa la facultate, în 1964, nu avem decât mărturiile surorii sale și ale câtorva colegi de clasă din renumitul liceu piteștean „Nicolae Bălcescu” la acea vreme, azi, Colegiul Național „I.C. Brătianu”, mărturii care se integrează într-un scenariu al copilului sensibil, protejat de familie, ale cărui prime încercări literare sunt încurajatoare și care, în anii liceului vor fi motiv de admirație din partea profesorilor și a colegilor, în ciuda caracterului introvertit al adolescentului. În jurul său însă, spațiul public românesc era marcat de convulsii majore:

1). Anexarea prin forță a României la imperiul comunist-sovietic, începând din 1945.

2). Instaurarea nelegitimă și prin forță a puterii comuniste prin fraudarea alegerilor din 1946.

3). Distrugerea forțată a regimului democratic multipartinic prin lichidarea opoziției politice democratice și înlocuirea democrației cu dictatura partidului unic (1947).

4). Suprimarea forțată a monarhiei (1947).

5). Sovietizarea totală, prin forță, a României (1948). În anul 1948, practic toate instituțiile statului au fost refăcute după șablonul existent în URSS: justiția, securitatea, învățământul, Academia, cultele.

6). Arestarea și recluziunea elitei intelectuale (1945-1963/64).

Numărul deținutilor politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă) și 2.000.000 (limita maximă).

7). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistența anticomunistă în munți (1945-1962).

8). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)

Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credinței religioase și impunerea ateismului.

9). Arestarea, uciderea, detenția politică sau deportarea țăranilor care opuneau rezistență față de colectivizare (1949-1962).

10). Represiunea împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari. (1945-1989)

Odată cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare pro-sovietică, proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile și librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic (peste 8.000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătura cu tradițiile europene și cu propriile tradiții. Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la înlocuirea caracterului național al culturii cu „realismul socialist”. Cultura si învățământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse fiind înlocuite cu false valori. Numeroși oameni de cultură au fost aruncați în închisori, altora li s-a interzis să mai publice.

11). Reprimarea mișcărilor studențești din 1956. Arestarea studenților protestatari.

Aceste evenimente oficiale nu au lăsat urme vizibile în biografia lui Daniel Turcea. Tatăl, Gheorghe Turcea (născut la Pitești, 16 februarie 1916), venit din război, se va integra ca economist, și mama sa, Maria Turcea (născută la 29 februarie 1912, Poiana, Câmpina), profesoară de matematică, vor rămâne în cadrul ierarhiei sistemului. Singurul lucru care, probabil, a avut o influență greu demonstrabilă cel puțin pentru prima parte a vieții, ar putea fi cariera de preot a bunicului din partea mamei, Ioan Popescu, dar nici aceasta nu putea fi formatoare, bunicul murind în 1958.

Opinia noastră este că Daniel Turcea a avut o copilărie lipsită de griji materiale majore sau departe de îngrijorările sociale ale epocii, părinții săi, în mod firesc, ferindu-și copiii de nenumăratele evenimente care au schimbat social România acelor ani.

Din evocarea Luciei Turcea aflăm că, Daniel, cel de al doilea născut al familiei, venit după sora Mary, „era un copil de o frumusețe rară: avea părul blond, ondulat natural și ochii albastru-verzui, extrem de inteligenți și vioi”; tot acum apar primele neliniști ale mamei, spulberate însă de medici: micul Daniel rostește primele cuvinte abia la vârsta de trei ani, moment în care vorbirea se produce coerent, dar într-un flux continuu ceea ce a reclamat cu prisosință aptitudinile pedagogice ale mamei în a-l învăța să comunice în propoziții simple la început.

Trebuie remarcat totuși faptul că talentul lui Daniel Turcea se manifestă la o vârstă fragedă, sora sa consemnând în volumul biografic faptul că i-a fost pusă la Gazeta de perete parte dintr-o poezie despre furtună, „Corabia”, iar matematica i-a adus bacalaureatul cu nota zece și alegerea arhitecturii ca facultate de viitor (în comisia de bacalaureat aflându-se un profesor de la Arhitectură care-i remarcă talentul în rezolvarea operațiilor matematice). Consemnat de către sora sa, Lucia, ca fiind un indiciu al carierei viitoare excepționale, este necesar să menționăm momentul apariției bolii sale, astmul, care începe să se manifeste la vârste timpurii: „La faptul că tresărea foarte tare la orice mișcare mai rapidă a cuiva, la scârțâitul ușii ori la ridicarea tonului celui ce-l avea în preajmă, s-au adăugat și crizele repetate ziua, dar mai ales noaptea, care, de fiecare dată, îl făceau să dea ochii cu moartea! Se sufoca din pricina acceselor de tuse repetate, care păreau că nu se mai opresc, fiind din ce în ce mai violente!” Aceste crize îl izolează și de școală și de familie. Va locui cu o mătușă până la sfârșitul liceului și va da examene trimestriale la școală.

Anii de formare intelectuală stau sub semnul înaltei ținute profesionale și morale, a unor reale modele: mama, profesoară de matematică, profesorii eminenți, biblioteca liceului „mare, foarte dotată, cu acces necenzurat la orice tip de cărți” (Ion Rotaru), adolescenții fiind în permanentă căutare de informație netrucată.

Literatura ocupa un loc central, mai cu seamă poezia. Încă de pe băncile școlii, Daniel Turcea scria versuri, excela în cercul de prieteni (Ion Rotaru, Radu Vișineanu, Cristian Ionescu, Nucu Comănescu, Bebe Teodorescu), avea „un caiet de 500 de file” și nelipsitul dicționar „în care sublinia cuvinte, le studia” (Ion Rotaru). Inteligent, „înțelegea din explicația profesorilor lecția” (Radu Vișineanu), deși părea să învețe doar la materiile care-i plăceau, cu reale înclinații „spre geometrie, matematică, filosofie” (Cristian Ionescu) și extrem de exigent cu sine, „când se supăra, era suficientă o mică observație, și rupea poeziile”, tânărul Daniel împreună cu prietenul și colegul său, Cristian Ionescu erau singurii care trimiteau poeziile spre publicare: „doar Daniel primea răspunsuri la «Poșta redacției» și răspunsurile erau încurajatoare, «Mai trimite». Ne consultam și trimitea. Lui, întotdeauna, i-a venit răspuns pozitiv.” (Ion Rotaru)

Modest, retras, blând, fără a beneficia de vreun tratament preferențial, indiferent de relațiile pe care le avea (mama-profesoară de matematică), era tratat cu aceeași obiectivitate, „nimeni nu era favorizat în niciun fel, se învăța foarte mult și nu exista sistemul pregătirilor particulare.” (Ion Rotaru) Era apreciat în mod deosebit la literatură de eminentul profesor Aman care, împreună cu profesorul Morțun (matematică), „au fost singurii cooptați pentru a preda la «Institutul de Învățământ Superior», înființat în 1963.” (Ion Rotaru), prilej de mândrie justificată din partea elevilor.

Profilul moral desprins din mărturiile foștilor colegi indică o natură pe cât de sensibilă, visătoare, pe atât de concentrată în travaliul creației, un tânăr a cărui singură „delectare” pare să fi fost „plimbarea, seara, când discutam filosofie.” (Cristian Ionescu) Admira natura, „îi plăcea mai ales iarna”, dar, din cauza constituției firave și a problemelor respiratorii se vede nevoit a refuza „o invitație la schi” (Radu Vișineanu). De altfel, fapt confirmat și de fila de catalog, este scutit de orele de sport. Compensa, în schimb, prin talentul real la desen, „ne făcea schițe în timpul discuțiilor” (Ion Rotaru), lucru ce a avut relevanță în ușurinta trecerii probelor examenului de admitere de admitere la Facultatea de Arhitectură, „Ion Mincu”.

Izolarea, dictată din rațiuni medicale (este mutat în același oraș, la o mătușă, soră a tatălui, Virginia, creștină devotată ce locuia pe strada Exercițiului, unde astăzi funcționează un depozit de carte), conjugată cu lecturi aprofundate din domeniul real, vor favoriza apariția primei „crize” spirituale, cea „științifică”, respingând îndemnurile creștinești ale celor din jur, probabil influențat de lecturile „noii ordini comuniste”: „El era preocupat și încântat de științe, pentru că, stând acasă, a citit mult din biblioteca școlii. Când mama-i spunea plângând să-și schimbe atitudinea și să nu-l supere pe Dumnezeu, care l-a ajutat atât de mult, el îi întorcea vorba și spunea că «vine cu lucruri ireale și învechite»”

3. 1964-1974 STUDENȚIA

Consemnarea evenimentelor socio-politice contemporane poetului cuprinse într-un tablou sintetic se impun, ele constituind singurul mijloc obiectiv de încadrare a evenimentelor biografice într-un context istoric. Și de această dată, punctele tangente cu evoluția istorică sunt irelevante pentru conturarea profilului său moral sau artistic. Nimic din convulsiile sociale nu pătrunde în sfera preocupărilor sale reale, decât, poate, ca reacție adversă împotriva sistemului, de suprafață, însă, spiritul de frondă fiind pus mai mult pe seama vârstei, iar nu din convingeri politice ferme. Prin urmare, discuțiile în contradictoriu purtate cu profesorii, ceea ce îi va atrage amânarea absolvirii facultății, se vor înscrie pe aceeași traiectorie cu aderarea la grupul boemei bucureștene; chiar și în acest din urmă caz, prezența sa este una retrasă, introvertită, fără luări de poziție „zgomotoase”, dezinteresat la modul sublim de orice formă de publicitate.

Cel de al doilea set de materiale ce fac trimitere la evocările prietenilor (puțini la număr) reprezintă o modalitate, unica, de altfel, ce tinde către obiectivitate în conturarea personalității sale.

În sfârșit, dosarul de urmărire întocmit de securitate înregistrează fapte în timp real, fără consecințe dramatice, „obiectivul” Daniel Turcea fiind și în acest caz indiferent la „provocările” conversaționale ale interlocutorilor din cercul său de cunoștințe, angajați ai sistemului, mai mult sau mai puțin apropiați, deși știa, fără îndoială, că este urmărit.

Așadar, contextul istoric servește doar pentru încadrarea în coordonate cronologice a acestei etape a vieții sale, lipsa unei conexiuni între sistem și persoană demostrând poate, cel mai bine, una din trăsăturile pregnante ale personalității sale, forța morală ca scut împotriva imixtiunilor politice de orice fel, ceea ce îl individualizează în cadrul generației din care face parte. Absența reacției în plan social conservă capacitatea creatoare indicând un grad sporit în menținerea igienei morale, factor decisiv în păstrarea nealterată a libertății de exprimare:

1). Liberalizarea și limitele sale. După adoptarea Declarației din aprilie 1964 a urmat o perioadă de liberalizare a societății socialiste din România, începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de către succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu. În România anilor 1964-1974 s-a crezut într-o deschidere largă spre democrație; s-au făcut unele încercări de materializare a pieței libere, de descătușare a forțelor intelectuale, s-au dezvoltat contactele cu Occidentul. Această liberalizare avea loc în anumite limite, impuse de existența unui regim de esență totalitară.

2). Reorganizarea statului și a societății prin adoptarea unei noi Constituții, în 1965. În 1968 au loc reforme administrative, se emit legi privind biserica creștin-ortodoxă (ducând la un număr sporit de studenți la Teologie, renovarea de biserici și mănăstiri, etc.).

Legea învățământului din 1968 a stabilit învățământul general obligatoriu de 10 clase, iar în manual au revenit personalități dezavuate vehement la începutul anilor '50.

3). Afirmarea „legalității socialiste”. Începând cu aprilie 1968 sunt demascate abuzurile și ilegalitățile din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind reabilitați mai mulți activiști de partid, în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu.

4). Politica economică a cunoscut după 1964 o anumită modificare (descentralizarea activității economice, modernizarea și rentabilizarea întreprinderilor industriale), iar nivelul de trai a cunoscut o sensibilă îmbunătățire.

5). Politica externă a fost marcată de implicarea României în problemele internaționale, dar și de preluarea unui model, cel asiatic-comunist care va conduce, treptat, la instituirea cultului personalității președintelui N.Ceaușescu.

Perioada 1964-1974 cuprinde perioada studiilor mereu amânate de la Arhitectură, unde este admis grație talentului excepțional: „Daniel nu făcuse pregătire decât o lună înainte de examen, ceea ce s-a dovedit suficient, deoarece era un desenator excelent” (Bucur Crăciun). Tot în această perioadă îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag. Mai mult decât atât, sfera suprasensibilului este o constantă atracție pentru poet: „În vremea aceea, prin anii `70, Daniel se interesa de mistică intens și, mărturisesc că nu înțelegeam ce voia, nu eram pregătit spiritual să-i răspund, dar am intuit și, în virtutea poziției pe care o ocupam, cunoșteam persoanele care l-ar fi putut asculta și răspunde competent. Drept urmare, l-am îndrumat către Mănăstirea Cotmeana, la Corbi (unde, bănuiesc, nu a ajuns deoarece satul din apropiere, Nucșoara, era înțesat de comuniști), apoi l-am orientat către Părintele Galeriu (la acesta sigur a ajuns, pentru că, într-o discuție cu Părintele, acesta a pomenit de Daniel), la Biserica Domnească de la Curtea-de-Argeș, la Nămăiești, Arnota, Cozia (aici nu a găsit persoana la care îl trimisesem, comuniștii mutau călugării mereu), la Episcopia de Vâlcea.” (Lucian Cioată)

Este perioada boemiei studențești (grupul de la „Albina”, dar și restaurantul „Cireșica” unde se ducea împreună cu Radu Vișineanu, pictorul Gheorghe Pantelie și Cristian Ionescu), cu nenumăratele ei fracturi privind încheierea studiilor: „În anul doi, la cămin fiind, în timpul sesiunii, am fost deranjați de zgomotele unor studenți, am ieșit la geam și am strigat încercând să-i liniștim. Nu a fost posibil, chiar mai rău, am fost exmatriculați și am repetat anul doi.”(Bucur Crăciun).

Spiritul nonconformist, de „rebel ponderat” (Bucur Crăciun) îl urmărește, așadar, și în facultate, unde va învăța doar „la materiile care-i vor plăcea”(Bucur Crăciun), oscilând între activitatea literară, fructificată prin publicarea poeziilor, „săptămânal aproape, în «Luceafărul», «Gazeta literară», «Ramuri» precum și în revista facultății, «Amfiteatru»” (Bucur Crăciun), o cameră îngustă în căminul studențesc din strada Gabroveni, participarea la cursurile de Estetică si Teoria Arhitecturii, masa la cantina studențească și inițierea în muzica clasică (Bach) făcută cu pricepere de bibliotecarul facultății, „un sas meloman” (Bucur Crăciun).

Este perioada publicării „Entropiei” (1970) care-i aduce consacrarea ca scriitor, dar și a descoperirii lecturilor esențiale și a proiectelor sale, precum nirvanele, prolegomenele la o fizică viitoare. Biografia, întocmită de sora sa, consemnează intrarea la arhitectură și, odată cu aceasta, frecventarea grupării de la „Albina”, cerc în care „se crease un nucleu al oniriștilor […]. Daniel era singurul din grup profund religios, tăcut, retras, nu intra în relație cu ceilalți decât la nivelul strict necesar, nu făcea pe «poetul»” (Lucian Cioată).

Astmul pe fond alergic, slăbiciunea din copilărie, se reactivează, drept pentru care obține negația necesară într-o singură zi, suficientă pentru a se prezenta la postul din Reșița, unde fusese repartizat și a se întoarce.

Este momentul întâlnirilor capitale, cea cu Nichita Stănescu, cu care dialoga în versuri. În ciuda boemiei, Daniel Turcea acumulează lecturi importante din domenii științifice și aici intră în contradicție cu profesorii săi de la arhitectură: „numai că, la fața locului, normele constructive erau impuse prin standard venite de la forurile superioare, astfel încât apartamentele care se construiau nu aveau nicio legătură cu ceea ce se învăța la facultate. Daniel spunea că ar fi picat la orice examen dacă ar fi prezentat un astfel de proiect al unui bloc în construcție. El nu agrea acest mod de a gândi și venea cu idei înnoitoare. Neîncetat era în contratimp cu ceea ce era obligat să învețe, neavând nicio aplicabilitate practică. Ar fi stat cuminte în banca lui, n-ar fi avut altă opinie, dacă nu ar fi fost înzestrat cu o minte în permanentă cercetare, care nu-l lăsa să se mulțumească numai cu jumătăți de măsură.”

Transferul acestor căutări științifice se va face către poezie. „Entropia” abundă de aceste teorii științifice, iar căutările înseși devin inspiratoare și fondatoare ale noului crez artistic: „îl preocupă mult particula vieții din atom”, Neutrino, deosebită de oricare dintre particulele ce compun atomul, „nu-și dorea altceva decât să construiască un institut de cercetări «Henry Coandă»”, preocupare care se reflectă în „prolegomene”. Citea fizică cuantică, metafizică, astrofizică, geofizică, biofizică, genetică moleculară, inginerie genetică, bioinginerie, medicină, neurobiologie, neuroetică, geologie, mecanica fluidelor, astronomie, matematici superioare, logică, electromecanică, electromagnetică, termodinamică. Stau dovadă mărturiile surorii sale, care, de asemenea, declară că acesta a distrus caietele cu însemnări din varii domenii, spunând: „odată ce-am dus calculele până la capăt și-am redescoperit ce-am dorit, acum, dacă m-am lămurit, oricum nu mă va crede nimeni atunci când voi încerca să explic la ce concluzie am ajuns.” Oricum, „Prolegomene la o fizică viitoare” a rămas o dovadă clară a acestor cercetări și preocupări, care au inclus religia, dovadă că neutrino are nume inspirat de budhism: „bodhidarma-neutrino”.

Este evident, era în contradicție cu realitățile vremii, cu evoluția societății comuniste, indiferent cât de libertină era aceasta în anii `70; prin urmare, acest tip de proiecte sunt refuzate oficial. Daniel Turcea perseverează, însă, promovându-le chiar ca proiecte de final de studii, ceea ce va conduce implicit la neacceptare și, alături de boemia sa, va contribui la amânarea absolvirii facultății. Din portretul unei personalități „altfel” fac parte și respingerea constantă din partea profesorilor de a-i permite frecventarea orelor de curs, dat fiind felul în care se îmbrăca, cu pantofi cu tălpi groase și fețe de velur de la „Romarta Copiilor” și tunici vechi, felul în care se purta, cu barbă sau cu favoriți, dar și locurile pe unde se odihnea și lucra, cameră în subsol, balcoane improvizate, etc.

Preocupările sale, spiritul său rebel și neobosit în a descoperi, în a afla, dar mai ales talentul său poetic nu vor fi ignorate însă de grupul oniric. Alături de prietenii săi, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru va fi recunoscut ca fondator al acestui curent prestigios al perioadei respective. Desigur, însuși onirismul era o stare de refugiu față de politica oficială. „Artă pentru artă” era „un răspuns sincer la arta cu tendință a perioadei respective”

Bineînțeles, boemia s-a extins în zona scriitoricească: „Daniel cel nou”, cum îl numeau Sorin Dumitrescu și Horia Bernea, „acolo-și debita toate teoriile filozofice (n.n. în cadrul reuniunilor boemei), religioase, literare, științifice, artistice; trebuia să-i surprindă pe scriitori, care-l provocau la discuții, deschizând câte un subiect și lăsându-l pe el să-l dezbată.”(Lucia Turcea)

Acestei perioade îi corespunde și începutul filajului realizat de către organele Securității. Dosarul de urmărire al C.N.S.A.S. nr. 2645 (anexă a lucrării de doctorat), prin cele 30 de file, constituie un mijloc alternativ de completare a biografiei de tip documentar-istoric. Notele informative, puține la număr, concise, dar concludente prin autenticitate, sunt semnate de un număr relativ mare de „surse” angrenate în filarea „obiectivului” DANIEL – ILIE TURCEA. Precizia informațiilor slujește, în mod paradoxal, la dezvăluirea adevărului prin delațiuni, oferidu-ne o imagine, ce-i drept, schematică, dar edificatoare asupra omului în raport cu familia, prietenii, mediul socio-cultural, mașinăria politico-represivă a acelor vremuri distorsionând conștiințe, nu și date.

Filajul începe în mai 1972, când apare ca legătură a scriitorului Dumitru Țepeneag (urmărit la rândul său de Direcția I). Perioada de supraveghere se desfășoară din 14 ianuarie 1974 și include 11 note informative pe anul 1974, o notă pe anul 1975, două pentru 1976, trei pentru 1977, o notă în anul 1978 și, în final, trei pentru anul 1979, anul morții poetului. Apreciat de grupul de prieteni, O. Stoica, F.Gabrea, D. Stancu și Dumitru Țepeneag pentru „poziție și talent” (Fila 22, 15 februarie, 1974), Daniel Turcea absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, promoția 1974, refuză postul primit, alegând alternativa conformă profilului său spiritual acela de „scriitor liber- profesionist”. Aceasta se traduce printr-o existență fluctuantă, la pragul subzistenței, pendulând între un domiciliu stabil în Pitești și flotant în București, sector 7, în perioada 1972-1974, după care se mută la o adresă necunoscută. Aici apare ca „tolerat” în apartamentul surorii sale, Dumitru Maria. Situația materială este precară, cauza fiind refuzul constant al „obiectivului” de a se angaja, în ciuda eforturilor colegului de breaslă, Dumitru Stancu. Acesta se declară „deziluzionat […] pentru că nu s-a prezentat la post (Proiect București)”, deoarece „ar dori un program lejer, nu de 8 ore, e om de artă.” (Fila 18, 22 octombrie, 1974). Tot în acest înscris se menționează faptul că îl vizitează frecvent pe Dumitru Țepeneag care i-a promis „sprijin din exterior dacă va reuși să plece din țară.”

Deși este caracterizat ca fiind „un element închis, distant, arogant” (Fila 21, 21 martie, 1974), în ședința Uniunii Scriitorilor, al cărei secretar U.T.C. este Al. Papilian, urmărit și el, Daniel Turcea susține cauza tinerilor poeți neangajați, a caror unică sursă de venit este scrisul. Se declară nedumerit asupra faptului că, „deși s-a născut sub aceleași culori”, principiile călăuzitoare se schimbă constant. (Fila 19, 20 aprilie, 1974). În data de 24 mai, 1974, este redactată o notiță potrivit căreia s-a interceptat o scrisoare–invitație a unui editor al librăriei „Flammarion”, Paris, prin care poetul primește asigurări referitoare la ajutorul de care va beneficia imediat ce va ajunge în Franța. (Fila 27, 24 mai, 1974). Acest fapt este confirmat de Fila 18, 22 octombrie, 1974, în care Daniel Turcea mărturisește „sursei” faptul că „a făcut o cerere pentru a pleca în Franța, unde o relație a sa i-a aranjat apariția unei cărți.” Tot aici aflăm cauza nemulțumirii sale – refuzul publicării versurilor în țară pentru „pesimismul ce-l degajă.”

În 1975, conform Filei 17, 25 ianuarie, apare la Quebec, într-o revistă coordonată de T. Pavel, un grupaj de poezii semnate de Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Vera Lungu, „toți onirici”.

Nu este cunoscut cu activitate politică, nu este membru de partid, este mereu preocupat, însă, de situația scriitorilor tineri, alături de Al. Papilian, C.Ivănescu – „tineri veșnic nemulțumiți și protestatari” (Fila 20, 29 aprilie, 1974), la care se adaugă retragerea propriului manuscris de la editură pentru a-l reface. (Fila 16, 16 aprilie, 1976).

Presupus profesor cu jumătate de normă la o scoală din Snagov (fapt consemnat, dar neconfirmat ulterior), Daniel Turcea, „semnalat cu manifestări ostile și relații suspecte” (Fila 10, 15 martie, 1979), se bucură de aprecierea criticii la apariția volumului „Epifania”, cu observația că este „complet neangajat în ceea ce scrie, face artă pentru artă, estetizant în ultimul grad, dar talentul său îi face pe critici să uite conținutul apolitic pentru forma versurilor.” Încă din 1977 se sugerează contactarea poetului D.L., „relație comună”, pentru „a-l avea în atenție în mod permanent.” (Fila 12, 3 noiembrie, 1977).

4. 1974-1979 ULTIMA PERIOADĂ DE VIAȚĂ

Ultima perioadă de viață, 1974-1979, reprezintă, în viziunea liderului grupului oniric, Dumitru Țepeneag și nu numai, „vârful biografiei sale”. Este declarat, de cea mai mare parte a celor care l-au cunoscut, omul, poetul care, împreună cu „Virgil Mazilescu și Ivănceanu”, „în acei ani tulburi”, „au trăit curat, fără compromis” (Dumitru Țepeneag); era „singurul vârf de lance în a se desprinde de materie” (Gheorghe Pantelie) sau, mai departe, „cunoscându-l pe Daniel, mi-am dat seama că era deasupra noastră, existența lui era de sfânt.”(Gh. Pantelie)

Devenirea se produce, potrivit mărturiei surorii sale, brusc, în urma unui vis premonitoriu, în care îi apare Maica Domnului cu Pruncul în zeghe: „Într-o dimineață, așadar, apare acasă după o perioadă de două săptămâni în care nu am știut nimic de el. Era cât pe ce să anunțăm Miliția. După vreo trei zile, timp în care s-a mai întremat puțin, îmi povestește un vis care avea să-i marcheze existența: se făcea că se afla în fața unei biserici din piatră și cărămidă, cu multe trepte și coloane. Frontonul se pierdea în nori. A simțit o mână puternică ce l-a izbit cu fruntea de treapta de jos a bisericii; nu a putut să pună piciorul nici măcar pe prima treaptă, atât de rău se simțea, ar fi dorit să moară. A început să strige după toți întemeietorii de religii. Durerea era din ce în ce mai cumplită. Cu cât îi striga mai tare, cu atât îi era mai rău. A văzut-o pe mama în lumină, rugându-se pentru el. Și-a dat seama că un singur nume nu rostise: «Mântuitorule, ajută-mă!» În momentul acela a simțit nu numai că se poate ridica în picioare, ci chiar s-a ridicat cam un metru de la pamânt și a văzut ieșind din biserică doi tineri: unul îmbrăcat în ostaș roman (cu o suliță în mână), celălalt episcop (avea în mână «Evanghelia»). Primul a zis: «Pe acesta îl iau eu!», iar ce de-al doilea: «Nu, pe acesta îl iau eu, știi că mă ocup de cei tineri!». L-a apucat cu putere de mână și au intrat în biserică prin partea de sus, ajungând până la Pantocrator. I-a văzut pe cei doi tineri, apoi, așezați de o parte și de alta a catapetesmei, plecaseră din icoană. A admirat toată biserica, dar nu s-a dus la ei să vadă cine sunt; s-a cutremurat când a văzut-o pe Maica Domnului în picioare, pe nori, cu Pruncul în brațe. Mântuitorul era în zeghe. L-a atras această imagine-viziune, s-a închinat și a umblat să-i caute inima Maicii Domnului. A înconjurat-o zburând. I-a auzit inima bătând și și-a spus: «Eu aici aș vrea să stau!», moment în care s-a trezit” (Lucia Turcea, „Mărturisiri”)

Urmare acestui fapt ieșit din comun, „a pornit în căutarea bisericii din vis, convins fiind că, atâta vreme cât visase în București, biserica trebuia să fie aici. A căutat -o cu înfrigurare zi de zi. Comportamentul lui s-a îmbunătățit de atunci, spre fericirea noastră, nu a mai petrecut așa mult, nu a mai lipsit de acasă. Nu îi trecuse definitiv, dar se atenuase vizibil atitudinea sa. Peste un an, tot prin februarie, a venit la mine foarte răzvrătit, trântind ușile și strigându-mi: «M-am săturat! Am căutat-o un an și n-am găsit-o! Visul nu a fost de la Dumnezeu! De acum încolo, o să fac toate nefăcutele!» M-am speriat foarte tare pentru că, poate, doar crime nu făcuse! «Mai caut-o și azi!», l-am implorat. A ieșit trântind ușa. M-am rugat la Maica Domnului cu disperare să-l ajute să găsească biserica. Peste o oră, vine bucuros acasă: «Am găsit-o! Hai să ne rugăm acolo!». Ne-am dus. Pe drum mi-a povestit totul: se urcase în troleibuzul 90, spre centru; la Piața Operei, acesta s-a defectat, toată lumea s-a dat jos și cu toții s-au îndreptat, pe jos, către Piața Kogălniceanu; singur el și-a întors privirea spre Biserica «Elefterie»…era biserica din vis, iar cei doi erau Sf. Gheorghe și Sf. Elefterie; a intrat in biserică și când și-a ridicat privirile a zărit pictura «Maicii Domnului Cu Pruncul în zeghe». Era semnată «Arsenie Boca» și fusese executată în mai, 1959, părintele fiind secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu. Deși în biserică se făcea curat, am stat și am admirat cei trei kilometri de pictură. Din acea zi, Daniel a fost cu totul alt om. A studiat teologie, s-a informat.”(Lucia Turcea, „Mărturii”)

Întâlnirile sale esențiale sunt, mai cu seamă din acest moment, de ordin religios: vizita la Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Antim, discuții edificatoare cu rol vital în prefacerea sa spirituală cu Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul său, cu Părintele Sofian Boghiu, poetul Ioan Alexandru, pictorul Paul Gherasim. Lumina blândă a feței, pioșenia, transpar pe acest chip neatins încă de boală și se vor menține până la sfârșitul vieții: „Prin 1974, aflat în vizită la București, l-am întâlnit pe la «Casa Scriitorilor». Era total schimbat în bine, avea o lumină blândă pe față; inspira liniște și pace sufletească: scria «Epifania». Nu era bolnav încă. Altă dată, a venit el în vizită la mine, în Brașov, împreună cu sora sa, Lucia. Era stăpânit de același duh al blândeții, al creștinului adevărat. Țin minte cum îmi spunea mereu: «Să facem tot ce putem pentru Mântuire!» Starea de spirit era diametral opusă celei din studenție. Era prin 1976-1977.” (Bucur Crăciun)

Același martor ne relatează o întâlnire ulterioară în care, spre deosebire de prima, singura diferență era instalarea bolii; în schimb, trăirea era aceeași, chipul neschimbat: „Mai târziu, revenind la București, l-am vizitat în casa lor din Balta-Albă, unde locuia împreună cu mama sa și cele două surori, Meri și Lucia. Deși era foarte bolnav, nu stătea în pat, s-a ridicat și a venit lângă mine, pe o laiță și aici am avut ultima convorbire cu el despre ortodoxie pură. M-a marcat discuția cu el prin tonul blând, prin dragostea pentru Dumnezeu și faptul că își renega «Entropia».”(Bucur Crăciun)

În ciuda inapetenței structurale vădite pentru notorietate, spectacol, publicitate, „Niciodată nu ne spunea când și cum, unde îi apar poeziile” (Valeriu Pantazi), creează o impresie puternică asupra celor care l-au întâlnit, impunându-se prin uriașa forță morală a trăirii autentic creștine: „Călugării de la Mănăstirea Cernica îl numeau «fratele nostru»” (Gheorghe Pantelie), deși nu avem dovezi care să ateste faptul că ar fi fost „tuns în monahism”.

Impactul psihologic al profunzimii spuselor sale se resimte, peste ani, și în relatarea poetului Aurel Sibiceanu care va reda cu fidelitate o frază memorabilă a acestui poet stins la vârsta lui Iisus: „«E atât de aproape adevărul!». După o tăcere apăsătoare, a continuat: „«E mult zgomot în ființa noastră, ne lamentăm, cerem vrute și nevrute semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»”

Apariția „Epifaniei” aduce cu sine o nouă, dar scurtă și intensă prietenie, aceea cu pictorul Paul Gherasim: „L-am cunoscut pe Daniel Turcea imediat după ce a apărut «Epifania»”, care îi face cunoștință cu poetul Ioan Alexandru, în casa căruia se petrece o scenă memorabilă prin atitudinea fără echivoc a poetului suferind: „Într-una din zile i-am făcut cunoștință cu Ioan Alexandru. Când am intrat în casă, toată familia era în rugăciune, în genunchi. Daniel Turcea era foarte emoționat, s-a așezat și el în genunchi, lângă sobă și ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru a încheiat: «Doamne, ai grijă de neamul și de țara aceasta!»”

Discuțiile, plimbările (Mănăstirea Antim), vizitele Părintelui Arsenie Papacioc, Nicolae Steinhardt sau Ilarion Argatu stau în umbra iminentului sfârșit, însă nimic din crisparea omenească în fața morții nu este consemnat, ci, doar o bucurie interioară ce-i lumina întreaga ființă inspirând celor din jur speranță și liniște sufletească. Îndemnuri ca „Să facem tot ce putem pentru Mântuire”, „Să ne ducem cu toată nădejdea la Dumnezeu” (Bucur Crăciun) sau „Nu mi-e frică de moarte, ci de unde o să ajung după moarte” (Paul Gherasim) – cuvinte rostite pe patul de spital, dublate de regretul profund de a fi scris „Entropia”, indică asumarea, până în ultima secundă, a unui mod de viață, pe de o parte, iar pe de altă parte, o sursă veridică a biografiei prin reconsiderarea „Epifaniei” ca pagină autobiografică.

Așadar, ceea ce apare în „Epifania” este transfigurarea unei suferințe atroce în versuri sacre, iar ceea ce-i sporește veridicitatea este mărturia celor ce i-au fost aproape. Ca o completare, se poate afirma că acest document autobiografic decriptează imaginea serafică a „Autoportretului” dăruit cu mult timp înainte colegului și prietenului Cristian Ionescu, care, la rândul său, intuind profunzimea sfredelitoare a privirii, îl oferă Părintelui Iustin Marchiș, starețul Mănăstirii Stavropoleos.

Autobiografia esențializată guvernată de legea simultaneității, „povestea simultană cu scriitura”, transferă autenticitatea confesiunii lirice asupra (auto)biografiei. Ficțiunea cedează locul privilegiat unui singur personaj: autorul însuși în raport cu divinitatea căreia, potrivit afirmațiilor surorii, îi sunt dedicate aceste versuri extatice.

„Povestea” vieții sale este mărturia de credință din „Epifania” pe care o considera unica varianta posibilă de existență și, căreia, confirmată de cei ce i-au fost în preajmă, i se poate atribui valoare testamentară. Sinceritatea destăinuirii, a artei sale poetice, controlabilă prin mărturiile prietenilor, este de o valoare inestimabilă prin unicitatea ei în literatura română și nu numai. Nu numai că istoria acelor ani și a evenimentelor ei nefaste nu există, ci chiar propriile-i convingeri artistice, premergătoare iluminării, sunt suspendate, timpul profan fiind convertit în timp sacru, Daniel Turcea făcând joncțiunea cu marii poeți mistici ai lumii; ei sunt contemporanii săi. Acesta este timpul istoric, timp cristic, pe ale cărui coordonate Turcea scrie și „se scrie”. Liantul ce-i reunește este regresia temporală firească la aceste spirite înrudite și ancorarea cu întreaga ființă în creștinism.

Ultimii ani, prin dramatismul lor, culminând cu durerile înfiorătoare din final, pe care le domină la modul sublim, contrariindu-i până și pe medici (aceștia se îndoiau de exactitatea diagnosticului), se constituie, așadar, într-un tip de autobiografie singulară în spațiul literaturii. Spațiul biografic în care evoluează Daniel Turcea, Tereza de Avila, San Juan de la Cruz, Angelus Silesius, Ramon Llull, Tereza de Lisieux, este unul al vocilor la unison, din perspective istorice diferite, dar anulate în același mod: singura care prevalează este transa extatică generatoare de poezie sacră. Spre deosebire de spațiu, timpul este singura categorie nealterată și necondiționată de factori externi. În timp ce spațiul este mozaicat, timpul este un flux continuu, egal cu sine, nedistorsionat, este rugăciunea isihastă, singura ce oferă proiecția în eternitate. Prin urmare, ceea ce este esențial este forța morală uriașă de a se sustrage timpului istoric și a păși în cel sacru.

A te preocupa de propria-ți viață ar însemna o negare a însuși statutului de poet mistic, a părăsi dimensiunea sacră și a intra din nou în cea profană. Cu alte cuvinte, cale de întoarcere nu există. Spațiul nu contează așadar. El cedează locul timpului sacru care clădește în această paradigmă un supra-spațiu, loc de reunire a spiritelor alese. Perturbările istorice, sociale, politice, personale, nu-și găsesc justificarea în sacralitate. Pe de altă parte, dematerializarea aceasta presupune pre-existența dedublării, a echivocului, a slăbiciunilor care, în mod paradoxal, dau contur deplin ființei umane: „Omul este unul din fenomenele acestei lumi, unul dintre lucruri în vârtejul natural al lucrurilor și omul iese din această lume ca imagine și asemănare a existenței absolute, înălțându-se deasupra lucrurilor din ordinea naturii. Stranie ființă; dedublată și echivocă, având chip regesc și chip de rob, ființă liberă și încătușată, puternică și slabă, reunind într-o existență unică măreția și nimicnicia, ceea ce este veșnic și ceea ce este pieritor.”

Trăsăturile antinomice ale ființei sunt reconciliate (Pascal) de singura religie capabilă de a le echilibra și anume, creștinismul: „Nulle autre religion que la chrétienne n'a connu que l'homme est la plus excellente créature et en même temps la plus miserable.” Altfel spus, în dezechilibru se află echilibrul, altminteri ar fi infirmat Hristosul. El, Restauratorul, Pacificatorul, este Cel Ce declanșează complicatul mecanism al conștiinței de sine.(apud Berdiaev). Din acest punct începe suprema gnosă umană, în cazul nostru, autobiografia, ce se va traduce prin radicalizarea propriei existențe, creându-se premisele puterii creatoare absolute prin dobândirea libertății interioare.

Aceasta este condiția sine-qua-non a refacerii legăturii firești dintre Creator și creatură și, grație ei, accedem spre eul pur, profund ce ni se revelează ca garant indubitabil al realității obiective a transcendentului- propria-i viață. Parafrazând, sintagma „eu sunt chiar eu” poate oferi explicația fuzionării, simultaneității om-operă. În vreme ce biografia cu întregul ei cortegiu de evenimente istorice „nu explică nimic”, din „Entropia” decât, poate, ca o cauză a „evadării” din mistificarea diabolică, „Epifania” este pe de-a-ntregul explicată și pătrunsă de biografie.

Invalidarea diagnosticului medical certificat de mărturia surorii sale, dublată de atitudinea lucidă în fața morții, fapt confirmat de mărturisiri ale cunoscuților și, mai presus de toate, de dictarea ultimelor poezii-rugăciuni, pe care le putem numi fără echivoc „poezii în timp real”, confirmă legitimitatea acestui punct de vedere – biografia pură: „E drept că n-am mai întâlnit niciodată un bolnav atât de grav ca Daniel, care să fie împăcat cu soarta lui, să stea liniștit și vesel, cât a durat calvarul lui. Omul ăsta are toracele inundat în lichid. Dacă-l scoatem, se reface, respiră de două săptămâni cu o bucățică din plămânul drept. Cum este posibil așa ceva? Infirmă orice diagnostic i-am pune. Corect noi nu știm ce boală are. S-ar putea să fie chiar contagioasă! Nu-i știm cauza bolii. Din punct de vedere medical nu se comportă conform simptomelor pe care ar trebui să le aibă.” sau „Daniel nu înceta nici o clipă să uimească pe toată lumea de acolo, fără să țină la asta, pur și simplu făcea firesc lucruri imposibil de explicat. Era pe moarte, dar se ridica, se spăla, stătea pe scaun și răspundea la orice întrebare i s-ar fi pus.”

„Via mistica” este alegerea pentru care va opta în condiții de deplină sănătate și libertate, iar această opțiune se va fi dovedit a fi temeinică, roditoare în plan artistic, conturată, însă și ca argument suprem în susținerea conceptului de biografie pură. Mai cu seamă în ultimele zile, când durerea fizică este învinsă prin puterea rugăciunii isihaste, fapt imposibil de conceput în termeni obișnuiți, validarea acestei stări, a unei asemenea trăiri cu valoare testamentară, se impune fără echivoc.

Îndemnul Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, Î.P.S. Teofan, rostit în martie 2011, la Iași, cu ocazia lansării volumului „Epifania, ultimele poeme de dragoste creștină”(Ed. Doxologia), „Aveți binecuvântarea mea prin care puteți înlocui orice rugăciune cu una din poeziile epifanice ale lui Daniel Turcea”, reprezintă recunoașterea statutului de poet-sfânt și, totodată, recuperarea unei moșteniri spirituale, fenomen unic în cultura română.

MĂRTURII

(mărturii inedite despre personalitatea poetului, din convorbiri cu apropiați ai acestuia)

Bottom of Form

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

1. LUCIA TURCEA, sora poetului, Mănăstirea Cristiana, București, august, 2012

„Fratele meu, Daniel-Ilie Turcea s-a născut în Târgu-Jiu la data de 22 iulie, 1945. La vremea aceea, părinții mei locuiau într-o casă ce a fost demolată de comuniști, pe strada Christian Tell. Am fost patru frați: Maria Georgeta, Ilie-Daniel, Cristiana-Lucia (născută în 1951) și Ion Mircea.

Mama, Maria, profesoară de matematică, în Târgu-Jiu și Pitești (Liceul Pedagogic și Liceul  «Zinca Golescu», de unde iese la pensie) născută Popescu, la Câmpina, în data de 29 februarie, 1912 și decedată pe 25 martie, 1996 în București, provenea, pe linie paternă, dintr-o familie cu adânci rădăcini creștine. Tatăl ei, Ioan Popescu, era, de asemenea, preot, iar mama se numea Eugenia Popescu. Șirul celor opt generații de preoți a fost întrerupt de nașul nostru, Spiridon Popescu, devenit arhitect.

Tatăl, Gheorghe, ofițer și apoi contabil-șef al Colegiului de Experți Contabili ai județului Argeș, s-a născut pe data de 16 februarie, 1916, în Pitești unde a și murit pe 2 decembrie, 1969. A fost ofițer de marină și, în urma unui naufragiu, este transferat la armata terestră. De pe acestă poziție participă în întregime la cel de-al Doilea Război Mondial. A fost rănit, salvat, dar ceea ce l-a doborât a fost boala de inimă. Tatăl său, Ioan Turcea, proprietar al unei fabrici de încălțăminte, participant activ la Primul Război Mondial (este decorat), se căsătorește la 18 ani cu Ileana (născută Marinescu) în vârstă de doar 13 ani. Au avut douăzeci de copii din care au trăit doar șase. Printre aceștia se numără și Virginia, mătușa noastră , care l-a crescut pe Daniel, departe de zgomot, într-o casă aflată pe strada Exercițiului, în Pitești.

În 1947, pe când Daniel avea doi ani, tatăl nostru a primit ordin să se transfere la Ploiești. Așadar, s-au mutat în Aleea Palada, nr. 1 unde au locuit timp de doi ani. 

În Pitești se stabilesc în anul 1949, urmându-l pe tata care primise un nou ordin de transferare. La început locuiau în camerele de protocol ale Liceului Pedagogic, unde mama fusese numită directoare, pentru ca mai apoi, să cumpere o locuință aproape ruinată în urma bombardamentului. Au reconstruit cele patru mari camere și s-au mutat, așadar, într-o casă care avea tot confortul, pe strada Fântânii, nr. 20. În 1951 m-am născut eu; Daniel avea cinci ani. 

Mi-l aduc aminte pe Daniel ca pe un copil foarte retras, introspectiv, cu o mare sensibilitate, foarte inventiv. Tata era mereu exasperat de liniștea lui visătoare pentru că vedea în Daniel un viitor om de acțiune, pragmatic, întreprinzător.

Mătușa, Virginia Neacșu, sora tatei, îl ia pe Daniel în casa de pe strada Exercițiului, cu acordul părinților, oferindu-i mult mai bune condiții de studiu, în liniște. Casa cea nouă era mai spațioasă ca a noastră, avea o livadă mare și era în apropierea bisericii de unde erau nelipsiți. Mergeam des în vizită, mai ales, fratele Ion Mircea. A dorit chiar să-l înfieze, dar părinții s-au opus. 

Daniel a absolvit școala primară la Liceul «Zinca Golescu», dând dovadă încă de pe la vârsta de șapte ani de o precocitate a sensibilității artistice ce ne-a uimit pe toți: a desenat o corabie spunându-ne ca viața omului este aidoma unui vas pe mare. Era foarte bine îngrijit de mătușa noastră care îl diviniza aproape. Venea în scurte vizite și pe acasă, dar, după o întâmplare petrecută la vârsta de opt ani, mătușa l-a luat și vizitele de ambele părți au încetat: copii fiind, am început să ne batem cu perne, acestea s-au rupt și toți fulgii s-au împraștiat prin cameră, ceea ce i-a declanșat lui Daniel o criză îngrozitoare de astm pe fond alergic, afecțiune de care nimeni nu știa că o are.

A fost foarte bine îngrijit, s-a obținut chiar o dispensă de la Inspectorat de a-și pregăti acasă examenele, în particular și de a le susține, singur, la sfârșitul anului școlar. În tot acest timp, studia la biblioteca liceului, întrerupt mereu de crize groaznice de tuse. Mama și mătușa, pe lângă tratamentul riguros, se rugau pentru el la biserici și mănăstiri din Câmpina și Pitești.

La vârsta de cincisprezece ani, s-a vindecat ca prin minune de această cumplită boală, care, așa cum a apărut, așa a dispărut. În clipa în care s-a vindecat, a uitat de Dumnezeu.

Perioada studiilor liceale (Liceul «Nicolae Bălcescu»), actualul Colegiu Național «I.C. Brătianu») a fost marcată de prezența la catedră a unor profesori de rară ținută morală și profesională și l-aș menționa în primul rând, pe profesorul universitar Gheorghe Morțun care preda matematica.

La optsprezece ani, prin 1963, Daniel pleacă la București, unde susține examenul de admitere la Facultatea de Arhitectură pe care îl trece cu ușurință. Se instalează pentru o vreme în căminul studențesc de pe strada Gabroveni și intră în atmosfera boemei bucureștene a cercului de la «Albina», unde îi cunoaște pe Nichita Stănescu și pe Adrian Păunescu.

Următoarea adresă unde a locuit a fost pe strada Brezoianu, nr. 7, (bloc care s-a darâmat la cutremur) într-un balcon amenajat, la etajul șapte. Aici a scris «Entropia» urmată de alte două volume cu același titlu, o «Prolegomene la o fizică modernă» și douăsprezece «Nirvane». Le-a distrus pe toate înainte de a muri.

S-a mutat mai apoi, într-un subsol din strada Dionisie Lupu, unde avea o cameră extrem de mică în care nu încăpeau decât un pat, o masă, cărțile, iar lumina era în permanență aprinsă. Aici a stat până în 1970 când am vândut casa de la Pitești și, împreună cu mama și cu sora noastră, Meri, am cumpărat un apartament cu patru camere pe Bulevardul Bujoreni, la parter, în anul 1971. Fratele, Ion Mircea, se căsătorise și se mutase la soția sa. Lui Daniel i se publicase deja «Entropia».

În anul 1975, sora a vândut apartamentul și i-a dat banii mamei pentru a achita un avans la o nouă locuință, în Baba Novac, nr.13 A, la etajul I. Casa a fost trecută pe numele mamei, iar Daniel a stat aici până la moarte.

Revenind la perioada studenției, mi-l aduc aminte ca pe un tânar rebel (poate și influența permanentă a cercului de la «Albina»), un tânar care le adresa profesorilor întrebări incomode ce necesitau răspunsuri elaborate; câteodată chiar pauzele erau prilej de discuții, iar când aceștia nu știau răspunsul, îl amânau. Venea în permanență cu noutăți, creând panică, prin urmare, era cu greu acceptat.  Această atitudine de frondă nu a rămas fără urmări și, într-una din ședințele Senatului, s-a luat hotărârea de a nu-l mai primi la examene, iar în cazul în care se prezintă, să fie picat și amenințat că nu va absolvi facultatea nici în douăzeci de ani. Cunosc acest detaliu de la tatăl meu care a discutat cu rectorul facultății problema lui Daniel. Așadar, prin anii `69-`70, Daniel era student în anul al II-lea.

Coincidența face ca, în 1970 să apară atât «Entropia» la a cărei lansare profesorul Matei Călinescu i-a făcut o prezentare excepțională, cât și o carte a rectorului facultății. Acesta l-a chemat în birou, l-a felicitat și atmosfera s-a mai destins. I s-a permis să vină din nou la cursuri și la examene. Zece ani a durat studenția. În 1974 își ia licența în arhitectură cu media 8 și este repartizat la Reșița. La noul post se prezintă doar pentru o zi, între două trenuri. Cauza este reactivarea crizelor de astm, drept pentru care își cere negația care i se acordă fără niciun dubiu.

Relația fratelui meu cu o profesoară de engleză este o amintire neplăcută pentru mine, deoarece l-a făcut să sufere îngrozitor prin comportamentul ei dezechilibrat în sensul că viața pe care a dus-o alături de ea, mai mult decât boemă, l-a făcut de nerecunoscut atât pentru noi cât și pentru apropiați.Totul s-a încheiat prin plecarea ei definitivă în America.

Și-a reluat studiile sale preferate în domenii vaste, cum ar fi literatură, fizică cuantică, chimie organică și anorganică, matematică, acoperind caiete nenumărate cu observații, calcule, eseuri, desene. Face cerectări în domeniul particulei «Neutrino», particula vieții din atom ce poate sintetiza orice informație și trece peste orice obstacol. Știa de ea și a reușit să aprofundeze studiul redescoperind pe cont propriu această particulă. Voia să experimenteze, să vadă până unde merge posibilitatea de gândi a creierului omenesc.

Nichita îi cerea informații din domeniul științei, Daniel îi explica, dar nu prea era înțeles. De asemenea, Nichita i se spovedea lui Daniel și, în ciuda faptului că fratele meu îl îndemna mereu să meargă la un duhovnic, la Părintele Galeriu, de exemplu, Nichita îi răspundea: «Nu, nu merg, mă simt bine când își vorbesc ție».

Acasă, Daniel ne spunea să ne așezăm în genunchi și să ne rugam cu toții pentru Nichita. Daniel se ruga pentru Nichita plângând și spunându-ne: «Are o problemă nemaipomenită». Nimeni nu a întrebat nimic, era de o discreție și o delicatețe sufletească fără margini.

O altă întâmplare care-mi vine în minte este momentul în care este jefuit pur și simplu de toate hainele din casă (în perioada în care locuia în acel balcon amenajat). Hoțul este prins de poliție, dar Daniel revine asupra declarației spunând că i-a dăruit omului hainele, iertându-l și salvându-l.

„Epifania” are un început dramatic. Era prin 1972 (stăteam în Drumul Taberii), luna februarie, într-o perioadă în care viața lui se afla sub semnul petrecerilor fără sfârșit și fără măsură, provocându-ne, mamei și mie, mare tristețe. Într-o dimineață, așadar, apare acasă după o perioadă de două săptămâni, timp în care nu am știut nimic de el. Era cât pe ce să anunțăm «Miliția». După vreo trei zile, se mai întremase puțin, îmi povestește un vis care avea să-i marcheze existența: se făcea că se afla în fața unei biserici din piatră și cărămidă, cu multe trepte și coloane. Frontonul se pierdea în nori. A simțit o mână puternică ce l-a izbit cu fruntea de treapta de jos a bisericii; nu a putut să pună piciorul nici măcar pe prima treaptă, atât de rău se simțea, ar fi dorit să moară. A început să strige după toți întemeietorii de religii. Durerea era din ce în ce mai cumplită. Cu cât îi striga mai tare, cu atât îi era mai rău. A văzut-o pe mama în lumină, rugându-se pentru el. Și-a dat seama că un singur nume nu rostise: «Mântuitorule, ajută-mă!» În momentul acela a simțit nu numai că se poate ridica în picioare, ci chiar s-a ridicat cam un metru de la pamânt și a văzut ieșind din biserică doi tineri: unul îmbrăcat în ostaș roman (cu o suliță în mână), celălalt era episcop (avea în mână «Evanghelia»). Primul a zis: «Pe acesta îl iau eu!», iar ce de-al doilea: «Nu, pe acesta îl iau eu, știi că mă ocup de cei tineri!». L-a apucat cu putere de mână și au intrat în biserică prin partea de sus, ajungând până la Pantocrator. I-a văzut pe cei doi tineri, apoi, așezați de o parte și de alta a catapetesmei, plecaseră din icoană. A admirat toată biserica, dar nu s-a dus la ei să vadă cine sunt; s-a cutremurat când a văzut-o pe Maica Domnului în picioare, pe nori, cu Pruncul în brațe. Mântuitorul era în zeghe. L-a atras această imagine-viziune, s-a închinat și a umblat să-i caute inima Maicii Domnului. A înconjurat-o zburând. I-a auzit inima bătând și și-a spus: «Eu aici aș vrea să stau!», moment în care s-a trezit.

A pornit în căutarea bisericii din vis, convins fiind că, atâta vreme cât visase în București, biserica trebuia să fie aici. A căutat-o cu înfrigurare zi de zi. Comportamentul lui s-a îmbunătățit de atunci, spre fericirea noastră, nu a mai petrecut așa mult, nu a mai lipsit de acasă. Nu îi trecuse definitiv, dar se atenuase vizibil atitudinea sa. Peste un an, tot prin februarie, a venit la mine foarte răzvrătit, trântind ușile și strigându-mi: «M-am săturat! Am căutat-o un an și n-am găsit-o! Visul nu a fost de la Dumnezeu! De acum încolo, o să fac toate nefăcutele!».

M-am speriat foarte tare pentru că, poate, doar crime nu făcuse! «Mai caut-o și azi!», l-am implorat. A ieșit trântind ușa.

M-am rugat la Maica Domnului cu disperare să -l ajute să găsească biserica. Peste o oră vine bucuros acasă: «Am găsit-o! Hai să ne rugăm acolo!». Ne-am dus.

Pe drum mi-a povestit totul: se urcase în troleibuzul 90, spre centru; la «Piața Operei» acesta s-a defectat, toată lumea s-a dat jos și cu toții s-au îndreptat, pe jos, către Piața Kogălniceanu; singur el și-a întors privirea spre Biserica «Elefterie»…era biserica din vis, iar cei doi erau Sf. Gheorghe și Sf. Elefterie; a intrat in biserică și când și-a ridicat privirile a zărit pictura Maicii Domnului Cu Pruncul în zeghe . Era semnată: Arsenie Boca. Deși în biserică se făcea curat, am stat și am admirat cei trei kilometri de pictură. Din acea zi, Daniel era cu totul alt om. A studiat teologie, s-a informat.

Am fost în vizită la Mănăstirea Cernica și, la plecare, călugarul-ghid, ne-a condus până aproape de ieșire. Daniel se depărtase, o luase înainte, eu rămăsesem cu părintele să mai discutăm. La un moment dat, călugărul mă întrebă: «Ce este fratele dumitale?» Eu am ezitat, dar, în cele din urmă, am răspuns încet: «…Poet!» Replica părintelui m-a lăsat fără grai: «A fost!». Pe drumul de întoarcere, Daniel a insistat să-i relatez discuția cu preotul pentru că mă văzuse schimbată la față. Inițial, m-am eschivat, nu voiam să-l supăr, nu știam ce reacție va avea… Totuși, am cedat și i-am spus. S-a închis în sine, nu am mai vorbit, nu era supărat, ci doar a rămas pe gânduri. La scurt timp după această întâmplare, s-a dus la Pitești, s-a înconjurat de cărți de teologie, tratate, și, în deplină singurătate, a studiat. După vreo două-trei luni, cu o listă de întrebări complicate, despre materie, anti-materie, originea Universului și multe altele se hotărăște să meargă la Părintele Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai noștri. Era hotărât să afle, să combată cu argumente pur științifice întrega dogmă creștină. După multe discuții, iese de la Părintele total convertit, mai bine zis, reconvertit la ortodoxie. Mai târziu, îl întreabă pe Părintele: «De unde știați să-mi răspundeți la toate întrebările acelea grele?!» Părintele îi răspunde: «Daniele, cum crezi că știam să-ți răspund??!! Mă rugam în sinea mea la Maica Domnului să mă lumineze ca să te lămuresc!».

Părintele Arsenie Papacioc i-a fost duhovnic, apoi Părintele Sofian.  A vrut tare mult să fie preot, a dat chiar examen de admitere la Teologie, la Sibiu. A fost admis cu media 9,50, dar a fost respins, deși părinții fuseseră membri de partid, avea, adică, dosar sănătos. «Epifania» a început să fie scrisă înainte de a se îmbolnăvi, apoi, continuată în spital, în editură, cu redactorul lângă el. De exemplu, versul «E pielea cer îngenuncheat» nu i-a plăcut lui Sorin Mărculescu. Publicarea «Epifaniei» s-a petrecut ca un miracol. Sorin Mărculescu și arhimandritul Valeriu Anania se aflau în cabinetul lui Marin Preda care fusese rugat să o publice, dar era practic imposibil în acele vremuri. Sorin Mărculescu l-a rugat iar pe Marin Preda să-i facă această bucurie lui Daniel, aducând ca argument faptul că e pe moarte. Marin Preda era nedumerit asupra titlului. Parintele Anania îi explică ce înseamnă «Epifanie» (revelație, Botezul Domnului); Marin Preda răspunde: «Dacă e doar atât, o publicăm.» Pentru a evita cenzura, hotărăște să publice în fruntea volumului «Epifania» câteva poezii din «Entropia». Astfel, apare cartea, iar când cenzura a aflat, era deja prea târziu, cartea se vânduse în mare grabă, de pe trotuar chiar.

Aflat pe patul de spital, în ultimele zile, îmi dicta poezii, senin și împăcat cu sine, rugându-se și ignorând durerile înfiorătoare. Erau așa de mari încât sub patul său, într-un lighean, se adunase toată transpirația ce picura din saltea. Regreta în permanență «Entropia»: «Îmi va atârna ca o piatră de gât». Era foarte atent la perfuzie pentru a nu fi bănuit că s-ar fi sinucis. S-a stins spunând: «Rugați-vă!».

2. ION ROTARU, coleg de clasă, procuror, Pitești, aprilie, 2014

„Cu Daniel am fost coleg de clasă, din 1959 până în 1963, an în care am absolvit Colegiul Național «Ion C.Brătianu» din Pitești. Din grupul nostru de colegi de clasă și prieteni în același timp (Cristian Ionescu, Nucu Comănescu, Bebe Teodorescu) făcea parte și Daniel. Toți aveam preocupări literare, dar, dintre toți, Daniel avea reale înclinații pentru poezie. Scria, îi plăcea să îl ascultăm citindu-și poeziile. Ne întâlneam mai cu seamă la Nucu Comănescu acasă, în centru; la Daniel, însă, nu am fost niciodată. Știu că provenea dintr-o familie bună. Avea o fire blândă, era retras, închis, cuminte. Nu-l interesau fetele, era timid. Nucu Comănescu avea o soră drăguță, blondă, motiv pentru care îl tachinam mereu, dar aceasta nu avea nicio relevanță pentru el.

La școală era scutit de orele de sport, având o constituție firavă. Era foarte talentat și la desen, mi-aduc aminte că ne făcea schițe în timpul discuțiilor. Tuturor ne spunea că va susține admiterea la «Arhitectură» și chiar așa a fost, Daniel fiind singurul din generația noastră care s-a îndreptat spre această profesie, în timp ce majoritatea au dat la Politehnică.

Cristian Ionescu și Daniel trimiteau poezii la reviste spre publicare, dar, doar Daniel primea răspunsuri la «Poșta redacției» și răspunsurile erau încurajatoare «Mai trimite!». Ne consultam și trimitea. Lui întotdeauna i-a venit răspuns pozitiv. Poeziile toate le avea într-un caiet de cinci sute de file. Când se supăra, era suficientă o mică observație, și le rupea, era foarte exigent cu sine. Întotdeauna avea un dicționar la el, în care sublinia cuvinte, le studia.

Referitor la mediul școlar, liceul «Brătianu» era de băieți (prin 1957-1958 a devenit mixt), în timp ce «Zinca Golescu» pentru fete. Regulamentul era foarte strict, purtam uniformă, eram tunși «zero», toți aveam matricole iar cuvântul de ordine era «Disciplina». Deși eram la secția reală, matematică–fizică), în pauze se discutau aprins subiecte literare, dar poezia avea locul ei special, era tabu: o discutam doar la Nucu Comănescu acasă.

Diferența între real și uman consta doar în numărul de ore alocate specializării, în rest, cerințele erau aceleași. La examenul de maturitate, de exemplu, subiectele erau comune, indiferent de profil. Îmi aduc aminte cu profund respect de marii dascăli pe care i-am avut: profesorul de limbă și literatură română, dl. Aman, pe care tot liceul îl venera. Apoi, profesorul de matematică, dl. Morțun, la istorie pe domnul profesor Matei, iar dirigintă ne era doamna Corciu, profesoară de franceză. Domnul Aman îl aprecia foarte mult pe Turcea, era obiectiv, independent de relațiile lui Daniel (mama lui era profesoară de matematică); de fapt, nu interesa pe nimeni proveniența socială, nimeni nu era favorizat în nici un fel, se învăța foarte mult și nu exista sistemul pregătirilor particulare. Domnului profesor Aman îi datorez reușita la Facultatea de Drept unde selecția era foarte dură (eram șaisprezece candidați pe loc). Toți profesorii noștri erau în vârstă, foarte buni, de modă veche (purtau lavaliere), impuneau un respect deosebit, erau adevărați intelectuali aristocrați.

În 1963, în Pitești, s-a înființat «Institutul de Învățământ Superior» și singurii profesori cooptați au fost domnul Aman și domnul Morțun spre marea noastră mândrie.

Sistermul educațional era diferit, doar șapte clase erau obligatorii urmate de examenul de admitere pentru clasele a-VIII-a și a-IX-a. Pentru clasa a-X-a era necesară doar o opțiune verbală. La sfârșitul clasei a-XI-a se dădea «examenul de maturitate» (echivalentul bacalaureatului de astăzi).

Biblioteca școlii era foarte dotată, mare, iar accesul la orice tip de cărți era necenzurat.

Funcționa în cadrul liceului Școala Sportivă de Atletism pe care, însă, Daniel n-o frecventa având o constituție firavă. Știu că avea scutire pentru orele de sport și, deși eram mai tot timpul împreună, din discreție, nu l-am întrebat niciodată de ce suferă.

După absolvirea liceului, m-am revăzut cu Daniel, prin 1964, primăvara, lângă Institutul de Arhitectură, la cofetăria «Albina». Era însoțit de colegi, studenți la arhitectură ca și el, și îmi povestea de tot felul de proiecte pe care trebuia să le prezinte. Ne-am văzut întâmplător, apoi ne dădeam întâlnire. L-am întrebat dacă mai scrie poezie. «Da, mai scriu» a fost răspunsul și atunci am observat pentru prima oară înclinația către mistică, dar nu era persuasiv religios. Mi-a promis că-mi va aduce ceva să citesc, în rest am vorbit despre foști colegi, despre viața de student, dar nimic despre mistică.

Prin 1965-1966 ne-am mai văzut de câteva ori. Ulterior, căutându-l la cofetăria «Albina», nu l-am mai aflat. În 1968, numit fiind procuror în Pitești, m-am reîntâlnit cu Cristian Ionescu, care era acum șeful galeriei «Metopa». Era singurul fost coleg și prieten și împreună cu el mergeam la atelierul pictorului Sorin Ilfoveanu unde discutam mereu despre Daniel. Cristi (Cristian Ionescu) spunea că are probleme, necazuri. El ținea legătura cu Daniel.

În 1979, într-o seară, Cristian m-a sunat să-mi spună ca Daniel a murit.”

3. LUCIAN CIOATĂ, pictor, București, iulie, 2013

„L-am cunoscut pe Daniel Turcea în perioada premergătoare apariției «Epifaniei», în cadrul grupului boem de la «Albina», pe  care l-am frecventat până la desființare. Se crease aici un nucleu al oniriștilor la care eu aderasem doar ca simpatizant, nu eram adept declarat ca ei.

Daniel era singurul din grup mai profund religios, tăcut, retras, nu intra în relație cu ceilalți decât la nivelul strict necesar, nu «făcea pe poetul». Nu zâmbea decât când nu era de acord, iar când se puneau pe tapet probleme spiritual, reacționa.

Am fost prezentat grupului oniric de către Daniel de care mă lega o activitate culturală inițiată la Pitești, în calitate de responsabil al Muzeului de Artă. Am publicat ilegal o mapă, fără a evita, însă, cenzura; erau versuri semnate de mai mulți poeți, printre care și Daniel Turcea – «Speranța». Aveam invitați la aceste serate culturale muzicieni, artiști plastici, poeți, din Brașov, Vâlcea, București și, bineînțeles, cenzura. Se cânta jazz, se interpreta Pergolessi la chitară, citeam din «Secolul XX», eram, într-un cuvânt, conectați la valorile europene, fără a face politică. Ulterior acestor întruniri, a apărut, într-una din zile, în ziarul «Secera și ciocanul». (1966 sau 1968, nu-mi mai aduc aminte exact), un articol cu titlul «Tineretul – Impostură sau șarlatanie?»; drept urmare, activitatea noastră s-a încheiat.

Grupul de la «Albina»; s-a desființat, oniricii deranjau cenzura; ne-am mutat la „Blocul Turn”.

În vremea aceea, prin anii `70, Daniel se interesa de mistică intens și mărturisesc că nu înțelegeam ce voia, nu eram pregătit spiritual să-i răspund, dar am intuit și, în virtutea poziției pe care o ocupam, cunoșteam persoanele care l-ar fi putut asculta și răspunde competent. Drept urmare, l-am îndrumat către Mănăstirea Cotmeana, la Corbi (unde, bănuiesc, nu a ajuns deoarece satul din apropiere, Nucșoara, era înțesat cu securiști), apoi l-am orientat către Părintele Galeriu (la acesta sigur a ajuns, pentru că, într-o discutie cu Părintele, acesta a pomenit despre Daniel), la Biserica Domnească de la Curtea-de-Argeș, la Nămăiești, Arnota, Cozia (aici nu a găsit persoana la care îl trimisesem, comuniștii mutau călugării mereu), la Episcopia de Vâlcea. 

Ulterior, am devenit secretar de redacție la «Argeș» și, de pe această poziție, am vrut să-l impun pe Daniel, dar nu mi s-a dat voie.”

4. RADU VIȘINEANU, coleg de școală, Liceul „Nicolae Bălcescu” (Pitești), actualul Colegiu Național „I.C.Brătianu”; Pitești, iulie, 2013

„Daniel Turcea mi-a fost coleg în liceu, era cu un an mai mic decât mine. A fost înscris la clasa de uman apoi s-a transferat la cea de real. Mama sa era profesoară de matematică la liceul «Zinca Golescu». Îmi aduc aminte că, încă de pe băncile școlii începuse să scrie poezie, dar nu voia să iasă în evidență cu acest fapt. Era modest și, rareori, ne citea din creațiile sale, nu insista. Era foarte inteligent, înțelegea din explicația profesorului lecția, era extrem de atent la materiile care îi plăceau.  Aveam profesori remarcabili prin ținuta înaltă profesională și morală, adevarate modele.

Iubea natura și, mai ales, iarna. Odată, invitându-l la schi, a refuzat, era mai mult genul contemplativ.

După plecarea lui la București, l-am mai vizitat în locuința din B.dul «6 Martie», vizavi de Cișmigiu. L-am găsit destul de răvășit, parcă și mai firav și scund decât îl știam. Nu era bolnav, frecventam restaurantul «Cireșica» împreună cu pictorul Gh. Pantelie și Cristian Ionescu. Cumpăra cărți foarte multe și nu prea bea.”

5. PAUL GHERASIM, pictor, București, februarie, 2012

„L-am cunoscut pe Daniel Turcea imediat dupa ce a apărut «Epifania». Soția mea a fost cea care i-a cumpărat cartea și, bucuroasă, a venit într-un suflet acasă și mi-a arătat-o. Eu nu credeam că titlul poate reflecta realitatea, așa că am deschis-o cu îndoială, la insistențele ei. De la primele rânduri am rămas uimit și am zis cu glas tare: «E cu neputință să se publice asemenea carte!».

M-am dus direct la atelier, pe strada Șelari, unde l-am întâlnit pe Horia Bernea. Îl întreb dacă a auzit de un poet, Daniel Turcea. Horia nu știa exact, dar își aducea aminte că, parcă, Sorin Dumitrescu a venit, odată, la o expoziție însoțit de Daniel Turcea. Îi spun lui Bernea ce carte extraordinară a găsit soția mea. Acesta îl sună imediat pe Sorin Dumitrescu și pleacă puțin, scuzându-se. La un moment dat, apare, deodată, în atelier, Sorin Dumitrescu împreună cu Daniel Turcea: un tânăr cu barbă, ochi scânteietori, privire limpede, prietenească. Sorin exclamă: «Iată-l! Vi l-am adus! Pictorii te-au descoperit înaintea poeților!». Daniel Turcea ne-a invitat la «Hanul lui Manuc».

Mai venea, apoi, la atelier, îi cumpărasem vreo zece volume din «Epifania» și, totodată îi făcusem o listă cu persoanele cărora să le trimită cartea: Părintele Cleopa, Ioan Alexandru, ș.a. Aflasem, între timp, că mai scrisese un volum, «Entropia». A refuzat să discutăm despre ea, se dezicea de propria-i operă, spunându-mi simplu: «Nu-i de citit!».

A venit și pe la mine, pe acasă, ne mai întâlneam la Mănăstirea «Antim», îmi povestea mereu cum l-a cunoscut și cât de des se întâlnea cu Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul lui.

Într-una din zile, i-am făcut cunoștință cu Ioan Alexandru. Când am intrat în casă, toată familia era în rugăciune, în genunchi. Daniel Turcea era foarte emoționat, s-a așezat și el în genunchi, lânga sobă și ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru a încheiat: «Doamne, ai grijă de neamul și de țara aceasta!».

M-am mai revăzut cu Daniel întâmplător, pe la «Antim».  Am aflat că este suferind și că este internat. Ne duceam, eu cu soția, să-l vedem; ea îi făcea suc din tărâțe de grâu cu miere și lămâie, îi plăcea foarte mult; alteori i-am dus pește.

Am fost la Daniel la spital și cu Ioan Alexandru; acesta scrisese deja despre poezia lui, iar la spital adusese cu sine manuscrisul pe care i l-a citit. A urmat o discuție mai aplecată pe suferință și așa s-a ajuns la discuția despre moarte, iar cuvintele lui Daniel îmi răsună și acum în minte: «Nu mi-e frică de moarte, ci de unde o să ajung după moarte!».

L-am mai vizitat pe patul de spital tot cu Ioan Alexandru și cu prof. diacon Ioan Caraza. Știu că era, de asemenea, prieten bun cu Corneliu Cezar. Era din ce în ce mai slab, stătea mai mult în pat, nu se mai ridica, avea dureri fizice imense. Foarte des se ducea sora lui, Lucia.

Într-una din zile, primesc un telefon la atelier. Era Sorin Dumitrescu, mă anunța că a murit Daniel și că va fi înmormantat la un cimitir, nu-mi aduc aminte unde, acolo unde familia avea loc de veci. I-am răspuns că nu se poate să lăsăm să se întâmple asta. L-am sunat imediat pe Ioan Alexandru pentru a ne mobiliza să facem demersurile necesare pentru a-l înmormânta la Mănăstirea Cernica. Ioan Alexandru și Sorin Mărculescu au venit noaptea la mine și, împreună, l-am sunat pe starețul Mănăstirii Cernica, pe episcopul Antonie Plămădeală. Sorin Mărculescu a sunat chiar la Patriarhie și, în final, am obținut aprobarea. Pe când se afla depus la morga spitalului, Corneliu Cezar, Sorin Dumitrescu și cu mine i-am citit  «Stâlpii», îndeplinindu-i lui Daniel dorința ca, după moarte, să i se citească din «Psaltire».

La înmormantare a fost multă lume. Au vorbit Ioan Alexandru, Lucia Turcea ș.a. După înmormântare, când lumea pleca, singurul rămas la mormântul lui Daniel a fost Părintele Benedict Ghiuș.”

6. BUCUR CRĂCIUN, arhitect, București, iulie, 2012

„Am fost coleg cu Daniel la Institutul de Arhitectură «Ion Mincu», unde, în vara lui 1963, am dat admiterea și am intrat amândoi. Daniel nu făcuse pregătire decât o lună înainte de examen ceea ce s-a dovedit a fi suficient, deoarece era un desenator excelent.

După părerea mea, Daniel a fost creștin-ortodox încă de la început, pulsații de ortodoxie sunt detectați în «Entropia».

În timpul facultății, cam prin anul trei, au fost încercări de organizare a unui cenaclu literar, «Coloana infinită», unde se citeau versuri aparținând onirismului. Știu, însă, cu certitudine, că participa frecvent la cenaclul de la «Albina», unde se aduna «boema» bucureșteană. Tot aici era și Cristian Ionescu, fost coleg de liceu cu Daniel, se știau bine.

La cenaclul «Labiș», de asemenea, am citit amândoi poezie pe care, apoi, o publicam aproape săptamânal, el mai mult în  «Luceafărul», «Gazeta literară», «Ramuri» precum și în revista Facultății de Arhitectură, «Amfiteatru». Aceasta se petrecea între 1964-1970.

Se decupa dintre ceilalți prin smerenie, bun-simț, era un creștin adevărat, avea o intuiție fantastică a lucrurilor, o teorie chiar, «Intuiția intuiției», pe care o definea astfel: «Inefabil al darului fără demers logic uman, din aproape în aproape.» Studia mereu, în paralel, matematică, fizică, geometrie, scria, descoperea pe cont propriu particula «Neutrino».

Locuiam în Gabroveni, la cămin, într-o cameră de patru persoane, împreună cu Magoș Teofil si Taloș Cornel. 

O zi din viața noastră de studenți arăta cam așa: participam la Cursuri de Estetică, de Istoria și Teoria arhitecturii, studiu la Biblioteca Centrală și cea a Facultății și, în final, cenaclurile. Îmi aduc aminte cum custodele Bibliotecii Centrale, un sas meloman, ne iniția în muzica clasică, făcându-ne să înțelegem Bach, bunăoară. Nu pot uita nici cuvintele profesorului nostru, dl. Pătrașcu, care ne insufla încredere, conștiința valorii în acei ani de cumpănă: «să nu te lași biruit!»

Daniel nu se putea înregimenta, însă.  A făcut proiecte târziu.

În anul doi, la cămin fiind, în timpul sesiunii, am fost deranjați de zgomotele unor studenți, am ieșit la geam și am strigat  încercând să-i liniștim. Nu a fost posibil, chiar mai rău, am fost exmatriculați și am repetat, așadar, anul doi.

Mesele le luam tot împreună, la cantină; resurse financiare aveam din publicații (erau considerabile la vremea aceea, mai ales la reviste de prestigiu, cum erau «Luceafărul»), dar și de la tatăl lui Daniel, contabil-șef, care mereu venea și ne invita la restaurant, ne dădea bani. Cu toate astea, aș spune că eram un fel de rebeli ponderați, aveam un simț al măsurii.

Daniel învața doar la materiile care-i plăceau, iar prin 1967, s-a îndrăgostit de o evreică de la Litere, studentă în anul IV. S-a mutat în casa acesteia, în blocul «Gioconda» și a urmat o perioadă de mare forță pentru el ca poet, era îndrăgostit iar aportul fetei consta în faptul că mereu îl încuraja în tot ceea ce scria. La un moment dat, aceasta a primit vestea plecării în America și Daniel, luat prin surprindere, nu a putut să se hotărască imediat. Prin urmare, legătura s-a întrerupt.

A urmat, la ceva timp după acestea, o altă iubită care locuia în redacția lui Păunescu; influența ei s-a dovedit nefastă, o jumătate de an a fost absent de peste tot. L-a dezechilibrat emoțional și momentul despărțirii de ea a venit ca o ușurare atât pentru el cât și pentru noi.

După absolvire, eu am făcut stagiul la Bistrița, Brașov apoi, întorcându-mă la București abia în 1979, anul morții lui Daniel.

Prin 1974, aflat în vizită în București, l-am întâlnit pe la «Casa Scriitorilor».  Era total schimbat în bine, avea o lumină blândă pe față; inspira liniște și pace sufletească: scria «Epifania». Nu era bolnav încă.

Altă dată, a venit el în vizită la mine, în Brașov, împreună cu sora sa, Lucia. Era stăpânit de același duh al blândeții, al creștinului adevărat. Țin minte cum îmi spunea mereu: «Să facem tot ce putem pentru Mântuire!». Starea de spirit era diametral opusă celei din studenție. Era prin 1966- 1977.

Mai târziu, revenind în București, l-am vizitat în casa lor din Balta Albă, unde locuia împreună cu mama sa și cele două surori, Meri și Lucia. Deși era foarte bolnav, nu stătea în pat, s-a ridicat și a venit lângă mine pe o laiță și aici am avut ultima convorbire cu el despre ortodoxie pură. M-a marcat discuția cu el prin tonul blând, prin dragostea pentru Dumnezeu și faptul că își renega «Entropia».

Ultima dată când l-am văzut era la spitalul «Alexandru Sahia», pe patul morții. Mai erau prezente Mariana Antonescu (o colegă de la Arhitectură), Lucia și Adina Cezar (coregraf, soția regretatului compozitor, Corneliu Cezar). Deși avea dureri înfiorătoare, le biruia cu extraordinară și nepământeană tărie, dictând surorii ultimele poezii, în număr de șapte, parcă.

Îmi aduc aminte că alături de el mai era un pacient care nu avea voie să respire aer rece. Daniel, dimpotrivă, avea nevoie de aer. A cerut, abandonându-se pe sine, să se închidă toate geamurile, deși aceasta îi făcea rău.

M-au impresionat lumina de pe chip și cuvintele lui: «Să ne ducem cu toată nădejdea la Dumnezeu!». Un alt fapt incredibil a fost stupoarea doctorului care, pur și simplu, nu înțelegea cum mai poate respira, vorbi senin, cu geamurile toate închise. «Nu mai înțeleg nimic», zicea, plimbându-se pe coridor cu mâinile la spate, „«Omul ăsta respiră de două săptămâni printr-o bucățică din plămânul drept, are toate bronhiile inundate în lichid!»

Am plecat, n-am mai putut rezista.“

7. PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC, Mănăstirea Techirghiol, august, 2010

Din evocarea Părintelui duhovnic reies câteva trăsături importante ale omului Turcea, ucenicul său, fiul său duhovnicesc: interesul deosebit manifestat în aprofundarea cunoștințelor teologice, smerenia ieșită din comun dublată de sinceritatea absolută în mărturisiri, urmată de regretul și pocăința reale în întreprinderea dificilă a prefacerii spirituale, tăcerea înțeleaptă, dar și mintea iscoditoare.

Toate acestea erau vii amintiri în memoria Părintelui (96 ani), deși la vremea interviului trecuseră peste 30 de ani, mai exact 34, de la întâlnirea cu Daniel Turcea.

8. DUMITRU ȚEPENEAG, liderul curentului oniric, scriitor, București, aprilie, 2008

„L-am cunoscut pe Daniel Turcea în perioada studiilor la Institutul de Arhitectură «Ion Mincu», timp în care frecventa și cenaclul literar «Luceafărul», prezidat de Eugen Barbu.

Mic de statură, cu mustața neagră și părul ușor ondulat, Daniel era o prezență plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu și Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia noastră a luat sfârșit odată cu exilul meu la Paris, în 1972.”

9. IONESCU CRISTIAN, director, Universitatea de Arte, București, august, 2008

„Am fost coleg de clasă cu Daniel Turcea, în Pitești, era un elev eminent. Mama era profesoară de matematică în același liceu, «Zinca Golescu». Știu că avea două surori, Meri Luca și Lucia și un frate, Ion. Tatăl, fost ofițer, era contabil acum.

Avea o ușurință extraordinară în înțelegerea geometriei, a matematicii în general, iubea filosofia.

A realizat în 1969 un «Autoportret» pe care mi l-a dăruit. M-a impresionat figura ascetică, intuiție a suferinței, probabil. La rândul meu, l-am dăruit starețului Mănăstirii Stavropoleos, Pr. Iustin Marchiș.

În Pitești, locuia pe strada Fântânii, nr. 20, cu familia. Mama îi intuiește sensibilitatea și-l «izolează» într-o casă, la o matușă, foarte aproape, pe str. Exercițiului (acum, depozit de carte), pentru a-i oferi liniștea necesară.

În acele vremuri «înghețate», când nu se mai preda Arghezi și Blaga, noi căutam continuu cărți, având acces la biblioteca imensă a unui prieten, Iordache Octavian.

Dintre profesori, mi-i aduc aminte pe dl. Matei Iulian (diriginte), pe dl. Morțun (matematică) și pe dl. Aman (limba română).

Singura noastră delectare era plimbarea, seara, când discutam pe teme filosofice.

În București, știu că frecventa cercul boem de la «Albina», unde veneau, de asemenea, Virgil Mazilescu (l-a ajutat să intre în Uniunea Scriitorilor), pictorul Pantazi, Marius Robescu, frații Krasowski.

Din 1970, ne-am văzut sporadic.”

10. GHEORGHE PANTELIE, pictor, Pitești, octombrie, 2008

„Mi-l aduc aminte ca pe un tip retras, subțirel, firav, meditativ. Era un băiat foarte studios, desena excepțional, țin minte că a absolvit doi ani într-unul. A fost coleg de clasă cu actualul director administrativ al Universității de Arte, București, Cristian Ionescu. 

În București, știu că a făcut parte din gruparea reunită la «Albina», un cerc mistic, o rezistență intelectuală. Era preocupat de Cabala, Zen, mai apoi de ortodoxie.

Proiectele de arhitectură pe care le elabora erau uimitoare, dar lumea se îndoia că pot fi și realizate.

Se știa cu Virgil Mazilescu, Comănescu, frații Krasowski (unul era pictor, celălalt arhitect). De asemenea, era bun prieten cu Sorin Liviu Zaharia (zis «Ciobi»). Acesta a compus coloana sonoră la «Casa de piatră», film distins cu un premiu în America de Sud.

Se pare că avea o iubită, dar niciodată nu discutam despre acest lucru, era foarte discret. Ce știu sigur e că locuia într-un bloc pe B-dul 6 Martie. L-a cunoscut pe Nichita și era mereu încurajat de Dimov.

L-am cunoscut la o discuție în care vorbea despre un aparat ce putea fi perfecționat pentru a studia universul, un robot, cu senzori care să poată măsura și ce nu este programat de om. Știa multă matematică. Mereu revenea cu întrebarea: «Ce este dincolo de unde nu se vede?», de care era pur și simplu fascinat.  Avea certe înclinări spre misticism.

Deși nu știa că va muri, se grăbea să publice: «Trebuie să public cât mai repede, să aflu!».

Mama era profesoară de matematică la liceul «Zinca Golescu» din Pitești. Avea două surori, una plecată în Suedia… l-au iubit enorm.

Era de o calitate sufletească rară, distins, cu o tristețe întipărită pe chip, dar și un umor de calitate, un timbru calm, blând.

Îl consider singurul vârf de lance în a se desprinde de materie, de a «vedea acolo unde nu se vede». Ne privea cu înțelepciune, ne încuraja prin cuvinte blajine.

Călugării de la Mănăstirea Cernica îl numeau «fratele nostru», dar nu știu să fi fost tuns în monahism.

Era supărat pe cei de la editura «Cartea Românească», Marin Preda l-a ținut mult cu publicarea; și Dimov era în «ilegalitate» scriitoricească. Cunoscându-l pe Daniel mi-am dat seama că era deasupra noastră, existența lui era de sfânt.

Îi plăceau Barbu, Blaga, mistica numerelor, era foarte preocupat de numărul de aur pitagoreic.

Odată, am petrecut cu el și cu Mazilescu până în zori, într-un cerc restrâns (așa îi plăcea, fără spectatori). Discuția a fost despre poezie, contradictorie uneori, dar în final ne-am despărțit respectându-ne unul pe altul. «Aș vrea să iubesc o fată frumoasă!», așa-mi spunea.”

11. Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

VALERIU PANTAZI, pictor, București, septembrie, 2008

„Știu că a venit în București, la Institutul de Arhitectură «Ion Mincu», prin 1968, cert este că, în perioada 1968-1971, participă la cenaclul «Pantazi», acasă la mine, pe strada Sfinții Voievozi nr.8, cenaclu ce reunea scriitori, pictori,  muzicieni.

Era un om foarte discret, introvertit, morocănos chiar, fragil. Nu știam exact unde locuia, probabil la sora lui, Lucia și, tot incertă e și iubirea lui pentru o anume Elena, parcă. Întâmplarea a făcut să fiu la cineva în vizită, în Blocul Turn (Sala Palatului) și să mă întâlnesc cu Daniel coborând de la mansardă, acolo ședea cu chirie sau nu, nu știu. Îi plăcea să bea cafea, să stea cu noi.

Purta un sacou, cămașă, cravată subțire, avea un început de chelie, brunet, mic de statură (1,74), delicat, cu o voce domoală, nu era vorbăreț, dar când era interesat, nu te mai slăbea cu întrebările. Nimic din poezia lui, din viața sa, din discuțiile noastre nu aminteau de ortodoxie. 

Îmi aduc aminte că, într-una din zile, m-a rugat să-l duc la Nichita care locuia pe Calea Victoriei, colț cu Piața Amzei. Ajunși acolo, ne-am turnat câte «un shluc» de vodcă, ne-a făcut Loretta câte o cafea (Loretta scria versuri după dicteu, era secretara lui Nichita). Am petrecut mult timp toți trei compunând versuri, iar spre sfârșit, Daniel m-a rugat să-i ghicesc în cafea. I-am împlinit dorința, iar «profeția mea» suna cam așa: «Trăiești o mare dragoste», moment în care Daniel mi-a confirmat: «Elena», «dar dincoace te dorește o doamnă înaltă, brunetă… ». Era Moartea. Peste două luni a murit.

Era prieten foarte bun cu Dorin Liviu Zaharia care a compus coloana sonoră a filmului «Nunta de piatră» ce a câștigat Oscar-ul sud-american. Melodia a fost compusă la mine acasă, iar asupra versurilor s-a sfătuit cu Daniel. Se completau de minune, cantautorul era un extrovertit prin excelență, pe când Daniel era tocmai opusul. În mod miraculos, peste doi ani, Dorin Liviu Zaharia este contactat de cei doi regizori, Mircea Veroiu și Dan Pița.

La cofetăria «Albina», în vechiul salon, se aduna «boema bucureșteană». Aici și la «Studioul A» (al Institutului de Arhitectură), am asistat la recitarea propriilor poezii de către Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nina Cassian, Nichita Stănescu. Aici l-a cunoscut pe Virgil Mazilescu. Acesta susținea că, mai mare decât Nichita e Daniel Turcea. Daniel era un tânăr așezat, retras, doar când scăpa de sub supravegherea lui Mazilescu mai bea.

Niciodată nu ne spunea când și cum, unde îi apar poeziile.Toți tindeam către poezia abstractă, nu ne ocupam prea mult de mistică. Daniel era vânat de onirici, căutau să-l fixeze în niște nișe care erau goale. Lumea tânjea după Vasile Voiculescu, Arghezi, Caraion. După mine, Turcea este un raționalist, un geometru cu vocație mistică.

Referitor la «Epifanie», Turcea considera această poezie ca pe o stare hipnotică prin care se ajunge la Absolut. Era, pentru el, o încercare disperată de a-și cuceri libertatea prin divinitatea văzută ca perfecțiune. Era un poet în formare, de-abia la a doua carte. Nu a avut norocul să trăiască nici măcar cât Nichita.

Avea, ca principiu al gândirii poetice, înscrisul de pe frontonul de la Delphi, cele două celebre rânduri pe care puțini le știu cu exactitate: «Nimeni nu intră aici dacă nu e geometru» și «Cunoaște-te pe tine însuți». Sfârșitul lui Daniel a însemnat cedare fizică, nu psihică.”

12. AUREL SIBICEANU, poet, Pitești, august 2008

„Deși era slăbit la trup, Daniel emana o energie stranie. Chiar dacă vorbea rar, puțin, aproape tăcea cuvintele, prin nu știu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuție, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape adevărul!». După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în ființa noastră, ne lamentăm, cerem vrute și nevrute semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»”Top of Form