Biografia Europeana

VIAȚA – O AVENTURĂ PERPETUĂ

Centru comercial renumit încă din secolul al XIV – lea când devenise o adevărată poartă, atât pe uscat, cât și pe apă, între Orient și Occident, va fi o raia turcească timp de câteva sute de ani. Revenită la statutul de oraș românesc prin Tratatul de la Adrianopole, Brăila va cunoaște în secolul al XIX – lea o dezvoltare fără precedent din toate punctele de vedere: social (peste 50.000 de locuitori și cu o zestre imobiliară apreciabilă după Războiul de Independență), economic (după 1836 este declarată porto-franco, are un port fluvial înțesat de antrepozite și docuri moderne pe unde trecea aproape un sfert din importurile și exporturile României înainte de Primul Război Mondial), cultural (este suficient să amintim că, în aceeași perioadă, aici se publicau peste 30 de ziare și reviste în toate limbile europene: greacă, bulgară, idiș, franceză, engleză, germană, italiană și că orașul devenise un adăpost sigur pentru cărturarii greci și bulgari care continuau pe meleaguri românești lupta antiotomană pe plan spiritual și cultural) și, nu în ultimul rând, politic (mișcarea socialistă devenise o adevărată forță având un club al muncitorilor afiliat la Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, în stare să organizeze mari mișcări de masă în 1868, 1874, 1884, 1896, cu câteva gazete: 1886 – Lampa, 1888-1890 -România viitoare, 1888 – Unirea muncitorilor ,1896 – Socialistul).

Despre Brăila acestei perioade, istratologul Mircea Iorgulescu notează: „Poziția geografică și creșterea însemnătății sale comerciale au făcut apoi ca Brăila să atragă în mod constant numeroși străini și de-a lungul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale veacului XX, unii refugiați din motive politice și religioase din apăsătoarele imperii vecine, alții aduși de omeneasca speranță a unei vieți mai bune, întemeind aici colonii și comunități, tipărind publicații etc.; de altfel, România de atunci era țara cu cel mai democratic regim politic din această parte a Europeiˮ.¹

În această Brăilă înfloritoare se naște Panait Istrati în anul 1884² – declarat în acte Gherasim -, dintr-o fiică de țărani români, Joița Istrate³, și „precupețul” Ghiorghios Valsamis4, cei doi având o relație stabilă de câțiva ani, dar neoficializată niciodată, deoarece la nici un an de la nașterea copilului (al doilea, căruia i se dăduse numele primului copil, Panait, mort la șase luni de la naștere) „tatăl pleacă brusc în Grecia unde va muri fără a-și revedea familia din Brăila”: „M-am născut în Brăila la 10 august 1884 (pe vechiul stil), dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec…”.5

Primii șapte ani îi petrece la Baldovinești, satul mamei sale, fiind dat în îngrijirea bunicii, Nedelea Istrate, dar, mai ales a lui Dumitru, fratele mamei, de care copilul, adolescentul și maturul Panait Istrati se va simți atașat din toată inima și pe care îl va respecta și îl va ajuta în tot timpul vieții sale.

Revenit la Brăila, va fi atras cu prisosință de pitorescul oraș, mai ales de viața tumultuoasă a portului brăilean și de fluviul pe malurile căruia își va petrece cele mai plăcute momente. O descriere a Brăilei va evidenția atracția fascinantă pe care o exercită miraculosul oraș asupra sa: „Brăila – paceaură planturoasă ce-și contemplă amantul ei, Dunărea, cu o privire pe cât de înflăcărată pe atât de desfrânată – este construită după un plan poate unic în lume. Un evantai desfăcut aproape în întregime. Din sâmburele care-i formează centrul, opt străzi și două bulevarde alcătuiesc tot atâtea brațe ce-i înlănțuiesc mijlocul, arătând-o Dunării ca pe o ofrandă ispititoare. Dar pentru ca frumoasa să nu se simtă stingherită, patru căi curmă elanul celor zece brațe, traversându-le întocmai ca legătura unui evantai. Lungi, fără sfârșit, mergând de la Dunăre la Dunăre, mereu în linie curbă și atingând la periferie șase sute de numere, fiecare din cele zece drumuri își păstrează denumirea, deși sunt întretăiate de Căi. Totuși, pentru că populației nu-i place monotonia, a botezat în felul ei porțiunile despărțite prin marile artere, ceea ce a dat naștere cartierelor, faimoaselor noastre mahalale: ovreiască, grecească, rusească, țigănească etc.”.6 Iubire perpetuă pentru orașul copilăriei exprimată târziu, când se afla departe.

Și mulțimea pestriță de nații locuitoare în Brăila îl atrag „în joile … de nebună libertate”, când întâlnește la tot pasul „greci visători și berbanți, turci cu fețe severe, cadâne indolente, sfioase[…] grecoaice sprâncenate, melancolice, lascive” care îl făceau să uite de Dumnezeu și să fie atras de păcate pentru care îl pășteau chinurile iadului, cu sufletul încărcat de iubirea pentru orașul ce-și trăiește viața sub semnul Dunării, sentiment pe care îl va împărtăși, peste o jumătate de veac, un alt brăilean, Mihu Dragomir: „Și trec iarăși prin mine străzi prelungi brăilene, /curcubeie boltite pe umerii Dunării, / străzile ca țigăncile tinere și iubețe, / mințita mea tinerețe…/ Miros de clisă și bări cătrănite,/ miros de sălcii, năvoade, căruțe văpsite…”.7 Îi plăcea cu deosebire să se învârtă „printre aceste neamuri străine, venite la Brăila după procopseală, dar reduse acum la lupte pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei…”.8

De altfel, mult mai târziu, mama sa va exprima aceeași părere despre Brăila, unde vin neamuri de pretutindeni, fiindcă aici își găsesc mai ușor posibilitatea de a asigura cele necesare traiului, ba chiar „să se procopsească: Tu nu vezi că toate națiile vin la Brăila ca să-și agonisească un codru de pâine, ba adesea se înstăresc?”.9

Fermecătoarea Brăilă prezentată de Panait Istrati cu dragoste, chiar dacă nu i-a oferit condiții de viață și de existență dintre cele mai bune, a declanșat interesul cititorilor săi chemându-i parcă s-o admire în toată splendoarea și pitorescul ei de „urbe cosmopolită”. Acest lucru va fi surprins de concitadinii săi mândri de acest lucru: „Întâlnirea cu orașul și împrejurimile lui, tatuaje eterne, desenate de mâna „vagabondului” consumat de visul reîntoarcerii acasă, a avut un impact previzibil asupra tuturor. Iar cei care l-au recreat prin imaginație de lectori, neavând posibilitatea de a descinde în arealul istratian, l-au văzut ca pe un miraj greu sau chiar imposibil de atins”.10

Aceeași Brăilă a prozatorului este la fel de miraculoasă și pentru străinii preocupați de viața și opera lui, impresie sintetizată prin afirmația lui Dominique Foufelle: „Quand deux istratiens se rencontrent de quoi parlent – ils? De Braïla!”. Edouard Raydon11 afirmă: „Braïla est restée ce qu’elle était autrefois; elle s’est seulement agrandie à sa périphérie: Ses maisons basses, de couleur rose, et agrémentées d’ornements en stuc, de fenêtres à meneaux, cernées par de larges rues, n’ont guère vieilli. L’activité de son port en a fait une ville cosmopolite et l’on reconnaît les maisons grecques, turques, italiennes à leur architecture. Des lipoveni, des turcs, des grecs vivent encore dans ces quartiers qui ont perdu leur animation d’autrefois”.12 Și Joël Devesnes este încântat: „La ville est bien toujours la belle et aventureuse dame qu’elle était autrefois. Elle possède encore cette magie qui a fasciné Panaït et qui, du Baragan au large fleuve, nous invite à la découverte et au voyage. On sait que Braïla était très cosmopolite au début du siècle et que Turcs, Grecs, Russes, Juifs, Tziganes, Hongrois et Roumains se cotoyaient en grande quantité, du fait de la proximité du port. La ville ne donne peut-être plus cette impression aujourd’hui, mais on peut retrouver ce parfum d’exotisme en nous promenant dans les vieux quartiers de la ville ou de très vieilles et très belles maisons demeurent les temoins du passé”.13

Cercetătorii brăileni ai operei sale nu trec cu vederea acest lucru și surprind în mod plăcut interesul pe care îl stârnesc cărțile lui Panait Istrati cititorilor de pretutindeni pentru fermecătoarea și cosmopolita Brăilă, învăluită „în mătăsării orientale ca pe o cadână” de scriitor: „Brăila este o țintă obsesivă pentru cititorii de ieri și de acum ai ciclurilor de povestiri și romane istratiene. În acest oraș au rămas adânc săpate liniile vieții și aventurile existențiale prin care a trecut «vagabondul de geniu», exponent al lumii românești și balcanice”.14

Chiar dacă din paginile entuziaste dedicate Brăilei sale dragi se desprinde admirația și mândria de a fi aparținut acestui oraș, mai târziu, Panait Istrati va vorbi despre copilăria sa grea, plină de suferințe de tot felul, de încercări uneori imposibil de surmontat, petrecută într-un oraș în care mama sa „și-a agonisit existența spălând și călcând rufe, cu ziua, pe la casele înstărite”, el însuși muncind de la o vârstă când alții de-o seamă cu el huzuresc și nici prin gând nu le trece c-ar putea munci ca cei mai în vârstă așa cum o făcea copilul Panaitache: ,,Mon enfance a été agitée. Celui qui, enfant, n’a pas été boulversé par des souffrances inexplicables, par des désirs indicibles, par des inquiétudes tumultueuses, et n’a pas eu, dès petit, un penchant pour un genre quelconque d’art, ni des illusions folles, des espérances baroques fondées sur ses forces et aptitudes, sur ces créations plus ou moins comiques; celui qui n’a pas soupiré mille fois la nuit sans savoir pourquoi, ni tombé dans des extases inaccoutumées, ni éclaté dans des joies inattendues, ni fait des bêtises extravagantes, celui peut être sûr qu’il arrivera à être tout ce qu’il voudra: bon avocat, bon gendarme ou épicier, mais jamais un artiste; il n’a pas le souffle de Dieu, pas l’âme.”15

După care, cu chiu, cu vai, obține certificatul de absolvire a școlii primare abia la vârsta de 13 ani, fiindcă rămăsese repetent de două ori din cauza antipatiei față de metodele învățătorilor, dar și din cauza neastâmpărului său care îl făcea să nu suporte regimul școlar impus: „Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Și, Dumnezeu să mă ierte, dar știința instrucțiunilor publice n-a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului.”16

Crescut până la vârsta de șapte ani la Baldovinești într-o libertate fără margini, atunci când mama îl va aduce la Brăila, contactul cu școala i se va părea actul cel mai dușmănos cu putință, mai ales din cauza profesorilor, dar și a privării de libertate: „Am fost un copil rău și un școlar mediocru […] Dat la școală la șapte ani, avui nenorocul să încap pe mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. Urmarea: jumătate din clasă fugea de la școală. Ne duceam în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuța. Din anul întâi n-am mers la școală decât vreo trei luni și, natural, am rămas repetent. În anul următor, mă trezii cu un dascăl și mai nebun decât primul. Ne rupea urechile, ne învinețea mâinile cu nuiaua, ne pălmuia până ne podidea sângele pe nas. Adesea, punându-ne în genunchi pe boabe de porumb uscat, ne ținea la ora prânzului până la două, lăsându-ne nemâncați. Aproape toată clasa dezerta până la sfârșitul anului. M-au trântit, fiindcă nu m-am prezentat la nici un examen.”17 Norocul lui s-a chemat Petre Moisescu, directorul școlii, care, venindu-i rândul să predea la clasa întâi, îl are ca elev și printr-o schimbare de tactică îl face să învețe destul de bine, terminând trei clase între primii 10 din 44 de elevi, iar în ciclul primar clasându-se al treisprezecelea din 54 de elevi.18

Odată terminată școala primară, adolescentul de numai 13 ani se poate bucura din nou de libertatea atât de mult dorită, regăsită în „raiul” de la Baldovinești, unde scăpat de „norocul” de a merge „la liceu timp de șapte ani (care nu-l „îmbia deloc”, fiindcă nu voia „să-și irosească adolescența în obținerea unui problematic bacalaureat, cu care atâția posesori nu știau ce să facă”19, timp de o vară întreagă, „se prepara de «crâșmărit»” cu unchiul Anghel sau umbla pe câmpuri după unchiul Dumitru, unde „se îmbăta” de ultimile pâlpâiri ale unei libertăți care avea să treacă în domeniul amintirilor ce nu se mai pot uita.”20

Este vorba despre Bărăganul întins cât vezi cu ochii, fără margini, care îi dădea senzația de libertate, de mișcare fără nici un fel de opreliști, deoarece „pământul întreg, cu toate frumusețile lui” i se va fi vârât în minte și în inimă „cu violența dragostei” încă din clipa când a apărut pe lume, convins fiind că primul său gest „a fost de-a îmbrățișa pământul.” Bărăganul nu este numai locul unde s-a născut mama sa și unde a trăit copilul Panait în primii șapte ani, pentru ca mai târziu să devină un reper spațial definitoriu pentru unele dintre operele sale, ci un meleag al copilăriei, pe care îl va revedea cu aceeași dragoste și admirație ori de câte ori va reveni în țară.21

Alt loc care îl atrage ca „un magnet în copilărie”, loc care îi oferă „singurătatea dorită pentru a-și plânge viața grea dusă la stăpânii schimbați foarte des, loc unde se simte liber ca pasărea cerului”22 este Dunărea. Pe malul Dunării va veni singur ca să-și strige durerea de a se fi simțit străin în propriu-i oraș și chiar în propria-i familie: „E greu să te simți străin în propriul tău oraș și familie… sunt momente când alung ființele iubite și viu aici, singur, să-mi sting durerea la Dunăre.”23

Acest sentiment al libertății i-l dădea Dunărea atunci când „trândăvea” pe malul ei: „Într-o zi, după ce mi-am luat obișnuita porție copioasă de hoinăreală, am trândăvit mai mult ca de obicei pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură și priveliștea era nemaipomenită. Cât vedeai cu ochii, toată întinderea bălților era acoperită cu o pânză nesfârșită de apă tulbure. Cârduri nenumărate de păsări, gâște și rațe sălbatice zburau anapoda. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din anii triști de școală, singurii care-mi răsfățau zilele de hoinăreală – erau complet sub apă”.24 Însuși Romain Rolland va folosi, mai târziu, în prezentarea operei Chira Chiralina, numele fluviului atât de drag românului, văzându-i cartea drept „Dunărea cu meandrele ei”.25

Odată cu toamna anului 1897, copilăria petrecută în aceste mult admirate locuri – Brăila și malurile Dunării dragi, necuprinsul Bărăgan – se sfârșește brusc, deoarece adolescentul cu doar patru clase se angajează ca băiat de prăvălie într-o cârciumă grecească, din proprie inițiativă, pentru „a-și câștiga singur hrana și îmbrăcămintea”, dar, mai ales pentru a-și ajuta mama (care nu precupețea nimic pentru binele lui muncind din greu pe la casele bogătașilor cu mâinile umflate de atâta spălat rufe străine), căreia voia să-i aducă „o mică sumă de bani” ce aveau să o elibereze de o mare parte din griji.

Excesiva grijă maternă îl agasa destul de mult pe adolescent, încât își pusese în gând să devină „băiat de prăvălie” încă din ultimul an de școală și, odată faptul împlinit, stârnește disperarea Joiței Istrati care visa un alt viitor pentru fiul său. Cu ochii în lacrimi, aceasta îi reproșează: „ – La ce-a folosit că mi-am închis tinerețele, c-am trăit în văduvie, c-am muncit ca o roabă, numai și numai ca să te feresc pe tine de mâna străină -, dacă tot pe mână străină a trebui să intri! …”26 Conștient de sacrificiul mamei, dar dorind cu ardoare să scape de răsfățul ei care îi restrângea oarecum libertatea, impulsul de a se angaja la o muncă, brută și dificilă pentru vârsta lui, nu se poate explica altfel decât prin dorința lui de a fi liber, de evadare de sub aripa ocrotitoare, „de realizare, în afară, a unui destin bărbătesc”.

Petre Pandrea încearcă să explice dragostea și grija excesivă a mamei prin inadaptabilitatea la viața de oraș și prin lipsa îndelungată a tatălui din cauza preocupărilor sale de contrabandist, afirmând că „această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufletești ale scriitorului conform acelor legi generale omenești care definesc complexul lui Oedip”.27 Istoricul literar Al. Oprea nu agreează acest punct de vedere considerând că prin complexul lui Oedip se exprimă dorința lui Panait Istrati de a hoinări „mereu sub alte ceruri”. El consideră că din punct de vedere psihologic afecțiunea peste măsură a mamei poate provoca oricărui copil o stare de sastisire sufletească și, implicit, dorința de realizare pe cont propriu prin evadarea de sub tutela maternă.28

Într-un comentariu mai recent29 asupra punctului de vedere a lui Petre Pandrea, care în 1934 revenise la problemă30, Elvira Sorohan, pleacă de la faptul că, în ceea ce îl privește pe Istrati, eseistul pune semnul egalității între delincvență și vagabondaj și vrea să demonstreze că „altele decât acestea sunt coordonatele personalității scriitorului”. Primul aspect din eseul lui Petre Pandrea pe care îl ia în discuție cercetătoarea ieșeană este constatarea acestuia privind prezența complexului lui Oedip în comportamentul lui Panait Istrati, cu argumente luate din scrierile ficționale ale autorului român. După ce explică originea legendară a complexului lui Oedip, Elvira Sorohan demonstrează că relațiile copilului Panait cu mama sa au fost de o cu totul altă natură: dat la stăpân la o vârstă fragedă și necunoscându-și tatăl natural niciodată, Panait Istrati va fi urmărit permanent de „complexul … mamei rămasă singură și săracă”.

Plecând de la această constatare, Elvira Sorohan afirmă că, „departe de a fi un delincvent cu dorințe incestuoase”, Panait Istrati a fost întotdeauna solidar cu nedreptățiții sorții, precum era mama lui săracă, el însuși având obsesia stării materiale. După ce elucidează această problemă, Elvira Sorohan găsește, în manifestările comportamentale ale lui Panait Istrati, alte complexe legate fie datorită frustrărilor de ordin material (încă din copilărie), fie neonorării datoriei morale față de o mamă săracă. Este vorba, în primul rând, de complexul sărăciei, nota dominantă a comportamentului lui Panait Istrati încă din copilărie până ce va muri, chiar dacă succesul ca scriitor îi va aduce o ameliorare temporară a situației sale materiale. Al doilea este complexul de culpabilitate declanșat de comportamentul față de mama sa de ale cărei rugăminți n-a ținut cont atunci când a plecat în lume. Chiar dacă a fost „altruistul întregii umanități”, față de mama sa nu s-a comportat aidoma, fiind vorba de o „responsabilitate morală filială neonorată”. Autoarea comentariului afirmă că acest complex este de o cu totul altă natură și, în nici un caz, nu poate fi pus în legătură cu cel al lui Oedip. Astfel se aduc noi argumente și noi interpretări ale complexului de culpabilitate. După moartea mamei sale, Panait Istrati dă tot mai des și în mod repetat glas sentimentului său de vină pentru a-și fi părăsit mama și pentru a nu fi avut grijă de această femeie săracă pentru care fiul său era un idol. Toată viața sa a trăit sentimentul condiției de sărac, chiar și după ce criza financiară a fost depășită. Mai mult, Elvira Sorohan evidențiază trăirile scriitorului inhibat de sărăcie, sărăcie aflată la originea complexului de vinovăție, care ajunge chiar să se autoflageleze moral până la paroxism: „Mi-e silă de mine!”.

Epilogul zbaterilor morale, al trăirilor sufletești cauzate de „o posibilitate nerealizată, ratată și permanentizată ca vină imposibil de expiat”, s-a concretizat în Spovedanie pentru învinși, dovadă a eșecului său moral în fața adevăratei fețe a comunismului, idealul său de societate pentru nedreptățiții sorții la care a ținut atât de mult.

Viața de băiat de prăvălie în cârciuma lui Kir Leonida nu este tocmai ușoară, dar are și câteva consecințe dintre cele mai favorabile pentru adolescent. În primul rând, alesese un „stăpân” grec, la sfatul unuia dintre unchi, pentru a învăța grecește, lucru util pentru a-l ajuta pe călătorul neobosit care va deveni Panait Istrati nu peste mult timp. În al doilea rând, aici va cunoaște pentru prima oară noțiunea de prietenie, întrucât unul dintre clienții crâșmei, poreclit Moș Căzătură, îi va deveni primul prieten, chiar dacă era mai în vârstă. Dar cel mai important aspect al acestei prietenii este darul cel mai de preț făcut de jalnicul bătrân – Dicționarul universal al limbii române, de Lazăr Șăineanu. Acest dicționar va deveni „cartea sfântă” a adolescenței sale, „izvorul bucuriilor și al surprizelor unei vieți de copil chinuit”, o „amantă a copilăriei sale”, cum va mărturisi mai târziu. Concediat de Kir Leonida, Panait Istrati își va schimba foarte des nu numai locurile de muncă, ci și ocupațiile.

Rememorându-și copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții petrecuți în și numai în Brăila sa natală, Panait Istrati va evidenția nestatornicia sa privind locurile de muncă, sutele de meserii pe care le-a practicat, regăsindu-se în apelativul de „haimana” folosit în mahalalele brăilene.31

După cum se observă, dorința de libertate în acțiune s-a manifestat încă din copilărie odată cu neîmplinirile pe plan social. La acestea se adaugă spiritul de aventură, toate făcându-i viața un chin despre care vorbește ori de câte ori foamea și mizeria îi dau târcoale, trăind luni întregi „cu pâine și tomate, o varză acră” sau chiar flămânzind de-a dreptul. Așa se explică dorința sa de evadare dintr-o „lume păgână”, împins doar de firea și de voința sa: „Eu m-am lăsat dus numai de ceea ce convenea firii mele și toată voința mea a fost să nu mă împotrivesc legilor care decideau, în orice împrejurare, ce trebuie și ce nu trebuie să fac”.32

Ideea de libertate la Panait Istrati este asemenea unei moriști, simbolul moriștii fiind o reprezentare a gândirii libere: liberă să gândească ce vrea, liberă să nu mai gândească ce nu mai vrea să gândească. Ființa eliberată de a urma o linie fixă inventează această linie sinuoasă, iar când are chef o apucă pe drumuri piezișe. Se consideră că linia frumuseții reprezintă linia libertății care constă în a-ți urma capriciul, în a adopta schimbătoarele itinerarii propuse spiritului de către fantezie, dar este dezmințită de un principiu de necesitate ce o domină: „dacă sunt liber să-mi urmez curba capriciului, capriciul însuși este dinainte determinat printr-un întreg mecanism de legi interne și externe. Sinuozitatea gândirii mele depinde de condițiile exterioare între care mă aflu, de experiențele sensibile care mă modifică și în sfârșit, de legea asociației de idei care nu mă constrânge cu nimic să-mi fixez gândirea, nici să o fac să se învârtească în cerc, nici să o urmăresc în linie dreaptă, dar în schimb pe ea o constrânge cu subtilitate, prin contiguitatea punctelor comune, să treacă de la o idee la alta, așa cum se trece în punctul de coincidență, de la o curbă concavă la o curbă convexă.”33

Pierre-André Rieben afirmă că ,,nu întâmplător, Camus se întâlnește cu Panait Istrati în conștiința despre caracterul derizoriu al vieții cotidiene. Această «sclavie deghizată în libertate», imaginea monstruoasei evidențe a nedreptății în lume se apropie, efectiv mult, de conștiința absurdă’’34.

Punerea temeliilor conceptului de om absurd și literatură a absurdului, ca și formularea ipostazelor de revoltă și literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susținută de un spirit speculativ extrem de subtil. Literatura absurdului neagă caracterul rațional coerent al vieții, proclamând ilogicul, aberantul, ininteligibilul existențial. Albert Camus era familiarizat cu gândirea lui Descartes și Pascal, Kirkegaard și Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului și ideea de libertate fără Dumnezeu a fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov.

Pentru copilul sărac din Brăila absurdul se naște, ca și la Camus, din sentimentul «înstrăinării» sale față de universul înconjurător: ,,E greu să te simți străin în propriul tău oraș și familie…Sunt momente când alung ființele iubite și vin aici, singur, să-mi strig durerea la Dunăre’’(…)35 Camus recunoaște că absurdul, ca regulă a vieții, este contradictoriu. Dar, experiența absurdă duce la revoltă. Aceasta se ,,naște din spectacolul nesăbuinței, în fața unei condiții nedrepte și de neînțeles.’’36

Literatura absurdului încearcă să exprime (nu neapărat să explice) drama omului captiv într-o lume de neînțeles și fatalmente ostilă valorilor individuale: ,,Opera absurdă – spune Camus în Mitul lui Sisif – ilustrează renunțarea gândirii la prestigiul său și resemnarea de a nu mai fi decât inteligența care pune în operă aparențele și acoperă cu imagini ceea ce nu are înțeles”. De aceea, literatura absurdului are frecvent un caracter simbolic, ca în operele lui F. Kafka și E. Ionescu. Chiar dacă acest tip de beletristică are rădăcini îndepărtate (în baroc și în grotesc), abia în secolul al XX-lea va căpăta statut estetic major.

Există o serie de analogii între gândirea din Mitul lui Sisif și viața lui Istrati. La Camus, revolta este răspunsul dat absurdului, ea menținând opoziția conștientă dintre dorința de lumină și iraționalul lumii. Istrati respinge resemnarea, iar nostalgia binelui e legată de conștiința răului. În Mitul lui Sisif se precizează că a trăi o experiență, un destin, înseamnă a-l accepta în întregime, ceea ce întâlnim și la Istrati care și-a dorit să cunoască mizeria umană din toată lumea cu prețul suferinței proprii. Asta înseamnă să accepți viața așa cum este, chiar și în contradicțiile sale: «Nu scăpăm de înjosire decât împletindu-ne viața cu tot ceea ce constituie binele și răul în jurul nostru». Această ,,împletire” a vieții cu tot ce e viu înseamnă trăire la maximum, atât pentru Camus cât și pentru Istrati, ca urmare a revoltei.

Miraculosul și promițătorul Orient reprezintă pentru Panait Istrati o iluzie, un fel de El Dorado care-l va scăpa de sărăcie, o himeră, dar mai ales, locul unde speră că prietenul său, Mihail, se va vindeca. Peisajul solar al Sudului este o atracție permanentă și trupul bolnav al lui Mihail se încălzește sub razele binefăcătoare ale soarelui, iar speranța celor doi vagabonzi, ca, de altfel, a tuturor vagabonzilor cu care se va împrieteni „haimanaua brăileană” (cum îl blagoslovește evreul Herman Binder, patronul birtului „La Dorobanțul român” din Alexandria)*nota în periplul său oriental.

Din „imensa mulțime a haimanalelor care umplu cârciumile și potecile internaționale”37, face parte, alături de singurul său prieten adevărat, Mihail, bătrânul evreu Musa (Moritz Feldman), zugrav originar din România împreună cu care Panait Istrati muncea în Liban pe bani puțini și cu care petrece o iarnă la Set Amra, unde, spune viitorul scriitor „crăpăm de foame, fumăm narghilele și ne hrănim cu speranțe”38. De altfel, Musa este unul dintre puținii oameni despre care prozatorul spune că i-a iubit, pentru că „… a fost unul dintre puținii tovarăși de drum care știu să-și țină inima sus în nenorocire, să înfrunte vitregia împrejurărilor potrivnice și să rămână bun prieten în ceasuri de restriște”.39

NOTE

Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Editura Minerva, București, 1986, p.p. 138-139.

2) Panait Istrati s-a născut în Brăila, str. Romană, nr. 149, „vineri 10 curent, la ora șeapte înainte de amează”, nașterea fiind înregistrată „azi 11 august”, fiind declarată de bunica lui „Gherasim, de sex masculin”, Nedelea Stoica Istrate, mama Joiței care era atunci „în vârstă de douăzeci și nouă de ani, de religie ortodoxă, profesie casnică”. Locul pentru numele tatălui este liber, deoarece Ghiorghios Valsamis figurează ca „martor de ani treizeci și nouă, profesia precupeț, domiciliat într-o casă cu muma copilului”. Apud Panait Istrati, Publicistica de tinereé (1906-1916), ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. XXVIII.

3) Se știe despre Joița Istrate că s-a născut la 22 ianuarie 1855, în familia lui Stoica și a Nedelei Istrate, în comuna Cazasu, plasa Vădeni, județul Brăila. A murit la 21 aprilie, osemintele sale aflându-se în prezent în mormântul fiului său din cimitirul Belu.

4) Fire aventuroasă și contrabandist înnăscut, Ghiorghios (Gherasim) Valsamis s-a născut în anul 1848 în localitatea Faraklata de pe insula Kefalonia din Grecia. Plecat, ca mulți greci, în lume pentru a face avere, Ghiorghios Valsamis o cunoaște pe Joița Istrate în jurul anului 1875 și trăiește cu ea în concubinaj aproape zece ani. Pleacă în 1885, pe neașteptate, în Grecia, unde a și murit, se pare, în același an.

5) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, Editura Minerva, 1985, p. 78.

6) Idem, Neranțula și alte povestiri, Editura Minerva, 1984, p. 389.

7) Mihu Dragomir, poet, prozator și traducător, născut la Brăila în anul 1919 – mort la Giurgiu, în anul 1964. Poezia Străzi brăilene a fost publicată postum în volumul Minutar pentru netimp. Versuri inedite, ediție îngrijită de Chira Dragomir, cuvânt-înainte de Aurel Martin, București, 1974.

8) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p.p. 109-110.

9) Idem, Amintiri, evocări, confesiuni, 1, Editura Minerva, 1985, p. 105.

10) Maria Cogălniceanu, Istrati după Istrati, Editura Limes, 2006, p.p.34-35.

11) Edouard Raydon, co-fondator al Asociației «Les Amis de Panaït Istrati» (1969) și Președintele asociației (1969-1975). Pictor și scriitor, autor al cărții «Panait Istrati. Vagabond de génie», Paris, Edition Municipale, 1968.

12) Edouard Raydon, Impression roumains, în „Cahiers”, no. 3, 1970, p. 7: „Brăila a rămas ceea ce era altădată; ea doar s-a întins spre periferie. Casele sale joase, de culoare roz și împodobite cu ornamente din stuc, ferestrele cu giurgiuvele, înconjurate pe străzi largi, n-au îmbătrânit deloc. Activitatea portului a făcut din ea un oraș cosmopolit și se recunosc casele grecești, turcești, italienești după arhitectura lor. Lipoveni, turci, greci trăiesc încă în aceste cartiere care și-au pierdut animația de altădată” (trad. A. L.).

13) Apud Maria Cogălniceanu, op. cit, p.p. 40-41: „Orașul este în continuare frumoasa și aventuroasa doamnă de altădată. El posedă încă acea magie care l-a fascinat pe Panait și care, din Bărăgan până la marele fluviu ne invită la descoperire și la călătorie. Se știe că Brăila era foarte cosmopolită la începutul secolului și că turci, greci, ruși, evrei, țigani, unguri și români, mergeam cu toții de-a lungul lui, din apropierea portului. Orașul nu mai oferă poate aceeași impresie astăzi, dar putem regăsi acest parfum de exotism plimbându-ne în vechile cartiere ale orașului unde casele foarte vechi și foarte frumoase rămân martorele trecutului” (trad. A. L.).

Joël Devesnes, membru al Asociației «Les Amis de Panaït Istrati», a fost un admirator și un prieten al lui Alexandru Talex, identificându-se biografic cu Panait Istrati.

14) Ibidem, p. 34.

15) P. Istrati – R.Rolland, Correspondance complète inédite (1919-1935) în Cahiers Panaït Istrati, nos. 2-3-4, 1987, p.p. 22-23 „Copilăria mea a fost agitată. Cel care, copil fiind, n-a fost răscolit de suferințe inexplicabile, de dorințe negrăite, de neliniști tumultoase și n-a avut, de mic, o înclinație spre un gen oarecare de artă, nici iluzii nebunești, speranțe baroce bazate pe forțele și aptitudinile sale, pe aceste plăsmuiri mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a suspinat noaptea de mii de ori fără să știe de ce, nici n-a căzut într-o adorație neobișnuită, n-a izbucnit în veselii fără motiv sau n-a făcut prostii ieșite din comun – acela poate fi sigur că va deveni tot ceea ce dorește: bun avocat, bun jandarm, sau băcan dar niciodată artist: el nu are chemare, el nu are simțire.” (trad. A. L.).

16) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 111.

17) Ibidem, p.p. 106-107.

18) În acești ani de școală, elevul Gherasim Istrati obține cam aceleași note, excelând la citire la care obține 10, nota 9 are la scriere și exerciții gramaticale, în schimb matematica și compunerea (sic!) îi creează probleme, deoarece nu obține decât nota 6. „Atențiunea” este slabă, ,,silința” este mulțumitoare, ca și ,,conduita”.

19) ) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 111.

20) Idem, Trecut și viitor. Pagini autobiografice, Editura Renașterea, 1940, p.48.

21) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p.p. 99-100: „Mai târziu, când am putut să merg sprijinindu-mă pe spinarea dulăului, am izbutit să cunosc nemărginirea Bărăganului. Întins, de când e lumea, peste toate țarinile pe care le arde soarele între duioasa Ialomiță și Dunărea ursuză, Bărăganul se află cât ține primăvara și vara, în luptă violentă cu omul harnic, pe care nu-l iubește și căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări și de-a urla în toată voia.

Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Și de la un puț la altul ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar dacă ești cumva contra acestor două nevoi ale gurii și dacă vrei să te afli singur cu Domnul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ținutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.

O pasăre care zboară între două lanțuri de munți, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeași pasăre urcă cu ea în zbor pământul și depărtatele lui zări. Întins pe spate, simți cum talerul pământesc se înalță spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiașul lipsit de toate.

Visări, gândiri, înălțare și pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan, – această pustietate care ascunde apa în adâncimile ei și unde nu răsare de la sine nimic, afară de ciulini”.

22) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 124.

23) Apud Silvestru Boatcă, Panait Istrati, Editura Recif, 1994, p. 127.

24) Ibidem.

25) P. Istrati, Opere alese, I, Editura pentru literatură, 1966, p. 15.

26) Idem, La stăpân în Trecut și viitor, ed. cit., p. 60.

27) Petre Pandrea, Complexul lui Oedip la Panait Istrati în „Viața Românească”, nr. 10-II/1928.

28) cf. Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, 1984.

29) Elvira Sorohan, Complexele lui Panait Istrati, în „România literară”, nr.17 / 14 mai 2007, p. 10.

30) P. Pandrea «Delicventul» oedipian Panait Istrati în Psihanaliza judiciară, 1934.

31) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 134: „Am încercat tot felul de meserii… Am slujit mai întâi ca băiat de prăvălie și apoi la o băcănie, plăcintar la Kir Nicola, ucenic în atelierul mecanic al Docurilor Brăilei (dat afară pentru furt, după doi ani, ceea ce fu cât pe-aci s-o omoare pe mama), ucenic la lăcătușerie și cazangerie, ucenic la pescărie (vis de fericire), ucenic la o fabrică de frânghii. Între timp, am cutreierat peste munți și văi, în căutarea propriei inimi”.

32) Ibidem, p. 75.

33) G. Poulet, Metamorfozele cercului, Editura Univers, 1987, p. 77.

34) Pierre-André Rieben, Prefață la vol. Les chardons du Baragan.

35) Apud S. Boatcă, Panait Istrati, ed. cit.

36. A. Camus, Omul revoltat, Editura RAO, 1994, traducere din lb. franceză Mihaela Simion, p. 217.

37) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 367.

38) Ibidem, p. 147.

39) Ibidem, p. 367.

,,SUNT UN VAGABOND ÎNNĂSCUT!”

Vocația vagabondajului și a existenței libere care „se datorește numai intransigenței și dorului meu de hoinărit”1 îi va îndruma pașii spre peisajul solar al Mediteranei. Periplul mediteraneean începe sub semnul prieteniei cu Mihail Mihailovici Kazanski, împreună cu care, spune scriitorul, începe „nouă ani de viață eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n povești prin România, Egipt, Grecia, Turcia și întreg bazinul mediteraneean”.2 Mihail devine astfel omul providențial pentru cel care dorea să cutreiere lumea, fiind un maestru versat în „arta vagabondajului” și pentru care lumea largă se constituise în singura scenă pe măsura marelui bâlci al existenței sale3.

De altfel, visul de a vedea Egiptul și nu numai se născuse încă din copilărie, dorința de a vedea lumea s-a înstăpânit pentru totdeauna în inimă, pelerinul de mai târziu justificând-o astfel: „Când pământul este atât de bogat și felurit, iar sufletul nostru așa însetat după Frumos, poți oare să te pironești locului unde te-ai născut, al cărui orizont e mărginit, unde nu ți se întâmplă nimic deosebit și unde întreaga viață ți se scurge ca într-o închisoare ?”4

Cunoscând bine viața grea a concitadinilor săi obligați s-o trăiască numai „între locul unde muncește și odaia în care doarme”, el însuși, fiind obligat să facă același lucru, se simțea claustrat într-un oraș în care toată lumea se zbătea pentru asigurarea unor mijloace minime de existență, exclamând cu amărăciune, dar și cu dorința de evadare: „La ce bun că pământul este atât de mare și de atrăgător, la ce bun dorurile fierbinți care ne frământă inima, dacă suntem siliți ca, o viață întreagă, să ne învârtim în același kilometru pătrat de spațiu terestru ?”5

Chiar dacă mama sa îi reproșase că „vântură lumea ca un apucat” ironizându-l că „i-a intrat un ardei undeva” și asigurându-l că „toate națiile vin la Brăila ca să-și agonisească un codru de pâine, ba adesea chiar se înstăresc”, altele erau motivele pentru care Panait Istrati era atras de alte zări și în niciun caz „pâinea n-a jucat un rol precumpănitor în vagabondajele sale.”6

Cu toată durerea pe care i-o produc plecările dese, mama îl îndeamnă la cumpătare, înțelegere și dragoste pentru oamenii pe care îi va întâlni în drumurile sale: „Caută să fii bun cu oamenii, pe acolo pe unde te duci. Nu te lăsa prins de mânie și iubește pe om, oriunde te-ai afla. Numai așa viața ta va fi ferită de primejdii, iar eu o să am fericirea de-a te vedea și săruta încă odată, înainte de-a închide ochii”.7 Sunt cuvintele unei mame îndurerate, dar iubitoare, îngrijorată de viitorul nesigur al fiului său, dar gata oricând să-i dea un sfat bun transmițându-i acea atitudine țărănească de bun-simț, de omenie și de iubire față de aproapele său.

Cel care îi va deveni cel mai bun prieten, Romain Rolland, va scrie în textul ce va prefața opera apărută în Franța:8 „Cu toată afecțiunea ce i-o păstra (mamei, n.n.), la doisprezece ani o părăsește, împins de un demon al vagabondajului, sau mai curând de o nevoie mistuitoare de a cunoaște și de a iubi”.

Întrebarea vine de la sine: A fost Panait Istrati un vagabond ? sau: Se încadrează conduita lui existențială în tipologia vagabondului ?

Definiția dată de orice dicționar cuvântului vagabond sună, în general, la fel: „ (Om sau animal) care rătăcește fără rost pe drumuri, care hoinărește fără țintă; (om) fără ocupație stabilă, fără domiciliu fix; (Om) de nimic, fără căpătâi.” Mai la vale, termenul vagabondaj este explicat astfel: „Vagabondare; starea celui care vagabondează; infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai”.9

Pentru a răspunde la întrebarea dacă scriitorul se încadrează în tipologia vagabondului, trebuie să plecăm de la ideea de libertate, libertate pe care brăileanul și-a dorit-o, a iubit-o și a încercat să și-o asigure din cea mai fragedă copilărie. Libertatea înseamnă, în fond, inexistența oricărui fel de constrângere (sau înlăturarea ei) pe care un om, orice om, o consideră anormală, în afara oricărei legi și, deci, imorală. Să ne reamintim că Panait Istrati și-a clamat dorul și dragostea de libertate în nenumărate ocazii: „Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie.”10 Înțelegem, deci, că nimeni și nimic, poate chiar nici ordinea socială nu puteau să-l supună la anumite constrângeri: nici mama nu-l poate reține să plece unde vrea, nici școala nu-i poate impune un regim sever și, cu atât mai puțin stăpânii pe la care a trecut.

De cele mai multe ori libertatea este asociată aventurii. Aventura înseamnă o experiență fascinantă, în pofida primejdiei și a riscurilor, a dificultăților de orice fel, a momentelor de fericire alternând cu cele de disperare. Cu toate acestea aventura este o permanentă promisiune. Angajarea în necunoscut presupune în mod obișnuit o dublă coordonată a experienței de cunoaștere: cea geografică, pe de o parte, constând în contactele cu teritorii și oameni noi, cu obiceiuri noi, dar și cu primejdii noi, și cea morală și, nu în ultimul rând cognitivă, legată de limitele omenești ale fiecăruia, descoperite în confruntarea cu necunoscutul.

Răspunzând unei anchete literare, scriitoarea Nora Iuga spunea că o călătorie este un adevărat ritual, ca atunci când, dându-ți jos hainele, treptat, trupul rămâne al tău. Aflat pe mare, partea cea mai privită este marginea ei, dar, aflat pe munte, miezul acestuia nu e altceva decât „iadul din spatele fiecărui altar”.11 Aceste simțăminte trebuie să le fi avut și Panait Istrati, pentru care călătoria a constituit însăși viața sa, așa cum îi scria lui A. M. de Jong (poate cel mai bun prieten al său, care l-a ajutat ori de câte ori a fost necesar) că, pentru el, voiajul „nu este deloc o partidă de plăcere, ci viața mea, viața mea de totdeauna exprimată mai ales în călătorii.”12

Într-o proiectată carte despre Panait Istrati, începută dar neterminată, Josué Jéhouda,13 un ziarist care-i devine prieten, îl citează, în aceeași privință pe scriitor care spunea: „Sunt un vagabond înnăscut, nimic nu m-a oprit în viață, nimic nu mi-a plăcut și niciodată n-am stat locului! E un adevărat blestem!”14

Panait Istrati vede în vagabondaj o adevărată artă și ajunge la concluzia că este făcut pentru această artă, deoarece idealul său dintotdeauna a fost călătoria imediată. Niciodată nu premeditează călătoria, ci ia hotărârea pe moment și o și aplică. La el, vagabondajul este un modus vivendi, hoinărind fără țintă, descoperind neașteptatul, evenimente și oameni, de cele mai multe ori neobișnuiți (să nu-i uităm pe Mihail Kazanski, Musa sau Hafif, un alt tovarăș de viață și de drum, mare iubitor de hoinăreală care fusese în America de Sud și avea vagabondajul în sânge), „o legiune străină de oameni fără căpătâi și fără nume, întâlniți în hoinărelile sale peste mări și țări, de care s-a ciocnit la nevoie și cu care s-a unit sufletește, din solidaritatea ce se înfiripă și leagă pe cei căzuți în nevoie …”15

Vagabondul Istrati, hoinar de când se știe, va scrie destule cărți ai căror eroi fac parte din această lume a vagabonzilor, dar nu orice fel de vagabond. Vagabondul adevărat este un om superior, el nu se confundă nici cu vagabondul cerșetor cu o viață de trântor, de linge-blide, nici cu vagabondul care caută să se îmbogățească peste noapte căutând aur sau te-miri-ce alte bogății minerale aducătoare de profit. Vagabondul autentic este un om civilizat care are o existență pusă sub semnul absolutului, cu o inimă frământată de dorul fierbinte de a colinda și a cunoaște tot ceea ce este „mare și atrăgător” pe pământ. El se deosebește total, chiar de toți oamenii, pentru că nu este încorsetat de griji materiale, pe el nu-l interesează bogăția materială, ci numai cea spirituală prin care va lua contact cu minunățiile și eternitatea universului. Acesta e codul moral al vagabondului autentic, un cod aristocratic pe care Panait Istrati și-l va însuși de la și alături de Mihail, primul său prieten adevărat și cel alături de care va evada din lumea românească plină de constrângeri, din realitățile sociale ale Brăilei începutului de secol XX.

Din aceste motive se poate afirma că Panait Istrati a fost un vagabond în sensul nonpeiorativ al cuvântului. O stare de spirit, un avânt romantic dăinuie în imboldurile ce-l purtau pe drumuri.

„- Care-i atunci, irezistibilul resort ce, veșnic, îl îndemna la drum?”, întreabă retoric istoricul literar H. Oprescu și tot el răspunde: „- Atavica pornire de a protesta, de a combate nedreptatea, de a se dărui pentru cei în suferință. Încredințarea că, scrisul lui are misiune de tribun. De propovăduitor pentru binele semenilor…”16

Statistic, îl putem alătura pe Panait Istrati de ceilalți „zvânturători de graniți”17, însă deosebirile ce-i separă sunt diametral opuse. Se pare că Milescu, spătarul moldovean, a fost primul sedus de patima drumeției, călătorind spre China acum trei veacuri. Merită evocat Dinicu Golescu cu veritabilul său reportaj de drumeție, Însemnare a călătoriei mele, în care vorbește de oameni, de locuri, de moravuri și stări sociale, ca și Ion Codru Drăgușanu în Peregrinul transilvan publicat în 1865.

Aceste elemente, raportate la epoca respectivă, se răsfrâng și în paginile lui Istrati, „cavaler rătăcitor al dragostei de oameni” sau „vagabond cu inima plină de suflu umanitarist.”18

Nici până în anul debutului literar (1906), Panait Istrati nu fusese un om statornic, încercând tot felul de meserii, schimbând stăpân după stăpân, de la 13 până la 16 ani. Este „băiat de prăvălie” angajat din proprie inițiativă la Kir Leonida grecul, plăcintar la Kir Nicola, ucenic mecanic în docurile dunărene ale Brăilei, încearcă să învețe lăcătușerie și cazangerie, ucenic la o pescărie sau la o fabrică de frânghii: „O sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre disperarea mamei… Fugeam des de la stăpân, ca și de-acasă, ca să hoinăresc. Nu puteam fi statornic la nicio treabă, eram adică o «haimana», cum spunea mahalaua.”19

Umblă din stăpân în stăpân, schimbă meseriile atât de des, încât dă impresia că este în stare să facă de toate. Mai mult, nu se oprește la orașul său natal, ci își extinde hoinărelile în toată țara, într-un du-te-vino de la Brăila la București, de la Giurgiu la Sinaia, de la București la Constanța, pe unde trăiește din expediente20. Îndeletnicirile sale sunt atât de diverse, încât nu se poate vorbi de o calificare anume, provizoratul caracterizează primul sfert de secol din viața scriitorului, perioadă de vagabondaj fără întrerupere în care principala grijă a fost supraviețuirea. El nu se poate stabili undeva, plecările și revenirile alternează cu precipitare, pentru că nu are nevoie de o perioadă lungă de meditație asupra a ceea ce urmează să facă sau unde să plece. Dimpotrivă, este omul hotărârii de moment și pleacă fără să stea pe gânduri fără o țintă anume, chiar dacă nicio plecare nu este pe un drum fără întoarcere, totdeauna sfârșind prin a se întoarce.

Acest comportament nu este pe placul vecinilor, cunoscuților, mahalaua declarându-l haimana, având în vedere faptul că adolescentul pleca intempestiv, lipsind cu lunile de acasă, lăsându-se în voia simțurilor și a fanteziei de moment. Când tejghetarul lui Kir Leonida, „barba” Zanetos, îl împinge în râpă cu intenția de a se răzbuna pentru că îl dăduse de gol în fața stăpânului pentru hoțiile sale, copilul nu pregetă să fugă: ,,Dépité, je prends la décision de ne plus rentrer, malgré le chagrin que je savais que cela produira à ma mère, et pendant deux jours avant d’aller à la maison, je vais donner libre cours à ma fantaisie et à mon trop plein de vie”(s.n.)21.

NOTE

1) Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 139.

2) Ibidem, p.p. 138-139.

3) Se pare că acest Mihail era descendentul unei familii aristocrate, fugit din Rusia deoarece se revoltase împotriva privilegiilor pe care i le oferea originea sa nobilă. După spusele lui, era originar din orașul Kazan, ceea ce ne îndreptățește să credem că numele Kazanski este un pseudonim. De altfel, în călătoria sa în Uniunea Sovietică, Panait Istrati nu va reuși să afle nimic despre originea lui, cu toate căutările sale insistente. Panait Istrati își va aminti cu tristețe: „Văd figura aprinsă de ftizie galopantă a lui Mihail Kazanski, eroul prieteniei mele, creier enciclopedic și inimă nobilă, descoperit de mine la șaptesprezece ani, în plăcintăria lui Kir Nicola din Brăila, unde citea cărți franțuzești, pe când păduchii îi umblau agale pe umăr. Nouă ani de prietenie eroică, de sărăcie eroică, de vagabondaj eroic, de lecturi și discuții, pentru ca într-o bună zi să-și dea sufletul în cine știe ce colț al imensei Rusii, neavând încă etatea de treizeci de ani”(P.Istrati, Trecut și viitor, în Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983, p. 421).

4) Ibidem, p. 139.

5) Ibidem, p. 142.

6) P. Istrati, Amintiri, ed. cit., p. 36.

7) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 141.

8) Este vorba despre prima apariție a operei Kyra Kyralina, la 15 august 1923, în revista „Europe”, prefațată de Romain Rolland (Un Gorki balcanic).

9)* DEX.

10) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 111.

11) Nora Iuga (pseudonimul Eleonorei Almosuino), născută în anul 1933 într-o familie de artiști (tatăl – violonist, mama – balerină), reprezintă o voce aparte în lirica feminină contemporană, volumele sale fiind bine primite și apreciate prin premii importante (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie) și, în același timp, o traducătoare a operelor aparținând unor mari scriitori europeni.

Fragmentul citat face parte din răspunsul dat de poetă la o anchetă literară apărută în revista „Cuvântul”, nr. 7/2007.

12) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 59.

13) Josué Jéhouda îl cunoaște pe Panait Istrati pe vremea când erau amândoi internați în sanatoriul elvețian Sylvana-sur-Lausanne. El este cel care îi va recomanda opera lui Romain Rolland, a cărei lectură va constitui, după mărturisirea românului, o adevărată „revenire la viață”.

14) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 336.

15) Al. Talex, Panait Istrati, Editura Vremea, 1944, p. 19.

16) H. Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Editura Tineretului, 1968, p. 164.

17) Ibidem, p.163.

18) Perpessicius, Jurnal de lector, Casa Școalelor, 1944, p. 91.

19) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 135.

20) P. Istrati, Autobiografia trimisă lui Romain Rolland într-o scrisoare din martie 1923 cuprinde o rememorare telegrafică a vieții sale, din care selectăm fragmentul următor: „17-22 de ani, plecare la București cu Mihail. Servitor, valet de etaj, agent la un birou de plasare, servitor la un spital de boli venerice, nu știu ce încă altceva. Contact cu mișcarea socialistă. Adept ardent. Divergențe de opinii cu Mihail, care pleacă în Manciuria. Mizerie, foamete, lipsă de adăpost, păduchi, chiștoace. Plecare (singur) la Giurgiu, port dunărean. Descărcător de vagoane de sare. Mizerie atroce. O foame nemaipomenită. (Culcat într-o barcă pe jumătate acoperită, pe un ger de 25 de grade, neînvelit, fără saltea, pe paie. La două sau trei zile, puțină pâine cu ceai din mila unor armeni. Dumnezeu să le ajute! Cum de n-am murit?) Adus acasă de mama. […]

Întoarcerea la Brăila. Ucenic zugrav. Fericit. Viață demnă. Mama fericită. Amor nenorocit (Aneta se căsătorește). Văicăreli. Sosirea lui Mihail. Înfrățire, bucurie! Nouă plecare la București. Muncitor zugrav. Femei și conflicte. Plecare la Sinaia (Sotir). Întoarcere la București (însoțit de o prostituată pe care o scot dintr-un bordel).

1905 – Revoluția rusă. Entuziasm. Luptă de stradă. Militant mărunt. Întoarcere cu forța la Brăila din cauza unei încurcături amoroase. Judecător de instrucție. Serviciu militar (o lună de cazarmă și scutire).

Nouă plecare la București, dar Mihail este la Constanța, pleacă în Egipt! Strigăte, durere! Și întoarcere la Brăila, exact pentru a-mi pune mama cu sufletul pe jar să mă lase să plec pentru a-l întâlni pe Mihail la Cairo (1906). Condamnare la pușcărie pentru «răpire de minoră» (o mică târfă). Plecare la Cairo!” (2 aprilie – ca articol în Le Matin).

21) Scrisoare către R. Rolland din 20 august 1919 în Cahiers, nos. 2-3-4, 1987, p. 24: ,,Furios, m-am hotărât să nu mă mai întorc la el, cu toată durerea pe care știam că o să i-o pricinuiesc mamei, și, timp de două zile, înainte de a mă înapoia acasă, m-am lăsat în voia fanteziei și a prea plinului vieții din mine” (s.n.).(trad. A.L.)

3. LA ÎNCEPUT A FOST…ORIENTUL

Și totuși vine o vreme când România nu îi mai ajunge, deoarece „pământul e atât de mare și de atrăgător”, încât nu rezistă tentației de a vedea o cât mai întinsă parte din el. Este atras de Sud și cu un sentiment irepresibil de mulțumire și de fericire călătorește clandestin spre Egipt, de unde începe, ca un autentic vagabond, periplul prin Orient. Din Egipt ajunge în Italia, vrea să ajungă în India, dar nu reușește, merge la Jaffa, la Beirut, la Damasc, apoi în Grecia. Vocația vagabondajului și a existenței libere îl împinge spre peisajul mirific al Mediteranei, pe valurile căreia va călători timp de nouă ani spre un spațiu al iluziilor, deoarece „Mediterana este marele orgoliu al Europei, spațiu privilegiat în care s-au născut cultura greacă și toți factorii esențiali ai civilizației europene, spațiu al măsurii, cuprins între infinitul Atlanticului și cel al Nirvanei, între înșelăciunea luminii, în sudul plin de miraje, și cea a întunericului, în Septentrionul unde apa, aerul și pământul fuzionau, întâmpinându-l pe Pytheas la Thule. Mediterana înseamnă atracția soarelui și a celei mai vechi culturi europene.”1

Panait Istrati nu mai este adolescentul absolvent doar a patru clase, ci este deja un tânăr cultivat. El cunoscuse lumea cărților, o „lume” în care se statornicește pentru totdeauna, deoarece, odată devenit cititor, această pasiune devine singura „îndeletnicire”, singura „meserie” pe care a practicat-o, devine, de fapt, ,,patima de a citi” care i-a dat sens vieții, așa cum spunea într-o scrisoare din 1919 (prima ajunsă cu o întârziere de doi ani) lui Romain Rolland. El citise deja cărți scrise de Balzac, Carlyle, Dostoievski, Ibsen, Shakespeare, Schopenhauer, Tolstoi. Explorată cu pasiune, fără a-i deveni prizonier, această lume nouă, a cărților, descoperă o nouă dimensiune a existenței, specific umane, cea culturală. Ajuns în acel spațiu al celor mai vechi culturi și civilizații europene, Panait Istrati va vedea cu alți ochi toate comorile spirituale ale țărilor prin care trece. S-a spus că nu ,,un pelerinaj spritual îl aduce pe țărmurile mediteraneene, ci dorul de soare, climatul lor paradiziac.”2

Chiar dacă rememorează momentele plăcute de „bucurii în stare să ne fărâme inima” oferite de „soarele iernatic al Alexandriei, soarele ei mediteraneean”, își amintește cu drag tot ceea ce l-a impresionat în Egipt sau în Grecia3, amintire cernită de moartea celui care-i vestise soarta de vagabond odată cu prima plecare din țară: „Acum ți-ai luat zborul. Asta ți-e soarta!”.4

Mihail a rostit un adevăr: soarta lui Panait Istrati este aceea a unui hoinar, a unui vagabond, dar nu orice fel de vagabond, ci unul cu certificat în regulă purtând ștampila azilului de noapte din Lausanne, un vagabond idealist care nu poate prinde rădăcini nicăieri, care are plăcerea permanentă de a se rupe de orice loc în care trăiește pentru scurtă vreme, ca și când ar simți o chemare îmbietoare către alte locuri, un om a cărui principală trăsătură de caracter este „dorul de hoinărit”.

Scriitorul este conștient de faptul că vagabondajul este soarta sa și, în singura scrisoare adresată mamei sale la 10 august 1904, din București, consideră că destinul său a fost acesta, de vagabond, ba, mai mult, a fost idealul său urmărit de-a lungul întregii sale vieți: „Ești mereu bună cu mine, cu toate greșelile mele. Dar poți spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, așa e soarta mea. Și soarta e inima noastră. Suntem mari sau mici, sau mediocri, prin inima noastră căreia ne supunem orbește. Ea ne duce și la bine și la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ști? De dimineață până seara nu mă gândesc decât la lucruri mari și frumoase. Aș vrea să fiu folositor omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei.”5

Este Panait Istrati un idealist care, în viața sa zbuciumată, își lăsa mintea și sufletul să zburde spre visuri înălțătoare sau erau niște idealuri deșarte? Era oare conștient sau avea conștiința valorii sale, a talentului, in nuce la vremea respectivă, cu care își va scrie operele – „lucrurile mari și frumoase” – pentru a fi „folositor omenirii acesteia” egoiste? Răspunsul, mai mult sau mai puțin credibil, mai aproape sau mai departe de adevăr, l-au dat unii dintre prietenii săi ori istratologii români sau străini.

Într-o scrisoare din 9 martie 1931, A.M. de Jong îi scria ,,frățește”: „Je renonce à tout espoir de retrouver ta trace dans le monde. Comment vas-tu, sacré bougre de vagabond? Pas encore riche à millions? Toujours trainant ton âme inassouvie à travers ce monde ingrat…”6 Și prietenul său îi surprinde acel „dor de ducă” și ideea de a fi de folos pentru o lume care nu va fi niciodată recunoscătoare acestui om cu suflet mare, chiar dacă este un ,,afurisit vagabond fără pereche.”

Romain Rolland, prezentându-l pe autorul Kyrei Kyralina, spune despre el că a plecat de acasă „împins de un demon al vagabondajului, sau mai curând de o nevoie mistuitoare de a cunoaște și de a iubi” și că, timp de douăzeci de ani, a dus o „viață rătăcitoare, de aventuri extraordinare, de munci istovitoare, de hoinăreli și de suferințe[…] stăpânit de pasiuni și crăpând de mizerie.”7 Față de alți exegeți ai vieții și operei lui Panait Istrati, Romain Rolland formulează ideea, cu care suntem de acord, că ,,vagabondul” nu umbla chiar hai-hui, fără vreun interes cognitiv, iar cultura căpătată din multiplele lecturi îl făcea cel puțin curios, dacă nu interesat de vestigiile egiptene, grecești sau de aiurea.

Și Gabriela-Maria Pintea consideră că, dacă n-ar fi avut acel „demon al vagabondajului”, poate n-ar fi avut sau n-ar fi știut despre ce să scrie: „Devenit scriitor la 40 de ani, în condițiile știute, el n-a avut de transmis decât o experiență limitată, cea a vieții sale de vagabond până la vârsta de 30 de ani…”.8 Găsește și o explicație a vagabondajului, în sensul bun al cuvântului, în dragostea față de libertate: „Există în Istrati două moduri esențiale de a opta și trăi în libertate: unul eroic și fără complexe și un altul umbrit de remușcări și nostalgii. Primul…este întruchipat de tipul haiducului. Al doilea, contemporan, este realizat de vagabond.”9 Vagabondul este cel ce sfidează ordinea publică, cel ce nu ține seama de opinia publică, cel ce părăsește familia și orașul natal încă din copilărie. Gabriela-Maria Pintea crede că vagabondul se plimbă prin țară sau „pe cărările lumii” cu nostalgia a ceea ce a părăsit, a ceea ce a lăsat în urma sa; pentru P. Istrati – mama sa, a cărei suferință constituie prețul libertății de a colinda pe meleaguri străine.

Să nu uităm, totuși, că Panait Istrati considera că plecarea sa de acasă i-a fost datul sorții și că toate gândurile sale sunt îndreptate spre binele omenirii, însăși autoarea lucrării recunoscând că ,,Istrati…făcea din vagabondaj un crez.”10

Constatând că inițierea în meseria și arta vagabondajului a prozatorului i-o face Mihail, arhetipul tatălui căutat de adolescentul Panait, căutare care îl împinge la înfruntarea neprevăzutului și a tuturor dificultăților întâmpinate pe toate meleagurile pe unde hoinărește, Al. Oprea crede că vagabondul Istrati este interesat de frumusețile naturale sau de cele create de mâna omului: „Alături de el (Mihail Kazanski, n.n.), Panait va descifra codul moral nescris, aristocratic al vagabondului. Ei, vagabonzii autentici, sunt altfel decât ceilalți oameni, eliberați de imediatele griji materiale, cunosc adevărata libertate spirituală, se pot contopi total (pentru că sunt pe deplin dezinteresați) cu splendorile și mișcarea eternă a universului etc.ˮ11(s. n.). Pentru Al. Oprea, Panait Istrati este tipul vagabondului idealist, pentru că el trăiește intens clipa, își multiplică senzațiile și, mai ales, trăiește „cu o mare acuitate ceea ce s-a numit «maladie de l’idéal», nevoia unor idealuri care să depășească prezentul și să lege ființa morală de viitor”.12

La polul opus se situează Mircea Iorgulescu, unul dintre cei mai de seamă istratologi, care crede că, în plecările sale, în peregrinările sale, Panait Istrati are preocupări „efemere, provizorii”, căutând soluțiile cele mai simple pentru „supraviețuirea strict biologică.” După douăzeci și cinci de ani de vagabondaj „neîntrerupt și neobosit”, tânărul Istrati este văzut de M. Iorgulescu astfel: „Un hoinar, un neisprăvit, o haimana, un om nu lipsit de calități, pitoresc și fermecător, instabil însă, capricios, abrupt în reacțiuni, nestăpânit, înflăcărându-se iute și căzând apoi la fel de repede în deprimarea cea mai neagră, când contemplativ și fatalist, când nerăbdător, agitat, în trepidație, trăind numai la întâmplare, de azi pe mâine: o derivă fără sfârșit.”13

Scurt și cuprinzător, portretul evidențiază, cu deosebire, calitățile sale morale, dintre care farmecul personal și înflăcărarea în slujba unor idealuri ne reamintesc nevoia de comuniune și de comunicare, simțământul și nevoia de prieteni, precum și dorința de a se pune în slujba omenirii. În celelalte elemente ale portretului recunoaștem „afurisitul vagabond fără pereche” cu priviri iscoditoare, neliniștit, veșnic pe drumuri.

Vorbind despre ideea de libertate, ca tentație și consecințe, Maria Cogălniceanu crede că „setea năprasnică de viață și disperarea de frumos”, dragostea pentru întregul Pământ și pentru om justifică vagabondajul lui Panait Istrati, dorul de a ,,hoinări” fiind ursita lui: „Îndrăgostit din copilărie de orizonturi largi, simțind ca pe o predestinare dorul de a călători, violența pasiunii de a evada din spațiul mărginit al lumii sale, apare ca firească plecarea spre altceva, spre altundeva.”14 Continuatoare a lui Al. Talex, M. Cogălniceanu întregește portretul hoinarului Istrati argumentând că dorința de a ști și de a cunoaște a stat la baza vagabondajului acestuia, autoexilându-se cu o sete de dezmărginire nemăsurată: „Chemat de dorința de a ști și de a cunoaște, Panait Istrati a fugit continuu dintr-un loc în altul «descătușat chiar de dragostea tiranică a mamei». A vagabondat prin țările Orientului și Occidentului, forjându-și, în același timp, un alt destin decât cel pentru care părea făcut.”15

Și istratologii străini au remarcat faptul că Panait Istrati n-a fost un fluieră-vânt, un vagabond fără căpătâi, ci „un pelerin al dragostei frățești.[…] Desigur, pelerinajul său pasionat a fost uneori dureros. Întotdeauna însă pelerinul a rămas aceeași inimă generoasă, entuziastă, poate naivă, opresat de limite, de lanțuri, de asuprire.[…] Orice hotar îl sufoca. Singura lui patrie: pământul.[…] Era înfometat de spațiu, de poezie, de dragoste pentru om.”16

Odată cu traducerea operelor sale în țările europene, Panait Istrati a atras atenția și a stârnit admirația unor scriitori celebri. Renumitul prozator spaniol Blasco Ibañez aprecia deopotrivă omul și scriitorul. Despre omul Panait Istrati spunea: „Este un boem inspirat și genial, din aceeași familie cu Gorki și Jack London. Un vagabond neliniștit, care a cutreierat Orientul european pentru a-și potoli setea de cunoaștere, de a-și explica totul prin impresii proprii…”.17

Panait Istrati este un căutător al orizontului mânat de demonul curiozității, mânat pe drumurile pământului de același vis care i-a hăituit pe vagabonzii renumiți, pe cuceritori și aventurieri deopotrivă, cum remarca A.-M. De Jong: „Istrati rătăcește prin lume, gustă din toate fructele vieții, se adapă la toate izvoarele bănuite a avea apa miraculoasă care te întinerește, îți dă înțelepciune și fericire.[…] Un vagabond genial, o flacără rătăcitoare, un exilat printre oameni.”18

NOTE

1) Gabriela Maria Pintea, Panait Istrati, Editura Cartea Românească, 1965, p.p. 183-184.

2) Ibidem.

3) „Au trecut anii și mă opresc din nou, cu ochii înotând în lacrimi, fiecare obelisc și sarcofag, la fiecare muzeu, la toate blocurile de piatră răsturnate la picioarele Piramidelor, de-a lungul Nilului până la Luxor, în toate catacombele, la Acropole, la Theseu.” (P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 156).

4) Ibidem, p. 143.

5) Ibidem, p. 95.

6) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 72. În traducerea lui Alexandru Talex: „Renunț la orice speranță de a-ți da de urmă în lume. Cum îți merge afurisit vagabond fără pereche? Încă n-ai devenit milionar? Mereu târându-ți razna sufletul nepotolit în această lume ingrată.”.

7) R. Rolland, Un Gorki balcanic, în Prefața la Kyra Kyralina, p. 3.

8) G.-M. Pintea, op. cit., p.12.

9) Ibidem, p. 109.

10) Ibidem, p. 121.

11) Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar, ed. cit., p. 30.

12) Ibidem, p. 32.

13) M. Iorgulescu, Spre alt Istrati, ed. cit., p.58.

14) M. Cogălniceanu, Tentația și ghimpii libertății, Editura Ex Libris, 2005, p.p. 13-14.

15) Ibidem, p. 33.

16) Daniel Anet, cf. P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 420.

17) Ibidem, p. 457.

18) A-.M. de Jong, Panait Istrati, omul și opera, în „Les Cahiers des Amis de Panaït Istrati”, nr.12, p.p. 9-10.

4. HOMO BALCANICUS 1

Aminteam mai înainte despre plăcerea copilului Panait Istrati de a colinda străzile Brăilei cosmopolite pline de greci, turci, grecoaice sau cadâne, mânat de curiozitatea infantilă de a privi, de a afla, de a cunoaște. Aceeași curiozitate, îmbinată cu marea sa dragoste pentru oameni, îl va însoți în periplul său oriental și îl va apropia de toate neamurile străine „plecate după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o revadă într-o zi și sfârșind, întotdeauna, prin jalnice țintirimuri.”2 Având conștiința răului și a nedreptăților suferite de mai mulți oameni, indiferent de etnie, – chiar biografia sa fiind exemplară din acest punct de vedere -, Panait Istrati vibrează totuși la frumusețile naturii orientale, la comorile civilizațiilor țărilor vizitate. Vorbește limba greacă, limbă a tuturor hoinarilor din Orient, muncește și se comportă ca un grec, ca un albanez, ca un turc, pentru că, la fel ca ei, manifestă o dragoste de viață inepuizabilă. Este vorba de o lume frecventată de el timp de nouă ani, lumea din Balcani și Levant, numită lumea balcanică, populată de homo balcanicus.

Noțiunea de balcanism a fost inventată de occidentali, călători și/sau diplomați în secolul al XIX-lea, cumulând diverse clișee datorate neînțelegerii exacte, delimitărilor insuficiente și, mai ales, imaginarului plin de senzațional și pitoresc pe latura decorativă.

În perioada medievală, Bizanțul avea încă o mare influență în țările din jur, astfel încât cele mai importante elemente ale civilizației bizantine sunt adoptate și adaptate la specificul național, – atât cât va fi fost -, de către forțele politice conducătoare ale statelor existente în Balcani, mai ales în cele care îmbrățișaseră ortodoxismul cultivat de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă populația din peninsulă este de diferite etnii. În acest sens, balcanologul Antoneta Olteanu evidențiază influența elementului turcesc, la realizarea unei culturi și civilizații comune, afirmând că „elementul islamic, prin Turcia în primul rând, ca generator de profunde influențe în mentalul regional, dar și prin comunitățile musulmane mai mici sau mai mari, rezidente aici întreține permanent o alteritate ce furnizează sau întreține elemente sincretice.ˮ3

În sprijinul afirmației sale, cercetătoarea menționează comunitatea preferințelor muzicale, gastronomice, vestimentare, etnografice și chiar prezența cafenelei văzute ca o instituție socială. Aceeași bază comună a culturii și civilizației balcanice este explicată prin „stăpânirea comună sub care s-au aflat aceste populații (bizantină, otomană) – s.n. -, fapt ce a generat reacții de protest asemănătoare… ”.4 Așa se explică faptul că între noțiunea de balcanism și cea de bizantinism nu s-a făcut o diferențiere netă, despre balcanism putându-se vorbi abia în momentul în care populațiile din peninsulă s-au organizat în state naționale.

Aceste confuzii – între balcanism și bizantinism sau între balcanism și balcanitate – au fost posibile din cauza decalajelor economice și chiar a celor de mentalitate.

Trecând în revistă câteva puncte de vedere privitoare la această noțiune, specialistul în balcanologie Mircea Muthu5 consideră că „balcanismul (delimitat de balcanitate) trebuie analizat în cel puțin trei accepțiuni coextensive. Mai întâi, balcanismul este o realitate politică și etnică fragmentată generând conflicte armate și sentimentul/conștiința a ceea ce numim echilibru instabil. În al doilea rând, din unghiul mentalității, balcanismul – ca dramă colectivă însoțită de reversul său parodic – este parte integrantă dintr-o adevărată filosofie a supraviețuirii. Există, în sfârșit, balcanismul ca răscumpărare prin artă și cu funcție compensativă, provocată dar și întreținută, generic vorbind, de regimul autocratic și de spațiul închis, adiabatic”.6

După ce clarifică felul în care s-a ajuns la sensurile peiorativizate ale termenului balcanism, din cauza substituirii acestuia cu cel de bizantinism și de orientalism, Mircea Muthu explică felul în care s-a produs fenomenul: „Echivalențele dintre balcanism, bizantinism și orientalism își au originea în cunoașterea distorsionată a istoriei sud-estice și orientale pe de o parte și, desigur, în mecanismele de europocentrizare care s-au ilustrat și în etichetări […], cu finalitate centrifugă”.7

Noțiunea de balcanism creează, implicit, și pe aceea de homo balcanicus, sintagmă care trimite, după părerea specialistului „la o tară descriptivă și categorială”, ca și cum „categoria aceasta, redevabilă prin contaminare parțială omului bizantin, se întinde ca un elastic peste realități și ideologii variate, iar finalitatea acestui proces este, în chip paradoxal, una de autonegare”.8 Nefiind de acord cu această percepție a termenului, Mircea Muthu consideră că „omul balcanic trimite de fapt la o lume diversificată etnic și cu o structură de panopticum, în funcție de starea modelului bizantin și apoi a Turcocrației, în această pierdere de viteză în veacul al XIX-lea”.9 El consideră că diversele unificări ale lumii balcanice, de la Alexandru Macedon la coeziunea economică și politică impusă de Poarta Otomană, au precipitat în ființa lui homo balcanicus, în așa fel încât prin etnia sa, prin structura mintală și sufletească, aceasta aparține la mai multe naționalități, cultivând în diverse situații o adevărată filosofie a supraviețuirii în acest spațiu de interferență a culturilor și civilizațiilor.

Analizând aceste considerații generale, se naște întrebarea firească dacă Panait Istrati a fost un homo balcanicus, el ca persoană, ca hoinar cunoscător al realităților din țările orientale, mai precis balcanice, pe care le-a cunoscut, sau este doar unul dintre creatorii români care au cultivat balcanismul literar românesc sub diferitele lui aspecte.

Cercetând cu atenție publicistica istratiană, constatăm că aceasta reprezintă ecoul simțirii și gândirii pelerinului român care, timp de nouă ani a colindat prin câteva țări orientale. Câteva sunt argumentele care vin în sprijinul acestei afirmații. În primul rând, ținta călătoriilor sale a fost un spațiu geografic cu multiple interferențe – Orientul Apropiat, cuprinzând țări pe unde au călcat pașii vagabondului, alături de Mihail, cel care îl va iniția în arta vagabondajului: Egipt, Siria, Liban, Grecia, Turcia. El va duce o existență hrănită cu mirajul Mediteranei, având în vedere natura sa solară, atracție față de Orientul plin de miraje naturale sau de creații ale omului admirate de viitorul scriitor autodidact în toată splendoarea lor: „Timp de o săptămână, am fost și noi gonacii plini de însuflețire ai acestui echipaj care trecea cu fast pe frumoasele meleaguri ale Egiptului.[…] Despărțirea de Mihail în portul Pireu. Încercarea (nereușită) de-a ajunge la Marsilia. Revin în Egipt. Mizerie la Alexandria și Cairo. […] Plec la Port-Said (tentativă de-a ajunge în India), Iaffa, Beirut, Liban. Mă cert cu patronul și îmi iau tălpășița, în toiul nopții, la Ghazir, rătăcindu-mă prin munți. În sfârșit, Damascul… […] Sunt azvârlit la Beirut, într-o stare de plâns”.10

Cum se vede, călătorul Panait Istrati este stăpânit de o nestatornicie caracteristică hoinarului balcanic, el însuși constatând că prima condiție a artei vagabondajului era „o voință de-a pleca pe care nu trebuia s-o supui la analiza microscopică a rațiunii. Eram făcut pentru această artă”.11

În articolele sale, ca și mai târziu în literatura sa, Panait Istrati se manifestă ca un temperamental exploziv ca orice balcanic, ale cărui manifestări se eliberează fie printr-un cântec al unuia dintre stăpânii săi, Kir Nikola, fie prin amintirea despre tânărul Mavromati12.

În al doilea rând, balcanismul scriitorului are și o componentă morală, în sensul că, în peregrinările sale orientale, hoinarul român a cunoscut o realitate sud-estică – conviețuirea multietnică și religioasă. P. Istrati călătorul a avut ca prieteni sau/și tovarăși de drum un turc, un rus, un grec, un arab și mulți alții care l-au însoțit pe cel pentru care „pământul și viața nu sunt niciodată prea mari, pentru a le cuprinde” și pentru care prieteniile erau necesare ca aerul și apa, „deoarece fac parte din acea specie umană – generatoare de viață superioară – care, ca și lumea, nu trebuie ținută sub obroc”.13 Având în vedere înțelegerea și solidaritatea viitorului scriitor față de oamenii de toate neamurile alături de care luptă pentru trai, se poate spune că umanitarismul social este o altă trăsătură a omului balcanic Panait Istrati, care acceptă conviețuirea multietnică și religioasă și manifestă toleranță ca un adevărat înțelept.

Cea mai importantă ipostază în care se manifestă homo balcanicus o reprezintă pitorescul gnoseologic, deoarece „decide funcționalitatea categoriei în calitatea sa operatorie și ca parte integrantă din psihologia sud-esticului și, prin extrapolare, din aceea a răsăriteanului […] […] la estropiații lui Panait Istrati, conștiința degradării proprii și sentimentul de vinovăție se convertește în dorința de răscumpărare etică dar și estetică (prin povestire)”14.

Mircea Muthu se referă la personajele din scrierile lui Panait Istrati, dar prozatorul însuși însuși simte nevoia să scrie despre tot ce i s-a întâmplat în viața de vagabond, recunoscând astfel caracterul autobiografic al operei sale: „Aici începe odiseea unei vieți de vagabondaj, care durează 28 de ani, și pe care o putem urmări aproape pas cu pas, în cele 16 volume publicate până azi, căci opera lui Panait Istrati e în mare parte autobiografică”15.

În afara faptului că Romain Rolland însuși îl numise pe Istrati drept un „Gorki balcanic”, și Tudor Vianu consideră că balcanismul acestuia trebuie receptat ca o dramă socială ținând cont de faptul că el însuși, precum și lumea pestriță, etnic și social, în mijlocul căreia s-a învârtit toată viața, porturile în care „de sute de ani se continuă un proces de infiltrație balcanică”, cu oameni „mânați de-o aprigă nevoie de a-și cuceri un loc pe lume”. Esteticianul realizează și un portret al lui homo balcanicus. Acestui tip îi aparțin toți acei oameni în căutare de procopseală sau cel puțin de un mijloc de trai, care sunt „naturi impetuoase, întreprinzători și harnici la ocazie și străbătuți de un nostalgic sentiment al lungimii și lărgimii pământului. Firi individuale, care știu că bucata de pâine pe care o mănâncă nu și-o datoresc decât lor și care sunt aduși astfel să prețuiască energia personală mai presus de orice… Cred în omul absolut și în omenie care este aceeași în toate părțile, sau când o deziluzie amarnică le rănește sufletele se îndoiesc de omenie și detestă radical pe om”16.

Se întrezărește în acest portret omul Panait Istrati care, oriunde ajungea, era nevoit să-și găsească o slujbă pentru a trăi, dar niciodată n-a uitat că este „un om de-al nostru și fiu al Mediteranei”, „o fâșie ruptă din trena vânturilor dezlănțuite peste mările calde ale Sudului”17; după cum scriitorul însuși o recunoaște mai târziu: „Soarta îmi hărăzea puține ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar forțam părticica de fericire, mărind cu știință feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieții, numai să-mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce-și lua zborul”18.

Dintre toate aceste puncte de vedere se poate deduce că Panait Istrati se încadrează în tipul de homo balcanicus prin dragostea față de Mediterana, prin familiaritatea cu care vorbește despre Damasc, Cairo, Pireu, Alexandria, Muntele Athos, locuri îndrăgite de vagabondul atras de solarul Levant, dar care nu-l pironesc pentru nimic într-o admirație mută, nesfârșită pentru că este nestatornic, un tip neastâmpărat. Totodată, nu trece niciodată nepăsător pe lângă săracii cerșetori cu ochii plini de puroi față de care are deplină înțelegere și compasiune, dovedind acel umanitarism social despre care vorbeam mai înainte. Încă de pe atunci se manifestă îndârjirea sa împotriva unei societăți în care era exploatată munca omului, îndârjire manifestată nu numai în opera sa literară, ci și în articolele sale vehemente în care va evidenția pe lângă nenorocirile unei lumi ultragiate, și demnitatea de a-și purta mizeria, precum și energia ei proverbială.

În acest sens, prozatorul sârb Ivo Andrić19 sintetizează un portret al omului din Levant: „Asta-i soarta omului din Levant, căci el e la poussière humaine, pulbere umană vânturată între Orient și Occident, care nu aparține nici unuia, nici altuia, dar e călcată în picioare și de unul și de celălalt. Sunt oameni care știu o sumedenie de limbi, dar niciuna nu-i a lor, care se închină la două altare, dar în fața niciunuia nu îngenunchează cu toată îî. Sunt victimele fatalei risipiri a oamenilor despărțiți în creștini și păgâni; veșnic tălmăcitori și veșnic mijlocitori, care poartă însă în ei o imensă cantitate de echivoc și dubiu; buni cunoscători ai Orientului și Occidentului, ai obiceiurilor și datinilor; dar disprețuiți și suspectați deopotrivă și aici și dincolo”20.

Biografia lui Panait Istrati se înscrie aproape perfect în portretul de mai sus, dar și în acela pe care un alt cercetător, bulgarul Bogdan Bogdanov, îl face, cu destulă simpatie, unui homo balcanicus: „Generozității orgolioase i se adaugă, într-o manieră complexă, indiferența afișată față de bani și bunuri materiale.[…] Dar, odată ce se găsește în afara căminului său, el este cheltuitor, are o comportare sărbătorească și boemă…”.21

Trăsăturile personalității sale de homo balcanicus se regăsesc la multe dintre personajele operelor sale, acest lucru îndreptățind încadrarea lui Panait Istrati în balcanismul literar, chiar dacă G. Călinescu nu l-a inclus nici măcar în „tagma balcanicilor”. Nici cercetătoarea Antoaneta Olteanu nu îi reține numele printre scriitorii români din toate timpurile în ale căror opere se regăsesc „însușiri ale mentalității balcanice.” Când, împărtășind și puncte de vedere ale altor cercetători ai fenomenului de balcanism, reliefează acele „trăsături pe care le putem circumscrie mentalității balcanice” din operele unor scriitori români precum Nicolae Filimon, Ion Ghica, Anton Pann, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, fără a-i uita pe cei din perioada postbelică – Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Ștefan Bănulescu, dar trece cu vederea faptul că, poate, mai mult decât alții, în opera lui Panait Istrati există acea lume pestriță, colorată, neîncadrabilă în șabloane, dominată de sentimentul inutilității, al zădărniciei efortului uman, al existenței umane în condițiile vitrege ale unei stăpâniri străine, peste puterile omului de rând; zeflemeaua, persiflarea ca mod de rezistență sau chiar de subzistență, derizoriul ca modalitate de viață[…]; vorbăria, pălăvrăgeala, simptom al dorinței de comunicare…”,22 fiind, de fapt, lumea în care s-a născut și a trăit o bună parte din viață pe care a trecut-o, ca reper spațial al faptelor și întâmplărilor puse pe seama personajelor sale, aproape în întreaga sa creație ficțională și/sau nonficțională.

NOTE

Titlul este preluat de la M. Muthu, Balcanism literar românesc, Editura Dacia, 2002.

P. Istrati, Autobiografie, autoportret realizat la persoana a III-a și semnat M. S., publicat în almanahul Lumea ilustrată, 1934.

Antoaneta Olteanu, Homobalcanicus. Trăsături ale mentalității balcanice, Editura Paideia, București, 2004, p. 55.

Ibidem, p. 56.

Mircea Muthu este profesor universitar doctor, titular al cursurilor „Teoria literaturii ” și „Estetică” de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Asociației Internaționale de Literatură Comparată.

M. Muthu, Balcanism literar românesc, vol. 3, p. 47.

Ibidem, p.51.

Ibidem, p. 75.

Ibidem.

P. Istrati., Cum am devenit scriitor, p.p. 145-147.

Ibidem, p. 146.

P. Istrati, Kir Nicola, în Chira Chiralina, Editura Minerva, 1982, p.p. 357-358:

„Din vârful muntelui

Unde a văzut lumina zilei

…………………………………..

Un tânăr coboară la vale.

…………………………………

Plecarea lui va fi poate în viață

Mumele care și-au pierdut fără întoarcere

…………………………………………………….

Să dea domnul să nu mai rămână copilul,

……………………………………………………

[…] care a plecat pe meleaguri străine,

Unde graiul lui va fi batjocorit

Unde durerile și bucuriile lui vor fi neînțelese,

Și unde fiecare îl va striga: «Veneticule!»”

P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 163.

M. Muthu, op. cit., p.106.

P. Istrati, Autobiografie, în almanahul „Lumea ilustrată”, 1934.

Tudor Vianu, Panait Istrati: „Chira Chiralina”, în Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, 1971, p.p. 185-186.

T. Vianu, La mormântul lui Panait Istrati, în op. cit. , p. 190.

P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 158.

Ivo Andrić (1892-1975) a fost scriitor și diplomat al fostei Iugoslavii. Pentru opera sa literară, care cuprinde îndeosebi romane de analiză bazate pe o riguroasă documentație istorică având ca fundal lumea pitorească a Bosniei, a primit, în anul 1961, Premiul Nobel.

Ivo Andrić, Cronică din Travnik, E.P.L.U., 1969, p. 293.

Bogdan Bogdanov, Homo balcanicus, în Balcanismul, „Secolul 20”, nr. 7-9/1997, București, p. 72.

Antoaneta Olteanu, op. cit., p. 65.

5. BIOGRAFIE, OPERA ȘI REALITATEA 1

Pentru obiectul teoretic și practic al biografiei (din gr. graphein care înseamnă ,,scriere” și gr. bios care înseamnă ,,viață”), ,,recunoașterea principiului că orice om duce mai multe vieți paralele se dovedește de cea mai mare însemnătate. Etica antică face o distincție esențială între viața practică, activă, și cea teoretică și contemplativă, de unde rezultă că există două tipuri de vieți și, deci, două tipuri fundamentale de biografii.[…] Teoria biografiei rămâne, totuși, în bună parte ezitantă. Explicația stă în faptul că orice diviziune precisă a studiului biografic atrage după sine o reierarhizare radicală a direcțiilor sale.”2

Ca metodă folosită în critica și istoria literară, biografismul ajută la înțelegerea, atât a operei, cât și a concepțiilor estetice ale unui scriitor. În această perspectivă, fiecare mărturie este prețioasă, fiecare aduce o depoziție despre fapte și sentimente, despre implicațiile politice, personale și culturale ale unei personalități, care ar facilita stabilirea unui raport corect între biografia autorului și istoria pe care acesta o trăiește sau a trăit-o.

În această privință, istoricul literar Mircea Anghelescu3 are în vedere faptul că o biografie trebuie să reflecte aspecte strict legate de viața personalității respective, în principal, pe lângă participarea sa la evenimente istorice: „Participarea scriitorului la evenimentele istorice nu se petrece doar sub raportul proiectării biografiei sale sau a cunoscuților săi pe scara uriașă a umanității, ea implică și felul de a înțelege și de a trăi conceptele, ideile cu care vine zilnic în contact, literatura pe care o citește, presa care îi reflectă cum poate evenimentele zilei trecute; reacția scriitorului față de aceste abstracțiuni este și ea parte a biografiei și totodată o fereastră prin care se poate întrevedea perspectiva largă a întregii epoci.ˮ4

Nu toți scriitorii au acceptat să li se publice biografiile încă din timpul vieții. De pildă, Gustave Flaubert respingea, în 1860, cererea unui posibil biograf de a-i oferi datele necesare, considerând că scriitorul nu trebuie să lase în urma sa decât opera, pentru că viața lui are o importanță mai mică.

Nici scriitorii români n-au fost mai receptivi la o asemenea întreprindere. Ion Luca Caragiale îi răspunde într-o scrisoare tânărului doctorand la Lipsca, Horia Petra-Petrescu, în urma rugăminții acestuia de a-i comunica date despre familie necesare pentru teza sa de doctorat: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! …socotesc că … despre aceste opere vrei să faci un studiu…, iar nu despre umila mea familie vreunul heraldic.”5 Chiar biografia lui Mihai Eminescu scrisă de G. Călinescu nu corespunde în totalitate noțiunii de biografie și nu este completă, din punctul de vedere al lui Eugen Ionescu, care consideră că autorul ei nu a realizat decât o simplă viață romanțată, întrucât pe el îl interesează în mod special biografia interioară, viața spirituală, trăirile sufletești ale poetului. De altfel, Eugen Ionescu ajunge la concluzia că genul însuși este ingrat, neoferind posibilitatea de a surprinde și complexitatea interioară, de aceea autorul unei biografii nu este vinovat de eșec: „Eugen Ionescu înțelege deci prin biografie descifrarea indescifrabilului, pătrunderea în cifrul secret al relației individului cu arta, aflarea și înțelegerea chimiei interioare care duce la creația pentru care e admirat: ea este un gen imposibil, sau hibrid la rigoare, pentru că ar trebui să ducă la explicarea genetică a artei prin incursiuni fericite în istoria vieții afective și intelectuale a eroului său…”.6

Considerăm, totuși, că G. Călinescu este cel care reliefează adevăratul sens al biografiei, în care trebuie să se facă legătura dintre viața și opera scriitorului: „Ce este biografia unui scriitor? Este viața în sensul cel mai înalt al cuvântului, succesiunea de momente superioare sufletești explicând opera, sinteza ideologică a zilelor trăite, proiectată pe tabloul epocii. Biografia ca și romanul este o operă realistă, adică de generalizare concretă, iar nu de notație naturalistică”.7

Viața lui Panait Istrati nu a constituit obiectul vreunei monografii atâta timp cât a trăit. De la debutul său fulminant în Franța s-au publicat diverse articole, în special despre opera sa, și mai puțin despre viața scriitorului. Primele elemente biografice sunt furnizate de Romain Rolland în prefața prozei Kyra Kyralina, mai întâi în revista „Europe”, mai apoi în volum, sub titlul Un Gorki balcanic, prefață în care scriitorul francez prezintă, pe scurt, locul și anul nașterii, copilăria, pribegia, meseriile practicate, pentru ca în final să evidențieze calitățile de povestitor de geniu. În Franța, abia în 1941, un român stabilit la Paris, Ion Căpățână, va publica o lucrare cu caracter memorialistic, merituoasă pentru a fi analizat publicistica lui Panait Istrati din ultimii ani de viață: Panait Istrati ou l’homme qui n’adhère à rien.

Tot înainte de al Doilea Război Mondial, și tot în străinătate, au mai văzut lumina tiparului alte două lucrări meritorii cu caracter pur memorialistic. Elena Samios, care se va căsători mai târziu cu Nikos Kazantzakis, scriitorul și prietenul grec al lui Panait Istrati, va publica în 1938, la Santiago de Chile, lucrarea La verdadera tragedia de Panait Istrati (Adevărata tragedie a lui Panait Istrati), iar la New York va apărea, în 1940, lucrarea Teg und necht nait Panait Istrati (Zile și nopți cu Panait Istrati) aparținând lui Isaac Horowitz, jurnalist originar din România.

În țară, încă de la publicarea versiunii românești, Chira Chiralina, în 1924 (este drept că textul fusese schilodit de traducătorul anonim al Editurii Adevărul), Panait Istrati a fost întâmpinat cu răceală de o parte a criticii, dar cu entuziasm de alți confrați români și, mai ales, de publicul cititor. Printre cei care au primit cu răceală, dacă nu chiar cu dușmănie, apariția lui Panait Istrati pe firmamentul literaturii românești s-au numărat Nicolae Iorga8 și Al. Cazaban9, dar în apărarea sa au sărit mulți scriitori de excepție, cum ar fi Mihail Sadoveanu.10

Neașteptată a fost atitudinea lui G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii… unde îi acordă lui Panait Istrati un spațiu extrem de mic, plasându-l între Scriitorii români de limbă străină: „Cu toate că Panait Istrati a dat versiuni române ale operei sale franceze, el nu va fi niciodată scriitor român, deoarece versiunilor le lipsesc spontaneitatea și traducțiunea aceea servilă a idiotismelor ce fac în franțuzește efect exotic”, calificându-l drept emigrant literar și afirmând că „istoriile literare franceze îl ignorează și ele”.11 Cu toate acestea, mult mai înainte ca scriitorul să moară, afirmase că „judecata asupra întregii opere a lui Panait Istrati are o deosebită greutate pentru noi, cu atât mai mult cu cât opera scriitorului nu este despărțită de naționalitatea sa, căreia i se recunoaște dreptul de revendicare a unei creații ieșite din granițele sale sufletești[…]. Judecățile lui Tilgher sunt măgulitoare pentru autor, dar mai măgulitoare pentru noi, ce vedem în ele recunoașterea personalității noastre etnice”.12

Primul care îi consacră o monografie lui Panait Istrati13 este Alexandru Talex, aproape la zece ani de când l-a cunoscut, devenindu-i un foarte bun prieten și pentru care va nutri până la sfârșitul vieții o elevată afecțiune: „L-am iubit pe Panait pentru forța de a crede cu prețul suferinței. Pentru forța de a-și mărturisi căderea, tot crezând în ideal. Pentru forța de a rămâne om în acest pustiu, care e omenirea, populat de lupi. Îl voi iubi până la capătul zilelor mele, având o singură dorință: de-a transmite oamenilor … cât mai multă căldură din căldura inimii sale, a făpturii sale întregi, așa cum s-a relevat peste 40 de ani”.14

În aproape 60 de pagini, Al. Talex trece în revistă viața lui Panait Istrati, argumentând cu citate din paginile autobiografice ale marelui său prieten: nașterea, părinții, rudele mamei, școala, peregrinările și zecile de meserii practicate prin locurile în care a vagabondat cu prietenii săi de hoinăreală prin țară și prin lume, prietenia cu Romain Rolland, debutul și publicarea operelor, amurgul și moartea. Autorul monografiei consideră că „evocarea de față este o împletire de amintiri, de spovedanii și mărturii scrise. Toate laolaltă se străduiesc să reînvie o imagine scumpă, transmițând-o și celor care probabil n-au cunoscut-o…”.15

La aniversarea împlinirii a 80 de ani de la nașterea scriitorului, Al. Oprea publică o monografie conjuncturală despre viața și opera lui Panait Istrati. Lucrarea a fost scrisă sub imperativele ideologiei comuniste din vremea respectivă16, despre care el însuși mărturisește că a trebuit să surmonteze „condițiile dificile ale pionieratului, fiind prima monografie publicată despre acest scriitor, în anii în care abia începea să se ridice voalul tăcerii așternute asupra numelui său, după evenimentele care precedaseră și succedaseră cel de-al Doilea Război Mondial”17, considerându-și lucrarea drept „un act temerar”. Al. Oprea – devenit între timp directorul Muzeului Literaturii – va relua prima sa monografie și, pe baza unor investigații mai profunde, va reconstitui, cu un plus de detalii, meandrele existenței lui Panait Istrati într-o nouă ediție, în anul 1976. Nici aceasta nu-l va mulțumi și, revenind asupra ei, renunțând la metoda clasică a analizării separate a vieții și operei, adoptând metode noi și apelând la serviciile unor științe auxiliare cum ar fi caracterologia literară comparată, Al. Oprea va elabora o nouă ediție care se vrea „suprem omagiu care se poate aduce acestui scriitor, ale cărui opere continuă să facă să fie cunoscute peste hotare imagini de neuitat ale pământului românesc”.18

O ultimă monografie dedicată, mai ales, operei lui Panait Istrati, o reprezintă teza de doctorat a Gabrielei-Maria Pintea19 pe care Al. Talex o consideră „un pas înainte în exegeza operei lui Istrati, deși nu este întrutotul de acord cu toate punctele de vedere ale autoarei, mai ales cu aserțiunea că nu poate fi socotit scriitor român, deoarece limba decretează naționalitatea unei opere”.20

O contribuție considerabilă la cunoașterea operei lui Panait Istrati o are prețioasa antologie realizată de Al. Talex, Cum am devenit scriitor, care reunește paginile autobiografice ale scriitorului, prefețe, articole și interviuri, jurnalul său intim, însemnări din carnete și foi volante disparate, extrase din corespondența cu scriitorii români și străini, organizate după metoda par-lui même, deoarece „materialul autobiografic era din abundență, pretându-se de minune unei confesiuni pe capitole ce marchează etapele vieții sale, de vagabond, de militant în mișcarea muncitorească, de scriitor, – cu toate implicațiile în epocă”.21

Nu se pot trece cu vederea alte două lucrări, contribuții esențiale la cunoașterea vieții și operei lui Panait Istrati, publicate după al Doilea Război Mondial în străinătate. Prima exegeză critică ce apare peste hotare poate fi considerată teza de doctorat a istratologului belgian Monique Jutrin-Klener care a folosit cu prisosință rezultatele cercetărilor efectuate până atunci (1970) în țara noastră, consultând și arhiva lui Jean-Richard Bloch, cel care, la recomandarea lui Romain Rolland, îi va corecta manuscrisele din punctul de vedere al limbii franceze. Cercetătoarea belgiană este încântată de limba scrierilor istratiene, dar și de valoarea imanentă a operei: „Devenit scriitor într-o limbă străină, Istrati a rămas îndrăgostit de cuvintele limbii materne, fericit să le citească, să le audă răsunând. El preferă adesea un cuvânt românesc, chiar dacă există un echivalent francez, fiindcă îl leagă sufletește de copilărie, îi evocă mai bine acest acord subtil care împletește imaginea cuvântului și a gândirii…”.22 Ea apreciază caracterul pur uman al operei istratiene, ceea ce îi asigură o imagine universală, și în autor vede un Rousseau modern: „Românească prin rădăcinile ei, franceză prin formă și universală prin caracterul ei profund omenesc… ea este o operă după chipul eroilor ei, operă de haiduc[…] Un Rousseau modern, prin contradicțiile sale, prin credința în om și nevoia veșnic-prezentă de autojustificare”.23

O altă lucrare evocatoare a personalității scriitorului român o reprezintă studiul lui Edouard Raydon, care, deși nu strălucește prin rigoare științifică, conține informații utile prin înregistrarea amintirilor celui ce-i va oferi adăpost și hrană lui Panait Istrati la Paris, cizmarul Gheorghe Ionescu. Autorul a împrumutat din scrierile de inspirație autobiografică istratiene diverse elemente, considerându-le documente biografice, ceea ce scade valoarea istoriografică a lucrării. Cu toate acestea, din studiul respectiv se desprinde admirația fără margini a autorului, atât pentru „vagabondul de geniu”, cât și față de scriitorul a cărei operă va deveni nemuritoare: „Avec la mort de Panaït Istrati disparaît un vagabond de génie, un homme exceptionnel. Exceptionnel par ses dons littéraires, par ses révoltes, par son désintéressement et par ses renoncements. Exceptionnel aussi par sa soif d’amour pour l’être humain, son frère.[…] L’oeuvre ne mourra pas et l’homme revivra. Il appartient à la phalange des «Géants de la Pensée Généreuse» vers laquelle, toute sa vie, il éleva son crédo et qui lui doit bien une place dans son Parnasse.”24

Analizând felul în care și-a conceput fiecare autor monografia despre Panait Istrati, constatăm că Al. Talex realizează o monografie pe alocuri romanțată bazată pe textele autobiografice istratiene, referindu-se, în principal, la viața scriitorului și doar foarte puțin la operele acestuia. El pornește, de fapt, de la ideea că, în primul rând, trebuie să cunoaștem omul, creatorul, și abia apoi vom înțelege opera, idee exprimată mai târziu de academicianul Eugen Simion care consideră că „biografia poate găsi o cale spre omul care a scris poemul, dar nu poate găsi niciodată o cale spre esența poemului. Cunoștințele despre epocă sunt utile, dar cunoștințele nu ne ajută să înțelegem și să apreciem poezia ca atare.”25

Spre diferență de acesta, Al. Oprea renunță la metoda, considerată de el tradițională, utilizată în primele două ediții ale monografiei sale, aceea de a cerceta separat viața și opera unui scriitor și apelează la un alt tip de investigație, necesară „pentru a-l restitui în ceea ce are esențial”, cuvenindu-se „să-l așezăm sub unghiul unei viziuni totale”. Citându-l pe Panait Istrati însuși care spunea că „viața unui artist sentimental, pasionat și care mai ales a trăit așa cum am trăit eu, e adesea tot atât de pasionată ca și opera lui”, Al. Oprea afirmă că sunt foarte puțini „scriitorii ca Panait Istrati, la care să întâlnim, în forme atât de directe, interdeterminări între biografie și creație”.26 Acest punct de vedere va fi contrazis categoric, mai târziu, de Eugen Simion care afirmă că, astăzi, critica biografică și critica textului sunt adversari de neîmpăcat, deoarece, „biografia nu poate explica opera, asta este sigur, și nici nu trebuie să-i pretindem s-o facă […]. Ea trebuie să explice altceva și anume (…) coerența unui destin, structura unei existențe.”27

Monografia Gabrielei-Maria Pintea nu este realizată printr-o împletire a elementelor biografice cu cele din operele lui Panait Istrati considerând că opera acestuia spune întotdeauna ceva despre omul care a scris-o. Este posibil acest lucru, pentru că apar situații în care opera poate aduce lumină asupra vieții unui scriitor, dar, mai rar apare fenomenul invers. „Evocarea aventurii trăite – spune Gabriela-Maria Pintea -, […]se oprește la Istrati în 1913, data renunțării sale la Levant și a începutului odiseei europene. Lumea europeană nu l-a inspirat pe Istrati”28, pentru a conchide că scriitorul nu a avut ca sursă de inspirație decât experiența sa limitată de vagabond până la treizeci de ani. Ea crede că „nici cea mai strălucită biografie (și ea nu există încă) nu poate rezista comparației cu opera însăși, cu universul spiritual revelat al scriitorului”.29 Încă de la apariția primei sale cărți în Franța, receptarea operei a pornit de la legendă, însuși Romain Rolland punând în fața volumului legenda despre Panait Istrati. Acest procedeu a fost perpetuat și – crede Gabriela-Maria Pintea – cei mai mulți dintre exegeții lui au pornit în prezentarea fenomenului Istrati de la un principiu greșit, și anume acela de a „judeca opera prin autorul ei și nu pe autor prin operă”.30 Concluzia la care ajunge cercetătoarea este aceea că opera este mai semnificativă și mai durabilă decât autorul ei, pentru că „studiul imanent al operei trebuie să ateste valabilitatea și valoarea scriitorului, iar legenda, privită în sine, să-și afirme semnificația ei particulară”.31

Punctul nostru de vedere pornește de la ideea unei biografii ce poate fi văzută și din perspectivă romantică. Chiar dacă îl desparte total de Eminescu, care nu și-a găsit niciodată locul în lumea în care a trăit alegându-și o lume imaginară, aceea a singurătății interioare, P. Istrati se întâlnește undeva cu acesta în sensul că nu își găsește locul, este într-o permanentă mișcare, este acel vagabond de geniu a cărui operă se modelează după stilul său de viață, care își realizează opera în pofida vieții sale disolute, triste, nefericite, minată de boală, uneori de neînțelegere, într-un cuvânt de soarta lui de geniu. În opera lui noi nu căutăm un anume ins, un oarecare cu o copilărie frustrată, cu o adolescență furtunoasă, ci căutăm copilăria, adolescența, tinerețea, aventurile lui Panait Istrati. Dar opera aceasta nu este biografia strictă a scriitorului, ci face din viața lui un simbol, un model de-a fi, de-a trăi viața. Eugen Simion spunea că „opera ne împiedică […] să citim oarecum viața unui creator, pentru că nu numai autorul creează opera, dar și o operă începe să-și creeze un autor pe măsura ei”.32

Să amintim numai de faptul că Panait Istrati era deosebit de sensibil la anumite crize din viața personală care, de multe ori îl rețineau sau chiar îl îndepărtau de finalizarea unor proiecte, că nestatornicia sa îl făcea să tergiverseze scrierea unei opere și Romain Rolland îl „biciuia” mereu îndemnându-l la scris. Chiar statutul său ameliorat în urma succeselor sale financiare datorate scrisului se simte în valoarea estetică a operei mereu crescândă. Unii cercetători chiar susțin că, în ultima parte a vieții, Istrati începuse să se comporte aidoma eroilor săi. Deci, iată că opera influențează pe autorul ei, chiar dacă autorul este creatorul ei. De aceea, suntem în asentimentul lui Romul Munteanu care afirmă că ,,relația dintre biografia scriitorilor, opera lor și epoca în care au trăit intră atât în preocuparea criticii biografice și istorice, cât și a celei sociologice. O distincție netă între aceste moduri de exercitare a actului critic nu se poate face întotdeauna cu ușurință.”33

În concluzie, la Panait Istrati, într-un fel diferit de alți scriitori, se manifestă o interferență a caracterului omului cu circumstanțele existențiale și cu opera, toate la un loc însemnând destinul unui scriitor ieșit din comun și, nu pentru a judeca opera, ci pentru a înțelege omul care a scris-o, faptele lui trebuie să fie cunoscute.

Exegeții scriitorului au avut și au un bogat fond documentar în chiar textele autobiografice scrise și publicate între anii 1924-1928, constând în confesiuni, memorii, scrisori, articole, unele chiar polemice, profesiuni de credință.

Considerăm că orice demers critic autentic trebuie să pună în lumină o anumită filosofie umanistă a existenței și, în acest caz, relația dintre critic și obiectul său capătă o motivație rațională, fie că este un act de acceptare, fie unul de negare. Atât detractorii, cât și elogiatorii lui Panait Istrati au fost numeroși. Dar vocile lor negatoare sau elogiatoare s-au auzit o anumită vreme, timpul le-a anulat pe cele mai multe dintre ele devenind istorie literară (mai mult sau mai puțin cercetată și/sau cunoscută), pe câtă vreme opera sa a devenit nemuritoare, a intrat definitiv nu numai în patrimoniul literar românesc, ci și în cel al literaturii universale.

Mulți scriitori au devenit propriii biografi, în sensul că și-au prezentat viața sub forma unor memorii, spovedanii sau amintiri, ori o însemnată parte din opera lor are caracter autobiografic.34

Pentru cunoașterea și înțelegerea primilor 25 de ani din viața lui Panait Istrati sunt relevante textele autobiografice, unele transformate în scrieri literare (cum a fost O noapte în bălți, ca să dăm numai un exemplu). Pentru prima dată, scriitorul în devenire publică, la recent-înființata editură „Renașterea”,35 volumul, scris în limba română, Trecut și viitor care cuprinde opt texte. Este cartea de debut în limba română în al cărei preambul autorul se prezintă astfel: „Mă aflu în clipa asta, pe cale de-a păși pragul unei case sfinte: mă înfățișez cititorilor mei din România”36, explicând cititorilor români hotărârea sa de a se prezenta în fața lor cu un volum de pagini autobiografice pentru ca ei „să vadă până unde a fost legat de omeneștile slăbiciuni ale vieții, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins”.37

La stăpân și „Căpitan” Mavromati38 reînvie anii întâilor confruntări cu viața, când ia contact cu ceea ce înseamnă nedreptate socială, cruzime omenească, egoism, ignoranță. Paginile autobiografice, numite chiar de către autor profesiuni de credință, Crezul meu, Cum am debutat eu, Între artă și dezrobire39 și cea care dă titlul volumului – Trecut și viitor -, prezintă un scriitor al oamenilor simpli care se zbat în ghearele unei vieți pline de vicisitudini, un luptător pentru dreptatea celor alături de care este și cu inima, și cu scrisul.

Volumul cuprinde și articolul polemic Moravuri literaro-gazetărești în care scriitorul răspunde unor atacuri nedemne la adresa sa și a operei sale venite din partea lui Liviu Rebreanu și a unor gazetari, fără a pierde prilejul de a lua apărarea evreilor cărora intenționează să le dedice următoarea sa carte. Iar Cine este autorul lui „Hamlet”? este textul autobiografic care ne revelează un Istrati obsedat de uitarea numelui lui Shakespeare și alergând prin tot Damascul pentru a încerca să regăsească numele pierdut, de fapt o parabolă a interogației asupra ființei sale pe care o urmărește prin tot Orientul.

Alte trei texte autobiografice nu sunt cuprinse în acest volum: Direttissimo40, text care rememorează peripețiile din perioada vagabondajului din timpul adolescenței, întâmplări ale vieții petrecute cu o dispoziție debordantă, o viață trăită cu zâmbetul pe buze biruind foamea, mizeria și suferința; scrise în singurătate în anul când împlinea o jumătate de veac, Pagini de carnet intim evocă, într-un fel de bilanț, o viață trăită sub impulsul inimii, între durerea și fericirea de a fi om;41 Mes départs …reînvie câteva episoade zbuciumate și vesele ale unui tineret care nu cere decât să trăiască, așteptând totul de la viață. Cartea prezintă, cu siguranță, inconvenientele frustrante ale culegerii din «bucăți alese», dar poate fi o bună introducere la opera îndrăzneață și colorată a unui scriitor care merită să fie cunoscut de marele public și recunoscut de critică.

Tradiția jurnalelor intime, indiferent de titlul purtat, pornește în literatura română de la C.A. Rosetti cu ale sale Note intime publicate abia în anul 1902, continuă cu Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, și acestea editate între 1937-1939, dar are o evoluție destul de firavă până în 1975, când în colecția ,,Restituiri”, Editura Dacia începe să publice texte aparținând unor scriitori din toate epocile literare. Este adevărat că în prima jumătate a secolului al XX-lea scriu jurnale scriitori precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și mulți alții, unii fără pretenția de a realiza un adevărat jurnal obiectiv-subiectiv. Însuși Camil Petrescu susținea că realizarea unui jurnal, în adevăratul sens al cuvântului, presupune renunțarea la o operă propriu-zisă și a preferat să rețină, în Note zilnice, mărturii pentru posteritate caracterizate prin veracitate, mărturii din care să se realizeze de către cititor, mai ales de către cel cu intuiții superioare, adevăratul portret al scriitorului.

Cum se observă, Panait Istrati nu a lăsat posterității un jurnal intim, ci numai pagini disparate, numite fie Pagini autobiografice, fie Pagini de carnet intim. Explicația ne este la îndemână: viața zbuciumată, lipsurile financiare și, mai ales, boala care îl ține țintuit la pat și din cauza căreia nu mai are puterea de a scrie.

Ceea ce structurează primele pagini autobiografice constituie tema lor: conflictul omului cu lumea și cu sine. Paginile acestor texte înregistrează tragedia mizeriei și deznădejdea ca resort al voinței de a învinge Urâtul și Răul în favoarea Frumosului și Binelui: „Totuși, nicio mândrie n-a putut să mă depărteze de nevoia profundă ce-o aveam de-a lupta pentru binele omenirii […] pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului și a Bineluiˮ. (s.a.).42 Totodată, artistul și omul se destăinuie cu sufletul deschis, iubind cu ardoare farmecul vieții reale, cu bucuriile și vicisitudinile ei, cu preocupările majore sau platitudinile ei, fiind atras de promovarea firescului, a demnității și a libertății umane.

Chiar dacă nu sunt exhaustive, aceste pagini autobiografice descoperă omul cu suflet arzând de dragostea pentru oameni, și artistul luptător, mereu în ofensivă, în pofida celor care i-au întâmpinat operele cu indiferență sau chiar cu ostilitate.

NOTE

1) Cf. Romul Munteanu, Metamorfozele criticii europene, Editura Univers, 1988.

2) A. Marino, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, 1973, p. 255.

3) Mircea Anghelescu (n. 1941) este profesor doctor, șeful Catedrei de literatură română din cadrul Universității București, autor a peste 14 cărți de istorie și critică literară.

4) M. Anghelescu, Biografie și istorie în Literatură și biografie, Editura Universal Dalsi, 2005, p.50.

5) Apud Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, 1977, p. 13.

6) M. Anghelescu, op. cit., p. 36.

7) G. Călinescu, Cronicile optimistului, Editura pentru Literatură, 1964, p.p. 217-218.

8) N. Iorga, Clase și curente literare în revista „Ramuri”, 15 octombrie -1 noiembrie 1924: „Acești oameni (autorul și personajul său pervers și vicios, Stavru, n.n.) n-au niciun simț pentru morală practică și cu atât mai puțin pentru aceea superioară etică, fără care orice literatură nu e decât produsul efemer al unui suflet bolnav sau rătăcit […]. Kira Kiralina, cu aventurile ei chefalonite și scârbăriile de bordel levantin o anunță”.

9) Al. Cazaban, Un Gorki căruia îi zice Istrati, în revista „Viitorul”, 18 iunie 1924: „Dar de unde a răsărit acest scriitor năzdrăvan, care a reușit să treacă granița, așa pe nesimțite, încât nu a prins de veste niciunul din criticii noștri literari?”.

10) M. Sadoveanu, Mărturisiri, E.S.P.L.A., București, 1960, p. 116: „Au fost și în breaslă capete care au judecat drept și unii care s-au bucurat. Mai multe însă au fost judecățile ostile […]. L-au privit de sus și l-au repudiat […]. Eu totuși îl voi revendica pe Panait Istrati ca pe un frate al meu și fiu al acestui pământ […]… eu deci voi stărui să socotesc pe pribeag ș-al nostru, deși e al unei literaturi străine”.

11) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1988, p. 969.

12) G. Călinescu, Adriano Tilgher și Panait Istrati, în revista „Viața literară”, 3 mai 1928. 13) Al. Talex, Panait Istrati, Editura Vremea, București, 1944.

Membru al Uniunii Scriitorilor, ziarist, scriitor, istoric și critic literar Al. Talex a fost prietenul lui Panait Istrati, cel mai autorizat istratolog, care i-a publicat întreaga operă antumă și postumă și i-a dedicat multiple studii în care promovează spiritul istratian.

14) Maria Cogălniceanu, Alexandru Talex între două orizonturi literare, în Istrati după Istrati. Documente recente inedite, ed. cit., p.82.

15) Al. Talex, op. cit., p. 8.

16) Al. Oprea, Panait Istrati, Editura pentru Literatură, București, 1964.

17) Idem, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, ed. cit., p. 5.

18) Ibidem, p. 8.

19) Gabriela-Maria Pintea, Panait Istrati, ed. cit.

20) M. Cogălniceanu, op. cit., p.93.

21) Alexandru Talex, Notă asupra ediției, în P. Istrati, Cum am devenit scriitor, I, ed. cit., p. 29.

N.B. Prima ediție a fost publicată în anul 1981, La Editura Scrisul Românesc, Craiova.

22) Monique Jutrin-Klener, Panait Istrati. Un chardon déraciné, Maspero, Paris, 1970, p. 49.

23) Ibidem, p. 51.

24) E. Raydon, Vagabond de génie, Editions Municipales, Paris, 1968, p.149 : „Prin moartea lui Panait Istrati, dispare un vagabond de geniu, un om excepțional. Excepțional prin darurile sale literare, prin revoltele sale, prin dezinteresarea și renunțările sale. Excepțional, de asemenea, și prin dragostea înfocată față de om, fratele său. […] Opera nu va muri și omul va supraviețui. Aparține falangei «Uriașilor gândirii generoase», către care și-a îndreptat crezul toată viața și care va trebui să-i facă loc în Parnasul său.” (trad. A.L.).

25) Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Minerva, București, 1993, p. 171.

26) Al. Oprea, op. cit., p.p. 9-10.

27) Eugen Simion, op. cit., p. 175.

28) Gabriela –Maria Pintea, op. cit., p. 11.

29) Ibidem, p. 13,

30) Ibidem.

31) Ibidem, p. 14.

32) Eugen Simion, op. cit., p. 176.

33) R. Munteanu, Metamorfozele criticii europene, ed. cit., p. 51.

34) M. Anghelescu, op. cit., p. 280.

35) La 10 martie 1925 înființează, cu Jacob Rosenthal, editura „Renașterea” unde tipărește volumele Trecut și viitor (în limba română în original) și Moș Anghel (în traducerea autorului).

36) P. Istrati, Trecut și viitor, Editura „Renașterea”, București, 1940, p. 21.

37) Ibidem, p. 17.

38) Cele două texte sunt reunite sub titlul Primii pași spre luptă în Trecut și Viitor, p. p. 45-103 și vor fi republicate separat sau în diverse volume în 1940, 1974 și 1983.

39) Între artă și dezrobire este o scrisoare datând din mai 1925, trimisă din Masevaux, Alsace, prietenului său, pictorul Alexandru Vodă-Ploiești.

Crezul meu fusese scrisă la Paris în data de 24 iunie 1924, iar Cum am debutat eu este datată – Nisa, martie 1925.

40) Diretissimo reconstituie o pagină dureroasă din viața lui de vagabond petrecută în anul 1907 – prima tentativă de a pleca în Franța, pe mare, povestită lui Romain Rolland într-o scrisoare din 22 martie 1923. Textul este publicat pentru prima oară în 1928 în volumul Mes Départs, apoi în 1940, 1957, în traducerea lui Alexandru Talex.

41) Pagini de carnet intim au fost publicate în ziarul Credința din 24 decembrie 1934 și republicat drept manuscris inedit în Almanahul ziarului „Momentul”, pe anul 1946, cu titlul schimbat în Carnetul intim al lui Panait Istrati – O impresionantă spovedanie în fața morții.

42) P. Istrati, Pagini de carnet intim, în Viața lui Adrian Zografi, ed. cit., p. 452.

6. UN PICARO MODERN

Apărută pentru prima dată în literatura spaniolă în secolul al XVI-lea, proza picarescă reprezintă unul dintre genurile literare originale și complexe din această țară1. Proza picarescă surprinde personajul picaro și se bazează pe evenimente și persoane reale care au fost fie oameni din păturile de jos, fie nobili scăpătați.

De-a lungul timpului s-a încercat explicarea etimologiei cuvântului „picaro”, dar fără niciun rezultat. S-a încercat derivarea lui din Picardia (provincie din Sudul Franței) cu sensul de ticălos, murdar, zdrențăros, bătrân, căci în timpul războaielor de cucerire soldații lui Carlos V așa i-au văzut pe locuitorii Picardiei. Punctele de vedere au fost diferite, de aceea o altă încercare de a explica cuvântul a pornit de la pica (suliță de care romanii își legau prizonierii, desemnând o situație ingrată, „ticăloasă”). Încercările au continuat , pornindu-se când de la picador (tocător) sau pinche de cocina (rândaș de bucătărie) când de la picaria (cazan cu smoală, în latină).

Se pare că Bonilla y San Martin este cel care a găsit explicația care se cuvine a fi luată în considerație. El găsește etimologia termenului în cuvintele arabe: bocaron (minciună), bycara (vagabond), bicaron (matinal). La noi, criticul și istoricul literar Ovidiu Ghidirmic2 îl prezintă pe picaro drept un om de rând, sărac, un coate-goale, un aventurier, un șmecher, un „ticălos”, adesea cinic, lipsit de scrupule, ingenios, constrâns să-și câștige, prin orice mijloace, chiar și prin cele mai puțin loiale – cum ar fi: necinstea, prefăcătoria, înșelăciunea, hoția, jaful – existența. Mulți dintre „picaros” sunt adevărați bandiți.

Fără îndoială că, înainte de a deveni o ficțiune literară, picaro-ul reprezenta o realitate istorică, dar prezența sa reală nu era suficientă atâta timp cât nu apăruse acel „gen favorabil de sensibilitate literară pentru introducerea sa ca personaj în universul romanesc”3.

Reprezentativă pentru un „picaro” este marea capacitate de deambulare, străbaterea unor mari spații geografice, călătoria și pe alte meridiane, radiografierea tuturor mediilor sociale, în căutarea celor necesare traiului. Nu întotdeauna are drept scop obținerea hranei, ci el se simte atras de o irezistibilă dorință de vagabondaj, de a colinda și vedea lumea, acest lucru devenind mai stringent decât instinctul de autoconservare.

Picarescul pătrunde în literatura română ca o consecință a influenței orientale și nu apare ca urmare a unui împrumut livresc, ci ca o stare de fapt, ca o atitudine în fața existenței, întâlnindu-l în literatura lui Gala Galaction, Panait Istrati, Zaharia Stancu și Fănuș Neagu, scriitori care pot fi asociați cu spiritul meridional.

Urmărind biografia lui Panait Istrati putem constata o sinonimie dacă nu integrală, măcar una parțială cu eroii săi, motiv pentru care scriitorul însuși poate fi numit picaro. Picaro-ul are un traseu existențial deturnat încă din copilărie. Părinții acestuia sunt, de obicei, niște oameni care nu se înscriu în nota comună a societății. Astfel, se poate spune că micul Gherasim Panait s-a născut într-o familie care nu era familie. Tatăl nu-l recunoaște ca fiu, din moment ce numele său apare printre cele ale martorilor. Mai mult, fiul nici nu-și amintește figura lui, pentru că Gherasim Valsamis și-a părăsit soția și fiul când acesta avea puțin peste nouă luni. Gherasim (Ghiorghios) Valsamis se dădea „de profesie precupeț”, deși, în realitate, se ocupa cu contrabanda de tutun turcesc în ținutul Brăilei și Galaților, sub iminenta amenințare a poterei. Însuși bunicul lui Panait, Stoica Istrate, participa la contrabanda „ginerelui” din care pricină a și murit într-o încăierare cu potera.

Cum se vede, și bunicul, și tatăl erau niște oameni în afara legii. Tatăl își va găsi foarte repede sfârșitul, după plecarea în Grecia, fiind, de fapt, bolnav de tuberculoză și epilepsie.

Așadar, un bunic și un tată morți, iar mai târziu, un tată vitreg ignorat cu desăvârșire de fiu, o mamă, foarte iubitoare de altfel, poate chiar prea posesivă, dar copleșită și cu tinerețea distrusă de o muncă îndobitocitoare de dimineața până noaptea, „care venea seara acasă cu mâinile crăpate de ger și de leșie, care se lipsea de pâinea ei ca să-mi cumpere mie haine și cărți”4, iată care sunt factorii care au determinat devierea traseului vieții lui Panait Istrati.

Și, poate, la devierea traseului vieții sale au contribuit și ordinea socială și „stăpânii” pe la care s-a spetit de la o vârstă fragedă muncind pe nimic: „Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoți, de tembeli și de răsturnători de «ordine» (s.n.) când «ordinea» voastră, o, stăpân, nu e întemeiată decât pe cruzimi neîngăduite de legile naturii ?”.5

Panait Istrati este un om sărman, provenind dintr-o familie săracă, un coate-goale, uneori cinic, dar ingenios, constrâns să-și câștige, prin orice mijloace, existența, chiar și prin furt. El intră în total dezacord cu iubirea neînțelegătoare a mamei și a rudelor, cu felul de a trăi și de a judeca al mediului său și va rupe brusc orice legătură cu acestea devenind un adevărat picar. Panait, băiatul de doar 13 ani, străbate diferite straturi ale societății, practică tot felul de slujbe, slujește la tot felul de indivizi, care de care mai hapsân și suportă cu dificultate umilințele la care este supus.

Dar picaro-ul nu poate fi statornic pentru că nu suportă înjosirile și nedreptățile, făcându-și un titlu de glorie din condiția de vagabond. El ia viața în piept mânat de dorința de a cunoaște limitele existenței, niciodată mulțumit de ceea ce dă, de ceea ce primește, de ceea ce vede, de lumea degradată în care muncește: „Istrati are o incapacitate organică de a se obișnui cu obișnuitul, de a intra în obișnuit. E un dar, e un blestem? Este, în mod sigur, o constantă a personalității lui. Nu poate accepta ceea ce toți acceptă[…]; el refuză și sfidează înseși mecanismele intrării în comun. […] De aici provine dezacordul său cu lumea. Cu această lume: care banalizează (s.n.) viața, răpindu-i strălucirea, strivindu-i frumusețea, ignorându-i măreția”6.

Nemaiputând suporta această lume, pleacă. Dar nu oriunde, ci în Orient, și nu singur, ci cu Mihail, un alt picaro modern care a plecat în lume răzvrătindu-se împotriva enigmaticei sale familii nobile rusești. Și în Egipt, în Siria, în Liban, în Grecia și pe unde l-a mai purtat destinul său de vagabond, duce o viață senzațională, extrem de agitată, însoțindu-se, atunci când rămâne fără primul și cel mai iubit prieten al său, Mihail, de alți bătuți de soartă având aceeași existență lipsită de idealuri înalte. Străbate mari spații geografice, de cele mai multe ori călătorind clandestin, nu o dată fiind prins și debarcat în cine știe ce port departe de țară, radiografiază toate mediile sociale, în special în căutarea celor necesare existenței, dar răbdând și de foame: „Cât despre mâncare, puteam trăi luni întregi cu pâine și tomate, o varză acră, ca să nu mai vorbesc de zilele în care flămânzeam cu totul”7. Dar nu grijile materiale s-au aflat pe primul plan. Ca orice picaro, tânărul Istrati s-a simțit atras de o irepresibilă dorință de a vagabonda, de a hoinări prin întreaga lume („am trăit în douăsprezece țări ”). Vagabondajul devine pentru Istrati o necesitate cu mult mai imperioasă decât grijile materiale: „Sfidarea grijilor materiale, a primejdiilor imprevizibile pe care le ascundeau aceste aruncări în necunoscut, alcătuiește plăcerea și chiar voluptatea actelor sale de vagabondaj. Să pleci fără să știi unde vei ajunge și care-ți vor fi mijloacele de trai, să cheltuiești pentru satisfacerea unor capricii imediate bruma de bani cu greu câștigată […], să te descoperi pe tine însuți în fața universului întreg – iată o existență palpitantă pe care adolescentul Panait o îmbrățișează cu sentimentul că, în fond, comite isprăvi la fel de temerare ca și străbunii tatălui său (palicarul), când cutreierau lumea în căutarea lânii de aur”8.

Și picaro-ul a cutreierat lumea și se pare că, până la urmă, a găsit „lâna de aur”. O descoperise, de fapt, atunci când a descoperit bucuria lecturii. În lectură își găsește sursa cea mai importantă de energie vitală: „Explorează și exploatează fabulosul teritoriu[…], năzuind chinuitor să acapareze altele”9. Devine astfel un picaro studios, dornic de cunoaștere, de cucerire a științei și culturii lumii și, neputându-și satisface prin lectură dorința, pleacă în lume pentru a-și împlini „nevoia de a acumula cât mai multe «experiențe», de a constata strâmbătatea lumii și a legilor, putreziciunea societății, găsindu-și o scuză propriei existențe mizerabile, confecționându-și o filosofie asupra vieții”10. În acest moment apare treapta de emancipare a picaro-ului Panait Istrati, când dornic de libertate, având conștiința că toate lucrurile sunt relative, picaro pleacă în lumea largă, în aventura vieții sale. Spre deosebire de eroii romanelor picarești, la care orizontul de cunoaștere este limitat la lupta pentru existență, prin agonisirea celor necesare traiului de pe o zi pe alta, la picaro-ul Panait Istrati tentația cunoașterii se transformă într-o aventură a cunoașterii, deoarece în vagabondajul său vede, aude, simte tot ceea ce întâlnește în cale, dar își pune și întrebări despre sensul existenței, despre rostul vieții pe pământ, despre nedreapta organizare socială sau chiar despre diferențierile etnice. Picaro-ul Istrati s-a emancipat, întrucât dorința lui de cunoaștere, empirică la început, s-a transformat în cunoaștere metafizică.

Textele autobiografice ale lui Panait Istrati sunt aglomerate cu cele mai variate și, uneori, palpitante aventuri, într-un lung discurs autodiegetic. Autorul devine un fel de eu narativ care enunță informații despre sine și despre familie, despre prietenii cei mai apropiați, despre întreaga societate în mijlocul căreia se mișcă. Într-un stil colocvial și, pe alocuri, chiar oral, autorul se adresează direct cititorilor narându-le fapte, întâmplări, aventuri, călătorii demne de un picaro.

NOTE

1) Prima operă fundamentală de acest gen este Viața lui Lazarillo de Tormes, soarta și suferințele sale, apărută în 1554 și atribuită lui Diego Hurtado de Mendoza, tradusă în românește dintr-o ediție franceză, având titlul Lăzărilă din Torma.

2) Ovidiu Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogația nesfârșită, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 10.

3) Romul Munteanu, Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII – lea, Editura Univers, 1983, p. 134.

4) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p. 25.

5) Ibidem, p. 62.

6) M. Iorgulescu, Spre alt Istrati, p.p. 98-99.

7) P. Istrati, Pagini de carnet intim în Viața lui Adrian Zografi, ed. cit., p. 451.

8) Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, 1984, p. 27.

9) M. Iorgulescu, op. cit., p. 103.

10) Ov. Ghidirmic, ibidem.

7. DUPĂ ORIENT… OCCIDENTUL

Perioada orientală a vagabondajului lui Panait Istrati se încheie în 1913. Aflat în Egipt, continuă să profeseze cele mai diverse meserii, în special pe cea de zugrav, și colaborează cu diverse articole la ziarele și revistele cu orientare de stânga.

În perioadele când stă în țară se implică în mișcarea socialistă, prilej cu care îl cunoaște pe unul dintre fruntașii socialiști, Ștefan Gheorghiu1, de care se atașează profund, acesta devenindu-i cel mai bun prieten. Prietenia cu acesta umplea, probabil, durerosul gol lăsat în sufletul său de dispariția lui Mihail, plecat în Rusia2.

Ștefan Gheorghiu era bolnav de tuberculoză în ultima fază și Panait Istrati insistă, prin scrisori, ca acesta să vină în Egipt pentru a se bucura de soarele mediteraneean. Cei doi locuiesc împreună într-o cămăruță închiriată, fiind nevoiți să trăiască în condiții extrem de precare din cauza lipsei banilor, Istrati muncind din greu pentru a câștiga câțiva bani care să le asigure traiul, îngrijindu-l cu un rar devotament pe prietenul său ftizic3.

După plecarea lui Gheorghiu în țară (unde avea să moară la 6 martie 1914), Panait Istrati va reveni și el, de data aceasta definitiv, încheindu-și „hoinăreala” în Orient. Revenit în țară lucrează în redacția ziarului „România muncitoare” până în decembrie 1913, alături de un alt fruntaș al mișcării socialiste, Alecu Constantinescu. P. Istrati este năpădit de melancolie, descumpănit de aceleași veșnice greutăți pe care le întâmpină în asigurarea existenței și îl bate gândul să se reîntoarcă în „însoritele plaiuri mediteraneene”. Când îi împărtășește lui Alecu Constantinescu acest gând, amicul său îl ia la rost: „Ho! de-ajuns cu mendrele tale prin lumea Mediteranei![…] Ai o sumedenie de calități, care se cer desăvârșite. Și, pentru asta, nu-ți vor fi de folos nici Egiptul, nici Siria și nici Grecia ta, decăzută. Trebuie să cunoști Apusul! […] Și pentru că felul tău de a fi se împacă de minune cu cultura franceză și libertățile de-acolo, uite, ai să pleci chiar în astă seară la Paris! (s. n.)”4.

Apusul! Franța! Visul său dintotdeauna! Dorința sa cea mai arzătoare se împlinește, abia acum, după șase ani, prima tentativă de a ajunge la Marsilia (bineînțeles cu metoda sa predilectă -călătoria cu vaporul fără bilet care dăduse roade în toate drumurile sale spre și dinspre țările orientale) eșuând, fiind debarcat la Neapole, întâmplare povestită și lui Romain Rolland: „Je me jette sans billet dans un bateau des Messageries Maritimes (Saghalin, ou Shagalin), pour aller à Marseille, mais je suis découvert couvert de honte devant 400 émigrés et jeté à Naples. Un mois de misère noire, quand je couche dehors et mange de la salade pendant six jours, mais je vois des musées”5.

Aflat la Pireu în 1907, împreună cu prietenul său, îi destăinuie acestuia dorința de a ajunge în Franța, mai ales că Mihail voia să intre „pentru un timp, într-o mânăstire de la Sfântul Munte”. Mihail se opune din răsputeri, îngrijorat de ceea ce i s-ar putea întâmpla acolo fiind singur și necunoscând limba franceză: „Apoi, Occidentul, deși are aziluri de noapte, este mult mai nemilos cu vagabonzii, decât Orientul unde nu găsești așa ceva. Dă-o dracului, Marsilia! Dac-ai ști cât m-a costat orașul ăsta!”6 Și totuși hotărârea îi rămâne neclintită, deoarece, când același prieten vrea să se retragă la Sfântul Munte, îi spune că pleacă în Franța cu doar două lire, cărora le adaugă și curajul său: „Nemăsurate sunt resursele pe care viața le oferă dragostei noastre și de neînfrânt curajul pe care-l naște dorința”7.

7.1. Franța – un vis împlinit

Pentru români, Franța a fost, dintotdeauna, un punct de atracție irezistibil. Populația Parisului, ca centru al modernității și al mondenității deopotrivă, îl făcea deosebit de atrăgător încă dinaintea Unirii Principatelor. Se știe că, încă din deceniul al treilea al secolului al XIX – lea, devenise o tradiție trimiterea fiilor de boieri la Paris pentru a continua învățătura începută în țară, tot cu dascăli francezi: „În 1834, Alecsandri fu trimis la Paris cu diligența (21 zile) într-un grup de copii, în care intra Cuza, viitorul domn, N. Docan, Negulici pictorul (și Mihail Kogălniceanu, care după un an va pleca în Germania n.n.) […] În Paris, Alecsandri se împrieteni cu Ghica și alți munteni, veniți tot la studiu (s.n.)…”8 Trăind o parte din viață într-un spațiu geografic și continuatori ai unor elemente ale culturii și civilizației orientale existente în Țările Române, acești tineri vor alege (poate mai mult prin voința părinților sau, poate, datorită „modei”) Occidentul pentru școlirea lor și, odată reveniți în țară, se vor comporta și își vor crea operele în spiritul occidental însușit în țara occidentală cea mai reprezentativă pentru românii din vremea aceea – Franța.

Franța și, implicit, Parisul vor fi ținta călătoriilor și a unor scriitori din perioada interbelică, în special din primele trei decenii ale secolului al XX-lea, contemporani cu Panait Istrati. Liviu Rebreanu, deși călătorește în Germania, Italia, Spania, Norvegia, se simte foarte atras de Franța, dorind, mai mult decât orice să vadă Orașul-Lumină, pentru că „mirajul Parisului de altfel ademenește pe toți oamenii dornici de mai multă civilizație din toate colțurile globului pământesc.”9 El pleacă în 1927 spre Paris, călătorind într-un „vagon întreg de români” care merg în metropola franceză din diferite motive. Liviu Rebreanu merge dintr-un singur motiv, și anume acela că „printr-un consens universal Parisul este ceea ce a fost Roma în culmea gloriei. Capitala lumii. Fără să fie «cel mai» în nicio privință specială, e totuși orașul visat de toți în toate privințele, metropola luminii și a civilizației”10. Și, bineînțeles, luat la picior, Parisul i-a oferit înălțătoare clipe spirituale cu Arcul de Triumf care tronează în Place de l’Etoile unde își dau întâlnire douăsprezece bulevarde, muzeul Louvre, Champs Elysées și toate celelalte minunății arhitectonice care dau farmec metropolei franceze.

Pentru Panait Istrati, Franța este un vis pentru împlinirea căruia destui nebuni și-au pierdut viața înainte de a-l materializa sau după ce au văzut-o: „Ca să ajungă în Franța – totdeauna privită în Orient, ca o amantă ideală – numeroși visători s-au aruncat nebunește, atrași mai mult de chemarea ei decât de gândul de-a o cuceri. Dar, majoritatea, poate cei mai buni, și-au lăsat oasele pe drum, înainte s-o cunoască sau după ce au cunoscut-o. Ceea ce-i totuna, deoarece numai în iluzie se află frumosul”11.

Printre visătorii care înțeleg că realizarea dorințelor presupune lupta cu destinul se află și el: „Eu sunt unul dintre acești visători. Și odinioară, între alte dorințe, am hrănit-o și pe aceea de-a atinge și pământul Franței”12. De altfel, această pasiune de a călători, de a evada spre alte țări unde speră să aibă o viață mai bună și unde să-și găsească, de ce nu, norocul este bine sesizată de cercetătoarea Maria Cogălniceanu: „îndrăgostit din copilărie de orizonturi largi, simțind ca pe o predestinare dorul de a călători, violența pasiunii de a evada din spațiul mărginit al lumii sale, apare ca firească plecarea spre altceva, spre altundeva”13.

Având în buzunar „o scrisoare de bună recomandație amicală” din partea lui Alecu Constantinescu14 adresată unui prieten, fost socialist, cizmarul Gheorghe Ionescu, Panait Istrati se urcă în primul tren și descinde, fericit, la Paris – „… le 25 décembre 1913 je descends, enfin, dans ce Paris tant desiré. Connaissance avec Ionesco, qui devient amitié en trois jours. Paris visité en quatre mois, je m’ennuie et je le quitte”15 – unde Gheorghe Ionescu, care îi va deveni prieten într-un timp foarte scurt îi asigură toate cele necesare pentru ca musafirul său să se simtă bine și Panait Istrati profită de acest prilej pentru a vedea Cetatea-Lumină cu tot ceea ce îi oferă aceasta: Pantheonul, în ale cărui cripte ghidul le indică numele marilor oameni înmormântați acolo „… Jean-Jacques Rousseau, care a fost cutare și cutare. Apoi Voltaire, Zola, Victor Hugo și alții defilează pe rând în fața ochilor mei uimiți”16. Urmează cimitirul Père Lachaise pentru a vedea istoricul Zid al Federațiilor care, după cum mărturisește fericitul călător, „… alături de multe alte minuni ale acestei dumnezeiești metropole, mi-a frământat de-atâtea ori mintea în nopțile nedormite ale zbuciumatelor mele visuri de călătorii necurmate”.17 Monumentul îi stârnește admirația față de jertfa celor douăzeci de mii de comunarzi uciși de forțele reacțiunii în 1871 și, totodată, prilejul de a-și exprima atașamentul față de „cauza sfântă” și de marele ideal socialist în fața cărora și-au dat viața eroii comunarzi: „Pentru socialistul cinstit e de-ajuns să vadă o dată în viața lui acel zid acoperit de coroane înnegrite de vreme și să asculte graiul mut al pietrelor mucegăite, pentru ca credința sa să devină tot așa de neclintită ca și moartea”18. Vizitarea Crematoriului îi prilejuiește participarea la ceremonia de incinerare a unui fost socialist, dar, mai ales, cunoștința cu Jean Jaurès19 care îl impresionează prin energia, viața, poezia, cugetarea și dorul de luptă ce se degajau din discursul rostit cu acest prilej elogiind pe cel incinerat.

Desigur că nu va părăsi Parisul fără a vedea muzeul Louvre, pe care îl vizitează în compania amfitrionului său, precum și alte monumente artistice și istorice, fapt ce-l umple de fericire și de admirație în fața atâtor simboluri ale culturii și civilizației franceze: „Am zăbovit trei luni, ca să cunosc Parisul istoric și artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire și aproape cerșetor, făgăduindu-mi să revin, să învăț limba și să trăiesc acolo, să trăiesc în această țară a gândirii generoase”20 (s.n.).

7.2. Fermier în România

Se pare, totuși, că, nu pentru că rămăsese el (s.n.) fără bani, a fost nevoit să părăsească Parisul, ci pentru că întreținerea lui devenise dificilă financiar pentru Gheorghe Ionescu care i-a plătit biletul și l-a expediat în țară (chiar dacă rămăsese încântat de acest conațional fermecător, plin de extravaganțe și povești aiuritoare). Poate că și vestea morții lui Ștefan Gheorghiu îl va fi hotărât să revină în țară, deoarece a suferit enorm în urma acestei pierderi: „Dezamăgit, am părăsit Parisul în lacrămi. Plângeam pe stradă, plângeam în metrou, și-am plâns întruna, până la mormântul lui la Ploiești […] șiroaie de lacrămi calde, prinos de dragoste acelui care fusese numai inimă, inimă revoluționară, deschisă, dezinteresată, devotată până la sacrificiu…!”21.

Revenit în țară, în aprilie 1914, se simte obosit „după douăzeci de ani de hoinăreală nebună, de trudă, de mizerie și nopți petrecute fără un adăpost, […] zilele de închisoare politică, torturile politice, dezamăgirile”22. De asemenea, o boală cu care s-a născut – ihtioza -, pe care o credea incurabilă, îl sâcâie din ce în ce mai mult și, pentru aceasta, este hotărât să urmeze o cură regulată de băi. Ajunge la concluzia că trebuie să se odihnească. Are totuși nevoie de o sursă de întreținere și înființează o fermă de porci cu bani împrumutați, dar muncește și ca zugrav, vechea și singura ocupație care i-a adus, cât de cât, banii necesari existenței. Totodată, se însoară cu Janeta Maltus, fosta soție a lui Ștefan Gheorghiu și este hotărât să aibă grijă de mama sa deja bătrână. Mai mult decât atât, rupe relațiile cu partidul socialist, la un an după moartea lui Ștefan Gheorghiu.

Cert este că în toată această perioadă începe să învețe limba franceză în mod sistematic, dar prin forțe proprii, deși, cândva, Mihail încercase să-l ajute în această întreprindere, dar fără folos: „De câte ori, în răstimpul prieteniei cu Mihail, n-am încercat să-mi apropii această frumoasă limbă internațională! Cu câtă emoție, îmi reamintesc chiar azi, clipele când Mihail îmi spunea cu glasul său drăgălaș și grav: «Repetă după mine, Panaite: Je dors, tu dors, il dort…» (s.a.) Zadarnic; era scris altfel și niciodată n-am izbutit ceva atunci când am lucrat cu jumătăți de măsură”23. Este de mirare că, atunci, având un dascăl bun, n-a reușit să învețe franțuzește, pentru că se știe despre el că avea o ureche bună și o memorie auditivă peste medie, dar, mai ales, prindea limbile străine destul de repede. El susține că n-a reușit să învețe limba franceză nici atunci nici mai târziu, în țară. Abia în Elveția, cu un efort răsplătit, ce-i drept, cu vârf și îndesat, va învăța, singur, ajutat de un dicționar24: „Închis în odaia mea, înarmat cu un dicționar și voința mea de nestrămutat, deschisei pe Télémaque:25 Calypso-ne-pouvait-se-consoler-du-départ… (s.a.). Nu înțelegeam decât cuvântul consoler, care-i și în românește […]. Dicționarul mi-a fost singura armă. În viața mea n-am deschis o gramatică. Și așa din pagină în pagină, din carte în carte, fără vreun ghid, am devorat vreo treizeci de clasici: Voltaire, Montaigne, Montesquieu, M-me de Stael etc. Patru luni a durat febra”26.

Efortul nu este zadarnic. Panait Istrati învață să vorbească franțuzește, chiar dacă un olandez îl apostrofează spunându-i că vorbește ca-n cărți, dar își umple sufletul și mintea cu minunatele idei desprinse din operele luminaților oameni de cultură francezi.

Istoricul literar Mircea Iorgulescu se îndoiește de faptul că Panait Istrati nu știa „o boabă franțuzește”. El crede că doar vorbea o franceză defectuoasă și că, de fapt, în Elveția „își va fi ameliorat, consolidat și îmbogățit cunoștințele de franceză, poate modeste la sosirea sa la Leysin, dar nu inexistente și în orice caz nu atât de precare cum îi făcea lui plăcere să susțină odată devenit celebru”27. Același cunoscut istratolog spune că Panait Istrati a luat și lecții de limba franceză de la un specialist român și că, după prima călătorie în Franța, era capabil să reproducă multe citate în această limbă. El afirmă că însuși Panait Istrati „a ținut… morțiș să acrediteze legenda că, în 1916, când a ajuns în Elveția, n-ar fi știut o boabă franțuzește, deși luase chiar și lecții cu un cunoscut profesor brăilean28, iar după întâia lui călătorie la Paris, în 1913-1914, dădea la întoarcere citate în franceză”29.

7.3. Elveția

Perioada de odihnă la Brăila durează însă doar doi ani, deoarece în martie 1916, deci la vârsta de 32 de ani, pleacă în Elveția cu 1500 de lei în buzunar, după ce își lichidează ferma, cu grija ca porcii săi să nu cadă victime ale voracității soldaților români sau germani. Este o motivație glumeață, voioasă a părăsirii ținuturilor natale în favoarea necunoscutei Elveții, prezentată într-un interviu din 192730.

Motivația plecării în Elveția rămâne totuși obscură. El însuși susține că pleacă în Țara Cantoanelor pentru … a-i ține de urât unui prieten brăilean, bolnav de ftizie, Picu Schwartz, internat într-un sanatoriu din Leysin31. Motivul oficial, prezentat autorităților, în vederea obținerii pașaportului și a vizelor necesare, a fost starea precară a sănătății. Poate și căsnicia cu Janeta Maltus, considerată de el „infernală” l-a împins la această plecare. „În casă atmosfera trebuie să fi fost oricum crispată – a afirmat Mircea Iorgulescu -, fiindcă buna mamă Joița nu era și o bună soacră, ea nu fusese deloc fericită de căsătoria mult, excesiv iubitului ei fiu cu o evreică.[…] Ce altă soluție mai bună decât s-o ia din loc avea? S-o ia din loc, să fugă cât mai departe, să plece-n lumea largă, să se tot ducă, să scape, să uite de porci, de nevastă, de mama devenită soacră – poamă acră, de vrajbele «tovarășilor» de luptă, de lipsa de bani, să iasă din mizeria banalității și din banalitatea asfixiantă a mizeriei suportabile, din stereotipiile mereu atroce ale obișnuitului…”32.

Alexandru Talex consideră că Panait Istrati a plecat în Elveția din cauza lipsurilor materiale și a crizei financiare prin care trecea în țară, fiind „atras de un anunț al Poștei care căuta brațe de muncă”33; Silvestru Boatcă crede că a plecat din țară de teama războiului și citează însăși mărturisirea scriitorului în Scrisoare deschisă unui om necăjit: „Ba, pe lângă toate astea mă mai amenință și afurisitul de război să mă trimită la mama dracului, să mor fără lumânare, ca un câine lângă uluci”34; iar Mircea Iorgulescu, constatând coincidența sosirii lui în zilele premergătoare Conferinței socialiștilor din întreaga lume de la Kienthal (24-30 aprilie 1916), se întreabă dacă n-a fost trimis cumva cu o misiune politică de către socialiștii români care n-au trimis nicio delegație la această întâlnire.

Ceea ce se știe sigur este faptul că, odată ajuns în Elveția, cel puțin în primele trei-patru luni, Panait Istrati se comportă ca un turist oarecare, plimbându-se de colo până colo, Leysinul nefiind reședința lui permanentă. În toată perioada elvețiană a avut mai multe adrese. De la Leysin pleacă la Geneva, revine la Leysin, pleacă la Lausanne, apoi la Vollone, revine la Geneva de unde pleacă la Villeneuve. Peste tot are cele mai diverse ocupații ocazionale, pe care scriitorul le numește debuturi: „În Elveția alte «debuturi»: râneam zăpada pe străzi, curățam patinoarele boierilor, «plantam» stâlpi de telegraf prin câmpii. În uzina de muniții Picard Piclet, văzând cu câtă ușurință un om poate să aibă un braț retezat pe când stă de vorbă cu tine, am rupt-o la goană pe poarta fabricei de nenorociri”35.

O cumplită mizerie datorată lipsei unui loc de muncă, șomajul prelungit săptămâni la rând îl fac să apeleze la serviciile unui azil de noapte din Lausanne, de unde, după două zile de adăpost și mâncare, se alege cu o ștampilă pe actele de identitate care-i va certifica statutul de vagabond, dar îi va și interzice accesul la vreun loc de muncă onorabil.

Sfatul de odinioară al lui Alecu Constantinescu, de a învăța o limbă de circulație internațională, în speță limba franceză, pus în practică de vagabondul român, îi va prinde bine și în Elveția unde preocuparea pentru scris nu-l părăsește. Inspirat de o conferință a lui Paul Birukov, prieten și biograf al lui Tolstoi, ținută la Geneva, se hotărăște să scrie un articol, reprezentând debutul său în limba franceză: „Dar cum să-l scriu? Hai să-l scriu în…franțuzește și să-l trimitem gazetei La Feuille. Articolul apare în pagina întâi: Tolstoïsme ou Bolchevisme? Uite mă cum sare iepurele”36. Articolul este bine primit de directorul revistei, Jean Debrit, care îi și oferă un loc de muncă și îi propune să colaboreze în continuare la publicația sa. În aceeași revistă va mai publica două articole în limba în care va fi consacrat ca scriitor: Sur la conférence „Un peuple martyr”, în mai 1919 și Lettre ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse în luna septembrie a aceluiași an, după ce în iunie 1919, publicase articolul pe care autorul îl consideră drept debutul său în limba franceză37.

Luate în sine, articolele nu sunt foarte importante pentru formația sa de scriitor și nici nu-l anunță pe acesta. Important este faptul că ele reprezintă prima exprimare în limba franceză, chiar dacă nu suficient de corectă, de altfel o încercare jurnalistică, lucrul acesta reprezentând primul dintre cele două aspecte benefice pentru destinul său – șederea în Elveția.

Al doilea aspect este cel mai important, deoarece îi va schimba totalmente viața. Nici la ora actuală nu se pot justifica motivele pentru care Panait Istrati a ajuns în Elveția, cu toate că informațiile despre perioada elvețiană sunt cu mult mai bogate decât cele privind vagabondajul oriental. Dacă ar fi vorba despre tratarea tuberculozei sale, se știe că, la descinderea în Elveția, n-a contactat niciun medic, nu s-a internat în niciun spital sau sanatoriu de specialitate. La felul său de a fi, s-ar putea crede că Elveția constituia pentru el locul unde ar fi scăpat de tot ceea ce îl tracasa: iminența războiului pe care îl ura din toată inima38, existența mizeră de om fără un loc sigur de muncă, cu un mariaj și o viață familială peste putință de suportat. Cert este că la începutul anului 1919 era internat la Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne, prin grija Crucii Roșii americane, ca urmare a mizeriei feroce și a incuriei din viața sa: „Bolnav și în tratament în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne, pe socoteala Crucii Roșii americane, la începutul anului 1919, descurajam până și pe puținii oameni care mi-adresau o vorbă”39. Cu toate acestea, bolnavul se afla permanent în căutarea unui colocutor, fiindcă solitudinea îl dobora. Proaspetele lecturi franțuzești (cei peste 30 de clasici francezi citiți în scopul de a învăța limba) îl îndreptățeau să discute cu oricine are habar de literatură. Își găsește astfel un partener, un soldat aflat în convalescență, ziarist elvețiano-german în viața particulară, cu care se va reîntâlni peste ani aflându-i și numele – Josué Jéhouda40. În cursul discuțiilor despre literatură, când îl aude pe român că ar vrea altceva decât literatura lui Tolstoi sau pe cea a lui Balzac41, îi recomandă cărțile lui Romain Rolland în care, cu siguranță, se va regăsi.

Externat din sanatoriu, Panait Istrati se angajează la garajul Peugeot din Geneva unde, printre roți și alte piese de mașini, citește toată opera lui Romain Rolland, care îl răscolește: ,,Răcnetul operei sale m-a trăsnit dintr-o dată. Nu era un scriitor, nu era un literator, ci un frate mai mare, pe care-l simțeam citindu-mi, pe deasupra umărului: râdea, plângea, se mânia și în toate mi-arăta cu degetul cum e viața. Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viață, când eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forțe de rezistență împotriva amărăciunilor pe care le aduce viața, oricare ar fi omul"42.

Opera lui Romain Rolland nu numai că îi reface pofta de viață, nu numai că devine un sprijin moral în durerea copleșitoare provocată de vestea morții mamei sale pe care o iubea nespus, ajutându-l să depășească acest moment de cumpănă din viață, dar i-l va apropia pe autor atât de mult, încât vede în el un părinte de la care vrea un semn că ceea ce a scris este viață și nu literatură: „Ah! dacă aș putea să-i mărturisesc acestui prieten cât îmi e de izbăvitoare slova sa. Să am de la el un cuvânt, o dovadă că are încredere în ceea ce spune, să mă încredințez că nu e literatură. Nimic alceva, decât să sărut un rând scris de mâna lui pentru suferința mea!ˮ43.

Întâmplarea face ca, după un timp, în revista Tribune de Genève să apară știrea că Romain Rolland își petrece vacanța la hotelul Victoria d’Interlaken (unde, în realitate, a stat doar o noapte). Panait Istrati nu pierde prilejul și, „aruncat pe brânci de măciuca morții mamei[…] și înspăimântat de singurătatea deșertului saharian”44 pe care îl simțea în jurul său, îi scrie exilatului scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe 1915. Era ziua de 20 august 1919, când deznădăjduitul român tocmai împlinea 35 de ani, cu un echilibru moral oarecum restabilit după luni de lectură pasionată a operei viitorului său părinte spiritual. Scrisoarea cuprinde „douăzeci de pagini enorme despre viața mea, despre ce-am simțit, ce-am dorit și ce-am aspirat”, debutând cu fraza următoare, de-o sinceritate egală cu speranța din sufletul expeditorului: „Un homme qui se meurt vous prie d’écouter sa confession”.45 Deși scrisă cu febrilitate „într-o franțuzească de trei ani” scrisoarea nu este chiar una oarecare, strict personală, ci are toate atributele unui text literar, o adevărată narațiune autobiografică, ceea ce îi va atrage atenția și interesul lui Romain Rolland atunci când o va primi, totuși (peste doi ani). Dar, spre deznădejdea sa, Panait Istrati reprimește, după patru zile, scrisoarea, pe al cărei plic citește cu tristețe mențiunea manuscrisă – Parti sans adresse. Panait Istrati nu disperă și, amintindu-și de vechiul său ocrotitor, Jean Debrit, i-o expediază însoțită de câteva rânduri, sperând că acesta, cunoscându-l pe Romain Rolland, va reuși să o înmâneze destinatarului. Nedumerit, la rândul său, deși crede că scrisoarea l-ar putea interesa pe Romain Rolland, nu știe ce să facă și o returnează expeditorului scriindu-i că i-a plăcut foarte mult, mai ales prima parte. Când aude că scrisoarea poate ajunge la Romain Rolland cu ajutorul lui Pierre-Jean Jouve, prietenul și biograful acestuia, Panait Istrati nu acceptă și îi răspunde lui Jean Debrit, țâfnos, că are dreptul să ajungă la marele scriitor fără intermediar, închizându-și scrisoarea în lada de călătorie unde va sta aproape doi ani.

Odată eșuată încercarea de a stabili o legătură cu Romain Rolland, Panait Istrati își îndreaptă atenția către alți reprezentanți de marcă ai literaturii franceze din vremea aceea. Face un schimb de scrisori cu Henri Barbusse46, dar comunicarea nu se realizează pe placul românului și corespondența nu are consecințele așteptate. Cu Anatole France47 nu reușește nici atât, întrucât acesta obișnuia să arunce la gunoi toate scrisorile primite, fără a le deschide măcar, fapt pentru care nu-i va acorda niciodată atenția cuvenită celebrității sale literare.

Eșecul încercării de a-l contacta pe Romain Rolland îi produce lui Panait Istrati o stare de deznădejde așa de mare, încât este capabil să le reproșeze tuturor scriitorilor dispariția fizică a celor ce le solicită ajutorul și le adresează un apel fierbinte de a preîntâmpina o asemenea nenorocire: „Voi artiști cu inimi simțitoare! Scriitori cu slovă de foc! Binevoiți să vă lăsați adresele în văzul lumii și fără s-o vreți(s.a.)”, pentru că, nelăsând adresa, așa cum a făcut Romain Rolland, ,,s-ar putea ca ființe omenești să moară în cutare colț de lume, – făpturi cinstite și nevinovateˮ48, otrăvite de scrierile autorilor adorați. Mai departe, îndemnul devine aproape o poruncă: dacă nu vor să-și facă publice adresele sau să le lase la îndemâna tuturor, trebuie(s.n.) să renunțe la scris lăsându-i pe oameni „la dragostele lor neghioabe, la dușmăniile lor și mai neghioabe, la scriitorii lor «subțiri» și «sceptici»ˮ49, fiindcă aceștia s-ar putea să moară, așa cum era să i se întâmple lui nu peste mult timp.

Când i-a scris lui Romain Rolland, probabil că Panait Istrati va fi simțit chemarea spre literatură, va fi crezând că are ceva de spus, din moment ce exclamă: „…Dans ce corps, autrefois vigoureux, aujourd’hui peau et os, fixé dans le lit et flagellé par des douleurs, dans ce corps, pourtant, tout n’est pas éteint, la vie est là, palpitante, prête au réveil […]. Vous guérirez maintenant mon âme, et aujourd’hui que je vous tiens, je tends vers vous les bras dénués de chair et je crie de toute la force de mon être: «De la Lumière…laissez venir la Lumière»!ˮ50. Rămâne de văzut. Deocamdată strălucitoarea, magnetica, promițătoarea Franță își îndreaptă chemările către cel ce-și pierduse orice speranță de Bine și Frumos (s.n.), Franța cu al său Oraș-Lumină, căminul civilizației orientale(s.n.) cum o numește el însuși, crezând că acolo va luci cândva o rază și steaua sa va străluci pe firmamentul celebrității.

În martie 1920 părăsește Elveția îndreptându-se spre Paris.

7.4. Pe tărâmul făgăduinței

Convins că revista, la care i se oferise un loc de muncă cu mult mai acceptabil decât toate celelalte de până atunci, nu va mai avea mult de trăit, dar mai ales din cauza temperamentului său de vagabond, care nu poate sta mult timp în același loc – „Dar eu am un dor nebun de a umbla în zdrențe, a fi plouat și bătut de vânturi. Cum jurnalul va muri într-o lună sau două din lipsă de fonduri, dorința asta nu-mi va fi greu de îndeplinit”51 -, se hotărăște să părăsească Elveția în favoarea Franței.

Însoțit de o tânără și de mama acesteia, Panait Istrati descinde la Paris în martie 1920 și nu pierde prilejul de a le arăta, ca un adevărat ghid, bun cunoscător al Parisului, cele mai interesante locuri și monumente istorice ale metropolei franceze. Dar banii luați de tânăra îndrăgostită pe mobila soțului părăsit se termină și mama acesteia îi cere imperativ să-și găsească de lucru pentru a le putea întreține. Meseria de zugrav se dovedește încă o dată salvatoare, dar perioada fericită din relațiile dintre cei doi se termină mai devreme decât ar fi vrut ei și viermele neadormit al hoinărelii îl ia la goană din Paris, părăsindu-le pe cele două femei care deveniseră o pacoste pe capul lui.

Bineînțeles că, ajuns la Paris, nu-l uită pe vechiul său prieten, Gheorghe Ionescu, pe care îl frecventeză cu aceeași asiduitate ca odinioară. Pe acesta îl impresionează schimbarea totală, în bine, a lui Panait Istrati care se prezintă elegant îmbrăcat, manierat, vorbind fluent în limba franceză, cu preocupări culturale: vizitează muzee, participă la spectacole de teatru și la reuniuni mondene, citește multe cărți din propria bibliotecă alcătuită, totuși, din ediții ieftine, scrie și, mai ales, povestește întâmplări din viața lui cu un talent și o vervă ieșite din comun. Mai mult decât atât, îl ajută pe prietenul său, în semn de recunoștință, să zugrăvească și să amenajeze noua prăvălie, impresionându-l prin priceperea și arta sa de zugrav, un adevărat și scrupulos meseriaș.

Într-o vizită în familia lui Gheorghe Ionescu, își reîntâlnește un mai vechi amic52, cunoscut în Elveția. Acesta îi spune că Nisa, localitatea mediteraneeană, oferă, indiscutabil, locuri de muncă sigure și îi propune să vină aici. Vechea și neostoita sa admirație pentru peisajele mediteraneene, obișnuința de a hoinări și poate că și obligația neplăcută și costisitoare de a le întreține și pe cele două femei îl hotărăsc repede și Panait Istrati ia drumul Coastei de Azur, stabilindu-se la Nisa în octombrie 1920. Aici, după o scurtă vreme de vagabondaj pentru pura sa plăcere, încearcă să-și găsească de lucru.

După câteva vremelnice locuri de muncă – comerciant ambulant de ochelari de soare, salahor într-o librărie și apoi într-o farmacie – în care lucrează împreună cu un alt român, cunoștință mai veche, se desparte de acesta trecând printr-o perioadă de neagră mizerie, dar, mai ales, de singurătate. Prietenul său, Gheorghe Ionescu, este bolnav, iar nevasta acestuia îi refuză cererea de a-i împrumuta 50 de franci, astfel încât petrece Crăciunul și începutul anului 1921 într-o stare de deznădejde totală. Lumea banală și indiferentă la nenorocirile unor oameni, plină de egoism, prostie și inconștiență îi potențează disperarea: „Un ocean dezlănțuit, de egoism și banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule și împotriva cărora se înverșunează valurile de prostie și beznele inconștienței stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea.”53 Tracasat de boală, lipsa unui loc de muncă, singurătatea și sărăcia îl împing spre sinucidere, nu înainte de a-i mai scrie o dată lui Romain Rolland o scrisoare care începe cu teribilele cuvinte: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alții. Pentru mine este începutul sfârșitului.”54

La patru zile de la redactarea scrisorii, un ziar local din Nisa publică știrea încercării de sinucidere a românului Gherasim Istrati55. El însuși va motiva gestul sinucigaș: „Sătul de cei douăzeci și cinci de ani de luptă cu viața, dezgustat de-a mai tărăgăni o existență ce nu mai avea nici un scop, lipsit de prieteni și fără nicio afecțiune, încerc să mă omor la Nisa, la 3 ianuarie 1921”56. Dar destinul i-a pregătit o altă soartă și Panait Istrati supraviețuiește actului său disperat: „Destinul a fost mai tare decât lovitura de brici. N-am izbutit decât să-mi paralizeze bărbia”57.

Destinul este ajutat și de o persoană pe care Panait Istrati nu o cunoscuse până atunci. Este vorba despre Fernand Desprès, administratorul ziarului „L’Humanité” la redacția căruia ajung mai multe hârtii, una dintre ele fiind scrisoarea de adio, o scrisoare deschisă adresată acestui ziar58, dar și vechea scrisoare adresată lui Romain Rolland din Geneva, în august 1919. Ambele scrisori se remarcă prin deosebite însușiri literare, ceea ce atrage atenția lui Fernand Desprès. Acesta descoperă în cele două texte reale calități scriitoricești, fiind primul care îl numește pe Istrati un nou Gorki, după ce îi citește și îi publică în ,,L'Humanité” povestirea Nicolaï Tziganou, care dezvăluie „o putere de gândire și de revoltă ce fac să te gândești la Gorki” și îl numește „acest învins de geniu. El crede că publicarea acestei povestiri „îi poate face mult bine acestui Gorki român”59.

După lectura hârtiilor primite la redacție – istoricul literar Al. Oprea susține că emisarul este un vechi prieten al lui Panait Istrati -, Fernand Desprès poartă corespondență cu Panait Istrati, în urma căreia încearcă să-l determine pe Romain Rolland să-i scrie românului pentru a-l încuraja, fiind convins de capacitatea acestuia de a crea o operă de valoare artistică superioară. „Cred – îi scrie lui Romain Rolland – că dacă și-ar scrie (Panait Istrati, n.n.) viața de lupte și călătorii ar da una din scrierile cele mai copleșitoare și mai întunecate din toate literaturile[…]. O scrisoare a dumneavoastră i-ar satisface dorințele cele mai scumpe”60.

La primirea celor două scrisori ale lui Fernand Desprès, aflat la Paris, Romain Roland îi scrie, la Nisa, lui Panait Istrati prima scrisoare în care își exprimă dezamăgirea de a nu fi primit epistola din 1919 și îl îndeamnă să scrie: „Nu trebuie să părăsești această viață înainte de a epuiza toate eforturile pentru a realiza în opere – ce-ți vor supraviețui – visurile, ființele dispărute și chiar pasiunile pe care le-ai găzduit! Curaj!”61.

Scrisoarea lui Romain Rolland este gura de aer dătătoare de viață de care avea nevoie Panait Istrati în acel moment deosebit din viața lui, îi umple sufletul de speranță, îl face să vadă altfel viața – demnă de a fi trăită. În același timp îi satisface și orgoliul sub două aspecte: unul dintre ele îl reprezintă recunoașterea talentului său literar, a chemării artistice: „Văd licărind printre rânduri fulgerele focului sacru al sufletului”62, ceea ce îl umple de satisfacție și de mândrie pe cel ce bătea la porțile Parnasului: „Asta-i tot ceea ce cerusem vieții să-mi recunoască!”63. Al doilea aspect îl reprezintă recunoașterea și aprecierea lui ca om care a suferit mult în numele credinței în Frumos și Adevăr: „Grație lui Romain Rolland mi se plătea o poliță veche, care credeam că are să rămână pe veci neplătită. Nu știam că pentru a ajunge să pot fi apreciat în viață trebuia să fi lăsat întâi sânge din sângele meu pe nisipul Nisei… Astăzi, sunt convins că sângele acesta a fost necesar!”64.

Între cei doi se stabilește o corespondență permanentă. Numai în prima lună de la cea dintâi scrisoare a lui Romain Rolland, Istrati îi scrie opt scrisori, deși corespondentul său îi răspunde doar de patru ori și din ce în ce mai reținut -, întreruptă brusc spre sfârșitul lui aprilie 1921 când românul se hotărăște să plece, să dispară cu scopul probabil de a-și limpezi mintea, de a se autointrospecta și, de ce nu, de a scrie: „J’abandonne, au hasard, famille faible et ami tendre, sans espoir d’attendre de moi – ainsi que du reste du monde – le moindre signe de vie si longtemps que l’océan, dans lequel je vais plonger, voudra me garder dans son sein avant de me rejeter à la surface. Car il me rejettera un jour.[…]. Mais je serai fort, car je ne suis pas seul; vous m’accompagnez”65.

Urmează nouă luni în care Panait Istrati nu mai dă nici un semn de viață, profesând meseria de fotograf pe Promenade des Anglais din Nisa. O frumoasă prezentare a celebrei stațiuni, din vremea aceea, unde fotograful Panait Istrati luptă la concurență cu alți câțiva zeci de fotografi ambulanți pentru a-și câștiga existența, printre care și maestrul său în arta fotografiei, Bernard, o face istratologul Maria Cogălniceanu: „Nisa, renumită stațiune balneoclimaterică, situată pe Coasta de Azur, ale cărei monumente arhitectonice sunt căutate mai ales datorită vecinătății Mediteranei pulsează intens în sezon, când străzile sunt extrem de aglomerate iar plaja neîncăpătoare. Vălmășagul de parfum și culori, eleganța vizitatorilor din elita burgheză, risipa de bani sunt aspecte caleidoscopice care fac din oraș un adevărat miraj pentru vacanțieri”66.

În această atmosferă de vacanță, Panait Istrati se zbate să-și asigure traiul zilnic cu fotografiatul, de dimineața până seara, regretând pitoreștile locuri din Elveția și suportând amenzile și zilele de închisoare cu care se pricopsește fiindcă nu avea autorizație: „La Nisa însă soarele a secat cu totul inima polițistă, așa că, tot încasând la contravenții, am intrat de patru ori în «Maison Cellulaire», făcând douăsprezece zile închisoare, ținut la ciment, neputând comunica cu nimeni și neavând nimic de citit, întocmai ca criminalii de drept comun. […]. Vai, câtă îndobitocire! Câtă înjosire! Să fii sâcâit de-o mie de ori într-o zi și să te întorci cu doisprezece franci în geantă! Asta să însemne, oare, viața unui om care simte, care se frământă, care năzuiește?”67.

Nu mai poate suporta Nisa și dispare afundându-se în Alpii Maritimi, trecând prin zeci de sate practicându-și meseria la hore, în zilele de sărbătoare, prin bâlciuri și stațiuni climaterice, fotografiind țărani și țărănci. Cu două degete strivite și somat de Romain Rolland să scrie, Panait Istrati, fără a renunța în totalitate la îndeletnicirea de fotograf ambulant, o împarte cu aceea de a scrie. Revenit la Nisa, reia corespondența cu Romain Rolland, îi trimite toate manuscrisele din această perioadă de tăcere, iar protectorul său îi răspunde cerându-i în mod imperios să creeze, pentru că are, nu numai talent, ci și subiecte de scris: „Si vous mettiez dans votre art les forces passionnées que vous brûlez hors de lui, vous seriez un grand artiste”68, îndemn ce-l mobilizează pentru a se dedica pe deplin scrierii operei sale.

În primăvara anului 1922 revine la Paris și, pentru a-i arăta lui Gheorghe Ionescu, vechiul său prieten, că nu îi poartă ranchiună pentru că refuzase în decembrie 1920 să-i împrumute bani atunci când avusese mai multă nevoie de ei, îl vizitează și îi arată – probabil și cu oarecare infatuare – scrisorile de la Romain Rolland. Nu se poate stabili dacă a făcut gestul acesta cu o anume intenție, sigur este că patronul cizmăriei îi oferă găzduire și masă pentru ca prietenul său să-și scrie operele fără a mai avea grija zilei de mâine. De aceeea, îl găzduiește în vila unui cunoscut de-al său din l’Houtil-sur-Triel, de lângă Paris. „Le dimanche 5 mai 1922, Georges et sa femme, accompangnés de leur ami,[…] arrivent par le train à Triel et montent à pied au hameau d’Hautil. Flocher les accueille avec sympathie. […] Cet ermite est cependant un homme avenant qui vit heureux au milieu de la nature, il a beaucoup lu et bien vécu avant de se retirer à l’ Hautil.

Panait […] est séduit par cet endroit calme et reposant aussi accepte-t-il avec enthousiasme l’offre généreuse d’Ionesco. Il s’installera dans la chambre d’ami, mangera la cuisine préparée par son hôte et écrira son premier livre”69. Iar din toamnă, îi amenajează un atelier în subsolul sărăcăcios al casei sale din Paris70, unde Panait Istrati scrie de dimineața până seara, simțindu-se deranjat chiar și când era chemat la masă. Scrie acum, fără oprire, peste 400 de pagini, trimițându-i-le lui Romain Rolland și, în același timp, își face planuri în legătură cu viitoarele sale scrieri, comunicate, de asemenea, protectorului său spiritual. Deși neliniștit în ceea ce privește părerea lui Romain Rolland asupra scrierii sale, este mulțumit de ceea ce a scris, fiind convins că steaua sa se va ridica pe firmamentul literaturii, fiindcă a depășit momentul când voia să moară, având, acum motive să trăiască. Verdictul lui Romain Rolland, după lectura acestor prime pagini este copleșitor: „Mes prévisions sont confirmées. Il y a des plus hauts dons de vie et d’art en certains de ces récits. Tels d’entre eux ont – tenez-vous bien! – la valeur des meilleurs de Gorki, ou presque des récits populaires de Tolstoï”71. Satisfacția și entuziasmul sunt estompate, oarecum cu bună intenție, ca nu cumva „scriitorul” abia născut, să nu recadă în aceeași stare de lene care l-a făcut să amâne atâta timp preocuparea pentru scris și îi face câteva observații asupra valorii artistice inegale din unele pagini, încercând să-i inculce sentimentul de responsabilitate față de cuvântul scris, să-i amplifice ambiția de a așterne pe hârtie „comorile de umanitate” și „vitalitate” amintirilor sale. O undă de orgoliu profesional și mândria că a fost primul care a asistat la nașterea unei opere extrem de valoroase străbat scrisorile lui Romain Rolland, providențialul protector al celui care va deveni celebru după publicarea operelor. Acesta a fost, probabil, și motivul pentru care, în toamna anului 1922, îl invită pe Panait Istrati să-l viziteze la Villeneuve.

Fericit la culme și emoționat fără măsură, la 25 octombrie 1922, pășește pe poarta vilei Olga, pentru a-l întâlni, întâia oară, pe cel care i-a înlesnit celebritatea. Încă de la descinderea la Villenevue, răcit și cu dureri foarte mari la plămânul drept, Panait Istrati este foarte emoționat și nerăbdător, văzând în această vizită împlinirea tuturor așteptărilor și a speranțelor de peste douăzeci și cinci de ani: „Iată-mă, în sfârșit, la câțiva pași de locuința marelui meu prieten. N-a fost ușor… Peste trei ani de așteptare și peste douăzeci și cinci de ani de speranță și trudă, luptă aprigă, dureroase zvârcoliri ale unei voințe bâjbâie și revendică (s.a.), în mijlocul unei nopți nemăsurat de lungă… Astăzi mă mișc în plină lumină… Aștept clipa înfrățirii în fața judecătorului meu…”72.

„Vila Olga”73 îl impresionează prin modestia ei, dar mai ales prin pitorescul cadrului natural în mijlocul căruia este așezată și parcă îl întâmpină firesc și simplu, așa cum s-a petrecut și mult-așteptata întâlnire cu Romain Rolland. Conversația debutează normal cu sfaturi din partea lui Rolland privind îngrijirea sănătății și abordează probleme privind viața politică internațională și, când abordează aspectul cel mai important – manuscrisul lui Panait Istrati -, marele scriitor francez nu se sfiește să-i dea aceleași sfaturi ca în scrisori, asumându-și responsabilitatea pentru opera colocutorului său: „Nu înceta să scrii. Răspund de opera d-tale (s.n.). Lasă la o parte toate acele probleme de sintaxă și ortografie. Sunt nimicuri. Dă frâu liber pe hârtie acestui tumult de pasiuni care frământă în d-ta. Ai o forță de care nu-ți dai seama și care lipsește majorității literaților. D-ta împletești darul de a simți și a scrie, cu rarul privilegiu de-a fi văzut și trăit totul. Trebuie să-ți spun că în descrierile d-tale se află o obiectivitate care mă surprinde și la care nu mă așteptam. Dar acest lucru este de foarte mare însemnătate”74.

La sfârșitul conversației atât de plăcute, Romain Rolland îi dăruiește volumul conținând drama Le Temps viendra cu dedicație75, cerându-i în schimb manuscrisul, de 27 de pagini, promis într-o scrisoare anterioară, de fapt, confesiunea Ultime cuvinte… care îi fusese adresată de la început.

Discuțiile dintre cei doi – maestru și debutant -, elevate spiritual, îl fac pe Istrati fericit, astfel că, atunci când constată comuniunea de idei și mai ales când își dă seama că dragostea este împărtășită și de maestrul său, scriitorul în formare exclamă: „iată-ne porniți pe amândoi spre zările cerești, unde stăruie doar aerul curat al dragostei, de unde este izgonită orice ură, iar mila fără margini se răspândește asupra oamenilor și bicisnicilor lor rătăciri sau mai degrabă a instinctelor lor crude”76. Panait Istrati pleacă din Villenevue cu o întreagă eternitate de fericire, având certitudinea că nimic din viața lui viitoare, chiar dacă va deveni celebru în întreaga lume, nu va fi mai măreț decât momentele petrecute împreună cu mentorul său.

7.5. Complexul paternității

Vie admirație, respect fără limite, adorație declarată deschis în scrisorile sale pentru Romain Rolland, toate acestea converg către ideea că la Panait Istrati se manifestă un complex al bastardului, idee exprimată de Mircea Iorgulescu: „complexitatea și profunzimea relației dintre ei implică deopotrivă un complex al bastardului (s.a.) în căutarea legitimării, lesne detectabil la Istrati, între altele și în permanentul lui sentiment de exilat, de străin, de ființă mereu nelalocul ei în lumile joase (s.a.) în care a fost aruncată, și o pulsiune aproape vampirică de luare în posesie, de cotropire, absorbție și asimilare pasională a celuilalt”77.

Există, într-adevăr, un profund sentiment al dragostei filiale exprimat în numeroase scrisori, mai ales din prima fază a corespondenței, care încep cu formule de tipul mon ami, mon Dieu sau se termină cu formule de genul: Je suis à vos genoux, celui que vous aime sans limite, lasă-mă să-ți sărut picioarele, îți sărut mâinile, ori semnează votre fils. Și istoricul literar Al. Oprea constată acest lucru: „O lectură a corespondenței ne informează cu privire la adâncul sentiment al dragostei filiale – în sensul cel mai propriu al cuvântului – pe care o nutrește Istrati față de protectorul său, cu explicabile rezonanțe în substructura lui sufletească, dacă ținem seama de faptul că el a fost lipsit de afecțiunile unui părinte”78.

Se știe că, la nașterea sa, tatăl său n-a putut sau n-a vrut să-și recunoască paternitatea, semnând în certificatul de naștere ca simplu martor având, ce-i drept, același domiciliu cu mama. În întreaga viață, Panait Istrati a simțit nevoia unui sprijin, cel puțin moral, ca să nu mai vorbim de celebrele prietenii de care s-a simțit legat mai puternic decât de un potențial frate. Revenind la perioada de vagabondaj oriental, chiar la prima sa călătorie îl cunoaște pe fratele tatălui său, Vanghelis Gheorghițis, cu o situație materială înfloritoare, de care se leagă sufletește încă de la prima întâlnire, având în vedere impresionanta personalitate a acestuia: „Mă îndrăgostisem acum de impresionanta personalitate[…]. Începeam să-l iubesc pe omul acesta, cum o iubeam pe mama: cu o violentă admirație. Aș fi vrut să-i fiu cel mai plecat servitor, un servitor prieten”…79. Vocea sângelui își spune cuvântul, Panait Istrati este atras instinctiv de unchiul său și sentimentul de dragoste se manifestă instantaneu, fiind vorba de fratele tatălui său, tată care i-a lipsit nu numai în copilărie, ci toată viața. De altfel, după ce ajunge scriitor celebru, când se află în Grecia împreună cu Nikos Kazantzakis, în ianuarie 1928, își manifestă intenția de a cunoaște provincia Kefalonia și chiar de a merge la Faraclata pentru a cunoaște locurile natale ale tatălui său spre a se documenta asupra originii sale paterne, intenție nerealizată din cauza autorităților grecești care îl expulzează pe motive politice.

Panait Istrati se află tot timpul în căutarea tatălui de care n-a avut parte și de aceea, îl pune, în inima lui, pe același plan cu mama sa: „…je vous crois tout Pitié.[…] Je suis persuadé que vous êtes, aussi, tout Compréhension.[…] Je vous crois construit de la même terre «que celle qui m'a donné la vie[…]».”80

Este adevărat că, într-o anumită măsură, deși cu parcimonie, Romain Rolland răspunde acestor sentimente cu înțelegere, fiind alături de discipolul său român în singurătatea sa: „Mais […] il faut apprendre à voir[…] plus loin que l’humanité[…]. L’humanité mourra. Et la victoire d’une heure, qu’est-elle en présence de l’immensité béante de la mort? Vous qui connaissez trop l’abîmé de celle-ci, vous avez eu la suprême douleur de perdre – comme moi, en même temps que moi(s.a.)[…] – une mèreˮ81. Încurajat de o asemenea atitudine binevoitoare și înțelegătoare, chiar dacă, de cele mai multe ori, suferea din cauza biciuitoarelor îndemnuri de a scrie ale mentorului său – Scrie, scrie, șarla dracului, ai talent! – Panait Istrati îl consideră pe Romain Rolland nu numai binefăcătorul său, ci chiar părinte – tatăl care i-a lipsit întotdeauna -, iar sfaturile acestuia, deși dure și necruțătoare, sunt sfaturi părintești (s.n.): „Je vous remercie, donc, pour vos conseils, avec le sentiment d’un fils, d’un bon fils, et j’utiliserai vos instructions”. De altfel, la începutul scrisorii îi vorbește despre acest sentiment „necunoscutˮ: „je vous écris ces lignes sous le poids d̕ un sentiment inconnu jusqu̕ à présent[…], mais ce qui me remplit les yeux de larmes[…] c̕ est le dévouement paternel que je n̕ ai pas connu et que vous me montrezˮ(s.a.) 82. Odată găsit tatăl, fie el doar părinte spiritual, înlocuindu-l pe cel absent toată viața, Panait Istrati se agață cu disperare de acesta, simțind că, dacă va fi lipsit de sentimentele și atașamentul acestuia, se va pierde, se va pulveriza: „Il n̕̕ y a qu̕ une seule idée qui m̕ épouvante: c̕ est d̕̕ être lâché par vos mains avant d̕ entendre tout le mal qui est en moi, car si demain j̕ ai le malheur d̕ échapper à vos mains, je me briserai comme un verre fragileˮ83.

Așadar, Romain Rolland este tatăl, simțit ca atare de bastard încă de la prima lectură a operelor sale, ales de el, regăsit ca părinte, văzându-se împreună ca două petale ale aceleiași flori. Și faptul că, înaintea încercării de suicid, tot lui îi scrie Ultime cuvinte, și nu vreunui prieten sau cunoscut mai apropiat, deși nu-l cunoscuse decât din lectura operelor, argumentează faptul că în inima sa de bastard, chiar dacă trecut de prima tinerețe, îl simte pe Romain Rolland ca pe un adevărat părinte. Mai târziu, Gala Galaction va sesiza, în istorisirile scriitorului, la întâlnirea de la Snagov (octombrie 1925), atașamentul său filial față de Romain Rolland: „Vorbește cu căldură, cu dragoste de fiu adoptiv(s.n.), despre mântuitorul și crainicul său, marele Romain Rolland[…]84”.

7.6. Drumul spre glorie

Remontat sufletește, revine la Paris și, timp de trei luni, nu iese din subsolul lui Gheorghe Ionescu scriind, dintr-o răsuflare alte două cărți pe care, de asemenea, cu bucurie, i le trimite celui pe care îl numește când mon ami, când mon Dieu. Câștigând respectul și admirația lui Romain Rolland, el nu mai poate da înapoi și, chiar dacă altădată ar fi fost capabil să renunțe la scris – ceea ce a și făcut de multe ori – în favoarea unui vagabondaj în tovărășia unui prieten, cu mult mai pasionant decât claustrarea într-un subsol sordid, de data aceasta n-o mai face. Scrie alte 400 de pagini expediate lui Romain Rolland în decembrie 1922.

Dacă primele 400 de pagini, finalizate și expediate lui Romain Rolland la 4 septembrie 1922, cuprindeau Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas, Kyra Kyralina și stârnesc admirația fără margini a mentorului său, exprimată, entuziasmant, într-o scrisoare redactată în Ajunul Crăciunului: „Mon ami, je n’attends pas d’avoir du temps pour vous écrire… je ne puis pas attendre, après avoir dévoré «Kyra Kyralina» – au milieu de la nuit… Il faut que je vous le dise tout de suite: c’est formidable! Il n’y a rien dans la littérature d’aujourd’hui, qui soit de cette trempe. Il n’y a pas un des écrivains d’aujourd’hui, – moi compris – tous compris – qui soit capable de l’écrire. […] Magnifique!”(s.a.)85. Și dacă până acum Romain Rolland nu s-a grăbit să publice vreo primă pagină primită de la Panait Istrati, de data aceasta face toate diligențele pentru a-i publica cel puțin o poveste, fiind lăsat de autorul manuscrisului „să se aprindă la rându-i și să încerce, în Elveția, lansarea volumelor […] într-o Bibliotecă Mondială (s.a.)…”86. Tentativa de a publica, pe lângă propria operă, și un prim volum al lui Panait Istrati, la editura din Elveția în acea Bibliotecă Mondială, eșuează și Romain Rolland îl asigură că, la începutul anului 1923, va apărea o nouă revistă, Europa, înființată la Paris în cadrul Editurii Rieder de către câțiva prieteni, în care va fi publicat și un capitol, la alegerea autorului, din manuscrisele sale, precedat de o introducere semnată de el.

Onorat de prețuirea și preocuparea marelui său prieten, de a-i publica opera și, deși, realizând eforturile lui Gheorghe Ionescu de a-l întreține chiar stăruind împotriva soției și a asociatului său, vrea să se reîntoarcă la Nisa pentru a-și câștiga singur existența cu fotografia, rămâne la Paris până în luna februarie și termină urmarea și sfârșitul volumului al doilea, cuprinzând Acceptation, Codin și Mama Anastasia.

Dificultățile financiare îl hotărăsc să plece, totuși, la Nisa, în speranța că acolo vor fi depășite prin practicarea artei fotografice, pe care, acum o stăpânea mult mai bine decât la început, având și un aparat modern. De data aceasta este însoțit de prietena și viitoarea sa soție, Anna Munsch, o croitoreasă din Alsacia, de care se îndrăgostește în trenul spre Nisa. De pe Promenade des Anglais unde își reia munca de fotograf, având în sânge vagabondajul, pleacă de-a lungul și de-a latul Franței, ajungând la Bagnoles de l’Orne, la Pontorson, la Saint-Michel. Sănătatea lui este din ce în ce mai bună, se simte liber ca atunci când umbla de capul lui, este bucuros că are alături o femeie frumoasă, gata să lucreze împreună cu el. După ce încasează o sumă frumoasă de la „englezii care voiau să aibă un foto-suvenir al trecerii lor pe la muntele Saint-Michel”87, neastâmpărul ce-i caracterizează viața îl duce, spre nenorocul lui, la Saint-Malo. Aici are greutăți cu plata chiriei, cu asigurarea alimentelor necesare pentru el și pentru Anna, timpul îi devine potrivnic și nu-și mai poate exercita meseria. Sătulă de atâta umblat pentru a înmâna fotografiile clienților, dar, mai cu seamă, de mizeria pe care o presupune munca ei de ucenic, alsaciana îl părăsește, provocându-i o gravă dezamăgire și făcându-l să rătăcească zile întregi printre zidurile medievale din Saint-Malo, fără vreo speranță de redresare: „Dezgustat, ies în oraș să-mi vând aparatele, când la vitrina unei librării zăresc revista („Europa”, n.n.) cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci și am cumpărat-o. Și-am citit prefața lui Rolland plângând cu hohote pe meterezurile uriașe, zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefețe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite și nici omenire nesimțitoare”88.

Chiar dacă și-a mai văzut numele tipărit sub un articol sau chiar un text literar în diverse reviste, niciodată n-a fost atât de copleșit de emoție, atât de fericit, încât să-i stârnească hohote de plâns. A fost impresionat, în special, de prefața datorată lui Romain Rolland care depășea cu mult așteptările sale și care îl făcea să se angajeze, în sinea sa, să lupte în continuare pentru a nu-l dezamăgi pe mentorul său: „Mais je vous prie d’être content! Toute la somme d’émotions qu’un coeur d’homme, non point blasé, mais endolori, pouvait goûter dans un pareil événement, je l’ai goûtée, moi, en lisant votre parole, cette fois-ci publique. Elle a dépassé de beaucoup mon attente. Je ne m’arrête pas aux remerciements. Je vous promets et je m’engage devant vous à lutter (s.n.)”89.

Dacă numai cu o seară înainte nu avea nici cu ce să-și cumpere mâncare, a doua zi a încasat drepturile de autor, datorită promptitudinii și înțelegerii administrației revistei care i-a expediat telegrafic, la poste-restant, restul de bani.

Într-adevăr, succesul literar al lui Panait Istrati reprezintă urmarea prieteniei binefăcătoare și salvatoare cu care l-a înconjurat Romain Rolland: l-a impulsionat permanent să scrie, i-a găsit editor, a scris prefața Un Gorki balcanique nu din condescendență, ci fermecat de paginile pasionale, pline de viață clocotitoare ale manuscrisului Kyrei Kyralina, îl consiliază în privința încheierii unui contract avantajos cu editura, îi recomandă niște prieteni care să-i revizuiască manuscrisele din punctul de vedere al corectitudinii limbii90, trimite manuscrisele primelor două volume la Editura Rieder, dar nu pregetă să-i facă observații critice referitoare la părțile mai puțin realizate artistic. Urmările nu întârzie să apară și, la 30 mai 1924, în colecția „Prozatori francezi contemporani” a Editurii Rieder, apare în volum Kyra Kyralina. Apariția Kyrei Kyralina și drepturile de autor pentru aceasta nu-i asigură întrutotul o existență de huzur. Este nevoit să apeleze la cele două meserii care l-au scos din încurcătură și altădată – zugrăvitul și fotografiatul – pentru a-și asigura traiul: „De când m-am înapoiat acum zece zile în șir, mânjesc pereții Liceului «Saint-Louis» din bulevardul Saint-Germain, n-rul 44, ca să-mi câștig cei treizeci și doi de franci și jumătate. Și tovarășii mei habar nu au că am «o dublă față» […]. Cât despre scris, nici gând în clipa de față: sunt zugrav și din februarie nu am mai pus mâna pe condei”91. Până la primul avans de 1500 de franci primiți de la Editura Rieder, Panait Istrati va fi nevoit să se întoarcă pe Promenade des Anglais sau să colinde cu aparatul de fotografiat prin Franța. Alternativa i-o oferă Gheorghe Ionescu, acest Mecena român, care îi oferă un pat și o supă, îndemnându-l să scrie, pentru că i-a promis lui Romain Rolland.

Apariția stârnește un val de entuziasm, mai întâi în Franța, unde curg râuri de cerneală în articole elogioase la adresa cărții și a autorului: „Împlineam patruzeci de ani când, în vara anului 1924, a apărut Chira Chiralina, întâia mea carte. […]. Îndată ce Chira apăru în literatură, toată intelectualitatea Franței, de la Romain Rolland, la Leon Daudet, m-a salutat cu umană, cu caldă dragoste, care mi-a dezmorțit oasele înghețate de gerul siberian al vieții mele de câine huiduit. Și doar veneam și eu cu o franțuzească de contrabandă, un vocabular extrem de redus, o sintaxă barbară, dar Franța rămâne tot… Franța! […] «Societatea de istorie universală» mi-a trimis statutul, invitându-mă să-i fiu membru onorific […]; renumiți critici de artă din Franța, din Italia, Suedia și alte țări îmi trimit studiile lor, unde pretind că «repet în Franța, cazul lui Joseph Conrad în Anglia»; […]. Saloanele și cluburile literare… mi-au fost deschise”92.

Succesul fulminant al Kyrei Kyralina nu se oprește doar în Franța, ci trece dincolo de Canalul Mânecii, unde două edituri britanice93 vor tipări operele istratiene, iar alte două edituri americane94 le vor urma exemplul făcând cunoscută literatura lui Panait Istrati peste ocean, cu largi ecouri în presa și critica literară din țările respective.

Panait Istrati nu uită că acest succes fără precedent îl datorează profundei prietenii și ajutorului dezinteresat ale lui Romain Rolland, față de care recunoștința este totală și fără echivoc: „Nu sunt un scriitor de meserie și nu cred că am să devin vreodată. Întâmplarea a vrut să fiu pescuit în apele profunde ale oceanului social, de pescuitorul de oameni de la Villenevue. Sunt opera lui (s.n..). Pentru a putea trăi a doua mea viață, aveam nevoie de stima lui și pentru a obține această stimă caldă, amicală, el mi-a cerut să scriu…”.95

Urmează o perioadă agitată de muncă fără răgaz, scriitorul, de acum celebru, este conștient de valoarea sa, dar și de menirea sa. Când este nevoit să accepte un contract oneros cu editura Rieder96, Panait Istrati este nemulțumit, deși conștientiza că era un scriitor european, chiar mondial, cu o operă tradusă în cincisprezece limbi.

Între timp, se căsătorește, la 8 iulie 1924, cu prietena și colaboratoarea sa în ale fotografiei, Anna Munsch, stabilindu-se temporar la Masevaux, în Alsacia. Devine prietenul unor importanți oameni de litere97, cu unii dintre ei chiar colaborând fructuos până la dispariția sa, i se atribuie un premiu important98. Colaborează la diverse publicații nu numai cu scrieri literare, dar și cu articole având o tematică social-politică, activează pe tărâm politic ca membru al Comitetului pentru apărarea victimelor teroarei albe în Balcani, participă și ia cuvântul la greve, mitinguri.

7.7. Din nou…român

Receptarea operei sale se realizează și în țara natală, mai ales că editura Rieder expediase în România 2000 de exemplare din Kyra Kyralina, vândute foarte repede. Totodată, Panait Istrati începe colaborarea cu diverse reviste românești unde publică diverse povestiri ca Pescuitorul de bureți și Sotir, precum și articole pe diverse teme sau evocări în „Adevărul literar și artistic”, „Omul liber” și „Facla”. Înființează, cu Jacob Rosenthal, editura „Renașterea” unde tipărește volumul Trecut și viitor, mai apoi Moș Anghel, după ce Chira Chiralina apăruse, într-o traducere românească inadecvată la Editura Adevărul.

În România, opera sa este receptată extrem de divers. În primul rând, există articole pozitive aparținând lui Mihail Sadoveanu99 și Tudor Arghezi100, Pompiliu Constantinescu101, George Topârceanu102, Gala Galaction103, Garabet Ibrăileanu104, ca să amintim doar pe câțiva dintre cei mai cunoscuți scriitori, istorici și critici literari ai vremii – în care se remarcă nu numai talentul scriitoricesc al lui Panait Istrati, ci și faptul că el este un autor român, iar opera sa se înscrie în specificul românesc. Toate acestea se ridică în apărarea operei și a autorului ei blamat de scriitori ca Nicolae Iorga105 și Al. Cazaban106. În timp ce Nicolae Iorga neagă categoric talentul scriitorului pe care îl consideră un om lipsit de morală, a cărui literatură seamănă cu cea scrisă de cineva bolnav și cu mintea rătăcită, fără niciun respect față de ființa omenească, Al. Cazaban se întreabă de unde a răsărit acest Gorki balcanic fără știrea criticilor literari români, îl aseamănă pe autorul Pescuitorului de bureți cu N. Batzaria, consacrat ca scriitor pentru copii la revista „Dimineața copiilor” și consideră că succesul lui Panait Istrati s-ar datora vieții de vagabond, încercării de sinucidere și, mai ales, cerșitului ocrotirii unei persoane ilustre.

Adevăratele cauze ale acestei receptări negative apar într-o publicație de limbă franceză „L’Orient” din București, articol semnat de un oarecare Arion – Nul n’est prophète:

„ D’abord d’être socialiste.

Ensuite de n’avoir pas fréquenté Capsha et de ne faire partie d’aucune chapelle littéraire.

De n’avoir pas de talent.

D’ignorer les éléments même du français dont il se sert.

D’être un ignoble pornographe.

D’éreinter Eminescu et nos autres gloires nationales y compris M. Iorga.

Ce qu’on lui reproche surtout et qu’on ne lui pardonnera jamais, c’est d’avoir réussi, lui, simple homme du peuple, ne rougissant pas de ses origines, y faisant au contraire allusion à tout propos, d’avoir réussi, disons-nous […] là où tous nos universitaires et quelques autres prétendus littérateurs intellectuels ont lamentablement échoué.”107

Panait Istrati urmărește toate aceste ecouri ale operei sale – pozitive sau negative – și, la cele din urmă, răspunde pe măsură. În toate articolele sale, redactate sub forma unor scrisori către cititorii români sau către cei care scriseseră despre el și opera lui, își ia singur apărarea enumerându-și succesele literare sau personale – invitațiile în saloane și cluburi literare, societăți literare sau culturale, participări la dineuri -, considerându-se un purtător de cuvânt al celor mulți și împilați și etalându-și măsura talentului său pamfletar. Este drept că manifestă și lipsa oricărei diplomații atunci când combate tendința idolatrizării Poetului Național, învinuindu-l chiar pe Eminescu de a nu fi fost socialist, atitudine sancționată nu numai de denigratorii săi, ci și de scriitorii care îl prețuiau. Într-un articol publicat în „Adevărul literar” din 21 septembrie 1924, Panait Istrati făcuse următoarea afirmație: „Eminescu s-a condamnat pe sine însuși, și-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate națională când, ca ideal de progres uman, s-a mulțumit să dorească doar binele țării sale. […] Minte străfulgerată de geniul gândirii, cât ți-a fost de greu să pricepi pe uriașii descoperitori și propovăduitori ai ideii de dezrobire internațională, cu care ai fost contemporan”108.

După ce Octavian Goga ia atitudine, în Pânze de păianjen, reproșându-i tăios: „… părintele unei Kiraline din mahalalele Brăilei, care a scos capul la Paris, cu fitilul roșu în mână se repede la blocul nostru de granit”109, nici George Topârceanu, cu toată simpatia pentru el, nu-l iartă dezaprobându-i afirmațiile. Iar clasicul Ioan Slavici îi dă o replică acidă: „E pentru mine chestiune de pietate să nu dau publicității cartea aceasta fără ca să fi făcut mai-nainte încercarea de a produce în tinerimea română convingerea că mie de altminteri cu deosebire simpaticul d-n Panait Istrati a făcut o mare greșeală publicându-le acestea. Dacă e adecă vorba de iubirea de oameni, Eminescu și noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puși chiar mai presus de «uriașii» la care se închină d-l Istrati”110.

Pamfletar înnăscut va răspunde acid, prin două scrisori deschise d-lui Al. Cazaban și d-lui N. Iorga în paginile „Adevărului literar și artistic” – la care colaborează din iunie 1924 până la sfârșitul aceluiași an, în fiecare număr – răspunzând atacurilor pline de patimă și potențate de motive politice, întrucât Panait Istrati se situează pe poziția de susținător al ideii că arta este valoroasă numai dacă este pusă în slujba maselor. În scrisoarea-răspuns către Al. Cazaban reține și explică tocmai acest aspect, al imixtiunii politicului în judecarea artei, și-i arată criticului său că nici extrema dreaptă, nici extrema stângă nu-l văd bine: „Extrema dreaptă vrea cu orice preț să-mi puie un «cuțit între dinți». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-și deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine ?”111.

Reacția extremei drepte este explicabilă prin faptul că articolele lui Panait Istrati din această perioadă abundă în amenințări la adresa guvernanților, a forțelor reacționare, mergând până la convingerea că guvernul trebuie răsturnat. Și cea a extremei stângi este explicabilă având în vedere faptul că, încă din prima scrisoare adresată cititorilor săi români, se delimitase de foștii camarazi din mișcarea sindicală: „prietenilor vechi, însă, care au umplut pușcăriile naționale și cu care am suferit, aș vrea să le spun că niciodată drumul lor n-a fost cu totul al meu, nici predilecțiile lor, cu totul ale mele. Că niciodată n-am putut să mă împac cu un partid; că nu e în firea mea să mă supun unei hotărâri, când această hotărâre nu-mi convine…[…] aș vrea să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărțită numai în săraci și bogați[…] pentru mine lumea e împărțită și în oameni ce se nasc liberi, și oameni ce se nasc robi. Robul sărac rămâne rob și atunci când se îmbogățește[…], iar omul liber rămâne liber și în pușcărie”112.

În scrisoarea-răspuns către Nicolae Iorga, Panait Istrati simte nevoia să-i explice acestuia, eventual și altora, concepția sa estetică, felul său de a concepe o operă și să enumere persoanele reale care au constituit prototipul personajelor din operele sale: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături de personagiile și acțiunile cele mai pur fictive cu Stavru, Chira, […] Dragomir, Cosma și alții, se desfășoară poveștile veridice prin numele lor și pe jumătate plăsmuire în acțiune, ca: Moș Anghel, fratele mamei; Codin, bașbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin și a murit opărit cu untdelemn; Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar; Mihail Kazanski și Samoilă Petrov, carne și oase pururea sfinte.”113

Și din aceste scrisori se vede că Panait Istrati simte nevoia să explice detaliat concepția și modul său de creație, deschizând larg, pentru toți cei interesați, porțile laboratorului său de creație, urmărind, totodată, înțelegerea corectă a motivației artei sale.

El își va justifica reacția scriindu-i lui Romain Rolland despre furia cu care îi atacă reprezentanții forțelor reacționare – pe el, pe prefațator și însăși cartea – : ,,Tant qu’ils se bornèrent à critiquer l’oeuvre, je ne soufflai mot. Mais – croyant avoir affaire à un pauvre bougre qui aurait passé sa vie dans les bistrots et que c’est simplement par hasard (aussi: par «chance d’avoir rencontré Romain Rolland») qu’il venait de pondre un livre, «prétendu beau» – ils sortirent vite avec des cannes seigneuriales et s’attaquèrent à l’homme et à ses idées. Et ce n’est pas ma faute s’ils rencontrèrent la matraque de Codine qui […]les mirent «knock-out»(s.n.) Naturellement, que ce fût le chacal Cazaban, ignoble salarié du gouvernement, ou que j’eusse affaire à M. Iorga, historien, académicien, homme d’Etat et chef de parti bachi-bouzouk, ma façon de leur chanter fut la même: je ne sais parler que d’une manière avec mes ennemis.”114

Este strigătul polemistului victorios, neînfricat, capabil să atace pe oricine, indiferent de profesie, cultură, rang social, dacă acesta, la rândul lui, îl atacă în ce are mai sfânt: credința în Adevăr și Frumos, în Prietenie. În același timp, este mândru că are de partea lui pe cititorii care își dau ultimul ban pentru a cumpăra revista pentru povestirile și articolele lui, pe unii dintre scriitorii cei mai valoroși ai vremii și pe studenți: „Dar ceea ce este și mai frumos, e că am cu mine și pe studenți, ba chiar și pe cei mai mari scriitori de la noi, Sadoveanu, Eftimiu […], pe Pătrășcanu, Agârbiceanu și alții”115.

De altfel, ca și Sadoveanu, scriitorul Victor Eftimiu apreciază faptul că „foile acelui vagabond sud-oriental”, „Panait Istrati al nostru”, au stârnit interesul cititorilor de pretutindeni, în ele găsind frumosul, omenescul: „Toți iluminații pământului l-au citit, toți nemulțumiții, toți cei ce visau ceva mai bun, mai omenesc.”116.

După lungile hoinăreli de la un meridian la altul, după o absență de aproape un deceniu, în care nu-și revăzuse țara, Panait Istrati ia hotărârea să ajungă pe meleagurile românești, prefațându-și sosirea și întâlnirea cu cititorii conaționali prin scrierile autobiografice Trecut și viitor și Crezul meu. Argumentându-și hotărârea astfel: „știu că faptul de a apărea, de la început, în România, cu un volum de «pagini autobiografice», în loc de pagini pur literare” (s.a.), va nemulțumi critica răuvoitoare […]. Mă aflu în clipa asta pe cale de a păși pragul unei case sfinte (s.n.): mă înfățișez cititorilor mei din România. După treizeci de ani de credință neclintită într-o idee, iată-mă gata să-mi spun cuvântul. Viața mi-a îngăduit în sfârșit, să mi-l spun. I-am smuls vieții această îngăduință. I-am smuls-o cu prețul unor jertfe pe care numai eu le cunosc117.

Însoțit de Anna Munsch, ajunge la București cu „pașaport în regulă și nimic pe conștiință de reproșat, nici măcar de a fi membru al cutărui partid socialist….118, fericit că-și poate revedea pământul natal. Motivele acestei călătorii în țara natală sunt multiple, plecînd de la dorința de a vedea mormântul mamei și de a-și întâlni rudele în viață: „M-am dus să văd mormântul mamei mele și să strâng mâna lui moș Dumitru, singurul supraviețuitor din neamul lui moș Anghel. Mormântul mamei, aproape inexistent, o groapă prăbușită …”119. Din această cauză va solicita și va obține aprobarea Primăriei brăilene pentru un loc de veci în Cimitirul Sf. Maria pentru a depune osemintele mamei și chiar pentru înmormântarea lui după deces. Un alt motiv este acela de a-și revedea prietenii, cărora le dusese dorul în atâția ani de străinătate: „Pot să i-o mărturisesc fără greutate. În bună parte am venit și pentru voi, prieteni vechi și noi, prieteni de care mă leagă toate durerile și bucuriile trecutului și toate speranțele zilei de mâine”120. Iată că Panait Istrati nu se dezminte nici de data aceasta când proclamă prietenia drept cel mai înalt sentiment care i-a animat întreaga viață.

De altfel, își va întâlni colegii de breaslă care îl vor însoți pe meleaguri moldovene, Mihail Sadoveanu și dr. I. Mironescu, călătorind împreună, cu mijloace de transport originale – cu carul cu fân sau cu pluta pe Bistrița. Aceștia îi vor arăta o țară complet necunoscută, o lume nouă pentru cel obișnuit cu frumusețile orientale și cu aerul dătător de viață al Mediteranei: în codrii întunecoși ascultă vechi doine și balade în timp ce se înfruptă cu miei fripți haiducește, Cheile Bicazului unde îi tresaltă sufletul de emoție până la lacrimi, alte locuri minunate ce-i stârnesc în inimă mândria de a fi român. Primirea extrem de călduroasă făcută de scriitorii din Iași – George Topârceanu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu și, nu în ultimul rând, Garabet Ibrăileanu, cu ocazia vizitei la redacția revistei „Viața românească” îi umple inima de bucuria că, pretutindeni în România, are prieteni și că scriitorul și opera sa se bucură de stimă și apreciere.

Este acea Românie pe care a purtat-o în suflet în toate peregrinările sale fie în Orient, fie în Occident, iubind-o înflăcărat de acel patriotism care l-a readus în țară: „Chiar de ai avea un suflet ca o cracă uscată, nu poți să iubești pământul pe care te-ai târât, venind pe lume și al cărui grai și obiceiuri îți sunt altoite în sânge. Ca să apăr acest sentiment, sunt gata să mă bat cu toate doctrinele care susțin contrariul. Iată singurul patriotism folositor popoarelor. Din cauza lui am revenit […] în România”121. Și, când este acuzat de unii patrioți, ca cei de la revistele „Cuvântul” și „Gândirea” care îl amenințaseră că-l vor urmări cu degetul pe trăgaci, că nu dă dovadă de patrotism, prin acțiune și prin operă, Panait Istrati le răspunde, mândru de originea sa dublă – de român, prin mamă, și de grec, prin tată: „Da! Oricât de cosmopolit aș fi din naștere, de vagabond îndrăgostit după orizonturi fără de sfârșit […], rămân totuși român (s.a.), prin mamă, prin limbă și frumoasa mea Brăila; grec (s.a.), prin tată și «iubita sa patrida». Dintre toate popoarele cel român și cel grec îmi sunt cele mai apropiate. Le iubesc și le înțeleg, datorită sângelui ce mi-au dat”122.

Dar nu i-a fost dat ca vizita în România să fie liniștită, fără niciun fel de probleme. Încă de la intrarea în țară i s-a interzis orice contact cu reprezentanții mișcării socialiste sau comuniste: „Siguranța Generală mă avertiză – printr-un director al ei – că n-am voie să iau legătura cu organizațiile muncitorești și că dacă nu voiam să fiu bătut de fasciști, pe stradă, să fac bine să nu ies din casă”123 (s.a.). Or, Panait Istrati nu venise în România pentru a sta închis în casă, ci ca să vadă țara, să-și bucure ochii și inima de frumusețile sălbatice, rămase aceleași ca dintotdeauna. Bineînțeles că o face sub ochii vigilenți ai agenților Siguranței, care îl urmăresc peste tot și raportează șefilor lor orice mișcare a scriitorului, întregul itinerar al deplasărilor lui, numele persoanelor întâlnite, insinuând că scopul venirii sale în România este întărirea legăturilor dintre comuniștii români și cei francezi, mai mult chiar reactivarea grupărilor comuniste, în special din Iași, pe care o realizează sub masca întrevederilor cu Mihail Sadoveanu, gazda lui, și cu alți scriitori. Agenții semnalează faptul că, în timpul vizitei la Ploiești, fiind găzduit de legătorul de cărți Costică Ionescu, întâlnește, în cârciuma lui Vasile Petrescu, mai mulți activiști comuniști și socialiști în același scop, de a reface și întări relațiile acestora cu francezii de aceeași orientare.

La București fusese găzduit de prietenul și asociatul său în efemera afacere „Renaștere”, Jacob Rosenthal, la conacul său de la Snagov unde va petrece minunate momente de amintiri și istorisiri (mai mult ale sale decât ale companionilor) în compania altor reprezentanți de frunte ai literelor românești din vremea respectivă, Gala Galaction și D. D. Pătrășcanu, aduși de Mihail Sadoveanu, cel ce rămâne prietenul adevărat și credincios al proscrisului.

Atacurile din anumite reviste, în special cele ale extremei drepte, care îl acuzau de lipsă de patriotism, de calomniere a țării în presa străină, șicanele din partea Siguranței care îl considera un periculos activist, mai ales comunist, împotriva guvernanților din vremea aceea, îl determină să părăsească țara pe care venise să o revadă cu sufletul deschis, cu dorul nestins de patria care niciodată n-a fost mamă adevărată pentru el.

7.8. Călător prin Europa

Reîntors în Franța (în octombrie 1925), unde câteva ziare franceze anunțaseră arestarea sa de către autoritățile românești făcându-i pe Romain Rolland și Jean-Richard Bloch să intervină la guvernul francez pentru a-l recupera pe cel sechestrat și amenințat cu moartea, va dezminți zvonul, dar va relata ziariștilor francezi cele văzute și auzite în România124.

Când Romain Rolland împlinește 60 de ani, din inițiativa lui Georges Duhamel, marele scriitor francez este sărbătorit și printr-un volum omagial Liber amicorum Romain Rolland, cuprinzând evocări ale unor oameni de litere și de cultură, dintre care nu lipsește Panait Istrati. El contribuie la acest volum cu evocarea Cei trei Romain Rolland ai mei în care își exprimă gratitudinea aducându-i un imn de slavă celui care i-a schimbat radical viața devenindu-i prieten, mentor și … tată spiritual, acel om ajutându-l să creadă în luptă și în nădejde, pentru că, spune el, ,,mi-a fost dat să devin, în viață, prieten al lui Romain Rolland, care nici el n-a făcut-o, deși ar fi putut-o face, și care, la cei șaizeci de ani ai săi, ar muri de durere, dacă m-ar vedea abdicând.”125.

Timp de doi ani, stabilit la Masevaux, la Nisa sau la Paris, în subsolul lui Gheorghe Ionescu, mai apoi la Menton, va continua să scrie și să publice alte opere literare sau articole pe diverse teme, participă la mitinguri sau conferențiiază la Geneva despre rolul artei și al artiștilor, invitat de prietenul său, Josué Jéhouda. Este momentul cunoștinței cu Marie-Louise Boud-Bovy (Bilili), de care se îndrăgostește pe loc, dar pentru care nu vrea să o părăsească pe Anna: „Nu renunț însă nici la Anna, nici la Marie-Louise. Mai degrabă la viață. Am nevoie de amândouă și asta e cu putință”126. Deși îl asigurase că nu este geloasă și îl va înțelege când el va avea o amantă, dacă aceasta nu o va umili, Anna Munsch îl părăsește și va accepta divorțul abia în 1930, timp în care Panait Istrati îi asigură întreținerea.

Călătorește în Belgia, la Bruxelles, invitat la congresul P.E.N.-club, apoi vizitează Olanda unde face cunoștință cu A.M. de Jong127 cel ce îi va fi prieten credincios până la moarte.

Boala îi dă din nou tîrcoale și, la sfârșitul lunii octombrie 1926, va fi internat într-un sanatoriu renumit, Curhaus Victoria, din Montana-sur-Sierre, cu un diagnostic puțin încurajator – cavernă pulmonară, redeschisă – , unde stă până în luna ianuarie a anului următor.

Acești ultimi trei ani din viață au fost cei mai fecunzi pentru vagabondul de geniu, devenit scriitor de geniu, cunoscut nu numai în Franța, ci și în toate țările europene și chiar peste ocean. Cele șase cărți publicate în această perioadă extrem de laborioasă, activitatea publicistică în Franța și în România îi atrag simpatia și prietenia celor mai cunoscuți scriitori, deținând, totodată, supremația actualității literare de pe toate meridianele globului.

Vagabond înnăscut însă, aflat în imposibilitatea de a se bucura de o existență tihnită, chiar dacă mijloacele financiare nu-i lipseau, pe la mijlocul anului 1927 trece printr-o stare de deznădejde provocată de „nevoia de a trăi încleștarea vieții pe meridiane mereu altele; de a cunoaște oameni și a-și înfrăți visele laolaltă; de a iubi frumusețea pământului, dăruind-o fără stavile inimii omenești însetate”…128. El își exprimă starea astfel: „De un an nu mai trăiam, lâncezeam! Unsprezece ani de viață în Occident sfârșiră prin a-mi îngheța inima: Nu mai trăiam viața de odinioară, bogată în elanuri trainice, prietenie pasională și speranțe neîmplinite. O poftă bezmetică după bunăstare materială înghițea totul în jurul meu, până și pe cei mai buni. Totul sacrificat ocupațiunilor (s.a.) cotidiene”129. Unul dintre marii săi prieteni explică această stare: „El (Panait Istrati, n.n.) a reproșat Occidentului și altor părți din lume, latura dominant strict economică, relațiile umane nefiind bazate pe dragoste și prietenie, ci numai pe constrângeri. Istrati respinge orice constrângere, orice obligație impusă dinafară…”130. De altfel, și Panait Istrati, deznădăjduit de zădărnicia vieții în care dragostea, prietenia, arta chiar au pierdut orice valoare, nu mai are decât un vis – de a reveni în locurile natale, departe de Occidentul străin pentru el: „Un teribil «La ce bun ?» flutură pe buzele mele. N-am decât o dorință: să plec la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei și să ascult glasul lui moș Dumitru […]. M-am calcinat la vâlvătaia propriei mele flăcări”131.

Suflet nobil, deschis tuturor celor care i-au răspuns cu aceleași sentimente, Panait Istrati iubește deopotrivă toate neamurile lumii pe care le înțelege, le apreciază în egală măsură, adresându-le tuturor cuvântul său: „Ei fiindcă am trăit în douăsprezece țări de pe pământul acesta blestemat, fiindcă am ascultat pe oameni tânguindu-se cu același fel de lacrimi în ochi eu voi adresa cuvântul meu de luptă și emoție artistică tuturor neamurilor…”132. De aceea, se poate spune că el a fost nu numai un cetățean al României, ci și un cetățean al Europei, că biografia sa este, deopotrivă, românească și europeană.

Desigur că biografia lui europeană nu se rezumă la Franța, Elveția, Belgia și, eventual, Olanda, unde, prin felul său de a fi sau de a simți, s-a înconjurat de prieteni, unii rămânând astfel până la moartea sa, nu numai oferită, ci și căutată pretutindeni de acest vagabond du monde, cum se numește însuși în titlul unui articol133 cuprinzând impresii personale și reportaje realizate în timpul călătoriei în U.R.S.S., îl conduce în toate țările unde trăiesc cei ce-l apreciază și se bucură, la rândul lor, de calde sentimente amicale: Emile Vandervelde (Belgia), A. M. Jong (Olanda), Nikos Kazantzakis (Grecia), Josué Jéhouda (Elveția), Andréas Latzko (Austria), fără a omite turneele de mai târziu, din 1932 – cu conferința Les Arts et L’ Humanité – care va cuprinde orașele Viena, München, Berlin, Hamburg, Frankfurt, Heildelberg și Colonia, deci și Germania, altă țară europeană pe unde l-a chemat dorul de ducă.

Boala necruțătoare nu-i va mai permite hoinarului decât scurte vizite în Franța, un sejur pe Coasta de Azur pentru îngrijirea sănătății unde stă din octombrie 1933, până la sfârșitul lui martie 1934. Acest sejur a fost ultimul său drum, ultima călătorie a pelerinului inimii în afara granițelor țării, deoarece moare în aprilie 1935, la București. A fost ultimul act al biografiei europene a celui care n-a obosit niciodată, care nu s-a putut stabili definitiv nicăieri, a celui care a cunoscut atât Orientul, cât și Occidentul, cele două direcții între care s-a împărțit destinul unui vagabond de geniu român. După moartea scriitorului, opera sa continuă să circule pe întregul mapamond, fără a cunoaște opreliștile care i s-au pus, cândva omului Panait Istrati, fără a i se închide granițele numeroaselor limbi în care a fost tradusă.

NOTE

1) Ștefan Gheorghiu (1879-1914), militant socialist, unul dintre organizatorii cercurilor „România muncitoare” (1902), ai primelor sindicate, cu o contribuție însemnată în reorganizarea Partidului Social – Democrat din România.

2) Panait Istrati, în Trecut și viitor, ed. cit., p. 27: „Văd apărând din negura unui trecut de vis făptura înveșmântată de revoltă sinceră a lui Ștefan Gheorghiu, altă față aprinsă de ftizie galopantă […]” care „… cu și mai mult avânt, ridică pumnul împotriva zidului prostiei universale, își dă seama de grosimea lui și în loc să dispereze, el aleargă după artileriști, îi cheamă la luptă, nu se îndoiește o clipă de răsunetul glasului său, dar amuțește într-o zi primăvăratică de martie, în sanatoriul de la Filaret, singur în odaia lui, singur, cu credința sa neclintită în viitorul unei lumi făurite de cei care vor trebui să aleagă între luptă și ftizie.”

3) P. Istrati, Ștefan Gheorghiu, în Amintiri, ed. cit., p. 236: „Reduși la mizerie cu cei trei șilingi pe zi ce câștigam cu văruitul și văzându-l cum murea în odăița din strada Hamamil, am fost atunci zguduit de una dintre acele crize sufletești care schimbă axa vieții unui om.”.

4) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 213.

5) Scrisoare către Romain Rolland, din 22 martie 1923, în Cahiers, nos. 2-3-4, p. 138: „Mă îmbarc fără bilet (călătoresc clandestin) într-un vapor al Mesageriilor Maritime (Saghalin sau Shagalin), pentru a merge la Marsilia, dar sunt descoperit, acoperit de rușine în fața a 400 de emigranți și debarcat la Neapole. O lună de mizerie neagră, când mă culc afară și mănânc salată timp de șase zile, dar văd muzee.” (trad. A. L.).

6) P. Istrati, Direttissimo, în Neranțula și alte povestiri, ed. cit., p. 430.

7) Ibidem, p. 431.

8) G. Călinescu, Vasile Alecsandri, Editura Tineretului, București, 1965, p. 8.

9) L. Rebreanu, Metropole, Editura Cartea Românească, 1931, p. 244.

10) Ibidem, p. 431.

11) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 210.

12) Ibidem.

13) M. Cogălniceanu, Tentația și ghimpii libertății, ed. cit., p. 13.

14) Alexandru (Alecu) Constantinescu (1872-1949), militant socialist și comunist, a fost unul dintre conducătorii mișcării sindicale și al P.S.D.R., ulterior al mișcării comuniste. După 1920 a fost nevoit să emigreze în Franța și apoi în fosta U.R.S.S. În legătură cu scrisoarea de recomandare, el va preciza într-o confesiune publicată în ziarul „Deșteptarea” din 7 februarie 1932: „Țineam ca să-l trimit în lumea mai complicată a Occidentului, să vadă, să studieze viața-mașină a muncitorului marii industrii și să învețe limba franceză, spre folosul ideologic al proletariatului român. După îndelungată insistență, reușesc a-l hotărî să se ducă la Paris.” (Apud Panait Istrati, Cum am devenit scriitor., p. 213, n.x.).

15) P. Istrati – Scrisoare către Romain Rolland, din 23 martie 1923, în Cahiers, p. 139: „25 decembrie 1913 cobor, în sfârșit, în acest Paris atât de dorit. Cunoștință cu Ionescu care devine prietenie în 3 zile. Parisul vizitat timp de patru luni, mă plictisesc și îl părăsesc” (trad. A. L.).

16) P. Istrati, Amintiri, … p. 60.

17) Ibidem, p. 61.

18) Ibidem, p.p. 61-62.

19) Jean Jaurès (1859-1914), om politic și istoric francez, orator strălucit, a fost unul dintre fondatorii Partidului Socialist Francez și ai ziarului „l’Humanité”.

20) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p.p. 216-217.

21) Ibidem, p. 219.

22) Ibidem, p. 222.

23) Apud Al. Talex, Panait Istrati, Editura Vremea, București, 1944, p. 27.

24) Dictionnaire français-roumain de Constantin Șăineanu, apărut în 1914 în ediția a III-a (primele fuseseră publicate în 1896 și, respectiv în 1907), într-un tiraj de 5200 exemplare. Apud Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 192, n.x.

25) Télémaque, cu titlul său complet Aventurile lui Telemac, este opera cuprinzând enciclopedic învățături morale și politice, având ca autor pe Fénelon, pseudonimul literar al scriitorului francez François de Salignac de la Mothe (1651-1751).

26) Apud Al. Talex, op. cit., p.p. 27-28.

27) M. Iorgulescu, op. cit., p. 191.

28) Este vorba, probabil, despre Vasile Goraș, cunoscut și stimat profesor de limba latină în anii ’30 la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, cu care Panait Istrati ține legătura epistolară după plecarea în Elveția.

29) M. Iorgulescu, Un anarhist al dracului de deștept – amintiri inedite despre tânărul Panait Istrati, sindicalist la Brăila, în „România literară”, nr. 30/3 august 2007, p. 20.

30) „Martie 1916! Războiul e la apogeu. Îmi privesc cireada: patruzeci de porci riscând să fie înhățați de români sau de nemți. Prefer să-i mănânc eu însumi. Îi pun pe cântar: un franc kilul în viu. Am o mie cinci sute de lei în buzunar și la 30 martie, la frontiera elvețiană, primesc în schimb o mie două sute de franci elvețieni”. (O „oră” cu Panait Istrati, povestitor român, scriitor francez în P. Istrati, Amintiri…, p.p. 126-127).

31) Leysin este o localitate de lângă orașul Montreux, Elveția, cu multe sanatorii pentru tratarea ftiziei, devenită una dintre cele mai reputate stațiuni de gen din lume încă dinaintea Primului Război Mondial.

32) M. Iorgulescu, Celălalt Istrati, ed. cit., p.p. 181-182.

33) Al. Talex, op. cit., p. 26.

34) Apud Silvestru Boatcă, op. cit., p. 20.

35) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p.119. ”

36) Ibidem.

37) În legătură cu debutul în limba franceză, Mircea Iorgulescu are o cu totul altă opinie: „La sfârșitul lunii mai 1919, ziarul «de idei și avangardă» La Feuille din Geneva publică […] un articol semnat Panait Istrati, ouvrier, De la rédaction de «Lupta» și intitulat «Sur la conférence. Un peuple martyr» […]. Până la proba contrarie, acest articol reprezintă debutul lui Panait Istrati în limba franceză, deși nu este vreodată menționat în amintirile lui”, op. cit., p. 203. 38) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, p. 223: „Cu toate că nu făcusem armata mă hotărăsc să părăsesc țara, cu destinația Elveția, nu numai fiindcă nu aveam nimic de apărat și că nu sunt de talie să apăr o «moșie», chiar dacă aș avea-o, dar și din convingerea că o nație și o limbă nu pier decât după ce și-au îndeplinit rostul istoric.”

39) Ibidem, p. 231.

40) Josué Jéhouda (1892-1966), emigrant ucrainian din cauza xenofobiei din această țară, scriitor, jurnalist și fervent militant pentru crearea statului Israel, director la „Revue juive de Genève”, va deveni, peste opt ani de la prima întâlnire, nu numai prieten, ci și un foarte apropiat colaborator al lui Panait Istrati, scriind împreună, în 1927, romanul La Famille Perlmutter.

41) P. Istrati, loc. cit.: „… eu aș avea nevoie de… un fel de cântec al inimii, de-o mână caldă să-ți mângâie ceafa… de-o sinceritate pornită de sus în întâmpinarea noastră, a celor de jos. Oare, să nu existe oameni, sus?” (s.a.).

42) P. Istrati, op. cit., p.p. 231-232.

43) Ibidem, p. 261.

44) Ibidem, p. 234.

45) Cahiers nos. 2-3-4, p. 21: „Un om care este în pragul morții vă roagă să-i ascultați confesiunea” (trad. A. L.).

46) Henri Barbusse (!873-1935), militant comunist și scriitor francez, autorul unei proze de factură umanist-pacifistă, celebru pentru romanul Focul, una dintre primele cărți în care se denunță ororile primei conflagrații mondiale, pentru care a primit premiul Goncourt.

47) Anatole France (1844-1924), celebru scriitor francez, maestru al prozei pentru care a primit Premiul Nobel pe anul 1921, personalitate cultural-politică de prestigiu mondial, membru al Partidului Socialist Francez, colaborator al ziarului „l’Humanité”.

48) P. Istrati, op. cit., p. 262.

49) Ibidem.

50) Cahiers, nos. 2-3-4, 1987, p. 28 și urm.: ,,În acest trup, altă dată viguros, astăzi numai piele și os, țintuit la pat și biciuit de dureri, în trupul acesta, totuși, nu s-a stins totul: viața se află fremătând, gata să se trezească![…]. Acum îmi vindecați sufletul, și astăzi fiindcă vă am, îmi întind spre dumneata brațele descărnate și strig din toată forța ființei mele: «Lumină, lăsați să vină Lumina»!” (trad. A. L.).

51) Scrisoarea către doamna Z. (Geneva, 8 mai 1920). Apud Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, Editura Minerva, București, 1984, p. 78.

52) La Geneva, în 1917, Istrati cunoaște un „vântură-lume”, Antonio, pe care îl reîntâlnește în 1921, pe Promenade des Anglais, la Nisa și „fac” împreună fotografie ambulantă și zile de închisoare la „Maison Céllulaire”. E mai mult ca sigur că acest Antonio nu-i altul decât A. Bernard, pe care l-a cunoscut înt-o seară de restriște sufletească, tot la Geneva, în 1917. Acest Bernard, la moartea lui Panait Istrati, a trimis o coroană de flori naturale, având inscripția: „De la succesorul său pe Promenade des Anglais…” (P. Istrati, Cum am devenit scriitor, n.x., p.265).

53) Ibidem, p. 225.

54) Scrisoarea poartă ca titlu „Ultimele cuvinte” și este datată 1 ianuarie 1921. Destinatarul, Romain Rolland, o va citi abia în octombrie 1922, când îi este înmânată chiar de către Panait Istrati cu ocazia primei întâlniri a celor doi scriitori la Villenevue.

55) Disperații. Un supus român își taie gâtul în fața monumentului centenarului. Starea lui e gravă, în „Le Petit Niçois”, 4 ianuarie 1921: „Un supus român, numit Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de profesie zugrav și domiciliat în strada Marceau, nr. 15, a încercat să se omoare tăindu-și gâtul cu un brici. Disperatul s-a prăbușit peste gardul grădiniței care înconjoară monumentul; pierdea sânge din abundență din cauza groaznicei răni pe care și-o făcuse și suferea atroce. Trecătorii, pe care acest act tragic îi impresionase puternic, s-au îngrămădit în jurul nefericitului. Unul dintre ei a anunțat despre asta poliția, deși ar fi fost mult mai simplu ca rănitul să fie pus imediat într-o mașină și să fie dus la spital fără întârziere. De îndată ce a fost înștiințat de acest teribil eveniment, dl. Soulié, comisar de poliție […], s-a dus […] la disperat și a făcut să fie transportat la spitalul Saint-Roche, unde acestuia i-au fost date îngrijirile cele mai grabnice. Din nefericire, se scursese mai mult de jumătate de oră din clipa în care nenorocitul își trăsese lovitura de brici, iar hemoragia care survenise îi făcea cazul încă și mai grav. Este foarte puțin probabil ca disperatul să supraviețuiască teribilei lui răni.” (Apud Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, p.p. 220-221).

56) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 256.

57) Ibidem, p. 257.

58) Scrisoarea găsită de poliție în buzunarele sinucigașului, Lettre ouverte à l’Humanité n-a fost niciodată găsită, dar fragmente din ea au fost citate de Fernand Desprès în epistola sa trimisă în martie 1921 lui Romain Rolland.

59) Apud M. Iorgulescu, Spre alt Istrati, ed. cit., p.p. 226-227.

60) Ibidem, p.p. 225-226.

61) P. Istrati, op. cit., p. 260.

62) Ibidem, p. 261.

63) Ibidem.

64) P. Istrati, op. cit., p. 262.

65) Correspondance Panaït Istrati – Romain Rolland, în Cahiers Panaït Istrati, nos. 2-3-4, 1987, p.p. 80-81: „Abandonez, în voia soartei, familie plăpândă și prieten delicat, fără speranța de a aștepta de la mine – ca și de la restul lumii, de altfel – cel mai mic semn de viață atâta vreme cât oceanul în care mă voi arunca mă va ține în el, înainte de a mă scoate iarăși la suprafață. Fiincă într-o zi o să mă scoată. […]. Voi fi însă puternic, fiindcă nu sunt singur; mă însoțiți.” (trad. A. L.).

66) M. Cogălniceanu, Tentația și ghimpii libertății, ed cit., p. 58.

67) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 266.

68) R. Rolland, Scrisoare din 27 decembrie 1921, Cahiers, p. 87: „Dacă ați pune în arta dumneavoastră forțele pasionale pe care le risipiți în afara ei, ați fi un mare artist.” (trad. A. L.)

69) Edouard Raydon, Panaït Istrati, vagabond de génie, Editions municipales, p. 85: „Duminică 5 mai 1922, Gheorghe și soția sa, însoțiți de prietenul lor, sosesc cu trenul la Triel și urcă pe jos până la cătunul Hautil. Flocher îi întâmpină cu simpatie. (…) Acest pustnic este totuși un om prietenos care trăiește fericit în mijlocul naturii, a citit mult și a trăit bine înainte de a se retrage la Hautil. Panait[…] este sedus de acest loc liniștit și odihnitor, de aceea acceptă cu entuziasm oferta generoasă a lui Ionescu. Se va instala în camera de oaspeți, gazda îi va găti și el va scrie prima sa carte.” (trad. A. L.).

70) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit.: „În mai 1922, vin de la Nisa la Paris, regăsind pe Ionescu, îi arăt corespondența mea cu Romain Rolland. Prieten din 1913, Ionescu se aprinde ca un vulcan și-mi oferă, – (se va ști într-o zi cu câte jertfe!) pensiunea pe șase luni. În acest timp scriu două volume între care Chira pe care o purtasem ani de-a rândul în cap. Apoi îmi reiau meseria de fotograf, lăsând pe Rolland să se aprindă la rându-i și să încerce, în Elveția, lansarea volumelor mele…”.

71) Romain Rolland, Scrisoare din 24 septembrie 1922, Cahiers, ed. cit., p. 105: „Previziunile mele sunt confirmate. Daruri dintre cele mai înalte ale vieții și ale artei există în unele dintre acele povestiri. Unele dintre ele, țineți-vă bine!, au valoarea celor mai bune de Gorki sau aproape a povestirilor populare ale lui Tolstoi.” (trad. A. L.).

72) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 284.

73) Ibidem, p. 215: „«Vila Olga» este o locuință mică și cochetă, puțin încăpătoare și înțesată cu mobile, locuită în întregime de familia Rolland. Are un singur etaj, cu ferestrele spre lac. La douăzeci de pași, luxosul «Hotel Bayron». Împrejurimi minunate unde fermecătoarea pajiște înverzită se îmbină armonios cu ruginiul nenumăraților castani. Imediat, în spate, munții Vaud străjuiesc drumul vânturilor dinspre nord”.

74) Ibidem, p. 287.

75) Ibidem, p. 6: „Lui Istrati, prietenească aducere aminte a primei noastre întâlniri.”

76) Ibidem, p. 292.

77) M. Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 228.

78) Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, ed. cit., p. 92.

79) P. Istrati, Între un prieten și o tutungerie, în Chira Chiralina, Editura Minerva, București, 1982, p. 446.

80) Panait Istrati, Scrisoarea din 22 decembrie 1921 în Cahiers 2-3-4, pp. 82-83: „Pentru mine, d-ta ești în întregime personificarea milei și a înțelegerii. Te socot făcut din același aluat cu aceea care mi-a dat viață…ˮ.(trad. A.L.)

81) R. Rolland, Scrisoarea din 15 martie 1921, în Cahiers…, ed. cit., p.p. 46-47: „Dar trebuie să înveți să vezi mai departe ca omenirea.[…] Omenirea va muri. Și ce este victoria unei clipe în prezența imensității încremenite a morții? Dumneata care cunoști atât de bine prăpastia acesteia, dumneata care ai încercat suprema durere de a pierde – ca mine, în același timp cu mine (s.a.)[…] – o mamă.ˮ(trad. A.L.)

82) Este vorba de scrisoarea din 31 martie 1921 din Cahiers, p. 71: „Vă mulțumesc, deci, pentru sfaturi, cu sentimentul unui fiu, a unui fiu bun, și voi folosi recomandările dumitale”.

De altfel, la începutul scrisorii îi vorbește despre acest sentiment „necunoscut”: „vă scriu aceste rânduri sub greutatea unui sentiment necunoscut până în prezent […], dar ceea ce îmi umple ochii de lacrimi […] este devotamentul patern pe care eu nu l-am cunoscut și pe care mi-l arătați” (s.a. ) (trad. A. L.).

83) P. Istrati, Scrisoarea din 2 noiembrie 1922, în Cahiers…, ed. cit., p. 110: „Un singur gând mă înspăimântă: să nu-mi dai drumul din mână, până ce nu-mi vei scoate la iveală tot răul care zace în mine. Deoarece, dacă aș avea nenorocul să mă scapi din mână, m-aș fărâma ca un pahar fragilˮ.(trad. A.L.)

84) Gala Galaction, Acum un an când a venit Panait Istrati, în „Vlăsiaˮ, 9 noiembrie 1926.

85) R. Rolland, Scrisoarea din 23 decembrie 1922, în Cahiers…, ed. cit., p. 120: „Dragă prietene, nu mai aștept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ți răspund… Nu mai pot aștepta, după ce am devorat Chira Chiralina, în toiul nopții. Trebuie să-ți spun numaidecât e formidabilă! Nu există nimic în literatura de azi, care să aibă tăria aceasta. Nu există niciun scriitor de astăzi – nici eu, nici oricare altul – care să fie capabil s-o scrie […] Magnific!” (s.a.) (trad. A.L.).

86) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p. 121.

87) M. Cogălniceanu, op. cit., p. 59.

88) P. Istrati, Trecut și viitor,ed. cit., p.122.

89) Scrisoare din 17 august 1923 în Cahiers, p. 147: „Poți să fii mulțumit! Toate emoțiile pe care un om, deloc blazat, dar îndurerat, ar fi putut să le simtă cu ocazia unui asemenea eveniment, le-am simțit și eu citind cuvintele d-tale, de această dată publice. Ea (Prefața – Un Gorki balcanique, n.n.) a depășit cu mult așteptările mele. Dar nu mă rezum doar la mulțumiri. Îți promit și mă angajez față de d-ta să lupt.” (trad. A.L.).

90) Manuscrisul Kyrei Kyralina este corectat de însuși Romain Rolland celelalte opere vor fi revizuite de Jean-Richard Bloch, Jacques Robertfrance, Marcel Martinet și Philippe Neel.

91) P. Istrati, op. cit., p. 320.

92) Ibidem, p.p. 332-333.

93) Este vorba despre editurile „H. Toulmin” și „G. Allen and Unwin”.

94) Editurile „Alfred Knopf” și „Vanguard Press” tipăresc, între anii 1926-1931, majoritatea operelor lui Panait Istrati.

95) P. Istrati, op. cit., p. 332.

96) Ibidem, p. 337: „Primul meu contract mă dădea ferecat casei «Rieder» pentru șase volume, cu un drept de autor de 6 ½%, 7% și 8%. Mi se mai acorda 50% din traduceri. […] Două mii de franci [pe lună, n.n.], în care se cuprindea și întreg venitul traducerilor. ” (s.a.).

97) Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Joseph Kessel, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance, Frans Masercel.

98) 1925 – Primește LE PRIX SANS NOM, înființat de Henri Poulaille, pentru operele Kyra Kyralina și Oncle Anghel.

99) Mihail Sadoveanu, „Lumea”, 4 ianuarie 1925.

100) Tudor Arghezi, „Clipa”, 16 noiembrie 1924.

101) Pompiliu Constantinescu, „Mișcarea literară”, 1-8 august 1925.

102) George Topârceanu. „Lumea”, Iași, 2 noiembrie 1924.

103) Gala Galaction, „Vlăsia”, 9 noiembrie 1926.

104) Garabet Ibrăileanu, Scriitori români și străini, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 47..: „Istrati, biograficește, n-a ieșit din viață. E în viața reală de toate zilele; e întâi un om și apoi un scriitor. […]. Istrati a avut cu el nu numai talentul său, viziunea și puterea sa de expresie, ci puterea de expresie, viziunea, invenția, estetica – talentul unui întreg popor. De aceea a și plăcut așa de mult. E triumful spiritului specific românesc în fața criticii franceze.”

105) N. Iorga, Haiducii în franțuzește, în „Ramuri”, 25 iulie 1924 și Clase și curente literare, în „Ramuri”, 15 octombrie – 1 noiembrie 1924.

106) Al. Cazaban, Un Gorki căruia i se spune Istrati, în „Viitorul”, 18 iunie 1924.

107) Cf. Cahiers, nos. 2-3-4, p. 128:

„Mai întâi că e socialist.

Apoi că nu a frecventat Capșa și că nu face parte din nicio coterie literară.

Că nu are talent.

Că nu știe înseși elementele limbii franceze de care se servește.

Că este un pornograf abject.

Că a atacat pe Eminescu și pe alte glorii naționale, inclusiv pe domnul Iorga.

Ceea ce i se reproșează mai ales și ceea ce nu-i vor ierta niciodată, este că a reușit, el, un simplu om din popor, nefiindu-i rușine de originile sale, dimpotrivă mândrindu-se mereu cu acestea (originile, n.n.), că a reușit, spunem noi, […] acolo unde toți universitarii noștri și alți câțiva pretinși literați intelectuali au eșuat lamentabil.” (trad. A. L.).

108) P. Istrati, Între neam și umanitate, în Trei decenii de publicistică, 2, p.p. 104-105.

109 Apud Silvestru Boatcă, Panait Istrati, ed cit, p.31.

110) Ioan Slavici, op. cit., p.p. 3-4.

111) Panait Istrati, Scrisoare deschisă domnului Al. Cazaban în Trei decenii de publicistică, 2, p. 72.

112) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p.p. 39-40.

113) Panait Istrati, Scrisoare deschisă domnului N. Iorga în Trei decenii de publicistică, 2, pp. 115-116.

114) P. Istrati, Scrisoare din 31 octombrie 1924, în Cahiers, nos. 2-3-4, 1987, p.184: „Câtă vreme se limitară la o critică a cărții, tăcui fără să ripostez. Dar când ieșiră la atac, cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce și-a trecut viața prin cârciumi și că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» și să mâzgălească o carte «pretins frumoasă», ei bine, acești domnișori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut (s.n.)”. Dușmanii mei: șacalul Cazaban, simbriaș mârșav al guvernului, și N. Iorga, academician, bărbat de stat și șef de partid huligănesc. Am spus-o și o repet: în România, nu criticile sentențioase mă interesează, ci credința profundă a lumii obidite în steaua unui obidit care s-a ridicat victorios din neantul veșnicelor înfrângeri.” (trad. A.L.).

115) Ibidem.

116) V. Eftimiu, Portrete și amintiri, p.206.

117) P. Istrati, Trecut și viitor, ed. cit., p. 2 și urm.

118) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 349.

119) Ibidem, p. 351.

120) Ibidem, p. 350, n.x..

121) Ibidem, p. 356.

122) Ibidem.

123) Ibidem, p. 349.

124) Peripețiile și călătoriile sale vor fi publicate în două ziare franceze, articolele respective denunțând atrocitățile poliției românești din timpul guvernării liberale a Brătienilor, cu care se războise și în presa românească: La Roumanie sanglante. Une lettre edifiante de Panaït Istrati de retour de Bucarest, în „Paris-Soir” din 1 noiembrie 1925 și Contre les horreurs roumains. Un meeting de la Ligue de Droits de l’Homme, în „Le Quotidien” din 13-14 decembrie 1925.

125) P. Istrati, Cei „trei” Romain Rolland ai mei în Amintiri, evocări, confesiuni, ed.cit., p. 264.

126) Idem, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 382.

127) A. M. de Jong (1888-1943), scriitor olandez cu realizări notabile în proză și dramaturgie, a început cunoștința cu Panait Istrati prin corespondență datorită intenției de a traduce L’oncle Anghel. După întâlnirea din Olanda devin prieteni intimi, una dintre prieteniile mari care l-a întovărășit și susținut până la moartea scriitorului român. A tradus în limba olandeză majoritatea operelor istratiene și a publicat câteva eseuri privitoare la viața și opera lui Panait Istrati.

128) P. Istrati, op. cit., p. 392, n.x.

129) Ibidem, p. 396.

130) Apud P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, Ediție, traduceri și note de Alexandru Talex, Editura Minerva, București, 1988, p. 337.

131) Cahiers…, ed. cit., p. 297

132) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 403.

133) Este vorba despre Notes et reportages d’un vagabond du monde, publicat în revista „Monde”, iunie-iulie 1928.

8. PELERINAJ ÎN «MECCA COMUNISMULUI»*

Apreciind mai mult deprinderile de viață orientale, caracterizate prin sentimentalism, sociabilitate, apropiere sufletească, Panait Istrati trăiește un acut sentiment de solitudine, de angoasă, într-o perioadă când singurul prieten rămăsese Romain Rolland. Structura sa sufletească, natura sa vulcanică și pasională presupuneau agitație, o existență plină de evenimente, un țel pentru care să lupte. Or, anul 1927, deși cu destule evenimente în activitatea sa, este anul când, dezamăgit de răceala Occidentului, lipsit de orice stare sufletească – fie ea bucurie, fie tristețe – simte nevoia evadării din acest loc care nu-l mai atrage, de care se simte străin și dezgustat. Prilejul se ivește când se aștepta mai puțin: primește o veste care, nu numai că îl încântă, ci îl face chiar fericit.

Vestea cea frumoasă, primită de la vechiul său prieten, Christian Racovski1, ambasadorul Uniunii Sovietice în Franța: „N-am primit decât câteva invitații oficiale pentru serbările celei de-a X-a aniversări a Marii Revoluții din Octombrie. Voks-ul te-a invitat”2, îl entuziasmează pe scriitorul dezgustat la culme de traiul în Occident, de atitudinea glacială a occidentalului față de orice străin, chiar dacă îl apreciază sau îi este prieten, Panait Istrati jubilând la ideea de a cunoaște transformările benefice aduse de Revoluție, dar, mai ales, trezindu-i plăcerea de a colinda prin lume: „Pentru mine, o asemenea plecare însemna trezirea la viață a vechiului vagabond”3.

Încă de la victoria revoluției bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Panait Istrati își manifestase adeziunea la aceasta, considerând-o singura modalitate de a schimba umanitatea, de a-i asigura progresul. Ecourile propagandistice ale revoluției socialiste îi stârnesc interesul și își manifestă, ori de câte ori are prilejul, de a vedea și de a cunoaște marile realizări ale U.R.S.S., unde intenționa să facă o călătorie în acest scop, comunicându-i lui Romain Rolland, încă din 1926, despre tratativele cu Christian Racovski, vechiul său prieten, ambasador sovietic în Franța, în legătură cu o posibilă vizită în țara sovietelor.

Fericit că va pleca în țara unde fusese înlăturat capitalismul oprimator, singurul lucru ce îl apropia de regimul sovietic, deși total ignorant în privința acestuia, se manifestă euforic în fața prietenilor săi: „Lui Istrati nu-i tăcea gura: euforic, agitat la gândul unui pelerinaj în «Mecca comunismului» la care visa de mult timp și pe care urma să-l înceapă a doua zi, Istrati nu contenea să-și reverse entuziasmul legat de revoluție și de viitorul luminos pe care acesta îl deschisese. Nu era membru de partid, nu împărtășea ideile populare despre «lumina care vine de la Răsărit», […], critica vehement societatea «burgheză», slăbiciunile și viciile acesteia, societate pe care o făcea răspunzătoare de ororile și de consecințele războiului îngrozitor care abia se sfârșise”4.

De altfel, el însuși recunoaște că marxismul său, de care nu avea habar, credința sa revoluționară era înlocuită de sentimente și, din instinct, pentru că trăise o viață asemănătoare celor săraci și oprimați, se situa de partea acestora, făcând greșeala de a crede că Rusia Sovietică reprezintă locul ideal de a-și trăi viața: „La grande erreur d’Istrati fut de se croire communiste, de penser qu’il pourrait accepter les impératifs d’un régime qui, pour s’instaurer et se maintenir au pouvoir, se trouvait dans la nécessité d’être dur et impitoyable. Il n’était pas allé en U.R.S.S. avec l’espoir de changer les institutions, de les humaniser, il les croyait bonnes; il pensait seulement qu’il lui suffirait de dénoncer un scandale, si tant est qu’il en existât en Russie soviétique, pour qu’il cesse”5. Pentru el, plecarea în Rusia Sovietică reprezintă încă un prilej de realizare a dorinței arzătoare de a cutreiera, a observa și a urmări lumea cu admirație și cu emoție în ciuda oricăror sacrificii ori suferințe, iar U.R.S.S. era țara unde se împliniseră idealurile pentru care luptase în primele rânduri ale muncitorimii în tinerețe.

Primul contact cu misiunea revoluționară are loc în 1905, când participă la manifestația unde îl cunoscuse pe Christian Racovski, participare ce se soldează cu arestarea sa în urma ciocnirii de stradă între manifestanți și poliție și trimiterea la urmă de la București la Brăila. Această etapă din viața lui marchează începutul activismului său în cadrul mișcării socialiste, confruntarea cu contradicțiile sociale ale epocii, cunoștința și prietenia cu câțiva dintre conducătorii muncitorimii din vremea respectivă: Ștefan Gheorghiu, I. C. Frimu, N. D. Cocea, Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, C. Dobrogeanu Gherea și, bineînțeles, Christian Racovski. El însuși va spune mai târziu că lecturile sale nu cuprinseseră nimic despre ceea ce înseamnă socialismul, pe care l-a înțeles abia după mișcările muncitorești din portul Brăila: „Despre socialism nu citisem încă nimic, dar, în urma unor mari mișcări muncitorești în portul nostru, auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiți (s.a.) și văzusem un om ucis în bătaie de poliție, fiindcă fusese socialist. Puțin după aceasta, am asistat la câteva întruniri socialiste și am înțeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuțile[…]: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului și, mai presus de orice, o adevărată înfrățire cu cel învins de viață (s.n.)”6.

Toate aceste virtuți îl fac pe Panait Istrati să adere la mișcarea socialistă, deoarece ele corespundeau lecturilor de până atunci, năzuințelor sale spre libertate, înțelegerii pe care o avea pentru toți năpăstuiții soartei, înseși vieții sale și a mamei celei nevoite să muncească la stăpân de dimineața până seara.

Până în 1909, se pare că singurul contact cu mișcarea muncitorească se rezumă la momentul 1905, deoarece, în 1906, pleacă, împreună cu Mihail, prietenul său, în Egipt și, timp de doi ani, vagabondează prin țările orientale. Revenit în țară, aflat în București, participă la o întrunire a cercului „România muncitoare”, protestând alături de I. C. Frimu, D. Marinescu, Gheorghe Cristescu și alții, condamnând prigoana desfășurată de guvernanți împotriva socialiștilor. Printre cei arestați se află și Panait Istrati, dar, în urma procesului, este achitat, cu toate că mărturia unui om al poliției ar fi trebuit să-l condamne la închisoare.

De acum înainte începe activitatea propriu-zisă de activist al mișcării socialiste fie prin articole în presa muncitorească, fie prin discursuri fulminante la diverse întruniri, discursuri rostite cu o adevărată știință a elocinței, dar într-un stil inflamant, un stil al mâniei, textul abundând în formule populare și presărate cu invective: „Ea (partea senzațională a discursului, n.n.) venea în limbaj violent cu acuzații la adresa burgheziei, a capitaliștilor, a șefilor de autorități, ca și cum îi avea înaintea lui, întreținea cu ei un dialog de la egal la egal, fără apelative de reverență, vorbind cu ei la persoana a doua, provocator, fără considerație pentru titlurile lor sociale”7.

În toată această perioadă se apropie tot mai mult de Ștefan Gheorghiu, de care îl leagă o strânsă prietenie. Acesta se îmbolnăvește și, căutându-și un succesor, l-a ales pe Panait Istrati, deși acesta nu lucrase niciodată în portul brăilean și nu fusese nici măcar hamal, dar avea aceleași păreri, ca gazetar, despre mișcarea sindicală. În felul acesta, scriitorul ajunge secretar la Sindicatul muncitorilor din Brăila și, luându-și rolul în serios, organizează o grevă grandioasă, în vara anului 1910, la care participă peste zece mii de muncitori portuari. De altfel, faptul că Panait Istrati acordă o atenție deosebită sensului mișcării sindicale în toți acești ani de revoluționarism militant justifică și rolul important pe care l-a jucat la Congresul Comisiei generale a sindicatelor și de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România ce avusese loc în februarie 1910, când fusese unul dintre cei patru secretari ai prezidiului, având însărcinarea de a prezenta moțiunea referitoare la sindicate. În amintirea unor contemporani, Istrati a continuat campania de revendicări începută de Ștefan Gheorghiu în mișcarea sindicală: „Instalat la conducerea sindicatului – își amintește fostul jurnalist brăilean, S. Schafferman – Istrati și-a dat osteneala să reia tot ceea ce începuse Ștefan Gheorghiu și, venind cu puteri mai proaspete, a izbutit să impună un ritm mai trepidant în activitatea sindicatelor. Avea și mai multă fantezie, era mai îndrăzneț în inițiativă și, până la un punct, un revoluționar mai fanatic”8.

Panait Istrati scrie, mai târziu, despre activitatea sa pusă în slujba celor oprimați, văzând în socialism noua sa religie, căreia îi închină viața sa, lupta sa în slujba Frumosului și a Binelui: „Iată care avea să fie, […], noua mea religie, singurul meu Dumnezeu: năzuința spre dezrobire a omului îngenuncheat de om. […]… mă simțeam chemat să fiu un apostol al acestei religii, poate chiar un martir, ca acel muncitor ucis în bătaie”9. Deși nu a fost ucis în bătaie, a suferit destule persecuții din partea autorităților: arestări, procese, amenzi, privări de libertate pentru perioade mai scurte sau mai lungi.

Boala nu-i dă răgazul necesar unei asemenea activități fiind obligat ca în timpul iernii să plece în ținuturile orientale calde, fără a întrerupe, totuși, legătura cu mișcarea de stânga, publicând numeroase articole, în special în revista „România muncitoare” și, mai apoi, în „Tribuna Transporturilor”, după ce demisionează, în 1911, din funcția de secretar al sindicatului, lucrând și în redacțiile acestor organe de presă muncitorești, fiind chiar, în 1912, secretar al Cercului de Editură Socialistă.

Dar, ca și prietenul său, Ștefan Gheorghiu, nu se înțelege cu tovarășii de luptă și renunță recunoscând că „în mișcarea socialistă, am fost un diletant pasionat, uneori impetuos. Nevoia mea de-a iubi viața – de-a râde, de-a mă înfuria mi-a tulburat totdeauna echilibrul militantului revoluționar, al cărui piedestal este ura veșnică. […] Soclul meu este sentimentalismul. […]. Am aderat la socialism […] din dragostea mea pentru viață, pe care o voiesc mai frumoasă, mai omenoasă”10. Vagabondul Istrati nu poate sta prea multă vreme locului. Îl atrage Occidentul, pe care, pentru prima dată, îl cunoaște în 1914, prin vizita de patru luni în Paris și unde se va stabili, pentru multă vreme, începând cu anul 1916.

Acest lucru nu înseamnă ruperea definitivă cu mișcarea de stânga. După 1923 devine un scriitor consacrat și recunoscut ca atare în Europa Occidentală. În finalul interviului oferit revistei „Nouvelles Littéraires”, cu cincisprezece zile înaintea plecării în U.R.S.S., Frédéric Lefèvre expunea punctul de vedere al tuturor cititorilor, comun cu cel al criticii literare contemporane, despre omul și scriitorul Panait Istrati: „Tel est cet homme, l’un des plus grands conteurs du monde (s.n.), dont la gloire déborde ses patries d’origine et d’adoption, puisque ses oeuvres sont à l’heure actuelle traduites en seize langues! Pour une telle gloire il faut plus qu’un écrivain, il faut un homme. Et l’homme ici se sent à chaque ligne de l’oeuvre”11. Bucurându-se de celebritatea completată de activitatea sa anterioară, desfășoară, concomitent, o vie activitate în diverse organizații internaționale de stânga. Încă din 1926 devine membru în Comitetul pentru apărarea victimelor teroarei albe în Balcani, din 1927 este vicepreședinte al asociației „Les Amis de l’ U.R.S.S.”, în Franța, membru al Institutului internațional de cooperare intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor12.

În această triplă calitate este invitat la Moscova pentru a participa la a zecea aniversare a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Vizita reprezenta pentru el materializarea utopiei sale, aceea a dărâmării societății în care omul este asuprit, batjocorit, lipsit de respectul cuvenit și gazetarul socialist, activistul sindical de odinioară își vedea un vis împlinit. Bucuria este imensă, entuziasmul caracterizează cele câteva propoziții din cartea poștală expediată lui Romain Rolland de la Berlin, unde ajunseseră – însoțit de Christian Racovski13 – după ce călătoriseră cu automobilul până la Frankfurt și cu trenul până în capitala Germaniei de unde va lua rapidul spre Moscova, recomandându-i-l călduros pe prietenul său: „Je suis heureux. Tout est lutte et espoir chez les vaincus. Je vais avec les vaincus. Vous devriez connaître cet admirable sincère qu’est Christian”14.

Plecat la Paris la 15 octombrie, ajunge la Moscova în ziua de 20 octombrie și, timp de 16 luni, va străbate uriașa Rusie Sovietică din Ucraina până la Murmansk, în plin cerc polar, din Basarabia până în Caucaz, pe Nistru, pe Volga sau pe Marea Caspică. „Ne aflăm la capătul celei de-a doua călătorii în U.R.S.S. După regiunile din nord și Volga, am terminat de văzut Transcaucazia. Mai înainte, […], vizitasem Republica Moldovenească și Crimeea: Așa că nu ne mai rămâne decât Turkestanul și Siberia […]”15, făcea un bilanț Panait Istrati în decembrie 1928, programându-și, în același timp, vizitele pentru următoarele șase luni.

Sosirea lui Panait Istrati la Moscova este anunțată în numărul din ziua următoare a ziarului „Pravda”, unde, alături de fotografia „scriitorului realist care demască injustiția orânduirii burgheze” și „popular” în țara sovietelor prin cele două opere traduse în limba rusă – Moș Anghel și Chira Chiralina – se publică și prima sa declarație de solidaritate cu „singura țară în care viața este animată de mari idei și are un caracter creator”, precum și intenția de a se stabili definitiv aici, rupând toate legăturile cu Occidentul: „Am hotărât să mă stabilesc definitiv în Uniunea Sovietică. Cu toate că am multiple legături cu Occidentul, l-am părăsit pentru totdeauna.”16. De altfel, crezând, a priori, că în U.R.S.S. a descoperit lumea și realitatea vizate încă de pe vremea activismului sindical, Panait Istrati îi scrie lui Romain Rolland, comunicându-i, și lui, hotărârea de a-și trăi restul vieții în Rusia: „Je suis ici pour rester. Je suis chez moi”17.

Impresiile primelor două zile de vizită prin Moscova le va sintetiza într-un articol expediat ziarului „L’Humanité”, făcând un rechizitoriu capitalismului, în general, și Occidentului, în special, unde se credea că regimul de curând instalat în Rusia însemna „populație în zdrențe, mizerie cumplită, descompunere socială, iadul pe pământ”, uitându-se că „ceea ce se poate vedea aici, se poate întâlni în orice oraș românesc, unde n-a fost nici revoluție, nici foamete și unde cerșitul, noroiul de pe străzi, copiii vagabonzi, mizeria sunt, ca și aici [în Moscova, n.n.], moștenirea oricărei societăți capitaliste”. Îi asigură pe cititorii francezi că „Moscova muncește cu îndârjire, că „ar fi în stare să repare și zidul chinezesc” și este convins că „moscoviții vor mânca în curând mai bine decât orice stat capitalist și vor face să poată mânca pe săturate și cei care se încălzesc în jurul grătarelor publice din Panama și gem noaptea, ghemuiți pe scările luxosului Hotel Gaumont”18.

Până la manifestările aniversare propriu-zise aparatul de propagandă sovietic organizează diverse acțiuni pentru musafirii din Occident: vizite în uzine, banchete, recepții, plimbări pe străzile Moscovei sau ale Leningradului. La toate acestea, chiar și când starea sănătății ar fi trebuit să-l rețină la pat – suportă o febră accentuată dată de un abces spart cu propria mână numai pentru a participa la recepția oferită de unul dintre conducătorii sovietici -, Panait Istrati trăiește la cele mai înalte cote ale freneziei, ale patetismului, emoția, sinceră de altfel, provocată de ceea ce crede el că este superior în această țară prin victoria revoluției, solidarizându-se cu poporul rus, gata să renunțe la uneltele scrisului și să facă orice muncă manuală, reluându-și vechile meserii, dacă acestea sunt de folos constructorilor acelei vieți visate ani de-a rândul pentru sărmanii din țara sa ori de aiurea.

Autoritățile sovietice organizează cu minuțiozitate manifestările din ziua de 7 noiembrie. O mare roșie de drapele flutură în Piața Roșie, în fața Kremlinului și în jurul mausoleului lui Lenin ori sunt purtate de manifestanți, reprezentanții tuturor republicilor unionale, impresionând, prin numărul și entuziasmul lor, zecile de delegații ale muncitorilor sau ale intelectualilor de stânga veniți din cele mai diverse țări ale Europei și chiar ale lumii întregi. Acestea și parada militară, chiar dacă nu este agreată de antimilitaristul înnăscut Istrati, îl impresionează până la lacrimi pe românul care constatase deja spiritul de omenie, apropierea sufletească dintre soldați și ofițeri, într-un cuvânt, lipsa militarismului, în vizitele de până atunci în cazărmile din orașele văzute și îl fac să îndrăgească și mai mult „Uniunea, iubitoare de pace, muncitoare și plină de omenie, a Republicilor Socialiste Sovietice care-și manifesta dreptul de a o rupe definitiv cu trecutul egoist și sângeros și de a construi bazele unei noi ordini sociale […], își demonstra dreptul de a trăi în armonie cu legile pe care ea însăși le-a dictat pentru a șaptea parte a globului”19. Entuziasmat de demonstranții „cu unealta într-o mână și cu arma în cealaltă”, se simte solidar cu aceștia și este gata să participe la apărarea acestei țări, împotriva lumii vechi neîndurătoare, pline de ură și de egoism, a lumii care-i amenință zi de zi tânăra existență”20. El este convins că „Armata Roșie compusă din muncitori și țărani, acest ocean de bărbați, femei și copii, tot acest popor […] sunt singura noastră nădejde în viitor”, fiind gata să-i ajute „cu prețul propriei vieți”, făcând „din destinul lor propriul nostru destin”21.

Cu tot acest entuziasm și cu toată înflăcărarea pe care i-o produce impresionanta demonstrație, Panait Istrati a observat incidentele produse în ziua aniversării de opozanții lui Stalin, fiind martor al atentatului organizat de Troțki22, moment în care a început să se îndoiască de sistemul proclamat perfect de către comuniștii sovietici. Dar el vede lucrurile la suprafața lor și le va da la iveală mult mai târziu: „Observasem aceasta în chiar ziua marii parăzi când opoziția făcu să i se audă glasul și fu cât pe-aci să fie culcată la pământ”23. Mai mult ca sigur că s-a întrebat asupra lipsei de drepturi a opoziției în momentul respectiv, primind răspunsul din partea stăpânirii printr-o foaie ocazională, redactată special pentru delegații străini, în care partizanii lui Troțki erau numiți trădători, albi, menșevici sau contrarevoluționari. Acest lucru îl scoate din fire pe impetuosul român care le reproșează gazdelor lipsa de transparență și faptul că le ascund adevărul: „- E o rușine să se înșire asemenea minciuni sub ochii străinilor. Dacă sunteți nevinovați […], Troțki trebuie împușcat numaidecât. Iar voi nici nu l-ați arestat”24.

Fără a intra în esența lucrurilor, de-a lungul periplului său prin Rusia Sovietică, Panait Istrati publică articole de adeziune la lupta popoarelor pentru construirea noii societăți, reafirmându-și hotărârea de a se stabili în U.R.S.S., blamând Occidentul conservator și refractar la ideile socialismului: „Am hotărât să mă stabilesc în Rusia pentru că m-am obișnuit să duc o viață de luptă. Am străbătut tot litoralul Mediteranei, am fost în Asia Mică și în Egipt. De la 18 ani, particip la mișcarea revoluționară. Am părăsit Occidentul pentru că, obișnuit să mă arunc cu toată ființa în cauza revoluționară, acolo nu mai am ce face”25. Sunt declarații grandilocvente ale unui om cuprins de febrilitate, de exaltare în fața unor aspecte prezentate cu pricepere și tendențios de un aparat propagandistic bine pus la punct. Mai mult, trecând cu vederea unele aspecte care îl surprinseseră pe român, pentru că nu corespundeau idealului său de țară liberă și democrată în adevăratul sens al cuvântului – cum credea el că este Rusia după zece ani de dictatură a proletariatului, a celor ce muncesc -, Panait Istrati își exprimă satisfacția față de cele văzute și de dorința guvernanților comuniști de a îmbunătăți viața celor ce muncesc: „Sunt încântat de tot ceea ce am văzut în U.R.S.S. Rusia, care nu demult flămânzea, a găsit acum posibilitatea nu numai de a trăi, dar și de a construi. N-am văzut nicăieri în lume planuri atât de îndrăznețe pentru ameliorarea vieții celor ce muncesc – știința și tehnica sunt, la voi, în slujba muncitorilor”26.

După încheierea festivităților din 7 noiembrie, Panait Istrati și Nikos Kazantzakis – scriitor grec de orientare de stânga, cunoscut de el la „Hotel Passage”, invitat și el oficial la jubileul revoluției sovietice – vor participa la excursia organizată de oficialitățile sovietice, pentru nouăsprezece dintre musafirii străini, pe ruta Moscova – Ucraina – Georgia – Marea Neagră și dincolo de Caucaz, pentru a reveni la Kiev, în vederea plecării în Grecia. Jurnaliștii din Kiev nu pierd prilejul de a publica declarații ale lui Panait Istrati, de atașament față de „statul muncitorilor și țăranilor” construit la chemarea lui Lenin și în care își exprimă convingerea că a devenit „un bolșevic, deși formal nu aparțin nici unui partid”, asigurându-i pe interlocutori că va încunoștința întreaga lume cu realizările acestora: „[…] voi urca la tribune, mă voi duce la porțile uzinelor și acolo voi povesti muncitorilor și țăranilor despre semnificația morală majoră a regimului bolșevic”27.

Nici ziariștii nu pierd prilejul de a exagera ideile celor intervievați, de a le exacerba talentul și sentimentul scriitoricesc (s.n.), ridicând în slăvi sensibilitatea și puterea de creație a scriitorilor care laudă, la rândul lor, statul socialist, așa cum o făcuse Panait Istrati, ori de câte ori a avut prilejul. Nici el nu scapă exagerărilor jurnalistice ale unuia care semnează Dmur: „Curiozitatea nepotolită față de om, față de viață, față de creațiile omului – acest sentiment major și esențial scriitoricesc – este atât de evidentă la Panait Istrati, încât chiar și acela care nu-i cunoaște limba, care nu-i poate auzi gândul, prinzând doar niște sunete neînțelese, poate sesiza acest sentiment, această sete de cunoaștere a scriitorului, acest interes pentru tot ce există”28.

Evident că Romain Rolland este ținut la curent cu tot ceea ce vede, aude, simte sau gândește învățăcelul său în periplul rusesc. Din Kiev, îi scria, ca un om care încearcă să treacă dincolo de suprafața lucrurilor, fiind preocupat de găsirea cauzelor care au provocat schimbările din Rusia, dar și de faptele sângeroase petrecute în timpul revoluției, punându-și întrebări asupra motivelor și a prețului, plătit pentru izbânda ei: „Car le monde – ce monde rassasié et vain que je viens de quitter – ignore tout de la tragédie qui a régné à la naissance de cet immense empire des peuples libres que je parcours depuis deux mois, haletant, essoufflé, exténué, plus d’une fois me croyant vaincu”29. După ce trece în revistă evenimentele sângeroase din timpul revoluției și al războiului civil, Panait Istrati se miră și, totodată, este încântat că eroii acelor vremuri îi povestesc cele întâmplate, considerându-l unul de-al lor, ajunge la concluzia că revoluția înseamnă măreție, durere, sacrificiu suprem și tocmai pentru aceste motive trebuie înțeleasă și sprijinită: „La révolution – qu’on confond avec l’émeute et à laquelle on attribue des buts mesquins – tu la connaîtras seulement le jour où tu oublieras toutes tes souffrances personnelles et te confondras avec sa douleur car la Révolution, c’est cela: Douleur. C’est la vie qui se décide soudain à ouvrir toutes ses veines, pour mieux supporter le poids des siècles, dans sa marche vers le néant (s.a.). Et ceux qui, d’une façon ou d’une autre, se refusent de payer leur tribut de sang à l’universelle saignée, sont des êtres nuls, des parasites incapables de connaître l’ampleur de l’effort qu’on doit faire pour pouvoir exister (s.a.)”30.

Panait Istrati crede că tot ceea ce s-a întâmplat în acele vremuri de restriște trebuie să fie cunoscut de toată lumea, iar aceasta să opteze spre asumarea sacrificiului suprem. Este un punct de vedere strict personal, total diferit de cel al ideologilor noului regim, iar Romain Rolland îl atenționează asupra periculozității unei asemenea opinii. Și, pentru că fusese anunțat de Panait Istrati asupra intenției de a călători în Grecia și Egipt pentru a conferenția despre Uniunea Sovietică, Romain Rolland îi sugerează să renunțe la această călătorie și să rămână în Rusia, unde să muncească alături de poporul sovietic pentru edificarea Revoluției: „La valeur propre de la Révolution russe tient à un tout ordre de faits et d’idées; à de nouvelles assises de construction, à un nouveau plan d’architecture sociale, à une organisation de nouvelles équipes de travailleurs. C’est un long, patient, silencieux labour qui commence; et le tout est qu’il ne se lasse pas, qu’il puisse durer et se renouveler. Vous le serviriez mieux, en vous enrôlant dans ces équipes, en Russie même, pour quelques années qu’en voyageant en Grèce et en Orient. Mais je crois que ce serait contraire à votre nature; et l’on ne fait rien de bon, contre sa nature. La vôtre a pour mission de rallumer, de propager partout le feu, le feu quel qu’il soit bon ou mauvais, rouge ou blanc – il y a de tout dans la flamme, le feu vivant, le feu qui tue, mais en brûlant […]. Vous ne forcez pas votre nature. Telle qu’elle est, elle est nécessaire au monde et peut-être plus à cet Occident, que vous vitupérez (non sans raison)… ”31.

Dragostea și dorul, neostoite toată viața, pentru Orient și poate gândul nemărturisit altora de a-și găsi originile paterne îl fac să răspundă pozitiv invitației lui Nikos Kazantzakis, proaspătul său prieten – militant socialist cu idei comuniste profunde -, și îl hotărăsc pe Panait Istrati să îl urmeze pe acesta în Grecia. De aceea, după două luni petrecute în U.R.S.S., amândoi se hotărăsc să plece în Grecia și în Egipt pentru a combate ideile eronate despre țara sovietelor care circulau în străinătate, așa cum declaraseră unui ziar din Kiev: „Suntem profund impresionați de tot ceea ce am văzut în Uniunea Sovietică […], […] plecăm acum în Grecia și în Egipt, unde intenționăm să ținem o serie de conferințe despre Uniunea Sovietică. E greu de imaginat cât este de eronată informația care mai circulă încă […] în străinătate. Ne simțim datori (s.n.) ca, pe măsura propriilor puteri, să risipim aceste erori de informație […]”32.

Primiți în Grecia, pe de o parte, cu manifestații de stradă ca semn al simpatiei, iar, pe de altă parte, cu ostilitate de autorități și de presa guvernamentală, cei doi scriitori au avut timp să le vorbească deținuților politici dintr-o închisoare și să țină conferințe despre Rusia Sovietică. Autoritățile grecești, vexate de manifestațiile de prietenie față de cei doi scriitori și, implicit, față de U.R.S.S., le intentează un proces, din care Panait Istrati scapă printr-o intervenție pe filieră franceză, după cum îi va relata lui Romain Rolland: „Je sors du juge d’instruction. Avec Kazantzakis et Glinos, je suis inculpé d’agitation communiste (s.n.). […] Tout cela n’est que paroles, à notre grand regret. Politis a télegraphié de Paris à son gouvernement de ne pas me toucher, et celui-ci, dans un conseil de cabinet qui a eu hier, a décidé, à l’unanimité d’arrêter les poursuites ordonnées par le procureur de la République. Encore une fois, dommage, car j’aurais pu dire au procès ce qu’il m’a été impossible de dire dans les trois articles et la conférence qui ont mis en émoi le procureur”33. La acuzația formulată de un procuror grec, cei doi scriitori vor înainta o declarație judecătorului din Atena în care își vor declina calitatea de comuniști, dar nu vor ezita să recunoască menirea lor de „intelectuali revoluționari, purtători de cuvânt sau participanți la făurirea unui viitor mai bun care să-i garanteze omului o justiție autentică și o libertate reală”34. Mai mult, în declarația respectivă, clamează dorința lor de a aboli „regimul actual care […] nu este altceva decât tiranie și exploatare a celor slabi de către cei puternici (s.n.)ˮ35.

Bineînțeles că șederea în Grecia îi este întreruptă fiind expulzat, în timp ce Nikos Kazantzakis va fi nevoit să suporte avatarurile unui proces politic, în urma căruia va fi achitat. Reveniți în U.R.S.S. – Panait Istrati în martie și Nikos Kazantzakis o lună mai târziu – și însoțiți de Marie-Louise Boud-Bovy (Bilili) și, respectiv de Eleni Samios – își continuă călătoria prin imensa Rusie (la Odesa, cu un repaus mai îndelungat la Ialta din cauza sănătății, numai cu prietena sa), însemnând Leningrad, Murmansk, Nijni-Novgorod, Kazan (unde îl caută zadarnic pe Mihail), Samara, Astrahan (unde îl întâlnește pe Christian Rakovski, exilat politic, ca adept al lui Troțki), Georgia, Erevan, Baku, Batumi, Suhumi, Rostov, Kiev și, la 18 august 1929, revin la Moscova. De revelion se află la Leningrad și, la 15 februarie ajunge la Paris.

În partea a doua a călătoriei prin nesfârșita Rusie, celor patru li se asigură permise de liberă trecere, li se pun la dispoziție toate mijloacele de transport – automobile oficiale, bărci cu motor, vaporașe, chiar și cai în Caucaz – și, totodată, sunt întâmpinați cu fanfare și drapele de reprezentanții puterii, li se decernează înalte titluri de onoare, fiind sărbătoriți de mii de oameni între Murmansk și Erevan, între Nistru și Volga. Nu uită să-și anunțe prietenii despre planurile lui de călătorie, așa cum face într-o scrisoare către A. M. de Jong: „Nous avons commencé le grand vagabondage qui finira, dans huit mois, avec Vladivostok. En ce moment nous descendons la Volga, en visitant tous les grands centres: Nijni-Novgorod, Kazan, Samara, Saratov, Stalingrad, Astrakhan. En octobre nous t’enverrons une partie de nos articles”36. Peste tot i se vorbește despre binefacerile regimului comunist, despre recunoștința față de bolșevici, mai ales de către oficiali. I se povestesc întâmplări și fapte de arme din timpul războiului civil, dar întâlnește și nemulțumiți care critică regimul făcându-l să se îndoiască și să-și pună întrebări asupra moralității statului comunist. Când vizitează localități din Nordul Extrem, are ocazia să se întrețină cu exilați albi și chiar roșii, crezând, totuși, în clemența și, mai ales, grija statului față de cei care au luptat sau au complotat împotriva regimului comunist: „Am vizitat astfel cele trei localități nordice unde sunt exilați o parte din «albi» și chiar anumiți «roșii», turbulenți. Hrăniți, îmbrăcați și găzduiți de guvern li se lasă un sfert din ceea ce câștigă, muncind. Găsesc că-i natural, față de niște oameni ce au luptat cu arma în mână, împotriva regimului” (s.n.)37.

Primul semnal al lipsurilor ce amărăsc viața oamenilor este „cea mai lungă coadă pentru pâine” de la Tiflis, formată încă de la ora trei dimineața și despre care „scriitorii francezi comuniști nu vorbesc nimic”, pentru că, din vanitate, „copleșiți de fericire, de pace sufletească” datorate „osciorului” ce li se aruncă de către stăpânii lor, devin „orbi, surzi și muți în fața nemărginitei suferințe”38 a celor ce așteaptă cu orele o amărâtă de pâine. Din ce în ce mai multe aspecte ale realității sunt observate de Panait Istrati, atunci când nu este însoțit de oficialii guvernului sovietic: „Falsitatea omului la putere, care trișează cu adevărul este la fel de evidentă la Erevan, cât și în alte părți ale Uniunii. […] Greci indigeni îmi spun destule, de-mi îngheață inima: țăranul georgian alungat din căminul său, ordonându-i-se «să plece unde o vrea», iar casa și peticul său de pământ ocupate de «lupi în linie»”39. În Transcaucazia ajunge la concluzii mai profunde. El face o comparație între poliția țaristă care aresta pe oamenii care se împotriveau țarului, iar, după pușcărie, își putea câștiga onest pâine, și mâna partidului din regimul comunist: „Mâna partidului deține totul, pâinea și locuința. O simplă bănuială și locul tău în uzină și acasă, se clatină. Încă un pas pe calea nesupunerii și iată-te pe caldarâm. Alungat din sindicat, nimeni nu te angaja; rămâi sortit mizeriei celei mai negre, foamei și sinuciderii. Rezultatul: teroarea care lovește pântecul și adăpostul, adică cea mai grea dintre terori, care produce, cu timpul lașitatea generală și amândouă înlănțuite îngăduie tiranilor să se comporte după bunul lor plac. Ei o fac fără scrupul, în nasul celor învinși, sprijinindu-se întâi pe o minoritate, căreia puterea îi împarte binefacerile, apoi pe o masă de oameni care se pretează la orice, pentru a-și asigura pâinea zilnică…”40. Și la Nijni-Novgorod, unde cei patru reușesc să ajungă neanunțați și fără permise de liberă trecere, vor constata aspecte mai puțin îmbucurătoare din partea lucrătorilor, aceștia ducând o viață plină de privațiuni: „Hotărâm să sosim la Nijni-Novgorod, neanunțați. N-avem nici ghid, nici «liberă trecere». Două perechi în căutarea idealului… Ne întâlnim cu oameni care nu ne cunosc, dar văzându-ne străini și fără ghid își dezleagă limbile: muncă puțină și prost retribuită, șomaj, lipsuri, persecuții” (s.n.)41.

Pe măsură ce cunoaște realitățile sovietice, Panait Istrati face o diferență între casa directorului de întreprindere de la Odesa „cu interiorul de proaspăt îmbogățit, de mic burghez, confortabil”, locuit de „o femeie searbădă și înzorzonată și un muncitor modest, ce nu-și revenea din chilipirul ce îi aducea legitimația de comunist (s.n.)”42 sau „somptuoasele vile […] somptuoasele locuințe muncitorești, care ar păli de gelozie pe toți muncitorii americani, despre care se spune că fiecare are «Fordul» său”43 și exponatele dosite într-un muzeu evidențiind cumplita foamete din 1920-1921 ori acei oameni ai muncii formând o imensă coadă la pâine, precum și surghiuniții din Siberia. În acest fel ajunge la esența lucrurilor din orânduirea comunistă: o minoritate privilegiată ridică și susține din mijlocul lor un dictator, împreună înfometează cea mai mare parte a poporului pentru a-l subjuga mai ușor, și totul sub lozinca făuririi unui viitor strălucitor care să-i garanteze omului o justiție autentică și o libertate reală (s.n.).

Fără a desconsidera spiritul de observație al lui Panait Istrati, presupunem că și occidentala pur-sânge Bilili, crescută și educată în spiritul altui tip de democrație, diferit de cel sovietic, va fi având un punct de vedere în diminuarea exaltării scriitorului român în fața realizărilor primului stat comunist din lume, în sesizarea aspectelor mai puțin reprezentative pentru aceste realizări nemaiauzite care fac din U.R.S.S. „căminul iubirii și al năzuinței către o viață nouă, izvor de energie spre care se vor îndrepta oamenii viitorului pentru a sorbi de aici curajul, credința și speranța”44, cum declarau zece scriitori străini participanți la aniversare, printre care și scriitorul român entuziasmat de ceea ce a văzut în periplul său rusesc, semnatari a unei scrisori de adeziune cu lupta poporului sovietic pentru „victoria unei noi lumi”.

De altfel, ca de obicei, îl ține la curent pe Romain Rolland cu ceea ce vede, dar și ce constată, în realitate, în periplul său rusesc: „Je voudrais commencer par vous parler, de temps en temps, de choses de Russie. Vous avez remarqué que je ne vous ai dit mot, à ce sujet, depuis huit mois que je suis ici. Maintenant, j’ai fait mon stage, à ma manière, qui est la meilleure: j’ai vécu, heure par heure, avec les hommes qui peinent, tout en fréquentant quotidiennement ceux qui ne peinent pas, de haut en bas de la hiérarchie. Si je restais, cinq ans, je ne saurais pas plus (au point de vue moral, le seul qui m’intéresse) que ce que je sais aujourd’hui. Et c’est fort simple: ici, comme ailleurs, l’homme désintéressé est rare (s.a.). C’est pour savoir cela que je suis venu ici. Le reste ne m’intéresse guère”45.

Semnificative pentru convingerile de revoluționar intransigent ale lui Panait Istrati, care vrea cu tot dinadinsul să servească statul sovietic făcând observații și critici la adresa unor aspecte contradictorii inadmisibile într-o țară comunistă unde totul se împarte în mod egal și drept la toți cetățenii, sunt două scrisori adresate lui Gherson, secretar al G.P.U., din dorința de a discuta împreună, cât mai sincer cu putință, despre realitățile contrastante din Rusia Sovietică.

Considerându-se, la început, „un bun comunist” și „un bun bolșevic”, „un colaborator al operei sovietice”, nu vrea să combată în străinătate, fără consimțământul partidului, pentru a nu stârni o polemică mârșavă cu detractorii U.R.S.S. El îi scrie lui Gherson că, atunci când se va hotărî să vorbească despre țara sovietică, vrea să redea realitatea „cu toată franchețea”, întrucât, pe măsură ce o cunoaște mai profund, „cu atât răspunderea […] crește în greutate. Față de cei care în Europa așteaptă să le spun ce gândesc”46, atrăgându-i atenția asupra faptului că tot ceea ce apare în ziare, sub semnătura lui și a lui Nikos Kazantzakis, îi aparține acestuia din urmă, el rezervându-și dreptul ca, atunci când va scrie, să rostească numai ceea ce gândește el. Numind cele trei tipuri de scriitori despre U.R.S.S. – neutri, detractori și apologeți – consideră că prietenul său grec rămâne cinstit și curajos, fiind mai rezervat, dându-i, de aceea, întregul său concurs. Întrucât problema sovietică rămâne pentru el o dramă intimă, drama unui „revoltat înnăscut” și a unui „vechi revoluționar”, el vrea să devină „folositor cauzei proletare ”, deoarece „când un scriitor renunță la orice simț critic și devine clopotul dogit al unei idei, el nu mai este un om ascultat și nu mai slujește cauzei pe care crede că o apără”47, în acest fel compromițând-o, așa cum procedează Henri Barbusse. Pornind de la aceste considerente, scriitorul român crede că trebuie să spună lucrurilor pe nume, fiindcă a constatat, în călătoriile sale prin Rusia Sovietică, câteva „rele periculoase” pe care i le face cunoscute: „Se află în Partid oameni nedemni de locul lor și care fac orice, numai să se mențină acolo […]. pentru muncitorul din Partid există frica de a-i critica pe acești oameni, frica să nu-și piardă pâinea și chiar să se vadă întemnițați. Sunt înalți comisari comuniști, cărora le place să ducă o viață care ofensează existența aspră a muncitorului. […], se află […] o persecuție inumană a membrilor opoziției care trebuie ținuți bineînțeles deoparte, dar nu trebuie împinși la nebunie și sinucidere”48 (s.a.).

Panait Istrati are curajul, dat de convingerea sa că este un „bun comunist”, un „bun bolșevic”, să denunțe în gura mare și, mai ales, în fața unui înalt reprezentant al puterii sovietice, principalele tare ale acesteia: menținerea în partid a carieriștilor, lipsa libertății cuvântului, viața plină de huzur a înalților funcționari comuniști profitori, interzicerea oricărei opoziții. La toate acestea, spiritul său de observație nu scapă din vedere mediocritatea unor așa-ziși „scriitori proletari” care aduc osanale regimului în schimbul unor avantaje materiale, în fond niște paraziți, fără talent, doar cu niște creații fără vreo valoare artistică, ci numai niște lozinci proletcultiste.

Expunându-și atitudinea sa de revoluționar incoruptibil, refuzând orice compromis în a reda, în cartea programată49, realitățile sovietice („opera socialistă, care m-a făcut să țip de bucurie la orice pas […], dar și răul, cu măsură, cu milă, cu menajament, dar să-l spun”50, îl mandatează pe Gherson să comunice partidului conținutul scrisorii, așteptând cu încredere consimțământul acestuia de a scrie despre realitatea sovietică în conformitate cu atitudinea sa definitivă (s.a.), așa cum i-o rezumă într-o a doua scrisoare. Această atitudine a lui Panait Istrati față de Puterea Sovietelor reprezintă o totală și categorică respingere a capitalismului sortit pieirii, înlăturarea deficiențelor ideologice și morale ale regimului sovietic, încrederea neștirbită în forța clasei muncitoare sovietice, singura capabilă să realizeze o societate socialistă prosperă și fără erorile sigure ale opoziției. Scriitorul, fără nicio reținere, recomandă puterii sovietice să înceteze teroarea împotriva opoziției, să instituie libertatea cuvântului liber în partid, deci dreptul la critică pentru toți membrii sau foștii membri ai acestuia și introducerea votului secret care ar înlătura teama de a vota împotriva unor hotărâri injuste prin vot deschis, acesta având, de cele mai multe ori, consecințe grave privind libertatea și chiar viața membrilor de partid sau de sindicat.

În legătură cu această atitudine a lui Panait Istrati, istoricul literar Al. Oprea consideră că se justifică prin iluziile sale romantice, prin patetismul vieții spirituale a scriitorului, prin influența exercitată de Nikos Kazantzakis: „Avem motive să credem că forma uneori exemplar-coerentă și echilibrată pe care o îmbracă unele dintre manifestările publicistice în timpul vizitei în U.R.S.S. se datorește și forței de iradiație a gândirii (e cert mai sistematică și mai bine «mobilată» teoretic) a «cretanului» (Nikos Kazantzakis)”51. Desigur că atitudinea lui Panait Istrati este pusă pe seama contactului cu diverși prieteni, cu alte medii, deoarece firea lui devine ușor influențabilă mental sau independent: „Mă gândesc la influența unor medii, la rolul unor prietenii. Căci viața acestui om, sălbatic de orgolios în afișarea independenței sale, este teribil de ușor înrâurită de factorii exteriori (ca un meteorit care se află la discreția forței de atracție a marilor planete în vecinătatea cărora se rotește)”52. Al. Oprea merge mai departe și afirmă că „în modul de manifestare al contrarietăților vizavi de unele aspecte din U.R.S.S. un rol deloc neglijabil, dacă nu esențial, îl va avea influența crescândă exercitată, în ultima perioadă, de elementele opoziționaliste, troțkiste”53 și, când spune aceasta, se referă la prietenia cu Victor Serge54 și cu prietenii acestuia, partizani ai lui Troțki și opozanți ai politicii lui Stalin.

După părerea noastră, Al. Oprea exagerează punând la baza atitudinii istratiene temperamentul său exploziv și chiar influența unor medii frecventate de scriitor sau a unor prieteni, mai ales a lui Nikos Kazantzakis, Panait Istrati neavând nicio contribuție la cele publicate în numele amândurora, el rezervându-și dreptul de a scrie numai gândurile și impresiile lui atunci când se va hotărî să le publice. Mai mult, el acordă o importanță mai mare decât merită influenței exercitate de troțkiști, în speță de Victor Serge, asupra ideilor istratiene, aserțiune explicabilă și prin faptul că istoricul literar și-a publicat cele trei ediții ale monografiei în timpul regimului comunist când Panait Istrati și opera lui erau ignorate sau cel puțin minimalizate, fără a uita orientarea sa politică în numele căreia era obligat la anumite compromisuri.

Noi credem că, în momentul respectiv, Panait Istrati scrie ce gândește și că el are, cu adevărat, o admirație sinceră față de Rusia Sovietică, față de regimul instalat acolo, pe care îl crede cel mai bun pentru poporul rus și, implicit, pentru toate popoarele. El este sincer atunci când dorește să-și pună uneltele scriitoricești, întreaga sa putere de muncă și chiar forța brațelor sale, chiar dacă slăbite de boală, în slujba cauzei proletare, fiind, cu adevărat, un revoltat înnăscut împotriva capitalismului și burgheziei care trebuie nimicite și simțindu-se un colaborator al operei sovietice în această direcție.

Continuându-și periplul său pe teritoriul rusesc, va observa, din ce în ce mai atent, și alte rele ale regimului sovietic și bineînțeles că nu va primi niciodată consimțământul partidului de a scrie articolele și cartea plănuite, anunțându-și prietenii din Paris că-și retrage semnătura și că renunță la scrierea cărții. „Si rien n’est encore paru des articles […], j’aimerais beaucoup ne rien voir paraître. Ce ton-là, n’est plus celui que je donnerais aujourd’hui à des articles que j’écrirais sur la Russie. Je connais autrement les choses qu’il y a six mois. Et j’ai besoin de beaucoup réflechir, avant d’écrire quoi que ce soit. Du reste, je me suis séparé de mon collaborateur. Lui, roule vers la Sibérie, se contentant de voir en étendue. Moi, j’étudie en profondeur. C’est bien différent”55 (s.a.), îi scria lui Ernst Bendz, prietenul suedez pe care îl rugase inițial să-i găsească editori.

Ofensat, dar, mai ales, dezamăgit de atitudinea oficialităților sovietice, înțelegând intransigența acestora privind revelarea relelor descoperite de-a lungul Rusiei și acceptarea vreunei critici la adresa regimului, expediind lui Romain Rolland scrisorile către Gherson, Panait Istrati le va însoți cu o notă din 15 martie 1929: „Quand j’ai pris cet engagement, je me figurais, dans ma naïveté, que les hommes du pouvoir sont de bonne foi, qu’ils ignorent la pourriture au-dessus de laquelle ils trônent, et je croyais qu’il suffirait d’une voix puissante et amie qui leur signale les maux pour qu’ils se ressaisissent. Depuis, l’horrible affaire Roussakov m’a prouvé que le pouvoir est conscient du mal qui ronge la Révolution, mais qu’il ne supporte aucune critique. Cela me délivre de mon engagement, car on ne peut plus rien attendre de ce pouvoir: il ne fera rien si on le traite avec douceur: il faut frapper”56.

În călătoria sa prin vastele ținuturi sovietice, scriitorul român nu putea ocoli Basarabia, devenită atunci Republica Moldova, țară componentă a U.R.S.S., eliberată de sub teroarea guvernelor românești criminale ale lui Averescu și ale Brătienilor (s.n.) după părerea sa desigur subiectivă. Vizita lui Panait Istrati este anunțată, urmărită pas cu pas și consemnată în ziarele moldovenești, cu deosebire în „Plugarul roșu”, sub semnul propagandistic caracteristic ziarelor comuniste. Primiri fastuoase cu fanfare și drapele de către comisii de primire speciale având în frunte pe conducătorii politici ai localităților respective, pe conducătorii uniunilor de scriitori, de oameni de știință sau de artă, mitinguri de întâmpinare în care se rostesc, într-o limbă de lemn, specific comuniștilor, discursuri sforăitoare cuprinzând laude la adresa scumpului scriitor proletar, luptătorului împotriva burgheziei, scriitorului ieșit din rândurile clasei muncitoare, cum este numit de cei ce-l salută pe scriitor, bucuroși că se află în mijlocul lor pentru a se „familiariza cu greutățile și succesele” moldovenilor, pentru a vedea „cum moldovanul asuprit de guvernul țarist, moldovanul care era lipsit de cultura sa națională, acum se deșteaptă cu pași fermi spre socialism” și convinși că „va ajuta cu ce va putea […], va acorda o mână de ajutor ca să ne dezvoltăm cultura noastră, să creștem o ploadă nouă de scriitori noi, proletari moldoveni”, având în vedere faptul că „posedă cunoștințe și ne va da și nouă posibilitatea de a ridica nivelul de conștiință al tinerilor scriitori”57. Nici organizația comsomolistă și cea de pionieri nu lipsesc de la aceste întâlniri, astfel încât Panait Istrati este făcut pionier de onoare legându-i-se la gât cravata roșie, sau scriitorului i se solicită să dedice tineretului Moldovei una dintre operele sale, ca să rămână în inimile lui o amintire plăcută, fiind ales și membru al Comitetului de Știință și al Biroului Uniunii Scriitorilor și participând la mai multe întâlniri cu scriitorii moldoveni, pline de satisfacție pentru scriitorul român: „Eu aici trăiesc, eu aici mă-nsuflețesc, fiindcă eu văd, simt, că aveți cu adevărat o limbă bogată și vă renașteți cultura și traiul. Limba voastră moldovenească nu-i chiar atât de săracă. Voi aveți o limbă bogată […]. Seara aceasta literară mi-a adus o adevărată satisfacție sufletească, fiindcă pe mine mă interesează tânăra literatură în limba moldovenească. […]. Eu aici între voi mă simt ca între frații clasei mele. Aici ți-i drag să faci orice lucru pentru clasa muncitoare. Eu cred că această seară este pentru clasa muncitoare”58.

Pare de mirare faptul că românul Panait Istrati, cunoscător al Moldovei de dincoace de Prut vizitate împreună cu Mihail Sadoveanu și dr. I. I. Mironescu, vorbește despre limba moldovenească, din moment ce vorbitorii și ziarele foloseau o neaoșă limbă românească, redată în acestea din urmă în alfabetul chirilic. Dar scriitorul proletar, admiratorul minunii înfăptuite de mâinile bătătorite ale clasei muncitoare pe aceste meleaguri – societatea socialistă -, nu putea să facă un gest necugetat împotriva acestui vis al său, realizat și în Basarabia, menajând suspiciunea gazdelor și păstrând pentru el aspectele nefavorabile atâta timp cât încă mai credea că se mai poate face ceva în sprijinul revoluției: „țărișoara voastră e mică, dar inimile v-au fost pline de bărbăție în zilele acelea de groază. […]. Dar astăzi, când construiți societatea socialistă de mâine, partea voastră în munca asta e tot mai mare. […]. Știu cu câte greutăți luptați (s.n.) și cât vă mai rămâne de făcut, dar să nu credeți că e vreun colțișor de pământ unde soarta omului muncitor să fie mai bună decât a voastră”59.

Cu gândul la țara sa și, de altfel, la toate țările din Balcani conduse de guverne criminale (ale Liapcevilor și Țancovilor, în Bulgaria, și ale lui Averescu și ale Brătienilor în România, acuzate în diverse ocazii că au instituit un regim de teroare față de care Societatea Națiunilor rămâne surdă, cum scria în prefața unei broșuri editate de Comité pour la Defence des Victimes de la Terreur Blanche, al cărui membru era), făgăduiește moldovenilor că va povesti țăranilor români, aflați „într-o situație mai grea ca dobitoacele” de care „boierii se îngrijesc […] mai bine decât de țărani”, despre „viața nouă” construită aici găsind un limbaj comun cu savanții, despre cluburile din toate satele, „unde țăranii sau lucrătorii liberi pot să citească cărți (sic!) sau gazeteˮ, în timp ce în „țările capitaliste” nu se găsesc decât „cârciume unde-și întunecă mințile muncitorii și țăranii, încât ei nu mai sunt capabili să vadă cine-i vinovat de starea lor grea”60. Totodată, asigură poporul moldovean de hotărârea de a rămâne același luptător pentru cauza clasei muncitoare și că va face cunoscute lupta lui pentru o viață mai bună și credința într-un viitor luminos: „Despărțindu-mă de voi, vă făgăduiesc să rămân un ostaș al clasei muncitoare. Am să fac cunoștință peste hotare de luptele voastre aprige, am să povestesc cât de obositoare vă este truda de toate zilele și ce exemplu de credință pe viitor dați voi astăzi, ținând piept unei lumi întregi de dușmani”61.

Revenind la lipsa de reacție și indiferența manifestate de Panait Istrati la felul în care gazdele sale denumeau această parte de țară românească și pe locuitorii ei, ba chiar și limba română vorbită acolo, cu denumirea de Moldova (și toate derivatele acestui cuvânt), folosirea de către el însuși a acestor termeni, trebuie să punem acest lucru pe seama convingerii sale că este un luptător împotriva capitalismului și a burgheziei din lumea întreagă, un ostaș al revoluției mondiale. Convingerea sa are rădăcini mai vechi, întrucât, în 1925, după ce își încheie scurta vizită în România, publică un articol fulminant62 în care povestește „evenimentele care se desfășoară în această Basarabie condamnată la exterminare”, vorbește despre „suferința unei provincii chinuite”, „această Basarabie «pacificată» fără-ncetare de la anexare (s.n.) încoace”, argumentându-și pledoaria cu citate traduse din presa românească despre „procesul locotenentului Morărescu, unul dintre numeroșii călăi ai Basarabiei”63, acuzat de restabilirea prin teroare a liniștii provinciei anexate (s.n.). Această interpretare a lucrurilor i-a atras blamul presei românești, fiind acuzat că și-a denigrat țara și că afirmațiile sunt „rodul imaginației sale de romancier scabros”, acuzații respinse de scriitor susținând că „nu am confundat ororile guvernului cu națiunea care pătimea. Pur și simplu constatam și înregistram fapte”64.

Având în vedere aceste aspecte suntem de acord cu criticul Cornel Ungureanu când afirmă: „Viforosul Panait Istrati, combatant important al Internaționalei comuniste, a rupt câteva săbii în apărarea ideii că revoluția mondială trebuie să treacă prin Basarabia. România burgheză, zice el împreună cu maeștrii săi roșii, a instaurat în Basarabia teroarea. El, marele gazetar, scriitorul celebru în întreaga lume, vine acasă ca să scrie despre crimele alor săi. Vrea să-i demaște în fața lumii întregi. Scrie, ține conferințe, se agită”65. Însă, când prozatorul Stelian Tănase66 afirmă că Panait Istrati fusese „agent plătit de Moscova”, vicepreședintele Asociației pentru apărarea victimelor teroarei albe în Balcani (în realitate asociația era comitet, iar Panait Istrati doar membru al acestui comitet din 1926), „una din multele organizații fantomă, controlată și finanțată de Komintern, cu sediul la Paris” nu mai suntem de acord, întrucât informațiile respective nu concordă cu adevărul istoric. Mai mult, Stelian Tănase afirmă că Istrati venise în 1925, în România, pentru a pregăti vizita lui Henri Barbusse – al cărui complice era – în țară: „Istrati venise în România nu doar ca să facă obișnuita «agitație revoluționară», ci mai ales ca să pregătească vizita lui Henri Barbusse, președinte al «Asociației (sic! n.n.) de luptă împotriva terorii albe din Balcani». Istrati era aici un vicepreședinte (sic! n.n.) activ și zgomotos. Asociația era una din multele organizații fantomă, controlată și finanțată de Komintern, cu sediul la Paris. De multe ori banii și ordinele erau transmise prin ambasada U.R.S.S., direct de Racovski lui Istrati. Cei doi se știau din tinerețe. Înainte de a veni în România, Istrati a petrecut trei duminici în vila de pe Coasta de Azur a lui Barbusse, la Miramar, pentru a pune la punct detaliile campaniei și ale călătoriei”67.

Cel puțin două argumente contrazic aceste afirmații ale lui Stelian Tănase. În primul rând, Panait Istrati vizitase România în perioada 25 august – 3 octombrie 1925 și tot timpul se aflase sub atenta supraveghere a Siguranței („Avem onoarea a vă semnala pe (ziaristul) scriitorul comunist Panait Istrati, sosit de curând din Paris, și plecat spre orașul D [umnea] v [oastră] (Brăila, n.n.), de unde este de origină, rugându-vă al (sic!) ține în observație și a-l semnala la timp autorităților respective în caz de deplasare”68. Henri Barbusse vine în București în noiembrie 1925 pentru o anchetă privind situația deținuților politici din perioada respectivă, dar, mai ales pentru a asista la procesul intentat țăranilor din Tatar Bunar acuzați de a se fi ridicat împotriva administrației românești69, deci după plecarea scriitorului român din țară. Despre Henri Barbusse, Stelian Tănase spune: „Era comunist. Știm astăzi că lucra pentru Komintern și era stipendiat de Moscova. Câteva săptămâni după plecarea lui Panait Istrati, Barbusse vine în România «să ancheteze situația deținuților politici din închisorile românești, sistemul judiciar» și «desfășurarea procesului Tatar Bunar». […]. Amprenta lui Barbusse, de intelectual umanist independent, venit să investigheze situația apărării drepturilor omului într-o țară aflată sub «teroare», era totuși doar o fațadă. Barbusse era în fapt doar un agent de influență al Moscovei. Se afla la București într-o misiune plătită de Komintern”70. În al doilea rând, Stelian Tănase afirmă că românul pregătise vizita lui Barbusse în România în calitate de vicepreședinte al asociației (sic!) conduse de scriitorul francez. Or, Panait Istrati devenise membru al Comitetului pentru apărarea victimelor teroarei albe în Balcani, abia în anul următor, 1926, vizitei sale în România. Mai mult decât atât, el afirmă tranșant că Panait Istrati fusese omul de legătură dintre Christian Racovski, reprezentantul Kominternului și așa-zisa organizație, căreia îi transmitea ordinele și banii necesari desfășurării activității ei. De altfel, vorbind despre prima călătorie a lui Istrati în U.R.S.S., după ce-l fericește pe acesta că a avut norocul să nu viziteze primul lagăr de concentrare, primul gulag sovietic de la Solovki (pe care, spre rușinea lui, Maxim Gorki îl elogiase) numai din întâmplare, pentru că se oprise la Murmansk în așteptarea permiselor, permanentele permise de călătorie și de vizită primite de la Moscova, S. Tănase nu uită să repete că scriitorul român rămâne „un devotat al Kominternului, căruia i-a adus destule servicii de propagandist și agent de influență (s.n.)”71. Chiar lui Christian Racovski, prozatorul contemporan îi face un portret de adevărat și periculos lider comunist internațional: „Racovski era o «legendă», protagonist al marii revoluții proletare, unul din liderii Kominternului”, acela care „putea să devină dictatorul României și al Balcanilor, dacă planurile bolșevice reușeau”72. Toate conspirațiile și comploturile de sorginte comunistă și toate rețelele comuniste îl aveau ca bază pe Racovski. Și pentru ca portretul să fie complet, Stelian Tănase îl crede inițiatorul și organizatorul tuturor subversiunilor și atentatelor.

Istratologul Mircea Iorgulescu demontează toate aceste aserțiuni cuprinse în „ficțiunea narativă a lui Stelian Tănase, făcând parte dintr-o „serie de scrieri de investigație documentară întocmită după reguli literare și în spirit precumpănitor demonstrativ”73, aducând ca argument faptul că, în momentul instalării lui Racovski la Paris ca ambasador – 3 noiembrie 1925 -, Panait Istrati revenise în capitala Franței de o lună. Până la instalarea ca ambasador la Paris, Racovski îndeplinise aceeași misiune la Londra, or, Panait Istrati nu a fost niciodată în Anglia: „Cum însă pentru orice anticomunist postdecembrist care se respectă bolșevicii sunt capabili de orice, imposibilitatea fizică a contactelor între cei doi, unul comanditar, celălalt executant, nu poate fi, desigur, un obstacol în calea certitudinii lui Stelian Tănase că pentru călătoria lui în România Istrati primise «bani și ordine» de la Racovski la Paris, la ambasada sovietică, deși acela nu se afla acolo”74.

Revenind la vizita în Moldova Sovietică, trebuie să ne gândim la faptul că este imposibil ca un scriitor de sensibilitatea și cultura lui Panait Istrati – fie ea a unui autodidact, dar să nu uităm că în copilărie și în adolescență a cunoscut cultura și civilizația, în special a mediului rural conservator în privința păstrării tradițiilor și obiceiurilor populare – să nu fi constatat că și aici există aceeași limbă, aceeași cultură, aceleași tradiții, ca ale întregului popor român. Mai târziu, va face o asociație între mitul românesc al jertfei pentru creație reprezentat de baladele referitoare la Meșterul Manole și lupta pentru o viață luminoasă într-o lume nouă, lumea căutată în călătoria sa prin întreaga Rusie Sovietică și descoperă că sensul sacrificiului este pierdut, de data aceasta, din cauza doctrinei. Nu oamenii sunt vinovați și neputincioși în a pune în practică ideologia luminoasă (s.n.) a marxism-leninismului, ci rigiditatea sistemului ideologic: „Și totuși facticele pândește opera, o amenință cu prăbușirea, exact ca în frumoasa legendă a mănăstirii Argeș, ale cărei ziduri se prăbușeau noaptea, pe măsură ce le ridicau ziua. Ce sacrificiu va trebui deci făcut, pentru a pune capăt nenorocirii? În legendă, a fost suficient un suflet de femeie. Și arhitectul, meșterul Manole, nu a șovăit să-și zidească propria-i nevastă, pentru ca opera să învingă. Ce vor trebui să sacrifice arhitecții comuniști, pentru a vedea triumful operei lor? N-au ei oare o nevastă care se numește Doctrina și care este mai vinovată decât inocenta femeie a meșterului Manole? Nu din cauza Doctrinei se datoresc toate nenorocirile operei socialiste? Vai! În zilele noastre, oamenii își iubesc mai puțin opera decât nevestele. Nu mai este nici un meșter Manole”75.

Dorința de a sprijini, sub orice formă, înfăptuirea și mersul înainte al revoluției îl face pe Panait Istrati să rostească discursuri și să facă declarații favorabile în presa sovietică și a păstrat pentru sine aspectele care veneau în contradicție cu ceea ce credea el despre regimul umanist instaurat de bolșevici în Rusia. Cu toate acestea, cu destule menajamente, la Kazan, sugerează deficiențele activității educative desfășurate de cei în drept, în sensul că nu se cultivă dorința de cunoaștere, de promovare a traducerii numai a operelor valoroase din literatura universală și nu a romanelor de aventuri facile, că tineretul nu este educat în spiritul muncii fiind lăsat să imite Occidentul: „Sunteți înclinați să preluați mult și fără simț critic de la Europa. Pasiunea pentru sport, pentru cinema și pentru domnișoare face tineretul nostru prea mult asemănător cu cel din Occident”76.

Urmează Samara, Saratov, Stalingrad, Astrahan, Tiflis, Erevan, Baku, Batumi, Suhum, Novi Afon, Soci. Peste tot, aproape fără să vrea, constată din ce în ce mai multe nenorociri care lovesc, în primul rând, masa de oameni simpli, deoarece „exemplul putreziciunii dat astfel de vârfurile inteligenței artistice, totul merge la fel în jurul nostru”77, în sensul că aceia care aveau datoria să facă totul pentru binele poporului, erau adevărații dușmani ai sovietelor: „Ei o fac fără sfială, în nasul învinșilor. Se sprijină pe-o minoritate guvernată, după care puterea își împarte mai bunul; apoi, o masă care este imediat gata la orice, ca să-și asigure pâinea, birocrația care falsifică hârtiile, trădează cauza, violează femeia care-i place, pretinde de la muncitor drepturi «în natură», beau și-și frâng gâtul”78.

Ajutat și de niște români și greci din Caucaz să vadă aceste realități, care subminau, din interior, noua societate în construcție, visul său dintotdeauna, Panait Istrati constată adevărul: „Mai întâi lor (grecilor și românilor, n.n.) le datorez adevărul care mi-a deschis ochii, înaintea monstruosului abces care mă va plesni imediat în plină față, ca o confirmare implacabilă a ceea ce este și nu poate cloci la infinit”79. Deziluzia este totală, visul s-a destrămat, proiectele de a se pune în slujba puterii sovietice devin caduce și Istrati exclamă, crezând pierdută cauza în apărarea căreia se angajase: „Adio, vise și proiecte! Vise devotate noii Sfinte Rusii, pe care o adorăm. Proiecte de lupte pentru apărarea U.R.S.S., mamă care naște omenirea de mâine. […] În ceea ce mă privește, consider pierdută cauza pe care voiam s-o apăr…”80.

În drum spre Moscova se încheie un alt capitol al Prieteniei căutate de-a lungul întregii sale vieți – cea cu Nikos Kazantzakis, deoarece între atitudinile lor față de realitățile constatate apar divergențe, scriitorul grec continuând să vadă și să aprecieze numai fața luminoasă a realizărilor sovietice. Kazantzakis își va continua călătoria prin Turkestan, Siberia, Vladivostok și, de aici, în China și Japonia, iar Panait Istrati ajunge la Moscova unde, nu numai că este foarte bolnav, ci constată și o atitudine glacială a autorităților, chiar amenințări: „Dacă vei fi cu noi, te vom susține; dacă ne vei ataca, te vom nimici”81.

Afacerea Rusakov umple paharul și Panait Istrati este nevoit să plece înapoi, în Franța, dar nu înainte de a se angaja în lupta pentru rezolvarea acesteia. La prima vedere întâmplarea pare un incident scos din rubrica de fapte diverse. De altfel, presa de stânga franceză o consideră o istorie banală și, nici mai mult, nici mai puțin, o minciună lansată de Istrati la comanda opoziționiștilor troțkiști, în speță, a lui Victor Serge și Pierre Pascal, ginerii lui Rusakov, dornici de a defăima puterea sovietică și, mai ales, pe Stalin, deoarece declanșase și reușise aplicarea planului de a exclude opoziția la Congresul al XV- lea al partidului care se ținuse în decembrie 1927.

În rezumat, este vorba despre un evreu, Joselevici, pe numele său rusesc, Aleksander Ivanovici Rusakov, expulzat în 1905 din Rusia, umblat prin toată lumea pentru a asigura, prin muncă cinstită, existența numeroasei sale familii – avea șase copii -, care, după ce trăise inițial în Franța ajunge în Rusia în anul 1919, printr-un schimb de prizonieri, stabilindu-se la Leningrad, împreună cu familia. Aici dispune de un apartament de 11 camere82, dintre care le închiriase pe cele mai multe, păstrând pentru el doar patru și un mic cabinet. De-a lungul timpului, unii dintre locatari – ca, de pildă, comsomolista evreică de origine basarabeană Roitman – încearcă să obțină și alte camere, fiind sprijinită de o activistă a comitetului de locuințe, decorată cu „Drapelul Roșu”. În timpul unei inspecții la apartamentul lui Rusakov, aceasta proferează amenințări la adresa lui, aducându-i tot felul de jigniri (îl face speculant și contrarevoluționar). Când fiica lui Rusakov, soția lui Victor Serge, intervine în altercație, delegata spațiului locativ o lovește fără milă peste față. Nemaiputându-se stăpâni, Rusakov și fiica sa o aruncă pe scări pe activistă. Organul de presă al comitetului regional de partid, „Leningradskaia Pravda”, publică un articol calomniator, plin de minciuni, incluzându-l pe Rusakov în rândul unor criminali precum Kalganov83 și cere arestarea lui. Cunoscându-i foarte bine pe Rusakovi, în casa cărora fusese de mai multe ori, Panait Istrati face din problema socrului lui Victor Serge o cauză personală și apelează la toate mijloacele pentru a-și salva prietenii. Scrie un articol la ziarul respectiv, respins de conducerea acestuia, iar sub semnătura unui tovarăș Rafail, primește o scrisoare cuprinzând argumente pentru care nu este publicat citând declarația adunării generale de la fabrica „Samoilova”, de unde Rusakov fusese concediat: „Folosind în interes personal eticheta de muncitor, sulemenindu-și figura de proletar de fabrică, Rusakov este în realitate un apendice josnic al contrarevoluției din interior, o sotnie neagră mizerabilă și un mic-burghez, antisemit încarnat. Sprijinind în atelier o agitație la pogrom, manifestă împotriva U.R.S.S., Rusakov nu îndrăznește să-și depășească izbucnirile verbale, dar, în calitate de «stăpân al unei locuințe», mic-burghezul Rusakov nu se mai sfiește și trece de la îndemnurile de pogrom, la fapte de pogrom”84.

Panait Istrati publică în alt ziar, „Komsomolskaia Pravda”, din Moscova, un articol – cenzurat, totuși – în care demontează acuzațiile nedrepte ale ziarului din Leningrad, articol încheiat într-o notă de amară dezamăgire față de comportamentul comuniștilor, înfăptuitorii Revoluției: „Sunt tare mâhnit că am dat peste atari moravuri, într-una din capitalele revoluției (text cenzurat, n.n.). Sunt tare mâhnit să văd comsomoliști și comuniști comportându-se astfel față de un muncitor. Sunt tare mâhnit să văd presa luând parte la o campanie incalificabilă împotriva unui muncitor”85. Nu se rezumă doar la atât și trimite telegrame, telefonează unde crede că există cineva care l-ar putea ajuta, merge în audiență la Kalinin86. Procesul se judecă în câteva rânduri și, deși, la un moment dat, Rusakovii fuseseră achitați în urma unei declarații senzaționale a acuzării87, procesul se reia și inculpații sunt condamnați la câteva luni de muncă în folosul obștesc, prilej pentru Panait Istrati să constate adevărul despre regimul comunist și să și-l rostească: „Iată fața «Patriei proletare». Iată dreptatea ei. […]. De la un capăt la altul al împărăției – puși cu botul pe labe de măciuca fascismului roșu – siberiile gem de Rusakovi […] și de alți oameni pe care fascismul roșu i-a folosit mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare”88.

În urma acestui proces, care se adaugă multor altor nedreptăți și aspecte negative constatae de-a lungul întregii Rusii, Panait Istrati este complet dezamăgit de Patria proletară, își pierde încrederea în visul său și, mai ales, renunță la ideea de a se stabili aici, de a sluji U.R.S.S., „căminul iubirii și al năzuinței către o viață nouă, izvor de energie […], mamă iubită, demnă de respectul tuturor”89. Pentru el, adevărata U.R.S.S. înseamnă: „Desfășurări de steaguri; Internaționala ascultată în picioare; «colțuri» ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte; stambe acoperite de fraze; fraze judecând viața; fraze confecționate toate pentru a înlocui ideile; G.P.U. – ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargarisește și de care se servește pentru a domina”90.

Aceste stări de lucruri îl dezamăgesc profund, îl afectează și îl debusolează neștiind pe cine și pe ce să se mai bizuie, constatând că muncitorii sunt tratați în mod asemănător în toate țările, indiferent de regimul politic: „Părăsesc Leningradul, Moscova și U.R.S.S.-ul, mult mai trist decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre acești muncitori care sunt zdrobiți în toate regimurile: Să exploatezi oamenii să-i faci să trăiască cu un codru de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de-a «mârâi», apoi să împuști pe cel ce a strigat cândva, nimic altceva decât că a strigat puțin mai tare ca de obicei – asta nu există nicăieri pe acest pământ…”91.

Starea de spirit a lui Panait Istrati nu-i surprinde pe prietenii săi: „Istrati își pierde iluziile definitiv, este dezamăgit și încetează a mai gândi în formulele mincinoase ale pseudodictaturii proletariatului. […]. Pe 15 februarie (1929, n.n.) se întoarce la Paris, distrus, bolnav, dezorientat nemaiștiind în cine și în ce să creadă: nu poate nici să vorbească, dar nici să tacă, nu e în stare să scrie, dar nici să nu apeleze la cuvântˮ92. Nici Romain Rolland nu-l ajută să depășească această stare de deziluzie, de neliniște sufletească provocată de dilema ce-i sfâșie și inima, și mintea, atunci când își exprimă teama că acesta nu-i va putea înțelege atitudinea și comportamentul de la Moscova, în cazul Rusakov: „Car, je vous le dis maintenant: dans cette terrible angoisse où je me trouve, c’est pour la première fois que j’ai peur de votre sauvage intransigence. […] Je me consulte avec vous. Et en dépit des renseignements que vous puissiez avoir à ce sujet, j’ai la certitude que vous ne savez pas jusqu’où le malheur est presque irréparable”93.

Romain Rolland îl asigură că îi înțelege frământările sufletești, că îi confirmă unele informații despre aspectele negative din țara sovietelor, că el însuși luptă cu mijloacele scriitorului pentru schimbarea lucrurilor, dar îi sugerează că există o cale mai simplă de a contribui la bunul parcurs al idealurilor revoluționare: „Mais, justement pour cela, je me garderai d’être trop sévère pour ceux qui, de bonne foi, échouent dans une action prématurée ou commettent des erreurs dont seuls sont à l’abri ceux qui n’agissent point. Il reste, malgré tout qu’ ils ont voulu de grandes choses et qu’ils en ont fait quelques-unes, incomplètes, trop partielles, mais qui suffisent à les justifier. Aidons-les donc, autant qu’on peut encore les aider! Et surtout ne faisons rien pour leur nuire!”94. Dar îndemnul la reținere, poate chiar la a renunța de a mai scrie adevărul despre realitățile sovietice, este direct exprimat, iar condeiul său poate fi mult mai folositor dacă ar scrie despre realizările mari, despre epopeea revoluționară a primilor ani, dacă ar povesti despre oameni și fapte eroice. Procedând astfel, se pune în slujba canaliei reacționare care nu vede cu ochi buni înfăptuirile revoluției: „A aucun prix, n’allez, par des paroles ou des écrits imprudents, fournir des armes à la canaille de la réaction […]! Enfermez-vous! […]. Vous avez vu là-bas des types saisissants. Vous avez même vu sans doute des grandes réalisations. Vous avez la mémoire pleine des féroces épopées des premiers temps de la Révolution, à l’heure des hommes et des actes héroiques. Contez cela! Vous agissez ainsi utilement pour la Russie, et pour le reste du monde”95.

Dar Panait Istrati nu va ține cont de îndemnurile marelui său prieten și, ca un om de acțiune ce era, nu poate să tacă și îi răspunde clar că va scrie despre ceea ce a văzut, în realitate, în Rusia, despre acele abcese care fac deservicii revoluției sovietice: „Je sais que je dois en écrire le livre (ah! si je pouvais en faire autrement!) mais, quoi dire qui ne soit pas funeste, et qui rende service aux vrais révolutionnaires? La plume et le papier me dégoûtent, dès que j’essaie, tant sois peu, de me mentir à moi-même. Je déchire sans cesse tout ce que je fais”96. Va scrie așa cum vrea și despre ce vrea, prezentând adevărata față a regimului sovietic, mai întâi sub forma unui articol – L’Affaire Roussakov ou l’U.R.S.S. d’aujourd’hui – articol care, într-o formă prescurtată, va constitui capitolul omonim al primului volum – Confession pour vaincus – al trilogiei Vers l’autre flamme.

Chiar dacă în timpul călătoriei de șaisprezece luni în U.R.S.S. a participat la cele mai diverse manifestări – întâlniri cu oficialități sovietice, cu muncitori sau țărani, tineri sau vârstnici, dineuri, banchete – unde a ținut discursuri, a stat de vorbă cu cei întâlniți, a acordat interviuri și multe alte acțiuni, în ciuda sănătății sale șubrede, Panait Istrati nu și-a neglijat totalmente, chemarea de scriitor, menirea sa de om al literelor. În această calitate a participat la aniversarea unor scriitori – Taras Șevcenko -, la întâlniri cu scriitori sovietici, cea mai impresionantă și mai mult așteptată fiind cea cu Maxim Gorki, a scris prefețe97 pentru cărțile sale publicate, mai ales din interes propagandistic, de diverse edituri ale republicilor unionale vizitate, a scris note de călătorie98, eseuri99 sau confesiuni100, scenarii cinematografice101, parabole 102.

Cea mai importantă realizare a scriitorului este finalizarea povestirii Les Chardons du Bărăgan103 (terminată, totuși, la Kifisia, în timpul călătoriei în Grecia, împreună cu Nikos Kazantzakis), care va fi publicată imediat – iunie 1928 – la Paris. Cu toate acestea, el consideră că, în mod nejustificat, își neglijează activitatea de scriitor și trece printr-o criză de creație. Istoriograful Al. Oprea consideră că această criză se justifică prin faptul că „Istrati se află în fața unui alt prag al creației, corespunzător experienței umane și profesionale căpătate în răstimp”104 și își pune întrebări în legătură cu oportunitatea menținerii ca personaj principal pe Adrian Zografi, alter-egoul său, în operele viitoare. Preocupat de această dilemă, Panait Istrati vorbea tot timpul, fără noimă, tocmai pentru că, în mintea sa, nu găsise făgașul viitoarelor sale scrieri, iar actul creator de opere beletristice este inutil, având în vedere constatarea, din timpul vagabondajelor sale, că egoismul uman, nesinceritatea și superficialitatea își pun amprenta pe orice act artistic și pe tot ce înseamnă sentiment, simțire, trăire interioară. Starea sa sufletească, amplificată de suferințele în plan fizic (în martie 1928 se află, timp de o lună, la Ialta, bolnav, la recomandarea medicilor, interzicându-i-se orice fel de efort și, mai ales, fumatul), deplasările dintr-un loc în altul, acțiunile la care ia parte, toate acestea îi răpesc timpul și liniștea necesare creației105. În călătoria pe Nipru, împreună cu companionii săi, Bilili, Nikos Kazantzakis și Eleni, participă la aniversarea lui Taras Șevcenko, ca semn, nu numai al respectului pentru reprezentanții literaturii ruse, ci și al interesului pentru tot ceea ce înseamnă literatură. Nu pierde prilejul de a trimite un reportaj în care marcarea momentelor sărbătoririi poetului trăitor în secolul al XIX – lea se îmbină armonios cu descrierea frumuseților sălbatice ale meleagurilor ucrainene de pe malul Niprului, remarcând, însă, conținutul total nepotrivit al cuvântului reprezentantului puterii care le-a vorbit oamenilor despre edificarea societății socialiste.

Numit de Romain Rolland „Un Gorki balcanic” încă din titlul textului apărut ca prefață a operei sale de debut, Panait Istrati a dorit, încă din acel moment, să-l cunoască pe scriitorul rus, ale cărui povestiri le citise cu pasiune, alături de tovarășii săi de muncă încă din 1905, iar portretele sale, decupate din diverse ziare și reviste, erau păstrate, ca adevărate icoane, cu admirație, de militanții socialiști.

După consacrarea ca scriitor a vagabondului român, aflând despre acest lucru de la Romain Rolland însuși, creatorul Vagabonzilor și-a manifestat, și el, dorința de a-l cunoaște pe Panait Istrati. În scrisorile sale către Romain Rolland își exprimă nerăbdarea de a primi mai multe știri despre român, chiar îl supără atitudinea acestuia de a-i scrie despre te-miri-ce, evitând să-i scrie despre ceea ce l-a rugat în numeroase rânduri – despre Panait Istrati (cei doi corespondau încă în anul 1917 și legătura lor se baza pe o simpatie reciprocă).

Prin scrisori, Romain Rolland reușește să programeze o întâlnire a celor doi și, aflat în Rusia Sovietică de nouă luni, Panait Istrati îl va întâlni pe Maxim Gorki la 28 mai 1928 în biroul directorului unei edituri, unde vor sta de vorbă, în prezența lui Nikos Kazantzakis și a translatoarei. Și unul și celălalt ard de nerăbdare să se întâlnească și să se cunoască mai îndeaproape (Istrati încercase să inițieze o corespondență cu Gorki, dar răspunsul oficial, doar semnat de rus, i se pare prea glacial, chiar oficial și îl face să renunțe, fără ca dorința de a-l întâlni să fie diminuată cu ceva). Pentru Panait Istrati, Gorki – omul era una dintre „figurile nemuritoare pe care le venerez ca orice ființă omenească”, iar după scurta convorbire, sentimentele sale de prețuire nu au limite: „Nu pe Maxim Gorki – omul îl văzusem adineaori, ci povestea unei vieți care dase la iveală o lume, o lume de frumos și năzuințe. Această poveste întruchipată într-o ființă omenească n-o poți privi în față, nici să-i strângi mâinile ce-ți întinde, fără să-i aduci spontan omagiul dragostei tale (s.n.): uitarea de sine și emoția. Am trăit și una și alta (s.n.)”106.

Temperamentele total diferite – expansiv, cu un comportament excesiv trecând de la o extremă la alta, mult prea familiar, al lui Panait Istrati și unul calm, interiorizat, al lui Maxim Gorki – nu îi apropie, amândoi rămânând cu oarecare insatisfacție în urma întâlnirii, căci părerile unuia despre celălalt nu s-au confirmat. În articolul său, scriitorul român vorbește mai puțin despre Maxim Gorki, acordând mai mult spațiu mentorului său francez, în comparație cu prietenul rus al acestuia. Nici Maxim Gorki n-a rămas prea încântat de comportarea lui Panait Istrati, asimilându-l pe acesta unor jurnaliști americani, datorită întrebărilor indiscrete, poate chiar deranjante pentru imperturbabilul și adâncitul în gânduri Gorki, puse de român.

Panait Istrati era preocupat, după publicarea articolului său, de reacția lui Romain Rolland la tonul acestuia, deși încercase să exprime, chiar dacă nu în totalitate, adevăratele sentimente și emoția puternică provocate de figura și personalitatea lui Gorki, rămase în amintirea românului: „Ochii săi albaștri, când absenți, când hotărâți și pătrunzători, câteodată jucăuși, ne părăseau de o sută de ori într-un minut, pentru a-și îndrepta privirea lor asupra spațiilor imaginare – ca pe vremea când măsurau stepele – în timp ce trupul său fremăta, iar brațele, mâinile, degetele frământau un aluat nevăzut. La un moment dat, întorcea brusc capul, fără motiv, de parcă ar fi trebuit să răspundă unor chemări. Atunci, își înălța marea-i frunte colțuroasă”107. Deși temperamental, preocupat mai mult de ceea ce voia să afle de la și despre Gorki prin întrebările, multe și prea agresive pentru gustul rusului, Panait Istrati reușește să-i realizeze un portret, mai ales moral, veridic, demonstrând o reală și remarcabilă putere de cunoaștere, de pătrundere a firii interlocutorului său. De aceea îi va scrie lui Romain Rolland: „ C’est très curieux ce que j’ai senti. Je n’en ai pu dire, dans cet article, ni le quart. Ah! Comme la présence de la bêtise […] nous empêche de parler intelligement et voluptueusement! Je trouve que Gorki est d’une tendresse plus orientale que la vôtre, c’est – à – dire plus visible sur les traits de son visage. […]. Logiquement, il devrait être plus près de ma sentimentalité que vous, parce que un même tempérament, une même inculture et une même vie nous lient. Je crois bien qu’il n’en est rien, et si cela s’avère, j’en souffrirai, car j’aime bien Gorki l’homme (s.a.), tel que je l’ai aperçu. […]. Je crois qu’il est bon et généreux. Amer, il ne l’est nullement, je l’ai dit”108.

Istratologul Al. Oprea afirmă că, în presa sovietică a vremii, se consemnează participarea celor doi scriitori – Gorki și Istrati – la unele manifestări culturale din Moscova, cum ar fi cea din 20 iunie 1928, când îi felicită, împreună, pe tinerii țărani absolvenți ai unor cursuri, amândoi rostind scurte discursuri la Casa Centrală a Țărănimii. Din acest moment nu se vor mai întâlni niciodată, deoarece Maxim Gorki se va hotărî să rămână în U.R.S.S., deși până atunci locuise în Italia, iar Panait Istrati va deveni persona non grata în Uniunea Sovietică, datorită articolelor, interviurilor și, mai ales, din cauza inflamantei Vers l’autre flamme.

În România, după o guvernare de șapte ani, Partidul Național Liberal pierde alegerile parlamentare din decembrie 1928 (obține doar 6,5% din totalul voturilor pe țară), poate și ca urmare a morții liderului său de necontestat – I. I. C. Brătianu, survenită la 24 noiembrie 1927, același Brătianu devenit ținta atacurilor necruțătoare din articolele lui Panait Istrati.

La guvernare vine Partidul Național Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu, în al cărui Manifest către țară, publicat în noiembrie 1928, există, printre altele, o prevedere legată de viața muncitorimii: „Îngrijirea nevoilor muncitorimii. Principiul dreptății sociale reclamă o grijă atentă pentru nevoile clasei muncitoare. Dezvoltarea progresivă a unei industrii impune măsuri pentru crearea unei situații materiale și culturale cât mai înfloritoare (s.a.) a celor care aduc contribuția brațelor lor producției naționale”109.

Criza economică mondială din 1929-1933 are repercusiuni, poate mai grave decât în alte părți, asupra programului social general din România și, mai ales, asupra nivelului de trai al populației, cu deosebire al celei sărace. La câteva luni după instalare, guvernarea național-țărănistă trebuie să facă față primelor manifestări populare concretizate prin greva muncitorilor de la Lupeni din 5 – 9 august 1929. Deși conducătorii mișcării muncitorești din Valea Jiului fuseseră arestați de Siguranță, cei de la Lupeni evită arestarea și organizează greva, deoarece revendicările lor, comunicate încă din toamna anului 1928 patronatului, în vederea încheierii unui nou contract de muncă110, fuseseră refuzate. Ocuparea de către greviști a centralei electrice a condus la paralizarea întregii activități, ceea ce provoacă reacția guvernanților național-țărăniști care autorizează forțele de ordine polițienești să treacă la reprimarea acțiunii greviste de la Lupeni. Reprimarea grevei s-a soldat cu 25 de morți și peste 100 de răniți din rândurile greviștilor.

Revenit de câteva luni în Franța, în ciuda bolii agravate (timp de câteva săptămâni este internat în sanatoriul „Curhans Victoria” din Mountana-sur-Sierre), Panait Istrati este neobosit desfășurând o amplă activitate publicistică, acordând interviuri111, scriind diverse articole112 sau continuând lucrul la cartea promisă, Vers l’autre flamme. Aflând din presa franceză despre evenimentele din țară, se hotărăște să revină pe meleagurile natale, unul dintre principalele motive fiind acela de a cunoaște personal adevărul despre incidentele de la Lupeni. Este însoțit de Marie Louise Baud-Bovy, adică Bilili, prietena sa, și de Romulus Cioflec113. Revenirea în țară nu scapă ochilor vigilenți ai Siguranței și vechiul ei client este luat în colimator încă din prima săptămână de ședere în România114, fiind urmărit pas cu pas, de-a lungul celor două luni cât rămâne aici, scriitorul fiind conștient de acest lucru, considerându-se deja „martor și, uneori, eu însumi victimă de un sfert de veac a grozăviilor Siguranței și jandarmeriei, cu care o clică guvernamentală a «înzestrat» pământul acesta mănos, dar urgisit”115.

Având un permis special eliberat de Vaida-Voievod, ministrul de Interne, va desfășura o anchetă în scopul documentării în privința procesului comuniștilor de la Timișoara, stând de vorbă cu arestații116, apoi merge la Lupeni, împreună cu Romulus Cioflec, unde discută cu muncitorii, cu soțiile greviștilor uciși sau cu răniții, la spital, făcând multe fotografii și obținând diverse documente. Panait Istrati pretinde că face această anchetă ca trimis al revistei „Europe” și al Casei „Rieder”117, așa cum reiese dintr-o scrisoare adresată prietenului său, frizerul Nicu Constantinescu, din Brăila.

Concluziile anchetei de la Timișoara și de la Lupeni sunt materializate în cele opt articole publicate în revista „Lupta”118, dând la iveală adevăratele cauze ale „asasinatului în masă”, Panait Istrati numind astfel reprimarea sângeroasă de la Lupeni „unde au fost împușcați nu 9, ci 30 de mineri și o sută de rănițiˮ – ordonat de noua guvernare naționalist-țărănistă, căreia, deși n-o judecă și n-o găsește principala vinovată de izbucnirea revoltei, îi recomandă, dacă vrea să rezolve problemele muncitorimii, să nu repete exemplul guvernării liberale, numită „HOȚIE, BANDITISM la drumul mare, CRIMĂ, CARE TREBUIE NUMAIDECÂT PEDEPSITĂ DE JUSTIȚIE” (s.a.), ci „trebuie musai să [-i] ia de gât pe tâlharii și ucigașii minerilor, să-i pedepsească de jafurile comise și să le impună condiții de plată dedesubtul cărora să nu se mai poată coborî”119.

Siguranța Generală este ținută la curent și cu vizita scriitorului la Brăila – unde își va vedea prietenii, iar la Baldovinești pe unchiul Dumitru – și va fi anunțată că intenționează să organizeze „un nou partid al muncitorilor”120. Dar Panait Istrati nu mai ajunge la Iași și, spre ușurarea urmăritorilor săi, pleacă spre Paris, ieșind prin punctul de frontieră Curtici. La 12 octombrie 1929 ajunge la Paris, lăsând-o pe Bilili la Viena.

Activitatea lui Panait Istrati în România stârnește o campanie împotriva sa din toate părțile. În U.R.S.S. este considerat un adept al ideilor lui Troțki, un dușman al statului sovietic: „[…] el a atacat literatura sovietică și pe Maxim Gorki, dar și politica U.R.S.S. în general. Și toate acestea le-a fundamentat ideologic cu […] teze troțkiste opoziționiste…”121. În Franța, și apoi în U.R.S.S., este acuzat că a devenit agent al Siguranței statului român. Într-un ziar din U.R.S.S. se reia aserțiunea că Panait Istrati a devenit agent al Siguranței statului român, spunând că, în România, acesta „își lipește lacom buzele de mâna siguranței române și primește directive clare, plătite în aurul leului românesc”, semnând într-un ziar francez „un articol peste poate de calomnios și plin de răutăți meschine, care nu-și află asemănare, prin minciună și prostie, cu nimic din ceea ce a apărut în presa străină referitor la Uniunea Sovietică”122.

Nici în România nu scapă de asemenea acuzații, fiind considerat agent al Moscovei. Deși îl primise foarte bine la prima vizită, „gândiristul” Nichifor Crainic publică punctul său de vedere cu privire la comportamentul lui Panait Istrati, unde, printre altele, îi reproșează atitudinea față de România, faptul că în U.R.S.S. a acuzat țara natală ca fiind un stat imperialist prin „ocuparea” Basarabiei și că, odată întors la Paris se leapădă și de comunism: „Prin urmare, Panait Istrati a reapărut în România cu veșnicul lui cal de bătaie: mulțimea obișnuită. […]. A revenit, ne mai anchetează o dată, și iarăși ne va înjura în auzul întregii lumi. [..]. În fața scriitorilor adunați de pe toată planeta (la congresul PEN – clubului de la Bruxelles, din iunie 1927, n.n.), a ținut o conferință, firește despre România: calomnii, injurii, minciuni, grozăvii. Țara noastră era prezentată ca o imensă inchiziție din ale cărei imense hrube orice om nevinovat ieșea schingiuit și schimonosit – dacă mai ieșea”123.

Înainte și după asemenea atacuri, Panait Istrati își clarificase poziția și atitudinea față de țara natală, semnificative pentru dragostea sa față de patria română, față de țăranul sau muncitorul român, aflați în centrul preocupărilor sale, fie ele politice, fie literare: „Nu este adevărat ce s-a scris că am primit misiunea de a crea un partid muncitoresc în România. Am revenit în țara mea, întâi de toate, ca român […]. Să nu se creadă ce spun interesații afirmând că nu aș fi un bun român și că am dus în străinătate o campanie de defăimare «împotriva țării» mele. Să nu se confunde țara cu exploatatorii ei. Să mi se dovedească că (sic!, n.n.) în romanele mele am batjocorit pe țăranul sau pe muncitorul român și atunci, în adevăr, s-ar putea spune că am defăimat țara. […]. M-am interesat și de treburile din țară fiindcă, să nu se uite că sunt un vechi socialist”124.

Afirmațiile sale evidențiază o profesiune de credință, atât ca activist al luptei pentru binele celor oropsiți – ceea ce a fost toată viața -, cât și ca scriitor în ale cărui opere țăranul și lucrătorul umil – muncitorul cu palmele goale – devin personaje semnificative reprezentând o lume – lumea românească a sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX.

Aceste atacuri îl afectează în mod serios pe scriitor și nu pierde prilejul să comunice prietenilor săi toate simțămintele provocate de campania dezlănțuită fie de presa reacționară din România, fie de cea de stânga din Franța, ca în scrisoarea față de A. M. de Jong: „N-am nici inima și nici timpul să-ți povestesc ceea ce am trăit în România. Îți voi spune doar că puțini oameni sunt insultați astăzi atât de înfiorător cum am fost eu în Grecia și în România și cum sunt acum în Franța. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor și francmasoneriei. În Franța, pentru comuniști, nu mai sunt decât un vândut burgheziei și un agent al poliției românești. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă la «Afacerea Rusakov»”125.

NOTE

* cf. Boris Suvarin, Panait Istrati și comunismul, în Panait Istrati – omul care nu aderă la nimic.

1) Christian Gheorghevici Racovski, de origine român născut în Bulgaria, devenit cetățean al U.R.S.S. Vechi activist al mișcării socialiste, comunist leninist, opozant al grupării din jurul lui Stalin. Căzut în dizgrație, fusese rechemat din funcția de ambasador în Franța. Panait Istrati îl cunoscuse cu prilejul manifestației de protest împotriva arestării lui Maxim Gorki și de solidaritate cu revoluția din 1905 și îi corectase articolele publicate în presa socialistă românească. Ajuns în U.R.S.S. va fi exclus din partid și exilat la Astrahan.

2) P. Istrati, Pentru a fi iubit pământul, p. 199.

3) Ibidem.

4) Boris Suvarin, Panait Istrati și comunismul. În Panait Istrati – omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia Sovietică, I, Editura Istros – Muzeul Brăilei, Casa Memorială „Panait Istrati”, Brăila, 1996, p. 3.

5) Edouard Raydon, Panait Istrati. Vagabond de génie, p. 121: „Marea eroare a lui Istrati a fost să se creadă comunist, să creadă că el ar putea să accepte imperativele unui regim care pentru a se instaura și a se menține la putere, se găsea în necesitatea de a fi dur și nemilos. El nu se dusese în U.R.S.S. cu speranța de a schimba instituțiile, de a le umaniza. El le credea bune, el doar se gândea că ar fi deajuns să denunțe un scandal, atâta timp cât ar exista asta în Rusia Sovietică pentru ca el să înceteze” (trad. A. L.).

6) P. Istrati, Pagini de carnet intim, în Viața lui Adrian Zografi, Editura Minerva, București, 1983, p. 451.

7) Apud Mircea Iorgulescu, Un anarhist al dracului de deștept – amintiri inedite despre tânărul Panait Istrati, sindicalist la Brăila – (în), „România literară”, nr. 30/3august 2007, p. 20.

8) Ibidem, p. 21.

9) P. Istrati, loc. cit.

10) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p.p. 180-181.

11) Frédéric Lefévre, Une heure avec Panaït Istrati, conteur roumain écrivain français, en „Les Nouvelles Littéraires”, 1 octombrie 1927, cf. Cahiers Panaït Istrati no 10/1993, p.165: „Așa este acest om, unul din cei mai mari povestitori ai lumii (s.n.), a cărui glorie trece dincolo de granițele țărilor sale de origine și de adopție, fiindcă operele sale sunt astăzi traduse în șaisprezece limbi! Pentru o astfel de glorie trebuie mai mult decât un scriitor, este nevoie de un om. Și aici omul se simte în fiecare rând al operei” (trad. A. L.).

12) În U.R.S.S., la Conferința Asociației internaționale a scriitorilor revoluționari și proletari, va fi ales membru al comitetului Asociației, alături de Paul Vaillant – Couturier, Henri Barbusse ș.a.

13) Din delegație mai face parte Léon Moussignac, Francis Jourdain și Paul Vaillant – Couturier.

14) „Sunt fericit. Totul este luptă și speranță la învinși. Eu merg cu învinșii. Ar trebui să-l cunoașteți pe Cristian, acest admirabil om sincer” (trad A. L.).

15) P. Istrati, Scrisoare către Gherson, secretar al G.P.U., în Cum am devenit scriitor, II, Editura Florile Dalbe, București, 1998, p. 58.

16) P. Istrati, în „Pravda”, 21 octombrie 1927, nr. 241, p. 3, apud Panait Istrati – omul care nu aderă la nimic. Documente din Rusia Sovietică, I, p. 131.

17) P. Istrati, Scrisoarea din 25 octombrie 1927, în Cahiers Panaït Istrati, nr. 2-3-4, 1987, p. 244: „Intenționez să rămân aici. Sunt la mine acasă” (trad. A. L.).

18) P. Istrati, În ajunul celei de-a X-a aniversări a Revoluției. De la Paris la Moscova, în „L’Humanité”, 1 noiembrie 1927. Apud Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit, p.p. 132-133.

19) P. Istrati, Ziua lui Octombrie la Moscova, în „Izvestia”, 11 noiembrie 1927, nr. 258, p. 3, Apud lucr. cit., p. 136.

20) Ibidem.

21) Ibidem, p.137.

22) Lev Davidovici Troțki (1879-1940), om politic rus și sovietic: rol important în timpul mișcărilor revoluționare din 1905-1907 și Revoluției din 1917; comisar al poporului pentru Afaceri Străine (1917-1918) și Apărare (1918-1924). După moartea lui Lenin a intrat în conflict cu Stalin; expulzat în 1929, a fost asasinat în Mexic.

În Spovedanie… (p.p. 37-38) Istrati povestește felul în care l-a cunoscut prin intermediul unei prietene, în hotelul „High-Life” din București, prin 1911-1912, aceasta prezentându-i-l: „Un exilat de frunte […] cel mai strălucit orator și publicist din Rusia revoluționară”.

23) P. Istrati, Spovedanie pentru învinși, p. 128.

24) Ibidem, p. 139.

25) Panait Istrati – omul care nu aderă la nimic, p. 148.

26) Ibidem, p. 149.

27) Ibidem, p. 153.

28) Ibidem, p. 154.

29) Scrisoarea din 10 decembrie 1927, Cahiers…, p. 251: „Căci lumea – această lume sătulă și îngâmfată pe care tocmai am părăsit-o – ignoră tragedia care a domnit la nașterea acestui imens imperiu de oameni liberi pe care îl străbat de două luni, gâfâind, abia respirând, extenuat, considerându-mă încă o dată învins” (trad. A. L.).

30) Scrisoarea din 17 decembrie 1927, Cahiers…, p. 254: „Revoluția – care a fost confundată cu o revoltă și căreia i s-au atribuit scopuri meschine – o vei cunoaște numai atunci când vei uita toate suferințele personale și când durerea ta se va confunda cu durerea ei, căci Revoluția asta înseamnă: Durere. Viața se decide dintr-o dată să-și deschidă toate venele ca să suporte mai ușor povara secolelor, în drumul ei către neant (s.n.). Și cei care, într-un fel sau altul, refuză să-și plătească tributul de sânge la sacrificiul universal, sunt oameni de nimic, paraziți incapabili să înțeleagă amploarea efortului pe care trebuie să-l facem pentru a putea exista (s.a.)” (trad. A. L.).

31) Scrisoarea din 31 decembrie 1927, Cahiers…, p. 257: „Adevărata valoare a Revoluției ruse ține de o întreagă categorie de fapte și idei; de noi baze de construcție, de un nou plan de arhitectură socială, de organizarea unor noi echipe de muncitori. O muncă lungă, răbdătoare și liniștită începe; și totul este ca munca să nu fie abandonată, să poată dura și să se reînnoiască. Ați servi-o mai bine, înrolându-vă în aceste echipe, chiar în Rusia, pentru câțiva ani decât să călătoriți în Grecia și în Orient. Dar cred că asta ar fi împotriva firii dumneavoastră, ori nimic bun nu se face împotriva firii. Firea dumneavoastră are drept misiune să reaprindă și să propage peste tot focul, focul oricum ar fi el – bun sau rău, roșu sau alb – există de toate în flacăra lui, focul viu care ucide, doar arzând […]. Nu trebuie să vă schimbați firea. Așa cum e, ea este necesară lumii, poate mai mult acelui Occident pe care-l denigrați (nu fără motiv)” (trad. A. L.).

32) Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed.cit., p. 162.

33) Scrisoarea din 17 ianuarie 1928, Cahiers…, p. 258: „Ies de la judecătorul de instrucție. Împreună Kazantzakis și Glinos, sunt inculpați de agitație comunistă (s.n.) […]. Toate astea nu sunt decât vorbe, spre marele nostru regret. Politis a telegrafiat de la Paris guvernului său să nu se atingă de mine, și aceasta, într-o ședință de cabinet care a avut loc ieri, a hotărât în unanimitate să oprească urmările ordonate de procurorul Republicii. Încă o dată, păcat, căci aș fi putut spune la proces ceea ce mi-a fost imposibil să spun în cele trei articole și la conferințe care au stârnit emoția procurorului” (trad. A. L.).

34) Declarația lui Panait Istrati și a lui Nikos Kazantzakis dată judecătorului din Atena, Apud Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 166.

35) Ibidem, p. 167.

36) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 36: „Am început marele vagabondaj care se va termina peste opt luni cu Vladivostok. În acest moment noi coborâm pe Volga, vizitând toate centrele mari: Nijni-Novgorod, Kazan, Samara, Saratov, Stalingrad, Astrakhan. În octombrie îți vom trimite o parte din articolele noastre” (trad. A.L.).

37) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, II, p. 46.

38) Ibidem, p. 53.

39) Ibidem, p. 55.

40) Ibidem, p.p. 55-56.

41) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 47.

42) Ibidem, p. 41.

43) Ibidem, p. 47.

44) Apud, Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit. p. 150.

45) Cahiers Panaït Istrati, nr. 2-3-4, p. 278: „Aș vrea să încep prin a vă vorbi, din timp în timp, despre lucruri din Rusia. Ați remarcat că nu v-am spus nimic despre acest lucru de opt luni de când sunt aici. Acum, mi-am făcut stagiul, în felul meu, care este cel mai bun: am trăit, oră de oră, cu oameni care trudesc, frecventându-i zilnic și pe aceia care nu trudesc, de sus în jos pe scara ierarhică. Dacă aș rămâne cinci ani, nu aș ști (din punct de vedere moral, singurul care mă interesează) mai mult decât știu astăzi. Și este foarte simplu: aici, ca și în altă parte, omul dezinteresat este rar (s.a.). dar pentru a ști acest lucru am venit aici. Restul nu prea mă interesează” (trad. A. L.).

46) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, II, P.58.

47) Ibidem, p. 59.

48) Ibidem, p.p. 59-60.

49) En suivant l’Etoile Rouge, o culegere de reportaje scrise împreună cu Nikos Kazanzakis, reportaje propuse unor prieteni (A.-M. de Jong, Ernst Bendz) spre a le trata publicarea în diverse ziare sau reviste. Au scris doar trei reportaje care nu s-au publicat.

50) P. Istrati, Cum am devenit scriitor, II, p. 60.

51) Al. Oprea, Panait Istrati, ed. cit. p. 261.

52) Ibidem.

53) Ibidem.

54) Panait Istrati îl cunoaște pe Victor Serge în timpul vizitei la Leningrad în noiembrie 1927. Vor petrece împreună revelionul 1928-1929, în casa rusului, rămânând prieteni toată viața.

55) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 176: „Dacă nu a apărut nimic despre articole […], mi-ar plăcea mult să nu văd nimic apărând. Acel ton, nu mai este același pe care l-aș da astăzi articolelor pe care le-aș scrie despre Rusia. Știu altfel lucrurile decât acum șase luni. Și am nevoie să reflectez mult înainte de a scrie orice ar fi. În rest, eu m-am despărțit de colaboratorul meu. El se îndreaptă spre Siberia, mulțumindu-se să vadă la suprafață. Eu studiez în profunzime. Este foarte diferit” (trad. A. L.).

56) Cahiers, ed. cit., p. 316: „Când am făcut acest angajament, îmi imaginam, în naivitatea mea, că oamenii de la putere sunt de bună credință, că ei ignoră putreziciunea deasupra căreia guvernează și credeam că ar fi deajuns o voce puternică și prietenă care să le semnaleze relele pentru ca ei să se dezmeticească. După oribila „Afacere Rusakov” mi-a dovedit că puterea este conștientă de răul care sapă din interior Revoluția, dar că ea nu acceptă nici o critică. Asta mă eliberează de angajamentul meu, căci nu mai poți aștepta nimic de la cei care sunt la putere: nu vei face nimic dacă îi vei trata cu blândețe, trebuie să lovești” (trad. A. L.).

57) Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 204.

58) Ibidem, p. 216.

59) Ibidem, p. 214.

60) Ibidem, p.p. 209-210.

61) Ibidem, p. 215.

62) Panait Istrati denonce les atrocités qui se perpètent en Roumanie, în „Le Quotidien”, 13-14 decembrie 1925.

63) P. Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. II, p.p. 221-222.

64) Ibidem, p. 221.

65) Cornel Ungureanu, Basarabia migrațiilor, în „România literară”, nr. 3/26 ianuarie 2007, p. 16.

66) Stelian Tănase (n. 1952), eseist și prozator contemporan, a publicat articolul Henri Barbusse la București, în „Idei în dialog”, nr. 1, octombrie 2004. Articolul reprezintă un fragment din volumul Clienții lu’ tanti Varvara, Editura Humanitas, București, 2005, p. 103.

67) Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara, p. 87.

68) Dosarul de la Siguranță al lui Panait Istrati, prefațat și adnotat de Al. Oprea, în „Manuscriptum”, nr. 3 (16)/1974, p. 97.

69) În perioada 15-16 decembrie 1924, țăranii din Tatar Bunar se răsculaseră împotriva administrației românești: În realitate revolta din această localitate basarabeană fusese înscenată de organizația comuniștilor, urmărindu-se alipirea provinciei la Rusia Sovietică. În procesul intentat în urma revoltei și judecat la Chișinău au fost inculpați 485 de basarabeni.

70) Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara, loc. cit.

71) Ibidem, p 106.

72) Ibidem, p. 37.

73) Mircea Iorgulescu, Cum se fabrică un agent comunist, în „România literară”, nr. 34/31 august 2007, p. 18.

74) Ibidem.

75) P. Istrati, Spovedanie pentru învinși. După șaisprezece luni în U.R.S.S., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.82.

76) Aici e între ai săi, în Occident e între străini, articol publicat în „Krasnaia Tataria”, nr. 210, din 9 septembrie 1928. Apud Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 224.

77) P. Istrati, op. cit., p. 98.

78) Ibidem, p. 96.

79) Ibidem, p. 97.

80) Ibidem, p.p. 97-98.

81) Neprimind niciun răspuns la cele două scrisori adresate lui Gherson, Panait Istrati se adresează șefului G.P.U. – ului, pe care îl întreabă ce îl sfătuiește să facă, odată ajuns în Occident. Citatul reprezintă răspunsul acestuia, înalt funcționar sovietic, mâna dreaptă a lui Stalin, după o noapte de discuții.

82) Boris Suvarin afirmă că apartamentul avea 10 camere, din care Rusakov ocupa, împreună cu ceilalți opt membri ai familiei, doar patru (Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 14), iar Panait Istrati afirmă că apartamentul are 12 camere, iar, în altă parte, 11 camere (Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, ed. cit., p. 128 și, respectiv p. 106).

83) Articolul are ca titlu Șleahta lui Kalganov și debutează astfel: „Acum câteva săptămâni a fost împușcat la Moscova Alexandr Kalganov, fiul unui vechi proprietar, care l-a omorât pe președintele cooperativei de locuințe, Karavaiev. Execuția lui Kalganov a fost avertismentul brutal adresat elementului culac și nepman, în recrudescență de activitate”. Apud P. Istrati, op. cit., p. 105.

84) Ibidem, p. 119.

85) Ibidem, p. 113.

86) Mihail Ivanovici Kalinin (1875-1946), om politic sovietic, președinte al Comitetului Executiv Central al Sovietelor (șeful statului) din Rusia (1919-1922) și din U.R.S.S. (1992-1938), președinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1938-1946).

87) Ibidem, p. 129: „Ne-am dus acolo, trimiși de G.P.U., ca să-l spionăm pe Victor Serge”.

88) Ibidem, p. 130.

89) Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 131.

90) Idem, Spovedanie pentru învinși, ed. cit., p. 131.

91) Ibidem, p. 128.

92) Boris Suvarin, op. cit., p. 15.

93) Cahiers Panaït Istrati, ed. cit, p. 300: „Căci, vă spun acum: în această neliniște teribilă în care mă aflu, este pentru prima dată când mi-e frică de intransigența dumitale sălbatică […]. Mă consult cu dumneata. În ciuda informațiilor pe care ați putea să le aveți am certitudinea că nu știți deloc până unde nenorocirea e aproape de nereparat!” (trad. A. L.).

94) Ibidem, p.p. 301-302: „Dar tocmai pentru asta, mă voi feri să fiu prea aspru cu cei de bună credință care eșuează într-o acțiune prematură sau comit greșeli din care doar cei care nu acționează deloc rămân la adăpost. Rămâne, în ciuda tuturor, că ei au dorit lucruri mari, au realizat câteva din ele, incomplete, prea parțiale, dar care sunt de-ajuns ca să-i justifice. Să-i ajutăm deci, atât cât mai putem să-i ajutăm. Și mai ales să nu facem nimic care să le dăuneze!” (trad. A. L.).

95) Ibidem: „Cu niciun preț, nu vă lăsați dus de vorbe sau de scrieri imprudente ca să furnizați arme canaliei reacțiunii […]. Zăvorâți-vă! […]. Ați văzut acolo oameni uimitori. Fără îndoială ați văzut chiar și realizări mari. Aveți memoria plină de epopeele feroce din primele zile ale Revoluției, la timpul oamenilor și faptelor eroice: Povestiți aceste lucruri! Acționați astfel în mod util pentru Rusia și pentru restul lumii” (trad. A. L.).

96) Cahiers, p. 304: „Știu că trebuie să scriu cartea (Ah! Dacă aș putea s-o fac altfel!) dar, ce să spun care să nu fie funest, și care să aducă un serviciu adevăraților revoluționari? Condeiul și hârtia mă dezgustă, de îndată ce încerc, cât de puțin, să mă mint pe mine însumi. Rup, neîncetat tot ce fac” (trad. A. L.).

97) Începând din 1925, toate operele lui Panait Istrati se traduc în limba rusă și se publică în U.R.S.S., fiind comentate în presa literară. În timpul călătoriei scrie prefețe pentru Mihail (Kiev), iar pentru Familia Perlmutter și Codin va folosi autobiografia publicată mai înainte într-o revistă sovietică.

98) Însemnări și reportaje ale unui vagabond al lumii, în „Le Monde”, iunie-iulie 1928.

99) Despre artă și viață, în „Vecernii Kiev”, 11 noiembrie 1927.

100) Viața mea. Autobiografia scriitorului Panait Istrati scrisă pentru „Ogonioc”, în „Ogonioc”, 1927, nr. 12.

101) Un scenariu după Chira Chiralina, ecranizare realizată de studiourile cinematografice VUFKU din Kiev, 2 decembrie 1928 și un proiect de ecranizare după Domnița din Snagov. Început în Grecia și terminat la Odesa, un scenariu după Haiducii, predat Comisiei pentru Cinematografie din Kiev în aprilie 1928.

102) Noi… „Cicerin” în „Molodaia Gvardia”, Odesa, 20 martie 1928.

103) Povestirea va fi publicată în revista „Jiltia i Revoluția”, nr. 3-6, martie-iunie 1928.

104) Al Oprea, Panait Istrati, p. 249, n.x.

105) P. Istrati, Sărbătorirea lui Taras Șevcenko la Kiev, în Trei decenii de publicistică, vol. II. P. 381: „Și, apoi, trebuie să mărturisesc că nu mi-e aproape imposibil să vreau ceva în existența vertiginoasă, pe care o duc în acest moment. Sunt doar o frunză-n vânt, într-un vânt prielnic care suflă pe pământul celei mai grandioase Revoluții din istorie”.

106) P. Istrati, Vizită la Gorki, în Pentru a fi iubit pământul…, p. 96 și următoarele.

107) Ibidem, p. 101.

108) Cahiers, p. 270: „Este foarte curios ce am simțit. N-am putut să spun nici un sfert din acest articol. Ah! Cum ne împiedică prezența prostiei […] să vorbim inteligent și voluptos! Găsesc că Gorki este de o tandrețe mai orientală decât a dumitale, adică mai vizibilă pe trăsăturile feței. […]. Logic, el ar trebui să fie mult mai aproape de sufletul meu decât dumneata, fiindcă același temperament, aceeași incultură și aceeași viață ne leagă. Cred mult că el nu este nimic din toate astea, și dacă asta se dovedește, voi suferi, căci îl iubesc mult pe omul Gorki (s.a.), așa cum l-am zărit. […]. Cred că este bun și generos. Amar nu este deloc, am spus-o.” (trad. A. L.).

109) Apud Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 529.

110) Printre altele, muncitorii cereau ca în contractul de muncă să se prevadă: respectarea zilei de lucru de 8 ore, mărirea salariilor cu circa 20% și plata lor regulată, încetarea concedierilor și reprimirea la lucru a muncitorilor șomeri, abolirea sistemului amenzilor, încetarea admonestării lucrătorilor de către administrație și respectarea demnității omenești, măsuri de protecție a muncii. (Cf. M. Mușat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, ed. cit., p. 890).

111) Interviul luat de Frédéric Lefèvre publicat în „Les Nouvelles Littéraires”, din 23 februarie 1929, sub titlul Une heure avec Panaït Istrati: Retour de Russie.

– Interviul luat de Magdeleine Paz a apărut în „Contre le Courant”, din 25 februarie 1929, sub titlul Témoignage d’un écrivain prolétarien: Panaït Istrati nous parle…”

– Interviul luat de A. Habaru a apărut în „Monde”, din 2 martie 2007, sub titlul Panaït Istrati nous parle de l’U.R.S.S.: Son opinion sur la littérature prolétarienne.

112) Scris în mai 1929, la moartea prietenului său, Léon Bazalgette, articolul evocativ apare în revista „Europe”, din 15 iunie 1929, sub titlul Sur la mémoire de nos amis qui meurent…

113) Romulus Cioflec (1882-1955), prozator și publicist, membru al Partidului Național Țărănesc (din care demisionează în urma procesului de la Timișoara legat de greva minerilor din Lupeni), prieten cu Panait Istrati, îl însoțește pe acesta în ancheta sa asupra incidentelor de la Lupeni. Ca scriitor a publicat povestiri și nuvele, note de călătorie și romane.

114),,În ziua de 21 August cor.[ent] [sic!], cu trenul internațional No. 24, a intrat în țară, venind de la Paris, scriitorul Panait Istrati, împreună cu soția sa (este vorba de Bilili, cu care Istrati n-a fost niciodată căsătorit oficial, n.n.), având destinația orașul Brăila, unde va rămâne 6 săptămâni. Posedă certificatul 930, eliberat la 2 Mai cor. [ent] [sic!] de legațiunea noastră din Paris, raportează polițaiul Demetriad Direcției Poliției și Siguranței Generale la 27 august 1929 (Apud Dosarul de la Siguranță al lui Panait Istrati, în „Manuscriptum”, nr. 3(16)/1974).

115) P. Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, p. 428.

116) În „Nota” sa, inspectorul Ciuba subliniază: „Între discuții, numitul (Panait Istrati, n.n.) a spus că […] a constatat că în România, muncitorimea este terorizată de către capitaliști și s-a convins că țara asta este administrată de niște bandiți, promițându-le arestaților că după reîntoarcerea lui în Franța […] va pune în curent opinia publică […], va discredita, bineînțeles după cum merită, țara aceasta și pe cârmuitorii ei” (?!? n.n.) (op. cit., p. 106).

117) „Voi pleca la Lupeni în anchetă personală, căci am venit în țară însărcinat de revista Europe și de Casa Rieder ca să văd care e starea de lucruri și adevărul”. (Apud P. Istrati, Pentru a fi iubit pământul…, ed. cit., p. 174, n.x.).

118) Cele opt articole au fost publicate sub genericul Lupeni 1929: I. Între Timișoara și Lupeni (24 septembrie); II. Se bate și acum (25 septembrie); III Războiul dintre burghezie și comuniști (26 septembrie); IV Ce am văzut la Lupeni (27 septembrie); V Ce ascund Lupenii și Valea Jiului (28 septembrie); VI Raportul prefectului Rozvany (29 septembrie): VII Exploatatorii minerilor (1 octombrie); VIII Cauza muncitorilor din Valea Jiului (2 octombrie).

119) P. Istrati, Trei decenii de publicistică, 2, p. 442.

120 „Ziarul «Universul» din 18 septembrie a.c. publică un articol în care arată că Panait Istrati lucrează la organizarea unui nou partid al muncitorilor români în care scop va veni la Iași”. (Telegrama directorului general al poliției către inspectorul regional din Iași, din 18 septembrie 1929). Apud „Manuscriptum”, nr. 3(16)/1974, p. 108.

121) Boris Volin, Un haiduc al literaturii. Panait Istrati – agent al serviciilor de siguranță române, în Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 280.

122) Ibidem.

123) Nichifor Crainic, Un om neserios: Panait Istrati, în Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, p.p. 288-289.

124) Apud Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, p.p. 290-291.

125) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, p. 52.

VERS L’AUTRE FLAMME

La numai câteva zile după revenirea din U.R.S.S. la Paris, Panait Istrati acordă câteva interviuri în care, credem noi, încearcă el însuși să-și limpezească gândurile cu privire la realitățile sovietice. Fără a înceta să vorbească despre eforturile poporului rus de a continua revoluția pentru a edifica socialismul, societatea fără clase antagonice, convins că „Revoluția își va atinge scopul fără să țină seama de toate inconsecvențele doctrinare și chiar trecând peste greșelile cutărui sau cutărui comunist”, Panait Istrati trece în revistă toate aspectele care l-au entuziasmat de-a lungul și de-a latul vastei Rusii unde a întâlnit „o clasă muncitoare revoluționară, ca nicăieri în altă parte; o putere comunistă care a făcut și face tot ceea ce ce-i stă în putință pentru a înălța această a șasea parte a lumii, alcătuită din ruină, ignoranță și egoism”, dar unde s-au manifestat și aspecte privind viața muncitorului „care a făcut Revoluția și îndură azi povara clicii de partid și a celei sindicale, al căror unic țel este de a parveni și de a stăpâni” sau lipsa libertății de creație literară, deoarece, ca și în Occident, „un artist nu poate crea după inspirația proprie, iar șablonul este la fel de apăsător ca oricare alte șabloane”1, înțelegând prin șablon – „linia” partidului. Cu toate că mai șovăia încă, având în vedere sugestiile lui Romain Rolland asupra felului în care ar trebui să se scrie despre U.R.S.S., revenit din România, se hotărăște să publice articolul defăimător L’Affaire Roussakov ou l’U.R.S.S. d’aujourd’hui și, cu toată opoziția mentorului său, va continua scrierea cărții despre țara sovietelor.

La nici nouă luni de la revenirea în Franța, Panait Istrati publică la Editura Rieder, în colecția „Temoignages” (în luna noiembrie 19292) cartea Vers l’autre flamme, alcătuită din trei volume, toate sub semnătura scriitorului român. Mult mai târziu se va afla faptul că cele trei volume au trei autori diferiți: Panait Istrati – Confession pour vaincus, Victor Serge – Soviets 1929 și Boris Suvarin – La Russie nue.

Prima reacție a lui Romain Rolland după ce Panait Istrati îl anunțase că s-a hotărât, totuși, să-și publice punctul de vedere asupra realităților sovietice, asupra felului, conștient, de altfel, cum este subminată Revoluția bolșevică de către cei puși s-o apere și să realizeze statul justiției, moralei și binelui public, a fost mai directă, chiar mai dură decât altădată, reproșându-i lipsa de onestitate și eroarea de a face jocul dușmanilor revoluției. După ce citește articolul L’Affaire Roussakov ou l’U.R.S.S. d’aujourd’hui, Rolland îi scrie: „Je viens de lire votre article de la NRF. Je me consterne. Rien de ce qui a été écrit depuis dix ans contre la Russie, par ses pires ennemis, ne lui a fait tant de mal que ne lui en feront vos pages. […]. Votre justice est la suprême injustice. Il est inique de généraliser à cent millions d’êtres les malpropretés d’une douzaine, d’une centaine[…] Istrati, j’aurais voulu vous épargner cette erreur funeste;vous m’avez fui.[…]Je ne puis plus que vous dire: «Retirez-vous de l’action politique! Vous ne pouvez qu’y faire des malheurs, pour les autres et pour vous. Ni vos qualités, ni vos défauts, ne sont construits pour elle»”3. Neprimind nici un răspuns, Romain Rolland revine peste o săptămână cu o altă scrisoare, la fel de plină de reproșuri privitoare la răul incalculabil făcut U.R.S.S.-ului de articolul publicat și întărește îndemnurile precedente: „Je vous conseille d’abandonner absolument la politique et de revenir à vos Mikhaïl et à vos Nerrantsoula. Là est votre mission, non seulement artistique, mais sociale. Et c’est ainsi que vous servirez le plus sûrement l’humanité éternelle, éternellement tourmentée”4.

Deranjat de reproșurile și de îndoiala marelui său prieten că nu este pregătit „pentru o ordine socială oricare ar ea”, Panait Istrati îi amintește că el n-a cunoscut Rusia și nici realitățile de acolo asigurându-l că rămâne același admirator și luptător pentru binele socialismului, având aceeași atitudine împotriva capitalismului și a civilizației acestuia: „Nous n’avons, ni la même connaissance de la Russie, ni les mêmes sentiments à l’égard de nos amis politiques. (Je dirais même à l’égard de la classe ouvrière, telle que je l’ai vue écrasée là-bas, par les miens) […]. Je crois avoir agi en homme, en ouvrier et en révolutionnaire. Vous appelez cela politique? […]; mais vous ne connaissez pas mon livre et vous ne savez pas comment je débute, dans Confession pour Vaincus, en ennemi irréductible du capitalisme aussi et de sa civilisation […]. Quant à ce qui est «sain en Russie, et, digne de respect», permettez-moi de vous dire que seule la souffrance en est”5.

În alte scrisori Romain Rolland își manifestă totala dezaprobare față de cele scrise despre U.R.S.S. și-l atenționează asupra greșelilor pe care le face din prea multă pasiune și generozitate, situându-se categoric de partea statului sovietic și a felului cum se construiește socialismul în această țară. Mirat de atitudinea prosovietică evidentă a acestuia, Panait Istrati nu pierde ocazia să evidențieze încă o dată adevărul: „Je ne vous cacherai point mon étonnement de vous voir devenu si officiellement soviétique. Ou, peut-être, c’est parce que vous me croiriez un anti-soviétique! […]. Cela prouve, qu’en dépit de la «marche soviétique vers le socialisme» (Huma), ce dont je m’en moque; qu’un dépit des milliards qu’on jette dans le gouffre de l’ «édification», et même en dépit de ce qui est «sain et digne de respect», là-bas, comme vous dites, tout se base sur l’iniquité, sur la cruauté, sur le mensonge”(s.a.)6.

Adevărata atitudine a lui Romain Rolland față de poziția critică a lui Panait Istrati privitoare la U.R.S.S. va fi exprimată în ianuarie 1930, într-o scrisoare către Marcel Martinet7, cu destulă durere și, în același timp, foarte supărat: „Ah! Ce idiot este acest Istrati! Să-l lăsăm în plata Domnului! U.R.S.S. este acum destul de puternică și, probabil, nu mai are importanță un renegat (s.n.) în plus sau în minus”8.

Nici articolul, nici cartea nu trec neobservate de către apărătorii revoluției și Uniunii Sovietice, indiferent din ce parte a lumii ar fi ei. Primele reacții apar la Moscova. Boris Volin, un ziarist comunist de la „Literaturnaia Gazeta”, va publica un articol în care atacă dur afirmațiile făcute de Panait Istrati în interviurile acordate în Franța în februarie-martie 1929, spunând că acesta: „pălăvrăgind fără noimă”, combate faptul că scriitorilor li se cere să scrie în conformitate cu „șablonul proletar … tot atât de îngust ca oricare altul” și că toate gândurile sale despre „literatura sovietică” dovedesc „lipsa totală de respect”. Volin remarcă fățărnicia lui Panait Istrati atunci când vorbește despre realizările puterii sovietice, deoarece totul este îmbrăcat „într-o frazeologie pur troțkistă și într-o coserie mic burgheză care nici nu se vrea altceva”9. Un comunist polonez, figură marcantă a Internaționalei literare, Bruno Iasenski, nu-l iartă și, într-un alt ziar, „Vestnik Inostrannoi Literaturî”, va înfiera campania de defăimare a realizărilor de zece ani ale puterii sovietice, considerând afirmațiile lui Panait Istrati niște „aprecieri ambigue”, divagații nefondate, iar toată convorbirea din timpul interviului luat de A. Habaru (de altfel, articolul este realizat sub forma unei polemici cu respectivul interviu publicat în „Monde”) este „o prostie”, mai ales atunci când vorbesc despre literatură și despre scriitorii publicați în U.R.S.S. Ziaristul sovietic îl acuză pe Istrati că a luat contact numai cu dușmanii Sovietelor și, de aceea, nu a cunoscut realitatea afirmând că acesta „a venit în contact mai mult cu nepmanii decât cu comuniștii dacă este în stare să repete o asemenea prostie”. Mai mult, îl acuză pe român că nu s-a informat cum trebuie asupra problemei politicii editoriale a Partidului Comunist, vorbind acum doar „ca să se afle în treabă […] pozând în învățător”, ceea ce „e ridicol și prostesc”. În finalul articolului, autorul se întreabă retoric dacă nu cumva cei doi colocutori derulează „o campanie conștientă de calomnie împotriva puterii sovietice și a politicii ei în domeniul culturii”10.

Despre poziția polonezului Bruno Iasenski, profesorul francez de literatură comparată de la Universitatea din Nantes, Jean-Pierre Morel, spune că atacul acestuia „permite să măsurăm amploarea «fracturii» încheiat în toamna anului 1929”, deoarece Panait Istrati, reprezentant al Balcanilor la Conferința internațională a scriitorilor proletari și revoluționari din 1927 (unde a fost ales în Biroul internațional), semnatar al Scrisorii deschise prietenilor din străinătate ai U.R.S.S., cel mai reprezentat scriitor de limbă franceză în consiliul redacțional al revistei „Vestnik”, a devenit, în opinia foștilor tovarăși un «contrarevoluționar troțkizant», pentru că a vorbit «rău» despre literatura proletară rusă”, într-un moment când „presa revoluționară franceză trăiește încă sub influența ditirambilor pe care Romain Rolland, Barbusse […] îi adresaseră începând cu 1923”11.

Cel mai necruțător atac, însă, vine din partea lui Béla Illés12, tema articolului său trecând de la literatura proletară rusă la politic. El îl numește pe Istrati agent al Siguranței statului român, gata, la cererea acesteia, să înființeze un „partid anticomunist special”, un „scriitor-aventurier” nemulțumit de „onorariul pe care i l-au dat editurile sovietice pentru lucrările lui literare”, ahtiat după bani, deoarece, „după fiecare declarație că el este «prietenul Uniunii Sovietice» […] punea problema … ridicării onorariului”. Concluzia trasă de Béla Illés, și anume aceea că „Istrati a vrut pur și simplu să se vândă U.R.S.S.-ului”, dar având în vedere că „în U.R.S.S. nu se cumpără oameni, […] a găsit alți cumpărători – pe dușmanii U.R.S.S.”13, reprezintă nu numai punctul de vedere al Biroului Internațional, al cărui secretar era, ci pe cel al unuia dintre cei mai înverșunați acuzatori ai scriitorului român, o calomniere incredibilă și impardonabilă a unuia dintre cei mai onești oameni.

În aceeași problemă, a campaniei de calomniere, de defăimare ca trădător al idealurilor clasei muncitoare, nu poate fi trecută cu vederea scrisoarea, semnată de un grup de scriitori sovietici, adresată scriitorilor occidentali. După ce evidențiază „prietenia fermă a lui Drayser (sic! n.n.), Dos-Passos, Duhamel, Zweig, Vildrac, Durtaine, tovărășia frățească a lui Barbusse, Golitcher, Becher, Toller, Renne”, dar și „expectativa plină de neîncredere a lui Welles” sau „antipatia principială a lui Fabre-Louis și a adepților lui”, semnatarii scrisorii îl denunță pe Panait Istrati, „un om cu nume răsunător, care începând de azi, sună rușinos”, care, în ciuda declarațiilor sale frumoase la adresa „bastionului lumii” ales de el „drept patrie de adopție”, „s-a dovedit a fi doar un golan”. Panait Istrati nu face altceva decât „să calomnieze U.R.S.S. cu patosul cu care condamnase Occidentul, iar indignarea lor este cu atât mai profundă, cu cât „calomnia este a lui Istrati” și nu este „o calomnie pur și simplu”, precum „ieșirile pline de răutate ale unor condeieri de ocazie (s.n.), precum Henri Beraud, Jack London. Tocmai de aceea „cazul Panait Istrati depășește limita răbdării și a toleranței noastre pentru năravurile mediilor literare”14.

Campania anti-Istrati fusese declanșată în Franța, unde, mai ales în 22 februarie 1935, vechiul său prieten și tovarăș de luptă, Henri Barbusse, publică, în „l’Humanité”, articolul Le Haïdouk de la Sigourantza, extrem de calomnios. Henri Barbusse îl acuză de colaborare cu Siguranța statului român din interese strict financiare, de trădare a idealurilor clasei muncitoare, de faptul că, deși considerat un luptător devotat cauzei construirii socialismului în U.R.S.S., a sfârșit prin a deveni critic al acestuia. Articolul publicat înseamnă, pentru Panait Istrati, declinul lui și ca om, și ca artist, iar Henri Barbusse consideră că această atitudine a românului nu mai justifică încrederea în el, deoarece a devenit mâna dreaptă a celor care îi persecută pe foștii tovarăși de luptă.

Atacurile concertate ale ziarelor „Monde”, „l’Humanité” și „La Commune” îl izolează pe Istrati, rămas fără apărare, deoarece nimeni nu sare în ajutorul său, nici măcar Romain Rolland. Se ajunge până acolo, încât este acuzat de fascism, de antisemitism, de apartenență la un grup legionar. Ruperea relațiilor cu Romain Rolland și cu Gheorghe Ionescu, golul creat în jurul persoanei sale prin îndepărtarea tuturor prietenilor francezi, adăugate la refuzul autorităților egiptene de a-i permite intrarea în țară, arestarea și expulzarea din Italia, îl hotărăsc să revină în România pentru totdeauna.

Într-un interesant articol15, Ion Pop16 face o paralelă între Panait Istrati și Benjamin Fondane17, doi români expatriați aproape în acelați timp în Franța, cu privire la atitudinea lor critică față de dictatura proletariatului, față de ideologia comunistă promovată de regimul sovietic instaurat prin revoluția din 1917. Ion Pop asociază numele celor doi scriitori pornind de la discursul pe care Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu) trebuia să-l țină la Congresul pentru Apărarea Culturii (organizat prin influență sovietică la Paris în 1935), publicat în 1997 sub titlul L’écrivain devant la Révolution și la cartea lui Panait Istrati Spovedanie pentru învinși – „prima contestare-demascare fermă a sistemului dictatorial instaurat de sovietici în 1917”.

Dacă Panait Istrati fusese, înainte de publicarea acestei cărți, un simpatizant socialist având mulți prieteni și apropiați printre activiștii comuniști sovietici, Benjamin Fondane era ,,departe de orice înregimentare de partid” și, în scrierile sale de până în 1935, ,,înțelegea să se exprime ca o conștiință liberă, democratică și căreia-i repugnau…regimurile dictatoriale.”

Sunt semnificative, în acest sens, articolele publicate despre Louis Aragon în 1927 (referindu-se și la influențele sovietice asupra presei de stânga), despre André Breton și ceilalți suprarealiști simpatizanți și suținători ai comunismului, unde își exprimă îndoiala asupra valorilor promovate de dictatura proletariatului pe care le vedea drept „constrângeri venite […] dinspre doctrinele […] tentate să dicteze asupra comportamentului individual, subordonând, aplicate de pătura conducătoare în această țară, considerând că „a fost o nenorocire ca cea mai grandioasă tentativă de a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia”.

La Panait Istrati latura afectivă primează, în timp ce la Benjamin Fondane interpretarea ideologiei promovate de sovietici se face de pe poziții filosofice. El combate noțiunea de „adevăr etern”, pentru că „nimeni nu ar trebui să fie obligat nici să creadă, nici să nu creadă”, și pledează pentru dreptul omului de a fi ceea ce gândește, trăiește, cunoaște și speră. Așa vede Fondane (în „Conștiința nefericită”, 1936) toate elementele definitorii ale umanismului, „un umanism care ar concilia rațiunea cu viața…”. Asistând la Congresul din 1935, Fondane și-a dat seama de adevăratul caracter al acestuia – o modalitate de a exporta ideologia comunistă în Occidentul capitalist – și a constatat că, în asemenea condiții, nu are dreptul la opinie personală, că se blochează orice tendință critică la adresa felului în care este văzut scriitorul în regimul „dictaturii proletariatului”. El combate ideea determinismului factorului economic inclusiv în viața spirituală, refuzul oricărei autonomii a spiritului, a ideii, a culturii.

Ion Pop constată, totuși, o anumită simplificare și schematizare a punctului de vedere al lui Fondane, un punct de vedere exclusivist, justificat prin faptul că scriitorul român se arată revoltat, deoarece el contestă radical marxismul în viziunea leninistă agravată de măsurile staliniste în domeniul culturii. În condamnarea politicii culturale a Puterii sovietice totalitare, cu fermitate și curaj, pune problema ,,relației dintre valorile etice, valorile estetice și culturale, pledând până la anularea oricărei tendințe «iraționale», de eliberare din tiparele doctrinare”.

Nici Panait Istrati nu a fost înregimentat politic, deși era un simpatizant al mișcării socialiste, nu de pe poziția unui marxist (Boris Suvarin spunea despre el că „nu avea habar de marxism…”), ci de pe poziția unui om de bună credință (cum mărturisește scriitorul însuși) ale cărui sentimente de înțelegere și de solidaritate cu oamenii nedreptățiți îl făceau să se afle, instinctiv, de partea acestora. De altfel, el își va afirma această poziție în sensul că „nu a vrut niciodată să fie membrul unui partid…”18, chiar dacă revoluția este pentru el o necesitate și, odată înfăptuită în Rusia, țara nou-creată, Uniunea Sovietică, trebuie să rămână modelul de societate în fața căreia era inevitabil să se clatine tot ceea ce înseamnă capitalism.

Vizita prelungită a lui Panait Istrati în Rusia sovietică și, mai ales, constatarea adevăratei fețe a comunismului sovietic răstoarnă așteptările sale și-i produc o decepție totală. Adevărata față a comunismului Sovietelor îl fac să condamne în Spovedanie pentru învinși, înregimentarea într-un regim strict, dogmatic, eliminarea oricărei posibilități de realizare individuală, existența cenzurii care împiedică exprimarea oricărui punct de vedere critic, marginalizarea și chiar exterminarea intelectualității. Idealistul și adeptul „optimumului etic” Panait Istrati nu poate fi de acord cu realitățile din Rusia Sovietică și reacționează temperamental împotriva măsurilor scandalos-abuzive și mincinoase pentru libertatea individuală a scriitorului, pentru înscrierea actului creator în sfera existențială și nu în cea rațională.

Ca o concluzie a prezentării atitudinii celor doi scriitori româno-francezi față de revoluție, Ion Pop evidențiază punctul de vedere comun al acestora cu privire la ceea ce se întâmplă în deceniile trei și patru în U.R.S.S. Ei consideră că sunt inadmisibile dogmatismul și antidemocratismul Puterii sovietice, mai ales în domeniul culturii, condamnă îngrădirea libertății individuale, se opun eticii forței și puterii, cumpărării conștiinței unor intelectuali, nu numai din interior, ci și din afară. Ion Pop evidențiază lipsa unui ecou pozitiv al reflecțiilor lor critice la adresa regimului totalitar sovietic, cărțile și articolele respective fiind publicate fie târziu, după moartea autorilor (Fondane), fie neluate în seamă. Nici unul, nici altul n-a fost reabilitat (având în vedere calomnierea de către cercurile pro-sovietice și înfierarea ca trădător al idealurilor clasei muncitoare în ceea ce-l privește pe Panait Istrati) decât după moarte, de posteritate „recunoscându-le amândurora înaltele calități morale, exemplarul curaj intelectual și etic, voința de adevăr”.

Ca o confirmare a afirmațiilor lui Ion Pop, vin numeroasele lucrări dedicate omului și scriitorului Panait Istrati, aprecierile istratologilor din țara noastră sau de pe întregul mapamond, evidențiind atât valoarea lucrării Vers l’autre flamme, cât și inoportunitatea campaniei de calomniere începută încă din 1929 și continuată și după moartea scriitorului: „Am recitit Vers l’autre flamme … Ruptă total de opera lui propriu-zis artistică. Ei bine această carte a fost un gest de curaj și sinceritate ieșit din comun, un strigăt de sfidare ce și-a avut răsunetul, marcând splendid ruptura lui cu întreaga viață de până atunci, cu frații de luptă și de clasă, cu credințele sale cele mai scumpe. […]. Ea a făcut din Istrati un izolat predat răzbunării celor care se socoteau «trădați», printr-un act care voia tocmai să denunțe o trădare și, efectiv, un învins. Totuși el a cutezat să o scrie, pe deplin conștient de urmările dezastruoase ce aveau să se abată asupră-i”19.

NOTE

1) Frédéric Lefèvre, O oră cu Panait Istrati: Întoarcerea din Rusia, în Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic, ed. cit., p. 254, 256 passim.

2) În Cuvânt înainte al volumului Spovedanie pentru învinși, publicat în 1990 la Editura Dacia din Cluj Napoca, Alexandru Talex afirmă: „Cartea […] apare în librării la 15 octombrie 1929, editată de Rieder…”, p. 6.

3) Cahiers, p. 327:

„Tocmai ți-am citit articolul din NRF. Mă consternează. Nimic din ce a fost scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, de către cei mai înverșunați adversari ai ei, nu i-a făcut atât de rău, cât îi vor face paginile tale. […]. Dreptatea dumitale este suprema nedreptate. Este nedrept să generalizezi la o sută de milioane de ființe nedreptățile unei duzini, unei sute de indivizi. […] Istrati aș fi vrut să te cruț de această eroare funestă și m-ai alungat. Nu mai pot decât să-ți spun: «Retrage-te din acțiunea politică! Nu poți să faci decât nenorociri acolo, atât pentru alții, cât și pentru tine. Nici calitățile și nici defectele tale nu sunt făcute pentru ea»” (trad. A. L.).

4) Cahiers, p. 331:

„Te sfătuiesc să abandonezi obligatoriu politica și să revii la Mihail și la Neranțula dumitale. Acolo este misiunea dumneata nu numai artistică, ci și socială. Și astfel veți servi mult mai sigur umanitatea eternă, etern agitată” (trad. A. L.).

5) Cahiers, p.p. 332-334:

„Noi nu avem, nici aceeași cunoștință despre Rusia, nici aceleași sentimente cu privire la prietenii noștri politici. (Eu aș spune chiar cu privire la clasa muncitoare, așa cum am văzut-o eu zdrobită acolo, de ai mei) […]. Eu cred că am acționat ca om, ca muncitor și ca revoluționar. Dumneata numești asta politică? […], dar dumneata nu cunoști cartea mea și nu știi cum debutez în Spovedanie pentru învinși, ca dușman neînduplecat al capitalismului și al civilizației lui […]. Cât despre ceea ce este «sfânt în Rusia, și, demn de respect», permiteți-mi să vă spun că doar suferința este așa” (trad. A. L.).

6) Cahiers, p. 339:

„Nu vă voi ascunde deloc mirarea mea de a vă vedea devenit în mod atât de oficial sovietic. Sau, poate, fiindcă m-ați crede pe mine un anti-sovietic! […]. Asta dovedește că în ciuda «mersului sovietic spre socialism» (Huma), de care eu îmi bat joc; că în ciuda miliardelor care se aruncă în abisul «edificării», și chiar în ciuda a ceea ce este «sănătos și demn de respect» acolo, după cum spuneți, totul se bazează pe inechitate, pe cruzime, pe minciună” (s.a.) (trad. A.L.).

7) Marcel Martinet (1887 – 1944), scriitor și gazetar francez, prieten comun al lui Romain Rolland și al lui Panait Istrati, unul dintre cei care au citit și îndreptat manuscrisele acestuia din urmă.

8) Apud G. Motâliova, Panait Istrati și Romain Rolland, în Panait Istrati, Omul care nu aderă la nimic 2, p. 114.

9) Boris Volin, op. cit., p. 272, 273, 274 passim.

10) Bruno Iasenski, Magazin universal de ideologii, în Panait Istrati, Omul care nu aderă la nimic, p. 275, 276, 277 passim.

11) Apud «Afacerea» Istrati (octombrie 1929 – aprilie 1930), în „Noua Revistă Română”, nr. 1, aprilie 1996, p. 113, fragment din Romanul insuportabil. Internaționala literară și Franța, de Jean – Pierre Morel, tradus de V. F. Mihăescu.

12) Béla Illés, scriitor maghiar, secretar al Biroului Internațional, organismul director al „Asociației internaționale a scriitorilor revoluționari și proletari”.

13) Adevărata față a lui Panait Istrati (Béla Illés despre declarația antisovietică a lui Istrati, în Panait Istrati – Omul care nu aderă la nimic), p.p, 297-298 passim.

14) Către scriitorii din Occident. Panait Istrati și Uniunea Sovietică, în ibidem, p. 293, 294 passim.

15) Ion Pop, Istrati, Fondane și revoluția, în „România literară”, nr. 47/1-6 decembrie 2006, p.p. 16-18.

16) Ion Pop (n. 1941), poet, critic și istoric literar, a publicat un număr însemnat de volume de poezie (debutul poetic în 1966, cu vol. Propuneri pentru o fântână). Activitatea de critic literar se materializează în studii despre avangardism, poezie română contemporană sau interbelică, cronici literare, studii monografice despre operele lui Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Gellu Naum și Nichita Stănescu, colaborator sau coordonator al câtorva dicționare literare.

17) Benjamin Fondane, pseudonimul literar francez al lui Barbu Fundoianu, la rândul său, pseudonimul literar românesc al lui Benjamin Wexler (1898-1944), poet și eseist. După debutul poetic din 1914 și cel editorial din 1918 cu o povestire, va deveni un frecvent colaborator al multor reviste literare cu eseuri adunate în volumul Imagini și cărți din Franța (1922). În 1923 se expatriază în Franța unde scrie și publică versuri, eseuri filozofice, studii critice despre poeții francezi. Are un destin tragic, fiind arestat de Gestapo, deportat și gazat la Auschwitz.

18) P. Istrati, Omul care nu aderă la nimic, în Trei decenii de publicistică, 3, p. 157.

19) Idem, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 323.

ÎNTOARCEREA

Campania de defăimare la adresa scriitorului, desfășurată cu îndârjire, atât în Franța, cât și în U.R.S.S., fără a o minimaliza și pe cea din România, nu-l lasă rece, iar temperamentalul Panait Istrati nu rămâne dator calomniatorilor săi. Primind o scrisoare din partea unei scriitoare franceze1, în fond, o reacție în urma lecturii cărții lui inflamante, își afirmă punctul său de vedere privind aserțiunile corespondentei sale, precum și poziția sa, nu numai despre felul în care se construiește noua societate în Rusia, ci și față de societatea capitalistă. Detașându-se net de poziția scriitoarei franceze aparținând, conform propriei afirmații, burgheziei, face o deosebire netă între ceea ce are clasa socială a burgheziei și ce are clasa sa socială: „Aveți de partea dumneavoastră bunăstarea, pentru consolare, cenușa Evangheliilor, pentru apărare, toate armele de pe pământ, apă ori din aer. Noi nu avem decât brațele noastre goale, jalnice când nu sunt ocupate, la fel de jalnice când sunt ocupate”2, pentru ca, după ce evidențiază condițiile de viață ale unui om simplu, silit să muncească din greu, de la o vârstă fragedă, pentru o bucată de pâine, să-i atragă atenția că, în ciuda eșecului Evangheliilor (cu care scriitoarea compară orice revoluție), clasa burgheză și-a asigurat existența și nu poate înțelege condiția clasei lui, pentru că îi lipsește „un element esențial al existenței” acesteia, și i-l menționează: „Nu bănuiți ce înseamnă să te zbați toată viața pentru o bucată de pâine și să n-o obții decât cu sila. Este o moarte fără sfârșit”3 (s.a.). Trecând în revistă „ticăloșiile” capitalismului, „morala” falsă, ipocrită, otrăvitoare, a acestuia, definește civilizația burgheză drept o „lipitoare gigantică, înfiptă adânc în corpul sănătos al omenirii truditoare”, care „devorează și amenință astăzi tot ce energia creatoare datorează gândirii speculative și brațelor muncitorești”4. În finalul scrisorii, Istrati își reafirmă aderența sa la bolșevism, dar nu la acela pus în practică de „răii bolșevici”, cu care nu este de acord, deoarece „în mod inexplicabil, conștient sau inconștient, sabotează (s.a.) Revoluția”, rămânând „soldatul pătimaș, franctirorul vălmășagului social” […], de partea „adevăraților revoluționari”, luptând „pentru o omenire mai bunăˮ5.

O săptămână mai târziu, Panait Istrati simte nevoia să explice atitudinea sa, atât față de capitalism, cât și față de socialism, într-un articol6 publicat în „Les Nouvelles Littéraires”, cu titlul Pour avoir aimé terre. În acest articol, scriitorul face o trecere în revistă a vieții sale, plecând de la cea mai fragedă copilărie petrecută în satul natal al mamei, Baldovinești, sub aripa ocrotitoare a unchilor săi, în special a lui Moș Dumitru, cunoscând și începând a înțelege tainele și farmecul firii, dar și aspectele urâte ale vieții sublimate în două sentimente ireconciliabile – dragostea și ura, pe care revoltatul de mai târziu va încerca să le apropie ca un „luntraș nebun pe fluviul Pasiunii” pe tot parcursul vieții sale. Ajuns, după ani, în Cetatea – Lumină, către care a plecat convins că inima sa a fost făcută să înțeleagă „chemarea Ordinului Gândirii Generoase”, Panait Istrati a crezut că rostul vieții sale este acela „de a plimba cuvântul de dragoste (s.n.) între coliba celor umili, însetați de dreptate, și templul uriașilor gândirii generoase”, văzând în aceștia pe toți oamenii mari și înțelepți, de fapt pe prietenii și tovarășii săi de luptă în scopul Binelui, Adevărului și Frumosului, alcătuind acea legiune de temut ,,care luptă să smulgă pământul din gura omului lacom, ca să-l redea celor care pot să-l înfrumusețeze cu dragostea lor”. Însă deziluzia luptătorului Istrati este mare, deoarece tovarășii săi s-au dovedit surzi și muți la chemările lui și chiar nepăsătoare în fața atacurilor la care este supus „propriul mesager” al Ordinului Gândirii Generoase, în fața reprimării, fără milă, a Libertății, văzute ca „singurul bun pământesc căruia trebuie să știi să-i sacrifici totul: bani, glorie, sănătate, viață. Și chiar propria libertate (s.a.)”. Gata oricând să moară sau să fie întemnițat pentru lupta sa în vederea cuceririi și păstrării libertății, Istrati a crezut că locul acesteia se află în epoca democratică, într-un stat lipsit de „eternul om lacom, cu bâta dictaturii într-o mână”, unde este posibilă „totala extindere a libertății sub dictatura unei aristocrații a inimii, ieșită din acest proletariat care a pătimit atât din lipsă de libertate”. Dar idealul său nu s-a împlinit în statul proletariatului, și nici când, ales membru al Comisiei Internaționale de Cooperare Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor, a crezut că poate uni forțele „științei, filozofiei, literaturii, a tuturor artelor” într-o confrerie a Gândirii Universale avînd misiunea de a propovădui „dragostea pentru libertate”7 și de a se ridica împotriva tiraniei atunci când aceasta sugrumă libertatea.

Considerând că, părăsit de tovarășii săi, el trebuie să continuie lupta de unul singur, crede că Franța este singura țară unde va găsi ocrotire, unde va putea spune toate adevărurile, țara care îi va putea asigura pașaportul necesar colindării întregii lumi, cere acesteia acordarea cetățeniei franceze. Chiar dacă și-a exprimat dorința de a deveni cetățean francez, considerând că Franța îi datorează acest lucru, spunând că „i-am dat ce am mai bun în mine fără să-i cer vreodată ceva” și mai ales ,,cătunul meu are dreptul să-i ceară, pentru acela dintre copiii lui care a iubit cel mai mult pământul (s.n.), și altceva decât un mormânt”8, Panait Istrati simte nevoia să se întoarcă la origini, în țara sa natală. În luna aprilie a anului 1930 revine în țară, de unde îi scrie lui A.- M. de Jong: „Moi, je suis depuis quatre jours dans mon village et me jette en ce moment sur un beau travail, loin de toute civilisation abjecte et un peu triste d’être si seul”9. Munca strașnică (s.n.) este făcută în scopul reînjghebării fermei sale de porci, considerată, la momentul respectiv, sursă majoră de asigurare a unor resurse financiare, atât de necesare, și lui, dar și prietenei sale, Bilili, aflată la Viena pentru studii muzicale: „En attendant (quand j’aurais une envie folle à écrire, n.n.) et comme il faut vivre de quelque chose, je lutte de toutes mes forces à monter cette ferme, qui m’assurera l’année prochaine le pain. J’en ai marre”10. Proiectul, de mai mare anvergură11, nu poate fi finalizat, pe de o parte, din lipsa resurselor financiare, întrucât, chiar dacă toate drepturile de autor erau utilizate în acest scop, ele erau insuficiente, aflându-se în situația de a se împrumuta de la cine mai voia să-i dea, iar, pe de altă parte, din cauza autorităților locale reticente și chiar potrivnice intențiilor lui, și din cauza rudelor care, chiar dacă se bucură de ajutorul lui financiar, își revendică drepturile de moștenitori. În această situație, după un an de muncă istovitoare, fizicește și moralicește, renunță la proiectul său și pleacă la Brăila. Aici, vechiul său prieten, Nicu Constantinescu, acceptă să-i cedeze un teren pentru a-și construi o casă, nepretențioasă, dar să-i asigure condiții optime pentru odihnă și liniștea necesară creației. Își construiește casa (de fapt, chiar două, una fiind pentru prietenul său, Nicu Constantinescu, și soția acestuia, Polifenia, care le prepara mâncarea, bineînțeles, totul pe cheltuiala scriitorului), folosită însă destul de rar, cu toate că cele două camere, cu mobilă și covoare scumpe, îi asigurau confortul necesar.

În perioada când era ocupat cu reînființarea fermei sale de porci de la Baldovinești (unde avea intenția de a construi și un cămin cultural care să poarte numele mamei sale, proiect eșuat, de asemenea, din cauza ostilității acelorași autorități locale), și-a împărțit timpul între România, Franța și Elveția, cu lungi escale la Viena unde se afla Bilili. Femeia îi cerea mereu ajutoare financiare sau intervenții la cunoștințele din diverse țări pentru organizarea unor concerte, iar Panait Istrati nu-i putea refuza nimic iubitei sale, astfel încât se adresa lui A.- M. de Jong, solicitându-i sprijinul în acest sens: „Dis-moi: ne crois-tu pas possible que nous pourrions faire dans ton beau pays, ce que nous avons raté en Egypte? Bil[ili] a une voix merveilleuse! Si vous avez là-bas des pays protestants, elle leur chanterait un Bach qu’ils n’ont jamais entendu”12.

Dar mult prea-lovitul de soartă Istrati trebuia să mai primească o lovitură, una foarte greu de suportat: infidelitatea iubitei. Bilili își găsise la Viena un amant – doctorul austriac Heinz Hauser -, cei doi căsătorindu-se la 29 septembrie 1930, după doi ani de relații amoroase, deși femeia declarase lui Istrati în tot acest timp că este „în întregime” sau „pe veci” a lui, iar, mai târziu, îi va scrie că vor rămâne prieteni atunci când sentimentele li se vor sedimenta. Trădarea lui Bilili îi produce lui Istrati una dintre cele mai profunde deziluzii, îl va face să sufere cumplit, comunicându-și depresia în cele mai negre culori: „Je suis mort. Je crois que tout est fini pour moi. Le mal me vient de Bilili, qui vit depuis deux ans avec un médecin de Vienne et qui, le mois de septembre dernier, s’est mariée avec lui. Donc, tout ce qu’elle me montrait et me disait, était faux”13. Dacă lui A.-M. de Jong îi scria cu acest ton, lui François Franzoni14 îi comunica jalnica sa stare, odată cu hotărârea, dureroasă și aproape de nesuportat, de a o rupe pe Bilili din mintea și din sufletul său: „Après une dernière nuit de lutte, quand j’ai cru y laisser ma raison ou ma vie, je me suis levé ce matin et j’ai tordu le cou de ma grande Bilili. Je l’ai tuée. […]. Elle n’en est pas une, car c’est ma propre âme que j’ai tuée en même temps. […]. «Plus tard, avec d’autres sentiments, nous nous retrouverons amis», m’a-t-elle dit encore. Non! Lorsqu’on fait des crimes et qu’on avilit ce qu’on a adoré, ainsi qu’elle a fait, on ne parle plus d’amitié. Cimetière”15. Sufletul său larg, inima sa plină de iubire și romantismul funciar al caracterului său îl fac să se gândească multă vreme la trădătoarea sa iubită, dorindu-i fericire deplină, dar regretând ieșirea sa spontană, refuzându-i prietenia, așa cum îi scria, câteva luni mai târziu, aceluiași François Franzoni: „J’ai toujours l’âme malade de Bilili. Je la cherche dans la pensée et j’aimerais tant savoir si elle est ou non heureuse, ou contente de sa vie. Je me reproche de lui avoir refusé mon amitié (s.n.), la voulant toute, chair et âme, chose qu’elle ne pouvait plus me donner […]. Je me le reproche. Car elle doit avoir besoin de mes lettres plus que n’en ai, moi, des siennes étant donné leur fausseté, mille fois criminelle”16.

Nu peste mult timp însă prozatorul va cunoaște pe viitoarea (și ultima) sa soție, Margareta Izescu, o tânără studentă la Facultatea de Chimie din București, venită să-și petreacă vacanța de Crăciun la Brăila, în urma unei scrisori din partea bărbatului pentru care este o femeie frumoasă, profundă, taciturnă. Puțin rănită de viață, se atașează de Panait Istrati, deși îi despart mai mult de douăzeci de ani, devenind încă de la prima întâlnire, prieteni-amanți. Căsătoria încheiată la 18 aprilie 1932 va consfinți și va împlini dragostea lor, Margareta fiindu-i alături – la bine și la rău – până la moarte.

Dincolo de toate aceste probleme strict personale, legate de viața sa intimă, Panait Istrati își continuă activitatea scriitoricească, scrie și publică diverse articole, nu numai în presa franceză, ci și în cea românească, să acorde interviuri. Cele mai multe dintre articolele publicate sau dintre interviurile acordate au ca temă principală atitudinea sa față de Rusia Sovietică și față de Occident. În afară de aceste lucruri, el se ocupă și de aspecte privind rolul artei și rostul artiștilor, al învățământului românesc și despre influența jurnaliștilor asupra masei de cititori. Ține conferințe la Iași unde vorbește despre prietenie. Despre felul cum s-a desfășurat Festivalul literar, când Istrati a conferențiat în sala din cinematograful „Trianon”, un participant își amintește: „Ziua de 18 ianuarie 1931 a fost zi de tristă amintire pentru Iași și ieșeni. […]. Panait Istrati era, cum se spunea pe atunci, un om de stânga, și mulți studenți erau sub nefasta influență reacționară și antisemită a profesorului Cuza. […]. Festivalul a luat […] un caracter de înfruntare a două ideologii și al unei demonstrații. […]. În timpul acesta, studenții adunați în diverse puncte ale sălii au căutat să ne împiedice să vorbim. […]. Mihai[l] Sadoveanu […] l-a luat pe Panait Istrati de braț, frățește, și l-a prezentat sălii, punându-se garant pentru dragostea lui sfântă pentru pământul și norodul țării noastre. […]. Panait Istrati a fost ovaționat puternic”17.

Temperamentalul, dar sociabilul și prietenosul Panait Istrati nu era omul care să accepte ușor solitudinea, fie chiar într-o casă cu tot confortul modern asigurat în orașul natal, înconjurat de vechii săi prieteni, de concetățenii săi, vizitatori asidui ai noii locuințe, fie din simpatie, fie din curiozitate, dar, cel mai adesea din interes, pentru că brăileanul rămâne același om îndatoritor și săritor în ajutorul celor sărmani, la fel de săraci sau mai săraci decât el. O amintire a istoricului literar Pericle Martinescu evidențiază această dărnicie ieșită din comun a scriitorului brăilean. După ce, într-o convorbire, îi spune că „viața e parșivă ca o sirenă: te ademenește cu vocea ei mieroasă, dar pe urmă te jupoie ca pe un berbec pus la proțap”, Panait Istrati îi strecoară în buzunar o hârtie de 100 de lei și îi atrage atenția că va suferi mult în viață din cauza „ochilor” săi. Aceste vorbe și, mai ales, gestul de a-i oferi bani îl surprind pe tânărul aspirant la gloria literară, făcându-l să afirme, cu respect: „Constatam că mă aflam în fața adevăratului (s.n.) Panait Istrati, despre care mergea vestea că fusese o «mână spartă» ce risipise averi fabuloase cu o dărnicie de nabab, și faptul de a-l descoperi astfel în postura asta incredibilă de filantrop, pe nepusă masă, chiar acum când o ducea atât de greu cu banii, mă mișcă până în adâncul sufletului și făcu să mi se umezească ochii”18.

De altfel, tânărul student nu este singurul asupra căruia se revarsă dărnicia lui Panait Istrati – în 1932 se stabilise la București fiind consilier literar al Editurii Hertz unde aranjase publicare întregii sale opere în românește -, ci mult mai mulți. În afara rudelor – o verișoară avea nevoie de 15 – 20 000 de lei pentru trusou, un alt văr, venit gol-pușcă din armată, trebuia îmbrăcat, mulți oameni îi cer să-i ajute cu bani sau să le faciliteze angajarea într-un serviciu, nu numai la Brăila, ci și în întreaga țară19. Deși era măcinat de boală, ale cărei puseuri îl trimit, cu voie sau fără voie, fie la Sanatoriul Filaret, fie, pentru refacere, la Mănăstirea Neamț („în chilia particulară, o casă de sat, cu cerdac cenușiu de ploi, acoperită cu șindrilă, a călugărului Ghimnazie Ifrim”, unde stă „mai bine de 6 luni”20).

Participând la viața mondenă, la întâlniri cu scriitori, la festivaluri și conferințe, Panait Istrati are iluzia că sănătatea sa este excelentă și își poate permite, totuși, eforturi, dar acestea sunt deja peste puterile lui, încât, în fața contemporanilor apare ca un om bolnav fizic și moral, marcat de loviturile vieții: „Panait Istrati era bolnav, dezamăgit și sărac. Privațiunile din copilărie și din adolescență i-au șubrezit trupul. Desperările i-au minat sufletul. Nu-și găsea liniștea, nu-și regăsea echilibrul interior. Necazurile și dezamăgirile de tot felul îi împrumutau atitudini ciudate, ieșiri surprinzătoare. Căpătase altă înfățișare, altă voce, altă umoare”21.

Cu toate acestea, în februarie 1932, nu refuză invitația de a participa la un turneu cu conferința „Les Arts et l’Humanité d’aujourd’hui”, organizat de „Deutsche Kulturbund” în câteva orașe din Austria și Germania (Viena, München, Berlin, Hamburg, Frankfurt, Heildeberg și Kőln). Turneul se dovedește foarte obositor și, mai ales, cu consecințe dintre cele mai grave pentru sănătatea lui, și așa precară: ,,[…] cette tournée-là en Europe m’a été funeste. A mon retour, mon poumon droit a pris feu à son tour. Je suis tombé au lit, où je suis encore. Un moment, les médecins avaient désespéré. On me croyait perdu. Mais, le réservoir de mes âmes paraît être inépuisable.[…]Quand tu me verras, tu en seras navré. Je respire comme un asthmatique et je marche comme un escargot.[…], car je n’ai plus, pour oxygéner mon sang, que les bases inférieures de mes poumons”22. Ajungând să-și recunoască starea disperată, Panait Istrati nu mai refuză să pună în practică niciuna dintre recomandările medicilor, mergând, astfel, la Sanatoriul Filaret, ori de câte ori va fi necesar, la Nisa, unde va petrece, în scopuri curative, un sejur de câteva luni pe Coasta de Azur, de unde vine remontat și cu poftă de muncă: scrie, colaborează la ziare și reviste din țară și din afară, dar nu reușește să se stabilizeze undeva, să-i asigure tinerei sale soții decât datorii, așa cum se plânge unui bun prieten: „Je lui laisse des dettes et un nom qu’on déteste dans ce pays, où je ne peux pas publier un livre et gagner un sou. Je lui laisse des dettes, parce que, jusqu’ici, j’ai bâti trois fois et toutes les trois fois sur la terre d’autrui: 1) chez l’oncle Dimi, à Baldovinești, où j’ai voulu élever des porcs et d’où m’ont chassé mes cousines; 2) à Braïla, mignon petit foyer, sur le terrain d’un vieil ami anarchiste qui, ne voulant pas ensuite de ma femme, m’a fait tout lui abandonner; 3) enfin, j’ai tiré de l’hypothèque l’immeuble de ma belle-mère et lui ai fait des réparations, pour me voir ensuite chassé par son frère et son mari deux chômeurs éternels que je devais nourrir et entretenir”23.

În acești ultimi ani ai vieții, multe ziare și reviste românești îi oferă paginile lor, Panait Istrati publicându-și punctul de vedere asupra vieții social-politice românești, luând parte la lupte literare în apărarea operelor unor scriitori care băteau la porțile consacrării24, rememorându-și amintirile din perioade diverse ale vieții, explicându-și atitudinea față de regimul comunist din U.R.S.S., concomitent cu cea față de regimul capitalist și, totodată, statutul său politic: „Nu sunt socialist. Nu sunt comunist. Nu mai cred decât în eficacitatea luptei dintre clase, de când se dovedește zilnic că o clasă productivă și revoluționară se transformă brusc într-o clasă birocratică și teroristă imediat după acapararea puterii de stat. Trebuie totuși să mi se conceadă măcar atât: că din trecerea mea prin socialism ca pisica prin apă, am rămas profund convins că sistemul capitalist este absurd, antinațional, antiuman, antisocial și că lupta între naționalități e o diversiune care-i prelungește o existență nefastă omenirii”25. Această atitudine, afirmarea inaderenței sale la niciun fel de regim, fie el comunist sau capitalist, vine ca o urmare firească a deziluziilor și dezamăgirilor suferite de-a lungul întregii sale vieți, în România copilăriei și adolescenței, în Occidentul unde nu s-a putut obișnui, ca și în Rusia Sovietică, unde dictatura proletariatului s-a dovedit a fi altceva decât visase el. De altfel, încă din 1933, el strigase „Trăiască omul care nu aderă la nimic!”26, pentru ca în 1935 să revină mai explicit: „Am afirmat demult, și repet că în ceea ce mă privește, de când am renegat comunismul criminal în care un moment am crezut, atitudinea mea definitivă este: neaderarea la nimic. Ce înseamnă asta? Înseamnă: nu mai cred în nicio idee, [în] niciun partid, [în] niciun om. Consecință logică: nimic nu m-ar mai putea face să accept un rol și o funcție de militant al unei doctrine, al unui program. EU SUNT OPOZANTUL ETERN (s.a.)”27. Este declarația făcută într-o revistă28 editată de un grup de „cruciați” desprinși din Garda de Fier, conduși de Mihai Stelescu, fostul adjunct și succesorul lui Corneliu Zelea Codreanu. Mihai Stelescu a înființat, în toamna anului 1934, o mișcare nouă, „Cruciada Românismului”, total diferită de organizația fascistoidă, opunându-se practicilor teroriste, deși principalele obiective ale acesteia erau tot de orientare legionară, printre ele numărându-se și unificarea dreptei naționaliste și antisemite (s.n.). Revista cu același nume avea menirea de a fi tribuna pentru lansarea ideilor cruciate, aflate sub deviza românismului, a naționalismului.

Atras de Alexandru Talex la această revistă, Panait Istrati, proclamat de acesta „cel mai mare scriitor român” și opus întregii literaturi române ,,decadente”, se arată sceptic, de la început, față de programul grupării lui Mihai Stelescu. După o discuție cu cei doi conducători ai grupării – Mihai Stelescu și Alexandru Talex – nu ezită să evidențieze punctele slabe ale programului lor. Românismul antisemit și xenofob îi produce oroare și nici nu se gândește să-l sprijine: „Acum, când e vorba să trecem de la antisemitismul – aversiune înnăscută (admis de scriitor numai ca sentiment personal, înnăscut, n.n.) la antisemitismul – armă de luptă pentru realizarea dreptății pe pământ (s.a.), apoi credem că e chiar zadarnic să mai tratăm”29 (s.n). Este categoric împotriva dictaturii promovate de Cruciada Românismului, fiind în afara democratismului și a parlamentarismului, dând ca exemplu bolșevismul din Rusia Sovietică, unde „unii trăiesc foarte bine și-și permit toate libertățile, iar marea masă rabdă privațiunile și nu crâcnește un cuvânt”, și guvernarea hitleristă din Germania, bazată pe „ asasini acoperiți” și „vânduți oricui vrea să plătească”30. Toate aceste lucruri pornesc din inima omului care nu aderă la nimic, al cărui principal crez îl reprezintă îndoiala, pentru că „orice organizație nu profită decât organizatorilor ei, niciodată organizațiilor” și ,,orice nou organizator” nu este decât „un nou profitor al turmei”31. Atunci când conducătorul Cruciadei Românismului îl va asigura că organizația sa va promova politica muncii, renunțând la „politica geamurilor sparte și a bătăilor”, „o politică lipsită de sens, de demnitate”, respinsă cu indignare și hotărâre, scriitorul este gata să sprijine gruparea, dacă are un asemenea obiectiv, fiind convins că „o eră nouă se deschide azi la orizontul speranțelor tinerimii intelectuale din România o eră în care forța morală va înlocui efemera și înșelătoarea forță a ciomagului (s.a.)” și dorind să-și înscrie numele la „această schimbare de tactică, la această umanizare a luptelor sociale (s.a.), datorită căreia „tot ce e tinerimea generoasă și inteligentă în țara asta va adera la sâmburele care încearcă să încolțească azi”32.

Exprimându-și speranța că gruparea și, implicit, revista va aduce oamenilor „fie și numai o adiere de vânt sănătos, vântul totdeauna primăvăratic al mult înșelatelor speranțe omenești”, iar cei doi conducători – Stelescu și Talex – „vor înțelege această menire a lor de crainici ai unei speranțe de regenerare morală și de pionieri ai acelui apostolat mesianic”, Panait Istrati crede că va continua colaborarea la această revistă, încercând să le dea sfaturile unui om care a cunoscut toate tarele regimului capitalist și pe cele ale regimului comunist, dar nu va participa la acțiunile lor: „Iată atâtea motive grave care, adăugate la neîncrederea mea în orice acțiune de masă, mă obligă să declar încă o dată că înțeleg să rămân perfect în afară de toate acțiunile «Cruciadei» (s.n.). Ceea ce voi putea și voi crede că e bine să dau voi da fără să cer în schimb nimic, nimic, nici chiar respectul ce mi se cuvine”33. El își va clarifica, nu numai statutul de colaborator al revistei, ci și poziția sa față de ideile propovăduite de adepții mișcării, de acțiunile și metodele de luptă, o poziție a omului cinstit, a celui ce iubește omul – român sau de altă nație -, clamându-și, în același timp, lipsa oricărui antisemitism din gândire, din comportament, din operă: „[…] rostul meu la prezenta Cruciadă acesta este: să se încerce, cinstit, a se inaugura și în țara noastră metode de luptă socială lipsite de acea ură de rasă care nu rezolvă nimic, nici chiar atunci când toți străinii și evreii ar părăsi țara până la unul”34.

De altfel, această atitudine față de ,,Cruciada Românismului”, ca organizație și ca revistă, a lui Panait Istrati este confirmată și de istratologul Alexandru Talex care, după ce rememorează conținutul discuțiilor dintre scriitor și conducătorii grupării, arată că acesta și-a continuat colaborarea prevenindu-i că vor merge paralel, dar îi va părăsi îndată ce crede că este trădat. El consideră drept un merit faptul că revista a promovat imaginea scriitorului: „«Cruciada Românismului» a fost singura revistă din epocă, solidară cu actele vieții lui Panait Istrati. Mai mult, a militat – deși era ținta întregii prese de epocă – pentru apărarea neabătută a memoriei sale. Nu Panait Istrati aderase la «Cruciada» (s.n.), ci cei de la această publicație (s.a.). El ne-a limpezit orizonturile și ne-a înarmat să ne continuăm drumul. L-am considerat mereu viu în mijlocul nostru”35 (s.a.).

Istratologul Mircea Iorgulescu nu este convins că prozatorul și-a legat numele de revista „Cruciada Românismului” din proprie inițiativă, ci a fost folosit de conducătorii ei pentru a da o oarecare greutate organului lor de propagandă, întrucât niciun scriitor important sau om de cultură însemnat n-a publicat ceva în paginile acesteia: „Din acest punct de vedere, colaborarea lui Panait Istrati a însemnat o șansă extraordinară de ieșire din anonimat pentru cruciați”36, iar tutela spirituală a scriitorului român aduce prestigiu revistei. Nevoia de a întreține prestigiul revistei îl face pe Alexandru Talex, redactor-șef, să continuie întreținerea cultului scriitorului, asigurându-și colaborarea Margaretei Istrati care îi pune la dispoziție documente, fotografii, manuscrise, inclusiv „testamentul politic” olograf al soțului ei, Între fascism și comunism, testament politic al unui martor al timpului nostru37.

Mircea Iorgulescu ia atitudine față de „Cruciada Românismului” pentru că aceasta se folosește de numele și prestigiul scriitorului, considerându-l un adevărat model pentru activitatea politică a grupării: „Plasat în mausoleul de semidoctisme al revistei, Istrati este prefăcut, fără voia lui, într-un reper politic, într-un model al cruciaților, chiar într-un înaintaș al lor”38 și citează pe Alexandru Talex care spune, într-un articol din revistă, că, așa cum Istrati n-a fost nici de dreapta, nici de stânga, nici ei nu sunt și îi urmează sfatul de a nu deveni unealta vreunui om politic sau a unui partid politic. Cruciații merg până acolo, încât încearcă să-l folosească și post-mortem, când își permit să elimine dintr-o prefață scrisă de Istrati, un text, neconvenabil românismului cruciat, despre patrii: „Vârât în patrimoniul Cruciadei românismului, Istrati e, firește, supus obligației de a i se conforma ideologic, fie și post-mortem. Când […] se publică în traducere prefața la ediția franceză a romanului Casa Thüringer […], revista și traducătorul (A. Talex, n.n.) își iau astfel libertatea de a elimina un întreg pasaj despre patrii, ce contrazicea radical militantismul românist al cruciaților”39. După ce trece în revistă toate celelalte acțiuni desfășurate de organizație, confiscându-l pe Istrati pentru ei – pelerinaj la mormântul mamei și încercarea de a transfera osemintele acesteia în mormântul scriitorului, publicarea, în toate numerele, a unor materiale legate de memoria acestuia, provenite de la văduva lui, amintiri, polemici, citate, chiar o broșură cuprinzând articolele din revistă -, istratologul conchide că „fără voie și postum, Istrati fusese prefăcut într-un fel de părinte spiritual al Cruciadei Românismului, în calitate de român recuperat prin moarte”40, pentru că revista simte că are datoria de a-i apăra – memoria de român.

Toate aceste aspecte nu justifică ideea că Panait Istrati a devenit fascist, idee susținută, mai ales, de ziarele franceze cu orientare de stânga și, în special, de Henri Barbusse. Faptul că Panait Istrati a devenit colaborator al unei reviste conduse de un fost legionar, și nu de unul oarecare, ci de al doilea om din Garda de Fier, se poate explica având în vedere condițiile de viață, de sănătate ale celui care intrase în ultima parte a vieții. Izolarea impusă de cei din jur l-a aruncat oarecum într-un anonimat insuportabil pentru temperamentul său melancolic. Efectele bolii nu sunt de neglijat, întrucât contribuiau la potențarea stărilor depresive. Condițiile materiale precare, pierderea caselor de la Baldovinești și Brăila, loviturile financiare provocate de Editura Rieder, lipsa prietenilor de altădată sunt tot atâtea motive pentru ca dezamăgirile să-l apropie de cineva care îi întinde o mână și îl ajută să revină în prim-plan. Or, „Cruciada Românismuluiˮ asta a făcut: i-a oferit tribuna pe care scriitorul se poate răzbuna pe toate aceste lovituri ale vieții, se poate război cu toți aceia care, după părerea sa, au adus omenirea în colaps. Având în vedere conținutul articolelor publicate în această revistă și punctul său de vedere, explicat în detaliu de scriitor față de orientarea grupării lui Mihai Stelescu, nu credem că anatema aruncată de Henri Barbusse asupra sa se justifică. Ideile colaboratorului Panait Istrati nu se identifică în mod absolut cu ideile grupării și revistei și, ca argument în acest sens, este suficient să amintim reacția promptă a acestuia la publicarea unui articol de apologie fățișă a fascismului – amenințarea cu încetarea colaborării. În același timp, în articolele sale, Istrati polemizează cu publicații de dreapta cu orientare fascistă sau profascistă, combătând chiar orientarea revistei care îi găzduia opiniile, sau critică regimul capitalist și naționalismul excesiv, având, totdeauna, în vedere viața omului simplu, a lucrătorului manual, cum îl numește el. De altfel, în întreaga viață el s-a crezut un luptător pentru cauza acestuia, fiind, pe rând, activist sindical, socialist alături de Ștefan Gheorghiu și nu numai, s-a declarat comunist fără să se fi înscris vreodată în vreun asemenea partid, iar, în ultimul an al vieții, naționalist, ca să nu mai spunem că, la un moment dat, găsește virtuți dictaturii de orice fel care, dacă ar guverna democratic, ar scoate lumea din marasm. Dar fascist nu a fost niciodată. Până la moartea sa, survenită la 16 aprilie 1935, el a rămas omul care nu aderă la nimic sau, pur și simplu, Panait Istrati, cum îl vede cel mai bun prieten din vremea respectivă: „En réalité il n’était que Panaït Istrati, un phénomène à part, un solitaire même au milieu de la masse immense dans laquelle il espérait noyer sa solitude accablante”41, pentru ca, în finalul expozeului său, să-i facă portretul veritabilului Panait Istrati, „[…] à la fois glorifié et maudit. Un vagabond de la terre. Un vagabond de l’esprit. Un visionnaire plus qu’un artiste au sens conventionnel du terme, un révolté plus qu’un révolutionnaire. Une âme chaotique qui tendait au paroxysme pour tout ce qui était humain. Une fascinante apparition: un météore plutôt qu’une étoile. Rien en lui n’était stable hormis son immense volonté de vivre. Ni son intérêt ni son amitié, ni son art ni son amour, ni ses ideés ni sa haine ne pouvaient se cristalliser en lui quelque chose de durable”42.

NOTE

1) Este vorba despre prozatoarea franceză Lucie Delarue-Mardrus, autoarea unei scrisori din 26 noiembrie 1929, inspirată de lectura cărții lui Panait Istrati Vers l’autre flamme. Scriitorul îi răspunde într-un articol publicat în revista ,,Europe”, la 15 februarie 1930, cu titlul ,,Confiance”. Vezi traducerea Monicăi Manu în Panait Istrati-Trei decenii de publicistică, vol. 3, Scrisoare deschisă oricui sub titlul Încredere. Răspuns deschis la scrisoare semiînchisă, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, Editura Humanitas, București, 2006, p. 7 și urm.

2) P. Istrati, op. cit., p. 9.

3) Ibidem, p. 11.

4) Ibidem, p. 18.

5) Ibidem, p. 20.

6) În România, articolul va fi tipărit pentru prima dată în 1969, în volumul Pentru a fi iubit pământul, sub titlul Pentru că am iubit pământul. Reflecții pe marginea alungării mele din Egipt, traducere de Alexandru Talex.

7) P. Istrati, Pentru că am iubit pământul, în Trei decenii de publicistică, vol. 3, ed. cit., pag. 21 și urm.

8) Ibidem, p. 35.

9) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 66: „Eu mă aflu de patru zile în satul meu și mă apuc acum de o muncă strașnică, departe de orice civilizație abjectă și un pic trist că sunt atât de singur” (trad. A. L.).

10) Ibidem, p.67: „În așteptare (a poftei nebune de scris, n.n.), și cum trebuie să trăiesc din ceva, lupt din răsputeri să pun pe picioare această fermă, care îmi va asigura pâinea în anul viitor. M-am săturat!” (trad. A. L.).

11) P. Istrati, Dictatură și democrație, în Trei decenii de publicistică, vol. 3, p.p. 350-351: „[…] mi-am pus în cap să construiesc la Baldovinești un fel de cămin comunal cu bibliotecă, radio și un ceai oferit țăranilor aproape gratuit numai ca să-i scot din cârciumi. Acest cămin urma […] ca, după moarte […] să devină proprietatea tuturor lucrurilor mele având o valoare istorică: manuscrise, cărți scumpe cu dedicații prețioase, documente, amintiri aduse de prin călătoriile mele. […]. Căminul trebuia să poarte numele mamei mele, originară din Baldovinești”.

12) P. Istrati, Corespondență cu scriitori străini, ed. cit., p. 71: „Spune-mi: nu crezi posibil că am putea să facem în frumoasa ta țară ceea ce am ratat în Egipt? Bil[ili] are o voce minunată! Dacă aveți acolo ținuturi protestante, ea le-ar cânta un Bach cum n-au mai auzit vreodată!” (trad. A. L.).

13) Ibidem, p.p. 72-73: „Sunt ca și mort. Cred că totul s-a sfârșit pentru mine. Răul îmi vine de la Bilili, care trăiește de doi ani cu un doctor din Viena și care, în septembrie trecut, s-a căsătorit cu el. Deci, tot ce-mi arăta și-mi spunea era fals” (trad. A. L.).

14) François Franzoni (1887 – 1956), poet din Geneva, grafolog renumit, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Panait Istrati, căruia încercă să-i ridice moralul și să-i facă rost de ajutoare bănești.

15) P. Istrati, op. cit., p. 261: „După o ultimă noapte de luptă, când am crezut că-mi pierd mintea sau viața, m-am sculat azi dimineață și i-am sucit gâtul marii mele Bilili. Am ucis-o […]. Nu doar pe ea am ucis-o, căci în același timp mi-am ucis propriul suflet. […] «Mai târziu, cu alte sentimente, ne vom regăsi prieteni» mi-a mai spus ea. Nu! Atunci când comiți crime și când înjosești ceea ce ai adorat, așa cum a făcut ea, nu mai poți vorbi de prietenie. Cimitir” (trad A. L.).

16) Ibidem, p.282: „Tot mă mai doare sufletul. O caut în gând și mi-ar plăcea doar să știu dacă ea este sau nu fericită, sau dacă e mulțumită de viața ei. Îmi reproșez că i-am refuzat prietenia (s.n.), dorind-o pe toată, carne și suflet, lucru pe care ea nu mai putea să mi-l dea. […]. Mi-o reproșez. Căci ea trebuia să aibă nevoie de scrisorile mele, mai mult decât am eu nevoie de ale ei, dată fiind falsitatea lor de-o mie de ori criminală” (trad. A. L.).

17) Demostene Botez, Memorii, Editura Minerva, București, 1970, p.p. 477-478.

18) Pericle Martinescu, De la Panait Istrati la Nikos Kazantzakis, în Umbre pe pânza vremii, Editura Cartea Românească, p.p. 92-93.

19) Ion I. Mirea din Alexandria, județul Teleorman îl roagă într-o scrisoare: „[…] vin să vă rog […] de a-mi găsi fie în Brăila, fie în alt oraș, un modest serviciu prin care să pot să-mi asigur existența și să rămân credincios artei mele (arta scrisului, n.n.)”. Apud Panait Istrati, Pagini de corespondență, Muzeul Brăilei, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Zamfir Bălan, p. 111.

20) Demostene Botez, op. cit., p. 481.

21) I. Peltz, Enigmaticul Panait Istrati, în Cum i-am cunoscut, Editura pentru Literatură, București, 1964, p. 134.

22) Panait Istrati, op. cit., p. 88: „[…] acest turneu în Europa mi-a fost funest. La întoarcere, și plămânul drept mi s-a aprins. Am căzut la pat, unde mă mai aflu încă. La un moment dat, medicii disperaseră. Mă credeau pierdut. Dar, rezervorul sufletului meu pare să fie inepuizabil. […]. Când mă vei vedea, vei fi mâhnit. Respir ca un astmatic și mă târăsc ca un melc […] căci nu mai am pentru a-mi oxigena sângele, decât bazele inferioare ale plămânilor” (trad. A. L.).

23) Ibidem, p. 316: „Îi las datorii și un nume care este detestat în această țară, unde nu pot publica o carte și câștiga un ban. Îi las datorii, fiindcă aici, am construit de trei ori și de fiecare dată pe pământul altuia: 1) la Moș Dumitru, la Baldovinești, unde am vrut să cresc porci și de unde m-au alungat verișoarele mele; 2) la Brăila, o căsuță drăguță pe terenul unui vechi prieten anarhist care, neplăcându-i apoi soția mea, m-a determinat să-i las totul; 3) în sfârșit, am scos casa soacră-mi de sub ipotecă și i-am făcut reparații, ca să mă văd apoi alungat de fratele și de soțul ei, doi veșnic șomeri pe care trebuia să-i hrănesc și să-i întrețin” (trad. A. L.).

24) P. Istrati a scris prefața romanului Apărarea are cuvântul, de Petre Bellu, stârnind o adevărată polemică în presa literară a momentului. În timpul acestei polemici, Panait Istrati a publicat un articol în apărarea „scriitorului tâmplar” în „Gazeta” (Panait Istrati despre romanul „Apărararea are cuvântul”), un ciclu de trei articole în „Facla” (Binefacerile cărții proaste, despre cititorul bun și cititorul rău, Despre romanul de aventuri și editorii acestui roman), urmate câteva luni mai târziu, de patru articole apărute în obscura revistă „Cinci Lei”, sub genericul Marton Hertz, Petre Bellu și eu.

25) P. Istrati, Națiune și naționalism, în Trei decenii…, 3, p. 339.

26) Idem, Omul care nu aderă la nimic, în op. cit., p.154.

27) Idem, Națiune și naționalism, în op. cit., p. 332.

28) „Cruciada Românismului” (20 decembrie 1934 – 16 mai 1937), revistă a grupării cu același nume, condusă de Mihai Stelescu, având ca adjunct pe Alexandru Talex. Acesta îl cunoaște pe Panait Istrati la 6 decembrie 1934, după ce publicase o cronică despre Biroul de plasare, oferindu-i posibilitatea de a publica în revista respectivă. Între 20 decembrie 1934 și 28 martie 1935, Panait Istrati va publica unsprezece articole, devenite sursă de acuzații și denaturări din partea adversarilor săi.

29) P. Istrati, Scrisoare deschisă …către dreapta, în Trei decenii, p. 312.

30) Ibidem, p. 313.

31) Ibidem, p. 307.

32) Idem, Națiune și naționalism, în op. cit., p. 334.

33) Idem, Platforme, idei, în op. cit, p.p. 370-371.

34) Idem, O scrisoare cu tâlc, în op. cit, p.405.

35) Idem, Cum am devenit scriitor, II, Ultime drumuri, Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de A. Talex, Editura Florile Dalbe, București, 1998, p.p. 273-274.

36) Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, ed. cit., p. 265.

37) Scris de Panait Istrati în martie 1935 la București „testamentul” va fi publicat, pentru prima dataă, în versiunea franceză în „Cruciada Românismului”, nr. 3 (Entre le fascisme et le communisme: Testament politique d’un temoin de notre temps), iar numărul următor în limba română, tradus de Alexandru Talex (25 și 30 mai 1935).

38) Mircea Iorgulescu, op. cit., p. 268.

39) Ibidem.

40) Ibidem, p. 271.

41) A.-M. de Jong, Panaït Istrati, l’homme, en Chaiers…, no 5/1985, p. 163: „În realitate el nu era decât Panait Istrati, un fenomen aparte, un solitar chiar în mijlocul masei imense în care el spera să-și înnece singurătatea copleșitoare” (trad. A. L.).

42) Ibidem, p. 165: „[…] slăvit și blestemat în același timp. Un vagabond al pământului. Un vagabond al spiritului. Mai mult un vizionar decât un artist în sensul convențional al cuvântului, mai mult un revoltat decât un revoluționar. Un suflet haotic care tindea spre paroxism pentru tot ceea ce era omenesc. O fascinantă apariție: mai degrabă un meteor decât o stea. Nimic nu era stabil în el în afară de imensa sa dorință de a trăi. Nici interesul și nici prietenia, nici arta și nici dragostea, nici ideile și nici ura nu puteau să fixeze în el ceva durabil” (trad A. L.).

11. „UN PĂRINTE SPIRITUAL”

Complexa personalitate a scriitorului Panait Istrati poate fi cunoscută și definită în toate aspectele ei polivalente numai când cercetătorul ia în considerare și corespondența lui, deși potrivit definiției jakobsoniene, corespondența pare a fi cel mai puțin literară, deoarece exclude funcția poetică.

Raportând-o la această definiție jakobsoniană „corespondența unui scriitor n-ar fi literară deoarece poartă privirile dincolo de ea, către o viață de om. Dar în același timp se știe că, în cazul unui scriitor, corespondența sa părăsește sfera intimității și devine document de istorie literară ca și memoriile, confesiunile sau paginile de jurnal, după moarte”1. Cercetătorul francez G. Lanson pune în lumină relativismul aprecierii scrisorilor2, opinia lui fiind valabilă numai pentru corespondența obișnuită. Scrisorile – după opinia lui Romul Munteanu – reprezintă „unul din modurile specifice de structurare a comunicării scrise din marea sferă posibilă a literaturii ocazionale. Așadar, scrisorile sunt atât de variate ca și ocaziile ce determină conceperea lor, iar modul de relatare este adaptat fiecărei împrejurări specifice. Așa se explică și faptul că pe parcursul timpului au putut să apară cărți cu diverse modele de scrisori. Dar scrisorile sunt texte care pot avea uneori un anumit coeficient de literaturitate”3.

Toate epocile au făcut apel la corespondență, iar, când aceasta aparține unor mari personalități, ea capătă o valoare potențată de semnificația emițătorului, iar, în cazurile cele mai fericite, și de aceea a destinatarului. Corespondența lui Panait Istrati cu Romain Rolland și Nikos Kazantzakis este valorizată în funcție de ambii parteneri ai acestui gen de dialog sau de conversație scrisă.

Dacă-i privim corespondența din perspectiva operelor autobiografice, ea este atât un instrument al istoriei literare, cât și unul al interpretării critice. Aceasta datorită faptului că „face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă”4, așa cum intenționa Panait Istrati în prefața la Viața lui Adrian Zograffi: „Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de «documentație» care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”5.

„Faptul trăit” – despre care vorbește Zamfir Bălan – este, prin raportare la actul creației, un eveniment filtrat prin individualitatea scriitorului și care, transformat în operă literară, se supune unui flux al memoriei, estompând sau punând în evidență secvențe ale unei realități la care se alătură dorința de credibilitate și convingerea că se rostește un adevăr.

În cadrul literaturii epistolare, corespondența lui Panait Istrati, ca emitent, prezintă o originalitate proprie temperamentului său, neavând nimic artificial. Scrisorile se încadrează în contemporaneitatea vieții scriitorului și răspund unei actualități imediate. Prin corespondență, ca și prin stilul său de viață, Panait Istrati s-a manifestat sincer și spontan, conform cu el însuși. Nu a avut nimic de ascuns. Scrisorile lui au marca autenticității, a sincerității și a spontaneității. Și cum literatura epistolară se caracterizează prin aceste elemente, corespondența lui Panait Istrati îndeplinește în mod strict caracteristicile genului. Este aproape imposibil să se vorbească despre viața și activitatea literară a lui Panait Istrati fără a se ține cont de corespondența sa, îndeosebi cu Romain Rolland, acesta având o influență mai mult decât benefică asupra existenței românului, ajungând un fel de al doilea părinte al său, ci și asupra destinului literar al scriitorului.

Plecarea intempestivă în Elveția în martie 1916, indiferent de motivele invocate de el sau presupuse de alții – refuzul de a participa la un război care nu era al lui, dorința de a-și trata tuberculoza în faimoasele sanatorii elvețiene, dorința de a evada dintr-o existență mediocră exasperantă sau, de ce nu, îndeplinirea unei misiuni politice la o conferință socialistă internațională desfășurată chiar în luna descinderii sale la Leysin – a fost de bun augur pentru evoluția literară a celui ce avea să devină celebrul scriitor român de limbă franceză.

Fără a insista asupra acestor motive, trebuie subliniată importanța șederii sale în Elveția, pentru faptul că aici ia primul contact cu operele lui Romain Rolland pe când se afla internat în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne, la îndemnul lui Josué Jéhouda. Lectura cărților lui Romain Rolland va fi o revelație, în acestea descoperind viața adevărată, așa cum o visa el și, totodată, o forță de rezistență împotriva tuturor vicisitudinilor unei existențe precare. În același timp, opera i-l apropie atât de mult pe scriitorul francez, încât vede în el un adevărat părinte, pe care îl dorea un sprijin moral în acele momente dureroase provocate de știrea morții mamei sale. Mai mult, românul, molipsit de literatură, va fi văzut în Romain Rolland pe cel ce-l va sprijini în împlinirea visului său, a vocației sale de scriitor – „D’ailleurs vous me connaissez, vous m’avez vécu; et moi, je ne vous connais pas moins, je vous ai vécu également”6 – și se va hotărî în a-i expedia celebra scrisoare a unui om care moare, scrisoare ce-i va parveni destinatarului peste un an și jumătate, după încercarea de sinucidere și salvarea de la moarte a expeditorului ei, care își luase gândul de la posibilitatea realizării unui contact cu cel spre care se îndreptaseră toate speranțele lui.

După încercările eșuate de a găsi sprijin la alți scriitori francezi – Henri Barbusse, ca tovarăș de idei, și Anatole France, care, din nefericire, arunca la coș toată corespondența fără a o citi – , înainte de a lua hotărârea de a se sinucide, îi mai scrie o scrisoare lui Romain Rolland intitulată Ultime cuvinte, citită însă de destinatar abia în toamna anului 1922, când i-o înmânează însuși expeditorul, la prima lor întâlnire.

Prima scrisoare parvine lui Romain Rolland prin intermediul lui Fernand Desprès, care remarcase calitățile expresive ale scrisului istratian, nu numai din scrisori, ci și din povestirea Nicolaï Tziganou, publicată în L’Humanité chiar la recomandarea lui. De altfel, Fernand Desprès este cel care i-l recomandase pe Istrati lui Romain Rolland drept un Gorki român, formulă pe care scriitorul francez o va utiliza în prefața primei opere publicate de român.

Scriitor celebru, dar, mai ales, artist al cuvântului, nu poate să nu remarce admirabilul text literar care era scrisoarea lui Panait Istrati, aptitudinile sale scriitoricești și îi răspunde imediat – spre fericirea și entuziasmul fără margini ale românului – , relevându-i existența focului divin al Sufletului și îndemnându-l să aștearnă pe hârtie toate visurile și pasiunile care i-au umplut viața.

Din acest moment, între cei doi începe un schimb asiduu de scrisori – e adevărat că din partea lui Romain Rolland se observă o oarecare reținere, deoarece, la cele opt expediate de Istrati, scriitorul francez îi răspunde doar la patru – , însoțite, din partea românului, și de câte o povestire care îi confirmă talentul literar.

Scrisorile lui Panait Istrati sunt pline de întâmplări, necazuri, lovituri, povești de dragoste, toate povestite din suflet, ca unui adevărat prieten, ale cărui aprecieri, sfaturi și îndemnuri îl ajută să meargă înainte: „Mes jours de ces instants-ci sont plus troubles que jamais: déboires financiers; exigences vitales de plus en plus fortes; persécutions intenses de la part des sujets qui reclament le droit à la vie et que je dois refouler, puis des absences totales qui me font peur, et, par-desuss le marché, une passion bien humaine et bien fréquente, chez moi, mais peu conforme à la morale courante et fort dangereuse. Avec tous ces visiteurs sur le dos, je n’irai pas bien loin, mais si j’espère vaincre, c’est que les forces me viennent de vous”7. Altădată, aflat într-o dispoziție precară, într-o stare deplorabilă, își exprimă gratitudinea față de cel ce a știut să citească „în inima unui golan” și să-i salveze „de mii de ori […] această viață de câine”, din „dorința părintească de-a îndrepta o fire dezordonată”, dar, clamează disperat ajutorul „părintelui” său: „Il n’y a qu’une seule idée qui m’épouvante: c’est d’être lâché par vos mains avant d’entendre tout le mal qui est en moi, car si demain j’ai le malheur d’échapper à vos mains, je me briserai comme un verre fragile”8.

Cea mai însemnată parte a corespondenței românului cu laureatul francez al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1916 are ca subiect, desigur, literatura. Dialogul celor doi oferă informații asupra genezei multora dintre operele românului, despre atelierul de creație. Dificultățile întâmpinate îl fac uneori să-și strige neputința și să renunțe la artă: „[…] j’ai cru pouvoir faire de l’art et rester libre à ma façon d’autrefois c’est une illusion; on ne peut pas servir deux Dieux à la fois. Je ne me reconnais plus. […] Je renonce à l’art! Ou […] je me défendrai contre son obsession, je le soumettrai à la loi de son dilettentisme de toujours: je reprends ma liberté”9.

Din întreaga corespondență se observă că Panait Istrati urmează o adevărată ucenicie literară la „școala” lui Romain Rolland – de altfel, un „profesor” (un demiurg, cum întreabă retoric criticul Al. Oprea în titlul unui capitol al monografiei sale din 1984) destul de răbdător și de bine intenționat în insuflarea încrederii „învățăcelului” său în calitățile evidente de creator de literatură, pe care le întrevede încă din prima sa scrisoare: „C’est que j’y vois luire, en éclairs le feu divin de l’Ame. Je ne sais ce qu’il adviendra de cette force qui est en vous. Il se peut que le meilleur d’elle se soit brûlé – se brûle – en des passions, mais elle est en vous. Il faut tâcher qu’elle se concentre et s’exprime en une oeuvre votive, à la mémoire de vos aimés”10. Acest îndemn îl însuflețește pe Panait Istrati și îl îndeamnă la scris, punând pe hârtie, la început, lucrări mai puțin realizate în două povestiri11, apreciate totuși de Romain Rolland, chiar dacă franceza lui suferă destul de mult, evidențiindu-i „vocația de artist” și afirmând că este un „scriitor”. Romain Rolland îl învață tot ceea ce ar trebui să știe un scriitor: cum să-și stăvilească sentimentele, izbucnirile pasionale, cum să insereze descrierile și, mai ales, cum să realizeze finalul unei povestiri.

Întâlnirea de la Villenevue cu Romain Rolland îi umple sufletul de fericire, dar îi stimulează și pofta de scris, astfel încât, închis în subsolul lui Gheorghe Ionescu, va termina, în trei luni, un manuscris de peste 400 de pagini care cuprind două povestiri: Stavru și Chira Chiralina. Trimise lui Romain Rolland în decembrie 1922, precedate de o scrisoare în care Panait Istrati îi mărturisește că „leur présence m’opresse”, fiind obsedat de ideea că scrisul nu e ceea ce ar trebui să facă, deoarece lumea l-ar lua drept „un raconteur d’histories”. În aceeași scrisoare îi comunică primul său proiect literar, acela de a realiza un ciclu de opere sub titlul Fois et sentiments de ma Vie, solicitându-i părerea. Romain Rolland îi va răspunde, sugerându-i alte titluri pentru scrierile sale și îi face câteva observații privind limba utilizată. În cea de a doua scrisoare, după ce îi dă câteva detalii despre persoanele reale, rude ale sale, care l-au inspirat în crearea personajelor Stavru, Cosma și moș Anghel, își argumentează preferința pentru personajul Stavru: „Mais de tous, Stavro est la seule figure qui m’avait poursuivi et effrayé que l’ombre de Banco pour lady Macbeth”12.

Entuziasmat de manuscrisul Chirei Chiralina, Romain Rolland îi scrie lui Panait Istrati că l-a citit cu nerăbdare, la mijlocul nopții, având în vedere ineditul operei pe care niciun scriitor cunoscut n-ar fi capabil s-o realizeze la nivelul măiestriei românului13.

Aceste elogioase aprecieri înseamnă consacrarea lui Panait Istrati. Mândria sa nu are margini și are motive să fie satisfăcut. Scrisese deja o parte dintre cele mai bune povestiri ale sale confirmând așteptările marelui său prieten, descoperitorul, la rândul său, al unui mare talent literar pe care îl aruncă în brațele cititorilor, la fel de entuziasmați la publicarea Kyrei Kyralina, la început, în revista „Europe”, apoi în volumul având în deschidere celebra prefață Un Gorki balcanique.

Schimbul ulterior de scrisori surprinde proiectele viitoarelor volume, informații privind geneza operelor, sfaturi și idei privind forma definitivă a fiecărei opere, regruparea povestirilor, organizarea lor pe cicluri și volume. De altfel, Al. Oprea observă că această corespondență este utilă pentru a înțelege „alchimia specifică a genezei” scrierilor lui Panait Istrati și că cititorul poate să pătrundă în adâncul lor, dându-și seama de transformările „geologice” ale unei opere ce „pare născută dintr-o dată, ca Pallas Atena din craniul jupiterian”14. De fiecare dată când Panait Istrati dă semne că renunță la scris, Romain Rolland știe să aleagă cele mai potrivite cuvinte pentru a-l remonta și a-l readuce la masa de scris, scriitorul român ce bate la porțile consacrării în literatura universală reușind să depășească îndoiala, frământările interioare și, chiar pentru moment, grijile materiale. Pentru a-l stimula, Romain Rolland îi scrie: „Travaillez, mon cher garçon (sans vous exténuer pourtant!). Mais ne lâchez pas la veine «divine»! Dans un à deux ans, ce sera pour vous la renommée européenne, et la bonne, la grande, celle qui ne doit rien réclamer, mais qui jaillit du fond des coeurs”15. Aceste cuvinte evidențiază mulțumirea, chiar fericirea lui Romain Rolland că a reușit să descopere, în vagabondul de altădată, un scriitor cu un talent viguros, ieșit din comun, de valoare universală.

Referindu-se la „risipitorul fiu al Brăilei”, eseistul Horia Oprescu spunea despre Panait Istrati că „a fost un precursor” al pătrunderii unora dintre „cărțile românești, traduse în toate limbile pământului” în „toate centrele literare ale continentului” și nu numai deoarece „au făcut ocolul Terrei, în sandale de aur”16. Această afirmație confirmă ceea ce gândea Romain Rolland despre cărțile lui Panait Istrati, chiar înainte ca acestea să se afle în bibliotecile tuturor cititorilor din atâtea țări sau chiar continente: „[…] (Les Haïducs: I Présentation des Haïdoucs, n.n.) este o nouă capodoperă, sunteți un geniu înnăscut […] Nu cunosc un succes atât de imediat universal ca al dumitale […]. Ești singurul geniu al povestirii, al frumoasei povestiri, al nuvelei, al prozei artistice, pe care-l recunosc în literatura actuală […]. Ai rămas același om dintotdeauna, căruia nu i s-ar găsi pereche în literatura franceză. […]. Am acum încredere deplină în d-ta”17.

Instinctul și experiența scriitoricească a lui Romain Rolland îl fac să aibă încredere totală în talentul și scrisul emulului său, să-l prețuiască și să-l ajute să nu se prăbușească strivit de glorie sau de „suferințele mute, decepțiile, revoltele înăbușite și renunțările” pe care i le mărturisește Panait Istrati celui ce reprezintă pentru el omul cu o conștiință veșnic trează, apărătorul dreptății, dușmanul oricăror dogme sau falsului patriotism. Deși occidental prin formație, scriitorul francez a înțeles încă de la început, drama acestui oriental, a balcanicului Istrati, făcut parcă numai pentru a trăi zbuciumul vieții, încleștările unei existențe fără tihnă petrecute pe oricare meridian al lumii, dar suferind din cauza indiferenței, atitudinii glaciale a locuitorilor Occidentului față de semeni: „Pauvre Istrati, que de malentendus auxquels s’est heurté dans notre Occident votre nature plus qu’aux trois quarts orientales! Vous les jugez froids, rétrécis, sans coeur. El ils vous jugent sans mesure et sans équilibre. Vous avez votre mesure, à nous. Et ils ont leur coeur”18.

Omul și prietenul Romain Rolland este încântat de succesul literar al mai tânărului său corespondent și nu se rezumă doar la sfaturile privind scriitura, de altfel benefice pentru Istrati, ci îl face cunoscut prietenilor săi și îl recomandă chiar unor scriitori din întreaga lume, din Germania (Ștefan Zweig) și Rusia (Maxim Gorki), până în India (Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore).

Nevoia de prietenie și, mai apoi, prietenia îndelungată a celor doi scriitori își găsesc locul în cele mai multe dintre scrisori, sentiment exprimat deschis, emoționant, cu multă căldură. Nu numai Panait Istrati cultiva și aprecia profunzimea prieteniei lui Romain Rolland, ci și acesta, plângându-se de „falșii prieteni” care l-au trădat, îl ia drept cel mai apropiat confident și ca unui adevărat prieten i se destăinue, comunicându-i cele mai ascunse și secrete gânduri referitoare la „dezgustul față de lume”, la „singurătatea mult mai apăsătoare și mai chinuitoare” chiar decât a românului.

Dar divergențele de opinii referitoare la făurirea societății socialiste în Rusia Sovietică îi vor despărți pe cei doi scriitori. Reîntors din U.R.S.S., Panait Istrati îi scrie lui Romain Rolland despre realitățile regimului sovietic spunându-i că le va cuprinde într-o carte despre ceea ce a văzut aici. Rolland îi cere să nu publice scrisorile adresate G.P.U. – ului, nici cartea lui despre cele șaisprezece luni petrecute în U.R.S.S., refuză să dea curs rugăminții acestuia de a interveni, cu autoritatea conferită de statutul de prieten al sovieticilor, în favoarea unor opozanți ai regimului. Panait Istrati publică, mai întâi L’Affaire Roussakov ou l’U.R.S.S. d’aujourd’hui, mai apoi Vers l’autre flamme, Romain Rolland reacționează prompt mai ales că, în același timp, românul îi insultase prietena19, spunând despre aceasta că, „instalată nu prea rău în preajma unui «savant», comunist «pe linie»”, îl vorbise de rău în fața scriitorului francez. Romain Rolland îi cere să-și retragă jignirile, acuzându-l de „delict împotriva prieteniei”, iar, atunci când Panait Istrati îi răspunde, numind-o pe prietena rusoaică a francezului „o larvă, ca și stăpânul ei”, acesta rupe prietenia și sistează corespondența: „Vous redoublez vos insultes. […]. Il y a cinq ans que cette femme est mon amie […]Je l’estime et je l’aime. […] J’avais compté que le seul fait qu’elle était mon amie lui vaudrait votre respect. Il lui a valu vos outrages. Je les encaisse. C’est le salaire de mon amitié pour vous. Merci! […] Adieu. J’ai d’autres conceptions de la loi d’amitié. Vous y avez manqué. Je ne me brouille. Je brise”20. Era ziua de 15 martie 1930.

Odată cu această scrisoare una dintre cele mai mari și mai frumoase prietenii literare se întrerupe, deși corespondența de până acum evidențiază nobilele sentimente reciproce, preocupările literare, artistice, comune celor doi scriitori, al căror portret moral este întregit de gândurile, ideile, punctele de vedere exprimate cu franchețe în numeroasele scrisori.

Trei ani mai târziu, prin intermediul unor prieteni comuni21, Panait Istrati încearcă să reia legătura cu Romain Rolland, fără să știe că acesta îi expediase deja o scrisoare, reafirmându-și sentimentele și îndemnându-l să nu renunțe la luptă: „Nu! «lucrurile» nu mor ca oamenii. Ți-am păstrat afecțiunea mea și-ți mulțumesc pentru a dumitale. […] Îți strâng mâinile, din toată inima. Nu dezarma în fața răului. Să biruim carcasa!”22.

Fără a fi citit vreodată această scrisoare (Al. Talex menționează posibilitatea ca Siguranța să fi confiscat-o și că în Jurnalul lui Romain Roilland s-a identificat copia publicată, în 1987, în revista „Littérature”), Panait Istrati i se adresează printr-o Scrisoare deschisă lui Rolland, cerându-i să ia atitudine împotriva calomniilor lansate de ziarul „Monde” la adresa lui, denumindu-l „agent al Siguranței”. Romain Rolland nu întârzie să-i răspundă, personal, prin „câteva cuvinte de scrisoare particulară”, așa cum se cuvine între prieteni, asigurându-l că îi apreciază, în continuare, sinceritatea, firea pasională, patima pentru dreptate, dar face o afirmație care îl dezamăgește total pe Istrati: „Quel que soit l’agresseur, si l’U.R.S.S. est attaqué, je la défendrai, de toutes mes forces. Car elle représente, avec toutes ses erreurs (qui sont humaines, qui étaient fatales), le seul bastion qui défend le monde contre plusieurs siècles de la plus abjecte, de la plus écrasante Réaction”23. Mâhnit fără măsură, Panait Istrati îi reproșează angajarea directă în slujba „crimei”, alături de alți „oameni interesați”, precum Barbusse, Gide și, bineînțeles, Gorki, dar accentuează că dragostea sa pentru omul, considerat „cel mai bun” nu va înceta niciodată, chiar dacă va cădea în „prăpastia slăbiciunii omenești”.

Timp de un an corespondența dintre cei doi se întrerupe, deoarece nici unul, nici altul nu vrea să încrucișeze „spade înveninate”, având în vedere diferența de opinii în ceea ce privește atitudinea față de U.R.S.S.

Același nobil atașament față de luptătorii extremismului de orice fel, în această situație aflându-se italianul antifascist Igito Nucitelli, arestat la Timișoara și amenințat cu extrădarea în Italia lui Mussolini unde ar fi fost executat, îl face pe Panait Istrati să-i adreseze lui Romain Rolland rugămintea de a interveni în favoarea acestuia, având în vedere viața „sub starea de asediu […] în aceste vremuri de iad”. Cu această ocazie își cere și scuzele atât de mult solicitate de Romain Rolland cândva, față de acesta, mai ales față de iubită, devenită, între timp, soție.

Renunțând la controverse, dialogul dintre cei doi, continuat în scurtul timp rămas până la moartea românului, are ca temă principală, literatura și, cu deosebire, operele publicate de Istrati sau cele la care lucrează, apreciate cu aceeași sinceritate și acribie profesională din partea lui Romain Rolland. Ultima scrisoare a acestuia n-a mai putut fi citită de Panait Istrati, acesta trecând în lumea drepților.

Cunoașterea corespondenței dintre cei doi scriitori este de o mare importanță. În primul rând, are o valoare istorică, întrucât multe dintre scrisori aduc informații importante despre marile evenimente istorice din perioada interbelică: ecouri ale Primului Război Mondial, de care Panait Istrati scapă plecând în Occident, Revoluția rusească din 1917 și impactul ei asupra locuitorilor uriașei țări vizitate de român; în multe dintre scrisori acesta îi vorbește lui Romain Rolland despre realitățile societății comuniste, fascismul italian și, apoi, cel german și complicațiile produse în viața lui Panait Istrati acuzat de fascism, activitatea partidelor comuniste, în special cel român și cel francez, al cărui membru se credea că este Panait Istrati, cu toate mișcările sociale și revoluționare organizate.

Din punctul de vedere al istoriei literare, scrisorile celor doi aduc informații biografice referitoare, atât la evenimentele din viața amândurora, cât și la trăirile interioare cauzate de evenimente, întâmplări, activitatea de creație cu proiecte, etape de creație, realizări literare și probleme personale. Cea mai mare valoare, însă, o au în privința activității literare, mai ales a lui Panait Istrati, deoarece ne oferă întregul curs al devenirii lui scriitoricești, de la încercările inițiale, trecând prin chinurile zămislirii capodoperelor recunoscute, nu numai de Romain Rolland, ci de întreaga lume, aducându-i celebritatea într-un timp foarte scurt.

Încă de la primul schimb de scrisori, când Panait Istrati își deschide inima și mintea față de Romain Rolland, cei doi își găsesc sentimente și preocupări comune și sunt animați de aceleași pasiuni: pasiunea de a cunoaște și de a trăi din plin viața și cea a scrisului. Dar, în mod paradoxal, ei se situează la poluri opuse: Romain Rolland, cu vasta sa experiență scriitoricească, pledează pentru opere care au la bază viața cu toate plusurile și minusurile ei, în timp ce Panait Istrati apreciază mai mult propriile experiențe, extrase dintr-o memorie vie, reținând esența, aspect pe care Roger Dadoun îl vede astfel: „[…] le mouvement liant vie et écriture […] est vécu par les deux écrivains comme une passion – violente et périlleuse chez un Istrati qui ne peut ni ne veut quitter le cercle de son existence, maîtrisée chez un Rolland qui a su la projeter sur des «hommes illustres», la fixer sur des objets de fiction, et l’associer à des causes publiques et à des réseaux de relations[…]; une lecture attentive dégage une capacité de maîtrise considérable chez Istrati et d’insolites précarités chez Rolland.”24

De altfel, Istrati nu a învățat nimic de la Romain Rolland, deoarece în momentul în care îi scrie pentru prima dată el are deja o cultură, o strategie literară și o morală a scrisului: „Il sait en particulier que seule la littérature peut lui assurer, dans les limites de l’éducation qu’il a reçue une expression correcte de sa pensée, et il sait encore que seule la littérature lui ouvre les portes d’une maîtrise”25, așa cum reiese și din Scrisoarea din 12 aprilie 192126.

Fermecat de operele scriitorului francez, Panait Istrati nu ezită să sugereze asemănările ce-i pot lega. Precum la Jean Christophe, alter-ego-ul lui Romain Rolland, dragostea pentru mamă, pasiunea pentru lectură și, mai ales cultul prieteniei se manifestă, în egală măsură, și la Panait Istrati. Dar numeroase sunt și aspectele ce-i despart. Felul de a-și trăi viața ca urmare a originii sociale și temperamentul sunt tot atâtea aspecte biografice care îi diferențiază, ca să nu mai vorbim de diferențele de natură literară. Romain Rolland este un scriitor cu o cultură realizată prin studii universitare, pe când Panait Istrati este un autodidact, având totuși un nivel de cultură apreciabil, acest lucru având consecințe în stilul și limba operelor literare. În timp ce Rolland cultivă ideile generale și analiza, Istrati manifestă un real simț al povestirii realizate cu un talent înnăscut.

O asemenea relație bazată pe complementaritatea gândurilor, sentimentelor și preocupărilor celor doi scriitori, chiar dacă uneori s-au manifestat mari diferențe și o incompatibilitate a ideilor, mai ales a celor politice de după 1929, scoate în evidență faptul că ei au format un cuplu de nedespărțit, întrucât nici întreruperea corespondenței timp de trei ani nu a diminuat adevăratele sentimente, rămase aceleași până la dispariția lor. Despre acest lucru, Mircea Iorgulescu, spune că liantul acestei trainice relații de prietenie a fost scrisul, lectura în general, în a cărei forță cei doi au crezut: „[…] tous les deux situent la littérature au-dessous de tout, voyant en elle une démarche spirituelle, la plus haute, tous les deux entretiennent une vraie mystique de l’écrivain qui, à l’origine, a une puissante aspiration d’ordre éthique”27.

Chiar dacă legătura dintre cei doi fusese întreruptă, Romain Rolland continuă să urmărească evoluția literară a lui Panait Istrati citindu-i operele publicate după 1930, având aceeași atitudine față de scrierile respective și îl felicită pe autor pentru superioritatea artei și stilului celor două volume În lumea Mediteranei, care, niciodată, n-au fost „mai simple, mai mlădioase, mai despuiate de orice retorică și înflorituri greoaie”, reușind să dea la iveală „o inimă și o artă dintre cele mai adevărate, dintre cele mai omenești și mai bune”.

De altfel, când „l’Humanité” a reluat seria atacurilor nefondate la adresa lui Panait Istrati, Romain Rolland va interveni cerând să se rectifice greșeala, comunicându-i românului că a reușit acest lucru: „Enfin lorsque malade, ayant reçu la visite d’un rédacteur de l’Humanité, j’ai lu, dans le récit, d’ailleurs exact qui en était fait, que vous étiez par erreur, mis en accuse, j’ai écrit pour rectifier cette erreur; et la rectification a été publiée en journal”28.

Știind că, în România, Panait Istrati trece prin reale și profunde dificultăți financiare provocate de onerosul contract cu editura „Rieder”, că el însuși nu se află într-o stare fizică bună, starea sănătății agravându-se într-un ritm galopant, Romain Rolland își va uni forțele cu Jean Guéhenno și Jean-Richard Bloch pentru a-și ajuta prietenul, scriindu-i, în acest sens, primului: „Trebuie să-l sprijinim neapărat pe Istrati, să facem pentru el tot ceea ce-i posibil. Acest om, muribund, disperat, trebuie susținut. Sunt gata să intervin, împreună cu dumneata și Bloch, la editura Rieder…”29.. Chiar dacă nu reușește să-i rezolve problemele financiare, gestul lui Rolland este lăudabil tocmai pentru că este făcut în numele prieteniei.

Puțină corespondență fără îndoială are aceeași forță ca aceasta în care îl vedem pe Panait Istrati direct, fără intermediar, în toată forța voinței sale de a crede, a disperărilor sale pasagere, a încrederii sale în om. Este ceva ce forțează respectul și nu cred că putem să vorbim aici fie de naivitate, fie de angelism; Istrati este evocarea a ceea ce noi renunțăm prea repede, a imposibilei fraternități și este, de asemenea, dovada că în artă, ca și în altă parte, viața, autenticitatea este o mare forță. Limba în care Istrati se exprimă nu contează atâta timp cât discursul său și convingerile sale au o mare putere asupra noastră, a cititorilor.

Scriitorul postbelic Marin Sorescu, apreciind faptul că Panait Istrati n-a trăit decât pentru scris și că operele lui reprezintă forma absolută a adevărului căutat toată viața și în care cititorul va recunoaște propria biografie, biografia României, spune că: „Panait Istrati demeure […] un très grand écrivain […], un écrivain emblématique pour nous, Roumains, qui sommes à l’Orient de l’Europe, et emblématique pour l’Europe aussi […], un homme véritable et un écrivain véritable”30.

NOTE

1) Livius Ciocârlie, Mari corespondențe, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 17.

2) G. Lanson, Despre literatura epistolară, în Încercări de metodă critică și istorie literară, București, Editura Univers, 1971, p.p. 210-211: „Nu există reguli pentru întocmirea scrisorilor sau, în orice caz, nu există reguli literare: e firesc să fie astfel de vreme ce scrisoarea nu este o operă de artă intenționat destinată producerii unei impresii estetice […]. aici nu are valoare absolută nici puritatea stilului, nici corectitudinea gramaticală, nici bogăția cunoștințelor, nici adevărul ideilor, nimic din ce determină meritul scriitorului”.

3) Romul Munteanu, Clasicism și Baroc, Editura Univers, București, 1983, p. 350.

4) Zamfir Bălan, Prefață la Panait Istrati, Pagini de corespondență, Muzeul Brăilei, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. 5.

5) P. Istrati, Viața lui Adrian Zograffi, ediție îngrijită de Alexandru Talex, București, 1983, p. 13.

6) Cahiers Panait Istrati nr 2-3-4, 1987, p. 21: „ De altfel mă cunoașteți, mă simțiți; și eu, eu nu vă cunosc mai puțin, eu v-am simțit în egală măsură”.

7) Cahiers no. 2-3-4/1987, pp. 135-136: „Zilele mele din aceste momente sunt mai agitate decât altădată: decepții financiare, exigențe vitale din ce în ce mai puternice; persecutări intense din partea subiectelor care reclamă dreptul la viață și care trebuie să le resping, apoi absențe totale care mă sperie, și, pe deasupra tuturor lucrurilor o pasiune foarte omenească și foarte frecventă la mine, dar puțin conformă cu morala curentă și foarte periculoasă. Cu toate acestea în spate, eu nu voi merge foarte departe, dar sper să înving fiindcă forța îmi vine de la dumneata.” (trad. A. L.).

8) Ibidem, p. 40: „Numai o idee mă înspăimântă: aceea de a-mi da drumul din mână înainte de a înțelege tot răul care este în mine, căci dacă mâine am nefericirea de a scăpa din mâinile dumitale, mă voi sparge ca un pahar fragil.” (trad. A. L.).

9) Ibidem, p. 132: „ […] am crezut că pot să fac artă și să rămân liber în felul meu de altădată. Este o iluzie; nu poți servi doi Dumnezei în același timp. Nu mă mai recunosc. […] renunț la artă! Sau […] mă voi apăra împotriva obsesiei sale, o voi supune legii diletantismului său dintotdeauna: îmi reiau libertatea.” (trad. A. L.).

10) Ibidem, p. 46: „Asta pentru că văd licărind cu străfulgerări focul divin al Sufletului. Nu știu ce se va întâmpla cu această forță care se află în dumneata. Este posibil ca cea mai bună dintre ele să se fi ars – să se ardă – în pasiuni, dar ea este în dumneata. Trebuie să încerci s-o concentrezi și s-o exprimi într-o operă votivă, în memoria celor pe care îi iubești.” (trad. A. L.).

11) La 26 martie 1921 Panait Istrati îi scrie lui Romain Rolland că a reușit să termine „un essai” și îl roagă să-i comunice părerea sa. Este vorba despre textul Une recontre, urmat de un altul, Pendant la traversée.

12) Cahiers, p. 117: „Dar dintre toți, Stavru este singura figură care mă urmărise și mă speriase ca umbra lui Banco pe lady Macbeth.” (trad. A. L.).

13) Vezi nota 85, subcapitolul Drumul spre glorie din lucrarea noastră.

14) Al. Oprea, Panait Istrati un chevalier errant moderne, Les Editions Eminescu, București, 1973, p. 93.

15) Cahiers, p.p. 172-173: ,,Lucrează, dragul meu băiat (fără să te extenuezi totuși!) Dar nu da drumul venei « divine »! Peste un an sau doi, al dumitale va fi renumele european, și cel bun, cel mare, cel care nu cere nimic, dar care țâșnește din adâncul inimilor.”(trad. A.L.)

16) Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor, Editura Tineretului, București, 1968, p. 164.

17) R. Rolland, Scrisoarea din 2 august 1925. Apud Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, I, pp. 466-467.

În Cahiers no. 2-3-4 se menționează că această scrisoare nu se găsește în colecția de scrisori ale lui Romain Rolland către Panait Istrati de la Biblioteca Academiei Române, ea fiind tradusă de editorii Caietului după versiunea românească apărută în revista „Secolul XX” din luna septembrie 1963, p. 200.

18) Cahiers, no. 2-3-4, p. 94: „Sărmane Istrati, câți nefericiți de care s-a lovit Occidentul nostru firea dumitale mai mult decât cele trei sferturi orientale! Îi credeți reci, înguști, fără inimă și ei vă judecă fără măsură și fără echilibru. Dumneata ai propria d-tale măsură. Și ei au suletul lor.(s.a.)” (trad. A.L.).

19) Este vorba despre Maria Pavlovna Kudașceva, născută la Petersburg, în mai 1895. Având o tinerețe grea, se căsătorește cu prințul Sergiu Kudașcev, care se va alătura armatelor albe în timpul războiului civil. Ea se apropie de cercurile literare sovietice (Gorki și Pasternak) și ia parte la tipărirea în douăzeci de volume a operei lui Romain Rolland, tradusă în rusește. A influențat apropierea scriitorului francez de Uniunea Sovietică și se căsătorește cu el în 1934. Are un rol determinant în ceea ce privește viitorul operei lui Rolland.

20) Ibidem, p. 356: „Vă dublați insultele […]. de cinci ani această femeie este prietena mea […]. O apreciez și o iubesc […]. Socotisem că, pentru singurul motiv că este prietena mea, ar merita respectul dumitale. A meritat jignirile dumitale. Eu le încasez. Este plata prieteniei mele pentru dumneata. Mulțumesc! […]. Adio. Eu am alte concepții despre legea prieteniei. Ați lipsit de la această lecție. Eu nu mă cert. Eu rup totul.” (trad. A. L.).

21) Lui Jean-Richard Bloch îi scria în decembrie 1932: „Cer iertare lui Rolland și-i sărut mâna”, în Panait Istrati, Corespondență cu scriitori străini, p. 245.

Jean Guéhenno, căruia îi scrisese: (Pe Romain Rolland, n.n.) „… încă îl iubesc și pe care nu e treaba mea să-l judec, căruia i-am redat libertatea […], anume ca să-i dovedesc că știu iubi în tăcere un prieten, chiar dacă el ține să fie împotriva ideilor și sentimentelor mele […]” (5 iunie 1933), îi trimite lui Rolland scrisoarea aceasta și scriitorul francez îi va răspunde lui Panait Istrati în septembrie 1933, op. cit., p. 23.

22) Apud Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, II, pp. 164-165.

23) Cahiers no. 2-3-4, p. 357: „Oricare ar fi agresorul, dacă U.R.S.S. este atacat, eu îl voi apăra din toate puterile mele. Căci el reprezintă, cu toate greșelile sale (care sunt umane, care erau fatale), singurul bastion care apără lumea împotriva mai multor secole de cea mai abjectă, de cea mai zdrobitoare reacție.” (trad. A. L.).

24) Roger Dadoun, Le mystère redoublé de la vie et de l’écriture în Cahiers Panaït Istrati, no. 5, 1988, p. 15: „[…] mișcarea care leagă viața și scrisul […] este trăită de cei doi scriitori ca o pasiune – violentă și periculoasă la Istrati care nu poate nici nu vrea să părăsească cercul existenței sale, stăpânită la Rolland care a știut s-o proiecteze asupra «oamenilor iluștri», s-o fixeze asupra obiectelor de ficțiune și s-o asocieze cauzelor publice și rețelelor de relații […]; o lectură atentă degajă o capacitate de măiestrie considerabilă la Istrati și de insolente precarități la Rolland.” (trad. A. L.).

25) Hélène Lenz, Un artiste plebeien: le combat perdu d’avance în Cahiers no. 7, 1990. p. 58: „El știe în special că numai literatura poate să-i asigure, în limitele educației pe care a primit-o, o expresie corectă a gândirii sale și el mai știe că numai literatura îi deschide porțile unei măiestii.” (trad. A. L.).

26) Scrisoarea din 12 aprilie 1921, Cahiers no. 2-3-4, 1987, p. 78: „M-am născut cu dorința și cu facultatea de a trăi și a-mi aprofunda literatura, numai literatura, singurul meu element, și nu mă laud deloc cu cunoștințe din alte genuri ale artei.” (trad. A. L.).

27) M. Iorgulescu, La personne et le personnage, în Cahiers no. 5/1988, p. 24: „[…] amândoi situează literatura deasupra a tot, văzând în ea un demers spiritual, cel mai înalt, amândoi întrețin o adevărată mistică a scriitorului care, la origine, are o puternică aspirație de ordin etic.” (trad. A. L.).

28) Scrisoarea din 8 septembrie 1933, în Cahiers no. 2-3-4, 1987, pp. 356-357: „În sfârșit, când bolnav fiind, am primit vizita unui redactor de la l’Humanité, am citit, în povestirea, de altfel exactă, care era făcută, că ați fost acuzat din greșeală; am scris pentru a rectifica această greșeală; și rectificarea a fost publicată în ziar.” (trad. A. L.).

29) P. Istrati, Scrisori către Jean Guéhenno (prefațate de Al. Talex), în „Manuscriptum”, nr. 1(42)/1981, p. 160, n.x.

30) Marin Sorescu, Temoignage d’un écrivain, în Cahiers, no. 11, 1994, p. 312: „Panait Istrati rămâne […] un foarte mare scriitor […], un scriitor emblematic pentru noi, românii, care suntem la orientul Europei, și emblematic pentru Europa de asemenea […], un om adevărat și un scriitor adevărat.” (trad. A. L.).