Bioetica In Jurisprudenta Cjue Si Cedo

=== 95b4317fb63359e8924663f21a246ea1e4f2f54b_438698_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL PERSONALITĂȚII ȘI CORPULUI UMAN

Reglementare

Caracterele juridice. Clasificare

Dreptul de a dispune de sine însuși

Regimul juridic al corpului uman în viață

Garantarea drepturilor inerente ființei umane

Interzicerea practicii eugenice

Intervențiile asupra caracterelor genetice

Inviolabilitatea corpului uman

Examenul caracteristicilor genetice

Interzicerea unor acte patrimoniale

Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață

Regimul juridic al cadavrului

CAPITOLULII JURISPRUDENȚA C.E.D.O. ÎN MATERIA DREPTULUI LA VIAȚĂ

CAPITOLUL III JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIA DREPTULUI LA VIAȚĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND

DREPTUL PERSONALITĂȚII ȘI CORPULUI UMAN

Reglementare

Schimbarea concepției despre om, care nu mai este privit doar ca o abstracțiune juridică – titularul de drepturi și de obligații-ci și ca o realitate complexă, biologică și psihică, a generat un efort doctrinar de creare a unor instrumente juridice specifice, menite să-i asigure protecția juridică.

Necesitatea unor asemenea instrumente juridice a fost conștientizată în jurisprudență, teoria drepturilor personalității fiind răspunsul doctrinar, care a fost apoi pus în operă de legiuitor.

Drepturile personalității, denumite și drepturile primordiale ale persoanei umane sunt inerente persoanei fizice, în sensul că sunt direct atașate omului real și inseparabile de acesta.

Spre deosebire de drepturile reale și cele de creanță, aceste drepturi nu se dobândesc ca efect ale acțiunilor omului.

Determinarea drepturilor personalității constituie obiect de controversă în doctrină, noul Cod civil oprindu-se asupra celor enumerate de primul alineat al art. 58 NCC , respectiv dreptul la la demnitate, dreptul la respectarea vieții private și dreptul la propria imagine, cărora li se adaugă atributele de identificare a persoanei fizice și dreptul de a dispune de sine însuși.

Enumerarea făcută de legiuitor este însă una enunțiativă și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității.

Enumerarea făcută de legiuitor este una enunțiativă, și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității. Avem în vedere atât drepturile menționate de art. 59 și art. 60 NCC, dar mai ales libertățile care au o consacrare juridică în dreptul intern sau în convențiile internaționale.

Pot fi astfel considerate drepturi ale personalității libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea de deplasare, dar și unele drepturi și libertăți consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, de o durată rezonabilă, în fața unui tribunal independent, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante.

Fiind inerente ființei umane, drepturile personalității durează toată viața acesteia. Ele vor fi însă supuse legii în vigoare la data exercitării lor

Ptrivit art. 13 alin. (2) Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil „Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă 8 legii în vigoare la data săvârșirii acesteia”.

Conținutul drepturilor personalității se determină prin raportarea la o serie de noțiuni generice, incompatibile cu o definire precisă, cum sunt libertatea, onoarea, viața privată, respectul, motiv pentru care în determinarea lui un rol important îi revine judecătorului chemat să soluționeze litigiile născute din atingeri aduse unor asemenea drepturi, care va ține seama de circumstanțele speței.

Caracterele juridice. Clasificare

Natura juridică a drepturilor personalității este aceea de drepturi personale nepatrimoniale, ceea ce le conferă și caracterele specifice categoriei din care fac parte.

Dispozițiile alin. 2 al art. 58 NCC evidențiază numai caracterul netransmisibil, căruia i se adaugă însă și alte asemenea trăsături: drepturile personalității sunt incesibile, insesizabile, nu pot fi exercitate prin reprezentant, sunt imprescriptibile și opozabile erga omnes:

Caracterul netransmisibil este consecința faptului că drepturile personalității se sting la decesul titularului, ca orice alt drept nepatrimonial, așa că nu pot fi moștenite.

Caracterul incesibil este cel care nu permite transmiterea acestor drepturi prin acte juridice între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Insesizabilitatea este o consecință a incesibilității, drepturile în discuție nefiind
urmăribile silit pentru realizarea creanțelor creditorilor.

Fiind strâns legate de persoană, drepturile personalității nu pot fi exercitate decât în mod direct, iar nu și prin intermediul altor persoane.

Caracterul imprescriptibil constă în aceea că, indiferent cât timp titularul nu ar exercita un drept al personalității, el nu se va stinge și nici nu va putea fi dobândit de o altă persoană.

Având în vedere că drepturile personalității fac parte din categoria drepturilor absolute, ele vor fi opozabile față de orice subiect de drept, fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate.

Dreptul de a dispune de sine însuși

Raportul dintre persoană și corpul său.

Evocarea unui drept de a dispune pe care-1 are fiecare persoană asupra sinelui pune, în primul rând, problema raportului care există între persoană și corpul său.

Într-o opinie, bazată pe analiza prevederilor Codului civil francez s-a spus că persoana ar avea astfel asupra propriului corp un drept de proprietate, cu corectivul că acest drept se distinge de altele prin aceea că poartă “asupra unui obiect atașat persoanei și prin urmare este intransmisibil pentru cauză de moarte și imperfect disponibil”. Consecința ar fi aceea că „Lucrurile umane sunt apropriabile fără dificultate și pot fi, prin consecință, privite ca bunuri”.

Într-o a doua opinie, corpul viu este considerat ca fiind o parte a persoanei, substratul său biologic, prin apărarea sa fiind apărat însuși subiectul de drept. Nu se poate astfel vorbi despre drepturi pe care persoana le-ar avea asupra propriului corp, privit ca obiect, ci despre drepturile personalității, în sens restrâns, care includ și dreptul persoanei la integritatea sa fizică.

Din fericire, reglementările noului Cod civil au un fundament teoretic similar, recunoscând că fiecare este stăpânul propriului corp, dar asigurându-se în același timp ca acesta să fie protejat chiar și contra acțiunilor vătămătoare asupra sa însăși pe care omul ar fi dispus să le săvârșească sau să le accepte.

Întinderea dreptului persoanei de a dispune de ea însăși se determină, în primul rând, prin raportare la dispozițiile legale imperative, care reglementează fiecare operațiune posibilă în parte, dispoziții conținute fie de noul Cod civil, fie de legislația specială, iar în al doilea rând, prin recurgerea, în jurisprudență, la anumite date cum sunt gravitatea atingerii aduse integrității sale, finalitatea operațiunii, interesele existente etc.

În temeiul dreptului de a dispune de sine însuși persoana fizică poate consimți fie la a se angaja în activități periculoase (încadrarea în forțele armate sau în cele de poliție aflate pe un teatru de război, practicarea unei meserii periculoase în industrie, practicarea unui sport periculos), fie chiar la a suferi atingeri efective ale integrității sale.

Potrivit prevederilor noului Cod civil, persoana fizică ar putea consimți asupra următoarelor atingeri aduse integrității sale fizice sau psihice, după caz: intervenții medicale asupra caracterelor genetice, dacă acestea nu se realizează în scopurile prohibite de art. 63 NCC; examinarea caracteristicilor genetice, realizată în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuată în condițiile legii; intervenții medicale constând în experiențe, teste, prelevări, tratamente sau alte intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică, efectuate în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Chiar și în situațiile în care sunt permise asemenea intervenții asupra integrității fizice a persoanei, sunt interzise actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale.

Persoana fizică poate dispune însă și de alte drepturi ale personalității, nu doar de cel referitor la integritatea sa fizică și psihică, cum sunt dreptul la respectarea vieții private sau dreptul la propria imagine-reproducerea imaginii persoanei într-un afiș publicitar), încuviințarea ca numele unei persoane să figureze în firma unei societăți comerciale etc.

În asemenea situații, limitărilor legale punctuale li se adaugă obligația generală de a nu încălca drepturile și libertățile altora sau bunele moravuri.

Regimul juridic al corpului uman în viață

Garantarea drepturilor inerente ființei umane

Noul Cod civil folosește sintagma „drepturi inerente persoanei” pentru a desemna doar acele drepturi ale personalității care privesc viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei.

Primul alineat al art. 61 NCC, potrivit căruia aceste drepturi sunt garantate și ocrotite prin lege, face aplicația principiului inviolabilității corpului uman, având în vedere că orice atingere adusă acestuia se poate materializa într-un atentat la viața, sănătatea sau integritatea fizică ori psihică a persoanei.

Fundamentul acestor prevederi se regăsește în art. 22 din Constituție, care garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei. Garantând aceste drepturi, prevederea constituțională citată interzice, deopotrivă, tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, precum și pedeapsa cu moartea.

Principiul enunțat nu are însă o valoare absolută, articolele următoare reglementând condițiile în care integritatea persoanei fizice poate suferi atingeri.

Textul art. 61 NCC face și o aplicare a principiului egalității persoanelor în fața legii, prin menționarea faptului că sunt garantate și ocrotite în mod egal drepturile oricărei persoane.

Alineatul al doilea al art. 61 NCC este rezultatul grijii legiuitorului de a realiza un echilibru între obiective aparent contrarii: pe de o parte, acela de a crește șansele la viață ale celor care așteaptă un transplant, fără a afecta nici sentimentul de solidaritate, nici dezvoltarea cercetării științifice; pe de altă parte, de a nu permite niciodată ca utilizarea corpului uman să aducă atingere demnității umane.

Dată fiind disproporția de forțe care există între individ și societate, legiuitorul consacră, tot în scopul protejării drepturilor în discuție, principiul priorității interesului și binelui ființei umane, în raport cu interesul unic al societății sau al științei. Acest al doilea principiu oferă măsura care trebuie respectată în toate situațiile în care legea, prin prevederi exprese, permite derogări de la principiul inviolabilității corpului uman.

Interzicerea practicii eugenice

Progresul științific a adus în atenția dreptului o altă dimensiune a corpului uman, care se cere a fi protejată: patrimoniul genetic.

Protecția patrimoniului genetic depășește însă interesele indivizilor, dat fiind faptul că, odată modificate caracterele genetice ale unei persoane, aceasta poate transmite caracterele modificate descendenților săi. Textul art. 62 NCC, în întregul său, răspunde astfel necesității protejării integrității patrimoniului genetic uman.

Primul alineat al art. 62 NCC este menit să împiedice manipularea genetică de orice tip, care ar putea avea ca rezultat atingeri aduse speciei umane

Eugenia este disciplina care studiază aplicațiile practice ale biologiei ereditare în ameliorarea genetică a indivizilor.

Cel de al doilea alineat al art. 62 NCC este expresia experiențelor funeste care au fost efectuate în special în timpul celui de al doilea război mondial, cu scopul creării unei rase umane superioare. Textul analizat interzice astfel orice practică eugenică, iar nu numai pe cele care folosesc mijloacele ingineriei genetice, dacă au ca scop organizarea selecției persoanelor.

Alineatul 2 al art. 62 are o redactare similară celui conținut de art. 16-4 alin. 2 din 6 Codul civil francez, despre care s-a spus că lasă să se înțeleagă că, atunci când nu au ca scop organizarea selecției persoanelor, practicile eugenice pot fi și legitime, motiv pentru care ajungem la concluzia că legiuitorul român a optat pentru aceeași soluție.

Intervențiile asupra caracterelor genetice

Interzicerea intervențiilor medicale care urmăresc modificarea descendenței persoanei

În reglementarea intervențiilor medicale asupra caracterelor genetice legiuitorul pornește de la premisa caracterului lor licit, care se determină în funcție de finalitatea acestora.

Intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au ca scop modificarea descendenței acesteia, sunt interzise, potrivit art. 63 alin. 1 prima teză NCC.

Per a contrario, sunt permise intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au alte scopuri decât acela de a-i modifica descendența.

Sunt legitime acele intervenții care fie au un scop terapeutic, fie sunt făcute în interesul științei, situație în care trebuie să se țină seama de principiul priorității interesului și binelui ființei umane, principiu consacrat de art. 61 alin. 2 NCC.

În mod expres, art. 63 alin. (1) teza a II-a exceptează de la interdicția conținută de prima teză a aceluiași alineat intervențiile medicale asupra caracterelor genetice, având drept scop modificarea descendenței persoanei, care urmăresc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.

În toate situațiile permise de lege, intervențiile asupra caracterelor genetice pot fi realizate numai după ce a fost obținut consimțământul scris al pacientului informat, așa cum este acesta reglementat de prevederile art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Caracterul licit al unor asemenea intervenții depinde de obținerea acestui consimțământ.

Interzicerea clonării ființelor umane și a creării embrionilor umani

Alinieatul 2 al art. 63 NCC conține două teze. Astfel, potrivit primei teze, este interzisă orice intervenție care ar avea ca rezultat donarea ființelor umane, respectiv crearea unor asemenea ființe pe cale asexuală, fiind astfel transpuse în legislația internă prevederile Protocolului adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane în fața aplicațiilor biologiei și medicinei, referitor la interzicerea donării ființelor umane, încheiat sub egida Consiliului Europei la data de 12 ianuarie 1998

Interdicția vizează deopotrivă donarea unei ființe umane vii sau moarte.

Este astfel interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane care există sau care a existat.

Fundamentul acestei interdicții nu este doar de ordin moral, ci și de natură concretă: înlăturarea pericolelor folosirii ființelor umane astfel create pentru efectuarea unor cercetări științifice în alte condiții decât în cele prevăzute de lege sau chiar pentru efectuarea unor acțiuni teroriste.

Interzicerea creării embrionilor umani în scopuri de cercetare. Teza a II-a interzice
crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

Deși embrionul uman (sau fetusul, în funcție de stadiul de evoluție a sarcinii) este un corp în devenire, el nu este totuși o persoană decât după naștere. Cât timp durează gestația el este parte a altui corp, respectiv parte a corpului mamei. De aceea, el nu este dotat nici cu o personalitate distinctă de cea a mamei, chiar dacă, în anumite condiții, legea îi recunoaște unele drepturi.

În același timp însă, nu se poate nega faptul că embrionul purtat de mamă este „o persoană în curs de constituire”.

Ca urmare, copilul nenăscut, chiar dacă nu este dotat cu personalitate juridică, poate face obiectul unei protecții juridice minime, în calitate de ființă umană potențială, beneficiind cu acest titlu de un drept la integritatea fizică.

Crearea embrionilor în afara corpului uman este însă și rezultatul cercetărilor științifice efectuate asupra acestora, ceea ce însemnă că trebuie acceptată ideea că sunt permise asemenea cercetări, dacă au ca scop perfecționarea tehnicii reproducerii asistate medical a unei anumite persoane.

Finalitatea medicală a unor asemenea cercetări trebuie să prezinte un avantaj direct pentru embrion și să contribuie la ameliorarea tehnicilor de asistare medicală a procreării

Interzicerea unor tehnici de reproducere umană

Faptul că știința a ajuns în stadiul în care poate crea embrioni prin fecundare in vitro a dat o nouă dimensiune dezbaterii referitoare la statutul juridic al embrionului uman .

Legiuitorul român a optat pentru soluția garantării respectului ființei umane încă de la concepția sa, interzicând crearea embrionilor umani în scopuri de cercetare.

Din coroborarea prevederilor art. 63 alin. (2) teza a II-a NCC cu cele ale alin. (3) din același articol rezultă că este totuși permisă crearea embrionilor umani în scopul reproducerii umane asistate medical.

Această permisiune este implicit conținută și de art. 142 lit. e) din Legea nr. 95/2006, care se referă și la tehnicile de fertilizare in vitro-(realizabile prin prelevarea unui ovul de la o femeie, care va fi fertilizat în afara corpului uman, embrionul astfel creat fiind apoi implantat în uterul femeii de la care ovulul a fost prelevat sau în cel al altei femei-cărora li se aplică prevederile legii citate consacrate prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic.

Noul Cod civil reglementează, prin art. 441-446, o serie de aspect referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terț donator, pentru ca în art. 447 NCC să evoke o o lege specială care va constitui cadrul juridic general al acestei materii.

Tehnicile de reproducere umană asistată medical nu se rezumă însă la fertilizarea
in vitro. Conform art. 63 alin. 3 NCC, utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil.

Prevederea citată conține însă și o excepție, tehnicile de reproducere umană asistată medical fiind admise și pentru alegerea sexului viitorului copil în acele situații în care astfel pot fi evitate boli ereditare legate de sexul acestuia.

Inviolabilitatea corpului uman

Principiul inviolabilității corpului uman.

Primul alineat al art. 64 NCC consacră expres principiul inviolabilității corpului uman, ceea ce justifică încă o dată afirmația conform căreia corpul este o parte a persoanei, suportul său biologic.

Până la adoptarea noului Cod civil acest principiu era dedus dintr-o serie de reglementări conținute de legi speciale, îndeosebi din Codul penal.

Tot astfel, prevederile art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului interzic atât tortura, cât și tratamentele inumane sau degradante.

Cel de al doilea alineat al art. 64 NCC conține două teze. Prima teză face referire la conținutul principiului inviolabilității corpului uman, sub cele două aspecte esențiale ale sale – integritatea fizică și integritatea psihică-iar teza a II-a conține fundamentul instituirii unor excepții de la principiul în discuție, care sunt operante doar în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Excepțiile de la principiul inviolabilității corpului uman.

Excepțiile pot fi private dintr-o dublă perspectivă: în ce situații este permis a se aduce atingere corpului unei personae fără consimțământul acesteia și, respectiv, care sunt intervențiile asupra propriului corp la care persoana își poate da consimțământul.

Sub primul aspect sunt incidente prevederile art. 650-651 din Titlul XV – „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale sanitare și farmaceutice” al Legii nr. 95/2006, referitoare la situațiile în care este permisă supunerea racientului la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc, fără obținerea cordului acestuia.

Astfel, dacă pacientul este în imposibilitate să-și exprime consimțământul, acesta trebuie dat de reprezentatul său legal sau de ruda sa cea mai apropiată, după caz.

Sunt autorizate intervențiile medicale fără obținerea acordului în situații de urgență, când intervalul de timp până la exprimarea acestuia ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea și viața pacientului.

Tot din categoria atingerilor aduse integrității persoanei, fără consimțământul acesteia, fac parte măsurile ordonate de judecător în cursul soluționării unui proces, cum sunt internarea medicală-în procedura punerii sub interdicție judecătorească-efectuarea unor expertize sanguine-în procedura soluționării acțiunii în stabilirea paternității-sau obligația instituită de lege în sarcina persoanelor suspectate că au condus sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor de a se supune recoltării unor probe biologice.

Pentru aducerea la îndeplinire a unor asemenea măsuri persoana nu poate fi constrânsă, dar refuzul său va fi interpretat ca o recunoaștere a faptului care trebuia dovedit.

Cea de a doua categorie de excepții constituie domeniul dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăși.

Examenul caracteristicilor genetice

Caracteristicile genetice ale unei persoane pot fi cunoscute prin examinarea
A.D.N.-ului acesteia. A.D.N.-ul este o moleculă conținută de cromozomi, care conține la rândul său gene. Conținutul A.D.N.-ului este propriu fiecărei persoane și constituie „amprenta genetică” a acesteia.

A.D.N.-ul există în toate celulele care formează organismul, motiv pentru care este posibil să fie examinat prin prelevarea unor produse biologice diverse: sânge, spermă, salivă, rădăcina firului de păr ș.a.

Examinarea caracteristicilor genetice este de natură să afecteze persoana umană în intimitatea sa și drepturile sale fundamentale, demnitatea, libertatea și integritatea sa fizică.

Pericolul folosirii informațiilor astfel obținute în scopuri contrare intereselor persoanei este foarte mare, motiv pentru care legiuitorul a restricționat situațiile în care este permisă o asemenea atingere adusă inviolabilității corpului uman.

Primul alineat al art. 65 NCC permite întreprinderea examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în două situații enunțate limitativ: în scopuri medicale și în scopuri de cercetare științifică.

Prin examinarea acelei părți din A.D.N. în care sunt situate genele pot fi depistate maladiile genetice și poate fi prevenită instalarea unor asemenea maladii sau transmiterea lor la descendenții persoanei.

Prelevarea și examinarea A.D.N.-ului în scopurile enunțate trebuie făcute în condițiile prevăzute de legislația specială și cu consimțământul pacientului informat, obținut în
condițiile prevăzute de art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Cel de al doilea alineat permite identificarea persoanei pe baza amprentelor sale genetice. Pot fi identificate prin acest procedeu persoane în viață sau persoane decedate. Identificarea poate fi făcută în scopuri medicale sau de cercetare științifică ori în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

În cadrul procedurilor judiciare identificarea pe baza amprentelor genetice se face pentru a se obține probe referitoare la descendența sau ascendența unei persoane, stabilirea prezenței persoanei într-un loc anume, săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană.

Interzicerea unor acte patrimoniale

Dispoziția legală prevăzută de art. 66 NCC consacră principiul nepatrimonialității corpului uman. Potrivit principiului prevăzut de art. 66 NCC, corpul uman fiind persoana
însăși, nu poate fi evaluat în bani și nu poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros,
fiind astfel situat în afara comerțului.

Deși atunci când sunt detașate de corp, elementele sale componente, cum sunt organele, țesuturile, celulele, dar și produsele-sângele-dobândesc caracterul de lucruri, ele continuă să păstreze „amprenta umanității lor”, motiv pentru care cad sub incidența principiului nepatrimonialității corpului uman.

Actele normative care reglementează prelevarea de celule, țesuturi și organe umane în vederea transplantului și donarea de sânge, precum și asigurarea calității și protecției sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice fac și ele referire la neremunerarea donatorului de elemente componente sau de produse ale corpului uman.

Sancțiunea civilă care intervine în cazul încălcării principiului nepatrimonialității corpului uman este nulitatea absolută a actului juridic.

Încălcarea acestui principiu poate atrage însă și răspunderea contravențională și chiar penală, constituind infracțiune donarea de sânge în vederea obținerii unor avantaje materiale sau în scopul comercializării sângelui donat ori a componentelor sanguine umane

Legea poate stabili excepții de la principiul nepatrimonialității corpului uman, prin reglementarea unor cazuri în care este permisă încheierea de acte juridice cu titlu oneros, care să aibă ca obiect elemente componente sau produse ale corpului uman. Spre exemplu, unitățile spitalicești pot organiza distribuția de sânge și de componente sanguine umane la prețuri stabilite de lege. Asemenea excepții nu pot însă privi corpul uman în întregul său.

Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață

Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană poate fi făcută de la donatori în viață-situație reglementată de art. 68 NCC-sau de la donatori decedați.

Termenii specifici acestei materii sunt definiți de legea specială-art. 142 din Titlul VI, „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, din Legea nr. 95/2006.

Astfel, celula este unitatea elementară anatomică și funcțională a materiei vii, sub această denumire fiind desemnate atât celula individuală, cât și colecțiile de celule umane, care nu sunt unite prin nicio formă de substanță intercelulară; țesutul este gruparea de celule diferențiate, unite prin substanță intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică și funcțională, iar organul este partea diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprii.

Prin prelevare se înțelege recoltarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice, când celulele sunt recoltate chiar de la pacient.

Subiectul în viață sau decedat, de la care se prelevează organe, țesuturi și celule de origine umană pentru utilizare terapeutică se numește donator, iar subiectul care beneficiază de transplant de organe, țesuturi sau celule poartă denumirea de primitor.

Primul alineat al art. 68 NCC consacră, în teza I, caracterul legal al prelevării și al transplantului (acestea pot fi efectuate numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege), dar și caracterul liber consimțit al acestor două operațiuni.

Dat fiind impactul deosebit asupra integrității fizice al celor doi subiecți implicați în aceste operațiuni (donatorul și primitorul), dispoziția legală analizată prevede și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească consimțământul acestora.

Textul art. 68 NCC reiterează sau particularizează unele din condițiile de valabilitate a consimțământului, prevăzute de art. 1204 NCC:

consimțământul trebuie să fie liber, adică neafectat de vreun viciu de consimțământ;

consimțământul trebuie să fie prealabil, nefiind astfel permisă exprimarea sa ulterior realizării intervenției;

consimțământul trebuie să fie expres, el neputând fi dedus din comportamentul persoanei în cauză și nici determinat, sub anumite aspecte, de o altă persoană, așa cum se poate proceda în cazul dreptului comun;

consimțământul trebuie să fie informat, în sensul că atât donatorul, cât și primitorul trebuie să fie informați, în prealabil asupra riscurilor intervenției

Legea specială dezvoltă această prevedere, cerând ca donatorul să fie informat asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul prelevării.

Necesitatea informării prealabile a donatorului transformă consimțământul acestuia în unul special, orice reticență trebuind să fie privită ca un viciu de consimțământ.

Conform art. 68 alin. 1 teza I NCC, consimțământul trebuie să fie exprimat în scris. Și această prevedere este dezvoltată de legea specială, conform art. 144 lit. a) și f) din Legea nr. 95/2006 exprimarea consimțământului trebuind să se facă prin act scris, încheiat în formă autentică și cu un conținut prestabilit de anexa 1 a respectivului act normativ.

Ca o garanție suplimentară a caracterului liber, informat și altruist al consimțământului, prelevarea de organe, țesuturi sau celule se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul, iar membrii acestei comisii vor semna și ei înscrisul prin care se exprimă consimțământul la prelevare.

Consimțământul la prelevare este astfel un act juridic unilateral, esențialmente gratuit și solemn a contractului de donație, cu o sumă de particularități.

În materia prelevării de organe, țesuturi și celule de la subiecți în viață, legea îi recunoaște donatorului potențial un adevărat monopol al voinței, acesta fiind abilitat de art. 68 alin. 1 teza a II-a NCC să-și retracteze consimțământul dat, oricând înainte de efectuarea prelevării.

Interzicerea prelevării de la minori și alte persoane lipsite de discernământ

Implicațiile deosebite pe care le are asupra persoanei o asemenea intervenție 1-a determinat pe legiuitor să interzică prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.

Este suficientă constatarea faptului că potențialul donator este lipsit de discernământ, indiferent care este cauza, fără a fi nevoie ca acesta să fi fost pus sub interdicție judecătorească.

Interdicția este una de principiu, prin lege putând fi reglementate în mod expres unele cazuri în care prelevarea este permisă și de la categoriile de persoane menționate mai sus.

Spre exemplu, art. 145 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 permite prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la donatorii minori.

Regimul juridic al cadavrului

Deși odată cu decesul încetează personalitatea juridică a omului, iar drepturile personalității se sting, fiind drepturi intuitu personae, în considerarea a ceea ce a reprezentat în timpul vieții persoanei decedate i se datorează respect

Respectul datorat persoanei decedate ține de tradiție și primește consacrare legală prin reglementările conținute de prevederile noului Cod civil, dar și de legislația specială.

Potrivit dispoziției art. 78 NCC, respectul datorat persoanei decedate privește două mari aspecte: memoria și corpul.

Conținutul obligației de a respecta memoria persoanei decedate este reglementat de
art. 79 NCC. Corpul neînsuflețit, deși nu mai este o persoană, este „impregnat de personalitatea celui care a fost” .

Respectul cu privire la corpul persoanei se manifestă pe mai multe planuri: comportament decent față de acesta și de funeraliile sale; organizarea de funeralii; realizarea prelevării de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic sau științific trebuie făcută doar în condițiile prevăzute de lege.

La rândul său, Codul penal incriminează cele mai grave atingeri care pot fi aduse corpului persoanei decedate: profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru constituie infracțiunea de profanare de morminte, prevăzută și pedepsită de art. 319. Tot astfel, manipularea cadavrelor, precum și prelevarea de țesuturi și organe de la cadavre, cu încălcarea prevederilor legii, constituie infracțiuni.

Conform art. 15 Legii de punere în aplicare a NCC, prevederile art. 78 NCC, consacrate respectării corpului persoanei decedate, sunt aplicabile și în cazul în care decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Interzicera atingerii memoriei persoanei decedate

Memoria persoanei decedate este amintirea pe care cei rămași în viață o păstrează despre aceasta. Protejarea memoriei persoanei decedate se face prin trimitere la normele juridice consacrate dreptului la imagine și dreptului la reputație ale persoanei aflate în viață, care se aplică în mod corespunzător.

Publicarea într-o revistă a unei fotografii care prezintă rămășițele pământești ale unei persoane, realizată fără consimțământul dat în timpul vieții de defunct și în absența acordului familiei acestuia, constituie o atingere adusă memoriei persoanei decedate.

Unele din faptele prin care se încalcă obligația de a respecta corpul uman și după decesul persoanei constituie, în același timp și o atingere adusă memoriei acesteia-spre exemplu, săvârșirea uneia din faptele incriminate ca profanare de morminte

Respectarea voinței persoanei decedate

Determinarea felului propriilor funeralii

Dreptul de a dispune de sine însuși, prevăzut de art. 60 NCC cunoaște o extensie atunci când se referă la împrejurări care se vor petrece după încetarea din viață a persoanei

Potrivit primei teze conținute de art. 80 alin. 1 NCC, în exercitarea acestui drept persoana poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune de corpul său după moarte.

Voința defunctului va trebui respectată chiar dacă decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Deși sunt prevăzute în același text, incidența unei legislații speciale impune ca regimul juridic al dispunerii de propriul corp după moarte să fie diferit de cel al determinării felului propriilor funeralii.

Cu privire la funeralii, persoana poate dispune, prin testament, dacă și unde dorește să fie înhumată sau incinerată, care să fie destinația cenușii rezultate în urma acestei operațiunii, cu privire la detalii ale ceremoniei funerare. Opțiunea persoanei referitoare la aceste aspecte poate fi însă exprimată și în orice alt mod.

Determinarea felului propriilor funeralii se poate face și de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar în aceste cazuri va fi necesar și consimțământul scris al nu-și va putea însă exprima dorința și prin testament pentru că, potrivit art. 1038 NCC, numai cei care au discernământ pot testa, or el este prezumat a nu avea discernământ.

Dreptul de a dispune de propriul corp după moarte

În exercitarea dreptului de dispoziție asupra corpului după moarte, persoana își poate încredința corpul unei instituții de învățământ superior medical, pentru efectuarea de cercetări științifice, ori unei unități spitalicești, în vederea prelevării de celule, țesuturi sau organe necesare transplantului. Potrivit art. 147 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 95/2006, persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după deces fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Consider că dispoziția legală citată a modificat implicit și prevederile art. 19 lit. a) și lit. b) din Legea
nr. 104/2003, conform cărora catedrele de anatomie, de anatomie patologică și serviciile de prosecturi și anatomie patologică pot prelua cadavre în scop didactic și științific, după caz, în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului și dacă persoana în viață și-a pus la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza normelor comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman. Ca urmare, și în aceste situații consimțământul persoanei va trebui să îmbrace forma autentică.

Conform tezei a II-a a art. 80 alin. 1 NCC, în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, pe lângă voința acestora, exprimată, așa cum am văzut, în formă autentică, este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui. Conjuncția „și" folosită de legiuitor este aceea care impune o asemenea interpretare.

Determinarea felului funeraliilor de către soțul defunctului sau alte persoane

Alineatul 2 al art. 80 NCC are în vedere situațiile în care persoana nu a dispus nimic în legătură cu funeraliile sale. Astfel, funeraliile se vor desfășura conform voinței exprimate, în ordine, de soțul supraviețuitor, părinți, descendenți, rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarii universali sau cu titlu universal ori dispoziției primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Ca urmare, exprimarea voinței soțului supraviețuitor lasă fără efect manifestarea de voință a părinților. Funeraliile vor trebui organizate cu respectarea regulilor impuse de confesiunea căreia i-a aparținut defunctul.

Situația în care cel decedat nu și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra corpului său după moarte este reglementată de art. 81 NCC.

Prelevarea de la persoanele decedate

Deși se referă expres numai la prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, prevederile art. 81 NCC sunt aplicabile și în ceea ce privește efectuarea de cercetări științifice de orice natură care au ca obiect cadavre umane.

Spre deosebiri de alte legislații, care permit asemenea prelevări de la persoane decedate pe baza unui consimțământ prezumat din absența unui refuz exprimat, înainte de moarte, de către de cuius, noul Cod civil a instituit regula consimțământului expres.

Textul art. 81 NCC distinge două situații: aceea în care persoana și-a dat acordul, în timpul vieții și aceea în care un asemenea acord lipsește. Pe de altă parte, prevederile sale trebuie corelate cu cele conținute de legislația specială, la care textul analizat face trimitere.

Persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după decesul său fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Actul autentic la care se referă legiuitorul este o declarație notarială, intitulată „declarație-decizie”, în conținutul său, prestabilit de anexa 5 a Legii nr. 95/2006, trebuind să fie menționate expres organele, celulele sau țesuturile pe care persoana este de acord să le doneze. Aceeași anexă 5 îi permite persoanei să-și retracteze consimțământul dat, actul de revocare putând îmbrăca și forma înscrisului sub semnătură privată, cu condiția ca acesta să fie semnat și de doi martori.

Persoana poate însă exprima expres și refuzul de a fi supus prelevării, după decesul său, situație în care nici membri familiei sale nu vor mai putea consimți la un asemenea act. Conform art. 147 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 95/2006, refuzul poate fi exprimat prin act scris, care trebuie să fie însoțit de absurda formalitate a avizării de către medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule.

Dacă persoana nu a consimțit expres la prelevare, dar nici nu și-a exprimat refuzul, după decesul său își pot da acordul în acest scop persoanele menționate în partea finală a
art. 81 NCC: soțul supraviețuitor, părinții, descendenții ori rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Ca urmare, dacă soțul supraviețuitor va refuza să-și dea acordul la prelevare, voința în sens contrar exprimată de rudele defunctului va fi ineficientă. Acordul trebuie să fie liber, prealabil, expres și să fie exprimat în scris.

Preluarea cadavrelor în scop didactic sau științific este reglementată de prevederile
art. 19 din Legea nr. 104/2003, potrivit cărora această operațiune se poate realiza în următoarele situații: ”,a) în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului sau a familiei; b) persoanele în viață își pot pune la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza unor norme comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman; c) cadavrele nerevendicate într-o perioadă mai mare de 10 zile după deces sau cele fără aparținători sunt preluate de serviciile pentru exploatarea cadavrelor ale catedrelor de anatomie, în baza unor norme comune stabilite de spitale și senatul instituțiilor de învătământ superior medical uman”

CAPITOLUL II

JURISPRUDENȚA C.E.D.O. ÎN MATERIA

DREPTULUI LA VIAȚĂ

În cauza Gagiu c. României (cererea nr. 63258/00, hotărârea din data de 24 februarie 2009), Curtea a constatat încălcarea art. 2 din Convenție-dreptul la viată-atât pe latura materială, ca urmare a încălcării obligației pozitive a autorităților de a proteja viața reclamantului cât și pe latura procedurală ca urmare a încălcării obligației statului de a asigura efectuarea unei anchete eficiente.

De asemenea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, având în vedere condițiile de detenție din Penitenciarul Aiud, art. 8 din Convenție ca urmare a faptului că reclamantului nu
i-au fost asigurate mijloacele necesare pentru corespondența cu Curtea și a art. 34.

Procedura

La originea cauzei se află cererea nr. 63248/00 formulată împotriva României de un resortisant al acestui stat, dl.M. Traian Gagiu (reclamantul), înregistrată pe rolul Curții la 23 iulie 1999 în temeiul art. 34 din Convenție.

Reclamantul se plânge în particular de condițiile de detenție și de lipsa medicației adecvate invocând încălcarea drepturilor sale garantate de art. 2 și 3 din Convenție.

În temeiul art. 8 și 34 din Convenție se plânge între altele de refuzul autorităților penitenciare de a-i procura materialele și accesoriile necesare spre a întemeia și trimite cererea sa către Curte.

La 28 aprilie 2004 Guvernul a informat Curtea despre decesul reclamantului, intervenit la 8 septembrie 2001 la Spitalul Penitenciar Dej și a solicitat radierea cauzei de pe rol. La 31 august 2004, având în vedere situația familială a reclamantului-care nu are familie-și argumetele prezentate de acesta anterior decesului, Curtea a decis să respingă cererea Guvernului și să procedeze la examinarea plângerii formulate, în temeiul art. 37 pct. 1 in fine din Conventie.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Reclamantul s-a născut în 1954. Nu are familie cunoscută, a fost crescut într-un orfelinat.

Desfășurarea procedurii penale împotriva reclamantului

În seara zilei de 22 iulie 1994 reclamantul, cioban, a fost reținut de poliția din Săcuieni și acuzat de a fi omorât un alt cioban. Conform reclamantului acesta a fost dus la postul de poliție Săcuieni, apoi încătușat și legat de o ușa și în final bătut de către politiști până când a recunoscut că a comis crima. Reclamantul nu a sesiat parchetul cu vreo plângere despre aceste fapte.

La 24 iulie 1994 a fost arestat preventiv de către un procuror de la parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 1996, rejudecată în ultima instanță, Curtea Supremă de Justiție a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru omor deosebit de grav. Procurorul general a respins cererea reclamantului de a formula un recurs în anulare împotriva acestei hotărâri.

Asistența medicală în închisoare și decesul reclamantului

Dosarul medical al reclamantului, constituit la transferarea sa în Penitenciarul Gherla în august 1994 indica faptul că acesta suferea, încă din anul 1980 de hepatită cronică etilică și de ulcer duodenal cronic.

După transferarea sa în Penitenciarul Aiud, după verificarea antecedentelor medicale, în februarie 1996, s-au descoperit sechele ale unui infarct miocardic anteroseptal și, în decembrie 1996, au fost depistate în urma unei electrocardiograme, extrasistole ventriculare.

La 20 martie și 23 iulie 1998 reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar Dej și a fost diagnosticat cu o cardiopatie ischemică cu extrasistole ventriculare, un infarct miocardic vechi și o bronsită cronică astmatiformă. Pe durata spitalizării au survenit crize de angina pectorală. S-a constatat că tratamentul pe baza de Nitropector nu este tolerat de către reclamant iar medicul specialist i-a prescris alte medicamente.

Din notele medicilor generaliști O.S și AC din penitenciarul Aiud rezultă că, după spitalizarea sa, reclamantul a fost văzut în doua rânduri, respectiv la finele lunii iulie și la finele lunii august 1998. Acesta a refuzat tratamentul prescris.

Printre medicamentele prescrise în penitenciarul Aiud figura Nitropector. Reclamantul a afirmat că odată întors în penitenciarul Aiud, nu a beneficiat, între sfârșitul lunii iulie și sfârșitul lunii august, de niciun tratament medical deoarece fusese refuzat de către medicii O.S. și A.C. deși suferise hemoragii nazale și crize cardiace.

În susținerea afirmațiilor sale reclamantul a prezentat declarațiile a trei codeținuți arătând că acesta nu ar fi supraviețuit în lipsa ajutorului codeținuților și a două asistente medicale care i-au administrat tratamentul medical adecvat în lipsa medicilor O.S. și A.C

La 19 septembrie 1998 a fost supus unui nou examen cardiologic. Cu această ocazie s-a notat că reclamantul a continuat să fumeze și a fost menținut diagnosticul fixat în urma spitalizării acestuia în perioada martie-iulie 1998. I s-a prescris Verapamil, Nitropector și Miofilin. Acest tratament a fost menținut de către medicul închisorii Aiud până la mijlocul lunii octombrie 1999, ultima dată menționată în dosarul medical al reclamantului, anterior transferării sale la penitenciarul Mărgineni, la 27 aprilie 2000. Acest diagnostic a fost confirmat de către echipa medicală a acestui penitenciar pe perioada sejurului acestuia între 27 aprilie 2000 și 27 martie 2001. În plus s-a precizat că acesta este inapt de muncă și că se impune respectarea unui regim alimentar.

Între 4 și 14 decembrie 2000 reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar Colibași și supus unui număr de examene medicale, inclusiv unei electrocardiograme.

În certificatul emis la externarea sa din spital era menționat încă faptul că acesta suferă de o bronhopneumonie cronică obstructivă, de o cardiopatie ischemică cronică cu extrasistole ventriculare, prezintă sechele de infarct miocardic vechi, tahicardie sinuzală și hemibloc anterior stâng, precum și de o hepatită cronică persistentă. Tratamentul prescris cuprinde medicamente antiaritmice, ca Verapamil si Nitropector, bronhodilatatoare și vitamine.

Reclamantul s-a întors la penitenciarul Aiud la 27 martie 2001. Dosarul său medical indica faptul că a fost văzut de către medicii generaliști O.S și A.C. la 17 si 28 mai, la 14 iunie, la 9 iulie și 2 august 2001. Diagnosticul indica bronho-pneumopatie cronică obstructivă, reclamantului administrându-i-se medicație specifică acestei afecțiuni.

La 14 iunie 2001 medicii indică faptul că reclamantul a contractat râie și la 2 august 2001 a fost diagnosticat cu ciroză hepatică.

La 20 august 2001 medicii de la penitenciarul Aiud, suspectând o hepatită cronică, au trimis pe reclamant la Spitalul Aiud pentru analize.

În urma acestor analize reclamantul a fost examinat la 24 august 2001 de doi chirurgi care au estimat că acesta sufera de ciroză hepatică și ar trebui văzut de un specialist în medicină internă. Chirurgul B a avizat un tratament chirurgical.

În aceeași zi specialistul de medicină internă a indicat faptul că reclamantul suferă de ciroză hepatică decompensată, de cardiopatie ischemică și de bronho-pneumopatie cronică obstructivă și a recomandat spitalizarea sa la Spitalul penitenciar Jilava (București) pentru determinarea etiologiei acestei ciroze.

Dosarul medical nu cuprinde nicio referire despre supravegherea medicală a reclamantului și despre tratamentul administrat acestuia între 24 august și 4 septembrie 2001, cu excepția unei scurte adnoăari la 4 septembrie 2001. La această dată reclamantului, examinat de doctorul O.S. i s-a prescris paracetamol și ampicilină pentru o “infecție superioară a căilor respiratorii”.

La 31 august 2001 reclamantul a formulat, în temeiul art. 455 C.pr.pen o cerere de suspendare a executării pedepsei cu închisoarea.

La 7 septembrie 2001 reclamantul, deținut în penitenciarul Aiud a fost trimis la spitalul penitenciar Dej, “pentru supraveghere medicală și tratament” până la soluționarea procedurii de suspendare a executării pedepsei. Medicii spitalului au descoperit, pe lângă celelalte afecțiuni descoperite anterior, și o peritonită incipientă. În foaia de observație doctorul P. a notat că, pe perioada celor 3 luni de spitalizare reclamantul a prezentat astenie severă, pierdere în greutate, creșterea volumului abdomenului și dispnee care a evoluat spre dispnee de repaos. În luna următoare medicii notează de asemenea febră, vărsături biliare și apariția unor pete cafenii. Anterior spitalizării sale reclamantul a prezentat vărsături cu sânge.

În spitalul penitenciar Dej reclamantului i-au fost administrate, dupa diverse analize, perfuzii, medicamente hepatoprotectoare și hemostatice, antibiotice și vitamine.

Conform fiței de observație a fost văzut de un medic în noaptea de 7 spre 8 septembrie 2001 la ora 22.00 și la 3.45. I s-au administrat calmante și analgezice.

La 8 septembrie 2001 la ora 8 dimineața se exprima confuz și avea dificultăți de vorbire. În continuare i s-a administrat tratamentul. Reclamantul a decedat la ora 12.15 în urma unei come hepatice și a unui stop cardio-respirator.

La 10 septembrie 2001 parchetul de pe lângă Judecătoria Dej a ordonat o expertiză medico-legală spre a se determina cauza decesului și eventualele leziuni corporale. Raportul medico-legal din 8 octombrie 2001 a indicat că, în urma autopsiei efectuate la 10 septembrie 2001, drept cauza a decesului o insuficiență hepato-renală pe fondul cirozei hepatice complicată cu o peritonită primară și o hemoragie digestivă superioară.

La 15 octombrie 2001, după analiza diagnosticului și a tratamentului ce a fost administrat, parchetul a dispus închiderea cercetărilor, concluzionând că decesul a avut cauze non-violente și faptele în discuție nu sunt de natură penală.

Printr-un proces verbal de o pagină, datat la 27 februarie 2004 prezentat de Guvern în anexa la observațiile sale, o comisie medicală concluzionează, dupa ce rezumă în două paragrafe evoluția maladiilor de care a suferit reclamantul după condamnarea sa și până la deces, că atitudinea terapeutică a fost corespunzatoare și că decesul a survenit în urma unor complicații previzibile.

Împrejurări în legatură cu corespondența reclamantului cu Curtea. Împrejurări referitoare la nevoia de a copia documentele solicitate de Curte.

Prin scrisorile din 8 septembrie, 25 octombrie, 4 noiembrie 1999 și 3 ianuarie 2000, reclamantul, invitat de Curte să trimită copii ale documentelor pe care le consideră pertinente în susținerea cererii sale, s-a plâns că nu a putut obține acordul conducerii penitenciarului în acest sens care i-a solicitat să plăteasca aceste copii iar el nu dispune de mijloacele financiare necesare.

Printre altele a arătat că insistența sa de a obține aceste copii riscă să-i complice viața în penitenciar și ar putea conduce la mutarea sa într-o secție cu regim restrictiv. Administrația penitenciarului a refuzat, de asemenea, cererea lui de a copia el însuși documentele solicitate (în esență trei decizii penale și o fișă de supraveghere medicală) invocând caracterul confidențial al acestora.

Printre altele, pe o cerere din 19 octombrie 1999 prezentată administrației penitenciarului, reclamantul invoca art. 34 din Conventie, iar direcțiunea penitenciarului a indicat că acesta trebuie să achite costul fotocopierii și a dispus verificarea soldului. Scrisoarea purta o mențiune conform căreia acesta avea în cont la penitenciarul Aiud în octombrie 1999 suma de 2850 lei vechi, respectiv însemnând 0,15 eur.

Printr-o scrisoare din 11 ianuarie 2000 reclamantul a înaintat Curții documentele solicitate, menționând că acestea i-au fost date de către conducerea penitenciarului urmare a grevei foamei pe care a făcut-o în perioada 27 decembrie 1999 până la 5 ianuarie 2000. Guvernul dezminte împrejurarea că reclamantul ar fi făcut greva foamei în această perioadă.

Împrejurări relative la obținerea unui formular de cerere și a celor necesare pentru corespondența cu Curtea.

Versiunea reclamantului

Printr-o scrisoare din 8 septembrie 1999 reclamantul a informat Curtea că, neavând familie și resurse, întâmpina dificultăți în a obține plicuri și timbre pentru corespondența referitoare la cererea sa. Prin scrisorile din 13 martie, 10 aprilie, 8 mai și 6 iunie 2000 a subliniat că a primit formularul de cerere al Curții la 1 februarie 2000 și că l-a completat și înmânat pentru expediere unui gardian din penitenciarul Aiud la 14 februarie 2000. După primirea scrisorii din partea grefei prin care i se comunica la 10 mai 2000 că formularul său nu a ajuns la destinație, reclamantul a depus plângere pentru violarea corespondenței la administrația penitenciarului Aiud, arătând că va face greva foamei dacă situația nu va fi rezolvată.

La 26 aprilie 2000, constatând că plicul în cauză nu a ajuns la serviciul de sortare a corespondenței din penitenciar, conducerea penitenciarului a promis că va clarifica situația în cel mai scurt timp posibil. Ulterior, reclamantul a fost transferat, fără nicio justificare, la penitenciarul Mărgineni.

Cu o scrisoare din 10 iunie 2000 a retransmis Curții, completat și semnat, formularul de cerere pe care îl refăcuse la 10 mai 2000.

Cu scrisorile din 10 august 2000, 24 ianuarie și 10 mai 2001 reclamantul a precizat că
a fost obligat să vândă celorlalți deținuți o parte din mâncarea pe care a primit-o în închisoare pentru a putea cumpăra timbrele necesare continuării corespondenței cu Curtea.

În ultima sa scrisoare, din 10 mai 2001, a arătat că la întoarcerea sa la penitenciarul Aiud, în martie 2001, directorul V. al penitenciarului i-a solicitat detalii despre intențiile pe care le avea și subiectul cererii sale adresată Curții. I-a precizat că plângerile sale nu folosesc la nimic, că nu-i va acorda niciun ajutor cât va fi director și că se “va ocupa de el”.

Urmare acestui fapt administrația penitenciarului Aiud a respins, vreme de o lună jumătate, cererile reclamantului de a primi hârtie, timbre și plicuri care i-ar fi permis sa informeze Curtea despre noua sa transferare.

Versiunea Guvernului.

Conform Guvernului (observațiile din 8 noiembrie 2004), care se întemeiază pe verificările efectuate de Administrația Națională a Penitenciarelor, reclamantul a beneficiat de fiecare dată de hârtia și plicurile necesare pentru corespondența cu Curtea, iar scrisorile sale nu au fost reținute de administrația penitenciarului Aiud. Nu mai puțin, cum registrele referitoare la distribuirea materialelor pentru corespondența și la cererile deținuților nu se păstrează decât pentru o perioada de doi ani, nu există nicio dovadă cu privire la numărul de timbre și de plicuri ce au fost date reclamantului.

În ce privește transferul său din 27 aprilie 2000 de la penitenciarul Aiud la cel de la Mărgineni, Guvernul explică, în absența unui raport motivat ce ar fi trebuit întocmit în epoca faptelor de administrația primului penitenciar și care nu a fost furnizat Curții, că această măsură a fost luată din pricina influenței pe care reclamantul o avea asupra codeținuților.

Plângerile penale ale reclamantului

La 7 septembrie și 27 noiembrie 1998 reclamantul a depus la Parchetul Militar Cluj plângeri penale împotriva medicului maior O.S. și medicului locotenent colonel A.C în care sunt descrise fapte referitoare la lipsa îngrijirilor medicale adecvate. La 1 aprilie 1999 procurorul militar B, locotenent colonel, s-a deplasat la penitenciarul Aiud și a discutat cu reclamantul și cei doi medici. Reclamantul a precizat că tratamentul medical nu îi era acordat la intervenția administrației penitenciarului și indica 5 nume.

Printr-o decizie de neîncepere a urmăririi penale din 20 octombrie 1999, confirmată de parchetul militar București la 27 martie 2001, procurorul militar B. a respins plângerea reclamantului considerând că nu rezultă, din declarațiile reclamantului, ale celor doi medici și din fișa medicală că cele relatate în plângere se confirmă

La 25 martie 2003 procurorul V. a clasat, fără să cerceteze două alte plângeri penale similare depuse de reclamant la 22 ianuarie 2001 și 19 februarie 2001 în care acesta din urmă denunța un incident în legătură cu respectarea dreptului la corespondență în penitenciarul Mărgineni. Procurorul preciza că reclamantul nu a mai insistat și nici nu a furnizat detalii în legătură cu faptele în chestiune și în orice caz a decedat la 8 septembrie 2001.

ÎN DREPT

ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLELOR 2 și 3 DIN CONVENȚIE

Invocând în esentță art. 2 și 3 din Convenție reclamantul se plânge că nepăsarea și neglijența autorităților în administrarea medicației necesare, în special la penitenciarul Aiud, constituie tratament inuman și i-au pus viața în primejdie. Se plânge, de asemenea, de lipsa unei anchete efective în acest sens. Printre altele, pe fondul art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile de detenție din penitenciarul Aiud și de incidentul survenit la 4 decembrie 2000 în penitenciarul Maxineni.

Asupra admisibilității Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Arată că în absența unui tratament medical adecvat și în ce privește condițiile necorespunzătoare de detenție reclamantul avea posibilitatea de a solicita suspendarea executării pedepsei în baza
art. 455 C.pr.pen, mult mai repede, cererea sa din 31 august 2001 fiind formulată prea tărziu.

Curtea observă că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 455 C.pr.pen nu privește condițiile de detenție, ci incompatibilitatea între starea de sănătate a unui deținut și menținerea acestuia în închisoare. Ori subliniază Curtea, cauza de față se referă nu la o astfel de incompatibilitate ci la nepăsarea și neglijența autorităților în ai administra medicația corespuzătoare care îi fusese prescrisă. Din punctul de vedere al Curții apare ca excesiv să i se reproșeze unui deținut, într-o astfel de situație, fără familie și fără resurse că nu a obținut recunoașterea incompatibilității între starea sa de sănătate și menținerea în detenție, spre a fi tratat în stare de libertate și nici ca nu a invocat aceasta incompatibilitate.

În ce privește plângerea pe care reclamantul ar fi putut-o formula împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale în fața instanțelor interne în baza deciziei Curții Constituționale referitoare la art. 278 C.pr.pen, Curtea a mai arătat că această cale nu era una efectivă

Așa fiind va decide să respingă excepția Guvernului sub acest aspect.

Pe de altă parte Curtea observă ca reclamantul nu a furnizat nicio probă că ar fi formulat o plângere penală în ce privește incidentul din 4 decembrie 2000 astfel că autoritățile să poată declanșa o anchetă în acest caz. De aceea a decis să admită exceptia Guvernului sub acest aspect în aplicarea art. 35 pct. 1 și 4 din Convenție.

În ce privește restul plângerii reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 2 și 3 din Convenție (obligații pozitive ale Statului în ce privește administrarea medicației prescrise, ancheta efectivă și condițiile de detenție) Curtea constată că această parte din cerere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 pct. 3 din Convenție. Cum nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate o va declara admisibilă.

ASUPRA FONDULUI

În lumina faptelor cauzei și notând că reclamantul a decedat Curtea va examina primele două acuzații sus-menționate în lumina art. 2 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Taïs c. Frantei, no 39922/03, § 81, 1-er juin 2006) apreciind că nu se impune analizarea acestora pe terenul art. 3 și va analiza pe acest teren cea de-a treia acuzație.

Asupra obligației materiale de a proteja viața Curtea reiterează că prima frază a
art. 2 pct. 1 din Convenție impune, în sarcina Statelor, obligația nu numai de a se abține de a provoca moartea într-o maniera voluntară dar și de a lua măsurile necesare pentru a proteja viața oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa.

În cauză Curtea reține că nu e necontestat faptul că reclamantul se afla începând cu 1994 sub controlul autorităților, care era la curent cu antecedentele sale medicale (hepatită cronică etilică și ulcer duodenal cronic) și cu celelelte afecțiuni grave apărute pe parcursul detenției, precum și cu faptul că starea sa de sănătate necesită o supraveghere și un tratament medical continuu și adecvat.

Pentru a aprecia asupra respectării de către autorități a obligațiilor pozitive impuse de art. 2 Curtea va examina maniera în care, în special în lunile ce au preces decesului reclamantului, autoritățile penitenciare și medicale și-au îndeplinit obligațiile medicale impuse de starea de sănătate a reclamantului, a cărei gravitate nu a fost străină autorităților interne competente. Sub acest aspect Curtea observă că principala cauză a decesului reclamantului a fost o insuficiență hepato-renală pe fondul unei ciroze hepatice, iar complicațiile ce au contribuit la decesul reclamantului au fost calificate drept previzibile de o comisie medicală.

Ori Curtea reține că, dacă reclamantul a fost finalmente examinat de doi chirurgi și un specialist în medicină la 24 august 2001, niciuna dintre măsurile preconizate de aceștia nu a fost urmărită de autoritățile responsabile în folosul reclamantului, deși starea de sănătate a acestuia necesita cu certitudine supraveghere medicală și tratament adecvat și continuu.

Ca efect, nu numai că reclamantul nu a fost spitalizat la spitalul penitenciar Jilava (București) pentru a se preciza etiologia cirozei hepatice și nu a beneficiat de tratamentul chirugical recomandat de medicii sus-menționați, dar din contra, a fost plasat în celula sa până la momentul decesului și, conform dosarului medical, nu a primit medicația impusă de gravele maladii de care suferea.

Spitalizat tardiv la 7 septembrie 2001 în spitalul penitenciar Dej pentru supraveghere medicală și tratament, reclamantul a decedat la scurt timp, în ciuda îngrijirilor acordate de personalul spitalului.

În lumina celor de mai sus prin raportare la obligațiile ce incumbau autorităților penitenciare și medicale, Curtea estimează că autoritățiile penitenciarului Aiud nu au acționat cu diligența necesară pentru a-i asigura reclamantului asistență medicală corespunzătoare,
în ciuda dosarului medical al acestuia, stării sale de sănătate și recomandărilor medicilor specialiști. Din acest motiv, autoritățile menționate au încălcat grav obligația ce le revenea de a proteja sănătatea unei persoane lipsite de libertate.

Așa fiind Curtea consideră că autoritățile naționale nu au luat măsurile necesare impuse de starea de sănătate a reclamantului.

Concluzionează că maniera în care autoritățile carcerale și medicale din Aiud s-au ocupat de reclamant a înfrânt obligația pozitivă ce le incumbă în temeiul art. 2 din Convenție.

Așa fiind, a existat o încălcare a art. 2 din Convenție în latura sa materială.

Asupra obligatiei procedurale de a conduce o ancheta efectiva.

În speță Curtea observă că parchetul a deschis, din oficiu, și de o manieră diligenta o anchetă pentru a examina cauzele imediate ale decesului reclamantului, a ordonat efectuarea unei expertize medico-legale. Nu mai puțin însă, dat fiind cadrul extrem de restrâns al acestei anchete, nu poate fi de acord cu Guvernul care susține că aceasta ar fi fost aptă să identifice eventualele responsabilități ale persoanelor responsabile în a supraveghea starea de sănătate a reclamantului.

În concluzie, Curtea arată că ancheta în cauză s-a limitat să constate că decesul reclamantului nu a survenit în împrejurări violente ci din pricina maladiilor de care acesta suferea și că trupul nu prezenta urme de violență. Procurorul responsabil cu aceasta s-a mărginit să ia act de tratamentul medical administrat în 7 și 8 septembrie 2001, fără a se interesa de maniera în care acesta a fost tratat pe parcursul detenției anterioare spitalizării sau de faptul că externat în stare critică din spitalul Dej a fost direct depus în celula sa.

De asemenea, acesta nu a analizat dacă persoanele responsabile cu supravegherea stării de sănătate a reclamantului în penitenciarul Aiud ar fi, eventual, responsabile de neglijență în exercitarea funcțiilor lor sau de încălcarea obligației ce le revenea de a proteja viața reclamantului.

Curtea estimează că o astfel de ancheta nu poate fi calificată ca fiind efectivă si aprofundată.

În consecință Curtea concluzionează ca autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a conduce o anchetă efectivă, de natură a permite identificarea eventualelor responsabilități ale persoanelor chemate să supravegheze starea de sănătate a reclamantului și să-i asigure un tratament medical adecvat, spre a preveni un final fatal. .

Concluzionează că a existat o încălcare a dispozițiilor procedurale ale art. 2 din Convenție.

Asupra condișiilor de detenție ale reclamantului în penitenciarul Aiud Curtea relevă că, în conformitate cu relațiile furnizate de administrația penitenciarelor, pe aproape toată durata detentiei sale la Aiud, care începuse deja de trei ani la data când reclamantul a sesizat Curtea, acesta a împărțit o celula de 7,60 mp cu alți 5 deținuți, beneficiind așadar de un spațiu de numai 1,25 mp, insuficient conform criteriilor stabilite în jurisprudenta Curții sub art. 3 și de CPT.

Printre altele Curtea observă că în celula în chestiune reclamantul a fost obligat să utilizeze o toaletă “neprotejată”, în absența altor precizări din partea Guvernului și ținând cont de dimensiunile celulei aceasta înseamnă că reclamantul trebuia să utilizeze toaleta în imediata apropiere a celorlalti deținuți și era prezent când codeținuții o foloseau la rândul lor. De aceea Curtea apreciază că afirmațiile reclamantului sub acest aspect se dovedesc reale.

Deși notează cu satisfacție îmbunătățirile care au fost aduse condițiilor de detenție de la Aiud, Curtea consideră ca inacceptabilă situația pe care reclamantul a trebuit să o îndure la epoca faptelor.

În fine, Curtea nu poate să nu considere afirmațiile reclamantului privind condițiile sanitare și de igienă în vigoare la epoca faptelor ca fiind reale de vreme ce acesta a contractat râie în penitenciarul în discuție..

Curtea admite că în speță nu există indicii că ar fi existat o intenție veritabilă de umilire a reclamantului. Totuși, absența unui astfel de scop nu exclude constatarea violării art. 3.

Curtea estimează că, condițiile de detenție descrise mai sus, pe care reclamantul le-a îndurat vreme de mai multi ani gerează o situație de o gravitate ce depășește cu mult nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, aducând atingere demnității acestuia și insipirându-i un sentiment de umilință și de înjosire.

În lumina celor ce preced, Curtea concluzionează că realitățile de detentie
sus-menționate, prin efectul lor prejudiciabil asupra sănătății reclamantului, combinat cu durata perioadei pentru care acesta a fost deținut în astfel de condiții, se analizează ca un tratament degradant.

De aceea a existat și o incalcare a art. 3 din Conventie..

ASUPRA PRETINSELOR INCALCARI ALE ART 8 si 34 DIN CONVENTIE.

În cauză Curtea notează că reclamantul s-a plâns că nu a avut niciun fel de mijloace sau ajutor și că a fost obligat, în penitenciarul Aiud, să vândă o parte din rația sa altor deținuți pentru a-și putea permite timbrele necesare corespondenței cu Curtea.

Contrar afirmațiilor Guvernului estimează că, în lumina probelor dosarului aceste afirmații nu sunt complet lipsite de fundament. Ca efect arată că reclamantul a informat în mod constant Curtea asupra acestui aspect, solicitând sprijin și că nu a beneficiat în mod cert de sprijin și de resurse suficiente, având în vedere soldul infim la dispozitia sa în penitenciarul Aiud precum și situația sa de deținut fără familie, grav bolnav și inapt de muncă.

Printre altele Curtea observă că, deși Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut că reclamantul a beneficiat de fiecare dată de hârtie și plicuri pentru scrisorile sale către Curte aceasta nu este în niciun caz suficient pentru exercitarea dreptului său la corespondență.

În ce privește timbrele Curtea nu poate ignora că, deși inițial a arătat că nu deține probe privind distribuirea de timbre, căci registrele relative la cererile deținuților sub acest aspect se conservă numai doi ani, într-o a doua etapă Guvernul a furnizat documente probând avizarea favorabilă a cererilor reclamantului privind nevoile de corespondență cu Curtea. Ori se impune a fi observat ca aceste documente nu provin de la penitenciarul Aiud, față de care reclamantul și-a formulat plângerea.

De asemenea, văzând elementele dosarului, dependența totală a reclamantului de autoritățile penitenciare pentru a-și exercita dreptul la corespondență în absența, la epoca faptelor, a unei reglementări corespunzând exigențelor art. 8 din Convenție în ce privește obligația pozitivă a autorităților în materie, Curtea apreciază că Guvernul nu a oferit nicio explicație valabilă spre a contrazice afirmațiile reclamantului sub acest aspect.

De aceea Curtea apreciază că autoritățile de la Aiud au încălcat obligațiile pozitive ce le reveneau de a furniza reclamantului cele necesare, în particular timbre, pentru corespondența sa cu Curtea, ceea ce a constituit o încălcare a art. 8 din Convenție.

Curtea reamintește că, pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de art. 34 să fie eficient, este de cea mai mare importanta ca reclamanții, declarați sau potențiali, să poată comunica liber cu Curtea, fără ca autoritățile să facă presiuni de vreun fel în sensul retragerii acuzațiilor. Prin sintagma “presiuni” se înțelege nu numai coerciția directă și actele flagrante de intimidare a reclamanților declarați sau potențiali ci si actele indirecte, menite să descurajeze pe aceștia de a se prevala de recursul oferit de Convenție. Pentru a determina dacă contactele dintre reclamanți și autorități constituie practici inacceptabile pe tărâmul art. 34 din Convenție trebuie avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Va fi avută în vedere, în acest scop vulnerabilitatea individului, închis într-un spațiu determinat, fără posibilitatea de contact, în mod constant supus autorității penitenciarului-și riscul ca aceste autorități să-l influențeze.

Contrar afirmațiilor Guvernului, Curtea observă că reclamantul s-a adresat efectiv direcțiunii penitenciarului Aiud spre a obține copii de pe un număr limitat de acte, precis identificate, necesare spre a-și susține cererea făcută în fața Curții, privind în mod esențial decizia în dosarul său penal și o fiță medicală atestând bolile de care suferă.

Administrația închisorii a condiționat livrarea acestora de plata costurilor aferente iar reclamantul, în lipsa fondurilor necesare, nu a putut obține decât în urma unor numeroase demersuri, în ianuarie 2000, la patru luni de la data formulării primei sale cereri.

Curtea observă că, deși Guvernul contestă susținerile reclamantului cu privire la greva foamei pe care acesta ar fi făcut-o pentru a obține aceste copii, nu a putut demonta afirmațiile reclamantului conform cărora-în aceste patru luni-i s-a refuzat posibilitatea de a copia manual aceste documente, sub pretextul caracterului confidențial și a fost nevoit să nu insiste în această cerere pentru a nu risca transferarea sa într-o secție cu regim restrictiv.

Curtea reaminteste ca în conformitate cu regulamentele sale toate cererile formulate în virtutea art. 34 din Convenție trebuie însoțite de “copiile documentelor pertinente, în special decizii judiciare sau de altă natură, privind obiectul cererii” (article 47 § 1 h)) ; în caz contrar cererea “neputând fi examinată de Curte”. Or examinarea cererii de către Curte poate fi afectată în mod serios dacă, din motive financiare, un deținut nu este în măsură să furnizeze copiile solicitate.

În cauză Curtea observă că, informate de reclamant însuși, autoritățile nu puteau ignora consecințele decurgând pentru acesta din neexpedierea către Curte a documentelor solicitate și care susțineau cererea sa. Ori nicio justificare nu a fost furnizată de Guvern pentru refuzul administrației închisorii Aiud din perioada citată, câtă vreme lipsa resurselor financiare ale reclamantului era bine cunoscută de aceste autoritati.

Ținând cont de situația de vulnerabilitate și dependența particulară de autoritățile penitenciare în care se află reclamantul-deținut fără familie, grav bolnav și fără legături cu lumea exterioară-atitudinea autorităților penitenciare, combinată cu omisiunea sau întârzierea fără justificare în a furniza reclamantului cele necesare pentru corespondența sa cu Curtea și documentele precis identificate solicitate de acesta pentru a-și susține cererea, reprezintă acte suficient de importante spre a constitui o încălcare a exigentelor conținute în a doua frază a
art. 34 din Convenție.

A existat așadar și o încalcare a art. 34 din Convenție

CAPITOLUL III
JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIA DREPTULUI LA VIAȚĂ

3.1. Procedură

Procedura oferă Curții oportunitatea de a analiza din nou sensul noțiunii „embrioni umani” de la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice (denumită în continuare „directiva”).

Astfel, întrebarea pe care High Court of Justice, Chancery Division (Patents Court) a adresat-o Curții în prezenta cauză este, cu excepția unei diferențe, identică cu una dintre întrebările la care Curtea a răspuns în urmă cu trei ani prin Hotărârea Brüstle, ca urmare a unei cereri de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.

În cauza Brüstle, Bundesgerichtshof a întrebat Curtea, printre altele, dacă „ovulele umane nefecundate care au fost stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză” fac parte din sfera noțiunii „embrioni umani” în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă. Răspunsul Curții la această întrebare a fost afirmativ. Având dificultăți legate de acest răspuns, singura întrebare a instanței de trimitere în prezenta cauză privește aspectul dacă Hotărârea Brüstle se aplică în raport cu acele ovule umane nefecundate activate prin partenogeneză chiar și din perspectiva precizării următoare: „care, spre deosebire de ovulele fecundate, conțin numai celule pluripotente și nu sunt apte să devină ființe umane”.

În opinia instanței de trimitere, dat fiind raționamentul Curții în Hotărârea Brüstle, și anume cel de la punctul 36 din aceasta, nu este posibil să se stabilească cu certitudinea necesară dacă, în situația în care s-ar confrunta cu precizarea efectuată în întrebarea preliminară din cauza de față, Curtea ar da același răspuns.

O analiză amănunțită a logicii care a stat la baza răspunsului Curții în Hotărârea Brüstle ne va determina să propunem un răspuns „excluziv” la întrebarea adresată acesteia, și anume în sensul excluderii ovulelor umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză din sfera noțiunii „embrioni umani”, în lumina precizărilor suplimentare făcute de instanța de trimitere.

3.2. Circumstanțele cauzei

Articolul 27 alineatele (1) și (2) din Acordul TRIPS, care reprezintă anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994, prevede:

„(1) Sub rezerva prevederilor alineatelor (2) și (3), un brevet poate fi obținut pentru orice invenție, de produs sau de procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiția ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială. Sub rezerva prevederilor articolului 65 alineatul (4), a articolului 70 alineatul (8) și a alineatului (3) din prezentul articol, pot fi obținute brevete și este posibil de a exercita drepturi asupra brevetului fără discriminare în ceea ce privește locul de origine al invenției, domeniul tehnologic și faptul că produsele sunt importate sau sunt de origine națională.

(2) Membrii pot exclude de la brevetare invențiile a căror exploatare comercială pe teritoriul lor trebuie să fie împiedicată pentru a proteja ordinea publică sau moralitatea, sănătatea și viața persoanelor și animalelor sau prezervarea vegetalelor sau pentru a evita aducerea de atingeri grave mediului înconjurător, cu condiția ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă prin legislația lor.”

Articolul 52 alineatul (1) din Convenția privind eliberarea brevetelor europene (Convenția Brevetului European, denumită în continuare „CBE”) din 5 octombrie 1973, la care sunt parte doar statele membre, iar nu Uniunea Europeană în sine, dispune:

„Brevetele europene sunt eliberate pentru invențiile noi care implică o activitate inventivă și sunt susceptibile de aplicare industrială.”

 Articolul 53 litera (a) din CBE prevede:

„Brevetele europene nu se eliberează pentru:

(a)      invențiile a căror exploatare comercială ar fi contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, cu condiția ca o astfel de exploatare să nu fie considerată interzisă doar din cauza faptului că este interzisă de legi sau de regulamente în vigoare în unele sau în toate statele contractante.”

Prin regulamentele de punere în aplicare a CBE, aceasta a fost armonizată cu directiva. Norma 28 litera (c) din regulamentele de punere în aplicare a CBE prevede:

„Potrivit articolului 53 litera (a), brevetele europene nu se acordă pentru invențiile biotehnologice care privesc, în special, următoarele:

(c)      utilizările embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale;”

B –    Dreptul Uniunii Europene

Considerentele (5), (16), (20), (21), (36)-(39) și (42) ale directivei au următorul conținut:

„(5)      […] există disparități în ceea ce privește protecția juridică a invențiilor din domeniul biotehnologiei conferită prin legislațiile și practicile diferitelor state membre; […] aceste disparități ar putea crea bariere comerciale și, implicit, piedici în funcționarea corespunzătoare a pieței interne;

[…]

(16)      […] legislația privind brevetele de invenții trebuie aplicată în așa fel încât să se respecte principiile fundamentale de garantare a demnității și integrității persoanei; […] este important să se reafirme principiul potrivit căruia corpul uman, în oricare stadiu al formării sau dezvoltării sale, celulele embrionare, precum și simpla descoperire a unuia dintre elementele sale sau a unuia dintre produsele sale, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene umane, nu pot fi brevetate; întrucât aceste principii sunt în conformitate cu criteriile de brevetabilitate prevăzute de legislația privind brevetele de invenție, conform căreia o simplă descoperire nu poate face obiectul unui brevet;

(20)      […] trebuie, așadar, clarificat faptul că o invenție bazată pe un element izolat din corpul uman sau produs într-un alt mod prin intermediul unui procedeu tehnic care poate fi aplicat la scară industrială nu este exclusă din categoria celor brevetabile, chiar și atunci când structura acelui element este identică cu aceea a unui element natural, cu condiția ca drepturile conferite de brevet să nu se extindă asupra corpului uman și a elementelor acestuia în mediul lor natural;

(21)      […] un astfel de element izolat din corpul uman sau produs într-un alt mod nu este exclus din categoria celor brevetabile pentru că este, de exemplu, rezultatul unor procedee tehnice utilizate pentru identificarea, purificarea și clasificarea sa și pentru reproducerea sa în afara corpului uman, tehnici pe care numai ființele umane sunt capabile să le pună în practică și pe care natura nu este capabilă să le realizeze singură;

(36)      […] Acordul [TRIPS] asigură membrilor Organizației Mondiale a Comerțului posibilitatea de a exclude invenții din categoria celor brevetabile pentru a preveni, pe teritoriul lor, exploatarea comercială a acestora atunci când această excludere este considerată necesară pentru protecția ordinii publice sau a moralei, inclusiv pentru protecția vieții sau sănătății umane, animale sau vegetale sau pentru evitarea prejudicierii grave a mediului, cu condiția ca aceste excluderi să nu fie efectuate doar pentru că exploatarea este interzisă de legislația lor;

(37)      […] prezenta directivă trebuie să insiste asupra principiului conform căruia invențiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice și bunelor moravuri sunt excluse de la brevetare;

(38)      […] partea dispozitivă a prezentei directive trebuie să includă și o listă ilustrativă cu invențiile excluse din categoria celor brevetabile, astfel încât să furnizeze instanțelor naționale și oficiilor de brevetare un ghid general pentru interpretarea referirilor la ordine publică și bune moravuri; […] această listă nu poate fi, în mod evident, exhaustivă; […] procedeele a căror aplicare constituie o ofensă adusă demnității umane, cum ar fi procedeele de producere a unor ființe hibride din celule embrionare sau din celule atotputernice [a se citi «totipotente»] de oameni și animale, sunt evident excluse din cadrul celor brevetabile;

(39)      […] ordinea publică și moralitatea corespund, în esență, principiilor etice sau morale recunoscute în statele membre, iar respectul pentru acestea este deosebit de important în domeniul biotehnologiei, având în vedere amploarea potențială a invențiilor în acest domeniu și relația lor inerentă cu materia vie; […] aceste principii etice sau morale se adaugă examinărilor juridice standard prevăzute de legislația privind brevetele de invenție, indiferent de domeniul tehnic al invenției;

(42)      […] mai mult, utilizările embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale trebuie, de asemenea, excluse de la brevetare; […], în orice caz, o atare excludere nu afectează invențiile în scopuri terapeutice sau de diagnosticare care se aplică embrionului uman și sunt utile acestuia;”

Articolul 5 alineatele (1) și (2) din directivă prevede:

„(1)      Corpul uman, în diversele sale stadii de formare și dezvoltare și simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene, nu pot constitui invenții brevetabile.

(2)      Un element izolat din corpul uman sau produs într-un alt mod prin intermediul unui procedeu tehnic, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene, poate constitui o invenție brevetabilă, chiar dacă structura acelui element este identică cu aceea a unui element natural.”

Articolul 6 din directivă prevede:

„(1)      Invențiile trebuie considerate nebrevetabile în cazul în care exploatarea lor comercială ar contraveni ordinii publice sau bunelor moravuri; cu toate acestea, exploatarea neputând fi considerată contrară celor de mai sus doar pentru simplul fapt că este interzisă printr-o dispoziție legală sau de reglementare.

(2)      În temeiul alineatului (1), nu sunt considerate brevetabile:

(a)      procedeele de clonare a ființelor umane;

(b)      procedeele de modificare a identității genetice a ființelor umane;

(c)      utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale;

(d)      procedeele de modificare a identității genetice a animalelor, care le pot produce suferință fără un beneficiu medical substanțial pentru om sau animale, precum și animalele rezultate din astfel de procedee.”

C –    Dreptul național

Punctul 3 litera (d) din anexa A2 la Legea brevetelor din 1977 (Patents Act 1977), care transpune articolul 6 alineatul (2) litera (c) din directivă, are următorul conținut:

„Următoarele invenții nu sunt brevetabile […]

(d)      utilizările embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale.”

II – Situația de fapt și procedura principal

International Stem Cell Corporation (denumită în continuare „ISC”) a introdus două cereri de brevete naționale la United Kingdom Intellectual Property Office (Oficiul pentru proprietate intelectuală din Regatul Unit): cererea GB0621068.6, intitulată „Activarea partenogenetică a ovocitelor în vederea producerii de celule stem embrionare umane”, referitoare la metode de producere de linii celulare stem umane pluripotente din ovocite activate partenogenetic și la linii celulare stem produse în conformitate cu metodele vizate, precum și cererea GB0621069.4, intitulată „Cornee sintetică obținută din celule stem retinale”, referitoare la metode de producere de cornee sintetică sau de țesut cornean care implică izolarea celulelor stem pluripotente din ovocite activate partenogenetic, precum și la corneea sintetică sau țesutul cornean produs prin aceste metode.

În cursul procedurii de examinare a cererilor de brevet, ISC s-a confruntat cu obiecția că cererile sale nu puteau fi admise întrucât invențiile care fac obiectul lor constituie utilizări ale embrionilor umani care nu sunt brevetabile potrivit criteriului stabilit de Curte în Hotărârea Brüstle. ISC a susținut că soluția din Hotărârea Brüstle nu ar trebui să se aplice, întrucât invențiile în cauză privesc ovocite activate partenogenetic care nu sunt „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane precum embrionul creat prin fecundarea unui ovul”, din cauza fenomenului de amprentare genomică. Confruntată cu cercetările care sugerează posibilitatea depășirii barierelor amprentării genomice la șoareci, care are ca rezultat nașterea de șoareci vii partenogenetici, ISC a susținut că ele nu se referă doar la partenogeneză, ci presupun și manipulări genetice de amploare. ISC și-a modificat cererile pentru a exclude orice metodă de manipulare de acest gen (de exemplu, introducând cuvântul „pluripotentă” după expresia „linie celulară stem umană” și făcând referire la lipsa amprentării paterne).

Într-o decizie din 16 august 2012, Hearing Officer of the UK Intellectual Property Office, acționând în numele Comptroller, a statuat că invențiile descrise în cererile de brevet privesc utilizări ale embrionilor umani astfel cum sunt definiți de Curte în Hotărârea Brüstle, și anume organisme „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane”, și că ar trebui să fie în consecință excluse din categoria invențiilor brevetabile potrivit punctului 3 litera (d) din anexa A2 la Legea brevetelor din 1977 care transpune articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 98/44. În consecință, el a respins cererile.

ISC a formulat o acțiune împotriva deciziei respective la instanța de trimitere.

ISC a susținut că criteriul reținut de Curte în Hotărârea Brüstle este destinat să excludă de la brevetare doar organismele de natură să declanșeze procesul de dezvoltare care conduce la o ființă umană, după cum rezultă din formularea criteriului definit de Curte, din modul în care aceasta tratează ovulele fecundate și ovulele nefecundate supuse unui transfer de nuclee ale celulelor somatice și din hotărârea definitivă pronunțată de Bundesgerichtshof consecutiv Hotărârii Brüstle a Curții. Astfel, în opinia ISC, ovocitele activate partenogenetic nu ar trebui să fie excluse de la brevetare decât în măsura în care ele sunt de natură să dea naștere unor celule totipotente.

Comptroller General a considerat că decizia Curții în cauza Brüstle nu este clară în ceea ce privește aspectul dacă termenul „embrion uman” vizează organismele care sunt de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane, indiferent dacă acest proces se poate finaliza. Potrivit Comptroller General, este la fel de neclar dacă Curtea s-a întemeiat pe argumente care reflectă o înțelegere inexactă a contextului tehnic în stadiul său actual de dezvoltare.

Instanța de trimitere consideră că, dacă ovocitele activate partenogenetic, aflate în discuție, nu sunt de natură să evolueze într-o ființă umană, ele nu ar trebui considerate embrioni umani. Deși celulele totipotente trebuie să fie excluse de la brevetare, acest lucru nu este valabil pentru celulele pluripotente. În opinia instanței de trimitere, o interpretare diferită nu ar asigura echilibrul corespunzător între încurajarea cercetărilor biotehnologice prin intermediul dreptului brevetelor și respectarea demnității și integrității persoanei, pe care directiva a fost destinată să îl asigure

III – Întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

Având în vedere aceste considerente, prin decizia din 17 aprilie 2013 instanța de trimitere a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„Ovulele umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză, care, spre deosebire de ovulele fecundate, conțin numai celule pluripotente și nu sunt apte să devină ființe umane, intră sub incidența expresiei «embrioni umani» utilizată la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 98/44 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice?”

ISC, Franța, Polonia, Portugalia, Suedia, Regatul Unit și Comisia au depus observații scrise.

La 29 aprilie 2014, Curtea a organizat o ședință în cadrul căreia ISC, Regatul Unit, Franța, Suedia și Comisia au prezentat observații.

A –    Observații preliminare

Înainte de a răspunde la întrebarea adresată de High Court și de a arăta de ce propunem, din perspectiva Hotărârii Brüstle a Curții și a precizărilor făcute de instanța de trimitere, să fie excluse ovulele umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză din sfera noțiunii „embrioni umani” în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă, vom prezenta câteva observații preliminare privind, în primul rând, contextul științific al invenției aflate în discuție în prezenta cauză, în al doilea rând, caracterul neexhaustiv al listei de la articolul 6 alineatul (2) din directivă și, în al treilea rând, articolul 5 din directivă.

1.      Contextul științific, astfel cum este descris de instanța de trimitere și de părți

Cauza de față se referă la ovule umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză – organisme pe care le vom denumi în continuare „partenote”, pentru mai multă simplitate. Pentru a decide dacă partenotele constituie embrioni umani, este necesară o scurtă explicație științifică, pe care o vom realiza pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere și de participanții la procedură. În precizările instanței de trimitere s-a menționat deja faptul că aceste informații nu sunt identice cu cele furnizate în cauza Brüstle, fapt care nu reprezintă cea mai puțin importantă particularitate a prezentei cauze. În concluziile prezentate în cauza Brüstle, avocatul general Bot a subliniat în mod corect dificultățile legate de indicarea dreptului aplicabil cu un minim grad de durabilitate în cazul chestiunilor aflate în directă dependență de stadiul cunoașterii științifice într-un domeniu aflat în dezvoltare rapidă.

Evoluția unei ființe umane începe cu fecundarea ovulului. Prin diviziune celulară, ovulul fecundat evoluează în ceea ce se numește „morulă”, o structură alcătuită din 8-16 celule. În aproximativ cinci zile după fertilizare, organismul se transformă într-un așa-numit „blastocist”, o structura care constă într-o masă celulară internă care formează ulterior toate țesuturile embrionare, înconjurată de un strat extern de celule, care va forma țesuturile extraembrionare, precum placenta.

Celulele stem embrionare umane derivă din embrionii umani în aceste etape precoce de dezvoltare. În general, oamenii de știință fac distincție între celulele „totipotente”, adică cele care sunt de natură să evolueze în orice tip de celule umane, inclusiv în țesuturi extraembrionare și într-o ființă umană completă, și celulele „pluripotente”, care pot evolua în toate celulele care compun organismul, dar nu și în țesut extraembrionar, iar astfel nu pot evolua într-o ființă umană. Celulele produse chiar în primele diviziuni ale unui ovul fecundat sunt totipotente. Celulele masei celulare interne a unui blastocist sunt pluripotente.

Capacitatea celulelor stem embrionare umane de a forma diferite țesuturi a dat speranțe legate de găsirea unor terapii pentru numeroase boli care până acum erau incurabile. În consecință, cercetările privind aceste celule s-au intensificat în mod exponențial de la crearea primei linii celulare stem umane în 1998. Deloc surprinzător, sunt în joc și interese economice semnificative. Totuși, cercetările referitoare la celulele stem embrionare umane derivate din embrioni ridică serioase probleme etice, care au determinat căutarea unor surse alternative de asemenea cellule.

Oamenii de știință au descoperit modalități de a iniția procesul de diviziune celulară care este de regulă asociat cu embrionii fără fertilizarea unui ovul. Una dintre metodele respective este activarea partenogenetică a unui ovul, aflată aici în discuție, în cazul căreia ovocitul nefecundat este „activat” printr-o varietate de tehnici chimice și electrice. Un astfel de ovocit activat se poate dezvolta până ajunge în stadiul de blastocist. Întrucât nu a fost niciodată fecundat, ovocitul conține numai ADN matern, iar nu și ADN patern. Procesul prin care un ovul evoluează într-o ființă umană fără fecundare se numește „partenogeneză”, iar organismul astfel creat „partenot”.

Deși unele specii produc partenote care evoluează până la capăt toți participanții și instanța de trimitere din prezenta cauză (spre deosebire de participanții și de instanța de trimitere din cauza Brüstle) sunt de acord că, în stadiul actual al cunoașterii științifice, un fenomen de „amprentare genomică” împiedică partenotele umane și pe cele ale celorlalte mamifere să se dezvolte complet. Amprentare genomică înseamnă că unele gene sunt exprimate doar prin ADN patern, iar altele doar prin ADN matern. În cazul oamenilor, unele gene implicate în dezvoltarea țesutului extraembrionar, de exemplu, nu sunt exprimate decât prin ADN patern. În consecință, partenotele umane – care poartă doar ADN matern – nu pot, printre altele, să dezvolte țesut extraembrionar adecvat. Astfel, celulele acestor partenote nu sunt niciodată totipotente, întrucât nici chiar în primele câteva diviziuni celulare nu pot evolua în celule extraembrionare. Totuși, celulele stem pot fi obținute din structura asemănătoare unui blastocist. ISC consideră că ele sunt o alternativă bună la celulele stem embrionare umane obținute din embrioni.

Instanța de trimitere și participanții la procedură sunt de acord că este posibil ca bariera pe care o creează amprentarea genomică să poată fi depășită prin manipulare genetică, chiar dacă acest lucru nu a fost demonstrat până acum în cazul ființelor umane. Guvernele portughez și al Regatului Unit au menționat în acest sens, de exemplu, că la șoareci „complementarea tetraploidă” a fost folosită cu succes pentru a obține din partenote urmași viabili care au supraviețuit până la maturitate(19). În ședință, ISC nu a respins această posibilitate, dar a afirmat că manipularea genetică necesară pentru realizarea obiectivului menționat schimbă însăși natura partenotului. Republica Franceză a arătat că manipularea respectivă, conform dreptului francez, ar fi ilegală. Instanța de trimitere a precizat faptul că cererile de brevet modificate, care fac obiectul procedurilor în cauză, exclud perspectiva unei asemenea manipulări.

Caracterul neexhaustiv al listei de la articolul 6 alineatul (2) din directive

Având în vedere descrierea de mai sus a unui „partenot” și înainte de a analiza întrebarea adresată de High Court, considerăm că este necesar să analizăm sensul și domeniul de aplicare ale listei cu interdicții de la posibilitatea brevetării pe care o cuprinde directiva la articolul 6 alineatul (2), printre care se află și interdicția care face obiectul prezentei cereri de decizie preliminară.

Din modul de formulare a articolului 6 alineatul (2) rezultă în mod clar că lista cu interdicții nu este exhaustivă („nu sunt considerate brevetabile [în special următoarele]”), fapt care este confirmat în mod neîndoielnic de considerentul (38) al directivei („întrucât această listă nu poate fi, în mod evident, exhaustivă”). Comisia a subscris la această interpretare în ședință.

Astfel fiind, în principiu, caracterul neexhaustiv al listei limitează efectul practic al răspunsului la întrebarea adresată în prezenta cauză. Prin urmare, incidența răspunsului Curții diferă considerabil în funcție de aspectul dacă dreptul Uniunii oferă un „răspuns complet” la întrebarea privind posibilitatea brevetării partenotelor sau doar o parte din răspunsul la această întrebare. În opinia noastră, analizarea întrebării adresate Curții având conștiința acestui fapt are două avantaje. În primul rând, el oferă Curții contextul necesar al întrebării, permițând o identificare mai clară a mizei sale. În al doilea rând, el permite Curții să ofere instanței de trimitere un răspuns mai exact, care este posibil să prevină formularea altor cereri.

Desigur, nu ar fi necesar să se analizeze această chestiune în cazul în care High Court ar primi din partea Curții un răspuns, așa-zis, „cuprinzător”, care să confirme în totalitate soluția din Hotărârea Brüstle, și anume că directiva interzice brevetarea utilizărilor partenotelor în scopuri industriale sau comerciale, întrucât ele constituie embrioni umani în sensul directivei. Acesta este motivul pentru care, în opinia noastră, această chestiune nu a trebuit să fie abordată în Hotărârea Brüstle.

Totuși, în cazul în care Curtea ar adopta propunerea noastră și ar da un răspuns „excluziv” în sensul că partenotele sunt excluse din sfera noțiunii de embrioni umani, iar aceasta este în mod clar varianta preferată de instanța de trimitere, devine inevitabilă furnizarea unor explicații suplimentare privind implicațiile faptului că lista cu interdicții nu este exclusive.În opinia noastră, caracterul neexhaustiv al listei de la articolul 6 alineatul (2) din directivă implică faptul că excluderea unui partenot din sfera noțiunii de embrion uman de la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din directivă nu împiedică un stat membru să excludă partenotele de la brevetare în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directivă. Vom încerca să ne explicăm poziția în această privință cât mai concis posibil.

Întrebarea adresată aparține în mod neîndoielnic domeniului bioeticii. Totuși, această împrejurare nu o exclude din sfera juridică. Astfel, putem observa în zilele noastre apariția unui „drept al bioeticii”, după cum demonstrează legislația statelor membre. Totuși, în mod clar, directiva nu a fost destinată să aparțină „dreptului bioeticii” ca atare, deși conține unele dispoziții în această privință. Dimpotrivă, după cum indică denumirea sa și temeiul său juridic, directiva privește doar protecția juridică a invențiilor biotehnologice prin brevete, putându-se presupune că deliberarea publică din cursul procesului de elaborare s-a limitat la acest domeniu, fără să cuprindă toate aspectele relevante legate de subiectul foarte complex al bioeticii, cum s-ar fi întâmplat în caz contrar.

Invențiile biotehnologice care fac obiectul directivei și a căror protecție juridică se realizează prin brevete nu se limitează la cele din domeniul biotehnologiei umane. Dimpotrivă, acestea cuprind domeniul biotehnologiei în sensul său cel mai larg, incluzând domeniile biotehnologiei referitoare la animale și la plante. Dată fiind natura delicată a subiectului, directiva deschide posibilitatea unor considerații etice și morale în cadrul noțiunilor de ordine publică și bune moravuri, posibilitate care prezintă o importanță deosebită atunci când este vorba despre biotehnologia referitoare la specia homo sapiens.

Dispoziția centrală în această privință este, fără îndoială, articolul 6 din directivă. În partea sa relevantă, articolul 6 alineatul (1) prevede: „Invențiile trebuie considerate nebrevetabile în cazul în care exploatarea lor comercială ar contraveni ordinii publice sau bunelor moravuri”. Articolul 6 alineatul (2) dispune în continuare că, „[î]n temeiul alineatului (1), nu sunt considerate brevetabile: […]”.

În opinia noastră și din perspectiva considerentelor directivei, aceste două alineate ale articolului 6 trebuie să fie interpretate împreună. O asemenea abordare este impusă de partea introductivă a articolului 6 alineatul (2), care caracterizează în mod clar alineatul (2) ca fiind complementar alineatului (1). Astfel, deși articolul 6 alineatul (2) stabilește o listă cu invenții nebrevetabile, face acest lucru ca să arate, într-un mod ilustrativ și pentru a oferi orientări statelor membre, cazuri în care invențiile aduc atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. După cum se arată în considerentul (38), aceasta este „o listă ilustrativă cu invențiile excluse din categoria celor brevetabile, astfel încât să furnizeze instanțelor naționale și oficiilor de brevetare un ghid general pentru interpretarea referirilor la ordinea publică și bunele moravuri”.

Astfel, considerăm că cele două alineate ale articolului 6 nu vizează două domenii separate, primul pe cel al ordinii publice și bunelor moravuri, iar cel de al doilea pe cel al dreptului. Dimpotrivă, articolul 6 alineatul (2) exprimă în termeni juridici un consens minim obținut de statele membre la nivelul întregii Uniuni cu privire la invențiile care nu pot fi considerate brevetabile din considerente de ordine publică și bune moravuri. Prin urmare, articolul 6 alineatul (2) este accesoriu articolului 6 alineatul (1).

Aceasta înseamnă că, în contextul sarcinii încredințate fiecărui stat membru de a stabili care invenții nu sunt brevetabile din considerente de ordine publică și bune moravuri, directiva stabilește un nucleu de excludere de la brevetare, un fel de „zonă interzisă” comună pentru toate statele membre, ca o ilustrare a invențiilor care trebuie să fie considerate nebrevetabile în orice situație. În consecință, dacă partenotele nu sunt incluse în noțiunea de embrioni umani în sensul directivei, aceasta nu înseamnă că statele membre nu pot interzice brevetarea lor pe baza altor considerente de ordine publică și bune moravuri, recunoscând totodată faptul că partenotele nu sunt incluse în sfera noțiunii de embrion uman.

Această interpretare este în concordanță cu jurisprudența Curții, potrivit căreia articolul 6 alineatul (1) din directivă lasă autorităților administrative și instanțelor din statele membre un spațiu larg de manevră, permițând astfel luarea în considerare a contextului social și cultural al fiecărui stat membru, în timp ce articolul 6 alineatul (2) nu lasă nicio marjă de apreciere cu privire la caracterul nebrevetabil al procedeelor și utilizărilor menționate de această dispoziție, termenii acesteia făcând obiectul unei definiții autonome în dreptul Uniunii.

Observațiile precedente ar fi fost suficiente dacă nu ar fi existat o anumită particularitate a partenotelor, și anume „asemănarea” lor exterioară cu embrionii umani. Această apropiere ar putea crea impresia că toate obiecțiile privind brevetarea partenotelor trebuie să fie formulate în termeni făcând referire la includerea sau la neincluderea lor în sfera noțiunii de embrion uman. Cu alte cuvinte, tratamentul partenotelor din perspectiva ordinii publice sau bunelor moravuri ar depinde doar de aspectul dacă sunt sau nu sunt incluse în sfera noțiunii de embrion uman. Pentru a reformula din nou, faptul că dreptul Uniunii Europene definește noțiunea „embrion uman” în directivă în mod autonom ar exclude posibilitatea ca statele membre să ajungă la propriile concluzii cu privire la brevetarea partenotelor pe baza unor considerente de ordine publică și bune moravuri.

Considerăm că nu aceasta este situația.

Este adevărat că, potrivit Curții, noțiunea „embrion uman” din directivă trebuie să fie interpretată în mod autonom și să fie înțeleasă „în sens larg”, decizie asupra căreia vom reveni mai jos. Aceasta a determinat Curtea să asimileze embrionilor umani și alte organisme umane create prin mijloace științifice și tehnologice având aceeași capacitate de dezvoltare ca embrionii umani.

Este posibil ca partenotele să îndeplinească sau să nu îndeplinească această condiție, chestiune pe care o vom analiza în continuare. Indiferent de poziția adoptată cu privire la această chestiune, dată fiind originea partenotelor (ovule umane) și tehnologia utilizată, nu se poate exclude posibilitatea ca, pe baza considerentelor pe care le implică articolul 6 alineatul (1) din directivă și complet independent de interdicțiile de la articolul 6 alineatul (2), un stat membru să poată considera brevetarea partenotelor ca fiind contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.

Astfel, când se analizează dacă partenotele sunt embrioni umani în sensul directivei din perspectiva clarificărilor efectuate de instanța de trimitere, trebuie să se țină seama de faptul că această chestiune se referă la o interdicție de brevetare care face parte dintr-o listă neexhaustivă care figurează la articolul 6 alineatul (2) din directivă, care se limitează doar să ilustreze considerentele exprimate la articolul 6 alineatul (1).

Articolul 5 din directive

O ultimă precizare preliminară este necesară cu privire la articolul 5 din directivă. Curtea a adresat două întrebări participanților la ședință, cea de a doua privind aspectul dacă un partenot poate fi considerat un „corp uman” aflat în stadiul inițial al formării și dezvoltării sale, în sensul articolului 5 alineatul (1) din directivă sau, în caz că răspunsul este negativ, un „element izolat din corpul uman” în sensul articolului 5 alineatul (2) din aceasta. În opinia noastră, este perfect posibil să se dea un răspuns la întrebarea adresată fără a lua în considerare conținutul articolului 5 din directivă.

Potrivit articolului 5 alineatele (1) și (2) din directivă, deși corpul uman în diversele sale stadii de formare și de dezvoltare și simpla descoperire a unuia dintre elementele sale nu sunt brevetabile, un element izolat din corpul uman sau produs într-un alt mod prin intermediul unui procedeu tehnic poate fi brevetat. Distincția amintește de unul dintre principiile fundamentale din dreptul brevetelor, potrivit căruia numai invențiile sunt brevetabile, iar nu și descoperirile.

Un partenot nu este nici un corp uman în unul dintre stadiile sale de formare și de dezvoltare, nici un element al său. În schimb, partenotele sunt produse prin intermediul unui procedeu tehnic și, prin urmare, articolul 5 alineatul (1) din directivă în sine nu împiedică brevetarea lor. După cum a statuat Curtea în Hotărârea Țările de Jos/Parlamentul European și Consiliul, „invențiile care combină un element natural cu un procedeu tehnic care permite izolarea sau producerea lui pentru aplicații industriale pot face obiectul unei cereri de brevet”

Întrebarea adresată

Vom aborda acum întrebarea dacă partenotele sunt embrioni umani în sensul directivei, în special din perspectiva precizărilor instanței de trimitere și a Hotărârii Brüstle, în dispozitivul căreia Curtea a statuat că „[…] constituie un «embrion uman» […] orice ovul uman nefecundat care, prin partenogeneză, a fost stimulat să se dividă și să se dezvolte”.

Totuși, înainte de a începe propria analiză, vom prezenta punctele de vedere ale participanților la procedură.

1.      Punctele de vedere ale participanților la procedură

Participanții la prezenta procedură nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă partenotele constituie embrioni umani.

ISC, Franța, Suedia, Regatul Unit și Comisia consideră că partenotele nu sunt „embrioni umani” în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă.

ISC susține că directiva încurajează cercetările în domeniul ingineriei genetice stimulând brevetarea, dar limitând în același timp posibilitatea brevetării din respect pentru demnitatea umană, de exemplu, prin excluderea corpului uman, precum și a utilizării celulelor umane totipotente din categoria invențiilor brevetabile. Interpretarea termenului „embrion uman” ar trebui să asigure un echilibru adecvat între aceste două considerente. În timp ce demnitatea umană și integritatea persoanei impun ca ovulele umane fecundate să fie considerate embrioni, un organism care nu este de natură să evolueze într-o ființă umană sau cel puțin să declanșeze procesul care conduce la o ființă umană nu poate fi considerat embrion.

Întrucât un ovul fără ADN patern se poate dezvolta până în stadiul de blastocist, dar nu în mod complet, deoarece, cu alte cuvinte, celulele unui partenot sunt pluripotente chiar și în primele câteva diviziuni celulare și niciodată totipotente, excluzând astfel dezvoltarea până la capăt, partenotele nu pot fi considerate embrioni umani. Astfel, ele se deosebesc de ovulele fecundate în toate stadiile lor de dezvoltare. În opinia ISC, un echilibru adecvat între protecția demnității umane și stimularea cercetării prin brevetare poate fi atins numai dacă partenotele nu sunt excluse de la brevetare.

În ceea ce privește poziția Curții din Hotărârea Brüstle, ISC susține în principal că acea hotărâre nu exclude punctul de vedere potrivit căruia partenotele nu sunt embrioni umani. Potrivit ISC, referirea Curții la un organism „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane” înseamnă că trebuie să se stabilească faptul că este necesar să se constate dacă organismele îndeplinesc această condiție, sarcină care revine instanțelor naționale. ISC își întemeiază argumentul pe accentul pe care Curtea îl pune pe criteriul dezvoltării unei ființe umane și pe faptul că aceasta a aplicat exact același raționament în cazul ovulelor fecundate și al celor nefecundate care fac obiectul unui transfer de nuclee ale celulelor somatice, care, amândouă, îndeplinesc acest criteriu. În sfârșit, ISC arată că în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Brüstle instanța de trimitere și participanții la acea procedură au prezentat informații neclare cu privire la aspectul dacă partenotele pot evolua în ființe umane. În cazul în care decizia Curții ar fi interpretată în mod diferit, și anume în sensul că partenotele sunt embrioni umani din cauza paralelismului dintre dezvoltarea lor (inițială) și cea a embrionilor, ISC consideră că este justificată o îndepărtare de Hotărârea Brüstle, dat fiind că, în cazul de față, instanța de trimitere a arătat în mod explicit că partenotele și ovulele fecundate nu sunt identice în niciun stadiu al dezvoltării lor. ISC găsește încă o confirmare pentru poziția sa în decizia pronunțată de Bundesgerichtshof în cauza Brüstle după cererea de decizie preliminară, în care instanța germană a considerat că anumite organisme neviabile dezvoltate din ovocite fecundate in vitro nu sunt embrioni în temeiul soluției Curții, întrucât nu sunt de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane.

Potrivit Regatului Unit, Curtea trebuie să clarifice decizia sa ambiguă care se bazează pe expresia „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane” din Hotărârea Brüstle. Acesta a afirmat că observațiile depuse în cauza Brüstle nu reflectă în mod adecvat contextul tehnic referitor la partenote, că înțelegerea lor din punct de vedere științific a evoluat de atunci și că, în prezent, nu mai pot fi considerate identice cu embrionii în niciunul dintre stadiile lor de dezvoltare. Regatul Unit a arătat că atât Curtea, cât și avocatul general au recunoscut în cauza Brüstle că răspunsurile într-un domeniu tehnic aflat încă în plină dezvoltare se pot schimba odată cu progresul tehnologic. Termenul „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane” ar trebui înțeles în sensul că vizează doar procesele de dezvoltare care cel puțin au potențialul de a merge până la capăt și de a da naștere unei ființe umane viabile, interpretare care ar asigura totodată echilibrul necesar între stimularea dorită în domeniul biotehnologiei și demnitatea și integritatea persoanei.

Franța și Suedia au adoptat o interpretare similară a formulării utilizate de Curte și consideră că, din perspectiva stadiului actual al științei, partenogeneza nu poate fi considerată o tehnică de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane. Punctul de vedere al Comisiei este asemănător, aceasta susținând că aprecierea Curții în sensul că partenotele îndeplinesc aceste condiții și constituie embrioni umani s-a bazat pe observații scrise care s-au dovedit eronate în urma progreselor științifice. Comisia îndeamnă Curtea să stabilească criterii care să nu fie susceptibile să se modifice din cauza evoluției rapide a biotehnologiei.

Portugalia susține, de asemenea, această interpretare a formulării utilizate de Curte, dar subliniază riscul unei manipulări ulterioare a partenotului care să conducă la viabilitatea sa. Aceasta propune ca răspunsul la întrebare să fie afirmativ, cu excepția cazului în care se demonstrează că partenotele nu sunt de natură să evolueze într-o ființă umană prin niciun fel de manipulare suplimentară. Instanța națională ar trebui să stabilească dacă în cererea de brevet se demonstrează în mod clar că nu există o astfel de posibilitate sau dacă cererile de brevet sunt însoțite de renunțarea la dreptul de a efectua asemenea manipulări. Regatul Unit respinge în mod explicit relevanța unor astfel de posibile manipulări viitoare, invocând raționamentul adoptat de Bundesgerichtshof (Germania) în cadrul deciziei sale definitive în cauza Brüstle, care a afirmat că factorul decisiv este capacitatea unei celule în sine, iar nu capacitățile acesteia după ce a fost supusă unor manipulări.

Totuși, potrivit Poloniei, răspunsul la întrebare ar trebui să fie afirmativ. Aceasta afirmă că, în interesul protejării demnității umane, Curtea s-a întemeiat în mod corect pe capacitatea de a declanșa procesul de dezvoltare a unei ființe umane. Deși, în conformitate cu înțelegerea noastră actuală, partenotele nu pot să se dezvolte în ființe umane, ele trec la început prin aceleași etape de dezvoltare ca un ovul fecundat, și anume diviziune și diferențiere celulară, fiind, prin urmare, embrioni umani.

Analiză

a)      Hotărârea Brüstle

Curtea a definit noțiunea „embrioni umani” de la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din directivă în Hotărârea Brüstle. Potrivit acesteia, „constituie un «embrion uman» orice ovul uman încă din stadiul fecundării, orice ovul uman nefecundat în care a fost implantat nucleul unei celule umane mature și orice ovul uman nefecundat care, prin partenogeneză, a fost stimulat să se dividă și să se dezvolte”. Totuși, în privința celulelor obținute în stadiul de blastocist, Curtea a adoptat o abordare diferită: „revine instanței naționale competența de a determina, în lumina progreselor științei, dacă o celulă stem obținută pornind de la un embrion uman în stadiul de blastocist constituie un «embrion uman» în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 98/44”.

Formularea pare să includă în mod clar și net partenotele în definiția „embrionilor umani”. Totuși, dispozitivul hotărârii trebuie să fie citit în lumina motivelor pe baza cărora a fost pronunțată și care constituie temeiul necesar al hotărârii.

Întrebarea preliminară din cauza Brüstle a fost adresată Curții în cadrul unei proceduri privind valabilitatea unui brevet german depus de domnul Brüstle care viza „celule precursoare neurale izolate și purificate, procedeul de producere a acestora din celule stem embrionare și utilizarea acestora pentru terapia unor anomalii neurale”. În cadrul întrebării sale privind sensul expresiei „embrioni umani”, Bundesgerichtshof a solicitat în mod expres clarificarea aspectului dacă „ovulele umane nefecundate care au fost stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză” sunt incluse în sfera noțiunii, întrucât specificațiile brevetului identifica asemenea ovule ca reprezentând un mod alternativ de obținere a celulelor stem embrionare umane.

Întemeindu-se pe contextul și pe scopul directivei, și anume pe considerentele (16) și (38), pe articolul 5 alineatul (1) și pe articolul 6, Curtea a arătat că prin directivă s-a urmărit excluderea oricărei posibilități de brevetare în cazurile în care ar putea fi afectat respectul pentru demnitatea umană, concluzionând că noțiunea „embrion uman” în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă trebuie, așadar, să fie „înțeleasă în sens larg”.

Curtea a afirmat apoi că, în acest sens, „orice ovul uman, încă din stadiul fecundării, trebuie considerat un «embrion uman» în sensul și în vederea aplicării articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă, atât timp cât această fecundare este de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane”.

Acest criteriu, și anume dacă un organism este „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane”, este elementul central al raționamentului Curții. Dacă un organism are această capacitate „precum embrionul creat prin fecundarea unui ovul”, el este echivalentul unui embrion din punct de vedere funcțional, fiind, prin urmare, inclus în sfera noțiunii „embrion uman”.

Curtea a aplicat în continuare criteriul în cazul partenotelor și al ovulelor nefecundate după transferul de nuclee ale celulelor somatice și a considerat că ambele aceste organisme sunt de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane. Totuși, în ceea ce privește celulele stem obținute dintr-un embrion uman în stadiul de blastocist, Curtea a lăsat instanțelor naționale sarcina de a stabili dacă ele au această capacitate și dacă, „în consecință, fac parte din sfera noțiunii «embrion uman», în sensul și în vederea aplicării articolului 6 alineatul (2) litera (c) din directivă”.

Hotărârea Brüstle

Cum trebuie să înțelegem expresia „de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane”? La prima vedere, ea poate părea ambiguă, subliniind fie paralelismul primelor stadii de dezvoltare, adică aspectul dacă un organism se angajează într-un proces de diviziune și diferențiere celulară similar cu cel al unui ovul fecundat, fie faptul că organismul are capacitatea intrinsecă de a evolua într-o ființă umană.

Totuși, o analiză mai atentă a hotărârii arată că intenția Curții a fost să examineze dacă un ovul nefecundat are capacitatea intrinsecă de a evolua într-o ființă umană.

În opinia noastră, în Hotărârea Brüstle, Curtea a stabilit o echivalență funcțională între ovulele fecundate, cele nefecundate supuse transferului de nuclee ale celulelor somatice și partenote. Deși partenotele, după cum este acum demonstrat, sunt singurele organisme dintre acestea trei care nu pot evolua în ființe umane, Curtea tratează partenotele și ovulele nefecundate supuse transferului de nuclee ale celulelor somatice în cadrul aceluiași punct, fără să menționeze vreo distincție între ele și afirmând, în schimb, că ambele organisme, „astfel cum reiese din observațiile scrise depuse la Curte […] sunt de natură să declanșeze procesul de dezvoltare a unei ființe umane precum embrionul creat prin fecundarea unui ovul”. În cazul în care Curtea ar fi cunoscut diferența fundamentală dintre partenote și ovulele nefecundate supuse transferului de nuclee ale celulelor somatice și ar fi vrut totuși să stabilească o echivalență funcțională între cele două, cu siguranță ea ar fi analizat această diferență.

Prin urmare, putem presupune în mod rezonabil că observațiile depuse la momentul respectiv în cauza Brüstle au determinat Curtea să considere că toate cele trei organisme posedă capacitatea intrinsecă de a evolua într-o ființă umană. Comisia a susținut acest punct de vedere în observațiile sale din prezenta cauză, dând exemple de afirmații din cadrul observațiilor depuse în cauza Brüstle care ar fi putut crea această impresie. Această presupunere este confirmată și de Concluziile avocatului general Bot, care susține că partenotele sunt embrioni „în măsura în care, potrivit observațiilor scrise depuse la Curte, ar [putea] fi obținute celule totipotente” din ele, cu alte cuvinte, celule care pot evolua într-o ființă umană.

Astfel cum înțelegem noi raționamentul Curții, criteriul decisiv care ar trebui să fie luat în considerare pentru a stabili dacă un ovul nefecundat este un embrion uman este, așadar, acela dacă ovulul nefecundat respectiv are capacitatea intrinsecă de a evolua într-o ființă umană, cu alte cuvinte, dacă el reprezintă cu adevărat echivalentul funcțional al unui ovul fertilizat.

Având în vedere faptele expuse în mod neechivoc de instanța de trimitere și de participanții la prezenta procedură, pare să fie clar în prezent că un partenot nu are, per se, capacitatea intrinsecă necesară să evolueze într-o ființă umană și, prin urmare, că nu constituie ca atare un „embrion uman”.

În consecință, cu rezerva la care ne vom referi în continuare, răspunsul la întrebarea preliminară adresată de High Court trebuie să fie negativ, în sensul că ovulele umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză, astfel cum sunt descrise de instanța de trimitere, nu intră sub incidența expresiei „embrioni umani” care figurează la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din directivă.

Rezerva menționată privește eventualitatea arătată mai sus, ca un partenot să fie manipulat genetic într-un mod care să îi permită să se dezvolte în mod complet, iar astfel să devină o ființă umană. Întrucât asemenea manipulări au fost deja testate cu succes pe partenote de mamifere neumane (și anume pe șoareci), nu poate fi exclusă în mod categoric posibilitatea utilizării lor în viitor cu privire la partenote umane, chiar dacă aceste manipulări ar fi de cele mai multe ori ilegale.

Totuși, simpla posibilitate a unei manipulări genetice ulterioare prin care să fie modificate caracteristicile fundamentale ale unui partenot nu schimbă caracterul pe care el îl avea înainte de manipulare. După cum am afirmat mai devreme, în stadiul actual al cunoașterii științifice, un partenot nu are capacitatea de a evolua într-o ființă umană. Atunci când partenotul este manipulat astfel încât să dobândească efectiv capacitatea respectivă, el nu mai poate fi considerat un partenot și, în consecință, nu mai poate fi brevetat.

 În consecință, răspunsul la întrebarea adresată de High Court nu poate fi un simplu răspuns negativ. Dimpotrivă, prudența impune să se precizeze că partenotele nu pot fi excluse din sfera noțiunii de embrioni decât în măsura în care ele nu au fost manipulate genetic pentru a dobândi capacitatea de a evolua într-o ființă umană.

Având în vedere aceste argumente, considerăm că răspunsul Curții la întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie să fie în sensul că ovulele umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză nu intră sub incidența expresiei „embrioni umani” care figurează la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din directivă atât timp cât nu sunt de natură să evolueze într-o ființă umană și nu au fost manipulate genetic pentru a dobândi o asemenea capacitate.

Concluzie

Din perspectiva considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de High Court of Justice, Chancery Division (Patents Court) după cum urmează:

„Ovulele umane nefecundate stimulate să se dividă și să se dezvolte prin partenogeneză nu intră sub incidența expresiei «embrioni umani» care figurează la articolul 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice atât timp cât nu sunt de natură să evolueze într-o ființă umană și nu au fost manipulate genetic pentru a dobândi o asemenea capacitate.”

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

B.Stark, H. Roland, L. Boyer Introduction du droit, ed. a 4-a, Editura Litec, Paris 1996;

Carbu-Ciochină, I. Drept civil. Persoanele, Editura Junimea, Iași, 2008;

Bîrsan, C. Convenția europeană a drepturilor omului, Cometariu pe articole, edița a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2010;

Beleiu, Ghe. Drept civil român, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă., Editura Universul Juridic, București 2007;

Boroi, G Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Constin, M. N. Marile instituții ale dreptului civil român, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1984;

Costin, M. N. Dicționar de drept civil de la A la Z, Editura Hamangiu, București 2007;

Dogaru, I. Drept Civil Român Tratat Vol. I., Editura Themis Craiova, 2000;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Florian, Emese, Dreptul familiei, ediția 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

F. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 2006,

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Buucrești 1996;

Imbrescu, I. Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2010;

J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil, L'obligation, ed. 12-a, Editura DAlloz, Paris 2006;

Lupașcu, D., Dreptul famileiei, Ediția a IV-a amendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009;

Lupan, E., I.Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Persoanele, Vol.II, Editura C.H. Beck, București 2007;

Lupulescu, D. Actele de stare civilă, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;

Trușcă, P. Drept civil. Introducere în dreptul civil.Persoana fizică. Persoana juridică, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul juriid, București 2005;

Ungureanu, O C. Jugastru, Persoanele, ediția a 2-a revăzută,Editura Hamangiu, București 2007;

Urs, R., Todică C. Drept civil. Persoana fizică. Persoana juriidcă, Editura Universitară București 2007;

Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Introduction. Biens. Personnes. Famille, 16, edition 2009, Sirey Daloz;

Urs, I.R., C. Todică, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Universitară, București 2007, p. 129

Legislație

Articole din reviste de specialitate

O. Ungureanu, C. Munteanu, Observații privind persoana fizică și personalitatea juridică, în P.R. nr. 4/2005;

Practică judiciară

Trib. București, secția a III-a civilă, sentința civilă, nr. 22 din 14. 01.2012