Biodiversitatea

Contents

Introducere

Biodiversitatea reprezintă un concept amplu, ce cuprinde milionae de specii de plante și animale de pe Terra.

Toate organismele ce trăiesc pe planetă sunt dependente între ele într-o oarecare măsură, aici intervenind importanța biodiversității.

Pierderile suferite de planetă reprezeintă o pierdere și pentru umanitate, și prin urmare, oameni sunt cei ce trebuie să la curent cu acestea și să facă eforturi pentru a păstra biodiversitatea intactă.

Varietatea formelor de relief reprezintă caracterstici unice în Europa și rare chiar și la nivel global. Astfel că pe teritoriul țării noastre regăsim regiuni biogeografice precum: continental, alpină, panonică, pontică (Marea Neagră) și stepică.

Poziția sa geografică, complexitatea fizico-geografică, litologică și distribuirea radial a gradienților altitudinali ai formelor de relief creează o diversitate de condiții microclimatice și pedologice.

Această variabilitate a compoziției și structurii subsratului și condițiilor abiotice determină bogăția, distribuția și gradul de reprezentare ale felurilor de habitate și ecosisteme naturale de teritoriul țării noastre.

Biodiversitatea din țara noastră, reprezentată de varietatea ecosistemelor, a speciilor și generlor, reprezintă capitalul natural al țării, fiind o parte integrantă din dezvoltarea durabilă, datorită faptului că oferă bunuri și servicii, precum hrana, redistribuirea apei marine și terestre, ce stau la baza dezvoltării economice, a calității vieții și bunăstării populației.

Conservarea diversității biologice, în prezent, reprezintă una din probleme importante la orice nivel (național/internațional), dar în ultima perioadă conservarea diversității biologice, la nivel de ecosistem,specie sau la nivel de gene, este din ce în ce mai gravă, datorită intensificării impactului uman asupra biosferei.

Astfel, menținerea unei diversității biologice este necesară, nu doar pentru asigurarea vieții în prezent, și și pentru generațiile ce vor veni, deoarece aceasta păstrează un echilibru ecologic regional și/sau global, menține calitatea mediului necesară societății și garantează regenerarea resurselor biologice.

Capitolul 1. Protecția Juridică a Biodiversității în Dreptul Național

i) Condiții Generale

Biodiversitatea reprezintă un concept amplu, ce cuprinde milionae de specii de plante și animale de pe Terra. Toate organismele ce trăiesc pe planetă sunt dependente între ele într-o oarecare măsură, aici intervenind importanța biodiversității. Pierderile suferite de planetă reprezeintă o pierdere și pentru umanitate, și prin urmare, oameni sunt cei ce trebuie să la curent cu acestea și să facă eforturi pentru a păstra biodiversitatea intactă.

Conceptul de diversitate face referire la varietatea componetelor unui sistem, fiind o măsură a heterogenității acestuia. Biodiversitatea definește heterogenitatea componentelor acestui ecosistem.

Dicționarul de biologie (Penguin, 1995) a definit biodiversitatea ca fiind ,, nivelul local/global al diversității biologice, cel mai exprimat ca număr de specii/taxoni superiori speciei/indicator al diversității genetice,,. Într-un alt dicționar (Oxford, 1999), biodiversitatea a fost definită ca fiind o ,, mare varietate de specii sau de taxoni de plante, animale și microorganisme ce există într-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o regiune sau variabilitatea genetică a unei specii,,.

În prezent nu există o viziune unitară asupra acestui concept, însă au fost identificate 85 de definiții ale acestui concept, ce au fost grupate în 2 categorii, astfel:

într-un sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea speciilor și a taxonilor de rang superior din ierarhia taxonomică;

iar într-un sens larg, poate fi definită ca fiind întreaga variabilitate a organismelor vii și a habitatelor acestora.

În acest fel, se disting 4 componente ierarhice ale biodiversității, și anume: diversitatea genetică, diversitatea specifică și diversitatea antropică.

Diversitatea genetică face referire la variabilitatea intraspecifică și reprezintă fundamentul procesului evolutiv.

Diversitatea specifică face referire la varietatea speciilor la nivel local – biocenoza -, regional – regiune biogeografică – și/sau global – biosferă.

Diversitatea ecosistemică reprezintă nivelul unde au loc procesele evolutive, pe lângă componenta vie aceasta include și componenta ne-vie.

Diversitatea antropică face referire la diversitatea etnică, culturală, lingvistică a comunităților umane, de aceea poartă denumirea și de etnoculturală.

Omenirea reprezintă ea însăși o parte a diversității biologice (biodiversității), iar existența acesteia ar fi imposibilă fără biodiversitate. Competitivitatea economică, calitatea vieții, forța de muncă, securitatea – toate sunt bazate pe capitalul natural.

Conservarea diversității biologice, în prezent, reprezintă una din probleme importante la orice nivel (național/internațional), dar în ultima perioadă conservarea diversității biologice, la nivel de ecosistem,specie sau la nivel de gene, este din ce în ce mai gravă, datorită intensificării impactului uman asupra biosferei. Astfel, menținerea unei diversității biologice este necesară, nu doar pentru asigurarea vieții în prezent, și și pentru generațiile ce vor veni, deoarece aceasta păstrează un echilibru ecologic regional și/sau global, menține calitatea mediului necesară societății și garantează regenerarea resurselor biologice.

Economiștii sunt de acord că biodiversitatea are o importanță/valoare economică. Însă, cum poate fi stabilită această importanță? Înainte de a se răspunde la prima întrebare, ar trebuie definim un alt concept, și anume, ce este utilitatea? Asta, pentru că deseori trabuie să alegem dintre diferite variante de dezvoltare.

De exemplu, un proiect prin care se propune defrișarea unei păduri, din vecinătatea unui oraș, pentru a a se construi un cartier rezidențial.

În acest caz argumentele oferite de cei care propun proiectele sunt extrem de convingătoare pentru populație, și anume: locuri de muncă, dezvoltarea sectorului de servicii, creșterea valorii terenurilor etc., astfel că cuvintele folosite sunt imprezionante: dezvoltare, progres, prosperitate. Dar care sunt totuși, contra argumentele: o listă de specii de viețuitoare și plante periclitate, de care nimănui nu îi pasă. Dacă se reușește totuși să se calculeze adevărata importanță a pădurii, dincolo de valoarea masei lemnoase sau de prețul terenului, oare nu s-ar putea contrabalansa opțiunea defrișării. Principala problemă constă în evaluarea importanței/valorii bunurilor și serviciilor furnizate de ecosisteme, a căror distrugere în prezent este generatoare de beneficii economice mari și imediate. Însă sistemul socio-economic uman beneficiază însă de o serie de bunuri și servicii furnizate de acestea (vezi Fig. 1):

Fig. 1 – Sistemul de clasificare al resurselor naturale (bunuri și servicii) furnizate de capitalul natural.

Sursa: http://www.proyectoibera.org

Materiile prime care sunt reprezentate de resursele regenerabile (plante, animale folosite în domeniul alimentației, lemne de foc sau pentru construcții, fibrele vegetale etc.) care reprezintă bunurile.

Resursele regenerabile sunt cele ce au nevoie de o gestionare atentă. Serviciile sunt reprezentate de: absorbția și reciclarea deșeurilor și stabilizarea climatului și a circuitului hidrologic ( aceasta deține un rol important în menținerea biodiversității, contribuind la creșterea stabilității sistemului ecologic).

Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice sunt supuse prevederilor Legii protecției mediului și legislației specifice în vigoare.

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu autoritățile publice centrale și locale, după caz, elaborează reglementări tehnice, cu privire la măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare și folosire durabilă a componentelor diversității biologice și pentru asigurarea sănătății umane.

La proiectarea lucrărilor ce pot să modifice cadrul natural al unei arii naturale protejate este obligatorie procedura de evaluare a impactului, urmată de avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor și de protecție a speciilor sălbatice de floră și faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei și a condițiilor impuse prin acordul de mediu, automonitorizarea, precum și monitorizarea de către structurile de administrare, până la îndeplinirea acestora.

Legea prevede că deținătorii cu orice titlu de suprafețe terestre și avatice supuse refacerii ecologice sau aflate întro arie naturală protejată au îndatorirea de a plica sau/și respecta măsurile stabilite de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

Pentru restricțiile de folosire impuse proprietarilor de terenuri extravilane situate în aroo naturale protejate, potrivit legislației specifice, aceștia sunt scutiți de plata impozitului pe teren, în baza unei confirmării emise de structura de administrare a ariei naturale protejate sau de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

Metodele de păstrare a biodiversității au la bază fundamente teoretice frunizate de științe, precum: ecologia, sociologia, biogeografia, economia etc.

Păstrarea biodiversității necesită o abordare complexă, care are două aspecte, un aspect politic și un al doilea tehnic.

La elaborarea programelor de păstrare a biodiversității trebuie să se ia în considerare aspecte, precum:

cuantificarea diversității specifice și genetice,

identificarea și clasificare unităților operaționale,

estimarea și modelarea evoluției sistemelor biologice/ecologice.

Astfel că, în prezent identificăm 2 direcții majore de cercetare în conservare: modelul populației cu efective mici și modelul populației în declin.

Primul are ca obiective menținerea unei populații cu efective reduse, iar cel de-al doilea, care este și mai relevant pentru conservare, abordează cauzele ce determină diminuarea efectivelor unei populații și propune căi de redresare a efectivelor populațiilor ce se află în declin.

Metodele care sunt folosite în conservarea biodiversității își propun: identificarea sistemelor ecologice care trebuie să fie puse sub protecție, stabilirea unei arii de management al capitalului natural, stabilirea de măsuri ce se impun pentru conservare, estimarea evoluției sistemului pe termen lung, evaluarea costurilor și raportul cost economic – beneficiu ecologic, dar și compararea opțiunilor manageriale cu privire la evaluarea costurilor și beneficiilor fiecărei variante.

Una dintre metodele (strategiile) de păstrare a biodiversității este analiza viabilității populației care reprezintă procesul de evaluare sistematică a probabilității de extincție în timp a unei populații care este periclitată.

Metoda este aplicată în programe de conservare a speciilor. Pentru a se conserva o specie este impusă scăderea riscului extincției populațiilor care o compun. Pentru aceasta trebuie să se identifice factorii ce pot cauza extincția respectivei populații.

Factorii pot fi atât intrinseci, precum deriva genetică, efectele demografice, cât și extrinseci, precum modificării ale condițiilor de mediu, de exemplu. Unul dintre principalele obiective ale conservării îl reprezintă reducerea riscului de extincție a populației la un nivel apropiat de riscul normal.

Această analiză permite specialiștilor să determine mărimea necesară a populației de a supraviețui, cu o oarecare probabilitate, pe parcursul unei perioade de timp ce este măsurată în număr de generații dar și de a estima impactul relativ pe care variațiile factorilor le-ar putea avea asupra populației. Însă pentru a se obține asemenea estimări, devin necesare date cu privire la diferite caracteristici ale populației, precum: date demografice, tipul de reproducere, date genetice etc. De multe ori, aceste ori sunt incomplete ori lipFactorii pot fi atât intrinseci, precum deriva genetică, efectele demografice, cât și extrinseci, precum modificării ale condițiilor de mediu, de exemplu. Unul dintre principalele obiective ale conservării îl reprezintă reducerea riscului de extincție a populației la un nivel apropiat de riscul normal.

Această analiză permite specialiștilor să determine mărimea necesară a populației de a supraviețui, cu o oarecare probabilitate, pe parcursul unei perioade de timp ce este măsurată în număr de generații dar și de a estima impactul relativ pe care variațiile factorilor le-ar putea avea asupra populației. Însă pentru a se obține asemenea estimări, devin necesare date cu privire la diferite caracteristici ale populației, precum: date demografice, tipul de reproducere, date genetice etc. De multe ori, aceste ori sunt incomplete ori lipsesc, de aceea această analiză devine speculativă, iar valoarea ei poate fi utilizată doar cu scop probabilistic.

O altă metodă de păstrare a biodiversității este ceea a criteriilor pentru stabilirea mărimii ariilor naturale protejate. Această problemă a fost studiată de-a lungul timpului de mai mulți cercetători.

În cadrul acestei metode se pornește de la ideea că suprafața/suprafețele care sunt destinate conrservării diversității biologice trebuie să fie stabilite în așa fele încât să satisfacă cerințele biologice și etologice ale diferitelor specii de mamifere mari, care sunt situate în vârful piramidei trofice în ecosistemul natural.

Pentru stabilirea suprafeței destinate ocrotirii unor specii se iau în considerare caracteristici biologice și etologice ale speciilor care urmează să fie protejate, dar și particularități ale sistemului ecologic selectat pentru conservare. Astfel că, este impusă determinarea unui efectiv minimc viabil și unui efectiv optim în ceea ce privește menținerea populații și mai apoi a aflării suprafeței de teren ce este necesară pentru a se susține respectiva populație.

Această teorie, este bazată pe postulatul dependenței vieții unui biosistem de schimburile de energie pe care acesta le întreține cu mediul său.

O altă metodă de păstrare a biodiversității, denumită modelul A.M.O.E.B.A, care este elaborat de cercetători olandezi, acesta permițând realizarea de programe coerente de conservare prin integrarea programelor de cercetare, management și monitorizare într-un singur sistem.

Elaborarea acestui model, pentru un anumit obiectiv, presupune parcurgerea a 3 etape:

Identificarea de parametri, a diversității specifice și a capacității de autoreglare a sistemului ecologic, cât și a bunurilor, serviciilor furnizate de acesta sistemului social și economic;

Stabilirea unui anumit sistem de referință;

Identificarea de măsuri necesare pentru a spori efectivele populației țintă, identificare de efecte probabile și de costuri asociate.

Printre criteriile pentru selectarea speciilor țintă, amintim: existența unor date cu privire la speciile respective pe o perioadă de cel puțin 3 ani; speciile selectate să fie din cele ce au fost afectate de activitatea umană, să poată fi inventariate în teren; să existe indicatoare cu privire la starea sistemului ecologic; speciile țintă să fie foarte bine cunoscute, să dețină o valoare estetică, culturală și afectivă. Pentru populațiile țintă se stabilesc efective de referință, efective necesare pentru menținerea populației.

ii) Poluarea și efectele principale asupra biodiversității

Termenul „poluare” vine de la termenul polluero, -ere, din limba latină și înseamnă a murdări, a pângări, a profana. Acesta vrea să desemneze o acțiune prin care omul își degradează propriul său mediu de viață. Astfel de acțiune nu este caracteristică îndă doar omului intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan și nici măcar omului în genere. Aceasta este o lege naturală generală potrivit căreia ființe vii produc deșeuri care, neeliminate din mediul lor de viață, le fac imposibilă continuarea activității și chiar a vieții însăși.

În sensul Legii protecției mediului, prin poluare se înțelege introducerea în mod direct sau indirect a unui poluant ce poate aduve prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, poate dăuna bunuri materiale ori poate produce o deterirorare ori o împiedicare a folosirii mediului în scop recreativ ori în alte scopuri legitime.

Prin poluant, potrivit Legii protecției mediului, înțelegem orice substanță, preparat sub formă lichidă, solidă sau gazoasă, ori sub formă de energie ori vapori, radiație electro-magnetică, ionizantă, fonică, termică ori vibrații, care, odată introduse în mediu, schimbă echilibrul constituienților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.

Poluantul reprezintă un factor care aflat în mediu în cantități care depășesc limita de toleranță a uneia ori a mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea ori normala dezvoltare a acestora datorită unei acțiunii toxice.

Acțiunea de intoxicare produsă de poluanți poartă denumirea de poluare și este cu atît mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai ridicată.

În prezent, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, și înmulțirea populației globale și aspirația generală spre bunăstare, pe de altă parte, au condus la creșterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, totodată, o problemă a prezentului, pentru că gravitatea și amploarea proceselor poluante și realizările științifice și tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea riscurilor poluării și drept urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea degradării mediului.

Formele de poluare cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

poluarea apei,

poluarea solului,

poluarea aerului (atmosferică).

Aceste trei elemente de bază ale vieții omenești, apa, aerul și solul, sunt și cele mai afectate de acțiunile lipsite de responsabilitate și umanitate ale omului.

Solul constituie un factor de mediul cu o influență deosebită asupra sănătății.

Tocmai datorită acestui fapt, poluanții ce se acumulează în sol pot să tulbure puternic echilibrul ecologic vital al acestuia. Cei care nu își termină cursa în sol ajung să se depună în mări și oceane, unde au început să se acumuleze pesticide persistente și alte impurități organice de sinteză.

Putem afirma că poluarea solului reprezintă rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea normalei funcționării a solului, ca mediu vital, în cadrul distinctelor ecosisteme naturale ori antropice, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitate sa bioproductivă din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării este constituti fie prin reducerea cantitativă ori calitativă a producției vegetale, fie prin cheltuielile necesare menținerii capacității bioproductive la parametrii cantitativi și calitativi anterior manifestării poluării-

În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică și chimică, în vecinătatea imediată a unităților miniere și în locurile de depozitare a minereurilor radioactive, se constată și poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui și depozitarea în sol a deșeurilor nucleare ce emit radiații timp îndelungat și care scot din circuit nenumărate terenuri.

Pentru toate aceste motive, protecția solului și a subsolului reprezintă obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice și de prevenire și combatere a poluării solului și de refacere a calității acestuia.

Apa este un factor de mediu indispensabil vieții. Ea îndeplinește în organism multiple funcții, fără apa toate reacțiile biologice devenind imposibile. Lipsa de apă sau consumul de apa poluată are multiple consecințe negative asupra omului și sănătății sale.

Poluarea apei este produsă de minim 5 categorii de poluanți: de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică și radioactivă, rezultați din diferite activități umane.

Sursele ce produc pluarea apelor de suprafață pot fi împărțite în surse de poluare organizate sau concentrate, reprezentate de apele uzate urbane care deversează continuu sau ape industriale, cu descărcare continuă sau intermitentă, surse de poluare neorganizzate, dispersate pe suprafața bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitații ce spală localitățile și drumurile, depozitele de reziduri, terenurile agricole pe ce sunt aplicate îngrășăminte ori pesticide.

Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, mai ales, din impurificarea cu ape saline, gaze ori hidrocarburi produse drept urmare a unor lucrări miniere sau de foraje, impurificări produse de infiltrațiile de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape ce produv și impurificarea dispersată a surselor supreficiale, impurificări produse în secțiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecție sanitară ori a cerințelor de execuție.

Principalii agenți fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentanți, în mare parte, de substanțele radioactive și de apele termele, proveniți din procesele de răcire tehnologică a distinctelor agregate industriale. Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt constitutie din depunerile radioactive care ajung în apă odată cu ploia, apele utilizate la uzinele atomice, deșeurile atomice.

Aerul servește pentru anumite industrii, ca materie primă, situație în care poluarea are în vedere prezența în compunerea lui a unor substanțe care au efecte negative asupra procesului de producție conducând la corodarea instalațiilor, la alterarea calității produselor.

Principalii poluanții ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanții carbonici, hidrocarburile, compușii azotului, poluanții minerali, substanțele radioactive, praful bacterian etc.

Furtunile de praf sunt și ele un important factor în poluarea aerului.

Deșeurile radioactive reprezintă acele materiale rezultate din activități nucleare (materiale radioactive) sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a prevăzut nici o întrebuințare, care conțin ori care sunt contaminate cu radionuclizi în concentrații superioare limitelor de exceptare; prin deșeu radioactiv se înțelege și combustibilul nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare.

Deșeurile rezultate din activități medicale includ toate deșeurile, periculoase/nepericuloase, ce se produc în unitățile sanitare. Deșeurile rezultate din activitățile medicale prezintă un potențial risc pentru sănătatea umană și mediu, atât prin caracteristicile specifice pe care le prezintă, cât și prin volumul deosebit de ridicat. În scopul evitării consecințelor negative, s-au stabilit reglementări ale modului în care sunt colectate,ambalate,și depozitate temporar, apoi se transportă și se elimină aceste deșeuri, o atenție deosebită acordându-se deșeurilor periculoase pentru a preveni astfel contaminarea mediului și afectarea stării de sănătate.

Principalele măsuri concrete de realizare a protecției mediului constau în :

exploatarea rațională a instalațiilor tehnologice selecționate pentru o anumită producție ca fiind cele mai puțin poluante;

recuperarea și valorificarea substanțelor reziduale utilizabile;

amplasarea surselor de poluare bazată pe un studiu științific al consecințelor pe care le are situarea într-o anumită ambiantă geoclimatică;

adoptarea de sisteme și mijloace de transport cât mai puțin poluante.

Poluarea, prin natura consecințelor social – economice și umanitare pe care le produce, a sferei lor de răspândire, este o problemă cu implicații naționale și internaționale.

iii)Reglementări generale și speciale privind protecția faunei în dreptul internațional

În dreptul internațional, protecția florei și faunei sălbatice a dobândit o importanță excepțională pe măsură ce viața sălbatică a fost din ce în ce mai amenințată de agresiunea factorilor antropici și de încălcarea regulilor internaționale cu privire la normele de vânat și pescuit cu privire la pescuit și cele de exploatare cu privire la faună.

Consecințele negative al acțiunilor oamenilor au devenit alarmante la mai puțin timp după începutul secolului al XIX – lea. S-a estimat că timp de două secole, au dispărut peste 100 specii de păsării și peste 90 specii de mamifere.

Chiar dacă ar exista un sistem juridic bine pus la punct cu privire la protecția florei și faunei sălbatice privitor la repararea pagubelor cauzate, acesta nu ar fi totuși sugficient pentru conservarea florei și faunei pentru că daunele ce li se aduc, mai ales prin poluare, sunt ireversibile, problemele reconsituirii vieții sălbatice fiind insurmontabile.

Prima convenție internațională multilaterală cu privire la protecția unor specii de păsări ce nu se supun exploatării în scopuri economice a fost Convenția de la Paris din anul 1902, guvernată însă de o rațiune utilitară cu privire la speciile de păsări „folositoare agriculturii”, pe baza unei liste limitative.

Ulterior, ca urmare a alcătuirii unei noi convenții privitoare la protecția păsărilor, s-a încheiat la Paria în anul 1950, Convenția internațională pentru protecția păsărilor, prevăzând principul general potrivit căruia toate păsările trebuiesc protejate, eliminând excepțiile prevăzute de Convenția din 1902. Chiar dacă a consituit un progres față de convenția anterioară, problemele de conservare a sepciilor nu sunt prevăzute în mod unitar, fiind incomplete și nu se ocupă de cunoaștere in – situ a habitatelor păsărilor.

La data de 2 februarie 1971, s-a încheiat la Ramsar în Iran, Convenția asupra zonelelor umede de importanță internațională, mai ales ca habitat al păsărilor acvative.

Pornins de la recunoașterea interdependenței omului cu mediul înconjurător, considerând funcțiile ecologice fundamentale ale zonelor umede ca regulatoare a regimului apelor, ca habitate ale unor specii de floră și faună caracteristice și,mai ales, ale păsărilor de apă și convinse că zonele umede reprezintă o resursă de valoare mare din punct de vedere economic, naturală, recreativă și științifică, statele semnatare ale Convenției s-au înțeles cu privire la protejarea lor.

În sensul Convenției, zonele umede reprezintă întinderi de bălți, mlaștini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 m.

Prin păsări de apă, se înțeleg, conform Convenției, cele a căror existență depinde ecologic de zonele umede.

Fiecare parte contractantă se obligă să identifice zonele umede aparținând teritoriului său, care să fie înscrise pe Lista zonelor umede de importanță internațională din punct de vedere, ecologic, botanic, zoologic, limnologic sau hidrologic. În primul rând, vor fi înscrise zonele umede de importanță internațională pentru păsările acvatice în toate anotimpurile. Această înscriere se realizează fără a prejudicia drepturile exclusive de suveranitate ale părții contractante pe teritoriul căreia se află situată zona și implică o serie de responsabilități.

Declarația de la Stockholm din anul 1972, conține o schimbare importantă de atitudini, cuprinzând anumite principii potrivit cărora flora și fauna constituie un patrimoniu care face parte integrantă dintrun ecosistem ale cărui habitate trebuiesc conservate și protejate contra oricăror perturbări.

În anul 1973, la Washington se încheia Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice de floră și faună amenințate cu dispariția, având ca procedeu de reglementare tehnice anexelor ce fac referire la comerțul internațional cu anumale amenințate cu dispariția, la speciile vulnerabile și la toate speciile pe ca o parte contractantă le declară subsumate limitelor aptitudinilor proprii, conform unor prevederi. Convenția, fiind considerată cel mai complet act normativ îîn materie, pleacă de la constatarea că supra – exploatarea unor specii animale și vegetale, până la punerea în pericol a prerenjității acestora, au drept cauză comercializarea acestora și drept urmare tranzacțiile trebuiesc interzise ori puse sub control.

În anul 1978, sub auspiciile UNESCO, s-a adoptat Declarația Universală a drepturilor animalelor, care a fost revizuită în anul 1989. La abaze acestui document stă ideea că viața este unică, toate ființele au o origine comună și s-au diferențiat în cursul evoluției, speciile. În consecință, orice ființă vie posedă drepturi naturale, specia umană trebuind să recunoască dreptul la existență al altor specii. Respectul omului față de animale este inseparabil față de respectul oamenilor între ei și coexistența speciilor în lume implică recunoașterea de către specia umană a dreptului la existență al celorlalte specii. Documentul prevede printre altele, drepturile următoare și principii cu privire la animale:

dreptul la viață în cadrul ecosistemelor;

dreptul la respect al oricărei vieți animale,

interzicerea relelor tratamente și a actelor de cruzime,

dreptul animalelor sălbatice de a trăi libere în mediul lor natural și de a se reproduce;

dreptul la întreținere și alte îngrijiri ale animalelor ținute sub dependența omului;

incriminarea actelor care implică fără justificare moartea unui animal etc.

Ca urmare a Recomandării nr. 32 din Planul de acțiune elaborat la Conferința de la Stockholm din anul 1972 s-a încheiat ca instrument cu vocație universală, Convenția asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice, la Bonn, în anul 1979.

Convenția reprezintă o recunoaștere a faptului că conservarea eficeintă și gestiunea speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice cere cu acuitate cooperarea statelor, și mai ales, acțiuni comune în interiorul limitelor de jurisdicție națională unde aceste specii își fac sejurul în anumite perioade ale anului.

La 13 septembrie 1979, la Berna s-a semnat Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa. Convenția a fost pregătită, de către Consiliul Europei, consitutuind raportat la celelalte acte normative în domeniu, un progres serios, pentru că are ca obiect protecția complexă nu doar a speciilor de animale migratoare și sedentare, dar și a speciilor vegetale și a habitatului lor și cuprinde măsuri de protecție concrete.

La 24 ianuarie 1982, se încheia la Khartoum, Protocolul de accord cu privire la conservarea resurselor naturale comune, prin care statele semnatare se angajează să acorde o specială atenție resurselor naturale comune, să interzică prelevările de animale aparținând unor specii protejate a căror arie de repartizare ele o împart, să îi urmărească pe toți cei ce dețin obiecte ce provin din speciile astfel protejate, fără a avea permis, aplicând legea teritorială, dar restituind obiectele reclamate statului de origine.

Charta Mondială a Naturii, s-a adoptat la 28 octombrie 1982 de către Adunarea Generală ONU, reafirmă concepțiile asupra patrimoniului natural unde se integrează speciile sălbatice și habitatul acestora.

Prevederi extrem de importante privitor la conservarea resurselor biologice, ale mării, întâlnim și în Convenția asupra dreptului mării de la MontegoBay, din anul 1982.

Pornind de la obligația morală a omului de a respecta toate animalele și de a lua în seamă capacitatea acestora de suferință și memoria lor, precum și de la nevoia dobândirii de cunoștințe în domeniul sănătății și siguranței prin efectuarea de experiențe cu și pe animale, la 18 martie 1986, s-a semnat la Strasboug – Convenția europeană pentru protecția animalelor vertebrate folosite în experimente și alte scopuri științifice, însoțită de un Protocol de amnedare, adoptat la Strasbourg la 22 iunie 1998.

Din aceleași considerente morale de a respecta toate ființele vii, precum și de la recunoașterea rolului și locului animalelor de companie în viața omului și avînd în vedere că atitudinile în privința animalelor de companie variază considerabil, uneori datorită lipsei de cunoștințe sau de conștiință, la 23 iunie 2003, se semna la Strasbourg Convenția europeană pentru protejarea animalelor de companie.

La Conferința ONU pentru Protecția Meidului de la Rio, din anul 1992, se semna Convenția cu privire la Diversitatea Biologică, al cărui preambul se pornește de la recunoașterea valorii intrinseci a diversității biologice, a valorii ecologice, genetice, sociale, economice, științifice, educaționale, culturale, recreative și estetice a diversității biologice și a componentelor acesteia, pe baza căreia sunt afirmate principiile următoare:

conservarea diversității biologice reprezintă o problemă comună umanității;

statele au drepturi suverane asupra propriilor resurse biologice;

statele sunt responsabile de conservarea diversității biologice în mod susținut;

este vital necesară anticiparea, stopare și prevenția cauzelor reducerii semnificative sau pierderii diversității biologice;

nevoia conservării diversității biologice in-situ a ecosistemelor și habitatelor naturale și menținerea și refacerea populațiilor de specii în mediul lor natural,

măsurile ex-situ au un rol important, de preferință în țara de origine.

Capitolul. 2 Protecția animalelor domestice

i) Măsuri legale privind sănătatea animalelor din zootehnie

Zootehnia constiuie o importantă ramură a agriculturii, ce implică activitățile de creștere, ameliorare, nutriție, reproducție și protecție a animalelor.

Potrivit prevederilor Legii nr. 72/2002 sunt reglementate desfășurarea de către crescătorii de animale a activităților de creștere, nutriție, ameliorare, protecție și reproducție a următoarelor specii de animale: taurine, bubaline, cabaline, ovine, caprine, porcinbe, animale de blană, canide, iepuri, feline, pășări, albine, pești și viermi de mătase.

Apărarea sănătății animalelor de interes economic și prevenirea transmiterii de bolii de la animale reprezintă o problemă de stat și consituie o sarcină permanentă pentru toate unitățile, precum și o obligație pentru toți locuitorii țării. Cu acest scop, deținătorii de animale, persoane fizice și juridice, poartă răspunderea pentru respectarea și aplicarea exactă a măsurilor ce asigură sănătatea aninalelor și a produselor de origine animală.

Pentru a combate și preveni extinderea epizootiilor, când sunt constatate la animale boli transmisibile sau când acestea sunt suspecte de boli similare, sunt instituite măsurii oblșigatorii de carantină, diferențiate în raport cu gravitatea bolii, gradul de difuzabilitatea și particularitățile căilor de transmitere, în condițiile stabilite de Agenția Națională Sanitară Veterinară.

Orice persoană care prin activitatea desfășurată vine în contact cu animale are obligația să anunțe fără întârzieiri autorității sanitar – veterinare sau consiliului local apariția cazurilor de boli la animale.

Toate animale de interes economic din zootehnie trebuiesc cazate, hrănite și adăpate în funcție de speci, grad de dezvoltare și adaptate, deținători având obligația de a respecta condițiile optime de creștere și exploatare, potrivit tehnologiei.

Crescătoriilor de animale le este interzis să cauzeze animalelor durere, suferință, neliniște sau invaliditate, cu bună știință.

În alegerea de sisteme de creștere și de tehnologii de exploatare, crescătorii de animale de interes economic au obligația de a preveni poluarea și deterioararea mediului ambiant și de a respecta normele de protecție a animalelor, precum și măsurile de apărare a sănătății acestora.

Reprezintă contravenții la normele sanitar – veterinare cu privire la protecția, bunăsătarea și creșterea animalelor, următoarele fapte:

Lovirea, chinuirea, părăsirea sau creșterea animalelor în condiții improprii, prin încălcarea normelor de creștere și sanitar – veterinare;

Utilizarea la tracțiune a cabalinelor și bovinelor sub vârsta de 2 ani sau în ultima lună de gestație și în prima lună de lactație;

Nerespectarea repausului de boală sau a prescripțiilor medicale stabilite de personalul sanitar – veterinar;

Neaplicarea și nerespectarea normelor sanitar – veterinare privitoare la protecția și bunăsătarea animalelor cu privire la cazarea, hrănirea, îngrijirea, starea de sănătate, transportul, tăierea, uciderea sau eutanasierea celor cu afecțiuni incurabile ori a câinilor agresivi din resele interzise pe teritoriul țării noastre;

Neaplicarea și nerespectarea de norme de igienă cu privire la întreținerea adăposturilor pentru animale, a incintelor, padocurilor, taberelor, stânelor, surselor de apă, depozitelor de furaje, platformelor de gunoi și a sistemelor de evacuare și colectare a dejecțiilor;

Neprezentarea de către deținătorii de animale pentru efectuarea operațiilor sanitar –veterinare obligatorii, la locul, data, și ora stabilite și comunicate de medicul veterinar oficial, precum și refuzul acestora de a supune animalele acțiunilor sanitar – veterinare obligatorii.

ii) Alte animale domestice supuse protectiei legale (Legea nr.9/2008, cu privire la protecția animalelor)

Protecția animalelor domestice nu are încă o reglementare legală unitară, cu caracter special. Prevederi cu privire la protecția animalelor domestice mai regăsim în Legea privind protecția animalelor nr. 9/2008, în Legea nr. 60/2004 privind ratificarea de către România a Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003.

În sensul legii nr. 9/2008, prin deținător de animale înțelegem proprietarul sau persoana care deține cu titlu valabil, precum și orice persoană fizică ori juridică în îngrijirea căreia se află animalul.

Deținătorii de animale au îndatorirea de a asigura aplicarea normelor sanitar – veterinare și de zoo – igienă cu privire la adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducția, exploatarea, protecția și bunăstarea animalelor.

De asemenea, conform prevederilor legii nr. 9/2008 deținătorii de animale au obligația de a avea un comportament lipsit de orice formă de brutalitate față de animale, de a asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care acestea sunt crescute, și de a nu le izgoni ori abandona.

Cu privire la protecția și bunăsătarea animalelor de companie, conform dispozițiilor legii 60/2004, deținătorii de animale ținute în aer liber, trebuie să le asigure acestora un adăpost individual, care este construit în funcție de nevoile fiecărui animal, care să îi ofere acestuia protecție contra intemperiilor, să fie confecționat din materiale care nu dăunează sănătății animalului, și care se paote întreține cu facilitate (Duțu , 2014, pp. 301 – 302).

Pentru animalele de companie altele decât cele ținute în aer liber, vor fi asigurate condiții de cazare și de bunăstare cel puțin egale cu cele care există în grădiniile zoologice.

Deținătorii de animale de companie sunt obligați să le asigure acestora asistență medicală de cptre persoane competente, conformă cu legislația sanitar – veterinară în vigoare.

În dresajul animalelor se interzice:

Toate echipamentele ce produc șocuri electrice, obiectele ascuțite sau contondente;

Toate metodele ce presupun pedepsirea ori corecția animalului prin loviri, răniri, inducerea temei, legarea memebrelor, legarea la punct fix pentru perioade lungi de timp;

Orice formă de dopaj;

Supunerea la condiții climaterice extreme;

Toate metodele ce conduc la epuizare fizică ori psihică a animalului.

Este strict prohibită instigarea unui animal împotriva altuia, fie doar simulat, prin dezvoltarea agresivității sau pentru ocie alt scop.

De asemenea, cu excepția câinilor utilitari, se interzice în mod strict dresarea unui animal pentru a ataca omul, un alt animal sălbatic ori domestic.

Alte măsuri de protecție care se referă la câinii care nu au stăpân, au în vedere, următoarele:

Capturarea acestora de către un persoanl calificat cu mijloacele și unelte prevăzute de prevederile legale;

Transportatea cuști individuale;

Acordarea hranei proaspete administrată individual și în mod supravegheat,

Crearea de adăporturi.

Se interzice eutanasierea câinilor, pisicilor și a altor animale, făcând excepție animalele cu boli incurabile constatate de medicul veterinar.

Cu privire la câinii care nu au stăpân, periculoși ori agresivi, prevederile legale interzic organizarea de lupte între câini, antrenarea acestor în acest scop și participarea acestora la lupte de acest tip, indiferent cărei rase îi aparțin.

Capitolul. 3 Protecția Fondului de Vânătoare și Piscicol din Apele de Munte și Lacurile de Acumulare

Fondul cinegetic al României

Ca urmare o noilor realități economice, sociale și politice, a fost promulgată o nouă lege a vânătoarei, legea nr. 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic. Deși inițial s-a crezut că această lege va rezolva problemele cu privire la protecția fondului cinegetic și a exercitării vânătorii, totuși acest deziderat nu a fost realizat în totalitate, motivele pentru care acest lucru nu a fost posibil le vom dezbate pe larg în acest capitol precum și în cele ce vor urma.

Realitatea tristă este reliefată de faptul că legea precedentă din domeniu ( cu imperfecțiunile sale inerente) a avut totuși un rol benefic pentru fauna sălbatică de interes vânătoresc, dar din păcate această a fost modificată si apoi înlocuită, datorită presiunilor exercitate de anumite cercuri de interese, prin diverse categorii de persoane – administratori sau gestionari de fonduri de vânătoare ori reprezentanți ai acestora.

Așa cum vom observa, noua lege în vigoare, nu este tocmai benefică, cel mai mult având de suferit vânatul și nobila activitate vânătorească, deoarece desele modificări legislative și lipsa de coerență și corelare a actelor normative privind vânatul și exercitarea vânătorii generează și vor genera în continuare voit sau nu, aplicarea acestor în mod neunitar și, prin aceasta, conduc la neîndeplinirea în practică a normei juridice.

Iar conform art. 1 lit. h) fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică , existente pe teritoriul României, iar conform lit j) fondul de vânătoare este terenul – ca unitate de gospodărire cinegetică – astfel delimitat și constituit, încât să asigure stabilitatea faunei de interes cinegetic în interiorul său. În art. 2 al legii nr.407/2006 este precizat faptul că fauna de interes cinegetic reprezintă resursa naturală și regenerabilă, care constituie un bun public de interes internațional și național.

Făcând o scurtă incursiune în istorie putem preciza că pentru prima oară în România noțiunea de fond cinegetic a fost definită de art. 3 din legea nr. 26/1976, astfel – vânatul și condițiile de mediu în care acesta trăoește și se dezvoltă constituie fondul cinegetic al țării.

Definiția era fără îndoială foarte simplă, dar totuși deosebit de clară. Tot într-un mod extrem de clar și precis a fost definit fondul cinegetic al României și de art.1 din legea nr. 103/1996, astfel:animalele sălbatice de interes vânătoresc, denumite în prezenta lege vânat, împreună cu biotopurile acestora, constituie fondul cinegetic.

Termenii de vânat și vânătoare nu erau definți de către legea din 1923 pentru protecția vânatului și reglementarea vânătoarei, cu toate că aceasta s-a făcut reamarcată prin conciziune și modernitate.

În anul 1944, au fost definitivate direcțiile programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, având în vedere necesitatea adoptării unei noi legi a vânătorii.

În acest sens, în mediile specifice acesteia se preciza:”definiția vânatului țării ca bun național este o inovație prin care și de la care pornește toată structura și economia legii. Ea obligă pe cei care exercită dreptul de vânătoare, să se conformeze acestui imperativ de ordin general.

Scopul este evident, neavând dreptul prin arendarea terenului să distrugi acest bun național, râmăi obligat față de colectivitate să păstrezi acest patrimoniu public, rezervându-ți doar dreptul ca prin recoltare națională sa-ți iei numai dobânda ostenelilor tale, păstrând mai departe capitalul pentru cei care vin în urma ta ”.

Odată cu legea nr. 26/1976 s-a precizat în expunerea de motive că vânatul constituie o bogăție natural de interes național.

Legea nr. 26/1976 definea în art. 2 și art.3 noțiunea de vânat , iar noțiunile fond cinegetic și fond de vânătoare în art. 3 și 4, urmând ca în art. 5 să precizeze categoriile de personal ce puteau exercita vânătoarea.

Mai târziu, odată cu intrarea în vigoare a legii din 1996 vânatul a fost definit clas și précis ca fiind un bun de interes național alcătuit din animalele sălabatice de interes vânătoresc, resursă naturală regenerabilă de interes național și internațional, care este administrat și gestionat în scopul conservării biodiversității faunei sălbatice, menținerii echilibrului ecologi, exercitării vânătorii și al satisfacerii altor cerințe social-conomice.

Actual noțiunea de vânat este definită de legea 407/2006 art. 1 lit ț) ca fiind exemplarul sau exemplarele din specia sau speciile de interes cinegetic obținut sau obținutevprin acțiunea de vânătoare.

Această definiție este considerată în literature de specialitate corectă, dar până la un anumit punct, deoarece se consider că nu este aici necesară o critică a actualei definiții a vânatului.

Noțiunea de vânătoare este definită, în prezent, de art. 1 lit.u) din legea nr.407/2006, ca fiind acțiunea de pîndire, căutare, stîrnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate care are ca scop final capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfășurate asupra exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, aflate în stare de libertate pe fondurile de vânătoare.

Făcând o corelație necesară, între fondul cingetic al României, fondurile de vânătoare, vânat și exercitarea vânătorii și practicarea acesteia respectând principiile dezvoltării durabile în sensul cărora este obligatoriu regimul cinegetic, este de apreciat faptul că încă din anul 1945, potrivit programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, se preconiza statuarea prin lege a măsurilor următoare:

Armonizarea intereselor gospodăriei vânatului cu ale agriculturii și silviculturii, spre avantajul reciproc, acest fapt fiind realizabil dacă se respectă regimul cinegetic.

Asigurarea unui maxim de randament în domeniul cinegetic, prin crearea terenului de vânătoare de mărime corespunzătoare, fapt realizabil prin constituirea fondurilor de vânătoare.

Activitatea de ocrotire și gospodărirea rațională a vânatului este necesar a fi declarată de interes național, actual datorită înțelegerii rolului și rostului naturii este și de interes internațional. Din nefericire statuarea legală potrivit căreia vânatul este bun public de interes național și internațional trebuie să își găsească și mijloace legale de realizare obiectivă, în practică.

Persoanele juridice cu activitate în domeniul cinegetic este necesar să își asume și calitatea de instuții de educație.

Aceste măsuri sunt prevăzute și în legea nr.407/2006, dacă analizăm corelativ următoarele prevederi:

Art. 1 lit a) și b) în corelare cu art. 6 alin 1 lit b), pentru a stabili ca autoritatea publică centrală care răspunde de silvicutură este administratorul faunei de interes cinegetic, titular al atribuirii în gestiune a faunei de interes cinegetic din cadrul fondurilor de vânătoare.

Art 1 lit h), i) și j), pentru a concluziona că modul concret de administrare și gestionare a fondului cinegetic, este realizat prin constituirea de fonduri de vânătoare.

Art. 1 lit. k) – definirea gestionarului – în corelare cu lit. m) – definirea activității de gestionare -, cu lit. o) definirea licenței în domeniul cinegetic -, cu lit. q) – definirea organizației de vânătoare -, cu lit. s) definirea regimului cinegetic -, cu lit. t) definirea tarifului de gestionare – și respectiv, cu art. 6 lit. a),b),l),o),p),s) și x) – atribuții în domeniul cinegetic ale autorității publice centale ce răspunde de silvicultură-, și art. 7, pentru a concluziona că gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de către autoritatea publică centrală, gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Fără a intra în detalii, trebuie să precizăm următoarele axiome ale legislației cinegetice, pentru o mai bună înțelegere a acestora pe parcursul folosirii lor:

Fondul cinegetic al României este alcătuit din totalitatea animalelor sălbatice de interes vânătoresc, denumite generic vânat (prevăzute în anexele 1 și 2), împreună cu biotopurile acestora, adică împreună cu terenurile care constituie mediul lor de viață.

Vânatul României reprezintă un bun public de interes național și internațional, resursă naturală, regenerabilă, ce este administrat și gestionat în scopul dezvoltării durabile, adică al conservării biodiversității faunei sălbatice, și menținerii echilibrului ecologic, el cercetării științificeși al exercitării vânătorii precum și al satisfacerii altor cerințe social – economice, atât în prezent cât și în viitor.

Fondul de vânătoare constituie unitatea terirorială de gospodărire cinegetică având suprafața optimă necesară asigurării unei stabilității cât mai mari a faunei de interes cinegetic în interiorul săi.

Regimul cinegetic reprezintă ansamblul normelor tehnice, juridice și economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată și gestionată durabil, în scopul conservării biodiversității, menținerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii unor cerințe sociale și economice.

Conform art. 7 alin.1 din legea nr. 103/1996, în mod clar și fără echivoc, administrarea fondului cinegetic al României este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar conform alin.2 se arăta că, în scopul realizării unei optime administrări a fondului cinegetic în cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, ființează un organism distinct specializat în domeniul cinegetic.

Însă, potrivit legislației în vigoare pentru a ajunge la concluzia că administrarea fondului cinegetic al României se realizează de autoritatea publică centrală ce răspunde de silvicultură este nevoie a se corela prevederilor art. 1 lit. a) care definește administratorul cu prevederile art. 6 alin 1 care prevede atribuțiile acestuia. Datorită faptului că legea actuală este mai puțin concretă și precisă decât ceea anterioară, putem conclude că această reprezintă un pas înapoi față de prevederile legislative anterioare.

Comparativ cu vechea reglementare, au fost omise câteva atribuții importante. O primă atribuție ar fii aceea că s-a desființat fondul de protecție a vânatului și corelativ, nu mai există atribuția de a asigura din fondul de protecție a vânatului finanțarea acțiunilor de refacere a potențialului cinegetic al unor fonduri de vânătoare. De altfel, nu mai este statuată în mod explicit și distinct atribuția de elaborare a metodologiei de evaluare-estimare a efectivelor de vânat. O altă atribuție esențială, omisă de legea în vigoare, ține de controlul respectării clauzelor contractuale de către gestionarul fondurilor de vânătoare.

Fondul de vânătoare

Fondul de vânătoare constituie, potrivit dispozițiilor legale, unitatea de gospodărire cinegetică formată indiferent de categoria terenului, și de proprietar și astfel delimitată încît să asigure o stabilitate cît mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu sunt incluse în fondul de vânătoare suprafețele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafețele rezervațiilor științifice, suprafețele parcurilor naționale, suprafețele siturilor patrimoniului natural universal și suprafețele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanță internațională.

În literatura de specialitate s-a definit fondul de vânătoare ca fiind aceea suprafață mai mare de teren (delimitată) de considerente biologice, geografice, determinate de utilitatea și posibilitatea ocrotirii și a exploatării. Suprafața considerabilă este o condiție sine qua non. Pentru a se respecta condiția sine qua non, potrivit art. 5 alin.2 din legea nr.407/2006, suprafața unui fond de vânătoare va fi de cel puțin 5000 hectare la câmpie și în Delta Dunării, 7000 hectare la deal și 10000 hectare în zona de munte.

Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice este realizată de administrator pe fonduri de vânătoare, prin următoarele modalități – atribuirea directă și licitația publică.

Prin licitație publică, pentru fondurile de vânătoare neatribuit, realizându-se în conditiile prevăzute anterior la litera a.

Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se încheie pe o perioadă de minim 10 ani, iar atribuirea în gestiune a fondurilor de vânătoare trebuie realizată în maxim 60 zile de la data încetării din orice cauză a contractului.

Protecția vânatului

Dace ne raportăm limbajului comun observăm că prin termenii de pază, protecție și liniște înțelegem:

paza reprezintă faptul de a păzii, mijlocul prin care se poate asigura păzirea, adiă luarea în grijă.

protecție – faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra, de a lua măsurile necesare de protejare.

liniște – lipsa zbuciumului, tăcerea, calmul, acalmia, starea lipsită de zbucium, de frământări, tihna, pacea,seninătatea,netulburarea.

Rezultă astfel că, prin paza vânatului înțelegem luarea tuturor măsurilor necesare asigurării păzirii, însăși acțiunea de păzire a vânatului, cu deosebire împotriva faptelor cinegetice ilicite, dintre care cele mai grave fiind faptele de braconaj.

Întreg ansamblul de măsuri juridice și faptice prin care este asigurată ocrotirea, apărarea, protejarea vânatului îi sunt subsumate protecției vânatului.

Asigurarea liniștii vânatului constă în punerea în practică a legislației prin asigurarea efectivă a lipsei de zgomot produs de activitățile umane și a lipsei de zbucium, temeri, tulburpri, înspăimântări a vânatului, cu deosebire în perioada de reproducere și creștere a puilor.

Asigurarea protecției, pazei și liniștii vânatului sunt activități permanente ce revin, ca obligații gestionarului fondului de vânătoare, dar și proprietarului terenului și fiecărui individ în parte.Scopul asigurării protecției, pazei și liniștii vânatului este cel de conservare a vânatului, iar acest scop se înscrie în acțiunile subsumate obligației de asigurare a dezvoltării durabile în domeniul cinegetic.

În ceea ce privește ocrotirea vânatului, încă din Antichitate au apărut parcuri de vânătoare în care era asigurată protecția vânatului pentru plăcerea potentaților vremii. În ceea ce privește, perioada Evului Mediu, în toate țările Europei, existau terenuri special rezervare pentru vânătoarea stăpânului feudal, terenuri în care nimeni nu avea dreptul să vâneze fără permisiunea respectivului stăpân. Pe parcursul Evului Mediu, apărarea fondului cinegetic a fost realizatyă cu deosebire prin legea braniștii și cărțile de pădure.

În legea din 1868 – legea pentru poliția rurală – se prevedea în art. 102, timpul în care vânătoarea va fi deschisă ( în timp de opt luni ale anului, de la 1 aprilie la 1 august), sau respectiv, poprită și arată pentru prima dată “ca este interzisă luarea sau sfărâmarea după ori și care proprietate a cuiburilor și ouelor de paseri poprite de se vâna”.În art. 19 din Legea din 1891 asupra poliției vânatului se instituia autoritatea paznicilor de vânat, care erau recunoscuți de autoritatea comunală și aveau dreptul de a constata faptele ilicite în domeniul vânătoarei, sancționate de lege. Datorită unui studiu întreprins, Legea din 1906 asupra poliției vânătoarei realiza instituirea păzitorilor publici pentru paza vănatului și a păzitorilor privați, și consacra juridic noi dispoziții, în favoarea ocrotirii vânatului, dintre care, exemplificativ, amintim – interzicerea cu desăvârșire a vânătoarei cu ogari, interzicerea vânătoarei iepurelui cu copoiul, pe zăpadă, interzicerea prinderii dropiilor pe timp de polei, reglementarea comerțului cu vânat.

Legea privind vânătoarea, din anul 1921, pe întreg spațiul românesc, consacra juridic ”idea îngrijirii și ocrotirei vânatului”, constituindu-se într-un model european ce răspundea principiilor modern ale exercitării vânătoarei, valabile și astăzi. Ulterior, legea nr.26/1976 a asigurat un cadru unitary de reglementare a vânătorii, păstrând o serie de principia modern, științifice de gospodărire a vânatului.

Odată cu intrarea în vigoare a legii nr.103/1996, protecției vânatului ia fost consacrat un întreg capitol. Dintre prevederile legii, deosebit de importante în acest sens, trebuie să amintim următoarele:

art. 18 privind obligativitatea asigurării pazei și ocrotirii vânatului

art. 20 privind constituirea de rezervații cinegetie în suprafață de minim 4 % și maxim 5% din suprafața fondului cinegetic național

art. 24 ce prevedea interzicerea unor categorii de fapte în scopul ocrotirii și gospodăririi naționale.

Din acest punct de vedere, al acestei problematici, prevederile legii actuale, legea 407/2006, fac obiectul analizei exhaustive.

Este important de subliniat faptul că, atât legislația silvică și ceea cinegetică și de mediu, precum și alte numeroase norme juridice, asigură explicit sau implicit protecția vânatului.

Conform art. 17 alin. 1 din legea nr.407/2006 gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați, să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu respectarea principiului durabilității, pe baza studiilor de evaluare și a planurilor de management de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de valabilitate a contractului de gestiune. Studiile se întocmesc pentru fiecare fond de vânătoare în parte, de specialiști atestați, pe perioada de valabilitate a contractului și vor fi supuse pentru aprobare administratorului.

Managementul populației faunei de interes cinegetic din suprafețele neincluse în fondurile de vânătoare, se realizaează de către consiliile locale, pentru intravilanul localităților, pe baza hotărârilor propririi, aprobate de agenția locală de protecție a mediului.

Pentru a se realiza o gestionare durabilă, gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați să asigure paza faunei de interes cinegetic, cu cel puțin un paznic de vânătoare pe fond, conform prevederilor art. 18 alin.1 din legea nr.407/2006. Față de reglementarea legală anterioară, ceea actuală este mai concinsă, stabilind clar obligațiile gestionarului. Nu este necesar să avem inspectori voluntari de vânătoare, deoarece există personal de specialitate încadrat în funcția de paznic de vânătoare care are atribuții de pază și protecție a faunei de interes cinegetic. În exercitarea atribuțiilor legale, paznicul de vânătoare este asimilat cu personalul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice – deci sunt funcționari publici, cel puțin din punct de vedere al dreptului penal.

Fiecare fond de vânătoare trebuie să fie încadrat cu un paznic de vânătoare, iar în cazul fondurilor de vânătoare care ridică probleme în asigurarea pazei și protecției sau se întind pe suprafețe mari, pot fi încadrați mai mulți paznici, limita aestora nefiind specificată în lege. Pentru a fi în măsură să își îndeplinească sarcinile de serviciu, personalul care asigură paza fondurilor de vânătoare trebuie să fie dotat cu armament și echipament corespunzător.

Cauzele ce au ca efect tulburarea liniștii vânatului sunt clasificate astfel:

cauze care țin de prezența omului în zonele fondurilor de vânătoare sau adiacente aestora

cauze independente de prezența nemijlocită a omului.

Din prima categorie sunt evidențiate cu deosebire următoarele:

prezența braconierilor, o prezență ilegală, săvârșită cu rea-credință, cu scopul realizării unui câștig ilicit dar cu efect sigur de diminuare efectivă sau de alungare a vânatului

prezența persoanelor ce săcârșesc fapte ilicite în domeniul silvic, forestier, care realizând fapte de acest gen, prin zgomote alungă vânatul, iar prin rezultatul faptelor lor ilicite distrug mediul de viață

desfășurarea de acțiuni de pășunat pe terenurile fondurilor de vânătoare, fie păduri, fie în vecinătatea acestora, această acțiune, chiar și în condiții legale și optime de realizare poate avea ca efect tulburarea liniștii vânatului

prezența de indivizi însoțiți de câini, mașini, muxiă la maxim în terenurile fondurilor de vânătoare, care înțeleg să se distreze în moduri ce evidențiază cel puțin o lipsă de educație ecologică

sportul cu motor în păduri, și drumețiile pe un fond muzical maxim au același efect direct și imedit – tulburarea liniștii

circulația intensă în păduri sau alte zone specifice.

Printre cauzele din a doua categorie amintim:

lăsarea liberă la pășunat a animalelor domestice

câinii și pisicile fără stăpân, lăsate libere să se sălbăticeasă sau chiar lăsate în mod deliberat libere în fondurile de vânătoare, fie cu intenția de a scăpa de ele sau chiar pentru a produce pagube

Neasigurarea liniștii vânatului are efecte negative, diferite de la specie la specie. Dintre acestea evidențiem:

tulburarea ritmului zilnic de hrănire

tulburarea ritmului activității de procreare cu efect negativ asupra sporului anual

părăsirea arealului local sau chiar a fondului de vânătoare de către speiile de vânat tulburate.

De aici se deduce concluzia, conform căreia alături de hrană, adăpost, factori de mediu, liniștea onstituie un factor care influențează esențial existența vânatului în fondul de vânătoare, asigurarea ei contribuind la dezvoltarea unui vânat sănătos și viguros.

Ca rezultat al efectelor dezastruoase pe care pășunatul în păduri, atât din punct de vedere al ordinii economice silvice cât și cinegetice, s-a impus consacrarea juridică a interzicerii depline a pășunatului în păduri.

În doctrina juridică specifică se arată explicit faptul că specia de animale care pășunează în pădure, influențează asupra acestui fapt. Astfel, capra reprezintă animalul domestic, care dăunează cel mai mult pădurii, deoarece ea se hrănește aproape exclusiv cu plante tinere lemnoase, care le poate atinge până la o înălțime destul de mare, când este ridicată pe picioarele din spate. O altă specie care influențează asupra acestui fapt sunt oile, care deși mai puțin periculoase decât caprele, sunt suficient de periculoase atunci când poposesc mai mult timp în același loc, fiindcă cele care merg înaintea trupei, nu avansează decât atunci când au păscut iarba ceea mai bună. De asemenea produc pagube însemnate și oile, care mănâncă vârfurile și frunzele arborilor tineri din plantații, mai ales în preajma golurilor de munte. Dintre speciile de animale care pășunează în pădure, influențând negativ mai amintim și vitele cornute, caii și măgarii, porcii.

La toate degradările produse de animalele amintite anterior se mai adugă și cele provocate de ciobani, de copii, prin ruperea crengilor,tăierea lemnelor, facerea focurilor și lăsarea nestinsă a acestora. Desprindem concluzia că consecințele pășunatului sunt în raport cu speciile de animale, care îl practică, cu natura solului, cu vârsta și starea arboretelor.Consecințele negative ale pășunatului sunt și rezultatul unor factori de mediu, precu ploile puternie ce au drept consecință o accentuată degradare a solului ca urmare a dislocării pământului și smulgerii cu ușurință a vegetației pășunate.

Pășunatul în pădure, adică lăsarea vitelor la iarbă, în pădure, îi pricinuiește acesteia pagube mari, încât cu drept cuvânt se poate spune că pășunatul este adevărata pricină a distrugerii pădurilor din mai multe părți ale țării. Vitele băgate în pădure rod frunzele, vârfurile,lăstarii, lujerii tineri ai arborilor, precum și coaja puieților, pe care îi distrug cu totul sau îi schimbă cu vremea în tufe netrebnice, acoperite de ghimpi și cioturi. Ciobanii și paznicii vitelor de multe ori, din rea-credință, taie și cipârțesc lăstarii și puieții de arbori, rup crengile cu flori, strică cuiburile păsărilor și aprind focuri, pe care le lasă nestinse, incendiind pădurea. Cele prezentate anterior sunt întâlnite și pe deplin valabile și cu privire la distrugerea și vătămarea prin pășunare a jneperișurilor și a vegetației forestiere dun perimetrele de ameliorare sau a altor categorii de lucrări de îmbunătățiri funciare. Efectele nocive ale reformei agrare realizate fără a se ține seama de cerințele sine qua non ale unei gospodăriri durabile în domeniul silvic, nu sunt apanajul exclusiv al actualelor legi ale proprietății. Astfel că reforma agrară nu a făcut altceva decât să ia din proprietatea statului golurile de munte și să le atribuie comunelor politice.

În concluzie practica pășunatului în păduri a fost încurajată în ultimele 2 decenii chiar de conducerea statului contrar dispozitiilor legale din Codul silvic.

Răspunderea juridică privind fondul cinegetic

Potrivit art. 41 din Legea nr. 407/2006 încălcarea dispozițiilor legale atrage răspunderea contravențională, civilă sau penală, după caz.

Răspunderea civilă intervine doar ca urmare a aplicării legii civile, aceasta fiind o sancțiune patrimonială cu caracter reparator care constă în obligația unei persoane fizice sau juridice de a repara prejudiciul produs printr-o faptă culpabilă. Răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.

Răspunderea contravențională intervine în cazul faptelor care, conform legii, sunt considerate contravenții, adică încălcări ale legi care au un grad redus de pericol social, unul pentru care fapta nu poate fi considerată drept infracțiune.

Răspunderea disciplinară specifică în domeniul cinegetic este stabilită de organizatorul acțiunii de vânătoare și constă în declararea pierderii dreptului și impunerea respectării declarării pierderii dreptului de a participa la acțiuni de vânătoare chiar și pe baza unor autorizații de vînătoare legal emise.

Răspunderea penală intervine numai ca urmare a săvârșirii de infracțiuni, acestea fiind fapte care prezintă un grad de pericol social ridicat, deci care aduc atingere valorile protejate de lege.

Evoluția legislației, doctrinei și jurisprudenței în problema dezdăunării pentru pagubele provocate de animalele sălbatice aflate în libertate este strâns legată de evoluția dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și silvice, respectiv asupra terenurilor de vânătoare și cu privire la vânat. Inițial, oricine putea vâna oricum, oriunde și oricât, animalele sălbatice privite res nullius iar pentru pagubele provocate de acestea nerăspunzând nimeni, proprietarul terenului era chiar liber sa își apere avutul, ucigând animalul păgubitor. Situația aceasta a durat până în momentul în care au fost adoptate legi de vânătoare ce recunoșteau proprietarului terenului de vânătoare dreptul de a vâna pe terenul său și dreptul de proprietate asupra vânatului astfel obținut. Astfel, proprietarul sau arendașul dreptului de proprietate a fost obligat confomr legii să dezdăuneze pagubele provocate de vânatul ce sălășluia sau doar trecea pe terenul său, dar care provoca pagube în culturile altora.

Prin ce mijloace puteam împiedica ca vânatul să producă pagube este o problemă ce ar trebui să intereseze pe toți iubitorii de natură dar în mod deosebit pe cei inplicați direct și anume administratorul faunei de interes cinegetic, gestionarii fondurilor de vînătoare, proprietarii sau uzufructuarii terenurilor care fac parte din fonduri de vînătoare sau sunt limitrofe acestora, autoritățile publice și locale. Problema găsirii unor mijloace de împiedicare a vânatului pt a nu mai produce pagube nu este nouă, în acest sens există preocupări serioase, științifice dintre care amintim:

Cu privire la daunele cauzate de vânatul mic, împiedicaea producerii acestora„se poate face ușor și fără multe sacrificii bănești„.

În ceea ce privește daunele cauzate de vânatul mare pentru a le preveni la noi în țară , chiar și agricultori confecționează sperietorii, focuri pe câmpii. În țările străine se stropesc pădurile cu var, petrol, iar mai recent , cu diferite substanțe chimice. Da totuși toate aceste nu ajută pentru mult timp, deoarece într-un timp relativ scurt vânatul se obișnuiește cu ele.

În primul rând, foamea alungă vânatul mare pe câmp, unde acesta priciniește daune. Ca și mijloc de prevenire a acestor daune am putea să îi procurăm hrană îmbelșugată și de asemenea hrana lui predilectă, în pădure, și să avem grijă să nu iasă slăbit din iarnă.

„Simțul legal dictează, ca de îndată ce ai luat sub scut ursul, trebuie să aperi și interesele proprietarului de vite, fie prin măsuri prompte de eliminare a individului stricăcios, prin persoane cu experiență, prin despăgubire, care însă să nu lase deschisă portița abuzurilor, adică posibilități de a pune paguba produsă de lup asupra ursului. Mânuirea problemei ursului reclamă multă băgare de seamă din partea legislatorului, spre a precipita sfârșitul acestui vânat„.

„ în spiritul echității trebuie mânuite și pagubele cauzate agriculturi, respectiv silviculturi din partea celorlalte spețe ale vânatului mare util. Prevenirea daunei, sau reducerea ei la un minim, prin măsuri de gospodărire cinegetică este o datorie a vânătorului. Un regim sănătos nu merge la voia întâmplării, ci el se sprijină pe principiul de credit și debit„.

Răspunderea pentru pagube provocate de vânat.În mod evident, ne referim la o răspundere civilă delictuală pentru pagubele provocate de vânat, dar numai pentru animalele sălbatice din țarcuri sau locuri închise, în care acestea sunt captive. Răspunderea civilă delictuală, a proprietarului prin administratorul faunei de interes cinegetic și a autorității centrale din domeniul protecției mediului, sau a gestionarului, administratorului sau arendașului care are în gestiunea sa fondul de vânătoare, sau terenul pe care există animalele sălbatice ce au produs prejudiciul..

Pagubele sunt constatate, conform legii, la cererea scrisă a persoanei păgubite, cererea trebuie să fie depusă la gestionarul fondului de vânătoare sau la administrația ariei protejate și respectiv la primărie după caz. Cererea se depune în termen de 3 zile de la constatarea pagubei și nu mai târziu de 5 zile de la producerea acesteia. În funcție de locul efectiv al producerii pagubei de către animalele sălbatice aflate în libertate, se pot identifica următoarele cazuri:

pagube produse în cadrul fondurilor de vânătoare, terenul pe care s-a produs efectiv paguba neavând o calificare juridică specifică.

pagube produse pe suprafețele ariilor protejate.

pagube produse în intravilanul localităților. Corelativ acestor cazuti, Comisia de evaluare a întinderii pagubei are o componență distinctă.

În caz de neprezentare a împuternicitului gestionarului fondului de vânătoare, în maxim 48 de ore de la anunțarea sa, constatarea pagubelor se face de către reprezentantul administrației publice locale în prezența a doi martori și a personaei păgubite. Litigiile sunt soluționate de instanțele de judecată.

Inspectoratele silvice au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în locuri închise și răspund pentru pagubele produse de el în baza art. 1001 Cod Civil. Inspectoratele silvice nu au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în libertate, iar răspunderea lor pentru pagubele cauzate de acestea stă sub temeiul art. 998 – 999 Cod Civil. Dacă la producerea pagubei au contribuit și alte persoane juridice sau fizice, la stabilirea despăgubirii se va ține seama de întinderea culpelor respective. Prin acțiunea introdusă la 3 octombrie 1977, A.I a chemat în judecată Inspectoratul silvic județean Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3545,25 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, în seara zilei de 12 septembrie 1977, în jurul orelor 22, în timp ce se deplasa cu autoturismul său, pe șoseaua din comuna Mitocul Dragomirnei spre municpiul Suceava, i-a sărit în față un cerb, producându-se astfel o tamponare, care a avut drept consecință avarierea autorurismului, care în urma acestui accident a fost reparat la Cooperativa „Unirea„ din Suceava costul reparațiilor ridicându-se la suma de 136 lei, contravaloarea a 2 ștergătoare de parbriz ce au fost procurate fiind de asemenea avaritate cu ocazia tamponării cu cerbul.Judecătoria Suceava, prin sentință civilă nr.147 din 18 ianuarie 1978, a admis acțiunea și a oblibat pe pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, precum și la plata sumei de 92 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea soluției, s-a reținut că, în urma tamponării cu un cerb, autoturismul reclamantului a suferit o sertie de avarii, pentru a căror remediere reclamantul a cheltuit suma de 3545,25 lei, situație în care Inspectoratul silvic pârât urmează a fi obligat la plata sumei menționate, cu titlu de despăgubiri conform Codului Civil.Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat recurs.

Tribunalul județean Suceava, prin decizia civilă nr. 450 din 7 aprilie 1978, a respins recursul ca nefondat, atătând, în considerentele deciziei, că răspunderea Inspectoratului silvic este antrenată nu în temeiul art. 998 – 999 Cod Civil, ci în temeiul art. 1001 Cod Civil, întrucât acesta are paza juridică a animalelor sălbatice de pe fondurile de vânătoare pe care le administrează.

Recursul extraordinar introdus de procurorul general critică hotărârile menționate ca fiind vădit netemeinice și date cu încălcarea esențială a legii, susținând, în esență, că instanțele nu au administrat toate probele necesare pentru elucidarea stării de fapt, și în afară de asta, eronat tribunalul județean a reținut că temeiul răspunderii pârâtului în constituie art. 1001 Cod Civil, pentru că o asemenea răspundere există numai în cazut animalelor sălbatice aflate în rezervații sau în parcuri de vânătoare închise, întrucât numai într-o asemenea situație inspectoratul silvic are paza juridică a animalelor. Astfel, în consecință, recursul extraordinar, a fost întemeiat, și și sau admis modificările hotărâro atacate, în sensul respingerii acțiuni.

Din punct de vedere al clasificării lor se disting următoarele categorii de contravenții cinegetice:

contravenții la îndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea vânătorii – art. 48 alin. 1 lit. a). Constituie contravenție vânătoarea fără asigurare contra accidentelor și este sancționată cu amendă de la 100 la 300 lei.

contravenții care împiedică destionarea durabilă a faunei de interes cinegetic – art. 23 alin. 1.Constituie contravenții și se pedepsesc conform legii, următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni – popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri, inclusiv consumului se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei, -pășunatul în păduri este sancționat cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – tulburarea liniștii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulțire și de creștere a puilor se sancționează cu amendă de la 500 la 1500 lei, – înființarea, întreținerea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției faunei de interes cinegetic se amendează cu 250 -750 lei, – deținerea neautorizată a exemplarelor din fauna de interes cinegetic se sancționează cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel ori a culturilor pentru vînat se sancționează cu amendă de la 250 – 750 lei, – lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoțitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, nevaccinați sau nedehelminizati se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

contravenții cu privire la protecția vânatului – art. 15 alin. 1, 2 și 5, art. 17 alin.3, art. 18, art. 21 și art. 35 alin. 4. Măsurile de protecție a căror nerespectare constituie contravenții cu privire la protecția vânatului, potrivit legi, sunt – neplata fracțiunilor ce constituie tariful de gestionare fiind contravenție sancționată cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – necalcularea conform legi a tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 500 – 1500 lei, – neplata tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic, în cuamtumul stabilit de lege, în mod direct de gestionari, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

contravenții cinegetice specifice privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 39 lit. i), q) și ț). Constiuie contravenții următoarele fapte – vânarea cerbilor, căpriorilor, caprelor negre, muflonilor, mistreților și urșilor prin utilizarea de cartușe decât a celor cu proiectile unice, ale căror caracteristice sunt prevăzute prin reglementările tehnice emise de administrator, se pedepsește cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – utilizarea surselor luminoase artificiale, a dispozitivelor pentru iluminarea țintelor, a dispozitivelor de ochire cuprinzând convertizoare sau amplificatoare electronice de imagine pentru tirul de noapte, se pedepsește cu amendă de la 1000 -3000 lei etc.

Capitolul 4. Animale Folosite în Scopuri Experimentale

Conform prevederilor legale, animalele pot fi utilizatea pentru cercetare științifică, diagnosticare de boli, producerea unor medicamente produse biologice, atunci când obiectul activității nu poate să fie atins prin alte moduri care nu implică utilizarea animalelor.

Protecția animalelor utilizate în scopuri științifice ori în alte scopuri experimentale se asigură prin:

Măsuri de protecție a animalelor în timpul efectuării experiențelor,

Protecția animalelor după finalizarea experimentelor;

Reutilizarea animalelor, cu respectarea dispozițiilor legii.

Potrivit prevederilor legale în vigoare, animalele pot fi utilizate numai pentru tipurile de experimente prevăzute expres de prevederile legale, și anume:

Obținerea, fabricarea, testarea eficacității, calității și a siguranței medicamentelor, alimentelor ori a altor produse sau substanțe pentru prevenirea, evitarea, diagnosticarea ori tratarea unor boli, afecțiuni ori a altor anormalități ori a efectelor acestora asupra omului, plantelor și animalelor. Evaluarea, reglarea, depistarea ori modificarea condițiilor fiziologice la om, animale ori plante.

Protecția mediului natural în interesul bunăstării și sănătății umane și animale. Prevederile legale interzic utilizarea în scopuri științifice ori experimentale a unor animale sălbatice deja expres protejate și menționate în anexele unor convenții internaționale, la care România este parte. Un exemplu în acest caz este următorul: Convenția de la Berna. Legea nr 13/1993 – datorită aderării României la Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, ca urmare a adoptării legii nr. 13/1993, o serie de specii de vânat sunt strict protejate, iar anumite metode de vânătoare sunt strict interzise. Conform art. 6 din Convenție „ fiecare parte contractantă va lua măsurile legislative și administrative adecvate și necesare pentru a asigura conservarea, în special, a speciilor de faună sălbatică. Pentru aceste specii este interzis, în special:

orice formă de capturare intenționată, de deținere și de ucidere intenționată.

degradarea sau distrugerea intenționată a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus.

perturbarea intenționată a faunei sălbatice, mai ales în perioada de reproducere, de dependență și de hibernare în așa fel încât perturbarea să aibă un efect semnificativ în ceea ce privește obiectivele prezentei convenții.

distrugerea sau culegerea intenționată a ouălelor în natură sau deținerea acestora, chiar goale.

deținerea sau comercializarea internă a acestor animale vii sau moarte, inclusiv a animalelor naturalizate, și a oricărei părți sau produs al lor, ușor identificabil, obținut din animal, când această măsură contribuie la eficacitatea dispozițiilor prezentului articol. De la aceste măsuri se pot face derogări conform art. 9, cu condiția „să existe o soluție satisfăcătoare și derogarea să nu dăuneze supraviețuirii speciilor populațiilor implicate„.

Cercetarea în scopul stabilirii mpsurilor adecvate pentru conservarea unor specii;

Cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile repsctive se dovedesc a fi singurele ce corespund acestor scopuri științifice sau experimentale.

România încurajează cercetarea în scopul dezvoltării și validării tehnicilor alternative ce furnizează un nivel de informații similar celui obținut din experimentele efectuate pe animale, dar care folosește un număr mai mic de animale sau proceduri mai puțin dureroase, întreprinde orice alte acțiuni pe care le consideră necesare în vederea încurajării cercetării în acest domeniu și monitorizează tendințele în domeniulk metodelor experimentale.

Autoritatea Națională Sanitară instituie norme, aprobate prin ordin al președintelui, prin care experimentele sau informațiile cu privire la persoanele care desfășoară astfel de exeperimente vor fi notificate autorității naționale competente. În urma notificării se vor acorda autorizații de efectuare a experimentelor.

În baza cererilor de autorizarea, a notificărilor primite și a rapoartelor elaborate la nivel județean, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară colectează și face publice periodic informațiile statistice privitoare la folosirea animalelor și transmite Comisiei Europene, în termenele prevăzute de lege un rezumat al acestora.

Măsurile de protecție utilizatea în experimente au în vedere:

Efectuarea experimentelor numai de către persoanele competente sub directa supraveghere a unor astfel de persoane;

Anestezierea animalelor folosite;

Utilizarea doar odată a unui animal întrun experiment ce produce durere și suferință intense;

Menținerea în viață a animalului, după exepriment și acordarea de îngirjiri corespunzătoare stării de sănătate sau sacrificarea acestuia, cât mai repede posibil, după o metodă care să nu producă alte suferințe;

Autorizarea și înregistrarea crescătoriilor și unităților de furnizare a animalelor utilizate în scopuriștiințifice sau în alte scopuri experimentale de către autoritatea publică centrală pentru agricultură;

Neautorizarea experimentelor, în situația în care există o altă metodă științifică pentru obținerea acelorași rezultate, fără folosirea unor animale;

Necesitatea ca experimentul să aibă o autorizație specială, foarte bine justificată, în situația în care animalul suferă numai dacă experimentul prezintă o importanță majoră pentru nevoile fundamnetale ale omului sau animalelor,

Utilizarea în scop experimental a animalelor de crescătorie, prevăzute expres în lege.

Agenția Națională Sanitară Veterinară cu avizul autorității publice centrale pentru protecția mediului, poate să aprobe punerea în libertate a animalului, dacă acest fapt nu reprezintă un pericol pentru sănătatea populației sau pentru mediu și cu condiția ca animalului să i se asigure toate condițiile de îngrijire.

Potrivit art 5 din O.U.G nr. 37/2002, s-au aprobat prin ordinul comun al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor și al ministrului apelor și protecției mediului, instrucțiunile cu privire la adăpostirea și îngrijirea animalelor utilizate în scopuri științifice sau experimentale.

Potrivit acestor prevederi, noțiunea de îngrijire reprezintă ansamblul complex de condiții materiale și de alt ordin pe care omul are obligația să le asigure animalelor folosite. Aceste animale trebuie obținute și menținute în stare fizică și mentală normală, corespunzătoare confortului de specie și cu cât mai puțină suferință. Acest tip de îngrijire trebuie respectat din momentul în care animalul este destinat pentru experimentare și se menține neschimbat până când animalul este sacrificat printr-o metodă umană sau este reținut în aceleași condiții, într-un spațiu adecvat.

Instrucțiunile fac referire la condițiile de mediu în spațiile de adăpostire, de sănătate, de capturare, transport, hrană etc.

Autoritatea Națională Sanitară, conform legislației naționale și comunitare în vigoare, informează Comisia Europeană cu privire la cadrul legislativ și la practicile administrative privind experimentele efectuate pe animale, inclusiv cerințele ce trebuiesc îndeplinite înainte de comercializarea produselor precum și cu privire la experimentele realizate pe teritoriul României, autorizațiile emise și orice alte detalii administrative în legătură cu aceste experimente.

Sub aspect organizatoric, la Agenția Națională Sanitară Veterinară funcționează un serviciu de protecție a animalelor, iar la nivelul direcțiilor sanitare veterinare județene este desemnată o persoană ce are atribuții de serviciu și protecția animalelor de experiență.

Nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la protecția animalelor utilizate în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.

Se consideră a fi contravenții faptele următoare:

Cauzarea de durere, suferință, anxietate sau invaliditate săvârșită de către folositor în afara obligațiilor asumate de acesta la aviyarea experimentelor;

Încălcarea prevederilor intrucțiunilor pentru adăpostirea și îngrijirea animalelor de experiență;

Livrarea animalelor nemarcate sau neînmatriculate și fără certificat sanitar – veterinar.

Dacă în termen de un an de la data consttării contravenției, fapta contravențională se repetă, pe lângă amnedă este aplicată și sancțiunea anulării autorizației de exercitare a activității de creștere, furnizare, folosire a animalelor utilizateîn scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale.

Constatarea contravențiilor și aplicare de sancțiuni se realizează de către inspectorii pentru protecția animalelor din cadrul Agenției Naționale Sanitare Veterinare și a unităților din subordine, potrivit atribuțiilor stabilite prin lege.

Cu referire la cadrul juridic și organizatoric la nivel mondial, există încă multe probleme nerezolvate. Dacă în ce privește principiile de bază, s-a ajuns la un consens de acceptare a liniei celor 3R, de către marea majoritate a organizațiilor profesionale comunitare, și chiar de către partidele politice, în practică nu se constată aceeași viziune, continuându-se folosirea abuzivă a animalelor în experimente lipsite de relevanță științifică, mai ales în țările în curs de dezvoltare.

Reglementările Europene privind experimentarea pe animale Ca răspuns la solicitările publicului din Europa, sub coordonarea Consiliului Europei, a fost adoptată Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor Vertebrate Utilizate pentru Experimente și Diferite Scopuri Științifice (1986), ratificată în România prin Legea nr. 305/2006.

Prin aceeași Lege a fost ratificat și Protocolul de amendare a Convenției, adoptat la Strasbourg la 22 iunie 1998. Conform prevederilor Convenției, țările semnatare se angajează să treacă la elaborarea unei legislații naționale, pe baza căreia pot fi puse în aplicare principiile Convenției.

În toate țările UE sunt obligatorii, în plus, prevederile unor directive care reglementează în detaliu condițiile de utilizare a animalelor în scop experimental.

Astfel, prin Directiva 86/609/EEC se asigură armonizarea dispozițiilor legislative și a altor reglementări din statele membre cu privire la protecția animalelor utilizate în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice.

Decizia Comisiei UE (90/67/EEC) din 9 februarie 1990 prevede constituirea unui comitet consultativ (Advisory Committee) privind protecția animalelor utilizate în scopuri experimentale sau alte scopuri științifice; fiecare stat membru trebuie să fie reprezentat în comitetul consultativ de doi membri ai autorității naționale responsabile cu implementarea și urmărirea legislației specifice.

Alte directive, mai recente, vizează limitarea folosirii animalelor vertebrate pentru testarea produselor cosmetice. Coordonarea aplicării principiului celor 3R în țările din Uniunea Europeană Ca urmare a definirii principiilor etice și a elaborării suportului legislativ (bazat pe Directiva 86/609/EEC2 ), în majoritatea statelor vest europene au fost constituite instituții ale statului și comitete consultative, care urmăresc transpunerea în practică a principiilor celor 3R și sprijină desfășurarea de cercetări pentru conceperea de metode alternative, cu eficiență sporită.

Autoritatea centrală pentru domeniul experimentării pe animale este reprezentată de serviciul veterinar național, care cooperează cu un comitet național pentru experimentarea pe animale, prezidat, de regulă, de un consilier de stat, jurist sau judecător. Comitetele naționale pentru experimentarea pe animale, în statele membre ale UE, au fost constituite pentru facilitarea transpunerii principiilor Directivei 86 și asigurarea controlului civic asupra atitudinii față de animale.

Pentru armonizarea practicilor în domeniul experimentării pe animale și asigurarea unor condiții de egalitate pentru industrie și comunitatea cercetătorilor, CCE a lansat recent, în anul 2008, un proiect de modificare a Directivei 86, care prevede și obligativitatea statelor membre de a înființa comisii naționale pentru etica și bunăstarea animalelor.

Experimentarea pe animale este permisă doar pentru instituțiile autorizate, care dispun de facilități indispensabile și prezintă un personal cu licență nominală, emisă de autoritatea veterinară națională sau regională. Solicitanții trebuie să posede cunoștințe relevante din domeniul biologiei și al medicinii veterinare.

În Franța, începând cu anul 1992, Consiliul de Miniștri a adoptat o serie de măsuri care au dus la constituirea a 20 de comitete etice regionale cu privire la experimentarea pe animale. Acestea evaluează desfășurarea protocoalelor experimentale în concordanță cu principiile de bioetică, constituind astfel o garanție suplimentară pentru întreaga societate, cu privire la faptul că viața animalelor este respectată, iar animalele folosite doar pentru scopuri științifice bine întemeiate. Comitetele au doar un rol consultativ, nu de reglementare. Solicitarea avizului de la comitetele de etica cercetării nu este obligatorie în toate cazurile. Aprobarea comitetului de etică este cerută, în mod special, pentru publicarea articolelor științifice în revistele cu circulație internațională și pentru obținerea de credite europene sau americane. Comitetele de etică au obligația de a răspunde solicitărilor de aviz în decurs de o lună. Informațiile cu referire la evaluarea protocoalelor de experimentare rămân confidențiale și nu interferează cu evaluarea științifică a proiectelor.

În Germania, există comitete de etică cu atribuții similare celor din Franța, câte unul pentru fiecare din cele 16 landuri. Procedura normală pentru obținerea aprobării unui proiect de cercetare prevede trimiterea la autoritatea administrativă a landului a aplicației de cercetare, cu detalii despre toate experimentele ce se vor derula, numărul și tipurile de animale și toate persoanele ce vor lucra la proiect. Fiecare instituție care intenționează să desfășoare experimente pe animale și fiecare persoană cu responsabilități în experimentarea pe animale trebuie să obțină, în prealabil, o licență specială de la autoritatea veterinară. În majoritatea landurilor, pentru experimentele obișnuite, se așteaptă cel mult 14 zile de la notificarea experimentului. Dacă autoritatea landului nu răspunde în acest interval de timp experimentarea poate să înceapă. Uneori însă îndeplinirea formalităților birocratice, obligatorii pentru obținerea aprobării proiectelor de cercetare, conduce la amânarea experimentelor cu până la două luni, mai ales în situațiile în care asociațiile de protecție a animalelor sau partidul ecologist formulează obiecții cu privire la experimentele proiectate.

Și în celelalte state din UE (Italia, Suedia, Elveția, Spania ș.a.) autorizarea biobazelor, aprobarea instituțiilor cu drepturi de experimentare pe animale, eliberarea licențelor pentru persoanele abilitate să efectueze experimente pe animale se face de către autoritatea veterinară, iar avizarea proiectelor de experimente este de competența unor comitete regionale de (bio)etică.

Sistemul din Marea Britanie este puțin diferit, dar foarte eficient și restrictiv. Recent a fost înființat un institut specializat pentru urmărirea respectării principiilor 3R (National Centre for the Replacement, Refinement and Reduction of Animals in Research).

În toate țările din UE, cu excepția României, există și organizații non-profit, având ca obiectiv constituirea și gestionarea platformelor naționale de consens privind metodele alternative folosite în testarea diferitelor produse.

Fac parte din aceste platforme reprezentanți ai organizațiilor de protecție a animalelor, reprezentanți ai organizațiilor patronale din industria farmaceutică, reprezentanți ai institutelor de cercetare și ai învățământului superior.

Platformele naționale sunt afiliate la Platforma Europeană de Consens privind Metodele Alternative (European Consensus Platform for Alternatives – ECOPA), care are rolul de a coordona activitățile de supervizare a aplicării principiilor celor 3R și de aplicare a metodelor alternative propuse de Centrul European pentru Validarea Metodelor Alternative (European Centre for the Validation of Alternative Methods – ECVAM).

Ambele organisme funcționează sub egida Comisiei Europene (Joint Research Centre). În zilele de 4 – 6 iunie 2004 a avut loc, la Praga, un workshop de formare a platformei de consens național în țările recent primite în UE, privind alternativele la testarea pe animale (ECVAM/ ECOPA Stakeholder Workshop on the formation of National Consensus Platforms for Alternatives to Animal Testing in the New EU Member States).

Acțiunea s-a desfășurat sub patronajul Comisiei Europene, în spiritul prevederilor Directivei 86/609/EEC și a avut drept principal scop facilitarea schimbului de informații științifice între reprezentanții platformelor naționale și acordarea de expertiză din partea instituțiilor UE în vederea includerii platformelor naționale în cea europeană (ECOPA).

Constituirea ECOPA și ECVAM s-a făcut nu numai din considerente bioetice. Există și o puternică motivație de ordin științific, economic și aplicativ.

UE gestionează aproximativ o sută de mii de substanțe și produse “moștenite”, la care se adaugă anual sute de substanțe și produse “noi”.

Acestea trebuie evaluate, caracterizate, înregistrate, autorizate, înainte de a fi utilizate. Au prioritate 30000 de substanțe, care ar necesita 9,6 – 12,8 milioane de animale.

În aceste condiții s-a conturat un interes deosebit față de metodele alternative, care sunt mai puțin costisitoare, mai exacte și nu generează suferință inutilă. Lista metodelor alternative (in vitro) validate pentru înlocuirea unor experimente pe animale se publică periodic de către ECVAM.

Proiectul de modificare a Directivei 86 prevede obligația fiecărui stat membru al UE de a înființa un laborator de referință pentru validarea metodelor alternative, care vor fi supuse acreditării în conformitate cu Directiva 2004/10/CE.

Animalele, ființe cu sensibilitate dureroasă, pot deveni victime ale suferinței inutile. Atitudinea omului față de animale reprezintă un marker relevant al ținutei etice și al nivelului de civilizație.

Utilizarea animalelor în experimente științifice și de altă natură trebuie să se facă în acord cu principiile celor 3R și cu normele acceptate pe plan internațional.

Pentru deblocarea legislației privind experimentarea pe animale în țara noastră este necesară elaborarea normelor de autorizare și de înregistrare a unităților crescătoare și a unităților utilizatoare de animale, precum și a procedurilor de notificare a experimentelor. 4) Se impune constituirea rapidă a Comitetului Național pentru Experimentarea pe Animale și a Platformei de Consens Național privind Metodele Alternative și aderarea României la Platforma Europeană de Consens privind Metodele Alternative (ECOPA), ceea ce va permite o mai bună colaborare cu Centrul European pentru Validarea Metodelor Alternative (ECVAM).

Capitolul 5. Animalele din Grădinile Zoologice și Ariile Naturale Protejate

Obiectul declarat al reglementării legale îl reprezintă protecția faunei sălbatice și conservarea biodiversității prin prevederea unor măsuri pentru organizarea autorizării și inspectării grădinilor zoologice, sporind rolul acestora la consercarea biodiversității. Astfel în ceea ce privește înființarea de grădini zoologice, aceasta se poate realiza de către persoanele fizice sau juridice, în baza acordului și autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitare veterinare, eliberate de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și de autoritățile teritoriale sanitare veterinare, conform legislației în vigoare.

La nivelul autorității publice centrale pentru protecția mediului există Registrul național al grădinilor zoologice și acvariilor publice, care se completează prin grija structurii care coordonează conservarea biodiversității, pe baza evidențelor existente la instituțiile de mediu din teritoriu.

Grădinile zoologice și acvariile se pot afla în propietatea publică sau privată a statului, a unităților administrativ – teritoriale, în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăți comerciale.

Funcționarea grădinilor zoologice are loc la baza unei autorizații ce onține cerințele specifice cu privire la normele aplicabile grădinilor zoologice, prevăzute de lege.

Înaintea acordării, refuzării, prelungirii perioadei de valabilitate sau modificării semnificative a unei autorizații de funcționare se efectuează o inspecție pentru a se stabili dacă se îndeplinesc condițiile pentru eliberarea autorizației.

Dacă autorizația nu se eliberează, grădina zoologică respectivă ori o parte a acesteia se închide pentru public de către autoritățile competente, până la îndeplinirea cerințelor de autorizare. În cazul în care aceste cerințe nu se îndeplinesc în termen de maixim doi ani, autoritățile competente au îndatorirea să retragă ori să schimbe autorizația de funcționare și să închidă grădina zoologică sau o parte a acesteia, urmând ca aceste autorități să asigure ca animalele în cauză să fie tratate sau înstrăinate potrivit cerințelor legale în vigoare.

Pentru conservarea vieții sălbatice, prevederile legale prevăd ca administratorii să pună în aplicare dispozițiile de conservare următoare:

Participarea la activități de cercetare care măresc beneficiile pentru conservarea speciilor și/sau de formare a cunoștințelor de conservare relevante, precum și/sau la schimbrui de informații privitoare la conservarea speciilor,

Promovarea educării și a sensibilizării publicului cu privire la conservarea biodiversității, mai ales prin oferirea de date referitoare la speciile expuse și la habitatele lor naturale,

Adăpostirea animalelor în condiții care să răspundă cerințelor biologice și de conservare pentru speciile individuale;

Menținerea unui standard ridicat de creștere a animalelor, cu un program preventiv și curativ dezvoltat pentru îngrijire veterinară și alimentară;

Prevenirea evadării animalelor, pentru a se evita posibilele pericole ecologice pentru speciile idigene și prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor și epidemiilor etc.

Nerespectarea prevederilor legale repferitoare la grădinile zoologice atrage răspunderea contravențională a persoanelor vinovate.

Se consideră contravenții, printre altele faptele următoare:

Deținerea sau înființarea de grădini zoologice ori acvarii publice, fără autorizație,

Distrugerea sau deteriorarea obiectelor grădinii zoologice sau a acvariilor, de natură să afecteze în acest sens negativ viața animalelor din colecții;

Desfășurarea de activități economice sau recreative, de orice antură, al căror rezultat poate afecta ori afectează viața normală a animalelor din colecții;

Exercitarea de acte de cruzime asupra animalelor, vivisecții, sacrificii, sacrificii neautorizate sau maltratarea animalelor din colecții, inclusiv privarea de apă, hrană potrivită, repaus;

Sustragerea, în scopul vânzării în străinătate sau al trecerii frontierei de stat unor animale vii sau de material reproductiv din grădinile zoologice;

Organizarea de activități competitive, de tipul luptelor de animalelor, atît în incinta, cât și în afara grădinilor zoologice. Dacă fapta s-a petrecut în public sau dacă a presupus și intenția ori chiar efectuarea de pariuri, amenda este majorată cu 50%.

Constarea contravenților se realizează de către autoritățile teritoriale pentru protecția mediului, autoritățile teritoriale pentru agricultură și silvicultură și inspecțiile de stat ale acestor autorități, precum și de către reprezentanții administrației publice locale.

Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatului natural, a florei și faunei sălabatice, se supun prevederilor Legii protecției mediului și legislației specifice în vigoare. Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu autoritățile publice centrale și locale, după caz elaborează reglementări tehnice, cu privire la măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare și utilizare durabilă a componentelor diversității biologice și pentru asigurarea sănătățiii umane.

Deși reprezintă mai puțin de 27% din suprafața totală a țării, pădurile constituie o componentă majoră a capitalului natural al țării, fiind un factor principal de stabilitate ecologică și ocupând un loc important în cadrul vieții economice și sociale. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole contra secetei, la ameliorarea și refacerea calităților naturale ale solului, la apărarea terenurilor contra alunecărilor și surpărilor, la purificarea aerului, pentru pășunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric și la dezvoltarea așezărilor umane constituind în același timp o prețioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei și celulozei etc. Obiectivele de bază și principalele caracteristici ale politicii forestiere și ale strategiei de dezvoltare a sectorului forestiei sunt prevăzute în Codul Silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, precum și alte reglementări cu caracter special.

Măsurile legale necesare pentru a asigura condițiile de viață și bunăstarea pentru animalele cu sau fără deținător, domestice și sălbatice sunt prevăzute în Legea privind protecția animalelor nr. 9/2008, precum și normele legislației sanitar-veterinare. Regimul juridic al vânătorii și al protecției fondului cinegetic este prevăzut în Legea nr. 407/2006. Conservarea, administrarea și exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesare și comercializare a produselor obținute din pescuit atunci când aceste activități sunt realizate pe teritoriul țării sau în apele aflate în jurisdicția națională a României, de către nave sub pavilion român sau sub pavilionul altor state sunt reglementate prin OUG 23/2008.

E.Racoviță a dat cea mai cuprinzătoare și mai sistematică definiție a monumentelor naturale integrate:,, fiind considerate monumente ale naturii toate locurile, toate ființele vii, toate teritoriile și operele umane preistorice care, datorită interesului științific, peisagistic , artistic și/sau legendar, trebuie să fi conservate pentru uzul public, atât în zilele noastre cât și în viitor, și care sunt declarate prin lege,,. Elementele din această definiție le regăsim și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, care în art. 2 (pct. 45) prevede că prin monumente ale naturii se înțeleg ,, specii de plante rare sau periclitate, arbori, formațiuni și structuri geologice de interes științific sau peisagistic și specii de animale de interes științific,,. Suprafețele de teren sau apă, cât și elementele naturale individualizate, ocrotite de le ge datorită importanței lor științifice, estetice sau rarității, urmăresc păstrarea peisajului natural, menținerea unor medii de viață caracterstice de interes ștințific în cele mai diverse doemnii de activitate, conservarea frumuseților naturale, a fondului genetic autohton și transmiterea lor generațiilor viitoare. Din cele enunțate, rezultă că termeni de ,, rezervație naturală,, / ,,monument al naturii,, au un sens larg, făcând referire la ansamblul constituent de elemente, dar și un sens restrâns, precis determinat, care vizează un element natural concret, determinat. Atât rezervația naturală, cât și monumentul naturii, precum și alte tipuri și forme de protejare a diversității formelor de viață și a ecosistemelor, de o importanță deosebită, pe care acestea le compun, caracterizează noțiunea integratoare de arie naturală protejată.

Conform legii, prin arie naturală protejată se înțelege ,, zona terestră, zona acvatică și/sau zona subterană, care are perimetrul stabilit legal și care are un regim special de protejare și conservare, unde există specii de plante și animale sălbatice, elementele și formațiunile bio-geografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, ce au o valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită,,.

Ariile protejate nu îndeplinesc doar funcții de protecție și conservare a diversității biologice și a condițiilor de mediu, dar și funcții și socio-educative, și un deosebit rol științific,datorită cercetărilor care pot fi organizate în aceste zone în care echilibrul ecologic nu este afectat, asigurându-se aprofundarea cunoașterii proceselor bio-productivității și stabilității mediului.

Ansamblul ariilor protejate desemnate conform prevederilor OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate și conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, formează rețeaua națională de arii protejate, coorodnarea managementului acesteia fiind o sarcină a autorităților publice centrale pentru protecția mediului, a Academiei Române și a Comitetului Național ,,Om-Biosferă,,.

Ariile naturale protejate din rețeaua națională pot fi de interes național, constituite în scopul de a se proteja habitate naturale și seminaturale de interes național precum și specii indigene de floră și faună; de interes comunitar constând în arii de protecție specială și arii speciale de conservare, care constituie Rețeaua ecologică Natura 2000, instituită prin Directiva nr. 92/43 CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei sălbatice și Directiva nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice și arii de interes conservativ special din rețeaua ecologică Emerald, crată în baza Convențeie privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, de la Berna din anul 1979 și de interes internațional, dacă aveam în vedere siturile naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcurile, rezervațiile biosferei, create în Programul Internațional ,,Omul și Biosfera,,, elaborat în anul 1971, pentru o perioadă nelimitată de UNESCO și zonele umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvative, constiuite ca urmare a alpicării Convenției de la Ramsar din anul 1971.

Ariile protejate, prin valoarea naturală și prin gradul scăzut al intevenției omului pe teritoriul acestora, reprezintă cele mai bune exemple și modele pentru ecosistemele naturale și seminaturale. Ariile protejate sunt înțelese încă de multe persoane, doar în sens conservaționist, fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice ce trebuiesc protejate pentru a conserva speciile ce le populează. Într-un procent restrâns este recunoscut însă, faptul că ariile protejate constituie suportul vieții și implicit al creșterii sociale și economice. Au fost constituite astfel, arii protejate ce conservă zone naturale la nivel global, unde intervenția individului este aproape inexistentă, dar și zone unde intervenția acestuia este prezentă, precum cazul peisajelor modificate care au importanță culturală și/sau peisagistică deosebită. Astfel, că forul ce și-a propus să rezolve aceste probleme este Uniunea Internațională a Conservării Naturii care prin rolul său, avea competența de a o face. Aceasta încearcă să asiste și încurajeze societățile întreaga lume în procesul conservării și diversității naturii, având drept scop urmărire ca orice utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă și durabilă. Drept urmare a acestei activității, a rezultat un sistem pentru a defini și clasifica ariile protejate. Astfel sunt folosite șase categorii pentru ariile protejate, ce implică o gradație a intervenței omului, oscilând de la o intervenție a omului nulă ( proprie categoriilor I A și I B), până la o intervenție a omului de un nivel ridicat ( categoria V). Categoria VI reprezintă singura categorie ce a fost introdusă ulterior, pentru ca astfel, din punct de vedere al intervenției omului, să se intercaleze între categoriile III și IV. Toate categoriile sunt la fel de relevante și importante pentru conservarea biodiversității. Baza de date ce cuprinde ariile protejate este realizată de World Conservation Monitoring Centre, și este actualizată periodic, aproximativ la 3 ani pentru a asigura astfel editarea unei ediții noi a Listei cu Arii protejate a Națiunilor Unite.

România, deține la nivel european, cel mai diversificat patrimoniu natural, suprafața ariilor protejate de interes național, raportată la suprafața țării fiind de 7% iar cea a siturilor NATURA 2000 de 17,84%, în timp ce suprafața totală a ariilor naturale protejate este de 20%.

În România există mai multe tipuri de arii protejate, ce se diferențiază în funcție de regimul de conservare, ocrotire și utilizare, în principal. Astfel că tipurile de arii protejate din țara noastră sunt:

Rezervații ștințifice;

Parcurile naționale;

Monumentele naturii

Rezervațiile naturale;

Parcurile naturale;

Rezervații ale biosferei;

Zone umede de importanță internațională;

Situri naturale ale patrimoniului universal;

Arii de protecție specială aviafaunisatică;

Situri deimportanță comunitară

Geoparcuri.

Conform legislației în vigoare, tipurile și numărul de arii protejate, ce compun rețeaua națională sunt:

77 de rezervații ștințifice;

13 parcuri naționale;

230 de monumente ale naturii;

661 de rezervații naturale;

15 parcuri naturale;

3 rezervații ale biosferei;

4 zone umede de importanță internațională;

108 arii de protecție specială aviafaunistică;

273 de situri de importanță comunitară.

Ariile naturale protejate de interes național , sunt declarate în baza legislației în vigoare. Astfel că în țara noastră există 28 de parcuri naționale și naturale, împărțite astfel:

13 parcuri naționale

15 parcuri naturale.

Aceste parcuri sunt încadrate în categoriile II respectiv V, în cadrul clasificării Uniunii Internaționale a Conservării Naturii .

Parcul național este o arie naturală protejată, administrată, mai ales, pentru protejarea sistemelor ecologice și pentru recreere, în timp ce parcul natural este constituit, mai ales, pentru conservarea peisagistică.

Fig. 3 Distribuția parcurilor naționale și naturale pe teritoriul țării

Arii protejate de interes internațional. În România, au fost declarate de interes internațional, 3 rezervații ale Biosferei, și anume:

Delta Dunării (în anul 1991)

Parcul național Retezat ( în anul 1979)

Parcul național Pietrosul Rodnei ( în anul 1979).

De asemenea au fost declarate de inters internațional 5 situri Ramsar, astfel:

Delta Dunării (în anul 1991)

Insula Mică a Brăilei (în anul 2001)

Lunca Mureșului (în anul 2006)

Complexul Piscicol Dumbrăvița ( în anul 2006)

Lacul Techirghiol ( în anul 2006).

Rezervații ale biosferei:

Rezervația Delta Dunării, se distinge atât ca și suprafață, cât și ca nivel al biodiversității, deținând un triplu statut internațional, și anume: Rezervație a Biosferei, Sit Ramsar și Sit al Patrimoniului Mondial Natural și Cultural. Delta Dunării, propriu-zisă, reprezintă cea mai mare parte a rezervației având o suprafață de circa 4178 kmp, dintre care cea mai parte este localizată pe teritoriul țării noastre, iar restul fiind localizată pe partea stângă a brațului Chilia, inclusiv delta secundară a acestuia, în Ucraina. Conform statutului de organizare a rezervației, putem delimita 3 categorii de zone specifice: zone cu regim de protecție integrală, zone tampon, zone economice sau zone de tranziție ( în această categorie se includ și zonele degradate de impactul antropic, ce sunt destinate reconstrucției ecologice). Pe teritoriul rezervației întâlnim o varietate ridicată de specii de floră și faună sălbatică, o importanță deosebită socio-economică, reprezentând un adevărat muzeu natural al biodiversității.

Parcul național Retezat. Fiind și Rezervație a Biosferei, acesta se situează în partea vestică a țării (este cel mai vechi parc național al României, fiind declarat astfel în anul 1935). Acesta este destinat conservării frumuseților peisagistice a acestor culmi montane. Altitudinile variază între 794-2509 m. Inima rezervației o reprezintă circul glaciar al Bucurei, unde a luat ființă în anul 1955, o rezervație integrală (zonă științifică) unde pășunatul, pescuitul, vânătoarea și exploatarea forestieră esau prohibite. Parcul național Retazat este cunoscut pentru diversitatea floristică, adăpostind peste 1190 de specii de plante superioare, fauna este reprezentată de cerbi, căprioare, mistreții, urșii, etc.

Parcul național Rodnei reprezintă aria naturală protejată localizată în partea nordică a Carpaților Orientali, ce acoperă o suprafață aproximativ 46400 hectare, dintre care peste 900 sunt declarate ca fiind Rezervație a Biosferei, în cadrului programului UNESCO-MAB. Rezervația a luat ființă în anul 1932, la început era protejat doar golul de munte din jurul Vf. Pietrosu. După aceea, suprafața rezervaței a fost extinsă, distingându-se zone de protecție integrală, zone tampon și zone de tranziție.

Fig. 4. Parcul național Munții Rodnei

Situri Ramsar. Zonele umede sunt definite ca fiind întinderi de bălți, mlaștini, ape naturale/artificiale, permanente/temporare, în care apa este stătătoare/curgătoare, dulce sau sărată, chiar și întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 metri. Data de 2 februarie este stabilită ca și Ziua Mondială a Zonelor Umede datorită semnării la Ramsar, în Iran, în anul 1971, a Convenției asupra zonelor umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvative. țara noastră deține cinci astfel de zone, astfel:

Insula Mică a Brăilei reprezintă o rezervație complexă, situată în V și SV Bălții Brăilei, între Dunăre la V și brațul Valciu la E, fiind parte integrantă a sistemului Dunării inferioare. Este singura zonă rămasă în regim hidrologic natural ( denumită și zonă inundabilă), după amplasarea digurilor, în proporție de aproximativ 75%, a fostei Bălți a Brăilei și crearea incintei agricole denumită Insula Mare a Brăilei. Această este cunoscută pentru importanța sa ornitologică, pentru că este situată pe unul dintre cele mai importante culoare de migrație a păsărilor din bazinul inferior al Dunării, la mijlocul rutelor de migrație, între locurile de cuibărit din N Europei și refugiile pnetru iernat din Africa.

Lunca Mureșului, având o suprafață de 17166 de hectare, este situată în V României, pe teritoriul județelor Timiș și Arad. Această zonă este un sistem ecologic de zonă umedă de o mare diversitate, cu ape stătătoare și/sau curgătoare, cu păduri, galerii de salcii, plopi, zăvoaie și șleauri de câmpie.

Lacul Techirghiol, deține o suprafață de 1462 de hectare, este situat pe teritoriul județului Constanța, fiind declarat în anul 2006, sit Ramsar ( incluzându-se pe Lista zonelor umede de importanță internațională, mai ales ca și habitat al păsărilor de apă).

Complexul piscicol Dumbrăvița, deține o suprafață de circa 414 hectare, și se situează pe teritoriul județului Brașov. A fost declarat sit Ramsar în anul 2006. Importanța sa constând în speciile și populațiile de păsări sălbatice ce se întâlnesc în această zonă pe parcursul anului, dar în diversitatea peisagistică ce amintește de un colț din Delta Dunării.

Arii protejate de interes comunitar. Rețeaua ecologică europeană NATURA 2000 oferă nenumărate instrumente folositoare în acest sens, iar lărgirea rețelei prin includerea și gestiunea ariilor naturale protejate din țara noastră, reprezintă un pas semnificativ în direcție conservării biodiversității. Altfel spus, această rețea servește, atât intereselor naționale cât și celor de la nivelul Uniunii Europene. Rețeaua NATURA 2000 este o structură de protecție a naturii, protecție care nu semnifică limitări și resticții, neapărat. NATURA 2000 permite, atât conservarea biodiversității, cât și dezvoltarea acesteia pe viitor, în țara noastră. Astfel, putem observa, nenumărate oportunități în mai multe direcții: de la un turism durabil, la o combinare între activitățile agricole și alternativele de protecție a naturii. Înființarea rețelei NATURA 2000 este ,, fundamentul politicii comunitare a conservării naturii,,. Rețeaua este formată din: SAC-uri desemnate pentru – habitate naturale, specii de faună și floră sălbatică; SPA-uri desemnate pentru specii și genuri de păsări.Siturile rețelei trebuie șă includă activități umane ce sunt compatibile cu obiectivele conservării, iar indivizi trebuie să înțeleagă de un anumit sit trebuie protejat. Astfel obiectivele, rețelei NATURA 2000, sunt:

Oprirea distrugerii biodiversității, printr-o conservare pe termen lung a celor mai importante specii și habitate de interes comunitar;

Protecția diversității biologice a Europei;

Promovarea activităților socio-economice benefice biodiversității.

Pentru a fi declarată sit NATURA 2000, se iau în seamă caractericile naturale ale sitului, interesele economice, culturale și sociale, fiind permise doar activități socio-economice ce vin în sprijinul creșterii durabile și care nu efectează strarea de conservare benefică a sitului respectiv. Selectare unei astfel de zone reprezintă atât recunoașterea zonei la nivel european, o mândrie pentru localnici, dar poate oferi și oportunități economice reprezentative. Dintre țările membre și candidate la UE, țara noastră deține cea mai importantă biodiversitate, contribuția sa la realizarea rețelei fiind semnificativă. Țara noastră deține:

273 de situri de importanță comunitară și

108 de situri de protecție specială aviafaunistică,

Declarate prin Ordinul Ministrului nr. 1964/2007 privind instituirea regimului ariilor naturale protejate a siturilor de importanță comunitară, ca și parte integrantă a rețelei ecologice europene NATURA 2000 și prin H.G nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protejare specială aviafaunistică ca și parte integrantă a rețelei europene NATURA 2000 în țara noastră.

Fig. 6 Sit-ul de importanță comunitară Trascău și Aria de protecție socială acviafaunistică Munții Trascăului

Fig. 7 Distribuirea sit-urilor de importanță comunitară din țara noastră

Fig. 8 Distribuirea sit-urilor de protecție specială aviafaunistică din țara noastră

Suprafața totală a sit-urilor rețelei NATURA 2000, în țara noastră, reprezintă 17,84% din suprafața țării. Sit-urile de importanță comunitară reprezintă 13,21% și sit-urilr de protecție specială aviafaunistică 11,89% din teritoriul țării.

Fig. 9 Suprafața sit-urilor rețelei NATURA 2000 raportată la suprafața țării noastre

Rețeaua NATURA 2000 reprezintă soluția prin care Europa depune toate strădaniile pentru a-și păstra natura în deplina sa diversitate actuală, și pentru a promova activitățile economice ce nu dăunează biodiversității.

Concluzii