Biografie Politica a Alexandru Lahovary

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………

Capitolul I Biografie politică a lui Alexandru Lahovary

Familie

Activitate politică

Arta de orator

Capitolul II Alexandru Lahovary

2.1

Abrevieri

Viața politică de la sfârșitul secolului XIX este caracterizată de o societate aflată în plin proces de modernizare, de căutare a unui echilibru atât în politica internă cât și externă a Statului. De aceea în acestă lucrare, ne concentrăm atenția asupra vieții și activității lui Alexandru Lahovari, personalitate politică care și-a adus contribuția la edificarea României moderne.

România se află la una dintre marile cotituri ale istoriei sale, două problematici fiind de interes major și anume, navigația danubiană, funcționarea și prerogativele Comisiei Europene a Dunării respectiv strategia de politică externă a României.

Alexandru Lahovari declara: “Sunt omul tarii mele, nu sunt omul nici unui om oricat de mare ar fi fost acel om”. De aceea ne întrebăm: A fost Alexandru Lahovari omul țării lui și ce contribuții și-a adus acesta la bunăstarea acesteia?

Cercetarea ofera posibilitatea patrunderii in taineie vietii politice interne din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, contribuie la identificarea cauzelor framantarilor ideologice si organizatorice, ale neincetatelor cautari doctrinare si ale tentativelor de modernizare a fondului traditional al gandirii conservatoare.

Paginile consacrate acestui mare om politic dar și mare orator nu sunt numeroase. După moartea sa au apărut scurte articole de presă care vorbesc despre perioada studiilor sale liceale și universitare, despre rolul care l-a avut în “revista Dunării”, despre meritele ca ministru al Justiției dar și despre consecvența sa față de doctrina conservatoare.

Cartea de temelie care stă la baza acestei cercetări este Familia Lahovari, Ascendență și destin politic de Costel Iordăchiță, carte în care autorul reliefează elementele constitutive ale gândirii sale politice, activitatea sa politică și contribuția sa activă ca om de stat , în menținerea unor relații corecte cu toate statele.

În cartea sa Câteva suvenire ale carierei mele, George Bengescu îi schițează cu multă admirație portretul moral și intelectual și fidelitatea față de doctrina conservatoare.

In prima lucrare monografica ce i-a fost consacrata (Alexandre Lahovary, 1899), sunt reliefate talentul sau oratoric, rolul activ jucat in opozitie, contributia la dezbaterea unor probleme de importanta nationala, precum aceea a Dunarii, a revizuirii Constitutiei sau a naturalizarii israelitilor, este argumentata contributia sa la reorganizarea magistraturii, la elaborarea legii vanzarii in loturi mici a domeniilor statului, la reglementarea regimului conventiilor Romaniei, este justificata politica lui echilibrata fata de lupta romanilor transilvaneni.

O alta lucrare (Alexandru N. Lahovary, Bucuresti, 1908), bogata in citate extrase din discursurile sale, aduce elogii elegantei si corectitudinii sale politice, meritelor in reforma Codului Penal si a procedurii penale, in problema Dunarii si cea mitropolitana, dar si politica de echilibru pe plan extern. Un alt volum, de dimensiuni impresionante (Alexandru N. Lahovary. Moartea si inmormantarea lui, Bucuresti, 1899), cuprinde articole de presa si telegrame de condoleante, pline de aprecieri, prilejuite de sfarsitul sau prematur.

“In alte studii, numele lui este amintit doar in contextul evenimentelor la care a luat parte: infiintarea Junei Drepte, coalizarea gruparilor si fractiunilor conservatoare in jurul lui Lascar Catargiu, fondarea Partidului Conservator, activitatea acestuia si a Partidului Liberal-Conservator, incercarile de realizare a unificarii conservatoare, organizarea Opozitiei principelui Carol in conditiile intensificarii miscarilor radicale, proclamarea regatului, dezbaterea unor proiecte de legi si a problemei Dunarii, activitatea guvernamentala conservatoare, politica fata de romanii din Transilvania, negocierea si semnarea ceiui de-al doilea tratat de alianta cu Austro-Ungaria si a conventiilor comerciale cu Germania si Austro-Ungaria”.

În acestă lucrare am concentrat portretul politic și moral a lui Al. Lahovary, contribuțiile sale la rezolvarea unor probleme de importanță națională, activitatea sa diplomatică în scopul apărării intereselor naționale dar și situația politicii externe a României în perioada 1878-1895.

Din punct de vedere structural lucrarea este organizată în cinci capitole, după cum urmează

Primul capitol O biografie politică a lui Alexandru Lahovary , se concentrează asupra prezentarii vechii familii boieresti valcene a Lahovarestilor, din care provine Alexandru N. Lahovari,copilaria si adolescenta lui Alexandru cu anii de studii din tara si strainatate, a vietii acestuia si a elementelor constitutive ale gandirii sale politice, activitatea sa politicăși calitatea sa de mare orator.

Al doilea capitol,Alexandru Lahovary – Ministru de Externe,cel mai cuprinzător , prezintă situația politicii externe a României între anii 1878-1895, perioadă caremarchează deschiderea unuia dintre marile capitole ale istoriei românilor, si perioada dintre 1889 -1895, perioadă reprezentată de ministeriatul lui Al. Lahovari și de evenimentele vieții politice internaționale din această perioadă. Descrierea situației politicii externe românești este relevantă pentru a putea explica deciziile și intervențiile marelui om politic intreprinse de acesta în activitatea sa ca Ministru de Externe.

Capitolul I

Biografie politică a lui Alexandru Lahovary

Familie

Alexandru Lahovary face parte dintr-o familie originară din fanarul Constantinopolului, stabilită în Țara Românească spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Numeroasă familie boierească din Vâlcea, a dat țării personalități remarcabile în domeniul politic, cultural și științific, multț având o contribuție majoră în procesul de modernizare și de integrare a țării în Europa vremii, încat drepturile sale la recunostința posterității sunt îndreptățite.“Ascensiunea membrilor sai de la modesta dregatorie de ispravnic la detinatorii portofoliilor ministeriale, de la reprezentantii boierimii de clasa a II- a in Obsteasca Adunare la fruntasii si doctrinarii conservatori, de la modestii presedinti de tribunale la distinsii sefi de misiuni diplomatice, de la ofiterii Militiei Pamantene la generali ai armatei romane ne poarta pasii printr-o perioada de 130 de ani de mare densitate istorica. Demersul acesta, fascinant, dar anevoios, acorda sansa aprofundarii unei epoci de mari prefaceri si conturarea imaginii unor oameni puternic ancorati in realitatile unei societati tumultoase”.Întemeierea acestei familii i se atribuie lui Petrachi, zis si Celebi, originar din Caramania, stabilit in Constantinopol, la o data necunoscuta, casatorit cu fiica bancherului Lukaki. De la cunoscutul genealog Octav – George Lecca, aflam ca Petrachi fusese candidat la domnia tarii impotriva lui Nicolae Mavrogheni, tot grec de origine. Politica sa de fidelitate fata de turci, a facut ca, in cele din, urma, Petrachi sa fie decapitat la Constantinopol, din ordinul vizirului. Unul dintre fiii acestuia, Petre, isi gaseste locul lumea bancara si comerciala din capitala otomana. “Alti descendenti ai familiei sunt Manolache si Eufrosina, casatorita cu Petrache Luki, care adopta numele sotiei, se stabilesc in Tara Romaneasca in imprejurari mai putin cunoscute. Ei intemeiaza cele doua ramuri ale familiei care se vor afirma in deceniile urmatoare: una, pe care o numim bucuresteana, a succesorilor lui Manolache, cealalta valceana, a descendentilor surorii sale”.

Ramura Lahovaresiilor dupa Eufrosina si Petrache Luki, este reprezentata in prima generatie de sapte descendenti. Urmatoarea generatie este cea a urmasilor lui loan (lancu) Lahovari. Acesta era un om cu – preocupari deosebite pentru cultura, caci el a contribuit substantial la redeschiderea scolii publice din Ramnic, pentru care s-a ingrijit sa plateasca nu numai plata profesorului, ci si cazarea si plata gratuita a acestuia. A fost stolnic, clucer si mareispravnic de Valcea (1821-1823), deputat al Adunarii Obstesti (1832-1838).El se casatoreste cu Paraschiva (Bica), fiica clucerului Dinu Socoteanu. Dinu Socoteanu (1750-1816) era ultimul coborator al unei vechi familii boieresti din Oltenia, căsătorit cu Stanca Greceanu, fiica lui Ștefan Greceanu și nepoata cronicarului Radu Greceanu. Din căsătoria cu Bica Socoteanu, Ion Lahovary a avut 14 copii. Al doilea lor copil a fost Nicolae Lahovary(1816, Râmnicu-Vâlcea), tatăl lui Alexandru Lahovary .

Nicolae Lahovari, tatal lui Alexandru, se afirma dupa revolutia de la 1848. In timpul domniei lui Barbu Stirbey ajunge prefect al judetului Valcea, apoi sub-secretar de stat la ministerul de externe, director in ministerul de interne sub Mihail Kogălniceanu , membru al divanului ad-hoc, deputat (1857) si senator de Valcea si vice-presedinte al adunarii deputatilor (1865).

Se căsătorește cu Eufrosina Iakovake în București în 1839, fiica unica a stolnicului Iakovaki, o femeie cu totul superioara, dotata cu o inteligenta vie si patrunzatoare.Au avut sapte copii,pimul fiind Alexandru, și apoi Elisa, Olga, Ioan, Iacob, Constantin si Emil. Toate cartile si studiile care i-au fost dedicate primului nascut al familiei Lahovari, scot in evidenta originea valceana a acestuia, pe linie paterna, chiar daca el nu se nascuse aici, ci in capitala tarii, la 16 august 1840. Parintii lui locuiau atunci intr-o casa situata in strada care se numeste azi Calea Rahovei, nu departe de biserica Antim. Copilul Alexandru mostenise, in cea mai mare parte, temperamentul, firea, inteligenta, imaginatia si sensibilitatea mamei sale,” femeie de o rară inteligență, de o natură dreaptă, energică și simțitoare.”“De la dânsa moșteni el drul de a-și exprima ideile, fie prin cuvânt fie prin scriere, cu aceea înlesnire și cu acea bogăție de cuvinte și de imaginicare au caracterisat și cuvântările și scrierile lui și de la dânsa luă o inimă prea simțitoare în care răsunau în mod dureros tote întâmplările vieței.” Mama sa avea o mosie aproape de Bucuresti. Micul Alexandru era fericit de cate ori putea sa ramana cateva zile aici, la tara, impreuna cu fratii sai. In aceasta gradina zabovea ore in sir, mut de incantare, privind florile si arborii batrani, pe care ii considera 'niste cunostinte personale', cum se va exprima el mai tarziu, intr-o epistola. Acelasi Al. Brun, in monografia sa, surprinde o frumoasa, poetica si emotionanta caracterizare a sufletuluilui Alexandru: „ foarte sensibil ca poezia care se degaja din campiile un pic triste ale Romaniei, dintr-un apus frumos de soare, din zgomotele indepartate ale campului, cantecele pasarilor – toate acestea ii placeau, il linisteau si, il readuceau in memoria acestui sentiment nerecunoscut, niscaiva versuri dintr-un poet favorit, pe care incepea sa le recite”'.De la tatal sau, Alexandru va mosteni anumite inclinatii practice, bazate pe o perfecta cunoastere a oamenilor si a situatiei din tara cu o intelegere rapida a lucrurilor si evenimentelor; de asemenea, claritatea expunerilor,bunul simt imbinat cu masura si precizia ideilor.

Alexandru Lahovary și-a făcut primele studii în țară cu profesorii care se găseau atunci și pe urmă la pensionul Monti. Studiile lui au fost întrerupte aproape un an de zile din cauza unei boli grele care i-a pus viața în pericol. Cunoscutul doctor Carol Davila, venit de curând în țară l-a ajutat să se însănătoșească. Trimis la Paris, la varsta de 15 ani, el a urmat studiile la liceul 'Louis le Grand', sub indrumarea profesorului Barrault, directorul liceului, “un om de o cinste si integritate de caracter deosebite, un adevarat sfant laic”. Aici, la liceul parizian, Alexandru a excelat la invatatura, ajungand repede premiantul clasei. Se distingea mai ales la retorica, unde alcatuia compuneri de discursuri deosebite, pentru care profesorii sai ii preziceau de pe atunci un viitor stralucit.

Alexandru va petrece zece ani in Franta, deorece dupa terminarea liceului, se va inscrie la facultatea de drept din Paris, pe care o va absolvi in anul 1862, cu teza de drept roman. Cu aceasta ocazie, el va obtine doua premii: premiul al ll-lea la dreptul roman si premiul l la dreptul civil. În 1965 trece teza de doctorat în drept. Lucrarea, trateaza subiectul dreptului de proprietate,și este precedata de o prefata „remarcabila prin maturitatea ideilor ce denota la un tanar ce nu implinise inca 25 de ani”.

1.2 Activitate Politică

Alexandru Lahovary se întoarce în țară în primăvara anului 1865, în ultimii ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Lahovari intra intai in magistratura, ca procuror la tribunalul din Ilfov. Dupa numai cateva luni de zile insa, el isi va da demisia si ia parte activa la evenimentele care culmineaza cu detronarea lui Alexandru Ioan Cuza si alegerea printului strain. Se poate afirma, cu certitudine, ca Alexandru Lahovari a facut parte din conjuratia care a planuit si a infaptuit detronarea lui Cuza. El nu avea inca varsta ceruta de legea in vigoare, pentru a fi ales in constituanta, dar vasta sa cultura intelectuala, excelentele sale studii clasice bazate pe lecturi temeinice, impuneau respect si consideratie, iar inteligenta si vederile sale inaintate atrageau atenti tuturor oamenilor politici ai zilei. Personalitatea sa puternica ii originala impunea de pe acum, iar marturiile contemporanilor si ale biografilor sai sunt dovezi elocvente in acest sens. tanar si la inceput de drum, el isi dovedea deja nobletea inimii si a caracterului, excesul de sensibilitate si de imaginatie, care se potriveau stilului sau de a vorbi si de a scrie, stralucirea si caldura pe care le punea in tot ceea ce spunea.

Îi este încredințat un rol important în redacția publicației conspirative “Revista Dunării”,revistă care combătea guvernul ieșit din lovitura de statde la 2 mai 1864, una din cauze fiind critica ascutita facuta de tanarul om politic capriciilor ministrului de interne, generalul Florescu.” În urma acestui incident, se opune straduintelor lui Cuza de al atrage de partea sa, in timp ce tatal sau, cum am vazut, se numara intre partizanii domnului”. Din această redacție făceau parte și Petre Carp, Nicolae Blaremberg,etc.

Ca partizan al Unirii, va fi trimis dupa 11 februarie 1866, in Moldova, unde va sustine alături de A. Golescu, cauza Unirii si alegerea ca domn a unui print strain. Campania lupta impotriva miscarii separatiste care se declansase in Moldova. Il vedem astfel pe Alexandru, plin de energie si activitate, cu convingeri politice ferme, pe care intelege sa si le apere prin toate mijloacele si metodele legale, insa, invesmantate permanent in hainele masurii, bunului simt si obiectivitatii.

Isi incepea astfel cariera politica unul dintre cei mai mari barbati politici si de stat pe care l-a dat acest neam, lucru recunoscut ca atare nu numai de prieteni, ci si de adversarii sai si scos in evidenta de toate istoriile si enciclopediile romanesti, indiferent de regimurile in care au fost scrise.

“Consecventa fata de conceptia evolutionist conservatoare se manifesta in intreaga sa activitate politica, participarea, alaturi de ion Ghica, Petre P. Carp, G, Cantacuzino si C. Gradisteanu, la faurirea Junei Drepte, integrarea si formatiunile conservatoare coalizate vremelnic in jurul lui Lascar Catargiu in 1871, contributia la constituirea primei organizatii conservatoare care isi are baza un statut, in jurul ziarului 'Timpul', participarea la actul de nastere a Partidului Conservator, la activitatea Clubului Central al acestuia inca din decembrie 1880 sunt primele dovezi ale statorniciei sale politice. Refuzul de a intra in combinatia junimista in 1888, la propunerea lui Theodor Rosetti, este semnificativa in acest sens. Desi exponent al conservatorilor puri, isi asuma un rol de conciliere, de unire in diversele nuante, intre diferitele grupari si 'nefericitele curente', pentru depasirea dezacordurilor ideologice si subiective, cauzate, pe de o parte, de 'prezenta prea multor oameni de valoare, inteligenti, culti, cinstiti, dar ambitiosi', iar pe alta de permanentele cautari doctrinare, de neincetatele incercari de adaptare la noiie cerinte si realitati. Desele reuniuni pe care le organizeaza cu participarea liderilor conservatori, demersurile intreprinse in vederea evitarii apropierii lui Maiorescu si Cantacuzino de Bratianu, insistentele depuse ca batranul si autoritarul castelan de la Golasei – singurul in masura 'a concilia pretentiile si a impaca divergentele' sa asigure conducerea permanenta a activitatii politice conservatoare, preocuparea pentru revigorarea partidului, devenit 'risipit si apatic' in anii indelungatei guvernari liberale.”

La 15 noiembrie 1866 prin noua lege electorală i se permite să intre în Camerăși este ales deputat al Colegiului I de Vâlcea și susține împreună cu moderții din cele două mari curente politice, guvernul Ion Ghica.Ministerul Ion Ghica este răsturnat și înlocuit cu ministerul A. Kretulescu.

La următoarele alegerile,deși Alexandru Lahovary este combătut de guvern, este reales la Vâlcea în ianuarie 1866, susținand guvernul condus de Al, Golescu. După retragerea acestui minister, este numit Ministru al justiției în ministerul Manolake Costake Epureanu , cabinet format din tineri, care faceau parte din grupul Camerei, ce se numea atunci 'Juna dreapta'(20 aprilie 1870). Din acest guvern, in afara de Alexandru Lahovari, mai faceau parte: G. Manu, G.Gr. Cantacuzino, C. Gradisteanu si P.P. Carp, un guvern prezidat de Manolache Costache Epureanu. In aceasta perioada, luptele politice dintre cele doua partide capata o virulenta nemai intalnita pana atunci: opozitia liberala declanseaza o campanie inversunata impotriva regelui Carol l. La 8/20 august 1870, se va desfasura la Ploiesti, cunoscuta miscare antidinastica, condusa de Alexandru Candiano – Popescu, cu care ocazie – se proclama detronarea printului de Hohenzollern si inlocuirea sa printr-un guvern provizoriu aflat sub presedintia lui I.C.Bratianu.Alexandru Lahovari a avut un rol insemnat in actiunea de anihilare a Revolutiei de la Ploiesti.“Ca ministru de justitie va avea misiunea sa-i urmareasca pe autorii principali, in frunte cu Al. Candiano-Popescu, care daca ar fi reusit in actiunea lor, ar fi putut sa aiba urmari nefavorabile pentru viitorul tarii si sa-i puie in pericol existenta si independenta”.

Alexandru Lahovary și-a îndeplinit cu succes această misiune. Peste cateva saptamani, la Targoviste, un juriu alcatuit in acest scop i-a achitat pe autorii miscarii antidinastice. La scurt timp după deschiderea Camerilor la 18 decembrie 1870, minicterul Manolake Costake se retrage, în locul lui venind un al II-lea minister-cel al lui Ion Ghika. În timpul bachetului din Sala Sătineanu , dat pentru aniversarea nașterii Împăratului German are loc un scandal,și anume Consulul German este insultat.

Aceste evenimente i-au întărit prințului Carol hotărârea de a abdica, deorece el vedea aceste insulte îndreptate în contra sa.În aceasta situatie dificila pentru destinele tarii, Alexandru Lahovari a fost unul dintre cei 40 de reprezentanti ai dreptei care au reusit sa-l determine pe print sa renunte la hotararea de a parasi tronul.

În aceea perioadă Alexandru Lahovary împreună membrii Junei Drepte lucrau la formarea ministerului Lascăr Catargiu.El susține ministerul aproape trei ani de zile. Instalarea guvernului Lascar Catargiu reprezenta nu numai implinirea unei dorinte a domnitorului pentru o formula politica de depasire a crizei institutionale, ci si un priiej de mobilizare a fortelor conservatoare, care isi gasisera in Carol un element de coeziune. Guvernul conservator isi propunea ca prioritate politica consolidarea regimului monarhiei constitutionale, in acest sens, la 27 mai 1871, Al. Lahovari afirma in raspunsul la mesajul tronului ca natiunea romana va sustine staruitor un principiu esential al ordinii sociale, respingand orice tendinte anarhice daunatoare nu numai pentru o tara mica, cum era Romania, ci chiar pentru state mari. Romanii voiau liniste, stabilitate si prosperitate, care nu puteau fi obtinute decat sub protectia “acestui tron national, pe care este hotarata a-l intari, ridicand prestigiul autoritatii atat de zdruncinate la noi”. Dinastia deci fiind in pericol, se impunea a fi consolidata, ca o conditie a intaririi Romaniei. Ea trebuia scoasa din competitia luptei pentru putere si acceptata drept ax cardinal al sistemului politic.

„Propunandu-si un anume control asupra presei, la 12 ianuarie 1873, guvernul Catargiu prezinta un proiect pentru modificarea unor articole ale Codului penal, printr-un comitet de delegati alcatuit din Al. Lahovari, in calitate de raportor, C. Braiioiu, C. si V. Boerescu, G. Cantacuzino, M. C.Epureanu si G. Vernescu”. in disputa de presa dintre conservatori si junimisti, iscata in jurul acestei legi, acestia din urma avura castig de cauza. „La 23 ianuarie 1873, dupa ce dobandise si suportul lui Al. Lahovari, amendamentul lui Titu Maiorescu – propus la proiectul de modificare a Codului penal – era adoptat de Camera. Ca urmare, respingandu-se arestul preventiv, se stipula ca nu va fi dat niciodata mandat de arestare, nici de depunere contra unei persoane acuzate de delict de presa”.

In acel an, la 25 octombrie, in urma demisiei lui Manolache Costache Epureanu, Al. Lahovari va deveni ministru justitiei, portofoliu pe care il va pastra pana la 1 aprilie 1876, odata cu retragerea guvernului Lascar Catargiu. In cei doi ani si jumatate de ministeriat la Justitie, Lahovari va fi centrul principal al reformei Codului Penal si de Procedura Penala, luand parte la toate actiunile indeplinite de acest guvern: reforma impozitelor si asezarea lor pe baze pe care se vor afla multa vreme dupa aceea. Numeste in Valcea, ca presedinti de tribunal, magistrati straini de localitate, ia apararea presedintelui de la Ramnicu Sarat, acuzat de neregularitati comise la Colegiul IV din aceasta localitate. Rezolvarea problemei Stroussberg si terminarea lucrarilor; convenția cu Austria pentru a lega liniile sale cu ale noastreș organizarea armatei, care un an mai târziu putea să intre în luptă la Plevna, înființarea credtelor urbane și rurale,convenția comercilă cu Austro-Ungaria.

În 1976 guvernul conservator demisionează , iar din cauza presiunii guvernamentale liberale nu poate fi reales în Parlament. Dupa constituirea Parlamentului liberal, prima actiune a fost darea in judecata a fostului cabinet conservator, ca mai apoi sa fie pusi sub acuzare doar 11 fosti ministri, printre care se numara si Alexandru Lahovari. Al. Lahovari era implicat pentru ca, in calitate de ministru al Justitiei, nu veghease la desfasurarea corecta a alegerilor, mai mult ca influentase alegerile, numise magistrati personali, cautand sa corupa magistratura. Impotriva celor acuzati s-au emis chiar mandate de arestare. “O acuzare definitiva era formulata, in cele din urma, numai impotriva iui L. Catargiu, AL- Lahovari, T. Maiorescu si P. Mavrogheni pentru ingerinte si coruptie in alegeri, risipa banilor publici etc. Dar actiunea stagna, actele nefiind trimise la Curtea de Casatie, in schimb, capetele de acuzare erau afisate in asezarile rurale, discreditandu-se fostii ministrii”. Pe fondul unor defectiuni in comisia de acuzare, dar si datorita noii situatii a razboiului independentei, la 26 ianuarie 1878, I.C. Bratianu – datorita presiunilor domnitorului – cerea Camerei „sa se sfarseasca cu aceasta nenorocita chestie, drept urmare, Camera si-a retras acuzatiile impotriva fostilor ministri”.

Actionarea in judecata a membrilor partidului conservator ramasese totusi fara rezultate: tinerea de-o parte, in momente grele pentru tara a unora din cei mai buni oameni ai ei. Totodata, se crease un precedent periculos, care va duce la repetarea gestului dupa zece ani, dupa caderea guvernului liberal, aproape aceeasi oameni cereau actionarea in judecata a tuturor membrilor guvernului condus de Bratianu.

In perioada 1876 – 1879, Alexandru Lahovari a ramas in afara Parlamentului, din cauza presiunilor liberale, iar la alegerile din 1879, ajunge cu greu in Camera, numai cu un vot de majoritate in plus. A fost la un pas de a fi invalidat de catre Camera liberala si numai interventia energica a iui C.A.Rosetti – presedinte al Camerei l-a ajutat sa depaseasca acest impas. C.A. Rosetti ii purta un profund respect pentru cafitatiie intelectuale si consecventa politica.

Mandatul parlamentar din perioada 1879 – 1883 a reprezentat o perioada insemnata din viata lui, deoarece, in aceasta vreme au aparut ,in viata politica a statului roman, o serie de probleme importante la care el si-a adus contributia in problema israelita,chestiunea Dunarii,revizuirea Constitutiei proclamarea Regatului etc. Rolul sau in aceastalegislatura este tot mai important,reputatia sa de orator devine universala,proptitudinea in riposta,substantialitatea discursurilor fac din el un adversar redutabil pentru partidul aflat la putere,un aprig animator al luptei impotriva atotputerniciei guvernamentale.Marele om de stat a luat parte la toate dezbaterile organizate in vederea rezolvarii acestor probleme,desfasurindu-si in mod eficient calitatile sale de om politic si de orator , in spiritul moderat al naturii lui drepte. „Confruntarile politice desfasurate in jurul modificarii, articolului 7 din Constitutie ii situeaza pe pozitia opusa guvernului liberal, dispus a ceda presiunilor Aliantei Izraelite si marilor puteri. Cu toate ca nu s-a dovedit niciodata ostil elementului izraelit si chiar a intervenit in favoarea acestuia atunci cand la mijloc s-au aflat chestiuni de echitate – opozitia fata de amendamentul propus de B.P. Hasdeu la proiectul legii de politie rurala, potrivit caruia strainii, indiferent de rit si de nationalitate, nu se pot stabili in comunele noastre fara permisiunea autoritatii comunale, este un exemplu, sustine principiul naturalizarii individuale, printr-un vot al celor doua camere, cu exceptia acelora dintre izraeliti care servisera sub drapelul romanesc in timpul razboiului de independenta”. Ca act de înțelepciune la tribuna parlamntară, Al. Lahovary susține Initiativa proclamarii regatului, eveniment menit sa consolideze pozitia monarhiei, sa stimuleze lupta pentru desavarsirea unitatii statale romanesti si sa asigure tarii un prestigiu sporit.

In problema Dunarii, de a carei rezolvare depindea in buna parte viitorul tarii, Alexandru Lahovari si-a adus de asemenea o mare contributie, in baza unui articol din Tratatul de la Berlin, Austro-Ungaria dorea sa infiinteze pentru partea Dunarii la care nu era riverana, o comisie prezidata de reprezentantii ei, cu aceleasi atributii si puteri pe care le avea si Comisia Dunarii de la gurile acesteia. Guvernul roman facuse anterior unele promisiuni in sensul cerut de austrieci. Alexandru Lahovari adreseaza guvernului o interpelare, la 28 mai 1881, care desteapta opinia publica Si arata pericolul si inconvenientele ce puteau rezulta pentru tara si pentru libertatea navigatiei pe Dunare, din aceasta conventie ce dadea drepturi suverane unei puteri straine pe tarmurile noastre. Ei pledeaza pentru mentinerea tratatelor de la Berlin si Paris, rostind cuvinte inflacarate menite sa destepte sentimentul national: “Aceasta Dunare pe care am deschis-o comertului liber si legal ai tuturor natiunilor din lume, aceasta Dunare e a noastra, am platit-o indestul in trecut, caci au fost secoli in care ea a dus la Mare mai mult sange romanesc decat apa'. Guvernul a fost nevoit atunci să-și retragă promisiunile făcute.

“O atitudine principiala adopta in cadrul Parlamentului si cu prilejul discutarii proiectului de lege privind rascumpararea caii ferate Constanta – Cernavoda, la 15 iunie 1881. Expulzarea romanilor banateni emigrati in Austro- Ungaria atrage interventia sa ferma si prompta in fata Camerei, in sedinta din 22 ianuarie 1882, si semnarea unei motiuni, impreuna cu N. Blaremberg si M. Kogalniceanu, prin care invita guvernul sa respecte 'cu sfintenie vechea ospitalitate' romaneasca”.

La sfârșitul anului 1882 se propune revizuirea mai multor articole don Constituția de la 1866, revizuire ce atrage după sine demisia colectivă a senatotilor și deputaților conservatori. Al. Lahovary nu este de accord cu această revizuire, deși se supune, pronunțând cu acestă ocazie duoă discursuri, unul în cameră, unul în întrunirea publică de la Iași în care se adresează alegătorilor Colegiului spunându-le să nu dărâme cu propriile lor mâini constituția,”edificiul măreț care ne adăpostește pe toți”, și îi anunță că vor pierde nu numai orice importanță politică ci și patrimoniul moștenit de la părinții lor.

In toamna anului 1884 s-au facut din nou alegeri, Partidul Conservator a luat din nou o hotarare defensiva – aceea de a sta deoparte, de a nu participa la alegeri. La intrunirea organizata in acest scop, Alexandru Lahovari a votat din nou impotriva, dar votul sau nu a schimbat cu nimic hotararea membrilor partidului, in cei patru ani care au urmat, el a ramas in afara Parlamentului, exercitandu-si in acest timp profesia de avocat, in aceasta calitate, el “pledeaza in numeroase procese politice, procesul tinerilor valceni, procesul galatenilor, procese ale micilor alegatori din Bucuresti persecutati pentru opiniile lor politice, procesul Bals – Filipescu cu Xenopol, procesul ziarului "L'independence Romaine' contra Creditului Financiar, care il reclama pe cale civila, 30.000 despagubire” etc.

În anul 1886, odată cu, convenția consulară pe care guvernul liberal vroia să o încheie cu Germania, Al. Lahovary pronunță un discurs prin care combate proiectul de cnvenție, discurs rostit la cererea asistenților deoarece el nu avea intenția să ia cuvântul.“Două mari succese am avut în oposiție, zicea însiși Alex. Lahovary, interpelarea în chestiunea Dunării- unde am silit pe guvern să dea îndărăt și afacerea convenției consulare cu Germania pe care I. Brătianu a fost silit să o retragă față cu agitația provocată de noi și cu indgnarea pe care și eu am contribuit s-o ridic. Nu regret nimic din ce am făcut, căci am adus țării mele două servicii însemnate.”

În martie 1888 guvernul Brătianu se retrage iar Th. Rosetti este însărcinat să formeze ministerul. El îi oferă un loc și lui Alexandru Lahovary dar acesta refuză, așteptând rezultatul alegerilor generale și să intre în guvern „pe poarta cea mare” după cum spune el, dar și totodatănu vrea să se despartă de Lascăr Catargiu și de ceilalți membri cu care luptase.

Noile alegeri vor aduce in Parlament o majoritate compusa din junimisti, liberali-conservatori, liberal disidenti si doar cativa liberali puri, partizani ai lui l.C. Bratianu. In timpul acestei guvernari (al doilea guvern Th. Rosetti) se accentueaza diferenta dintre cele trei grupari conservatoare: liberaili-conservatori, conservatorii puri printre care se numara si AL Lahovari si junimistii. Lahovari a primit portofoliul Domeniilor, care, e regula, era privit ca un minister secundar, imprejurarile istorice insa, l-au facut ca el sa capete deodata o mare importanta. Guvernul precedent pregatise un proiect de lege prin care se prevedeavanzarea in loturi mici, catre tarani, a mosiilor statului, in suprafata de aproximativ 1.200.000 hectare.Ca ministru de resort, Alexandru Lahovari a studiat cu atentie proiectul si a adus unele modificari, straduindu-se sa-l epureze de tot ceea ce ar fi putut parea un fel de socialism de stat' sau ar fi desteptat in mintea taranilor ideea ca ei ar avea vreun drept la acel pamant. Desi nu, agrea situatia tulburarilor care aveau loc din cand si cand in mijlocul taranilor, el nici nu voia sa se faca vreo distinctie intre clase sau categorii sociale, preferand ca dreptul de a cumpara pamant din mosiile statului, sa fie egal pentru toti. “De ce nu vreti – intreba el – ca un capitan in retragere sa poata cumpara si el zece pogoane de pamant de la stat ? „

Al. Lahovary îngrijorat deoarece nu mai vroia repetarea răscoalei din primăvara anului 1888, propune un articol prin care să reprime aceste probleme. Deși combătut din toate puterile de opoziția liberală se votează în sfârșit dar cu unele modificări.

Alexandru Lahovary n-a ramas la conducerea Ministerului Domeniilor decat patru luni (noiembrie 1888 – martie 1889). In aceasta perioada scurta, in afara aplicarea legii mentionate privind vanzarea mosiilor statului, el a mai facut un lucru deosebit pentru capitala tarii, pe care putini bucuresteni il cunosc: a dispus plantarea unor copaci ornamentali de o parte si de alta a soselei Kisselef, pana la hipodromul orasului. Gestul corespundea perfect dragostei sale, manifestate inca din copilarie, pentru plantatii si flori, pentru gradini.

La 29 martie 1889, s-a format un nou guvern, tot conservator (condus de Lascar Catargiu), in care Alexandru Lahovari este pentru cateva luni, ministru ad-interim la Lucrarile Publice. Acum este reluat proiectul podului peste Dunare, sunt incepute lucrarile pentru sosele mari de legatura intre Romania si Austro-Ungaria. In acelasi minister ocupa si portofoliul Afacerilor Straine. Ministeriatul sau la Externe a fost unul dintre cele mai lungi (martie 1889 – octombrie 1895) cu o intrerupere de cateva luni (februarie – martie 1891) si mai ales, unul dintre cele mai semnificative pentru Lahovari, dar, mai ales, pentru tara.

1.3 Arta de orator, scriitor și gazetar

Alexandru Lahovary s-a făcut cunoscut fără îndoială și prin deosebitul său talent oratoric, succesul său,atât de om politic cât și de stat datorându-se acestui lucru , alaturi de cultura solida, firea pasionala, si masura si spiritul sau de dreptate.

Constantin G. Dissescu l-a numit “Cel mai puternic orator”, intr- o frumoasa si simtitoare conferinta.

C.G. Dissescu spunea despre el“ca intrupa doua mari principii: cu caracterul, cu temperamentul sau energic, – temperamentul leului, cum ziceau cei vechi, – el era principiul actiunii, care insufleteste pe omul de vointa. Niciodata amorf, niciodata nestatornic, intotdeauna gata si hotarat cu o admirabila 'uniformitate' politica la lupta pentru binele tarii. In acelasi timp cu temperamentul omului emotiv si intelectual, el intrupa principiul verbului, al elocintei sub toate formele ei; iata de ce se facea stapan pe orice tribuna, cand tinea un discurs.”

Discursurile lui erau pline de inspirație și emoție, el era condus de binele public, de ideea de Stat. A fost considerat onoarea patidului conservator, fiind un puternic patriot,luptător și un mare orator..

“Ascultandu-l pe Alexandru Lahovari cand vorbea, credeai ca in el sunt doua personalitati: una care vorbea mintii; era mintea lui. Alta care se indrepta inimii era pasiunea lui caida si sincera. Iata de ce in vorba ca si in fapta lui era si masurat si vehement, si respectuos si batjocoritor, si logic si entuziast. Cuvantul lui apasat, unit cu gestul hotarator si cu privirea plina de convingere, dadea rationamentului Iui o putere si mai rnare.”

Cuvinte de laudă i s-au adus și cu ocazia dezvelirii statuii lui din data de 17 iunie 1901, G. Gr. Cantacuzino spunând:”Acest atlet al artei oratorice a facut sa vibreze toate coardele simtitoare aie inimii romanesti si, pururi miscat de un ideal inalt, a stiut sa ridice discutiuniie politice la nivelul sufletului sau maret.” La acela;i eveniment Take Ionescu spunea: „Trei marimi – a oratorului, a omului de stat si a omului, trei marimi intre care este imposibil sa stabilesti o ierarhie. Daca ar fi sa judecam dupa repercursiunea lor in trup, cea mai de seama ar fi a oratorului. Cu ce putere rasuna in noi numele unui Demostene, unui Cicero, unui Mirabeau, pe cand intamplarile politice pe care le-au auzit cu vorba lor divina nu exercita in noi nici un interes? Nimeni nainte si nimeni dupa Lahovari, nu a daruit si nu va darui oratoriei romanesti modele nestemate ca dansul.”

În același discurs, Nicolae Filipescu, enumera calitățile acestui mare orator și anume dragostea și mândria față de țară, demnitatea caracterului, noblețea de inimă, credința în cauza ce servește și statornicia în credință. Principiile lui în ceea ce privește noțiunea de stat erau clare: „El nu pricepe intemeierea Statului pe negatiunea trecutului, ci cauta sa innadeasca firul traditiunei nationale. Neputand a-si inchipui asezaminteie politice ca niste abstractii, le propteste pe bazele sociale: monarhia si proprietatea. El vede desertaciunea formelor politice, cand nu rasar din fortele morale aie unui neam, si cauta a le insufleti prin patriotism si credinta. Drept aceea el da toata atentia influentelor directoare ale spiritului public ca Biserica si scoala, si face apel la opinia publica luminata, dand elitei o legitima preponderenta”

Pasiunea pe care autorul o pune in tot ceea ce spune este izvorata dintr-o adanca convingere a adevarului si dreptatii ideilor expuse. De altfel, acesta este unul din secretele captivarii atentiei unui public. Numai un om convins ca ii poate convinge si pe alti, numai un om pasionat poate starni si la alti oameni pasiunea sau le-o poate transmite prin gesturi si cuvinte pe a sa. Reamintim ca aceasta fire pasionata, care va fi unu! din atuuriie sale in exercitarea calitatilor de orator, Alexandru Lahovari o mostenise de la inzestrata sa mama, Eufrosina Lahovari.

Logica stricta a expunerilor, imbinata cu o influenta deosebita a stilului, era de asemenea, o calitate care influenta auditoriul. Dupa o fraza sau un scurt alineat – de obicei retoric – care aveau darul sa capteze atentia celor prezenti, Lahovari intra direct in subiect, constient de faptul ca divagatiile inutile si lungi ar fi dus la scaderea interesului si atentiei celor de fata.

Subiectele discursurilor si ale dezbaterilor la care participa oratorul in discutie sunt, de regula, foarte actuale, apartin istoriei imediate sau, sunt aduse in discutie, actualizate, intr-o perioada nu prea indepartata; tocmai aceasta concretete a faptelor si ideilor expuse, sustinuta de cele mai multe ori cu nume de personalitati si de tari, cu cifre etc. – constituiau unul din punctele de atractie ale expunerilor sale. De exemplu, In discursul pronuntat la intrunirea opozitiei unite, la data de 24 februarie 1886, el analizeaza doua situatii, extrem de convingatoare prin exactitatea datelor aduse, dar zdrobitoare, desigur, pentru adversarii incriminati, privitoare la datoriile si la ipotecile angajate cu alte state de guvernul aflat la putere, soldul total al creditelor ridicandu-se ta cifra de 324 milioane lei, plus “datoria indirecta, secreta' sub forma emisiunii biletelor de banca, 'foarte rele, foarte depreciate'10, in continuarea discursului sau, oratorul analizeaza faptele si , mai ales, diurnele exagerate, aducand in sprijin cifre concrete.”

Cata dreptate avea G.G. Cantacuzino, atunci cand afirma: “Cata vreme se va grai limba noastra, cata vreme se va citi romaneste, cuvantarile lui Alexandru Lahovari vor ramane capetele de opera in care nepoti de nepoti de-ai nostri vor cauta exemple de imitat si se vor minuna de inaltimea la care s-a putut urca elocinta romaneasca”.

Cuvantul lui era plin de vioiciune, de caldura si exuberanta personalitatii lui, iata de ce in vorba , ca si in fapta lui, era si masurat si vehement si respectuos si batjocoritor, si logic si entuziast, in vorba sa, in cugetarea sa, vedea si auzea fara sa asculte. Discursurile lui nu erau compozitii muzicale facute acasa ; erau mai totdeauna o inspiratie a momentului, el nu era un metafizician, in vorbirea lui, era o intreaga actiune; si masele il ascultau cu placere tocmai pentru ca, in loc de a le osteni mintea, le misca prin emotia si imaginile lui. Acest oratorism cu care a fost investit, cultura sa vasta si dorinta ca tara sa fie intregita si nestirbita au facut din Alexandru Lahovari un mare om de aderenta la public, deputat in mai multe randuri, ministru de justitie, ministrul Domeniilor, ministru de Externe, remarcandu-se cu deosebire in activitatea sa de sef ai diplomatiei romane, careia i-a sporit prestigiul prin actiunile sale inteligente si curajoase.

Exista unele enciclopedii, dar si dictionare ale literaturii romane, care, in cel mai rau caz, il mentioneaza pe Alexandru Lahovari printre scriitorii acestui neam. Astfel, cunoscuta 'Enciclopedie a Romaniei', alcatuita in 1940 de Lucian Predescu si republicata in 1999, dupa ce analizeaza succint desigur, data fiind aria vasta de cuprindere a domeniilor abordate de enciclopedie – activitatea de om politic si de om de stat a !ui Alexandru Lahovari – il mentioneaza, la urma si 'Operele';' These pour la licence' si 'Discursuri parlamentare'1 (1909 – 1915; probabil data cand au fost publicate, caci autorul nu mai era de mult in viata). Sumara lista publicata de Lucian Predescu este, desigur, destul de incompleta, caci la data la care a fost publicata prima editie a enciclopediei, fusesera publicate mult mai multe discursuri ale lui Alexandru Lahovari, ba chiar volume intregi. Presupunem ca autorul nu si le-a putut procura, fiindca Lahovari insusi pare a nu-si fi luat in serios calitatile de scriitor, neingrijindu-se prea mult de problema textelor alcatuite. Credeam ca nu este intamplator in acest sens faptul ca nici macar Biblioteca Academiei Romane nu detine in depozitelesale toate operele publicate de Alexandru Lahovari sau despre personalitatea sa.

O analiza scurta dar pertinenta a scriitorului Lahovari, o realizeaza Dan Manuca, unul dintre autorii 'Dictionarului literaturii romane de la origini pana la 1900'. Cunoscutul critic literar, pornind de la cultura temeinica pe care o poseda Alexandru Lahovari, afirma ca acesta a dovedit 'o cuprinzatoare intelegere a fenomenului literar si a specificului sau'2.Acelasi critic remarca pertinent, virtutile literare ale discursului oratorului, pe care le compara 'intr-o anumita masura', cu cuvantarile Iui Titu Maiorescu.'Frazele sunt ample si armonioase – spune Dan Manuca – cu reluari bine gandite, tintind nu numai diversificarea argumentelor, ci si realizarea impresiei artistice'3. Sunt remarcate calitatile de pamfletar din 'Tristia' si tonul patetic, vehement sau caustic al discursurilor lui Alexandru Lahovari, impresia de limpezime a expresiei energice,retorica fiind simpla, subordonata piasticizarii. Tot de la Dan Manuca aflam ca Lahovari a scris si versuri, 'fara sa le fi publicat vreodata', si a tradus 'intristarea Iui Olympio', de Victor Hugo. La sfarsitul studiului sau, criticul prezinta doua liste cvasicomplete, privind operele publicate ale lui Lahovari si, respectiv, lucrarile de referinta privind viata si activitatea acestuia. Inclinatiile literare ale ilustrului om politic si de stat sunt recunoscute de contemporani, inca din timpul vietii lui si indeosebi in primii ani care au urmat sfarsitul sau prematur: 'La litterature I'ent applle; on le compterait certainement au nombres des ecrivaines roumaines qui ont laisse une ouvre durable nous avons vers de lut, qui permettent de croire que la poesie a ete au moins un accident, une aventure hereuse, une bonne fortune, dans la vie d'Alexandre Lahovary'4 ('Literatura il chema; el s-ar socoti cu siguranta, in numarul scriitorilor romani care au lasat o opera durabila avem de la el versuri care ne permit sa credem ca poezia a fost pentru el cel putin un accident, o aventura fericita, o sansa buna in viata lui Alexandru Lahovari'). Din spusele lui Al. Brun. literatura in general si poezia in special, apar la Alexandru Lahovari ca un hobby, ca un 'violon d'lngres'. 'Mais son epoque le destinait a d'auteur travoux'5 ('vioara lui Ingres'. 'Doar epoca il destinase unor alte lucrari') adauga cu indreptatire autorul, fara insa, sa vorbeasca despre 'transferul' talentului literar al oratorului, asupra discursurilor acesta. Aceasta o vor face altii dupa el. 'Suflet de elita – se spunea intr-o monografie (fara autor) publicata in 1908, cunoscator si admirator ai literaturii, si straine si romanesti, ei .insusi a cultivat poezia si ne-a dat bucati pline de farmec. Aceste predispozitiuni, aceasta cultura literara si artistica, l-au facut sa se ridice deasupra multora si prin frumusetea discursurilor, prin arta pe care stia sa o expuna in exprimarea gandurilor sale'6.

In monografia mentionata, autorul, care s-a pastrat in anonimat; a ales trei texte, avand in'vedere desigur, si virtutile lor literare. Citind discursurile respective, ne convingem de acest lucru: 'Nilul a facut Egiptul' – spunea Herodot, Dunarea a creat importanta politica si economica a tarii noastre7.

Unele discursuri si articole ale lui Alexandru Lahovari,par a apartine in totalitate literaturii, ca de exemplu, frumosul si emotionantul discurs pronuntat la inmormantarea lui Vasile Alecsandri, care pare a fi creatia unui scriitor autentic: 'Ne obisnuisem a-l crede nemuritor, vai ! Nemuritor este numai geniul lui, dar trupul pe care l-a insufletit trebuia sa fie intr-o zi supus legilor neimpacate ale naturii, si sa paraseasca sotie, rude, amici, si acest pamant al tarii pe care 1-a iubit si la ilustrat, inca o raza care se stinge Din cerul nostru intunecat – a zis chiar dansul'8.

'Tristia' – ultimul articol scris si publicat de Alexandru Lahovari, impresioneaza prin adecvarea comparatiei si prin sentimentele asociative pe care le trezeste si astazi in sufletele cititorilor: ' Tristia cuvantul cu care Ovid, exilat in recea si neguroasa Torni, printre geti si sarmati, intitula cantecele si surghiunitatii, e singurul cuvant potrivit cu ceea ce se petrece in tara noastra de vreo zece luni de zile'9.

Talentul deosebit de scriitor – chiar daca Lahovari si 1-a neglijat, iar oratorul si omul politic il umbresc pe scriitorul din el -, au fost relevate, cu multa pertinenta de C.G.Dissescu, in cunoscuta sa cuvantare, 'Cum vorbea Alexandru Lahovary'. Acesta a observat, cu finete si luciditate unul dintre izvoarele elocintei oratorului: cultura sa clasica puternica, influenta vechilor scriitori reflectandu- se in multe din discursurile lui Alexandru Lahovari, Dissescu aduc si exemple, printre care acela legat de interpelarea acestuia in problema nationala; oratorul a luat ca argument un vers din Horatiu, comparandu-si situatia cu aceea a anticului enator Pollione: 'Incedo per ignes suppositas cineri doloso', adica 'Merg pe carbuni aprinsi pe cenusa perfida'10.

O surprinzatoare analiza, aproape profesionala, o face Dissescu poeziilor lui Lahovari, scotandu-le in evidenta valoarea lor literara. Suspectandu-se totusi, de subiectivism, Dissescu considera ca superioara originalului traducerea, efectuata de Lahovari, dupa 'La Tristesee d'Olympia' a Iui Victor Hugo. Orice cunoscator de poezie si de limba franceza, isi va da repede seama, comparand cele doua versuri, ca Dissescu nu se insela, si ca avusese o justa intuitie critic – literara, fiind el insusi eseist. Acelasi Dissescu, prezinta si mostre a le creatiei poetice personale Alexandru Lahovari, in limba franceza, pentru 'a da o idee despre inspiratia tinereasca ce insufleteste poezia lui, scotand in evidenta concretetea figurilor de stil folosite, care fiind scrise in stilul literaturii clasice, au simplitate emotionala si o anumita simbolistica. De aceea – conchide subtilul analist – si discursurile cele mai miscatoare sunt cele mai pline de imagini. Imaginea, figura, simbolul, au un mare rol in vorbire, pentru ca-ti dau o emotie, o notiune, o idee in mod sugestiv. Acest mijloc, AL Lahovari il intrebuinta foarte des11.

In continuare, Dissescu face o surprinzatoare si erudita demonstratie asimbolismului, de la arhitectura antica a Egiptului pana la Mallarme si Brunntiere, analizand apoi simbolismul lui Al. Lahovari, pe care il apreciaza ca 'producea efect, caci avea un fel de Duh Sfant', de unde 'taria si farmecul vorbirei lui '.Toata elocinta lui, era o elocventa simbolistica: atat limba lui romaneasca – care, ca si a lui Alecsandri, era ferita de orice cuvinte si forme straine – cat si conceptia, ii erau pline de simboluri. Dissescu da apoi mai multe exemple, spicuite din discursurile lui Alexandru Lahovari, pentru a dovedi ca acesta 'cugeta in imagini si ca Ia el ideea era legata de o forma sensibila'12, pentru a avea ecou mai mare in sufletele ascultatorilor si pentru a se impune. Primul dintre exemple se refera la proiectui dezbatut in 1867, in Camera Deputatilor, al legii privitoare la armele tarii.In proiect figurau, ca simboluri, Soarele si Semiluna (pentru ambele Principate) sustinute de Kogalniceanu, pentru ca ar fi fost conforme cu traditiile noastre (apareau in steme vechi), Lahovari a cerut scoaterea lor, pentru a nu se face o gafa politica, intrucat Semiluna era si semnul Imperiului Otoman. 'Oamenii simpli – spunea Lahovari – vor lua Semiluna drept simbolul Turciei, drept semnul vasalitatii, care n-a existat nici in trecut, nici in prezent, nici in viitor !'. Se stie, pledoaria lui Alexandru Lahovari a avut efectul scontat. Acelasi Dissescu, eseist nu lipsit de virtuti literare, mentionand faptul ca Alexandru Lahovari nu-si pregatea niciodata discursurile din timp, apreciaza ca 'in vorbirea lui era o intreaga creatiune, si masele il ascultau cu placere, tocmai pentru ca, in loc de ale osteni mintea, (el) le misca prin emotiunea si imaginile lui'13.

Atat in articolele publicate cat si in discursurile rostite cu diverse ocazii, Alexandru Lahovari considera ca fiind indispensabile ideile de ordine, stabilitate si legalitate, mai cu seama intr-o tara tanara cum este Romania, insasi ideea de conservator inseamna pentru el ordine si respect fata de legi si persoane in orice imprejurare, chiar si in luptele pentru inlaturarea adversarilor politici.

Teoria armoniei sociale., prioritatea principiilor de ordin social asupra nuantelor politice, existenta contradictiilor intre proprietatea mare si cea mica, ideea ca proprietarii si taranii reprezinta doua interese care nu pot exista decat impreuna, recunoasterea in cadrul conceptiei patrenaliste conservatoare a nobilelor calitati pe care clasa rurala, bine educata si bine condusa, le poate dovedi, sunt prezente si in articolele si scrierile sale. Adversar neimpacat al utopiilor, al bulversarilor, al falsificarii progresului prin 'conceptii mistice', sustine cu tenacitate ideile evolutionismului: dezvoltarea intr-un ritm temporizat; modernizarea progresiva a institutiilor si structurilor economice si social-politice; respingerea teoriilor preconcepute, insuficient gandite, revolutionare; aplicarea treptata a reformelor, in acord cu dezvoltarea generala a poporului; infaptuirea unui progres gradual, masurat dar continuu. Rezulta clar, din cele expuse mai sus, ca oratorul si omul politic Alexandru Lahovari, lau umbrit, pe scriitorul cu acelasi nume. Poate daca nu s-ar fi implicat in politica, el ar fi devenit intr-adevar, una dintre stelele de marimea intai ale literaturii noastre din a doua jumatate a secolului trecut, Cultura sa vasta (inclusiv literara), temeinica, sensibilitatea deosebita si talentul sau literar evident ne indreptatesc sa facem aceasta supozitie. O buna parte din arta sa literara a fost convertita in faimoasele sale discursuri si articole, pe care-prietenii si admiratorii sai au avut grija sa le stranga in volume.

Dupa parerea noastra, se impune o editare critica, moderna, a celor mai frumoase dintre discursurile sale, pentru a-1 restitui culturii noastre si pe scriitorul de talent care a fost Alexandru Lahovari

Capitolul II

Alexandru Lahovary – Ministrul Afacerilor Externe

La 29 martie 1889, Alexandru Lahovari ocupă portofoliul Afacerilor Străine, în guvernul condus de Lascăr Catargiu.

“Viziunea larga asupra realitatilor politice internationale, intelegerea exacta a evolutiei acestora, convingerea ca intelepciunea se impune oricarui popor, dar mai cu seama poporului roman, care traieste intre mari imperii, ii inspira o politica echilibrata, prudenta, moderata, plina de tact si cuviinta, capabila sa impace exigentele diplomatiei cu pastrarea mandriei nationale, sa inspire Europei incredere, sa mentina neutralitatea statului roman in contextul geopoiitic complex si adeseori ostil. Noul cadru al echilibrului european, caracterizat prin delimitarea tot mai clara a blocurilor de interese, prin alunecarea tot mai evrdenta catre un mare conflict, interesul mariior puteri pentru pozitia geostrategica a Romaniei, schimbarea strategiei politice germane dupa demiterea Cancelarului de Fier' ii impun sarcini insemnate si dificile deopotriva. Se arata, totusi, increzator in intelepciunea suveranilor si a popoarelor, singura in masura a indeparta conflictul inspaimantator care de data asta va sgudui Europa intreaga' si care va fi fara precedent in istoria sangeroasa a veacurilor; caci niciodata natiunile nu au fost mai inarmate pentru o lupta de viata si de moarte.”

El era de părere că era de demnitatea unei țări să întrețină relații bune cu toate țările și mai ales cu vecinii lor. Definea acestă politică spunând:„Un stat mic dar tare prin conștiința drepturilor sale, hotărât nici a le părăsi nici a le depăși, căștigă respectul puterilor celor mai mari. Iar violența, exagerațiunea și nedreptatea sunt un exces la statele cele mari și onebunie demnă de dispreț la cele mici.”

Datorită acestei atitudini întelepte, clarviziunii si realismului său , Alexandru Lahovary a reușit să rezolve probleme delicate în politica de alinațe a statului român, în problema Dunării, în problema consulatelor și eforiilor școlare din Macedonia etc.

Politica de alianțe

În perioada guvernării lui Al. Lahovari atât în perioada ministeriatului Afcererilor externe dar și de-a lungul întrgii sale cariere politice, România traversa o perioadă caracterizată prin numeroase confruntări de idei, în plin proces de modernizare și de căutare a unui echilibru structural.

România a devenit actor cu drepturi depline al sistemului internațional, fiind admisă în familia statelor suverane, în urma Războiului ruso-româno-turc din 1877-78, fapt consfințit de Tratatul de pace de la San Stefano (3 martie 1878) și, ulterior, de cel de la Berlin (1/13 iulie 1878, art. 43, 44, 45). Primele state care au recunoscut independența României au fost Imperiul Otoman (19 februarie/3 martie 1878) și Austro-Ungaria (2/14 octombrie 1878), urmate de Rusia la 15/27 octombrie 1878 și de Italia la 5/17 decembrie 1879. Cum Congresul de la Berlin condiționase această recunoaștere de modificarea art. 7 din Constituție, celelalte Mari Puteri, Germania, Marea Britanie și Franța, la fel ca și cea mai mare parte a statelor de rang secund au întârziat această recunoaștere pînă la începutul anului 1880. Abia după adoptarea la 13 octombrie 1879 de către Parlamentul României a legii privind revizuirea art. 7 din Constituție respectiv a legii de răscumpărare a căilor ferate concedate spre construcție unor consorții străine (29 ianuarie 1880), guvernele Germaniei, Franței și Marii Britanii au notificat recunoașterea simultan, la 8/20 februarie 1880. La scurtă vreme după încheierea lucrărilor Congresului de la Berlin, ignorând condiționările impuse de Tratatul de pace, statul român s-a grăbit să-și perfecteze instrumentele necesare interacționării în cadrul sistemului internațional din postura de membru cu drepturi depline.

La 9 septembrie 1878 Consiliul de Miniștri a hotărât ca Principele Carol I să adopte titlul de Alteță Regală, oficializat la 13 octombrie în urma notificărilor de recunoaștere venite din partea Austro-Ungariei, Italiei, Marii Britanii, Franței, Germaniei și Rusiei.

“Opțiunile de politică externă sunt dominate, se știe, nu de principii idealiste, ci de spirit pragmatic, mai ales în cazul unui stat mic, care, deabia independent la 1878, resimțea nevoia de alianțe, de racordare la vreun sistem de securitate”.

După 1878, odată cu dispariția umbrelei protectoare – garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri – creată de Congresul de pace de la Paris, România a trebuit, în mod necesar, să-și definească o nouă strategie externă. O interpretare facilă a argumentului ar putea fi, și este uneori, aceea că ipoteza în sine a unei alianțe a existat în calculele guvernanților români în intervalul imediat următor obținerii independenței și că opțiunile întrevăzute, în teorie variate, s-au restrâns – date fiind condițiile geopolitice și geostrategice ale țării, precum și raportul de forțe al momentului – la cele două Imperii vecine, Austro-Ungaria și Rusia. Pentru ca în final, balanța să încline în favoarea Monarhiei dualiste. În realitate, „parcursul României spre alianța cu Imperiile Centrale a presupus mult mai mult decât o simplă alegere și el trebuie privit într-o lumină mai nuanțată decât aceea în care îl înfățișează rudimentara dihotomie a „simpatiilor” și „antipatiilor” pentru Imperiile Centrale sau Puterile occidentale”. Poziția de forță adoptată de Imperiul țarist în lunile imediat următoare încheierii ostilităților cu Turcia, în relațiile sale cu fostul aliat, a fost resimțită ca o traumă, de o importantă parte a elitei românești; a deschis o rană ce nu avea să se închidă decît odată cu dispariția unei întregi generații. Rusia a ajuns să însemne practic obsesia factorilor de decizie români, coșmarul unei epoci și al unei generații, care, pornind de la bătrânul Brătianu, va fi purtat mai departe de junimiști, conservatori și liberali laolată, prin Sturdza, Carp, Lahovary și Maiorescu pînă în preajma Primului Război Mondial. O însemnată parte din istoria acestor ani, în materie de politică externă, înseamnă istoria unei obsesii, obsesia pericolului rus. Experiențele ulterioare Războiului de Independență, au modificat într-adevăr structural relațiile României cu Marile Puteri vecine. Însă tratamentul administrat la Berlin și mai ales obligația de a ceda Rusiei Basarabia meridonală, au contribuit nu atât la „pavarea drumului către o apropiere de Austro-Ungaria, cât la diluarea, pentru multă vreme, a șanselor unei alianțe cu Rusia”.

Existența unui atare dezechilibru de forțe pe tărâmul influențelor exercitate de Austro-Ungaria și Rusia în România, era atestată și de Ministrul italian la București, contele Giuseppe Tornielli-Brusati, în primăvara anului 1880: „În Principatele Unite fu predominantă influența occidentală pe care partidul [pro]francez o ținea în mare cinste. Dispărută însă această influență și deocamdată nereconstituită, toți cei care aici în respectiva căutau o bază pentru politica antirusă, au devenit austrieci. Mirajul forței asupra celor slabi a făcut restul în momentul în care a devenit evident că preponderența austriacă în Orient, dorită de Congresul de la Berlin, avea tot sprijinul puterii germane. Cu toate acestea aici, în variile partide politice…, persistă împărțirea între acei care acceptă înalta influență austriacă și acei care înclină în mod tradițional către Rusia. Cât anume reprezintă cei din urmă, nu e ușor de definit. De notat însă în așa numitul partid rus, separatiștii și prezența lor dăunează, în mod logic, influenței Rusiei asupra părții sănătoase a națiunii”8.

Analiza diplomatului italian, aplicată tendințelor autohtone în materie de politică externă, se rezuma la următoarele două concluzii: 1° ușurința de a ademeni România spre a intra în combinații de alianțe anti-ruse; 2° lipsa absolută a unei pregătiri pentru a exercita în această țară o contra-acțiune care să echilibreze mijloacele de care dispunea Austro-Ungaria9.

O atare realitate nu însemna însă în mod necesar acceptarea ideii unei alianțe, în sensul de angajament bine determinat, cu Austro-Ungaria sau cu o altă Mare Putere. Sub acest aspect este edificator, de exemplu, sondajul efectuat la finele anului 1879 de Ministrul austro-ungar la București, Hoyos printre diverse personalități ale vieții politice, sondaj din care rezulta foarte clar că, în accepțiunea românilor, „alăturarea ori dirijarea politicii lor către Austro-Ungaria se rezuma la o uniune vamală”10!

La nivelul establisment-ului o dispoziție mai fericită nu va exista pentru multă vreme nici față de alte Mari Puteri, altădată curtate cu asiduitate. Franța era încă, la începutul anilor ’80, sub raport sentimental, preferata opiniei publice.

Literatura și cultura franceză se bucurau de un prestigiu enorm, iar mulți lideri politici studiaseră în Franța. Dar atitudinea guvernului francez față de România la Congresul de la Berlin și în intervalul imediat următor, micșorase simțitor entuziasmul față de ea. Decisivă era probabil pentru factorii de decizie români, perceperea faptului că Franța era izolată din punct de vedere diplomatic și, ca atare, incapabilă să protejeze în vreun fel România11.

În fapt, ideea unei alianțe s-a impus cu destulă greutate într-un climat politic dominat de ideile și principiile ce se aflaseră, la fel ca și în cazul Italiei, la baza procesului constitutiv al statului. România s-a aflat și ea în situația de a-și elabora strategiile de politică externă într-un moment în care era încă impregnată de experiența celor aproximativ 25 de ani de „neutralitate garantată”, de politică de echilibru între Marile Puteri vecine. Așadar, pentru încă o vreme, cuvântul de ordine a continuat să fie neutralitatea, „politica independentă”, iar consensul aproape unanim existent pe marginea acestei opțiuni în sferele politice a împiedicat orice tentativă a grupului de decizie în direcția unui angajament politico-militar formal. La această politică de neutralitate urmărită de guvernele românești de după 187812, la „echilibriștii” din peisajul politic și mediatic românesc și la consecințele nefaste ale unei atari conduite, făcea trimitere, de exemplu, în termeni extrem de critici, Ministrul român la Viena, Bălăceanu, înprimăvara anului 1881, într-o scrisoare particulară adresată Regelui Carol I. În optica diplomatului român, strategia externă promovată de guvernul de la București era la fel de nefericită ca și aceea urmată de Italia și urmările – izolarea în plan internațional, devenită deja o tristă realitate pentru cea din urmă – se întrevedeau și în cazul României: „…Le dernier mot de cette politique, c’est l’isolement! À cette heure, l’Italie est le pays le plus vilipendé de l’Europe. Avis aux équilibristes de tous genres! Chose digne de remarque: les journaux qui prétendent que la Méditerranée est un lac italien dirigent tout aussi souverainement l’opinion et la politique de leur pays, que ceux qui soutiennent que le Danube est un fleuve roumain [aluzie directă la afirmațiile făcute în acest sens de Alexandru Lahovari în presă și în Camera Deputaților n.R.D.]! Cependant et les uns et les autres trompent le public, mais qui oserait s’inscrire en faux contre leurs assertions [s.R.D.]? L’école de l’imposture politique a pris un tel essor, qu’il faudra bientôt un courage surhumain pour oser dire, à haute et intelligible voix, que… deux et deux font quatre! […]”13.

Politica independentă, a „libertății de manevră”, era din contră, încă apărată cu ardoare de unul dintre organele de presă ale conservatorilor, L’Indépendance Roumaine, în august 1881, în momentul în care începea să treacă drept sigură apropierea Italiei de Imperiile Centrale și se zvonea că propuneri concrete în vederea unui acord formal aveau să fie avansate și României de către cabinetul de la Viena: „…E opinia multora că în prezența invitațiilor ce ne vor fi făcute, situația noastră va fi foarte dificilă. Ei cred că chestiunea ne va fi pusă în mod precis și categoric. Așa cum declara acum cîteva zile Pester Lloyd, ni se va spune: ‚cine nu e cu noi, este contra noastră’. Noi nu credem că lucrurile au ajuns deja într-un asemenea punct; dar și dacă ar fi așa, nu vom ezita un singur moment în a sfătui să se răspundă: ‚noi nu suntem nici contra voastră, nici cu voi; noi suntem cu noi înșine’. Dreptul neutrilor, iată forța noastră [s.n.]. Unicul nostru scop poate și trebuie să fie dezvoltarea a ceea ce avem. Pentru asta nu e nevoie de alianțe care să ne aducă protecții oneroase și să ne înstrăineze unul dintre principalele noastre puncte de sprijin, Occidentul european. O alianță indiferent cât de puternică ar fi, nu poate conduce decât la ruina României [s.n.]. Acest limbaj – comenta Ministrul italian Tornielli, semnalând articolul Consultei – reproduce gândurile ce sunt comune majorității românilor în aceste zile”14.

Situația nu ajunsese într-adevăr în punctul în care o decizie era imperativă și un asemenea pas avea să mai întârzie mai bine de doi ani. Ipoteza alianței începea însă să prindă tot mai mult contur si avea să se maturizeze în mintea guvernanților români sub influența evoluțiilor înregistrate în plan internațional, în principal ca urmare a reconstituirii Dreikaiserbund-ului, în iunie 188115. Deja, în ianuarie 1881, Titu Maiorescu, unul dintre fruntașii „Junei drepte”, publica în Deutsche Revue un articol în care, după o trecere în revistă a poziției internaționale a României, pleda pentru o înțelegere cu Germania, liderul continental al momentului, înțelegere ce trebuia însă a fi, în mod obligatoriu, precedată de un agrement cu Austria, partenerul Berlinului din octombrie 1879. Datorită poziției sale geografice, argumenta Maiorescu, România era practic obligată să intre în sfera de influență fie a Rusiei, fie a Austro-Ungariei. Cum ipoteza unei alianțe cu Rusia ieșise deja din calculele guvernanților, din motive tuturor cunoscute, singura opțiune rămasă era Viena. Nici măcar chestiunea românilor din Transilvania nu trebuia să constituie un obstacol. Români asupriți se aflau și în Basarabia și condiția lor era cu mult mai gravă decât a celor care trăiau sub sceptrul Monarhiei Habsburgilor. Rusia își „devora” naționalitățile, Austria le ocrotea. Rusia avea un regim absolut, centralizat și opresiv, Austro-Ungaria era un stat bazat în esență pe un compromis federativ. Ca atare, legătura cu Viena era, de departe, preferabilă16.

Între circumstanțele ce, de asemenea, recomandau o atare alegere se numărau și cele economice. România era deja la acea dată dependentă din punct de vedere economic de Imperiile Centrale. Trimitea mari cantități de grâne și vite în Europa Centrală și devenise un valoros importator al bunurilor manufacturate, în special al celor din Austro-Ungaria, în timp ce piața financiară germană constituia o importantă, dacă nu cumva principala, sursă de împrumuturi de stat. În cifre brute, rezultă de exemplu că în intervalul cuprins între 1875 și 1882 peste 50% din importurile române au provenit din Austro-Ungaria, respectiv că 32% din export s-a îndreptat tot către Dubla Monarhie17. Inclusiv sub raportul comunicațiilor terestre România era preferențial racordată la spațiul austro-ungar, grație a două mari tronsoane de cale ferată, Turnu-Severin–Vârciorova–Timișoara și Pitești–Predeal–Brașov, ultima joncțiune fiind realizată în vara lui 187918. A fost determinantă, fără îndoială și prezența în cadrul grupului de decizie, unul extrem de restrâns – caracteristică comună de altfel mai tuturor statelor europene – a unei componente majoritar filogermane și, într-o oarecare măsură, rusofobe. Alături de Suveran, un Hohenzollern, pentru care funcționa inclusiv o legătură sentimentală cu Germania, au fost implicați în procesul decizional19 oameni politici și diplomați, mai toți în mod evident atrași de această Mare Putere, căreia îi admirau forța militară și economia dinamică, unii dintre ei având un background educațional german (Ministrul de Externe D.A. Sturdza, Ministrul la Viena, Petre P. Carp), ori fiind chiar adepți ai „modelului” german de dezvoltare (P.P. Carp)20. Inclusiv Președintele Consiliului, Ion C.Brătianu, fostul revoluționar radical devenit între timp, potrivit Ministrului britanic la București, un „conservator-liberal”21, avea să întrevadă, în final, aceeași unică opțiune: situată „între cele două Rusii”22, România trebuia să se orienteze astfel încât să nu devină bulevardul Petersburgului către Bulgaria! În fine, nu e mai puțin demn de reținut faptul că singurele Mari Puteri ce și-au manifestat intenția de a stabili o relație apropiată cu România, în sensul unei alianțe politico-militare, aproape concomitent cu recunoașterea independenței, au fost Imperiile Centrale23. Tatonări foarte precise în direcția unei atari finalități au fost efectuate de către guvernul austro-ungar încă din a doua jumătate a anului 1879. Vizita Arhiducelui Albrecht la București, în toamna acelui an a ocazionat o primă discuție cu Principele Carol I privind asistența militară mutuală în cazul unui atac rus24. Câteva luni mai târziu, în primăvara lui 1880, lucrurile au mers și mai departe. Într-o scrisoare din 21 aprilie, ex-Ministrului imperial de Externe, contele Andrassy a adresat Suveranului român, cu acordul Împăratului Franz-Josef și al Ministrului în funcție, Haymerle, invitația de a adera, la momentul oportun, la alianța austro-germană25.

Ipoteza a fost discutată, în termeni similari, de viitor, și la Berlin, în mai 1880, de către I. C. Brătianu și cancelarul Bismarck: „…Am vorbit cu dânsul – îi va scrie Bismarck Principelui Carol I – fără rezervă despre interesele noastre de pace și apărare pe care Austria le împărtășește cu noi și cred că m-a priceput și a rămas mulțumit”26.

Pentru guvernul de la Viena alianța cu România era, din motive de securitate, precum și datorită unor imperative decurgând din politica sa balcanică, nu doar oportună, ci necesară. Din perspectivă strategico-militară, o atare finalitate era mai mult decît stringentă. La vremea respectivă, frontiera româno-rusă avea peste 900 km lungime, iar cea austro-română peste 1300 km. Pe de altă parte, frontiera între Austro-Ungaria și Rusia măsura aproximativ 1440 km. În consecință, dacă România intra în război alături de Imperiile Centrale, frontul rus se alungea mai mult de jumătate; dacă, dimpotrivă, ea participa ca aliat al Rusiei, frontul austriac aproape că se dubla, în raport cu faza inițială. Chiar și în cazul unei neutralități absolute, Austro-Ungaria s-ar fi văzut obligată să mențină forțe importante la frontiera cu România27. Era așadar vital ca micul principat danubian să devină mai mult decât o simplă zonă tampon, respectiv să fie parte integrantă a glacisului de securitate austro-ungar. Sfera de influență a Imperiului – scria în 1880 Gustav Kálnoky, Ambasador la Petersburg în acea vreme – trebuia în mod necesar să includă și România, alături de Serbia („pivotul poziției noastre în sud-est”). „Numai așa puterea noastră în Balcani va avea baze puternice în acord cu importantele interese ale Monarhiei”28. Chestiunea “asigurării” spațiului românesc a constituit de altfel subiect de tratative între Viena și Berlin încă din a doua jumătate a anului 1880, în contextul deschiderii negocierilor privind refacerea Dreikaiserbund-ului.

În cadrul colocviului desfășurat între 4 și 5 septembrie 1880 la Friedrichsruh, de exemplu, Ministrul austro-ungar de Externe, Haymerle, acceptând în principiu ideea unui acord cu Rusia, a expus cancelarului Bismarck „interesele particulare ale Austro-Ungariei” ce trebuiau salvgardate indiferent de înțelegerile ce urmau a se realiza. Important pentru Viena – temătoare că va pierde monopolul prieteniei germane – era, între altele, ca Dubla Alianță să nu fie în vreun fel slăbită. Dimpotrivă, ea trebuia întărită, perfecționată chiar, incluzându-se un fel de garanție a securității României contra unui atac rus [s.n.]29. La începutul anului 1881, la scurtă vreme după cunoașterea primei variante ruso-germane de tratat (23 ianuarie), guvernul austro-ungar și-a precizat și mai clar poziția, comunicând Berlinului, într-o formă mult mai elaborată, condițiile în care era dispus să accepte un acord în trei.

Conform recomandării exprese a Șefului Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Beck, Viena trebuia să aibă dreptul absolut de veto față de intrarea trupelor ruse în România, stat de o importanță strategică vitală pentru Monarhie. Totodată termenii Dublei Alianțe urmau a fi modificați în așa fel încât nu doar amenințarea teritoriului Austro-Ungariei să constituie motiv de casus foederis, ci și „amenințarea capacității sale militare” – Kriegsmacht – prin asta înțelegându-se ocuparea României de către Rusia [s.n.]30! Cancelarul Bismarck a refuzat însă să discute o asemenea extensie a obligațiilor prevăzute în tratatul din octombrie 187931, propunând în schimb ca eventuala ocupare militară a oricărui stat balcanic să depindă de consimțământul celorlalți doi parteneri din alianță. O atare clauză nu putea fi însă pe placul guvernului de la Viena ce nu dorea a fi legat de mâini în relațiile cu vecinii săi slavi, ca atare ideea a fost respinsă. În final, ca urmare a lipsei de cooperare a Berlinului, Haymerle a abandonat discuțiile privind „asigurarea” spațiului românesc. Dreikaiserbund-ul a renăscut la 18 iunie 1881 fără ca în textul tratatului său să existe vreo referire expresă la România și nici vreo restricție în privința trimiterii de trupe în statele din sud-estul Europei32. Asanarea temporară a relațiilor cu Petersburgul n-a eliminat însă din calculele guvernului austro-ungar ideea stabilirii unor raporturi „intime” cu cabinetul de la București. Dimpotrivă, un astfel de obiectiv a continuat să fie prospectat și în intervalul de timp imediat următor, concretizarea lui devenind, odată cu „incidentul Skobelev”, imperativ necesară. La momentul crizei, de exemplu, în februarie 1882, Statul Major austro-ungar a reiterat Ballhausplatz-ului recomandarea de a se proceda la întărirea sistemului diplomatic și militar defensiv al Monarhiei, prin stabilirea cât mai grabnică a unor alianțe cu Roma și Bucureștiul33!

Din nefericire, modul în care evoluaseră relațiile româno-austro-ungare începând cu 1880 (mai bine zis maniera în care Viena înțelesese să le gestioneze), relații greu puse la încercare de adânci diferende economice și politice, ridica mari semne de întrebare față de posibilitatea încheierii unei alianțe34. După 1878, în special ca urmare a încălcării sistematice de către guvernul austro-ungar a prevederilor convenției comerciale din 1875 în vederea limitării exporturilor românești de vite, relațiile economice și comerciale dintre cele două state deveniseră, progresiv, o sursă de tensiune, un prim derapaj consumându-se în noiembrie 1881 odată cu incidentul diplomatic provocat de Mesajul către Parlament al Regelui Carol I35. Diferendului economic i s-a adăugat începând cu vara anului 1880, un altul și mai grav născut pe marginea chestiunii controlului navigației pe Dunărea de Jos, starea conflictuală dintre cele două țări accentuându-se. Pentru factorii de decizie români chestiunea danubiană a funcționat, pe termen lung, întocmai ca și criza tunisiană pentru Italia, în 1881. A fost dovada supremă care a pus în evidență izolarea României în plan internațional și imposibilitatea practicării unei politici de neutralitate, acționând în același timp ca un factor catalizator în procesul de decantare a strategiei externe, respectiv a opțiunii pentru politica de alianțe.

Parcursul către o atare finalitate a presupus însă aproape trei ani de înfruntări directe și acerbe cu marele vecin de la apus, în cadrul unei dezbateri devenite foarte rapid una internațională. Cel puțin într-o primă fază, guvernul român a încercat să promoveze o complicată politică de echilibru între Marile Puteri interesate, în ideea creării unui lobby cât mai consistent în sprijinul propriei cauze. Între membrii „areopagului european”, Italia, – probabil prin prisma experienței din decembrie 1879, când regatul subalpin se desprinsese de „concertul european înjumătățit” (Germania, Marea Britanie, Franța), recunoscând în avans independența României – a fost considerată pentru o vreme de cercurile dirigente române drept un potențial aliat în dezbaterea privind chestiunea danubiană, în ciuda faptului că primele sale dispoziții și manifestări în acest sens păreau a infirma o asemenea interpretare. Numai că în această dispută, din rațiuni decurgând din opțiunea apropierii de Imperiile Centrale, Italia a ajuns în scurtă vreme să secondeze necondiționat proiectele Austro-Ungariei privind navigația pe Dunărea de Jos și, în general, politica sa balcanică36.

La 15/27 aprilie 1882 guvernul român a luat cunoștință în mod oficial de propunerea Barrère (în fapt una franco-austriacă) privind reglementarea navigației la Dunărea de Jos, prin intermediul unei note transmise de Legația Franței la București Ministerului Afacerilor Externe al României37. Cum nu era nimic neașteptat în proiectul Barrère, guvernul român nu și-a modificat poziția de rezistență, pregătind două variante de amendamente spre a fi prezentate în plenul CED. Lucrările comisiei au debutat la 3/15 mai 1882, dar confruntarea principală a avut loc în ședința din 11/23 mai, când s-au luat în discuție articolele privind supravegherea navigației între Porțile de Fier și Galați, conținute în proiectul de regulament. Germania, alături de Austro-Ungaria, Italia, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Serbia, a aderat la propunerea Barrère, (Franța), respingând amendamentul român. În ședința de închidere a sesiunii CED din 2 iunie 1882, la propunerea Marii Britanii, a fost redactat un protocol final în care a fost înscris ca anexă Regulamentul de navigație și poliție fluvială sancționat la 23 mai. România a refuzat să semneze protocolul, în timp ce Rusia a făcut-o ad referendum. Cum, în cadrul CED hotărârile se luau în unanimitate, prin opoziția delegatului român s-a ajuns într-un nou impas38.

Rămas să-și apere singur poziția, guvernul de la București s-a pregătit pentru noua rundă de înfruntări39, apelând la oamenii cei mai adecvați momentului și luând în calcul toate alternativele posibile. La 1/13 august 1882, I.C. Brătianu a procedat la remanierea cabinetului liberal, portofoliul Afacerilor Externe fiind încredințat lui D.A. Sturdza. Conform Ministrului italian la București, prezența sa în cabinet, merita o atenție specială din cel puțin două motive. Mai întâi pentru că Sturdza era la acel moment unul dintre puținii oameni politici din România care, în dezbaterile parlamentare relative la chestiunea danubiană, evitase să se angajeze prin declarații publice. În al doilea rând, pentru că era o persoană bine văzută la Berlin, unde dusese la bun sfârșit misiuni private delicate în interesul Coroanei. Contele Tornielli aprecia totodată că noul Ministru era printre puținii capabili să inițieze și să conducă tratative cu guvernul de la Viena. Prin numirea lui Sturdza, concluziona diplomatul italian, era afirmată „tendința guvernului român de a urmări, în anumite eventualități, preferențial, politica austro-germană, și nu politica rusă”40. Din aceleași imperative decurgând din necesitatea soluționării acceptabile a chestiunii Dunării, la 15 noiembrie 1882 Ion Bălăceanu a fost înlocuit la Viena în funcția de Ministru Plenipotențiar cu junimistul Petre P. Carp. Având un background educațional german41 și fiind cunoscut ca militant pentru apropierea României de Imperiile Centrale, Carp, gentilhomme de la Chambre 42 sau altfel spus, un inițiat în arcanele Regelui Carol I, era considerat, la fel ca și D.A. Sturdza, în măsură să realizeze o înțelegere cu cabinetul de la Viena. „Numirea sa – raporta Însărcinatul cu Afaceri al Italiei – pare a fi destul de binevenită acolo și este semnalată de jurnalele austro-ungare drept un favorabil complement al numirii domnului Sturdza în funcția de Ministru al Afacerilor Străine, și ca un nou simptom al dorinței guvernului român de a trăi în bună armonie cu Imperiul vecin”43.

La 11/23 noiembrie 1882 Carp a avut prima întrevedere oficială, pe marginea diferendului danubian, cu Ministrul Imperial de Externe, Kálnoky. Cu această ocazie, diplomatul român a fost informat, între altele, că urma a fi reunită la Londra o conferință a celor șapte Mari Puteri în vederea soluționării chestiunii danubiene. Imediat înștiințat, guvernul român a transmis Ministrului la Londra, Ion Ghica, ordinul de a întreprinde toate demersurile necesare pentru ca România să fie acceptată la această conferință cu vot deliberativ. Instrucțiuni asemănătoare au fost transmise și Legației române la Roma, deși e greu de spus ce anume alimenta speranța unui răspuns pozitiv din partea unui stat ce-și demonstrase deja solidaritatea cu Austro-Ungaria. Noul Ministru, Ion Bălăceanu, trebuia să solicite guvernului italian să sprijine pe lângă celelalte Mari Puteri cererea României de a fi reprezentată la conferința de la Londra. Lucrul – avea să noteze câteva decenii mai târziu în Memoriile sale diplomatul român – era dificil, pentru că Ministrul italian de Externe, Mancini, evita în general să se explice franc asupra unei chestiuni chiar și mai puțin delicate. Înainte de a-l aborda, Bălăceanu s-a adresat unui membru al Parlamentului italian, senatorul Maurigi, ce demonstrase în mai multe ocazii sentimente amicale pentru România, rugându-l să interpeleze Ministerul în privința a ceea ce se pregătea la Londra și asupra consecințelor eventuale pentru România. Interpelarea a avut într-adevăr loc la începutul lunii decembrie 1882 în contextul discuțiilor anuale privind politica externă și Mancini a răspuns afirmând, între altele, că: „Românii sunt frații noștri, sunt carne din carnea nostră, sânge din sângele nostru, ei pot conta pe noi!” În urma acestei „strălucitoare perorații”, Plenipotențiarul român s-a deplasat la Consulta pentru a cunoaște în mod formal dacă guvernul său putea conta sau nu pe ajutorul Italiei pentru a fi admis cu vot deliberatv la Londra. Răspunsul Ministrului italian de Externe a fost că „Italia își va face o datorie din susținerea și apărarea drepturilor României [de a fi reprezentată în cadrul conferinței – n.R.D.]”44. Probabil că la primirea veștii, oficialii români au avut o senzație de déjà vu!

Ceva însă avea să nu funcționeze și de această dată. La jumătatea lunii ianuarie 1883, Ministrul român de Externe, Sturdza, din însărcinarea Președintelui Consiliului, a efectuat o vizită de informare la Berlin, unde a avut o întrevedere cu Bismarck pe marginea chestiunii danubiene. Cu această ocazie i s-a reafirmat intenția Germaniei de a-și susține pe deplin aliatul în această situație: „ca simplu judecător – ar fi afirmat cancelarul german – aș da poate dreptate României, dar ca Ministru nu pot să pierd din vedere interesul Germaniei de a conserva intacte relațiile sale amicale cu Austro-Ungaria”45. Sfatul său era ca România să caute o cale de înțelegere cu Dubla Monarhie. De la Berlin Sturdza s-a deplasat la Viena, însă discuțiile purtate cu Kálnoky nu au dus la nici un rezultat, ba dimpotrivă, după spusele Ministrului român la Berlin, acolo chestiunea Dunării a făcut un pas înapoi. Câteva luni mai târziu, la începutul verii, Ministrul italian de Externe, Mancini avea să se confeseze Trimisului român că „poziția diplomatică a României ca Stat danubian [în sensul de potențial participant cu vot deliberativ la conferința ce se pregătea la Londra] fusese compromisă cu ocazia călătoriei efectuate de domnul Sturdza”46. Ca urmare a limbajului „intransigent” folosit de Ministrul român în discuțiile de la Berlin și Viena, Marile Puteri au considerat că prezența în sânul conferinței, a unui plenipotențiar român înarmat cu dreptul de veto, ar fi făcut imposibilă soluționarea chestiunilor pendente47. Motiv pentru care dispoziția cancelariilor europene, inclusiv a celei italiene, de a accepta România inter pares, s-a destrămat pe ultima sută de metri.

Ceea ce a urmat se cunoaște: Conferința celor 7 Puteri privind navigația danubiană s-a deschis la Londra, la 27 ianuarie/8 februarie 1883. În ședința din 30 ianuarie/10 februarie, la propunerea Germaniei, Italia, alături de celelalte Mari Puteri, a votat contra dreptului României de a fi reprezentată cu vot deliberativ, delegatul guvernului de la București, Ion Ghica, urmând a fi doar “consultat”48.

Reprezentantul român a declinat această „onoare”, declarând neobligatorii pentru România hotărârile ce vor fi luate fără participarea ei. Actul final al conferinței, s-a semnat la 10 martie 1883 și stipula, între altele, extinderea jurisdicției CED până la Brăila (art. I) și prelungirea mandatului comisiei cu 21 de ani (art. II). Articolul VII aproba Regulamentul de navigație și poliție fluvială elaborat la 2 iunie 1882 de către CED49. Cum fără asentimentul României principalele prevederi ale tratatului nu puteau fi aplicate, problema Dunării rămânea deschisă. Neschimbată se menținea însă și situația de izolare în plan internațional a guvernului român. La 8 martie 1883, de exemplu, Ministrul român de Externe, Sturdza avea ocazia să asculte în această privință previziuni nu tocmai încurajatoare, în cursul unui colocviu cu Ambasadorul italian la Constantinopol, contele Luigi Corti: „La Roumanie isolée n’a de son côté que sa grande habileté; la dificulté de la situation est grande et décisive”! Nici unul dintre cabinetele Marilor Puteri nu avea intenția să sprijine guvernul de la București: Anglia era satisfăcută prin garantarea libertății de navigație, Germania era aliatul Austriei și “o urma în Orient”, Franța nu însemna nimic în acel moment. Puterea care “dădea tonul în chestiunea Dunării era Austro-Ungaria”, iar „Italia o urma [s.n.]”50.

România a receptat negativ comportamentul Italiei la conferința de la Londra – o atare percepție accentuându-se după 13 martie 1883, dată la care era confirmată oficial, în Parlamentul italian, existența Triplei Alianțe – și sentimentul a părut să fie unanim, de la guvernanți la opinia publică51. Publicarea unui volum de documente diplomatice italiene (Libro verde – Questione Danubiana, 1881-1883 –prezentată Senatului la 11 aprilie 1883), referitor la modul în care acționase guvernul de la Roma în raport cu afacerile danubiene, a adâncit această percepție.

La 22 iunie 1883, Gazette de Roumanie, considerată în mediul diplomatic jurnalul oficial al Ministerului Afacerilor Externe, prezenta respectiva publicație drept o dovadă a faptului că atitudinea guvernului italian în chestiunea Dunării era „eminamente favorabilă Austriei”52. Că Italia secondase necondiționat proiectele Austro-Ungariei privind navigația pe Dunărea de Jos și, în general, politica sa balcanică, o va recunoaște chiar Ministrul italian de Externe, Pasquale S. Mancini, un an mai târziu, în corespondența sa cu Ambasadorul Italiei la Viena, Di Robilant: „…Nici la Viena nu se poate să se fi uitat deosebitul serviciu pe care l-am făcut aliatului nostru [atunci] cînd, prin atitudinea noastră în [raport cu] chestiunea danubiană, am contribuit la așezarea României în acea condiție de izolare care, chiar dacă nu a dus până acum la găsirea unei soluții efective a problemei fluviale, a avut însă, pentru Austro-Ungaria, un și mai important rezultat, schimbarea radicală a raporturilor sale cu tânărul regat[s.R.D.]”53. În baza acestei mărturii documentare se poate afirma așadar că, prin concursul dat în acțiunea de izolare politico-diplomatică a Romaniei, Italia a determinat, cel puțin indirect, dar conștient, apropierea României de Viena și, în ultimă instanță, alianța cu aceasta. Ideea alianței politico-militare cu Austro-Ungaria începuse a fi studiată de factorii de decizie români ca strategie alternativă pentru soluționarea chestiunii danubiene, din iarna lui 1882. Inițiativa în acest sens i-a aparținut, se pare, lui Petre P. Carp, Ministrul plenipotențiar la Viena. La 16 decembrie 1882 Carp expunea pentru prima oară acestă ipoteză într-o scrisoare personală către Ministrul de Externe, D.A. Sturdza: „…Ce ai zice tu dacă urmând a ne opune Austriei cu energie în chestia Dunării am veni totodată cu o propunere de alianță în caz de război [s.n.]? Eu aș face-o, aș întreba mai întîi la Berlin și chiar dacă această propunere nu ar fi primită…, s-ar convinge Austria că nu suntem instrumentul Rusiei. …”54. La 17 decembrie revenea declarând că este dispus să meargă la Berlin, cu două scrisori de la Rege – una pentru Prințul Leopold, alta pentru Kronprinz– pentru a sonda terenul „căci nu e bine să facem aici un pas atât de serios fără ca Bismarck să fie la vreme încunoștiințat de aceasta”55. Dorită de Regele Carol I și Ministrul de Externe, Sturdza, agreată de Președintele Consiliului, o atare opțiune a fost prospectată, foarte probabil, de Suveranul român cu ocazia unei călătorii efectuate în Germania în cursul lunii aprilie 188356. Potrivit lui C. Gane, în luna iunie 1883, P.P. Carp a fost autorizat să expună Ambasadorului german la Viena, Prințul Heinrich VII Reuss, dorința României de a intra în Tripla Alianță și de a solicita o întrevedere cu Prințul Bismarck57. Evenimentele s-au complicat însă datorită incidentului diplomatic româno-austro-ungar provocat de toastul iredentist al senatorului Petre Grădișteanu la serbările de la Iași prilejuite de dezvelirea monumentului închinat lui Ștefan cel Mare58. Austria a reacționar dur, cerând ultimativ dezavuarea manifestărilor „insolente”. Ministrul imperial la București, Mayr, a fost instruit să declare că guvernul său era „decis să pună capăt acestor periculoase activități”, inclusiv prin intermediul războiului, dacă va fi necesar!59 La scurt timp după acest incident, Carol I avea să se confeseze contelui Tornielli că „emoția fusese atât de mare” în acea ocazie, „încât chiar și Împăratul Wilhelm [I] a crezut că vom avea război”60.

Cabinetul român a fost obligat să prezinte scuze și să accepte publicarea unei declarații, virtual dictate de Kálnoky, prin intermediul căreia „dezaproba” discursurile de genul celui ținut de Grădișteanu și se angaja să condamne manifestările împotriva integrității Austro-Ungariei61. La jumătatea lunii iulie 1883, Sturdza s-a deplasat la Viena pentru aplanarea definitivă a incidentului. Cu această ocazie l-a asigurat pe Kálnoky de faptul că România se consideră „aliatul natural” al Austro-Ungariei62.

Demersurile în vederea racordării României la sistemul de alianțe al Puterilor Centrale au fost reluate în prima jumătate a lunii august, de această dată din inițiativa Prințului Bismarck. Îngrijorat de evoluția situației din Bulgaria unde operațiunile de înarmare declanșate de generalii Kaulbars și Sobolev păreau să prefigureze o intervenție militară a Rusiei, cancelarul german a decis „să întindă o mână” României și să o atragă în „Liga păcii”63. Guvernul român, se pare, la fel de îngrijorat de ceea ce se întâmpla la sud de Dunăre64, a intuit pe deplin semnificația gestului și la recomandarea expresă a lui I.C. Brătianu, Președintele Consiliului65, Carol I a decis să accepte invitația adresată de Kronprinz-ul Frederik Wilhelm de a participa la botezul fiului său, urmând ca la întoarcere să aibă o întrevedere și cu Împăratul Austriei, Franz-Josef. Motivele ce împingeau România să caute alianța cu Imperiile Centrale erau sintetizate de Ministrul de Externe, D.A. Sturdza într-un memoriu redactat la Sinaia, la 3/15 august 1883, în preziua plecării Regelui spre Potsdam: „La situation incertaine de l’Europe est un fait évident pour tout observateur attentif des affaires politiques. S’il fallait pour la Roumanie des indices particuliers, nous en citerons les suivants: 1° La conversation du Prince de Bismarck avec Monsieur Stourdza en novembre de l’année dernière [1882], de laquelle ressortent trois points essentiels: la rupture de l’Allemagne avec la Russie – l’alliance de l’Allemagne avec l’Autriche-Hongrie et l’Italie dirigée contre la Russie – l’impossibilité de la part de l’Allemagne, à cause de cette alliance, de peser sur l’Autriche-Hongrie dans la question du Danube. …3° L’attitude de l’Allemagne avant, pendant et après la Conférence, ne faisant parvenir à Bucarest que des conseils de conciliation sans se séparer de l’Autriche-Hongrie dans les décisions à prendre. 4° Les paroles du Comte Hatzfeldt à Monsieur Liteano il y a quelques semaines, qui laissaient entrevoir la possibilité d’une guerre européenne qu’on cherchait à écarter, mais [qui] pourrait éclater d’un moment à l’autre. 5° Enfin la lettre de l’Empereur d’Allemagne au Prince de Hohenzollern, qui indique une situation grave et dangereuse pour la Roumanie. En face de cette situation, la Roumanie se trouve complètement isolée [s.R.D.]. Il y a plus que cela. Si une guerre doit éclater prochainement, chacun cherchera à rejeter la responsabilité sur l’autre. Combien cette tâche serait-elle rendue plus facile, si on pourrait s’en prendre à un tiers. Le différend, rayant sa source dans le Traité de Londres et touchant à son exécution, peut donner le pretexte d’un conflit général. …Toute la situation future pivote donc pour la Roumanie sur la question du Danube. …Un arrangement de la question du Danube paraît comme une nécessité aussi bien pour la Roumanie, que pour l’Autriche-Hongrie: Pour cette dernière et pour l’Allemagne, l’alliance de la Roumanie ne peut être indifférente. Pour la première l’entrée dans la ligue de l’Europe centrale est une question vitale, car jetée dans le tourbillon de l’action slave, elle ne pourra en sortir qu’ayant perdu pour le moins, la base de sa situation politique européenne. […]66 Considerațiile Ministrului român de Externe erau, evident, doar parțial corecte: 1° pentru că, în ciuda clauzelor Triplei Alianțe, subînțelese ca vizând Rusia, de o „ruptură” între Petersburg și Berlin cu greu se putea discuta în acel moment, având în vedere nu doar existența Dreikaiserbund-ului, ci și politica de ansamblu a cancelarului von Bismarck; 2° pentru că ipoteza iminenței unui război general, fabricată la Berlin și întreținută la București din rațiuni politice, nu era cu nimic demonstrabilă67.

Fără a relua detalii deja cunoscute, trebuie spus doar că vizita Regelui Carol I în Germania și Austria, desfășurată între 4/1668 – 17/29 august1883, în cursul căreia au fost avansate propunerile de alianță, a pregătit terenul pentru negocierile concrete purtate de Președintele Consiliului, I. C. Brătianu cu Prințul Bismarck, la Gastein, la 6-7 septembrie 188369 și, ulterior, la Viena cu Ministrul austro-ungar de Externe, Kálnoky70.

Racordarea României la Tripla Alianță s-a consumat prin semnarea, la 30 octombrie 1883, a tratatului de alianță cu Austro-Ungaria, tratat la care Germania a subscris necondiționat în aceeași zi. Guvernanții români au dorit, de fapt, o alianță directă cu Berlinul și, numai în ultimă instanță – dată fiind politica de menajare a Rusiei, promovată de Bismarck – au trebuit să se mulțumească, deși riscau „să fie tratați drept sateliți ai Austro-Ungariei”, cu una „

par ricochet”71. Acordul era secret (art. 6), cu o valabilitate de 5 ani, care se prelungea automat pentru încă 3 ani, în cazul în care nici una dintre părți nu-l denunța cu un an înainte de expirare, sau nu cerea revizuirea lui (art. 5). Chestiunile militare urmau a fi reglementate printr-o convenție specială (art. 3). În art. 4 era prevăzută obligația părților ca, în cazul unui război comun, să nu negocieze și nici să încheie separat pace. Esențialul era concentrat în articolul 2: „Sila Roumanie, sans provocation aucune de sa part, venait à être attaquée, l’Autriche-Hongrie est tenue à lui porter en temps utile secours et assistance contre l’agresseur. Si l’Autriche-Hongrie était attaquée dans les mêmes circonstances dans une partie de ses États, limitrophe à la Roumanie [de către Rusia sau Serbia – n.R.D.], le casus foederis se présentera aussitôt pour cette dernière [s.R.D.]”72.

Rezultat al intereselor din acel moment ale puterilor semnatare, tratatul aducea anumite avantaje fiecăreia dintre ele. Pentru Austro-Ungaria, el constituia definitivarea sistemului de alianțe ce proteja frontiera sudică: “anul 1883 – avea să noteze Șeful Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Beck – a adus o reală schimbare în bine [a sistemului defensiv al Monarhiei]”73. Prin prisma acordului încheiat, chiar dacă în textul său nu exista o prevedere expresă în acest sens (propusă de Kálnoky, respinsă de I.C. Brătianu), Austro-Ungaria putea să spere că guvernul român nu va sprijini și nu se va lăsa antrenat în mișcările iredentiste din Transilvania. României alianța i-a permis ieșirea din izolarea politică externă și rezolvarea chestiunii danubiene conform propriilor interese, i-a adus solide garanții de securitate și, odată cu ele, posibilitatea de a se concentra asupra dezvoltării interne. Alianța, ca și în cazul Italiei, reprezenta totodată o garanție suplimentară în efortul de conservare a regimului monarhic. Situația românilor din Ungaria, viciu originar al alianței, nu constituia încă o problemă critică în relațiile româno–austro-ungare dar, în timp, problema transilvană, infiltrată deja în conștiința publică din România, avea să evolueze spre un asemenea stadiu, încât înțelegerea dintre cele două state risca să nu reziste unei agravări a sorții populației românești de pesteCarpați. Deocamdată, ostilitatea comună față de Rusia putea ține loc de liant74.

Caracterul secret al tratatului se va demonstra a fi în egală măsură, un viciu de fond, prevederea înscrisă la art. 6 și cu obstinație reluată la fiecare reînnoire făcând practic ca impactul său asupra opiniei publice să fie aproape nul. În fine, pentru Germania, respectiv pentru Bismarck, perfectarea alianței cu România s-a încadrat dincolo de orice altceva (rațiunile strategice de exemplu, întărirea flancului sudic al Austro-Ungariei), în logica unui amplu efort postunitar de prevenire și evitare a oricăror modificări ale statu quo-ului european, în special în zonele „cu risc revoluționar”, Franța, spațiul polonez, Italia, statele balcanice. Alianța cu Imperiile Centrale, cărora li s-a alăturat Italia, la 9 mai 188875, a rămas fundamentul politicii externe și de securitate a României până în preajma Primului Război Mondial. Tratatul primar a fost reînnoit în noiembrie 1887. Primul tratat austro-ungaro-român, – și odată cu el accesiunile germană și italiană, – a expirat la 1 noiembrie 1891,reînnoirea fiind împiedicată de prezența la guvernare a unui cabinet conservator ai căruilideri ignorau existența acordurilor cu Puterile Centrale (guvernul Lascăr Catargiu). Un al doilea tratat de alianță austro-ungaro-român va fi semnat la 25 iulie 1892 împreună cu acordul de aderare necondiționată a Germaniei. Italia va reaccede și ea la 28 noiembrie 1892, respectând ad literam, termenii stabiliți în 1888. Cel de-al doilea tratat, ca și accesiunile aferente, a rămas în vigoare până la izbucnirea Primului Război Mondial, fiind reînnoit la 18/30 septembrie 1896 (25 aprilie/7 mai 1899 Germania, 9 iunie 1899, Italia), 4/17 aprilie 1902 (12/25 iulie Germania, 13 decembrie Italia), și 23 ianuarie/5 februarie 1913.

Textul său nu a suferit decât modificări minore în tot acest interval de timp: în 1902, la cererea Austro-Ungariei, a fost introdusă o clauză privind reînnoirea automată din trei în trei ani, în lipsa denunțării tratatului de către una sau mai multe părți, iar în 1913, la sugestia părților austro-ungară și germană, s-a prevăzut ca durata acordurilor de aderare german și italian să coincidă cu aceea a tratatului Triplei Alianțe.

In problema drepturilor romanilor din Transilvania, el pastra o pozitie prudenta si corecta, in orice caz, plina de diplomatie si echilibru. Declarandu-se categoric impotriva razboiul lui cu Austro- Ungaria, mai mult, considerand ca Romania nu avea forte suficiente sa duca un astfel de razboi, el vedea rezolvarea litigiului din Ardeal numai prin intelegerea pasnica a partilor. Cu toata prudenta manifestata in plan diplomatic, caracterizata de unii drept excesiva, nu-si poate ascunde sentimentele fata de aceasta problema, “destinata sa miste toate inimile, sa preocupe toate spiritele in tara noastra. As fi chiar rau impresionat, in fundul sufletului meu, daca n-ar fi nimeni in Romania tanara care sa nu aiba in sine aceste frumoase avanturi de marire si de desrobire a neamului sau”. Atitudinea corecta a diplomatiei romane , conduse cu dibacie de Al. Lahovari, are ca rezultat gratierea romanilor memorandisti de catre imparatul Austro- Ungariei.

2.2. Rusia

O altă problema care crease tensiuni în relațiile cu Rusia a fost expulzarea unor supusi ai Rusiei, vanzatori de icoane, de catre guvernul Rosetti, in cadrul careia portofoliul externelor fusese detinut de P. P. Carp. Nemultumirea tarului Alexandru al lll-lea, a fostexprimata la 20 martie 1889, cu prilejul prezentarii scrisorilor de acreditare de catre noul ministru roman la Sankt Petersburg, Emil Ghica, este relatata sefului diplomatiei romane in raportul din 6 aprilie:”Noi avem cu guvernul de Dumneavoastra o problema regretabila: supusi rusi au fost expulzati din Romania. Sper ca aceasta chestiune nu va intarzia sa fie curand rezolvata intr-o maniera satisfacatoare”. Ministrul roman de externe respinge orice discutii cu puterea straina asupra dreptului unui stat de a-si exercita suveranitatea in limitele teritoriului sau. El arata guvernului rus ca nu este vorba de 40 sau 60 de straini expulzati in masa si premeditat, ci despre cazuri izolate, circa 12 la numar, din care numai doi erau supusi rusi, iar ceilalti sarbi si unul muntenegrean, unii avand si pasapoarte rusesti. Astfel evită pericolul agravarii relatiilor cu marea putere. Ca urmare, in telegrama din 5/17 mai 1889, ministrul Romaniei la Sankt Petersburg isi informeaza superiorul ca, potrivit afirmatiilor ministrului Afacerilor Straine al Rusiei, Giers,”in general, guvernul imperial doreste sa evite de a crea dificultati cabinetului Catargiu – Lahovari, pentru ca este convins ca noul minister nu este, ca precedentele, sistematic ostile Rusiei”.

Un incident minor dar care stârnește iritații la Peteresburg este cel legat de vaporul rus “Olga”, asupra căruia trăsese cu tunul o canonieră românească, ca urmare a pătrunderii în gurile Dunării. La 28 noiembrie, ministrlui roman de externe îi este înaintată o notă de către Fonton(extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei, spunându-i că:”intrarea navei în gura fluviului nu poate fi cinsiderată o violare a carantinei, că infracțiunea ei se reduce la o simplă nerespectare a unei măsuri de poliție, că focul tras asupra eiconstituie un act arbitrar, care trebuie supus unei ancheteși evitat pe viitor”.

Ideea potrivit careia politica externa nu se poate construi 'pe simpatii si pasiuni', ci 'dupa interesele tarii, bine cunoscute si bine cumpanite', il calauzeste in intreaga sa politica de aliante. Prin vizita făcută la Viena și Berlin în vara anului 1889, își exprimă clar intenția apropierii de Tripla Alianță, fiind concretizată în semnarea la Sinaia a celui de-al doilea tratat cu Austro-Ungaria, la 13/25 iulie 1892. Politica externă si necesitatea semnării unui acord cu acest imperiu le regăsim în următoarele rânduri.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea Regele Carol I vedea avantajele uriașe ale orientării către sud a politicii sale externe.”Datorită ieșirii la Marea Neagră și la Dunăre, România desfășura o viață comercială activă, al cărei echilibru fragil putea fi perturbat de schimbarea raporturilor de forță din Peninsulă. Totodată, legăturile culturale cu aromânii din Balcani sunt extrem de active”. ,,Societatea de cultură macedo-română” constituită la București în anul 1879 scandează lozinci de adeziune față de frații sud-dunăreni, iar ajutoarele financiare ale României către Balcani sunt deopotrivă votate de conservatori și liberali. Iritarea Austro-Ungariei la adresa Tratatului de la București nu descurajează România hotărâtă să ocupe un loc privilegiat în cadrul Comisiei Dunărene. Creată ca urmare a Tratatului de la Berlin din 1878, era dominată fără drept de apel de Monarhia bicefală. Austria controla întreaga navigație între Porțile de Fier și Galați și desfășura o politică vamală de tip protecționist. La 1883, România este invitată să asiste la Conferința de la Londra, care consolida însă poziția Austro-Ungariei.”Pus în fața unei situații stresante, Regele Carol I trebuia să acționeze prompt și să transforme marele adversar dela apus într-un aliat dispus la concesii”. Stăpânit de ideea unei alianțe cu Viena, Regele Carol I i se destăinuia surorii sale, Maria de Flandra într-o scrisoare, la 29 octombrie/10 noiembrie 1883, la mai bine de o săptămână de la semnarea tratatului secret, deconspirându-și astfel adevăratele intenții politice: ,,[…]aici totul merge bine și relațiile noastre cu străinătatea și mai ales cele cu Austria sunt dintre cele mai bune. Poziția proeminentă pe care România a ocupat-o în concertul european este cu atât mai însemnată cu cât Serbia și Bulgaria se îndreaptă spre cele mai grave complicații care îi pot costa tronul pe ambii principi. Rusia și-a ales aceste două țări ca arenă de luptă pentru intrigile ei, în vreme ce aici s-au luat măsuri energice pentru a tăia orice speranță de răsturnare și dezordine”. Date fiind împrejurările, în iulie 1883, Regele Carol I se întâlnește la Gastein, în Austria, cu cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, cu care discută termenii unei alianțe.Versatul om politic, veșnic preocupat de susceptibilitatea Austro-Ungariei îi propune suveranului de la București să supună chestiunea atenției Împăratului Franz Josef. Negocieri îndelungate sunt purtate la Viena de către liberalul Ion C. Brătianu și finalizate cu ceea ce s-a numit ,,tratatul secret”. Încântat de rezultatul asocierii României la alianța Puterilor Centrale, la 18/30 octombrie 1883, Regele Carol I le destăinuia tatălui său, Principele Carl-Anton și fratelui său, Principele Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen rolul esențial jucat de Bismarck în semnarea alianței militare defensive cu Germania și Austro-Ungaria:”Bismarck a intervenit în modul cel mai binevoitor și lui trebuie să i se atribuie meritul că România va ocupa un loc în concertul european pentru a putea supraveghea alte regate […]Brătianu l-a văzut de trei ori pe cancelarul german care a manifestat cel mai călduros interes și s-a exprimat foarte laudativ despre progresele țării”. Cu toate că Regele pune pe seama lui Bismarck nevoia de discreție absolută și-i cere lui Brătianu să se conformeze, Carol I se dovedește extrem de scrupulos în păstrarea secretului.”Practic, tratatul a fost cunoscut de foarte puțini președinți ai Consiliului de miniștri și miniștri, precum Ionel Brătianu, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, D. A Sturdza, P. P. Carp, Alexandru Lahovari și parțial, de liderul Partidului Conservator- Democrat, Take Ionescu”. „Interpelat înAdunarea Deputaților asupra scopului deplasărilor sale frecvente în străinătate din vara și toamna anului 1883, Ion C. Brătianu se eschivează să răspundă”. Teama de posibile reacții interne adverse, face ca tratatul să nu fie niciodată ratificat la București, ci doar în afara granițelor, prin ministrul de externe al Austro-Ungariei, Gustav von Kalnoky și prin Otto von Bismarck. Chiar și în ,,Jurnalul” său ținut cu consecvență timp de aproape 60 de ani, Regele Carol I evită să dezvolte subiectul, notând în stilul său lapidar : ,,Vreme ploioasă, întunecată. Înainte de amiază, depeșă de la Liteanu dinBerlin conform căreia le traité à troix a fost acceptat așa cum am sperat”.Încheiată pe o perioadă de cinci ani, alianța angaja fiecare parte în război în condițiile unui atac neprovocat. Mult disputatul articol 2 preciza obligația României de ,,casus foederis”, adică intervenția țării noastre atunci când Austro- Ungaria ar fi fost atacată ,,din partea statelor limitrofe cu România”, cu referire indirectă la Rusia și Serbia. La rândul ei, România era asigurată de ajutorul concertat al celor două Imperii în cazul unui atac din partea Serbiei, Bulgariei și Rusiei. Pe plan economic, Austro-Ungaria promitea rezolvarea ,,chestiunii dunărene”, prin renunțarea la privilegiile statuate în cadrul Conferinței de la Londra. În aceste circumstanțe, controlul navigației și comerțului în spațiul suddunărean românesc revenea unui stat vecin aliat. Totodată se perfectau acorduri economice și culturale cu Germania„Fără îndoială că România ieșea astfel din izolarea diplomatică în care o ținea prizonieră suspiciunea Austriei față de raporturile noastre incerte cu Rusia. Vechiul Regat dobândea garanții de securitate în sud-estul Europei, sprijin contra politicii duplicitare rusești, iar Monarhia germană își vedea rolul astfel împlinit: România se integra în lumea occidentală”

Pentru Regele Carol I alianța cu Austro-Ungaria a fost o necesitate de ordinpolitico-economic și nimic altceva, lucru pe care l-a susținut cu tărie în cadrul Consiliului de Coroană care a decis neutralitatea. Iată cât de încrezător suna tonul corespondenței lui Carol I adresate Mariei de Flandra la începutul anului 1884: ,,Față de străinătate România este mare și tare căci toți știu că poate conta pe prietenia Germaniei. Acesta este succesul călătoriei mele de vara trecută”. Alianța Puterilor Centrale, la care a aderat în anul 1888 și Italia – era păstrat pe continent dinscrupule de ordin diplomatic și existența ei a avut darul să alerteze Franța, Anglia și Rusia, determinându-le să formeze la rândul lor Tripla Înțelegere sau Antanta prin acorduri succesive (1891-1893; 1904; 1907). Ironia sorții, cea care avea să-i creeze Regelui cele mai mari emoții s-a dovedit a fi însăși Regina Elisabeta. Exilată în străinătate sub pretextul imixtiunii sale în ,,afacerea Văcărescu”, Elisabeta se lupta cu grave probleme psihice. Marcată de moartea unicului copil, manipulată de anturaj și confruntată cu frecvente derapaje sufletești, Regina pare să saboteze eforturile diplomatice ale Regelui. Iată ce-i scria Carol I la 5/17 martie 1892, medicului Scharrenbroich: ,,[…]Nouvelle Revue din 1 februarie 1892 a publicat un articol vehement împotriva mea sub semnătura doamnei Juliette Adam, unde la paginile 634-635 se află următoarea afirmație:S’il arrivait malheur à la Reine Elisabeth, je dirais comment elle a été sacrifiée pour quelques mots écrit contre la TripleAlliance au renouvellement du traité(Dacă i s-ar întâmpla ceva rău Reginei,aș spune cum ea a fost sacrificată din cauza câtorva cuvinte împotriva Triplei Alianțe în momentul reînnoirii tratului). Chestia asta a provocat aici în cercurile politice o mare indignare împotriva reginei […]. Nu știu dacă regina a primit castă revistă, dar dvs. i-ați putea spune, dacă s-ar plânge ea, că s-au tăiat orice fel de legături cu viator [Robert Scheffer, secretarul literar al Reginei] și anume din înalte rațiuni politice, căci statulromân ar fi putut fi pus în pericol. (…) Mi-ați scris că regina a ars multe scrisori; erau și ale mele acolo ? […]. Era un pachet mare ? Chestia asta mă îngrijorează foarte tare și îmi stârnește tot felul de temeri. De aceea trebuie să știu exact cum stăm. Regina trebuie să știe și ea că orice corespondență cu viator o va compromite îngrozitor, iar pe mine mă va pune în mare pericol. […]”. Într-adevăr, tratatul de alianță a fost reînnoit prima oară la Sinaia în anul 1892 de către guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, iar a doua oară, în septembrie 1896, la Castelul Peleș, cu ocazia vizitei Împăratului Franz Josef.

“Demersul se justifica prin necesitatea de a se evita izolarea politica a tarii, represailile Puterilor Centrale, pericolul unei eventuale intelegeri intre acestea si Rusia pe seama Romaniei, posibilele concesii care le-ar face Franta in sud-estul Europei pentru a obtine sprijinul Rusiei, dar prin convingerile sale politice. Spiritul sau conservator, ii inspira o oarecare rezerva fata de Franta republicana, iar adversitatea fata de regimurile personale il impiedica sa se orienteze spre Rusia autocrata”

O poziție demnă pe care Alex.L. o afișează se regăsește și în relațiile cu Scaunul Sfânt. În urma morții lui Gr. Palma, scaunul arhiepiscopal devine vacant. Datorită numărulu mare de catolici stabilți în București și intereselor religioase și morale ale acestei populații ortodoxe, impun guvernului de la București, numirea unui episcop care sa vorbească una din limbile familiare autorităților române, să se poată pune la curent cu obiceiurile țării și să aparțină fie naționalității italiene, fie unei țări precum Belgia sau Monaco. Cel care îndeplinește toate condițiile este Joseph Band. Negocierile pentru numirea noului arhiepiscop au loc prin intermediul ministrului român la Viena, Emil Ghica.

2.2 Problema Dunării

Problema Dunării reprezintă un interes major în epocă, ocupând atenția resposabililor români,respectiv navigația danubiană, funcționarea și prerogativele Comisiei Europene a Dunării

Prin recunoașterea independenței României și Serbiei și a autonomiei Bulgariei, Congresul de la Berlin a pus capăt autorității otomane asupra Dunării de Jos (de la Porțile de Fier la Sulina), transformând fluviul, cel puțin oficial, într-un curs de apă internațional. România a căpătat astfel drepturi suverane de navigație și comerț pe Dunăre și a devenit membră a Comisiei Europene a Dunării (art. 53 al Tratatului de la Berlin) organism înființat în 1856 pentru a reglementa folosirea apelor ei. În vara anului 1880, Austro-Ungaria a elaborat noi norme de navigație pentru Dunărea de Jos, care i-ar fi dat într-adevăr un vot decisiv în această chestiune și ar fi forțat statele riverane mici să-și orienteze comerțul în direcția ei. Instrumentul acestei preponderențe urma să fie Comisia Mixtă, prezidată de către delegatul austro-ungar, având autoritate asupra navigației de la Porțile de Fier până la Galați. În contrapartidă, guvernul de la București a propus ca acțiunea de supraveghere să fie executată de către o comisie tripartită a riveranilor (împreună cu Serbia și Bulgaria). Austria a pretins participarea cu vot preponderent și președinția Comisiei. Proiectul de regulament adoptat în final de CED (proiectul Barrère), în ciuda protestelor României și Bulgariei, a dat câștig de cauză pretențiilor austro-ungare. Hotărârile CED au fost transpuse în Tratatul de la Londra (10 martie 1883). România nu a recunoscut decizia europeană și cum în tratat nu erau prevăzute măsuri punitive, ea a continuat să exercite activitatea de poliție și supraveghere în apele sale teritoriale3. Chestiunea danubiană a ocazionat prima acțiune diplomatică de amploare a României, la nivel continental, menită să-i apere interesele a căror justețe apărea ca fiind indicată de toate normele de drept internațional în vigoare, o acțiune lipsită poate de suplețea diplomatică dată de tradiție și experiență, dar energică, susținută, în ton cu ceea ce întreg spectrul politic autohton și opinia publică românească rezona la momentul respectiv.

Aparent o dispută zonală fără prea multe șanse de escaladare în faza sa incipientă, diferendul danubian a evoluat relativ rapid, datorită contingenței directe cu politicile de expansiune politică și economică și strategiile de securitate ale unor puteri interesate de zona Dunării de Jos, într-o problemă cu ample conotații politice și de securitate pentru România, de a cărei rezolvare putea depinde, în mare măsură, viitorul său ca stat independent în cadrul sistemului internațional. Dezvoltarea sa a pus în evidență falimentul politicii de neutralitate promovate de România după 1878, a catalizat eforturile în vederea ieșirii din izolarea internațională, subliniind imperativ necesitatea rezolvării diferendului cu Austro-Ungaria și, în ultimă instanță, a „dilemei securității” în ansamblul său.

În acestăcauză primește un concurs activ din partea ministrului plenipotențial și delegat la Comisia Europeană, Ion Bălăceanu. Al. Lahovary convinge Comitetul Executiv al Comisiei “să admită adevărul conform căruia dispozițiile tratatului de la Londra din 10 mai 1883,care extinde competența Comisiei Europene la Brăila, nu au putere obligatorie pe teritoriul românesc”. Al. Lah. Consideră inoportună reluarea problemei Dunării în acel moment, după întrevederea cu însărcinatul cu afaceri al Angliei, Hardinge.

In calitatea de sef al diplomatiei, romane ii revine importanta misiune de a negocia si semna tratatul privitor la,casatoria principelui Ferdinand cu Principesa de Edinburg. Este autorizat de catre Consiliul de Ministri ai Romaniei, la 23 noiembrie 1891, sa semneze actul definitiv al proiectului de tratat care reglementa problema referitoare la locul unde urma sa se oficieze casatoria, precum si la aranjamentele financiare rezultate din actul casatoriei si la chestiunea renuntarii din partea principesei la drepturile eventuale de succesiune la tronul Angliei si la orice parte din acest stat. La acest eveniment participă și el. Pentru România acest lucru reprezintă “un eveniment fericit, destinat să creeze țării o situație mai solidă”.

O contributie a lui Al. Lahovari, deloc neglijabila, este reglementarea regimului conventiilor Romaniei cu tarile europene:”Conventia marcilor de fabrica si Tratatul de comert cu Franta, Tratatul de Extradare si de Comert cu Anglia, Conventia Comerciala cu Austria, prin care se incheie razboiul vamal, si aceea cu Germania, Tratatui de Comert si de Extradare cu Belgia, Tratatul de Comert cu Serbia, Conventia Comerciala cu italia, cu Elvetia etc. Contribuie, de asemenea, la organizarea si buna functionare a ministerului prin extinderea serviciului interpretariatului, modificarea unor dispozitii din legile relative la organizarea acestui departament, fixarea tratamentului . personal al functionarilor Administratiei Centrale dupa grade, dezvoltarea serviciului de informatii al agentilor romani in strainatate.”

3. Problema Balcanica

S-a spus ca gruparea conservatoare s-a dovedit mai activa in politica sud-dunareana, si acest fapt sete pe deplin confirmat de initiativele lui Al. Lahovari. Datorita interventiilor sale, guvernul otoman incurajeaza emanciparea civila si religioasa a romanilor macedoneni, ca un .element de contrabalansare a actiunilor bulgare, sarbesti, grecesti, incuviinteaza infiintarea consulatului roman la Bitolia si a eforiilor scolare in mai multe localitati din Macedonia.

La 30 mai 1892 se stabilește un consulat român la Monastir. Noul post este ocupat de Spiru Constantinescu. În activitatea sa acesta face niște vizite,cum ar fi comandantului militar Fazli Pașa, un om care simpatizează cauza română, dar și reprezentanților Austro-Ungariei, Rusiei, Angliei, Serbiei. El supravegheză școlile românești din Macedonia și controlul sumelor ce se trimit din țară pentru acestea, interacționând prin întelegere cu autoritaea otomană, având aceleași interese de păzit, același propagande și intrige de împiedicat. Românii erau fericiți să vadă un vis împlinit și sperau la înfințarea unui arhiepiscopat românesc. Înfințarea unui episcopat româc în Macedonia este agreată de autoritățile otomane.

Relațiile României cu Grecia au fost întrerupte in anul 1882 din cauza “afacerii” Zappa. Evanghelie Zappa,supus otoman stabilit în Țara Românescă a obținut în urma declarației din 1844, prin care repudiază orice protecție străină,cum era numit în aceea vreme “mica neutralizare”. El a reușit să însumeze mai mult de 15 000 ha teren. În urma morții sale, prin testamentul lăsat averea lui a revenit unei rude îndepărtate, Constntin Zappa, cu condiția de a construi la Atena un Palat al Expoziției, care să poarte numele lui, uned să se desfășoare la fiecare 4 an, concursuri literare,științifice și industriale în amintirea Jocurilor Olimpice. Moartea lui Constantin Zappa în anul 1891, aduce în conflict moștenitorii naturali a lui Evanghelie Zappa, cu Societatea Olimpicelor. Potrivit Codului Civil, statul român este succesorul legal al tuturor celor care mor fără urmași naturali sau testamentari, ceea ce face ca în proces să intervină statul român. Ministerul Român al Domeniilor solicită punerea în posesia asupra averii răposatului Ev. Zappa. Astefel de cereri sunt solicitate și de către moștenitorii lui Ev.Zappa dar și de însărcinatul cu afaceri al regatului Greciei, în numele Ministerului de Finanțe Elen. Sentința Judecătorească dispune trecerea întregii averi în posesia moștenitorilor lui Ev. Zappa pe care îi obligă să plătească Academiei Române căte 1000 de galbeni anual.

Guvernul grec transformă acestă afacere într-o dispută cu caracter politic internațional, “expune afacerea Zappa înt-un mod care denaturează adevăratele rațiuni care l-au determinat să provoace ruperea relațiilor diplomatice cu România, transformă premeditat un litigiu judiciar în conflict diplomatic și îl prezintă ca un eveniment ale cărei consecințe sunt susceptibile de a compromite pacea Europei. Printr-o interpretare eronată a protocolului nr.23 din 1856, care nu lasă nici o îndoială asupra valorii pur academice a vointeiexprimate de reprezentanții Marilor Puteri pentru aplicarea principiului arbitrajului în caz de disemsiuni serioase și de posibil apel la arme, cere Marilor Puteri să impună bunele lor oficii guvernului român. Acestor insolențe, guvernul român nu le răspunde decât prin rechemarea reprezentantului său la Atena.”

“În importanta demnitate pe care o deține, Al. Lahovary se află în contact nemijocit cu marile evenimente din alte țări, cu evoluția raporturilor dintre marile puteri,”după cum ar fi.

În raportul trimis din Londra la 7 august 1894, Ion Bălăceanu explică atitudinea Angliei și a Rusiei față de războiul chino-japonez, spunând că,continuare luptei va duce cele două puteri interesate de problema coreeană,în situația de a-și desemna poziția și în șașe luni, Anglia va fi de partea Japoniei, iar Rusia, de partea Chinei.

Raportul trimis de I.N. Lahovari în 1895 conține problema apropierii între Rusia și Anglia. Ambele state aveau interese capitale în acestă problemă și nu acceptau ca ele să fie atinse, astfel când va fi vorba de condițiile păcii ce se vor propune de către japonezii victorioși,Anglia și Rusia o să intervină în înțelegere și o să impunăun veto la tot ce li s-ar părea de natură a vătăma situația lor în acele regiuni.

Și despre situația politică internă a Italiei acesta primește informații,cum ar fi necesitatea reconstruirii adevăratelor partide politice și a guvernelor de partide,dorința unor oameni politici ca noul prim minstrun di Rudini să reconstituie veche dreaptă – dezorganizată de vechiul șef al stângii istorice – și să pună capăt confuziei ministeriale și parlametare, creată în special de problemele financiare. Cauzele stării economice și finaciare a regatului italian sunt următoarele:”intenția diverselor guverne de a ridica țara la nivelul unei mari puteride primă ordine, ceea ce detrminat ridicarea bugetului statului într-un mod disproporționat cu puterile sale financiare; cheltuielile pentru armată; expedițiile îndepărtate, întreprinse spre a satisface ambiția acestu stat de a deveni o putere colonială; marile întreprinderi de lucrări publice , precum înmulțirea liniilor ferate, construirea de cheiuri și lucări de apărare împotriva inundațiilor, de edificii și monumente naționale menținerea unor instituții în mare număr inutile, dar cerute de tradițiile vechilor state italiene” ,dar și despre admirația regelui pentru atitudinea guvernului de la București în afacerile politice.

Ultima lege și ultimul său discurs au fost susținute de Al. Lah. a fost în primăvara anului 1895 , o lege prin care modifica câteva articole electorale și împiedica volențele materile în alegeri spunând:” Am venit aici, să facem o operă de asanare politică, nu pentru noi, dar pentru țara întreagă, căci nu cred că instituțiunea bătăușilor să apartină nici uni partid. Cred ca nici un partid serios și constituțional nu se crede lovit prin acestă lege care este îndretpată în contra tot ce poate fi mai odios, mai infam și mai periculos în alegeri, adică violența materială. Acel partid nu poate să fie solidar cu tot ce e mai criminal în societate.”

Cu susținerea acesti legi și cu aceste cuvinte s-a încheiat nobila carieră a lui Alexandru Lahovary.

Câteva luni mai târziu,octombrie 1895, partidul conservator se retrage de la guvern. La alegerile următoare, acesta nu reușește să fie ales la Vâlcea unde iși pusese candidatura și pleacă pentru a se odihni la Paris câteva luni.

Chiar in aceasta perioada, in Romania vor fi tulburari deosebite, cauzate de, detronarea mitropolitului Ghenadie Petrescu, deorece acesta se opunea influentei crescande a catolicismului in Romania, se orienta spre o alianta cu Puterile Occidentale, manifesta simpatie, in mod public, pentru lupta de eliberare nationala a romanilor transilvaneni. Urmand linia trasata de AL Lahovari in relatiile diplomatice cu Austro-Ungaria, noul guvern primeste vizita oficiala in Romania a imparatului Franz Joseph l, insotit de ministrul de externe Goluchowski si de seful de stat-major al armatei, generalul Ferdinand Beck (septembrie 1896).Vizita imparatului, bucurandu-se de o primire deosebita, este interpretata in cercurile diplomatice europene ca un semn al orientarii tot mai pronuntate a Romaniei de Tripla Alianta. Intors in tara pentru o câteva luni, Alexandru Lahovari se face ecoul sentimentelor populatiei referitor la conflictul generat de caterisirea mitropolitului Ghenadie si trimiterea lui, sub paza, la manastirea Caldarusani, si la 26 octombrie 1896, la Sala Dacia din Bucuresti, se pronunta in aceasta problema. Era ultimul sau discurs, care a facut senzatie in intreaga tara, intrucat reprezenta o adevarata apologie a religiei noastre si a sentimentului de dreptate, intrucat se ridica in mod categoric impotriva detronarii mitropolitului ca urmare a unei marturii calomnioase, dar crezute, a ocnasului Margaritescu: ' “De la un capat al tarii la celalalt, de la Carpati, pana la Dunare sa inaltam catre rege un singur cuvant: sa se faca dreptate. Si printr-insa se vor impaca constiintele, se vor aduce pacea si iubirea unde este zvistie, si ura se va restabili cinstea Bisericii, buna faima a tarei. Si se va intari inca mai mult increderea natiunii in alesul sau. in aceasta speranta ne-am intrunit,cu aceasta sa ne despartim”. Discursul a fost convingator pentru luarea unei decizii guvernamentale oneste: reabilitarea fostului mitropolit, la 4 decembrie 1896,dar fara sa i se redeascaunul.

La recomandarea doctorilor Al. Lahovary pleacă la Paris pentru a se îngirji. În acestă perioadă publică un articol intitulat Tristia, prin care iși exprima nemulțumirile în legătură cu afacerea Mitropolitului Primat.

Acest articol suna ca un testament politic:„Bisrica, justiția și Parlamentul, judecați nu de noi, dar de propiile fapte. Această afacere a mitropolitului primat, a fost un moment o noapte întunecoasă pe o cărare rătăcită și arată nenorocitului călător toată adâncimea prăpastiei și groazăvia pericolului. Este ceva putred în regtul Danemarcei,zicea Hamlet, oare trebuie noi să zicem totul este putred în regatul României? Nu! Noi credem că înfundul inimei poporului român a mai rămas încă simțul dreptății și al cinstei. Și el s-a manifestat în mod strălucit când mii de oameni , împinși de un nobil și dezinteresat simțământ, s- au ridcat în favoarea prelatului asuprit și au cerut dreptatea pe care, până în cele din urmă au obținut-ope cât s-a putut, cu prețul sângelui lor, pe care l-au vărsat cu generozitate. Dar poprul vede răul actual și se ridică în contra lui cu porniri impulsive. El însă nu poate pătrunde nic cauzele acestui rău,nici mai cu seamă găsi mijloacele de îndreptare și de vindecare. Acesta este treaba oamenilor de Stat demni de acest nume. Să dea Dumnezeu ca unii să-și părăsească ambițiile perosnale, ca alții să se convingă că legile de interes material și de gospodărie politică deși foarte folositoare, nu sunt unicul scop la care trebuie să gândească un guvern, România nefiind o fermă model, nici o uzină. Să se unescă cu toții, să cugete, să se convingă ca o societate ale cărei orgne oficiale s-au arătat in astfel de grad lipsite de neastârnare, de conștiință, de cinste și chiar de rușine este bolnavă, foarte bolnavă. Este dar timp să se pue pe lucru toți câți încănu desnădăjuiesc de viitorul națiunei Române.”

Alexandru Lahovary moare subit la data de 4 martie 1897, la vârsta de 56 de ani.

Pana la 1895, cat a durat guvernarea conservatoare, rolul lui Lahovari a fost deosebit, prin spiritui sau conciliant, care avea darul sa netezeasca asperitatile politice, sa preintampine conflictele si sa uneasca fortele de diferite nuante aparute in sanul partidului.

Activitatea sa, mai ales cat a lucrat la externe, a fost o politica de pace, de liniste, de bun simt. “Politica externa – spunea el – nu se trateaza la raspantii si in adunarile publice, nici chiarin Senat sau in Camera, decat cu ceamai mare prudenta, cu cel mai mare tact, si cu cea mai mare moderatiune”.

Acesta avea “o gandire bine echilibrată de om de stat,prevăzător, înțelept și realist,incapabil de vederile înguste ale unei politicide succes material,cel care adat adevărata strălucire numelui Lahovari”.

Spirit superior si deschis, se inscrie in randul adevaratilor oameni de stat, care dovedesc constiinta responsabilitatilor superioare, se situeaza cu mult deasupra politicienilor arivisti – ilustri reprezentanti ai politicianismului – , chiar si deasupra multor oameni politici cu vocatie, care enunta idei politice, care, pe langa-ambitii, denota conceptii si responsabilitati.

Prin politica externă promovată a cules succese lăudabile și aprecieri favoribile, însuși regele Carol I spunea: „Doi miniștri de externe a avut țara Kogălniceanu și Lahovari”.

Moarea lui Alexandru Lahovary

In noaptea de 4/16 martie 1897, la Paris, Alexandru Lahovari a murit subit la varsta de 56 de ani. Prima telegrama, cea de anuntare a mortii sale, a fost trimisa din capitala Frantei, de catre Simona Lahovari, sotia sa. Destinatarul era unchiul lui Alexandru Lahovari, presedinte al inaltei Curti de Casatie, lata continutul ei: 'Domnule George Lahovari, Presedinte al Curtii de Conturi Bucuresti. Paris, 4/16 martie. Alexandru a murit subit, azi-noapte. Rugamintea de a-i anunta aceasta teribila nefericire, fiul Jean, lui Emil si Elizei'.

Simona Lahovari atelegrafiat apoi regelui si lui Lascar Catargiu,pentru a le aduce la cunostinta vestea despre sfarsitul sotului sau. Guvernul roman a fost si el incunostintat, despre aceasta, printr-o telegrama inaintata de ministrul plenipotentiar al Romaniei la Paris, catre Ministrul Afacerilor Straine al Romaniei.

In telegrama de condoleante trimisa de perechea regala , regele il aprecia pe Alexandru Lahovari ca pe ''unul dintre cei mai buni consilieri , pe care l-am apreciat sincer , si un om de un talent remarcabil si plin de devotament pentru Romania si pentru Regele sau.Ii voi pastra intotdeauna defunctului o amintire recunoscatoare''. In semn de doliu Camera Deputatilor si Senatul au ridicat sedintele care tocmai trebuiau sa se tina . Insisi membrii Partidului Liberal , care erau din nou majoritari , in guvern si in parlament , au fost impresionati de sfirsitul faimosului lor adversar:'' El (Alexandru Lahovari)-spunea liberalul Pherekyde in procesul verbal incheiat cu aceasta ocazie nefericita – a fost adversar politic al majoritatiiacestei camere.Insa noi , toti adversarii lui , am avut intotdeauna cea mai buna consideratiune pentrumeritele lui ",iar G.G.Cantacuzino, il considera in context , unul dinre fii cei mai eminenti ai Romaniei ."Fara deosebire de partid -spunea el -vom deplinge cu totii aceasta pierdere insemnata".

D.A.Sturdza , presedintele Senatului , anuntind ridicarea sedintei Senatului , in ziua de 15 martie , considera si el moartea lui Alexandru Lahovari ca pe o "nerepetabila pierdere". In acelasi timp ,Ministerul Afacerilor Straine, a primit de la Legatia Romana din Paris ,telegrame referitoare la serviciu funebru si la celebrarea slujbei religioase care s-a facut in capitala Frantei, pentru odihna sufletului raposatului si pentru transportarea ramasitelor pamantesti in tara de origine . Aceasta s-a desfasurat in Capela Romana din Paris. Au asistat la ceremonie 'Ministrul de Externe al Frantei, contele Torniells, ambasadorul Italiei, generalul de Torcy – reprezentantul presedintelui Frantei, ministrul Romaniei la Paris – dr. G. Ghica si intreaga colonie romana', intrucat defunctul era Mare Ofiter al Legiunii de Onoare, i s-au facut onoruri militare, la care au defilat si au dat onorul detasamentele de infanterie si, cuirasierii cu muzica -militara. Dupa onorurile din capitala Frantei, corpul lui Alexandru Lahovari a fost condus la Gara de Est a Parisului, de unde va ajunge la-Bucuresti abia in ziua de 16 martie 1897. O cifra este semnificativa: cu prilejul mortii sotului sau, Simona Lahovari a primit peste 399 de telegrame, din tara si din strainatate – colective si individuale, de la grupuri si personalitati politice, ministrii si diplomati, membri ai Parlamentului si Comisiilor, oameni de vaza, cu functii inalte in stat, rude si prieteni. Toate la un loc, dovedesc cu prisosinta admiratia, prisosinta si dragostea de care s-a bucurat Alexandru Lahovari in timpul vietii sale, marturisind, in acelasi timp, respectul de care s-a bucurat ilustrul om politic si de stat, orator, scriitor simare patriot.

Printre cei care au mai trimis telegrame mai mentionam pe Regele Alexandru al Serbiei , pe Milan-fostul rege al aceleiasi tari ,C.Kretulescu ,P.P. Carp, Take Ionescu ,Alexandru Marghiloman ,C. Olanescu,Theodor Rosetti si multi , multi altii. In ziua de 16/18 martie 1897, la Biserica Alba din Bucuresti,s-a celebrat serviciu funebru . Dupa nenumarate cuvintari-necrologuri rostite de reprezentantii guvernului si ai partidelor , de rude,prieteni si fosti adversari, cortegiul funerar a pornit spre cimitirul Serban Voda, urmat deo mare de multime.Dupa dreapta observatie a lui Alexandru Florescu,"aceasta multime facu cel mai stralucit cortegiu omului care, in indeplinirea de ceea ce credea <a fi>datoria lui , cautase mai putin aplauzele ei".Toate acestea erau doar inceputul unei posteritati glorioase,de care putini oameni politici s-au bucurat la noi. Incepea deja sa se adevereasca profeticele cuvinte ale marelui om de stat:"Sa speram ca si poporul ne va judeca dupa fapte,iar nu dupa vorbeceea ce va dam , va dam cinstit, va dam sincer si nu va cerem nimic, nu cerem nici popularitate,caci popularitatea noastra nu o punem in aplauze trecatoare ale multimii schimbacioase o punem mai departe, in constiinta noastra impacat, in judecata dezinteresata si inteleapta a spiritelor nepartinitoare, in linistita amintire a viitorului'.

Poate ca un tarziu regret pentru faptul de a nu fi facut totul, pe vremuri, ca Alexandru Lahovari sa nu fi fost ales in Parlament, ramnicenii spuneau: ' sa ne ierte a marturisi micimea noastra, slabiciunea noastra. Acum nu ne-a mai ramas decat speranta in Dumnezeu, ca el sa faca sufletul lui Alexandru Lahovari sa nu ne paraseasca', ci sa ramana intotdeauna in mijlocul nostru, sa ne inspire intotdeauna pe calea binelui si maririi '.

In anul 1900, Alexandru Brun a alcatuit o frumoasa si interesanta monografie in limba franceza, in care, cu multa simtire si chiar cu talent literar, descrie personalitatea, viata si activitatea lui Alexandru Lahovari, ajutandu-se si de amintirile furnizate de unul din fratii acestuia, 'eleve lui aussi a une haute situation politique' ('ridicat si el la o inalta situatie politica') – este vorba, probabil, de Ion Lahovari, conservator ca si fratele sau). La 17 iunie 1901, in Bucuresti a fost dezvelita o statuie a marelui om politic si de stat. In cuvantarea tinuta cu ocazia dezvelirii acesteia, G.G. Cantacuzino, 'tovaras de lupta si amic. neclintit', acesta spune, printre altele: 'Adanc recunoscator pentru serviciile eminente aduse tarif in zilele de grea cumpana, de catre neuitatul Alexandru Lahovari, Partidul Conservator a tinut sa dea fiinta vie gratitudinii, incredintand bronzului nepieritor amintirea acestui mare cetatean'. In cuvantarile tinute cu ocazia dezvelirii bustului, oratorii s-au intrecut in a sublinia meritele perene ale celui astfel omagiat.

In anul 1908 va aparea, la Tipografia G.A. Lazareanu (fara specificarea autorului) o alta monografie, de data aceasta in limba romana: 'Alexandru Lahovari (1841-1897)' – o lucrare scrisa nu numai cu talent literar, ci cu dragoste si pretuire pentru subiectul abordat, pe care anonimul autor il prezinta de (a inceput ca pe 'unul din narii oameni ai neamului nostru, putin cunoscut de publicul mare'.S-a intamplat si cu el – observa autorul – ca cu alti oameni mari, un lucru curios: ne bucuram de directiunea buna pe care a imprimat-o institutiilor pe unde a trecut, ne laudam cu progresul pe care spiritul public 1-a facut gratie si rolului politic al lui Lahovari, fara sa stimcuiaducem multumiri pentru aceasta'. Acelasi autor remarca o trasatura fundamentala a fui Alexandru Lahovari, pe care numai personalitatile cu adevarat mari o au – modestia – si ii face un succint si real portret: 'Totdeauna corect in conduita sa, totdeauna mandru, dar nu ingamfat, sigur ca ceea ce face va fi in folosul tarii, el n-a cautat niciodata sa speculeze o situatie, nici sa insele publicul in fata caruia vorbea'.

Am lasat intentionat la urma un portret literar facut de junimistul George Panu, inca in timpul vietii lui Alexandru Lahovari, pentru a releva faptul ca anumite calitati fundamentale ale acestuia au fost apreciate pana si de adversarii sai. Dupa ce il zugraveste in culori destul de intunecate, cunoscutul om politic si scriitor observa ca 'la naturile tari, educatia se formeaza dupa temperament, iar nu invers faptul ca este avocat, l-a scapat sa nu cada in randul tuturor politicienilor banali. Cult in sensul ideilor sale". Si, mai jos: 'De altminteri, domnul Lahovari este necontestat, un om de valoare, el este unul din cei mai de valoare ai Partidului Conservator. Orator pasionat, brutal, dispretuitor, el este cineva, vorba lui nedreapta este ascultata, gestul sau trufas impune la cei timizi, iar morga mareata cu care spune lucrurile, da multora impresia adevarului. Alexandru Lahovari revolteaza, indigneaza pe auditor, niciodata nu-l lasa indiferent'.

Avem in fata un caz tipic, in care, calcandu-si pe inima, un om recunoaste, printre epitete intunecoase, semanand a sudalme, meritele unui adversar redutabil. Ne intrebam totusi, cu obiectivitatea celui ce incearca sa ramana nepartinitor, neutru: in ce masura va fi avut dreptate George Panu ? Este drept, fata de corul atator ridicatori de osanale si alcatuitori de ditirambi, vocea se pare cumva izolata, dar totusi, nu este singurul care a avut atitudini dezaprobatoare fata de cunoscutul conservator. Pana (a un punct, cuvintele si aprecierile sale fata de Alexandru Lahovari par absolut normale daca judecam lucrurile in contextul epocii (si nu numai, caci in zilele noastre, lupta intre partide opuse este destul de dura). Este suficient sa citim cu atentie unele discursuri parlamentare ale lui Alexandru Lahovari, si unele discursuri politice, ca sa ne dam seama ca nici limbajul folosit de el la adresa adversarilor, nu este tocmai reverentios. Cuvinte ca 'banditi, tradatori, lenesi, corupti' etc., apar deseori in cuvantarile sau in replicile sale. Era un limbaj tolerat reciproc, de cele mai multe ori fara adresa precisa, si care nu depasea anumite limite. Trebuie sa constatam totusi, cu obiectivitate (lectia ne-a dat-o insusi Lahovari: 'sa se faca dreptate chiar de-ar fi sa piara Pamantul'), ca nici chiar el un om superior, cu o cultura pe masura, nu a avut puterea sa nu se coboare la un asemenea nivel si stii de polemici, in Parlament sau in alte tribune. Sa-l acuzam, asemenea lui Panu, sau sa-l absolvim, pentru aceasta ? Nu avem dreptul sa facem, nici intr-un fel, nici in celalalt. Trebuie, oricum, sa-i urmam exemplul de moderatie in apreciere. Sa nu cautam pete acolo unde nu sunt, nici de cum sa le facem noi, innegrind imaginea unui om deosebit, dar nici sa nu cadem in cealalta extrema, prezentandu-1 pe Alexandru Lahovari ca un om fara defecte, ca pe un om politic si de stat ideal, ca pe un 'jansenist' sau un 'quaker', animat de cele mai nobile si mai avansate idealuri, care toata viata s-ar fi straduit pentru binele tarii ! Inflexibilitatea sa de conservator 'pur' si o anumita lipsa de receptivitate la ideile noi ale epocii (cumva contradictorii fata de moderatia si de dorinta sa spre echilibru si liniste), reprezinta, desigur, o trasatura asupra careia se pot face, totusi, comentarii, nu totdeauna in f

Mai are George Panu dreptate, credem, si in punctul de vedere despre o anumita distantare a lui Alexandru Lahovari fata de 'cei multi' (G. Panu numea aceasta atitudine, 'dispret pentru tot ce este popular, democratic11,ceea ce ni se pare cam mult spus). Consideram ca in aceasta perioada, nu intamplator liberalii au stat mai mult la carma tarii, intrucat ei plecau mai mult urechea la glasul multimilor si acordau mai multa atentie unor probleme ale taranimii – politica numita de Alexandru Lahovari, intr-un discurs al sau, 'falsa democratie'. Ce-l va impiedica, oare, si pe el sa se faca exponentul cererilor si doleantelor taranimii, ale poporului in general ? Este vorba, credem, de aceea mare grija a sa fata de 'patrimoniul stramosesc', fata de marile latifundii si de o anumita neglijare sau indiferenta in raport cu soarta celor multi. Consideram ca aici trebuie cautata chiar unor insuccese repetate ale sale, ca nu a fost ales de valceni pentru Parlament. Oricum, judecand cu dreptate si nepartinire meritele lui Alexandru Lahovari, defectele si neimpliniriie sale, acestea din urma par neinsemnate fata de realizari. Personalitate politica proeminenta, care reuneste atat talentul oratoric, plin de pasiune si imaginatie, cat si gandirea bine echilibrata de om de stat, prevazator, intelept si realist, incapabil de vederile inguste ale unei politici de succes material, cel care a dat adevarata stralucire numelui Lahovari dovedeste o adevarata cumpatare in idei si o la fel de rar intalnita consecventa politica. Sub influenta spiritul vremii, a noilor cerinte si realitati, imbina principiile conservatoare traditionale cu interpretarea evolutionista, concepe strategia dezvoltarii noii societati, caile, ritmul si directiile construirii in viziune gradualista, fara a accepta necesitatea unui ritm rapid al schimbarilor. Contribuie astfel la imbogatirea ideologiei conservatoare, incat poate fi considerat primul doctrinar conservator din cadrui familiei.

Profeseaza o conceptie politica receptiva fata de nou, apropiata de cea junimista, cu toate ca multe dintre ideile pe care le exprima nu sunt adecvate epocii. Privit prin prisma ideilor pe care el le sustine, a masurilor legisiative pe care le aplica, conservatorismul romanesc din a doua jumatate a secolului al XIX – lea nu mai pare un sistem de idei retrograd, ci deschis (in masura restransa, comparativ cu liberalismul, este adevarat) progresului, el insusi a lansat-o, de conservatorism 'luminat', moderat – progresist, nu pare exagerata. Nu ne indoim ca el a inteles necesitatea dezvoltarii tarii in sens modern, insa, temperamentul, prudenta, sentimentul respectarii traditiei, interesele celor in numele carora vorbeste ii determina o conceptie evolutionista si in privinta aceasta, un sentiment de neincredere in ritmul prea rapid, zguduitor impus de liberali.Ceea ce nu a inteles este faptul ca un astfel de ritm devenise tot mai necesar, mai ales dupa dobandirea independentei de stat, in vederea reducerii decalajului fata de societatea occidentala. Raman adevarate peste veacuri cuvintele rostite de un alt mare om politic, cu ocazia dezvelirii statuii lui Alexandru Lahovari, semnul eternitatii: 'Nascut prea tarziu ca sa ia parte la munca eroica a marii generatii care, dandu-ne Unirea, a implinit visul veacurilor trecute si a asezat temelia vecurilor viitoare, Alexandru Lahovari n-a fost nici sef de partid, nici macar sef de guvern Daca a fi sa scriem o biografie oficiala, ar trebui sa spunem ca a fost doar unul din fruntasii unuia din cele doua mari partide politice ale Romaniei Constitutionale. Cu toate acestea glorificarea lui Alexandru Lahovari trece inaintea tuturor. Capetele noastre plecam caci in acest om ursita darnica a pus trei marimi a oratorului, a omului de stat si a omului'. Si a scriitorului am adauga noi. Acestea toate, unite intre ele, sunt asemenea unei stele de marimea intai, cum spunem la inceput, a carui stralucire creste de la un an ia altul.

„O boala neimblanzita l-a smuls din framantarile politicei si l-a silit sa caute odihna pe acel pamant al Frantei atat de mult iubit de el, unde, cum zice, cu adanca duiosie, 'chiar exilul e mai dulce”. Imaginea lui va trai in inimile celor ce l-au cunoscut faptele si a celor care ii citesc opera, in inimile celor care poarta in ele religia amintirii si pildele sale nobile sa insufleteasca tinerele generatii.

.L. Caragiale: „Era un român mare“

„Acum, când nu mai este, acum vedem cât era de mare. Acum știm măsura înălțimea muntelui după grămada surpăturii, după largul ce se deschide în locul acelui masiv. După golul ce-l lasă, măsurăm locul ce-l împlinea acest mare om în mica noastră lume, și, tocmai acum, i-aducem laude cari nu-i mai trebuiesc lui, fiindcă ieri era mai presus de ele și astăzi nu le mai aude, dar cari ne trebuiesc nouă, spre lauda noastră înșine. (…)

Da; e o pierdere incalculabilă; căci, între alte ilustrațiuni ale neamului nostru, el era un om cu deosebire prețios. Pe câtă vreme atâția bărbați politici, bine înzestrați și bine inspirați, au în vedere ridicarea stării materiale și intelectuale a poporului, la Alexandru Lahovari preocuparea de căpetenie era cu totul alta. Scăderea nivelului moral, pierderea credinții și marilor avânturi, alături cu ridicarea stării materiale și intelectuale, iată ce-l preocupa și-l revolta; și asta era pentru el sorgintea celor mai înalte inspirațiuni. El era incapabil de vederile strâmte ale unei politici de succes material, și de aceea, poate, era impopular.Dar, el nici nu se gândea la popularitate.Stâlp puternic al partidului conservator și măreață podoabă a parlamentului român, el, în momentele sale de revoltă contra micimilor politicei utilitare, el nu combătea, ci fulgera; nu critica, ci înfiera.Discursul lui era biciul răzbunător al judecății drepte și al dreptului sentiment. (…)

Dar nu era numai un mare orator; era un român mare. Pentru el nu exista altă cauză decât cauza publică: un caracter de senator antic din glorioșii timpi ai Republicii romane – rectitudine nemlădioasă, intransigență față cu opinia vulgară, patriotism îndărătnic, respingând orice umbră de paradă personală“.

Anton Bacalbașa: „Apune sărbătorit de o țară“

„Om al generației noastre, l-am văzut lucrând – astăzi când reputațiile nu se mai fabrică instantaneu, când critica este o putere în Stat, când suntem mai sceptici față cu proorocii și cu vracii, – și admirația noastră pentru el este cu atât mai mare, cu cât noi înșine ne-am făcut-o, iar nu am primit-o ca pe o legendă din cărți.

Prin doctrina lui politică, Alex. Lahovari ține de un partid; ca putere însă, ca organizație sufletească și ca fond general de cunoștințe și de virtute, a fost al țărei.

Un neam întreg îl plânge, nu pentru ideile ce a profesat, – căci diferențierea principiilor politice este cel mai puțin însemnat lucru într-o natură genială, – dar îl plânge o Românie, pentru că știe, pentru că simte că piere o forță ce nu se poate înlocui. (…)

S-o spunem. Dacă la partidul conservator aleargă astăzi atâtea elemente tinere, oneste și pline de entuziasm, aceasta nu puțin se datorește corectitudinei omului pe care-l înmormântează azi țara. Căci lui Alex. Lahovari i se vor găsi poate și lipsuri de formă, în fulgerătoarele lui discursuri, și lipsuri de logică, în momentele-i de amărăciune sufletească, – dar nu se va găsi acestui soare nici-o pată.… Apune sărbătorit de o țară și are să se uite mult înapoi.

Și mult are să lumineze încă…“

Concluzii

Susțincu tărie că marele om politic și orator Alexandru Lahovari a fost omul țării sale, iar contribuția sa a fost una semnificativă, rămânând neclintit în ceeace privește concepțiile sale sociale și politice, spunând: “Să nu ne plângem d-lor, așa este soarta oamenilor de Stat, așa este soarta partidelor. Niciodată nu te vei bucura de binelecare-l faci sau care voiești să-l faci vine tot-deauna cineva care să zică: Dacă eram noi, făceam mai bine! Noi d-lor, nu trebuie să ne gândim la acesta, ci să facem binele până unde trebuie și cum credem. Să lăsăm pe alții să vie să zică: Dacă eram noi făceam mai bine? Să sperăm că și poporul ne va judeca după fapte iar nu după vorbe,și dacă poporul se lasă a fi încă odată lingușit și înșelat, el, eternul amăgit! și se ia după dânșii, datoria noastră este să zicem atâta putem să facem, iată ceeace vă dăm, și ceeace vă dăm, vă dăm cinstit, vă dăm sincer și nu cerem nimic, nu cerem nici popularitatea, căci popularitatea noastră nu o punem în aplauze trecătoare ale mulțimei schimbăcioase, o punem mai sus, o punem mai departe, în conștiința noastră împăcată, în judecata dezinteresată și înțeleaptă a spiritelor nepărtinitoare, în liniștita amintire a viitorului.”

Multe din ideile lui Alexandru Lahovari au imbogatit doctrina conservatoate romaneasca ,si prin elasticitatea lor se intipareau in memoria contemporanilor. Multe legi conservatoare ii datoreaza contributia, caci era un om politic de guvern si actiune guvernamentala si prea putin de opozitie ,de lupta pentru inlaturare a adversarului. Promovează conservatorismul luminat, moderat-progresist, înțelegând necesitatea dezvoltării țării în sens modern.Însă critica adusă lui a fost faptul că nu a înțeles că un ritm alert și rapid era necesar pentru a reduce decalajul față de societatea occidental.

Partiotismul cu care a fost investit, cultura sa vasta si dorinta ca tara sa fie integita si nestirbita au facut din Alexandru Lahovari un mare om de aderenta la public, , remarcandu-se cu deosebire in activitatea sa de sef al diplomatiei romane,caruia i-a sporit prestigiul prin actiunile sale inteligente si curajoase. Ales deputat în prima Cameră după Constituantă, a întemeiat «juna dreaptă» cu Ion Ghica, Petre P. Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino și Ion C. Grădișteanu. La 30 iulie 1867, Alexandru Lahovari a fost numit secretar general și director al ministerului afacerilor străine, post pe care la ocupat până la 11 octombrie acel an. La 20 aprilie 1870, în vremea cea mai critică pentru România, a intrat în cabinetul lui Manolake-Costake Epureanu, luând portofoliul justiției (până la 14 decembrie 1870).În vremea cabinetului Ion Ghica, Lahovari s-a numărat printre cel 40 deputați conservatori care, prin energicele lor demonstrații de lealitate, au împiedicat abdicarea principelui Carol. Formându-se, la 11 martie 1871, guvernul Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari a luat portofoliul justiției, pe care l-a ținut patru ani și jumătate. În timpul acesta, Lahovari a făcut însemnata reformă a codului penal și a procedurii penale. Aflat în opoziție, sub guvernarea de doisprezece ani al lui Ion Constantin Brătianu (Guvernul Ion C. Brătianu (1), Guvernul Ion C. Brătianu (2), Guvernul Ion C. Brătianu (3) și Guvernul Ion C. Brătianu (4)), Alexandru Lahovari a jucat, în această perioadă, roluri hotărâtoare în chestiunile cele mai vitale pentru țară — cum a fost „Chestiunea Dunării” și altele. De la 1884 și până la 1888, Lahovari a fost «Fulgerul» faimoasei opozițiuni care a dărâmat regimul lui I. C. Brătianu.Sub ultimul regim conservator (Guvernul Theodor Rosetti (2), Guvernul Lascăr Catargiu (3), Guvernul George Manu și Guvernul Lascăr Catargiu (4)), Alexandru Lahovari a ocupat succesiv, din noiembrie 1888 și până în octombrie 1895, portofoliile domeniilor, lucrărilor publice și afacerilor străine, legându-și numele de mari servicii aduse țării

Statuia lui Alexandru Lahovari din București a fost realizată din bronz de sculptorul francez Marius Jean Antonin Mercier/Mercié (1845-1916) și a fost inaugurată la 17 iunie 1901 în Piața Lahovari din București. La baza soclului monumentului, ce îl reprezintă pe Alexandru N. Lahovari, fruntaș al Partidului Conservator, în ipostază de orator, în picioare și cu mâna stângă întinsă, sunt amplasate două personaje alegorice: unul este Danubius, alegoria masculină a Dunării, de inspirație romano-italo-franceză, ilustrând un fragment celebru din discursul ținut de Lahovary la 26 mai 1881, iar celălalt, în stânga, este o figură feminină în costum național, alegorie a României Agricole (după alții România Modernă), ținând în mâna stângă o ramură de laur pe care i-o oferă lui Lahovary în semn de omagiu.

Statuia a fost comandată de Partidul Conservator în 1899, curând după moartea lui Alexandru Lahovary survenită în 1897. Banii pentru comanda statuii au fost adunați prin subscripție publică, fapt ce demonstrează respectul deosebit pentru marele om politic.

Monumentul Alexandru Lahovari, realizat la turnătoria Capitan Geny, din Franța, a fost adus în țară în jurul datei de 1 mai 1901 și inaugurat la 17 iunie același an, ca una dintre primele statui reprezentând o personalitate politică contemporană din România

Capitolul IV

Anexe

4.1 Accordul cu Austro-Ungaria semnat de Al. Lahovary

4.2 Genealogia familiei Lahovari

Divizata in doua ramuri, fiecare dintre ele cuprinzand cate cinci generatii, familia Lahovari, una din cele mai cunoscute din Valcea si Muntenia, inrudita cu alte familii nu mai putin marcante, a fost reprezentata de ilustre personalitati, personificari ale nu mat putin ilustrelor generatii care au faurit Romania moderna. Stabilirea genealogiei sale incita la noi cautari, la noi clarificari, ofera sanse sporite pentru cunoasterea aprofundata a realitatilor valcene si romanesti din secolul trecut si de la inceputul secolului nostru. Primele tabele genealogice, intocmite de Octav George Lecca si Ion C. Filitti, au fost completate de prof. Iodachita Costel, ca un omagiu adus celor doi mari istorici si genealogi romani.

Potrivit cronicarului Da Pontes, incepatorul neamului este PETRAKI, zis Celebi, originar din Caramania, stabilit la Constantinopol,despre care ambasadorul francez in capitala sultanilor, Choiseul – Gouffier, in raportul din 25 martie 1786, catre ministrul Vergennes, spunea ca din bucatar a devenit intendent al Monetariei Imperiale. Bogat si influent, poate si datorita averii dobandite prin casatoria cu fiica bancherului Lukaki, ctitor de palate si biserici, a fost ucis, pentru a fi uneltit impotriva numirii ca domn al Tarii Romanesti a lui Nicolae Mavrogheni, si inmormantat la Haskioi.

Aceasta familie s-a divizat in doua ramuri :

descendentii lui Petraki Celebi;

fica sa Eufrosina si sotul acesteia,Gh. Luki;

Petraki a avut cinci copii:

Varvara casatorita in 1872 cu C.Teodoru, negustor la Constantinopol;

Petre, despre care nu detinem informatii;

Manolache, (1750 – 1812), cupar si ispravnic de Valcea (1791), vel paharnic (1802), vel clucer (1805), vel vornic al obstilor (1808), caimacam al Craiovei (1810);

Nicolae,in calugarie Neofit,Mitropolit de Paros si Naxos (1780)decedat in 1811 ;

Eufosina;

Din casatoria Iui Manolache cu Smaranda Polizu- Micsunesti, au rezultat doi copi

Manolache, nascut in 1810, serdar, paharnic (1839), vel clucer si supleant la inalta Curte (1849), membru al Curtii de Apel (1853), aga (1855), deputat (1857-1859), presedinte ai Curtii de Apel Bucuresti (1862), casatorit cu Olimpia, fiica doctorului de origine macedoneana Apostol Arsachi, secretar, din 1823, al lui Grigore Voda Ghica;

Nicolae, nascut la 1 ianuarie 1812, mort la 20 aprilie 1853, parucic si adjutant in 1836, capitan in 1837, maior (1841), deputat (1841-1844), colonel si stab al Ofiterilor (1845), casatorit cu Elena Deduiescu (1879);

Urmasi directi ai lui Manolache au fost cinci:

Maria (1843-1812), casatorita cu Emanoil Kretuiescu;

Alexandru Emanoil (1851-1950), doctor in drept la Paris (1880), ministru al Romaniei la Sankt Petersburg, Roma, Constantinopol, Viena, Paris, presedinte al Consiliului Superior Diplomatic, casatorit cu Ana, fiica lui Nicolae Kretuiescu, considerat primul boier roman care a invatat medicina;

George (1854-1897), proprietar al ziarului L'independance', casatorit cu Zoe Alexandrescu (1882), ucis in duel cu Nicolae Filipescu;

Grigore (1861-1883);

Zoe, nascuta in 1869, casatorita cu Dimitrie Ghica -Comanesti;

În familia lui Nicoiae Lahovari si Elenei Dedulescu, s-au nascut patru:

Grigore (1839-1905), capitan 1851, prefect, deputat1871, casatorit cu Ecaterina Vacarescu;

Smaranda (1840-1915), casatorita cu baronul Aristide de Reineck;

Alexandru (1843-1920);

Nicolae (1844-1890), capitan, casatorit cu Maria Kretulescu;

Cea de-a treia generatie a celei de-a treia ramuri estereprezentata de descendentii lui Ioan Lahovari:

Nicolae (1816-1883), praporcic. (1836), parucic (1838), paharnic (1850),vel clucer si deputat (1857), aga (1858), deputat (1859), presedinte al Camerei Deputatilor (1865), deputat (1866), senator, casatorit cu Eufrosina, fiica lui Iordache Stolnicsi a TudoriteiBoranescu;

Elisa,casatorita Pandele Cerchez;

Hericleea,casatorita cu Matei Prejbeanu ,apoi cu Constantin Budisteanu;

Grigore(1835-1905),presedinte al Curtii de Apel(1860),deputat(1866),consilier la Inalta Curte de Casatie(1868)si presedinte a acesteia ,casatorit cu Smaranda C.Sutu ;

George(1838-1909),inginer si cunoscut geograf,casatorit cu Ana Cocorescu;

Constantin,praporcic(1836),parucic(1838),paharnic(1850),cirmuitoral judetului Valcea (1858),senator(1864-1866),casatorit cu Elena Sterian,mort in 1882;

Din aceasta generatie, fii lui Nicolae, au reprezentat apogeul afirmarii acestei familii.

Alexandru (1840-1897), cel care a dat adevarata stralucire a numelui Lahovari, Ministru al Justitiei (1870 si 1873-1876), al Domeniilor (1888-1889), de Externe si ad-interim la Lucrari Publice (1889), titular al portofoliului Externelor (1889-1895), casatorit cu Simona Ghermani;

Elisa, casatorita cu Petre Milio;

Olga (1833-1933), casatorita cu M. Cocorescu, a doua oara cu Constantin Gr. Bengescu;

Ioan (1844-1815), Ministru de Externe (1899) si Domenii (1905, 1911), presedinte al Senatului (1915), casatorit cu Smaranda Mavrocordat;

Constantin, doctor in Litere, stabilit la Paris, mort in 1932;

Iacob (1846-1907), profesor universitar, sef de Stat Major, Ministru de Razboi (1891-1894,1899-19040, general de divizie, casatorit de doua ori (cu Elena Kretulescu si Alexandrina Cantacuzino);

Emil, deputat, casatorit cu Elena Niculescu Dorobantu;

Descendentii lui Grigore sunt:

Paulina, casatorita cu sagi Tacx;

Zoe, sotia lui Dimitrie S

Filip, nascut in 1881, ministru plenipotentiar (1938), casatorit cu Valentina Boamba, si cu Cella DeJavrancea;

Maria, casatorita cu Nicolae Brailoiu;

Alexandru;

Mihai (1875-1878);

Constantin; Ilustru geograf George, a fost tatal a 7 copii:Eufrosina, casatorita cu Gh. Badescu;Elisa, casatorita cu Constantin Boranescu;Grigore, nascut in 1850, consilier la Curtea de Apel (1928), casatorit cu Elena Alecsandrescu; -Dimitrie, ofiter, casatorit cu Elena Arion; loan; Scarlat, inginer;Alexandrina, Casatorita cu Emil Kozlinski;

Ultima generatie despre care detinem informatii este cea a fiilor stralucitului om politic ,Alexandru

loan, ministru plenipotentiar, poet;

Ana, casatorita cu Alexandru Zanascu;

Simona, doamna de onoare a reginei Maria, casatorita cu Mihai Pherekyde;

Pavel (1882-1887); Copii lui loan (1884-19

Ioana, casatorita cu Constantin Olanescu, apoi cu Radu Th. Vacarescu;

Marta, scriitoare, casatorita cu prinipele George Bibescu;

Margareta, casatorita cu Quaranta Zulino; Gheorghe (1884-1892);

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Biografie Politica a Lui Alexandru Lahovary (ID: 150971)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Biografie Politica a Lui Alexandru Lahovary

Copyright Notice

Concluzii Si Invataminte Rezultate din Organizarea Si Desfasurarea Actiunilor Comune ale Fortelor Romano Ruse Pentru Cucerirea Plevnei

Razboiul Rece Vietnam

Modalitati de Promovare a Culturii Traditionale Intr O Regiune Transfrontaliera

Prezenta Rusiei In Balcani In Secolul al Xxi Lea

Istoria Propulsiei Aeronautice

Imparatii Iustin I Si Iustinian

Copyright Notice

Similar Posts