Bilantul Contabil Si Analiza Economico – Financiara PE Baza Bilantului
BILANȚUL CONTABIL ȘI ANALIZA
ECONOMICO – FINANCIARĂ
PE BAZA BILANȚULUI
Cuprins:Capitolul 1. Bilanțul – definiție, concepte, istoric, generalități
1.1 Scurt istoric al evoluției contabilității
1.2 Definirea bilanțului. Bilanț contabil, bilanț financiar, bilanț funcțional.
1.3 Funcțiile bilanțului contabil
1.4 Abordări privind bilanțul contabil
1.5 Bilanțul și situația financiară a întreprinderii
1.6 Raportarea financiară în .
Situațiile financiare anuale.
1.7 Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii
1.8 Reglementări referitoare la bilanț
1.9 Întocmirea situațiilor financiare
1.10 Contul de rezultate
1.11 Anexa la bilanț. Raportul de gestiune
1.12 Situația modificărilor capitalului propriu
1.13 Tabloul fluxurilor de numerar
1.14 Notele explicative
1.15 Raportul administratorilor
1.16 Informații ce trebuie prezentate fie în bilanț, fie în note
1.17 Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare
1.18 Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului
anual al întreprinderii
1.19 Situațiile financiare anuale simplificate. Aprobarea, semnarea,
depunerea și publicarea situațiilor financiare anuale simplificate
1.20 Forma și conținutul financiare anuale simplificate.
Structura situațiilor financiare anuale simplificate.
Capitolul 2. Analiza economico-financiară pe baza bilanțului
2.1 Analiza financiară, analiza economică. Definiții, concepte.
2.2 Ratele de structură
2.2.1 Analiza ratelor de structură ale activului
2.2.2 Analiza structurii pasivului
2.3 Analiza bonității
2.4 Analiza echilibrului financiar
2.4.1 Analiza echilibrului financiar pe termen lung
2.4.2 Analiza echilibrului financiar pe termen scurt
2.4.3 Analiza echilibrului financiar global
2.5 Analiza ratelor de finanțare
2.6 Analiza ratelor de gestiune
2.7 Performanțele unei întreprinderi
2.7.1 Analiza rezultatelor care exprimă volumul de activitate
2.7.1.1 Analiza valorii producției fizice
2.7.1.2 Analiza cifrei de afaceri
2.7.1.3 Analiza valorii adăugate
2.8 Analiza rezultatelor care exprimă profitabilitatea activității
2.8.1 Rezultatul brut al exploatării
2.8.2 Rezultatul net al exercițiului
Capitolul 3. Analiza economico – financiară la S.C. Confort S.A. Timișoara
3.1 Prezentarea societății S.C. Confort S.A.
3.2 Calculul indicatorilor pe baza bilanțului financiar și funcțional.
Anexe
Bibliografie
Capitolul 1. Bilanțul – definiție, concepte, istoric, generalități
1.1 evoluției contabilității
Evoluția contabilității a fost impulsionată în principal de limitarea treptată a resurselor disponibile, dar și de nevoia de creștere a societății omenești, în ansamblul său. În perioada antică, tehnicile, pe care contabilitatea se va baza mai târziu, capătă un avânt deosebit, servind în principal intereselor conducătorilor cetăților sau statelor antice sau, astfel spus, servind pentru controlul și menținerea puterii, prin controlul și evidențierea resurselor disponibile.
Primul instrument al contabilității a fost dezvoltarea capacității de a socoti. Contabilitatea, în forma sa primară, a apărut în momentul când primul om a numărat câte animale sunt în turma sa, acesta putând fi considerat primul inventar parțial al averii sale. Instrumentele contabilității s-au dezvoltat în decursul timpului, pe măsură ce resursele au devenit tot mai limitate în raport cu nevoile omenești. În momentul în care oamenii nu și-au mai putut permite să irosească, s-a impus utilizarea unui instrument care să-i ajute în evidențierea averii lor. „În mileniul al IV-lea î.H., în Mesopotamia de Jos, o civilizație strălucită, aceea a sumerienilor, utiliza tăblițe dreptunghiulare de argilă umedă, pentru a trasa pe ele, cu un obiect ascuțit, desene reprezentând oameni și obiecte. Aceste semne permiteau efectuarea inventarelor depozitelor și, o dată argila uscată, păstrarea lor ca documente.” Tot din mileniul al IV-lea î.H. datează documente scrise, care atestă existența unor elemente contabile în India: ”[…] în Cartea Legilor lui Manu, scrisă în India, […] anul 3200 î.e.n., sunt prezentate legile care reglementau activitatea comercială …”. Una dintre primele scrieri care s-a păstrat este din timpul regelui Hammurabi al Babilonului (cca 2002-1960 î.H.). Tăblițele din vremea lui conțin texte prețioase privind ținerea legală a conturilor. Se pare totuși că tehnica contabilă fusese dezvoltată de mai înainte, deoarece în timpul regelui babilonian operațiunile efectuate erau destul de complexe pentru a putea crede că atunci au fost „inventate”: „Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută și rambursarea creditelor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa.”
Aceste tehnici au luat o tot mai mare amploare în momentul în care s-au creat primele state sau orașe stat. Resursele de care aveau nevoie erau tot mai mari, chiar și cele pentru scopuri militare. Din aceste motive, conducătorii statelor respective au pus la punct sisteme de evidență a populației, producției, impozitelor, etc. ”Sumerienii dispuneau de feluri de fișe contabile în care cifrele și textul erau amestecate. Verificarea, din punct de vedere material, era reprezentată de puncte sau liniuțe de unire.” Acest fapt ne indică existența, încă de timpuriu, a inventarierii în scopul controlului.
Pe măsura dezvoltării statelor, pătura conducătoare a început să acumuleze avere, de aici și dorința de a păstra și spori această avere, de multe ori înseamnă o putere mai mare, inclusiv militară, ceea ce conferea și o anumită siguranță. Chiar și în capodoperele literaturii antice (Iliada și Odiseea), reies clar elementele de evidență și calcul al averii conducătorilor cetăților antice.
Un alt pas în ceea ce privește dezvoltarea tehnicilor și instrumentelor de care se va folosi ulterior și contabilitatea îl constituie dezvoltarea comerțului.
În dezvoltarea științelor în general, și deci și a evidenței contabile, în particular, trebuie menționat rolul decisiv pe care templele l-au jucat în epoca timpurie a societății omenești. Învățații acelor timpuri erau în special preoți, care aveau cunoștințe științifice complexe, inclusiv în domeniul financiar – „aristocrația templelor deținea firele circulației bănești” și care, în general, aveau de ținut o evidență destul de complexă a veniturilor și cheltuielilor așezămintelor religioase respective: „Toată viața publică și privată se desfășura sub ocrotirea templelor, ce constituiau ele însele centre de contabilitate.”
Templele au constituit și primele instituții care au efectuat operațiuni de tip bancar: „Primele dovezi ale unei activități bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic. În aceea perioadă, templele erau loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor. Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri și împrumuturi efectuată de temple.”
Totodată, se pare că egiptenii dețineau o tehnică contabilă superioară altor popoare antice, deoarece știau „să folosească jocuri de înregistrări contabile fictive, care nu corespundeau fluxurilor, pentru a corecta anumite situații.”
Pe măsura apropierii în timp, averea, și deci și evidențierea, contabilizarea ei, capătă o importanță din ce în ce mai mare. Din acest punct de vedere, cea mai interesantă de urmărit este evoluția Imperiului lui Alexandru Macedon. Bazele extinderii cuceririlor au fost puse de către Filip al II-lea. În teritoriile cucerite, Alexandru Macedon a dus o adevărată politică fiscală. Cetăților care i s-au predat fără luptă li s-au acordat adevărate înlesniri fiscale, cum ar fi scutirea de la plata impozitelor către visteria sa.
Pentru Grecia antică, iar apoi pentru Imperiul Roman, tezaurele cetății, averea publică capătă un rol din ce în ce mai important. Sistemul de colectare a taxelor, dar și evidența acestora, atât ca venituri, cât și ca mod de cheltuire a lor, capătă o rigoare din ce în ce mai mare. Romanii au dus rigoarea la limita sa „extremă”: nu numai contractele comerciale, dar și registrele contabile capătă în vremea Imperiului Roman forța de probă în justiție, trebuind să fie ținute în funcție de un anumit tipic.
În antichitate, asistăm și la apariția altui fenomen destul de interesant legat de contabilitate: cei care se ocupau cu administrația, cu contabilitatea, capătă o poziție din ce în ce mai importantă în administrația statului, ceea ce indică rolul tot mai important pe care contabilitatea începe să-l capete: „Egiptologul Champollion arăta că <toți funcționarii statului făceau parte din corporația contabililor. Contabilii regali aveau în seama lor întreaga adminstrație>, iar după greci, conform oratorului atenian Eschine, <un om poate primi coroana numai după ce a dat socoteală de administrația încredințată>”.
Este adevărat că în toată perioada antică nu se poate vorbi de o tehnică contabilă în sensul modern al cuvântului, dar cu siguranță că deja exista o tehnică bine pusă la punct în ceea ce privea ținerea registrelor, pornind de la modul lor de întocmire, până la prezentarea și controlul acestora.
1.2 Definirea bilanțului. Bilanț contabil, bilanț financiar, bilanț funcțional.
Bilanțul reprezintă un instrument contabil de mare importanță în procesul conducerii, fiind necesar atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor, organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum și pentru stabilirea unor drepturi și obligații, a unor răspunderi și cointeresări provenite din activitatea de gospodărie și dezvoltare a patrimoniului.
Bilanțul a început să fie întocmit odată cu apariția contabilității. Denumirea de “bilanț”, provine, conform unor anumite păreri, din latinescul “bilanx”, care înseamnă “cu două talgere”. Conform altor opinii, denumirea provine de la “bilancium”, care înseamnă “cântar”, cuvânt format mai târziu tot din “bilanx”. Indiferent de explicația dată etimologiei cuvântului, noțiunea de bilanț are același sens, simbolizând o balanță cu două talgere, aflată permanent în echilibru.
Dacă bilanțul apare ca un instrument contabil, reflectând patrimoniul unității și rezultatele activității desfășurate în cursul unui exercițiu financiar (an), cu timpul, noțiunea se extinde, utilizându-se în limbaj curent într-un sens larg, fiind definit ca “rezultatul activității pe o anumită perioadă”.
Conform „Ghidului alfabetic de teorie și practică financiară”, bilanțul este definit ca documentul contabil care oglindește sub formă de cont mijloacele de lucru ale întreprinderii existente la un moment dat, precum și proveniența acestora. Reprezintă un instrument de bază în orientarea asupra situației economico-financiare a firmei. În perioada anilor ’80, bilanțul se încheia trimestrial și anual.
În “Lexiconul de finanțe-credit, contabilitate și informatică financiar-contabilă”, bilanțul este definit ca reprezentând o situație întocmită sub formă contabilă, după un anumit plan cuprinzând elemente de activ și de pasiv patrimonial, precum și rezultatul destinat să sporească sau să micșoreze patrimoniul întreprinderii sau ca un cont final care să servească la închiderea conturilor de activ și de pasiv, precum și a conturilor de rezultate.
Prin conținutul său, bilanțul contabil oferă informațiile necesare pentru aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum și pentru stabilirea valorii acesteia, caracterizând mărimea resurselor și a utilizărilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune.
Bilanțul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilității curente și de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model de model contabil și informațional, dar și de model de gestiune a valorilor materiale și bănești delimitate patrimonial.
Conceperea bilanțului ca model de calcul și de descriere a situației patrimoniului reprezintă accepția cea mai des întâlnită în literatura de specialitate.
Ca instrument de lucru, bilanțul contabil un document de sinteză cu ajutorul căruia pot fi prezentate într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile, activele și pasivele patrimoniale.
Practica contabilă a impus ca formă de bază a bilanțului contabil, balanța în care activul egal cu pasivul.
In conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate, din noastră stabilește că bilanțul contabil documentul oficial de sinteză al tuturor unităților patrimoniale.
=
Figura nr. 1.1 – Egalitatea și structura bilanțieră
În acest context, bilanțul contabil se definește ca documentul de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea și generalizarea datelor agenților economici și instituțiilor publice, într-o formă sistematică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu, o analiză detaliată și un control al activitații derulate și rezultatelor obținute la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune.
Din punctul de vedere al analizei financiare, bilanțul contabil constituie documentul de sinteză cu ajutorul căruia se prezintă situația patrimonială a întreprinderii la un moment dat, adică bunurile economice, drepturile și obligațiile reflectate în activul, respectiv pasivul bilanțului.
În analiza financiară, se folosesc datele din bilanțul financiar, care mai este denumit și bilanț patrimonial. Se construiește în valori nete, reflectând o imagine statică a patrimoniului. Această imagine este mult mai reală decât în cazul bilanțului contabil. Scopul bilanțului financiar este inventarierea averii și angajamentelor întreprinderii și ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate.
Utilitatea bilanțului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
din perspectiva celor cărora li se adresează:
acționari – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluția mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;
creditori – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce reprezintă garanția realizării drepturilor lor;
din perspectiva modului în care satisface cerințele și obiectivele analizei financiare – ordonarea bilanțului pe termene răspunde mai bine:
analizei structurii financiare;
analizei echilibrului finaciar;
analizei randamentului financiar;
analizei riscurilor;
analizei bonității financiare;
valorii patrimoniale a întreprinderii.
Pentru construirea bilanțului financiar se folosesc următoarele criterii:
pentru activ se urmărește eliminarea elementelor patrimoniale care nu pot fi transformate în lichidități și regruparea elementelor rămase în funcție de gradul real de lichiditate al acestora
pentru pasiv se urmărește regruparea elementelor în funcție de gradul real de exigibilitate al acestora.
Bilanțul financiar se construiește în următoarele etape:
retratarea elementelor din bilanțul contabil
regruparea elementelor corectate funcție de gradul de lichiditate sau exigibilitate real.
A. Operațiunea de retratare a elementelor din bilanțul contabil vizează atât elementele de activ, cât și pe cele de pasiv. Principalele operațiuni de retratare sunt:
eliminarea activelor fictive, acestea neputând fi transformate în numerar:
Tabel nr. 2.1 – Corecții asupra bilanțului contabil, eliminarea activelor fictive
majorarea capitalurilor proprii cu diferențele de conversie pasiv, care în momentul construcției bilanțului financiar sunt considerate rezultat favorabil
3. includerea veniturilor înregistrate în avans la capitaluri proprii, deoarece privite static aceste venituri pot fi asimilate rezultatului exercițiului
4. reclasificarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli prin trecerea lor la „Datorii” în situații foarte clare, astfel:
provizioanele pentru cheltuieli sunt trecute la datorii atunci când:
au un scop și o valoare bine precizate
există o mare probabilitate de utilizare a lor
cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea exercițiului financiar
provizioanele pentru riscuri sunt trecute la datorii în situația în care sunt destinate acoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea întreprinderii.
5. reducerea capitalului propriu cu valoarea dividendelor ce revin acționarilor din profitul net nerepartizat și majorarea datoriilor mai mici de un an
6. reducere a capitalurilor proprii cu datoria fiscală generată de reintegrarea provizioanelor reglementate și a subvențiilor pentru investiții virate în contul de rezultate.
B. Prin regruparea elementelor se urmărește poziționarea elementelor de activ și pasiv la un nivel care să reflecte gradul real de lichiditate și exigibilitate al acestora:
pentru activ:
activele imobilizate – cu durată de realizare mai mare de un an (inclusiv creanțele cu durată de încasare mai mare de un an)
activele circulante – cu durată de realizare mai mică de un an (inclusiv imobilizările financiare mai mici de un an)
pentru pasiv:
capitaluri proprii (inclusiv diferențe de conversie pasiv și provizioane pentru riscuri și cheltuieli)
datorii pe termen mediu și lung (inclusiv provizioane pentru riscuri și cheltuieli și venituri înregistrate în avans cu o durată mai mare de un an)
datorii pe termen scurt inclusiv provizioane pentru riscuri și cheltuieli).
Un alt indicator folosit în analiza financiară este bilanțul funcțional. Acesta oferă o imagine dinamică a patrimoniului întreprinderii, spre deosebire de cel financiar care oferă o imagine statică ce caracterizează strict momentul în care este întocmit. Cu ajutorul bilanțului funcțional se pot identifica ciclurile de operațiuni pe care le derulează întreprinderea, făcând posibilă înțelegerea rolului pe care îl are fiecare ciclu funcțional în derularea activităților lucrative.
Caracteristicile bilanțului funcțional:
permite realizarea unei analize dinamice deoarece pleacă de la premisa de continuitate a activității, iar elementele de activ și pasiv sunt privite ca structuri supuse unei permanente schimbări pe parcursul evoluției financiar-patrimoniale a întreprinderii
face posibilă identificarea nevoilor de finanțare pe care le are întreprinderea și, în același timp, a surselor de finanțare disponibile
se construiește în valori brute
prezintă patrimoniul pe cicluri de operațiuni.
Structura bilanțului funcțional se realizează în funcție de apartenența posturilor din bilanțul contabil la diferite cicluri de operațiuni, cum sunt:
ciclul de investiții – cuprinde ansamblul de decizii privind achiziționarea de active fixe corporale sau financiare, finanțarea acestor investiții trebuind să se realizeze din surse stabile
ciclul de exploatare – presupune derularea unor operațiuni specifice de aprovizionare, producție, stocare, vânzare, în urma cărora se degajă atât un flux material (de produse, lucrări sau servicii), cât și un flux financiar (de încasări și plăți)
ciclul de finanțare – cuprinde operațiunile derulate între întreprindere și proprietarii de capital (acționari și creditori) și permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidități de intrare și de ieșire degajat de ciclul de exploatare.
Următoarea schemă evidențiază legătura dintre cele trei cicluri de operațiuni:
Tabel 2.2 – Legătura dintre ciclurile de operațiuni
Principiul de bază al bilanțului funcțional constă în utilizarea valorii de origine a elementelor care îl compun.
Etapele de realizare a bilanțului funcțional:
Tratarea posturilor din bilanțul contabil și din afara lui.
Ordonarea posturilor de activ și de pasiv pe cicluri de operațiuni.
Pentru tratarea posturilor din bilanțul contabil se parcurg următorii pași:
– înregistrarea elementelor de activ la valoarea brută pentru a reconstitui investiția inițială care s-a făcut în momentul achiziționării lor;
– nu se mai utilizează conceptul de „nonvaloare” sau de „activ fictiv”, patrimoniul fiind privit în mod dinamic;
– mijloacele fixe deținute în leasing se asimilează activelor imobilizate, sporind nivelul acestora cu valoarea de contractare, iar în contrapartidă pentru pasiv se majorează împrumuturile pe termen mediu și lung cu partea rămasă de achitat și capitalul propriu cu partea achitată (amortizată);
– partea de cheltuieli înregistrate în avans care privesc mai multe exerciții viitoare (cheltuieli cu reparațiile capitale) sunt asimilate investițiile și majorează valoarea activelor imobilizate, iar cheltuielile înregistrate în avans care sunt aferente strict exercițiului viitor se asimilează creanțelor;
– primele de rambursare a obligațiunilor se elimină din activ, iar în contrapartidă pentru pasiv se diminuează împrumuturile pe termen mediu și lung;
– diferențele de conversie activ și pasiv nu se mai înregistrează ca atare, iar pentru revenirea la valoarea de origine se procedează astfel: cu valoarea diferențelor de conversie activ se majorează creanțele sau se diminuează obligațiile, respectiv cu valoarea diferențelor de conversie pasiv se diminuează creanțele sau se majorează obligațiile;
– titlurile de plasament sunt asimilate creanțelor, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferențiat al lichidității acestora;
– veniturile înregistrate în avans sunt asimilate datoriilor de exploatare, deoarece, din perspectiva continuității activității, în contul acestora întreprinderea trebuie să ofere ceva (bunuri, lucrări, servicii).
B. Ordonarea posturilor de activ și pasiv pe cicluri de operațiuni
Analiza economică este definită în sens larg ca o modalitate de studiere, cunoaștere și interpretare a activităților economice, la diferite niveluri de existență ale acestora. În această viziune, analiza economică reprezintă teoria economică generală a micro și macroeconomiei. Analiza economico-financiară este practic indispensabilă în conducerea și gestionarea unei afaceri, motiv pentru care se constituie într-un instrument de bază la îndemâna managementului întreprinderilor.
1.3 Funcțiile bilanțului contabil
Ideea centrală de logică internă a bilanțului și rolul sociologic al contabilității se manifestă prin influența spiritului contabilității asupra gândirii exacte a omului (hommo oeconomicus), care are nevoie de certitudini.
Bilanțul îndeplinește, în primul rând, o funcție tehnico-contabilă, manifestată prin închiderea și deschiderea conturilor și, respectiv, prin controlul înregistrărilor în partidă dublă.
Funcția de reflectare constituie în aceea că bilanțul constituie un sistem de indicatori economico-financiari cu caracter rezultativ prin care se consolidează și se reprezintă informațiile referitoare la alocarea și finanțarea, producția și reproducția capitalurilor distincte din punct de vedere patrimonial. Prin generalizare se înțelege faptul că indicatorii dau expresie trăsăturilor comune ale elementelor de patrimoniu avansate și consumate în circuitul economico-financiar.
Funcția de control și analiză se manifestă în procesul de urmărire și interpretare a modului de realizare a obiectivelor programate privind angajarea și utilizarea capitalurilor delimitate patrimonial, determinarea abaterilor de la indicatorii economico-financiari prevăzuți, stabilirea măsurilor necesare, precum și a deciziilor corespunzătoare pentru îmbunătățirea activității de gospodărire. Realizarea deplină a acestei funcții are loc cu prilejul analizei pe bază de bilanț a activității economico-financiare a agenților economici.
Funcția de echilibru economico-financiar se manifestă în cunoașterea, dirijarea și stăpânirea relațiilor bilanțiere dintre activ și pasiv, cheltuieli și venituri. Acest echilibru este reflectat, controlat și reglat atât din punct de vedere dimensional (la nivelul patrimoniului), cât și structural (pe părți componente ale patrimoniului).
Funcția de decontare a patrimoniului se realizează la sfârșitul perioadei de gestiune, de regulă, la închiderea anului financiar. În acest scop, bilanțul este folosit ca instrument de justificare a recuperării cheltuielilor din venituri sau finanțărilor destinate în acest sens, precum și de stabilire a răspunderilor și cointeresărilor materiale privind asigurarea relației de conservare și creștere a patrimoniului.
1.4 bilanțul contabil
Abordarea bilanțului contabil poate fi făcută în mai multe moduri, în funcție de cele două concepții, procedând de o manieră similară celor mai sus prezentate referitor la conceptul de patrimoniu.
a) Abordarea patrimonială – face posibilă existența unui echilibru valoric între utilizări sau active patrimoniale și resurse sau pasive patrimoniale. Astfel, ecuația economică a bilanțului îmbracă următoarele forme:
Utilizări = Resurse
Activ = Pasiv
Din punct de vedere juridic, bilanțul sintetizează starea patrimonială privită ca ansamblul drepturilor și angajamentelor pe care le are un titular de patrimoniu la un moment dat. Activul bilanțier reflectă elementele patrimoniale ce aparțin proprietarului sau drepturi patrimoniale, iar pasivul bilanțier, ceea ce datorează terților sau angajamente patrimoniale.
1) Drepturile patrimoniale dau posibilitatea titularului de patrimoniu de a dispune liber de bunurile sale (drept de proprietate), precum și de a beneficia de anumite drepturi asupra terților (drepturi de creanță).
Drepturile patrimoniale conferă titularilor posibilitatea de a utiliza un anumit bun, în scopul consumului, producției sau fructificării acestuia pentru obținerea unui venit. O întreprindere poate deține drepturi de proprietate asupra unei varietăți de bunuri: unele sunt bunuri materiale (imobilizări corporale, active circulante), dar pot îmbrăca și o formă nematerială (imobilizări necorporale).
Drepturile de creanță sau drepturi asupra terților reprezintă forma de manifestare a angajamentelor convenite cu partenerii de afaceri (clienții), ale căror termene de plată, funcție de natura prestațiilor, sunt ulterioare efectuării acestora, precum și debitorii întreprinderii în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, a căror rambursare este ulterioară și care antrenează inevitabil un cost suplimentar ce îmbracă forma dobânzii aferentă creditului contractat.
2) Angajamentele patrimoniale sunt reflectate în pasivul bilanțului și îmbracă forma obligațiilor sau datoriilor (financiare, comerciale, fiscale, sociale) pe care întreprinderea trebuie să le ordoneze la o anumită dată. Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp rezultate din relațiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, asociații, propriul personal.
b) Abordarea funcțională – această modalitate de abordare are în vedere finalitatea bilanțului de a răspunde exigențelor unei analize dinamice, deoarece se bazează pe ipoteza continuității activității. Aceasta permite investigarea activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii. Modelul de bilanț promovat de sistemul contabil românesc, după 1 ianuarie 1994, prevede structurarea elementelor de activ după destinația lor, iar a celor de pasiv după originea lor. Abordarea de tip funcțional presupune tratarea bilanțului contabil prezentat de întreprindere, prin regruparea funcțiilor acesteia. Elementele de activ și de pasiv ale bilanțului funcțional trebuie reclasificate după criteriul duratei (cu durata peste un an și, respectiv, cu durata sub un an), fapt ce permite trecerea de la bilanțul funcțional la cel financiar. Sub aspect financiar, orice bilanț se descompune în trei mari mase: fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN). Relația care degajă informația privind echilibrul financiar al întreprinderii este următoarea:
TN = FR – NFR
Echilibrul financiar al întreprinderii este consecința deciziilor pe termen scurt privind gestionarea stocurilor, relațiile de decontare cu clienții, furnizorii etc., cât și pe termen mediu și lung privind finanțarea investițiilor din capitaluri permanente.
c) Abordarea bilanțului potrivit concepției anglo – saxone și nord – americane consideră bilanțul ca documentul de sinteză care prezintă situația financiară a firmei. Complementar rolului său de a completa informațiile privind “compoziția beneficiului”, bilanțul contribuie la furnizarea bazei informaționale privind evaluarea structurii capitalului, calculul ratei de randament și determinarea lichidității și flexibilității financiare a întreprinderii.
Metodele de prezentare și întocmire a bilanțului variază de la o la . Principalele elemente care diferențiază prezentarea bilanțului în diferite țări sunt: ordonarea activelor și pasivelor, și modul de înscriere a rezultatului în bilanț.
O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ în ordinea lichidității crescătoare și a elementelor de pasiv în ordinea exigibilității crescătoare. Cea de-a doua modalitate de prezentare, utilizată predilect de țările anglo-saxone, clasează elementele de activ după lichiditatea descrescătoare, iar pe cele de pasiv după exigibilitatea descrescătoare, ceea ce evidențiază faptul că accentul pus pe lichiditățile și exigibilitățile imediate. Caracteristic întreprinderilor nord-americane, bilanțul poate fi prezentat fie în format orizontal (în cont), fie în format vertical (în listă).
1.5 Bilanțul și situația
A) (Comunității) Europene
Normalizarea și armonizarea sistemelor contabile sunt procese care se întrepătrund și se completează reciproc. Pe plan internațional, normalizarea vizează conceperea normelor, aceasta realizându-se prin Comitetul de Standarde Internaționale de Contabilitate (International Accounting Standards Committee). Concentrarea eforturilor Uniunii Europene s-a concretizat prin elaborarea de directive, fiecărui stat revenindu-i obligația încorporării acestora în legislația proprie.
Directiva a IV-a, elaborată la 25 iulie 1978 și revizuită la 8 noiembrie 1990, a vizat cu predilecție coordonarea dispozițiilor naționale referitoare la structura și conținutul conturilor anuale, și ale raporturilor de gestiune, normele de evaluare a elementelor patrimoniale, cât și publicarea acestor documente pentru societăți de capitaluri (societăți anonime și societăți cu răspundere limitată). Statele membre au fost obligate să înscrie în legislația națională prevederi cu privire la aplicabilitatea acestei directive.
Directiva a -a are ca obiect conturile consolidate și a fost adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, fiind rezultatul studiilor pe plan internațional, a eforturilor de normalizare și de uniformizare în elaborarea și prezentarea conturilor consolidate.
B) Bilanțul, potrivit normelor contabile internaționale
Comitetul Internațional pentru a luat ființă în 1973, având ca obiectiv principal dezvoltarea standardelor de contabilitate printr-un proces rațional care vizează evaluarea, prezentarea și comunicarea imformațiilor privind situațiile financiare ale întreprinderii. Obiectivul documentelor de sinteză să furnizeze o informare privind situația financiară, performanța și evoluția situației financiare.
Fac obiectul definirii cadrului I.A.S.C. elementele care compun situațiile financiare legate direct de bilanț astfel:
activele sunt resurse asupra cărora întreprinderea exercită un control. Ele provin din elementele trecute și sunt menite de a genera “avantaje economice” viitoare.
pasivele sunt obligații actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute și care antrenează cu ocazia plății o ieșire de resurse ce comportă un avantaj economic.
C) , americane
Caracteristic întreprinderilor americane faptul că nu au obligația întocmirii unui bilanț (balance sheet) conform unui cadru sau unei scheme standardizate. Bilanțul contabil poate fi prezentat fie în format vertical, în listă simplă (tabelul 1.1), fie în format orizontal (tabelul 1.2).
Bilanț
Tabel nr. 1.1 – Structura bilanțului contabil, modelul american, format vertical
Bilanț contabil
Tabel nr. 1.2 – Structura bilanțului contabil, modelul american, format orizontal
D) , anglo-saxone
Reglementarea contabilă britanică nu conține un plan de conturi normalizat, scheme de înregistrări și de ținere a jurnalelor și registrelor contabile obligatorii. Dispozițiile “Legii societăților comerciale” se aplică numai societăților pe acțiuni (PLC) și celor cu răspundere limitată (Ltd), cărora li se impune să prezinte acționarilor și să publice bilanțul, contul de profit și pierdere și anexa. În vederea unei corecte informări a publicului, a emis o serie de reguli specifice pentru societățile ale căror titlurisunt înscrise. Se utilizează cu precădere modelul de bilanț vertical.
E) Bilanțul contabil, potrivit concepȚiei franceze
În Franța, primii pași spre o normalizare contabilă riguroasă apar începând cu anul 1939. Adoptarea la 27.04.1982 a Planului Contabil General a condus la elaborarea planurilor contabile particulare (care vizează organisme specifice) și a planurilor contabile profesionale (care vizează sectoarele profesionale). În conformitate cu prevederile P.C.G. 1982, întreprinderile au posibilitatea să prezinte unul dintre următoarele trei sisteme:
sistemul de bază (B): comportă dispoziții contabile minimale de care trebuie să cont întreprinderile și mijlocii
sistemul abreviat sau simplificat (A): vizează întreprinderile de dimensiune modestă, care nu justifică recursul la sistemul de bază
sistemul dezvoltat (C): propune documente mai complete care scot în evidență analiza datelor necesare studiului gestiunii întreprinderii.
1.6 în Uniunea Europeanã. anuale.
Întreprinderilor cu sediul juridic în statele membre ale Uniunii Europene li se impune să-și prezinte situațiile financiare în conformitate cu cerințele , în special cu cele ale Directivelor a IV-a și a VII-a privind .
Norma IAS 1 vizează prezentarea conturilor individuale și a conturilor consolidate. Ea se aplică întreprinderilor sectoarelor concurențiale, al căror scop este obținerea de beneficii, inclusiv întreprinderilor sectorului public. Pentru organismele cu scop nelucrativ sau pentru unele entități ale sectorului public, norma sugerează modificarea denumirilor anumitor componente ale situațiilor financiare sau ale anumitor rubrici.
Denumirea de “situații financiare anuale” preluată din Standardele Internaționale de Contabilitate. a IV-a a , prin conturile anuale se înțelege bilanțul, contul de profit și pierdere și notele explicative.
Fiind un complex de documente de sinteză, situațiile financiare anuale trebuie să dea o imagine fidelă, și completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială.
Situațiile financiare anuale sunt obligatorii, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau încetării activității, în condițiile legii. Pentru regiile autonome, societățiile comerciale și companiile naționale în care statul deține cel puțin 20% din capitalul social, precum și pentru celelalte persoane juridice, Ministerul Finanțelor Publice poate stabili întocmirea și depunerea situațiilor financiare și la alte perioade decât cele menționate, în cadrul exercițiului financiar.
Conform Reglementărilor contabile armonizate cu și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin ordin al , situațiile financiare anuale se compun din:
bilanț
cont de profit și pierdere
situația modificărilor capitalului propriu
situația fluxurilor de trezorerie
politici contabile
note explicative.
Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea reglementărilor armonizate întocmesc situații financiare anuale simplificate, armonizate cu , compuse din:
bilanț
cont de profit și pierdere
politici contabile
note explicative.
Societățile comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria microîntreprinderilor aplică reguli contabile specifice, aprobate prin ordin al , situațiile financiare fiind compuse din bilanț și cont de profit și pierdere. Situațiile financiare anuale trebuie însoțite de raportul administratorilor.
În cazul instituțiilor publice, situațiile financiare se întocmesc trimestrial și anual și sunt compuse din bilanț, cont de execuție bugetară și anexe.
Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie. Excepția apare în primul an de activitate, când acesta începe la data înființării, respectiv a înmatriculării persoanelor juridice la , potrivit legii. La propunerea , Guvernul poate aproba ca exercițiul financiar să înceapă și să se încheie și la alte date decât cele prevăzute anterior.
Întocmirea situațiilor financiare anuale trebuie să fie precedată obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ și pasiv și a celorlalte bunuri și valori aflate în gestiune și administrare, potrivit normelor emise în acest scop de către .
După întocmirea situațiilor financiare anuale (inclusiv cele întocmite cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activității), acestea sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditorii financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii.
Situațiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani. În cazul încetării activității, situațiile, împreună cu registrele și celelalte documente se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.
Situațiile financiare se întocmesc în 3 exemplare. Pentru asigurarea informațiilor destinate sistemului instituțional al statului, un exemplar se depune la a județene, respectiv a municipiului București, în termenele prevăzute de lege. Instituțiile publice și celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, depun un exemplar din situațiile financiare trimestriale și anuale la organul ierarhic superior, la termenele stabilite de acesta.
Ministerele, celelalte organe ale administrației publice centrale, autoritățiile publice și unitățile administrativ-teritoriale ai căror conducători au calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul Finanțelor Publice un exemplar din situația financiară trimestrială și anuală, potrivit normelor și la termenele stabilite de acesta.
Situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței, modificărilor capitalului propriu și fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar.
Cadrul legislativ care reglementează situațiile financiare cuprinde:
Legea Contabilității nr. 82/1991, republicată
Reglementările contabile pentru agenții economici – ediția 2002
Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate
Ordinul Ministerului de Finanțe nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate
Ordinul Ministerului de Finanțe nr.306/2002
Ghidurile profesionale
1.7 Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii
Aspecte generale
Formatul cerut pentru bilanț trebuie să cuprindă cel puțin următoarele posturi:
Active imobilizate
Imobilizări necorporale
Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea acestora)
Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea acestora)
Concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi și valori similare și alte imobilizări necorporale (achiziționate contra unei plăți sau create de societate)
Fondul comercial achiziționat
Avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție
II. Imobilizări corporale
Terenuri și construcții
Instalații tehnice și mașini
Alte instalații, utilaje și mobilier
Avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție
III. Imobilizări financiare
Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului
Creanțe asupra societăților din cadrul grupului, altele decât cele comerciale
Titluri sub formă de interese de participare
Creanțe din interese de participare
Titluri deținute ca imobilizări
Alte creanțe
Acțiuni proprii (cu indicarea în notele explicative a valorii nominale)
B. Active circulante
I. Stocuri
Materii prime și materiale consumabile
Producția în curs de execuție
Produse finite și mărfuri
Avansuri pentru cumpărări de stocuri
Creanțe (sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un an se prezintă separat pentru fiecare element)
Creanțe comerciale
Sume de încasat de la societățile din cadrul grupului
Sume de încasat de la societățile la care se dețin interese de participare
Alte creanțe
Creanțe privind capitalul subscris și nevărsat
Investiții financiare pe termen scurt
Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului
Acțiuni proprii (cu indicarea în notele explicative a valorii nominale)
Alte investiții financiare pe termen scurt
IV. Casa și conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an
1.Imprumuturi din emisiuni de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile
2. Sume datorate instituțiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerț de plătit
6. Sume datorate societăților din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
1. Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile
2. Sume datorate instituțiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerț de plătit
6. Sume datorate societăților din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale
H. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
1. Provizioane pentru pensii și alte obligații similare
2. Alte provizioane
I. Venituri în avans
J. Capital și rezerve
I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat și cel nevărsat)
II. Prime de capital
Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
Rezerve legale
Rezerve pentru acțiuni proprii
Rezerve statutare sau contractuale
Alte rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exercițiului financiar
Bilanțul unei întreprinderi și contul de profit și pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat. Structura acestora însă nu poate fi modificată de la un exercițiu la altul. Derogările se admit doar în cazuri excepționale, dar orice derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au determinat-o.
Elementele din bilanț și contul de profit și pierdere indicate cu numere arabe pot fi cumulate într-un singur element în situațiile financiare ale unei întreprinderi, dacă:
valorile individuale nu sunt semnificative pentru evaluarea poziției financiare și a performanței întreprinderii pentru exercițiul financiar respectiv;
cumularea îmbunătățește claritatea prezentării; valorile individuale ale oricăror elemente combinate în acest fel vor fi prezentate in notele explicative.
În situația în care valorile corespunzătoare exercițiului financiar curent și precedent, înscrise în bilanț și în contul de profit și pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exercițiului precedent trebuie retratate corespunzător, pentru a se asigura comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele pentru care a fost făcută și modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative.
1.8 Reglementări referitoare la bilanț
Bilanțul a pătruns în lumea teoriei și practicii economice ca un model de sintetizare la un moment dat, în expresie bănească, a relațiilor de echilibru dintre activul și pasivul patrimoniului, privit în totalitatea și structuralitatea sa, funcția sa de bază fiind aceea de stabilire a situației patrimoniului. Ulterior, funcția și conținutul au fost lărgite și cu cea de evaluare a rezultatului financiar, ca element component al situației patrimoniului.
Conceperea bilanțului ca model de calcul și descriere a situației patrimoniului reprezintă accepțiunea cea mai des întâlnită în literatura de specialitate. În prezent, bilanțul capătă noi valențe, fiind analizat și promovat ca un model de reprezentare a situației, mișcării transformării patrimoniului. Bilanțul a fost conceput și structurat ca un set de modele, fiind denumit și „contul general al patrimoniului”.
Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ (grupate după natură, destinație și lichiditate) și de pasiv (grupate după natură, proveniență și exigibilitate) ale întreprinderii la încheierea exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de lege. Informațiile referitoare la elementele patrimoniale reflectate în bilanț sunt aferente exercițiului precedent și celui curent, fiind prezentate sub forma soldurilor conturilor sintetice la finele exercițiului financiar.
În cazul în care un element de activ sau o datorie este în relație cu mai mult de un alt element bilanțier, relația sa cu celelalte elemente trebuie prezentată fie sub sub elementul la care apare, fie în notele explicative, dacă prezentarea sa este esențială pentru înțelegerea conturilor anuale.
Acțiunile proprii și cele deținute în filiale vor fi prezentate distinct la posturile prevăzute pentru acestea.
Toate angajamentele sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor de orice fel, în cazul în care îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț ca active sau datorii, trebuie prezentate în mod clar în notele explicative. Pentru orice garanție semnificativă care a fost constituită trebuie făcută o prezentare detaliată, făcându-se totodată distincție între diversele tipuri de garanții recunoscute de legislația română și între acestea și cele pe care legea română nu le recunoaște.
Pentru fiecare element care se prezintă în cadrul postului „Active imobilizate” trebuie furnizate următoarele informații în notele explicative:
valorile corespunzătoare elementului, la deschiderea și închiderea exercițiului financiar
mișcările ocazionate de modificarea valorii în cursul exercițiului, intrări, ieșiri și transferuri
Valorile corespunzătoare elementelor vor fi determinate pe baza următoarelor criterii:
costul de achiziție
costul de producție
oricare alt criteriu dintre următoarele: costul istoric, reevaluarea imobilizărilor corporale, conform cu reglementările legale în vigoare, evaluarea prin metode care sunt destinate să țină seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței, fără a se ține seama de amortizare și de provizioanele pentru depreciere
Pentru fiecare activ imobilizat se vor prezenta următoarele:
valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere la începutul și sfârșitul exercițiului
valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere referitoare la exercițiul financiar respectiv
valoarea ajustărilor efectuate cu privire la amortizări și provizioane pentru depreciere în cursul exercițiului, ca urmare a ieșirii de active imobilizate din patrimoniu
valoarea ajustărilor efectuate asupra amortizărilor și provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiile anterioare
În cazul în care în primul exercițiu financiar de aplicare a acestor reglementări costul de achiziție sau costul de producție al unui activ nu este cunoscut și nu există informații privind prețurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lui sau în cazul în care astfel de informații nu pot fi obținute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul de achiziție sau costul de producție va fi reprezentat de valoarea justă atribuită activului. Această situație va fi prezentată la începutul exercițiului financiar.
Drepturile asupra imobilizărilor și alte drepturi similare vor fi prezentate la elementele bilanțiere corespunzătoare.
Cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar, dar carese referă la un exercițiu ulterior, se vor prezenta la postul bilanțier „Cheltuieli în avans”. Veniturile angajate figurează la „Creanțe”.
Veniturile recunoscute înainte de data închiderii exercițiului, dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior, se vor prezenta la „Venituri în avans”. Cheltuielile angajate sunt înscrise la „Datorii”.
Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care:
o întreprindere are o obligație curentă (legală sau implicită) generată de un eveniment anterior
este probabil ca o ieșire de resurse care să afecteze beneficiile economice să fie necesară pentru a onora obligația respectivă
poate fi realizată o bună estimare a valorii obligației. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu trebuie recunoscut un provizion.
Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorilor elementelor de activ, iar suma lor trebuie corelată strict cu riscurile și cheltuielile previzibile.
Provizioanele care figurează în bilanț la postul „Alte provizioane” trebuie prezentate în notele explicative în măsura în care acestea sunt semnificative.
Analizat prin prisma teoriei modelării, bilanțul este un model structural privind activul și pasivul ca mulțimi ale patrimoniului unei unități gestionare. În activul bilanțului, elementele sunt structurate astfel:
a) Active imobilizate sau fixe, denumite și active pe termen lung, sunt achiziționate în vederea utilizării durabile. Sunt asociate deciziei de investiție și se materializează în bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create de întreprindere, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității patrimoniale.
a1) Imobilizările necorporale cuprind acele valori economice de investiție, care nu îmbracă fizic forma de bunuri materiale concrete. Cuprind:
– cheltuieli de constituire (de fondare), care reprezintă cheltuieli ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unității, precum și cele de fuzionare. În structura lor se disting: taxe și cheltuieli de înscriere și înmatriculare; cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni; cheltuieli de prospectare a pieței și de publicitate; cheltuieli ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare. Se amortizează în cel mult cinci ani.
– concesiuni, brevete, licențe, mărci de fabrică și alte drepturi asimilate cuprind toate cheltuielile efectuate pentru amortizarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu. Amortizarea acestor cheltuieli are loc pe toată durata cât întreprinderea a achiziționat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de imobilizări.
– fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerț care nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului activității firmei, cum sunt: clientela, vadul, debușeele, reputația.
a2) Imobilizările corporale (imobilizări materiale sau active fixe tangibile) reprezintă bunurile materiale de folosință îndelungată, utilizate în activitatea unei întreprinderi. Ele constituie substanța unei întreprinderi, instrumentul său industrial sau comercial, fiind alcătuite din terenuri și mijloace fixe (clădiri, mașini, utilaje, instalații și mijloace de transport etc.). În situația în care bunurile materiale procurate sau create nu sunt terminate, ele sunt incluse în categoria imobilizărilor în curs sau a investițiilor în curs.
a3) Imobilizările financiare (investiții financiare sau de portofoliu) cuprind valorile financiare investite de întreprindere în patrimoniul altor societăți, sub forma: titlurilor de participare, altor titluri financiare imobilizate, creanțelor atașate participațiilor, împrumuturilor acordate și altor imobilizări financiare.
– titlurile de participare reprezintă titlurile de valoare sub formă de acțiuni sau părți sociale investite de titularul de patrimoniu în capitalul altor unități patrimoniale. Deținerea acestor titluri de valoare permite exercitarea unei anumite influențe sau a unui control în gestiunea societăților emitente ale acestor titluri.
– titlurile imobilizate ale activității de portofoliu sunt dobândite de unitatea patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca acestea să poată interveni în gestiunea unității patrimoniale emitente.
– creanțele imobilizate sunt formate din: creanțe legate de participații, împrumuturi acordate pe termen lung și alte creanțe imobilizate.
b) Activele circulante reprezintă ansamblul elementelor patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare. Ele nu au vocația de a rămâne durabil în întreprindere, cu excepția acelor elemente legate de particularitățile procesului de fabricație.
b1) Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor care intervin în cadrul ciclului de exploatare fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau la terminarea procesului de producție, fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări.
b2) Creanțele sunt drepturi potențiale pe termen scurt ale întreprinderii, ce decurg din relațiile cu diverse persoane fizice sau juridice realizabile la anumite termene. Aceste drepturi pot fi generate de relațiile cu clienții sau de cele necomerciale cu personalul, statul, asociații sau alți debitori.
b3) Disponibilitățile reprezintă numerarul și valorile asimilate acestuia, iar plasamentele sunt titluri achiziționate de întreprindere în vederea realizării unui câștig de capital sau de venit într-un termen scurt.
c) Conturile de regularizare și asimilate sunt formate din: cheltuieli efectuate în avans, diferențele de conversie și primele privind rambursarea obligațiuni.
d) Primele privind rambursarea obligațiunilor reprezintă cheltuieli financiare capitalizate.
În ceea ce privește pasivul bilanțului, acesta reflectă sursele de finanțare ale întreprinderii.
a) Capitalurile proprii (activul net) reprezintă masa patrimonială ce aparține proprietarilor de întreprinderi, sume nedatorate la data încheierii exercițiului financiar. Categorii operaționale existente în analiza financiară:
– capitalurile proprii se determină la finele exercițiului, înaintea repartizării profitului
– situația netă stabilită după repartizarea profitului prin însumarea posturilor: capital social, prime legate de capital, diferențe din reevaluare, rezerve și rezultatul reportat.
– activul net corectat rezultat prin corectarea activului net contabil cu plusurile sau minusurile de valori latente.
Capitalurile proprii cuprind:
a1) capitalul social este valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale, respectiv aportul în natură sau în numerar.
a2) primele legate de capital se referă la primele de emisiune, de aport și de fuziune, acestea fiind surse generate de operațiile privind creșterea capitalului social.
a3) diferențele din reevaluare sunt egale cu soldul dintre valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată (mai mică) a activului reevaluat, care se transferă fie la capital social, fie la rezerve.
a4) rezervele sunt rezultate prin capitalizarea profitului și sunt formate din: rezerve legale, rezerve statutare și alte rezerve.
b) Capitalurile străine sunt formate din datoriile persoanei juridice, indiferent că acestea sunt pe termen scurt sau lung. Se înregistrează în contabilitate la valoarea nominală.
b1) datoriile pe termen scurt reprezintă sume ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an. Din această categorie fac parte datoriile față de furnizori, datoriile fiscale și cele sociale (fond de sănătate, șomaj, asigurări sociale), credite pe termen scurt.
b2) datoriile pe termen lung sunt sume ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. În această categorie se includ creditele bancare pe termen mediu și lung.
c) Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se constituie pentru litigii, amenzi, penalități, despăgubiri, daune, alte datorii incerte, cheltuieli legate de service în perioada de garanție și alte cheltuieli privind garanțiile acordate clienților.
1.9 Întocmirea situațiilor financiare
Un set complet de situații financiare include bilanțul, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de numerar și notele. Standardul IAS 1 furnizează un ghid practic în ceea ce privește principiul continuității activității, angajamentele, permanența și pragul de semnificație.
Multe jurisdicții prescriu în legislație că responsabilitatea întocmirii situațiilor financiare aparține directorilor și/sau conducerii întreprinderii. IAS 1, paragraful 6 clarifică faptul că, responsabilitatea întocmirii și prezentării situațiilor financiare în conformitate cu IAS aparține fie consiliului director sau de administrație, fie altui organism din conducerea societății. În consecință, responsabilitatea delegată presupune de asemenea asumarea responsabilității în astfel de situații, cum ar fi: adoptarea de politici contabile adecvate, decizii în privința unor evaluări bazate pe judecată profesională și asigurarea oportunității raportării financiare.
Pentru a fi credibile, situațiile financiare trebuie sã îndeplinească o serie de caracteristici calitative:
reprezentare fidelă;
prevalența economicului asupra juridicului;
neutralitatea;
prudența;
integralitatea.
Reprezentarea fidelă este realizată, în mod normal, dacă utilizatorii obțin informații care corespund cu realitatea economică pe care sunt fundamentate și dacă aceștia sunt informați cu privire la incertitudinile majore aferente recunoașterii si evaluării elementelor prezentate în situațiile financiare. Acestea trebuie prezentate în note. Contabilitatea trebuie să reflecte substanța economică a tranzacției și nu doar forma ei juridică.
Prevalență economicului asupra juridicului – pentru ca informația să prezinte în mod credibil evenimentele și tranzacțiile pe care le reprezintă este necesar ca acestea să fie contabilizate și prezentate în concordanță cu fondul lor și cu realitatea economică, și nu doar cu forma lor juridică, fondul tranzacțiilor sau al altor evenimente nefiind întotdeauna în concordanță cu ceea ce transpare din forma lor juridică sau convențională.
Neutralitatea informației contabile se manifestă prin lipsa de influențe, pentru a fi credibilă.
Integralitatea presupune ca informația să fie completă în limitele rezonabile al epragului de semnificație și ale costului obținerii acelei informații.
IAS 1, paragraful 38 impune prezentarea informațiilor numerice comparative cel puțin pentru perioada anterioară, în afară de cazul în care alte Standarde permit sau impun altceva.
IAS 1, paragrafele 42 până la 52, conțin anumite prevederi generale pentru situațiile financiare. Acestea includ identificarea situațiilor (bilanț, situația fluxurilor de numerar, etc.), denumirea întreprinderii raportoare, moneda de raportare, data bilanțului și perioada contabilă, precum și orice schimbări ale acestora în decursul perioadei. Aceste prevederi sunt foarte și nu ar trebui să se întâmpine dificultăți în interpretarea sau aplicarea lor. IAS 1, paragraful 52 încurajează întreprinderile să publice situațiile financiare anuale în șase luni de la data bilanțului. Chiar și atunci când aceasta nu reprezintă o obligație legală, necesar ca situațiile financiare să fie publicate în decursul acestei perioade.
IAS 1 nu impune folosirea unui bilanț standardizat (împărțit pe categorii), o astfel de abordare fiind substanțial influențată de domeniul de activitate în care întreprinderea își desfășoară activitatea. În practică, majoritatea întreprinderilor comerciale sau din industrie, ale căror operațiuni implică o viteză de rotație mare a activelor și datoriilor, prezintă un bilanț împărțit pe categorii (făcând distincția între fondul de rulment și elementele pe termen lung), deoarece o parte semnificativă a activelor și datoriilor societății respective va fi realizată pe parcursul unui ciclu de exploatare bine delimitat în timp, de exemplu, de 12 luni. Alte societăți, cum ar fi cele de construcții imobiliare, au prin comparație un ciclu de exploatare mai mare, iar în acest caz nu se așteaptă realizarea sau stingerea activelor și datoriilor acestora pe parcursul unei perioade de numai 12 luni. Astfel de întreprinderi nu prezintă deseori un bilanț împărțit pe categorii.
Alte întreprinderi, cum ar fi companiile de investiții și fondurile mutuale, dispun de active și datorii ce pot fi realizate aproape imediat, respectiv stinse într-o perioadă scurtă de timp și pot fi măsurate folosind valori juste. În aceste întreprinderi, realizarea activelor și stingerea datoriilor depinde în mare măsură de fluctuațiile valorii de piață și, prin urmare, distincția dintre elementele curente și elementele pe termen lung nu considerată semnificativă – într-adevăr, acest lucru fiind în contradicție cu modul în care condusă afacerea.
IAS 1, paragrafele 57 până la 65 se aplică doar situațiilor financiare ale întreprinderilor care prezintã în bilanț, ca și categorii separate, activele și datoriile curente sau pe termen lung. Elementele sunt clasificate ca fiind curente dacă sunt utilizate pe parcursul unui singur ciclu de exploatare sau se așteaptă să fie realizate în timp de 12 luni de la data bilanțului. Decizia dacă un element implicat în ciclul de exploatare poate impune un anumit grad de judecată profesională, dar nu intenționează să creeze necesitatea unei alegeri între ciclul de exploatare si perioada de 12 luni.
Privitor la prezentarea elementelor bilanțului, IAS 1 adoptã o abordare în trei etape:
(a) Cerințe privind prezentarea minimă (obligatorie) – IAS 1 paragraful 66 prescrie structura minimă obligatorie a bilanțului;
(b) Prezentarea detaliată (bazată pe judecată) IAS 1 paragraful 67 impune prezentarea elementelor suplimentare evidențiate separat, a titlurilor și a subtotalurilor din bilanț care, conform paragrafului 70, vor fi necesare în majoritatea cazurilor
(c) Sub-clasificare (încadrarea într-o anumită categorie opțională, bazându-se pe judecată)
Standardul nu include un format standard al bilanțului. Prin urmare, conducerea poate folosi judecata profesională cu privire la prezentare în cele mai multe cazuri, cum ar fi utilizarea unui format orizontal sau vertical pentru bilanț, cât de detaliate urmează să fie sub-clasificările, precum și cu excepția unor cerințe minime impuse, ce informații vor fi prezentate în bilanț și ce informații vor fi prezentate în note. Deși nu este impusă prezentarea elementelor bilanțului într-o anumită ordine, paragraful 53 din IAS 1 prevede că elementele trebuie prezentate “în linii mari“ în ordinea lichidității acestora. Astfel se creează alternativa de a ordona elementele din bilanț fie pornind de la cele curente și lichide, fie viceversa, ambele metode fiind folosite în practică și considerate adecvate.
Prezentare minimă. Cerințele obligatorii de prezentare minimă a bilanțului sunt descrise în IAS 1 paragraful 66:
Tabel nr. 1.3 – Prezentarea minimă a bilanțului conform IAS 1
Structura detaliată
Structura minimă trebuie detaliată prin prezentarea în bilanț a unor elemente, categorii sau subtotaluri suplimentare în cazul în care un alt Standard impune acest lucru sau când o astfel de prezentare necesară, pentru prezentarea fidelă a poziției financiare a întreprinderii. De exemplu, IAS 30 “Prezentări în situațiile financiare ale băncilor și ale altor instituții financiare”, prevede cerințe specifice pentru astfel de întreprinderi . Orice informații ce necesitã detalieri suplimentare celor deja efectuate pot fi raportate în note (de exemplu, evidențierea diferitelor clase de stocuri conform paragrafului 34 (b) din IAS 2).
IAS 1, paragraful 70 sugerează că apelarea la judecata profesională va putea duce la prezentări de elemente separate suplimentare. Luarea în considerare a “naturii, lichidității și a pragului de semnificație al activelor”, a “funcției” activelor și a “valorii, naturii și duratei datoriilor” va avea de multe ori ca efect prezentarea separată a activelor și a datoriilor curente și pe termen lung;
activele și datoriile monetare și nemonetare;
active și datorii de exploatare și financiare;
provizioane și datorii purtătoare și nepurtătoare de dobândă.
De exemplu, datorită naturii lor diferite, fondul comercial și alte active necorporale vor fi, de regulă, prezentate separat în bilanț, deși acest lucru nu impus de IAS 1.
IAS 1, paragraful 71 prevede că activele și datoriile care diferă din punct de vedere al naturii sau al funcției lor sunt câteodată evaluate pe baze diferite (de exemplu, clasele de terenuri și mijloace fixe evaluate la cost sau la valoarea justă în conformitate cu IAS 16). În acest paragraf se stipulează că utilizarea a diferite baze de evaluare impune prezentarea separată a acestora. Acolo unde activele au aceeași natură și funcție (de exemplu, clase de stocuri evaluate utilizând diferite formule de cost în conformitate cu IAS-1), aceste informații pot fi prezentate în notele de subsol.
1.10 Contul
Dacă bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma încheierii unui exercițiu financiar, contul de profit și pierderi reflectă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au determinat traiectoria evoluției întreprinderii.
Contul de profit și pierderi oferă informații asupra activității de producție, comercializare și financiară a firmei și cuprinde:
cifra de afaceri;
veniturile și cheltuielile grupate după natură și ordonate pe trei tipuri de activități: exploatare, financiară și excepțională;
rezultatele (profit sau pierdere) degajate pe cele trei activități;
rezultatul brut al exercițiului, impozitul pe profit și rezultatul net.
Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial, investițional, comercial și cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la participațiile la capitalul altor societăți și alte actțiuni de plasament pe piața monetară și financiară, formând împreună activitatea curentă a întreprinderii. Activitatea excepțională generează o seamă de venituri și cheltuieli din operațiuni excepționale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.
Veniturile din exploatare cuprind:
cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor și a celor din producția vândută;
producția stocată (din variația de stocuri și soldul de facturi care se referă la producția stocată);
producția imobilizată;
subvenții din exploatare;
venituri din reluări de provizioane care nu au fost utilizate;
alte venituri din exploatare.
Cheltuielile din exploatare se referă la:
costul mărfurilor achiziționate;
cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime, materiale și cele din variația stocurilor materiale;
cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți;
impozite, taxe și vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);
plata salariilor și acoperirea cheltuielilor cu caracter social;
amortizări ale imobilizărilor;
provizioane aferente activelor circulante și asupra riscurilor și cheltuielilor de exploatare;
alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile și cheltuielile din exploatare determină mărimea rezultatului exploatării (profit sau pierdere).
Veniturile financiare provin din:
participarea firmei la capitalul altor societăți;
venituri din plasamente imobilizate;
dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilul din cont;
diferențe favorabile de curs valutar;
reluarea provizioanelor financiare constituite și rămase fără obiect;
venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.
Cheltuielile financiare includ:
dobânzi și comisioane plătite băncilor și altor terți creditori;
amortizări și provizioane financiare calculate;
diferențe nefavorabile de curs valutar;
cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament.
Veniturile și cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului financiar (profit sau pierdere).
Mărimea rezultatului exploatării și cel financiar determină rezultatul curent.
Veniturile excepționale provin din:
operațiuni de gestiune:
amenzi, penalități aplicate terților;
despăgubiri;
degrevări de impozite (reduceri, scutiri).
operațiuni de capital:
venituri din cesiunea de active;
subvenții pentru investiții virate la venituri;
reluări asupra provizioanelor.
Cheltuielile excepționale provin din:
operațiuni de gestiune:
amenzi, penalități, despăgubiri plătite terților;
donații acordate.
operațiuni de capital:
valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;
amortizări și provizioane excepționale calculate.
Veniturile și cheltuielile excepționale determină mărimea rezultatului excepțional (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului curent și cel excepțional determină rezultatul brut al exercițiului. Acesta se poate calcula și pe baza veniturilor și cheltuielilor totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activități. Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut se obține rezultatul net al exercițiului (profit sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se obține din profitul total, mai puțin veniturile neimpozabile, apoi adăugându-se cheltuielile nedeductibile fiscal specificate prin lege.
1.11 bilanț. Raportul
Anexa la bilanț constituie un document contabil de sinteză, care contribuie la obținerea unei imagini fidele a conturilor anuale. Se prezintă sub forma unui set de situații financiare cuprinzând informații complementare și explicative în raport cu bilanțul și contul de rezultate, precum și de prezentare sub formă de text privind regulile și metodele contabile utilizate.
Raporul de gestiune documentul bilanțier utilizat pentru intrepretarea analitică a situației patrimoniului, respectiv a evoluției situației financiare și a rezultatului. Servește la degajarea informației bilanțiere privind situația patrimoniului și evoluția sa previzibilă; evenimentele deosebite intervenite în activitatea unității patrimoniale, după încheierea exercițiului; participațiile la capitalurile altor unități; activitatea și rezultatele de ansamblu ale sucursalelor și subunităîiilor proprii;activitatea de cercetare, dezvoltatre și alte referiri cu privire la activitatea desfășurată, care sunt considerate ca fiind necesare pentru a fi înscrise în raportul de gestiune.
În același timp, raportul de gestiune răspunde necesităților informaționale ale partenerilor de afaceri din afara întreprinderii, unități economice sau instituții financiar – bancare, în scopul fundamentării unor eventuale acțiuni de cooperare cu întreprinderea în cauză.
1.12 capitalului propriu
Situația modificărilor capitalului propriu reprezintă o componentă separată a situațiilor financiare ale întreprinderii, prezentând detaliat toate variațiile pe care capiatlurile proprii le-au suferit pe perioada unui exercițiu financiar. Pe baza informațiilor furnizate de acest document se poate analiza capacitatea de menținere a capitalului și profitul sau pierderea întreprinderii.
Situația modificărilor capitalului propriu trebuie să evidențieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit sau cheltuială, câștig sau pierdere care recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente;
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.
Întreprinderile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor capitalurilor proprii, fie în notele explicative:
– tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;
– soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;
– o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distict fiecare modiifcare.
1.13 de numerar
Tabloul fluxurilor de numerar un document financiar util în explicarea variației patrimoniului întreprinderii în cursul exercițiului, oferind informații privind modul în care au fost finanțate și cum au fost utilizate resursele financiare.
Fluxurile de numerar sunt analizate în funcție de natura activității:
– de exploatare;
– de investiție;
– de finanțare.
1.14 Notele explicative
Notele explicative conțin informații suplimentare, relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceeea ce privește poziția financiară și rezultatele obținute. Trebuie prezentate într-o manieră sistematică, fiecare element semnificativ al bilanțului să fie însoțit de o trimitere la nota care cuprinde informații legate de acel element.
În cadrul situațiilor finaciare se vor prezenta următoarele note explicative:
Active imobilizate
Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
Repartizarea profitului
Analiza rezultatului din exploatare
Situația creanțelor și datoriilor
Principii, politici și metode contabile
Acțiuni și obligațiuni
Informații privind salariații, administratorii și directorii
Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari
Alte informații.
1.15
Consiliul de administrație elaborează pentru fiecare exercițiu financiar un raport care trebuie să conțină:
analiza fidelă a evoluției activității întreprinderii pe durata exercițiului financiar și a situației sale la încheierea acestuia;
valoarea dividendelor propuse;
informații privind evenimente importante survenite care au afectat întreprinderea;
informații asupra evoluției probabile a activității întreprinderii;
informații asupra activităților din domeniul cercetării și dezvoltării;
informații privind acțiunile;
numele și pregătirea profesională a fiecărui administrator;
politica privind protecția mediului.
Acest raport se aprobă de către și trebuie semnat de către președintele acestuia.
1.16 Informații ce trebuie prezentate fie în bilanț, fie în note
O subclasificare și o prezentare suplimentară a informațiilor se impune în conformitate cu IAS 1, paragrafele 72 si 74. În următoarele trei situații, rămâne la latitudinea conducerii dacă aceste informații suplimentare vor fi prezentate în bilanț sau în note:
subclasificările impuse de alte Standarde (de exemplu, IAS 16, paragraful 37) și pragul de semnificație al elementelor (IAS 1, paragraful 29);
subclasificări pentru creanțe și obligații comerciale rezultate din tranzacții cu părți afiliate (așa cum au fost definite de IAS 24, paragraful 5);
prezentarea informațiilor referitoare la elemente de capital.
1.17 Prevederi referitoare la atarea situațiilor financiare
Situațiile financiare anuale ale întreprinderii vor fi auditate de auditori financiari, în conformitate cu reglementările naționale privind auditul financiar.
Auditorul financiar se va asigura că situațiile financiare întocmite sunt în conformitate cu prevederile Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată și cu cele cuprinse în volumele 1, 2 și 3. De asemenea, trebuie verificat dacă informațiile din raportul administratorilor corespund cu cele din situațiile financiare întocmite pentru același exercițiu financiar, pe baza procedurilor de audit prevăzute de Standardul Internațional de Audit nr. 720.
Societățile comerciale care nu vor opta pentru aplicarea IAS 29, a oricărui alt Standard Internațional de Contabilitate sau a Normelor privind consolidarea conturilor, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 772/2000, vor avea opinii de audit cu rezerve.
1.18 Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raului anual al întreprinderii
Cu minimum 15 zile înaintea Adunării Generale a Asociațiilor sau Acționarilor, la care se discută și se aprobă situațiile financiare anuale, întreprinderea are obligația:
să trimită o copie de pe situațiile financiare anuale ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, împreună cu raportul administratorilor și raportul auditorilor asupra situațiilor financiare respective, denumite generic raport anual, tuturor asociaților sau acționarilor
să notifice tuturor asociaților sau acționarilor că raportul anual este disponibil la întreprindere, gratuit, la cerere.
Situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, însoțite de raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv, precum și raportul auditorilor vor fi supuse spre aprobare de către Adunarea Generala a Asociaților sau Acționarilor.
O copie de pe situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, o copie de pe raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv și o copie de pe raportul auditorilor asupra situațiilor financiare vor fi transmise de Consiliul de Administrație în termenul prevăzut de lege Direcției Teritoriale a Ministerului Finanțelor Publice la care întreprinderea este înregistrată.
În conformitate cu prevederile legii societăților comerciale, o copie de pe situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație și de asociați sau acționari, o copie de pe raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv, precum și de pe raportul auditorilor situațiilor financiare vor fi trimise de Consiliul de Administrație în termenul prevăzut de lege la Registrul Comerțului.
Potrivit legii societăților comerciale, Consiliul de Administrație se va sigura că situațiile financiare ale întreprinderii, raportul administratorilor și raportul auditorilor sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în termenul prevăzut de lege.
1.19 Situațiile financiare anuale simplificate, Aprobare, semnare, depunereși publicare
Persoanele juridice care aplică reglementările Ordinului Ministerului de Finanțe nr. 306/2002 au obligația să întocmească situații financiare anuale simplificate, care să ofere o imagine fidelă a poziției financiare și a performanței persoanei juridice, pentru respectivul exercițiu financiar. Aceste situații simplificate trebuie să respecte prevederile Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2001.
Situațiile financiare anuale simplificate se semnează de către persoana responsabilă pentru întocmirea acestora, de președintele Consiliului de Administrație și trebuie aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acționarii sau asociații aprobă distribuirea profitului în Adunarea Generală anuală.
1.20 Forma, conținutul ȘI STURCTURA situațiilor financiare anuale simplificate
Aspecte generale
Situațiile financiare anuale simplificate anuale cuprind:
bilanț
contul de profit și pierdere
politici contabile și note explicative
Opțional, se poate întocmi situația fluxurilor de trezorerie.
Bilanțul este documentul contabil documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale persoanei juridice la încheierea exercițiului financiar, precum și în celelalte situații prevăzute de lege. Bilanțul cuprinde toate elementele de activ, datorii și capital propriu grupate după natură și lichiditate, respectiv, natură și exigibilitate.
Bilanțul cuprinde următoarele posturi:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanțe
III. Investiții financiare pe termen scurt
IV. Casa și conturi la bănci
C. Cheltuieli înregistrate în avans
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
I. Venituri în avans
J. Capital și rezerve
I. Capital subscris
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exercițiului financiar
Capitolul 2. Analiza economico-financiară pe baza bilanțului
2.1 Analiza financiară, analiza economică. Definiții, concepte.
Analiza reprezintă metoda generală de cercetare a proceselor și fenomenelor obiective, bazată pe descompunerea lor în părți componente și studierea fiecăreia dintre acestea. Contribuie la ridicarea nivelului de cunoaștere de la particular la general, de la concret la abstract.
Analiza economică reprezintă conținutul metodelor de cercetare a proceselor și fenomenelor înconjurătoare din punct de vedere economic. Formele concrete ale analizei sunt următoarele:
analiza financiară
analiza contabilă
analiza economică.
Analiza financiară constituie ansamblul procedeelor de cercetare a modului de procurare și utilizare a fondurilor întreprinderilor, de obținere și utilizare a rezultatelor financiare, având ca scop relevarea amplorii și intensității influenței exercitate de către factorii determinanți și condiționali ai activității financiare.
Scopul analizei financiare este de a diagnostica situația financiară a unei întreprinderi, respectiv de a identifica punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și riscurile care se manifestă la nivel de întreprindere din punct de vedere financiar.
Finalitatea analizei financiare constă în:
identificarea căilor de ameliorare a gestiunii resurselor
sursă informațională și bază decizională la contractarea sau acordarea unui împrumut
sursă informațională în cazul cumpărării sau vânzării de titluri financiare
sursă informațională pentru studierea partenerilor de afaceri (clienți sau furnizori).
Utilizatorii analizei financiare sunt:
conducerea întreprinderii – urmărește identificarea unor situații de dezechilibru financiar care ar putea afecta securitatea financiară a întreprinderii;
proprietarii întreprinderii (acționarii) – vor să cunoască evoluția averii lor și a câștigului pe care îl așteaptă;
băncile – cu care întreprinderea este în relații. Acestea sunt interesate să cunoască bonitatea acesteia, garanția pe care o prezintă întrepriderea în vederea recuperării împrumuturilor acordate;
partenerii de afaceri (clienții sau furnizorii) – își modifică opțiunile strategice în funcție de situația financiară a întreprinderii cu care colaborează;
concurența – este interesată de starea financiară a unei întreprinderi în vederea consolidării propriei poziții pe piață;
organele administrative locale și centrale – sunt interesate de situația financiar-patrimonială a întreprinderii, deoarece aceasta constituie o sursă de venit și un mijloc de rezolvare a problemelor economico-sociale;
sindicatele – urmăresc situația financiar-patrimonială, deoarece constituie baza de negociere privind majorările de salarii și de încheiere a contractului colectiv de muncă.
Tipurile de analiză financiară au la bază modul de structurare a bilanțului, iar în funcție de aceasta pot fi identificate următoarele tipuri de analiză:
analiza pe orizontală – cuprinde corelațiile dintre elementele de activ și cele de pasiv (mijloace și resurse), evidențiind măsura în care sursele de finanțare ale întreprinderii (elementele de pasiv) sunt suficiente pentru a finanța nevoile întreprinderii (elementele de activ);
analiza pe verticală – urmărește studierea modului de structurare a activului sau pasivului bilanțier;
analiza combinată – îmbină caracteristicile prezentate anterior.
Analiza financiară folosește următoarele metode și tehnici:
diviziunea sau descompunerea rezultatelor
comparația
măsurarea relațiilor factorial-cauzale
reprezentarea simplificată a realității prin utilizarea graficelor (cronograme, diagrame) sau a modelelor simbolice (modele de corelație, modele aditive, modele multiplicative, modele combinate).
Analiza financiară folosește mărimi absolute rezultate din operațiuni de numărare, cumulare sau produs și pot fi exprimate în unități fizice, valorice sau de timp; mărimi relative obținute prin compararea a două mărimi economice și indici, care apar ca mărimi relative de variație în timp, în spațiu sau din punct de vedere calitativ.
Mărimile economice absolute trebuie să aibă elemente componente omogene, pentru a putea fi incluse în mărimea respectivă. Principalele categorii de mărimi economice absolute sunt cele de stare (statice), care descriu un fenomen sau aspect economic la un moment dat și mărimile de mișcare (dinamice), care caracterizează un aspect economic care s-a derulat o anumită perioadă de timp. Caracterul relativ al mărimilor economice relative este dat de faptul că ele se raportează la ceva, în cazul lor existând întotdeauna doi termeni: un termen de comparat și un termen bază de comparație.
Indicii se exprimă printr-un raport, simplu sau procentual, între două niveluri ale aceluiași indicator, raportate la două perioade de timp diferite (indici ai variației de timp), la două unități teritoriale diferite sau la două unități calitative diferite.
Rolul principal care revine analizei, atât ca știință, cât și ca activitate practică de evaluare și de orientare a vieții economice, este de a aprecia performanțele realizate la un moment dat de o întreprindere, de a identifica factorii care au condus la nerealizarea unor niveluri de performanță prestabilite, de a determina intensitatea acțiunii acestor factori și de a explica mecanismul acțiunii acestora, astfel încât să se poată elimina influență factorilor cu influență nefavorabilă și să se mențină sau să se amplifice influențele favorabile ale altor factori, în vederea ameliorării performanțelor întreprinderii.
Una dintre principalele funcții ce revin analizei economico-financiare este aceea de instrument al managementului întreprinderii, deoarece a conduce competent înseamnă să cunoști realitățile vieții economice în care activezi, să cunoști plusurile și minusurile entității pe care o conduci, ori acest lucru nu este posibil fără o analiză pertinentă.
2.2 Ratele de structură
Ratele de structură analizează în mod distinct activul și pasivul bilanțier și modul de structurare al acestora. Se calculează ca raport între un post din activ sau pasiv și totalul bilanțier, precum și ca raport între elementele de activ sau pasiv și nivelul total al grupelor din care fac parte. Factorii care pot influența structura patrimonială a întreprinderii sunt:
factori de natură tehnico-economică: – intensitatea capitalizării,
– durata de viață a imobilizărilor,
– durata procesului de producție;
factori juridico-economici: – reglementările legale în vigoare,
– forma juridică a întreprinderii;
factori de conjunctură;
opțiunile strategice ale întreprinderii;
mărimea întreprinderii;
relațiile cu partenerii.
Analiza ratelor de structură este o analiză pe verticală, deoarece se calculează distinct activul și pasivul bilanțier.
Ratele de structură ale activului evidențiază destinația economică a capitalului investit, gradul de lichiditate al acestuia, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului sub acțiunea factorilor conjuncturali. Ratele de structură ale pasivului evidențiază modul de structurare al surselor de finanțare, în funcție de proveniența și gradul de exigibilitate al acestora. Ele reflectă stabilitatea financiară, autonomia financiară, gradul de îndatorare.
2.2.1 Analiza ratelor de stură ale activului
a) Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului și se calculează ca raport între nivelul total al activelor imobilizate și nivelul total al activului.
rAi = * 100
unde: Ai = Active imobilizate
At = Active totale
Pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor imobilizate, după cum urmează:
a’) rata imobilizărilor necorporale: rIn = *100; unde: In = Imobilizări necorporale;
a”) rata imobilizărilor corporale: rIc = *100; unde: Ic = Imobilizări corporale;
a’”) rata imobilizărilor financiare: rIf = *100; unde: If = Imobilizări financiare.
Pentru aceste rate complementare se formează relația: rIn + rIc + rIf = rAi
Din calculul indicatorilor rezultă situații favorabile pentru întreprindere în cazul în care creșterea activelor imobilizate devansează creșterea activelor totale, iar veniturile obținute din activitatea întreprinderii cresc într-o proporție mai mare decât creșterea activelor imobilizate.
b) Rata activelor circulante exprimă în mărimi relative nivelul capitalului imobilizat în procesul de exploatare, care, datorită faptului că se reînnoiește după fiecare ciclu de exploatare, se mai numește și capital circulant.
rAc = * 100
Între rata activelor circulante și rata activelor imobilizate există următoarea relație:
rAt + rAc = 100
La fel ca și în cazul ratei activelor imobilizate, pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor circulante, după cum urmează:
b’) rata stocurilor: rSt = * 100; a cărei creștere este justificată atunci când este determinată de sporirea volumului de activitate, respectiv este nejustificată atunci când duce la formarea de stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă. Nivelul ratei poate fi influențat de mai mulți factori, ca: sectorul de activitate unde activează întreprinderea, durata ciclului de exploatare, specularea fluctuațiilor de preț de pe piață.
b”) rata creanțelor: rCr = * 100; unde: Cr = Creanțe;
b”’) rata disponibilităților bănești: rDb = * 100; unde Db = disponibilități bănești; nivelul considerat normal este 1,5 – 2%.
Pentru aceste rate complementare se formează relația: rSt + rCr + rDb = rAc.
2.2.2 Analiza structurii pasivului
a) Rata stabilității financiare reflectă ponderea capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Capitalurile permanente sunt formate din capitalul propriu și capitalul împrumutat cu durată mai mare de un an, motiv pentru care se mai numesc și surse stabile de finanțare.
rSf = * 100
unde: Cpm = capitaluri permanente
Pt = pasive totale
Stabilitatea financiară a întreprinderii este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei este mai aproape de 100.
b) Rata autonomiei financiare pune în evidență măsura în care sursele de finanțare aparțin proprietarului. Cu cât sursele proprii dețin o pondere mai importantă în totalul surselor de finanțare, cu atât autonomia financiară a întreprinderii este mai ridicată. Există două tipuri de autonomie financiară, și anume:
autonomie financiară globală, când sursele proprii se compară cu totalul surselor de finanțare;
autonomie financiară la termen, când sursele proprii se compară doar cu sursele permanente împrumutate.
b’) rata autonomiei financiare globale: rafg = * 100; unde: Cpr = capitaluri permanente. Această rată are importanță deosebită pentru instituțiile financiare în cazul în care întreprinderea solicită un împrumut. În acest caz evaluarea se poate face astfel:
când rafg > 66,7% înseamnă că autonomia financiară globală este ridicată și întreprinderea poate beneficia de credit;
când rafg = 30-60% se poate obține creditul, dar crește riscul acestuia;
când rafg < 30% ]ntreprinderea nu prezintă garanții pentru a obține creditul.
b”) rata autonomiei financiare la termen reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor permanente de finanțare.
raft = * 100
Se consideră că firma beneficiază de o structură financiară sănătoasă, cu un grad scăzut de risc, atunci când ponderea surselor proprii în sursele permanente este de cel puțin 50%. Se mai poate calcula și după următoarea formulă:
r aft = * 100
În acest caz, autonomia financiară este asigurată atunci când capitalul propriu este cel puțin egal cu datoriile financiare pe termen mediu și lung.
c) Rata de îndatorare exprimă nivelul datoriilor pe care le are firma în raport cu totalul surselor de finanțare sau cu sursele proprii.
c’) Rata îndatorării globale: rîg = * 100; nivelul maxim acceptat, la un grad de risc suportabil, este de 66%.
c”) Rata îndatorării la termen: rÎt = * 100; nivelul admis trebuie să fie 50%.
rÎt = * 100; nivelul admis trebuie să fie 100%.
2.3 Analiza bonității
Lichiditatea se referă la posibilitatea acoperirii obligațiilor pe termen scurt, pe când solvabilitatea se referă la acoperirea obligațiilor pe termen lung.
Lichiditatea este definită de două principale caracteristici:
specificul elementelor de activ, acestea având o capacitate mai mare sau mai mică de a se transforma în bani;
destinația lichidităților, din acest punct de vedere lichiditatea fiind definită ca și capacitatea întreprinderii de a acoperi din activele sale cele mai lichide obligațiile pe termen scurt.
Cel mai frecvent, în literatura de specialitate, aprecierea nivelului de lichiditate se face cu ajutorul a trei indicatori (rate):
lichiditatea curentă exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din activele circulante, fiind calculată ca raport între activele circulante medii și pasivele curente medii:
lc =
lichiditatea rapidă exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, calculându-se ca raport între activele circulante lichide medii și pasivele curente medii:
lr =
lichiditatea imediată exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din disponibilități, calculându-se ca raport între disponibilitățile medii și pasivele curente:
li =
Nivelele considerate normale pentru aceste rate sunt următoarele:
pentru lichiditatea curentă, valorile sunt cuprinse în intervalul
pentru lichiditatea rapidă, valorile sunt cuprinse în intervalul
pentru lichiditatea rapidă, valorile sunt cuprinse în intervalul .
Solvabilitatea patrimonială reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea exploatării pe termen lung.
SP = Capital social / (Credite pe termen mediu și lung + Capital social)
Pentru acest indicator, valorile considerate normale sunt cele cuprinse între 40% și 60%, limita minimă fiind de 30%.
Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte:
ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficientă care elimină varianta acoperirii obligațiilor prin lichidarea activelor. În acest caz, solvabilitatea se apreciază cu ajutorul gradului de acoperire a serviciului datoriei:
gSD = (Π net + A – Div) / (Rc + Dob.)
unde: Πnet = profit net;
A = amortizarea;
Div. = dividende de plătit;
Rc = rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung;
Dob. = dobânda aferentă creditului.
ca alternativă nefavorabilă, generată de starea de faliment a întreprinderii, când acoperirea obligațiilor se face prin valorificarea activelor totale, caz în care solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul indicelui de solvabilitate generală:
isg = At / (Dt + Dob.)
unde: At = active totale
Dt = datorii totale
Dob. = dobânzi.
Nivelul optim al mărimilor este:
pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei, nivelul minim acceptat este „1”, solvabilitatea fiind cu atât mai bună, cu cât nivelul indicatorului este mai mare;
pentru indicele de solvabilitate generală, ca urmare a faptului că valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, solvabilitatea este cu atât mai bună , cu cât nivelul indicatorului este mai mare de „3”.
2.4 Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar este premisa pentru derularea unei afaceri profitabile. Realizarea echilibrului financiar înseamnă:
pentru afaceri mici: Venituri = Cheltuieli
pentru afaceri mari și foarte mari: Nevoi = Resurse
Condiția de bază pentru realizarea echilibrului financiar este următoarea:
Nevoi stabile = Surse stabile
Nevoi ciclice = Surse ciclice
Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza cu ajutorul indicatorilor:
fondul de rulment – apreciază echilibrul financiar pe termen mediu și lung;
necesarul de fond de rulment – apreciază echilibrul financiar pe termen scurt;
trezoreria netă – apreciază echilibrul financiar global.
2.4.1 Analiza echilibrului financiar pe termen lung
Fondul de rulment reprezintă nivelul surselor permanente utilizate pentru finanțarea nevoilor procesului de exploatare (active circulante) sau partea din sursele stabile utilizate pentru finanțarea nevoilor ciclice. Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe accepțiuni, în funcție de nivelul de cuprindere la care se referă:
fondul de rulment brut include totalitatea mijloacelor circulante pe care întreprinderea le are la dispoziție;
fondul de rulment net, cu cele două modalități de calcul:
fond de rulment calculat pe baza părții de sus a bilanțului
FR = Cpm – Ai
fond de rulment calculat pe partea de jos a bilanțului
FR = Ac – Dts
fondul de rulment propriu apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea nevoilor de exploatare:
FRp = Cpr – Ai
FRp = FR – Îtml
fondul de rulment străin pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea temporară a nevoilor de exploatare:
FRs = FR – FRp
Firma se găsește în stare de echilibru financiar pe termen lung atunci când valoarea FR 0. În caz contrar, se înregistrează un dezechilibru financiar pe termen lung, sursele permanente fiind insuficiente pentru finanțarea nevoilor permanente. Mărimea minimă a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii fondului de rulment, iar mărimea optimă este de 15 – 20% din cifra de afaceri.
2.4.2 Analiza echilibrului financiar pe termen scurt
Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din surse stabile.
NFR = Active ciclice – Pasive ciclice
NFR = (Active circulante – Disponibilități) – (Datorii pe termen scurt – Credite de trezorerie)
NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare
Pentru analiza necesarului de fond de rulment s-a stabilit că mărimea considerată normală este cuprinsă între 10 – 15% din cifra de afaceri.
2.4.3 Analiza echilibrului financiar global
Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești care rămân la nivelul întreprinderii după ce toate nevoile de finanțare au fost acoperite. Se poate determina pe baza a două relații:
ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment:
TN = FR – NFR
ca diferență între disponibilitățile bănești și împrumuturile pe termen scurt:
TN = Db – Îts
Analiza trezoreriei poate evidenția două situații:
a) Valoarea trezoreriei nete este pozitivă: – întreprinderea se află în stare de echilibru financiar și sunt create premise pentru ca ea să desfășoare o activitate profitabilă. Pe termen lung, o valoare ridicată a trezoreriei nete poate semnifica o slabă gestionare a resurselor financiare, care sunt ținute la vedere în conturile de la bancă ale întreprinderii.
b) Trezoreria negativă reflectă un dezechilibru financiar, un deficit monetar care poate fi acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt.
2.5 Analiza ratelor de finanțare
Ratele de finanțare a activelor pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, care pot fi strategice, de exploatare și de echilibru. Analiza ratelor de finanțare este o analiză de tip orizontal, în sensul că pune în evidență legătură dintre nevoile de finanțare și sursele de acoperire a acestora. cu ajutorul acestor rate poate fi analizată măsura în care este asigurat echilibrul financiar la o întreprindere, fără a calcula indicatorii specifici ai acestuia: fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezoreria netă.
Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente exprimă măsura în care sursele permanente de finanțare sunt suficiente pentru a finanța nevoile stabile ale întreprinderii, astfel încât să fie asigurat echilibrul financiar pe termen mediu și lung. Mai poartă denumirea și de rată a finanțării stabile.
rfAi =
unde: Cpm = capital permanent
Ai = active imobilizate.
Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu exprimă gradul în care capitalul propriu participă la finanțarea nevoilor stabile.
rfpAi =
unde: Cpr = capital propriu
Ai = active imobilizate.
Rata de finanțare a nevoilor ciclice din surse ciclice exprimă măsura în care nevoile procesului de exploatare pot fi finanțate din surse ciclice specifice exploatării.
rfnc =
unde: Dts = datorii pe termen scurt
Îts = împrumuturi pe termen scurt
Ac = active ciclice
Db = disponibilități.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment măsoară proporția în care necesarul de fond de rulment acoperit pe seama surselor permanente (fond de rulment).
rFnfr =
2.6 Analiza ratelor de gestiune
Unul din obiectivele majore ale managementului întreprinderii ar trebui să fie gestiunea rațională și eficientă a resurselor de care dispun, datorită caracterului limitat al acestora și pentru a se asigura un nivel superior de eficiență și rentabilitate. În termeni generali, se poate afirma că o gestiune eficientă a resurselor se realizează atunci când se obțin rezultatele scontate cu un volum cât mai limitat de resurse. Creșterea nivelului de eficiență în gestiunea resurselor echivalent cu obținerea aceluiași rezultat cu un volum mai mic de resurse sau obținerea unui rezultat mai mare cu același volum de resurse.
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează cu ajutorul ratelor de gestiune, care exprimă de fapt viteza de rotație a elementelor patrimoniale sau a surselor de finanțare. Viteza de rotație măsoară durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor. Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:
numărul de rotații: arată de câte ori se rotește elementul de activ sau pasiv analizat prin cifra de afaceri, într-o perioadă de gestiune. Creșterea numărului de rotații înseamnă creșterea eficienței utilizării elementului;
durata în zile a unei rotații: arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic și revine în formă bănească. Reducerea duratei medii în zile a unei rotații înseamnă o scurtare a perioadei de imobilizare. Elementele de activ sau pasiv se recomandă a fi luate în calcul la un nivel mediu.
a) Gestiunea activului total: reflectă eficiența utilizării capitalului total aflat la dispoziția unității sau altfel spus, modul de gestionare a tuturor resurselor.
numărul de rotații: nrAt = * 100; se măsoară în rotații/an;
durata în zile a unei rotații: dzAt = * T; T = timpul; se măsoară în zile/rotație.
Valorile statistice considerate normale sunt:
nrAt < 1 – eficiență foarte scăzută;
1 < nrAt < 1,4 – eficiență mediocră;
1,4 < nrAt < 2 – eficiență medie;
nrAt > 2 – eficiență ridicată.
b) Gestiunea activelor imobilizate: reflectă eficiența utilizării imobilizărilor firmei, fiind cunoscută și sub numele de intensitate a capitalizării. Nivelul ratelor de gestiune a activelor imobilizate depinde de: domeniul de activitate, opțiunile strategice ale întreprinderii, nivelul de performanță. Nu există nivele prestabilite pentru aceste rate, dar se consideră că nivelul mediu se situează între 3 și 4 rotații/an.
numărul de rotații: nrAi = * 100;
durata în zile a unei rotații: dzAi = * T.
c) Gestiunea activelor circulante: este foarte importantă în procesul general de gestiune a resurselor.
numărul de rotații: nrAc = * 100;
durata în zile a unei rotații: dzAc = * T.
Nu există un nivel prestabilit, dar se consideră că viteze de peste 4 rotații/an asigură o gestiune eficientă a acestei categorii de resurse.
d) Gestiunea stocurilor: arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității (aprovizionare – depozitare – producție – desfacere – încasare), până se întorc în formă bănească.
numărul de rotații: nrSt = * 100;
durata în zile a unei rotații: dzSt = * T.
Se consideră că o durată în zile de 40 – 60 de zile asigură o bună gestionare a resurselor.
e) Gestiunea creanțelor și datoriilor din exploatare:
e1) Gestiunea clienților: o valoare normală pentru acest indicator este de cel puțin 12 rotații/an și o durată medie de încasare de 30 zile.
numărul de rotații: nrCl = * 100;
durata în zile a unei rotații: dzCl = * T.
e2) Gestiunea furnizorilor: indică decalajul mediu în zile dintre data facturării și data plății contravalorii bunurilor cumpărate. Duratele de achitare a furnizorilor trebuie să fie comparabile cu cele de încasare a clienților.
numărul de rotații: nrFz= * 100;
durata în zile a unei rotații: dzFz = * T.
Între cele două tipuri de indicatori pot exista următoarele situații:
– durata medie de încasare a clienților mai mare decât durata medie de achitare a furnizorilor ceea ce înseamnă un deficit de finanțare;
– durata medie de încasare a clienților mai mică decât durata medie de achitare a furnizorilor ceea ce înseamnă un decalaj favorabil pentru întreprindere.
2.7 întreprinderi
Conceptul de performanță economică include mai multe elemente ce caracterizează finalitatea activităților lucrative, cum ar fi: profitabilitatea, rentabilitatea, productivitatea, competitivitatea și creșterea economică. Pentru a sintetiza toate aceste elemente se poate spune că “o întreprindere teoretic performantă când în același timp productivă și eficace.”
Prin analiza rezultatelor se pot soluționa două dintre componentele stării de performanță econmică, și anume:
creșterea economică, privită ca aptitudine a întreprinderii de a-și spori volumul de activitate, fapt reflectat prin analiza rezultatelor ce exprimă volumul (valoarea producției fizice, cifra de afaceri, valoarea adăugată);
profitabilitatea activității, privită ca abilitate a întreprinderii de aderula în mod eficient activitățile sale economice.
Pentru a putea emite aprecieri pertinente vis-á-vis de aceste aspecte ale stării de performanță, se impune ca activitatea de analiză să fie orientată spre următoarele obiective:
analiza trebuie să fie completă, în sensul că trebuie luate în considerare toate elementele relevante ale situației analizate, trebuie identificate problamele și oportunitățile, trebuie prezentate și evaluate alternativele;
analiza presupune evaluarea și interpretarea în sens economic a situațiilor și evenimentelor care fac obiectul analizei;
suplinirea lipsei de informații se realizează prin ipoteze rezonabile
o analiză competentă cea în care se evită confuzia dintre simptome și probleme, respectiv dintre oportunități și acțiuni;
analiza trebuie să stea la baza stabilirii unor obiective realiste și să asigure recunoașterea tuturor alternativelor posibile pentru îndeplinirea acestor obiective;
în urma analizei se impune formularea unor concluzii .
O întreprindere trebuie să prezinte ca situație financiară primară fie:
o situație care să prezinte profitul sau pierderea netă a perioadei, câștigurile și pierderile recunoscute direct în capitalurile proprii și efectele schimbărilor în politicile contabile (situație a câștigurilor și a pierderilor recunoscute); sau
o situație care să arate modificările capitalului propriu.
Rezultatele care exprimă volumul de activitate caracteritează dimensiunea afacerii și dinamica acesteia, fiind reprezentative atât pentru activitatea de producție, cât și pentru cea de comercializare. Cei mai importanți indicatori de rezultate, care măsoară și evaluează volumul activității de producție și comercializare, sunt:
valoarea producției fizice
cifra de afaceri
valoarea adăugată.
Pentru analiza acestor rezultate este nevoie de o serie de informații, care se pot obține din următoarele surse: formularele de bilanț, bugetul de venituri și cheltuieli, plan de afaceri,studii de piață, alte informații din contabilitatea sintetică și analitică.
Prin analiza rezultatelor care exprimă volumul poate fi evidențiată măsura în care o întreprindere reușește să satisfacă nevoile pieței într-o manieră durabilă. Aceasta presupune pe de o parte identificarea corectă a cererii existente pe piață, iar pe de altă parte satisfacerea promptă și la un nivel competitiv a acestei cereri.
Valoarea producției fizice este un indicator cu baza de calcul volumul fizic al producției sau producția fizică, la determinarea nivelului acestui indicator contribuind doi factori:
cantitatea fizică realizată de fiecare produs aflat în nomenclatorul de fabricație (volumul producției fizice)
costul de producție sau prețul de înregistrare al produselor obținute (factorul calitativ de evaluare a producției fizice obținute).
Situația câștigurilor și a pierderilor recunoscute include, separat de profitul sau pierderea netă a perioadei prezentate în contul de profit și pierdere, toate câștigurile și pierderile care sunt recunoscute direct în capitalul propriu (de exemplu, surplusul și deficitul din reevaluare și diferențele de schimb valutar). Nu sunt incluse modificările rezultate din tranzacțiile cu acționarii (de exemplu, emiterile de acțiuni, dividendele și răscumpărările) și alte mișcări ale capitalului propriu (de exemplu, transferurile dintre diferitele categorii de rezerve și rezultatul reportat). Informațiile suplimentare despre acele mișcări trebuie să fie prezentate în note.
Situația modificărilor capitalului propriu, pe de altă parte, include toate tranzacțiile expuse în paragraful anterior în situația primară. Situația trebuie să reprezinte o reconciliere a soldurilor fiecărei clase de capital social, prime, rezultat reportat și a fiecărei rezerve de la începutul și de la sfârșitul fiecãrei perioade, prezentând separat fiecare mișcare.
O altă opinie este aceea că performanțele societății pot fi cel mai bine analizate din perspectiva “valorii adăugate“ de către conducere pe parcursul unei perioade. Aceste modificări ale valorii juste a activelor și datoriilor care nu sunt recunoscute în prezent în contul de profit și pierdere, ci direct în capitalul propriu (cum ar fi instrumente financiare, active necorporale, active biologice, titluri imobiliare sau obligații privind pensiile) vor fi astfel recunoscute. Acest tratament rezultă într-o situație ce permite evaluarea obiectivă a performanțelor societății, situație ce cuprinde contul tradițional de profit și pierdere plus informațiile minime impuse de IAS 1 paragraful 86. Flexibilitatea prevederilor de prezentare incluse în IAS 1 sunt rezultatul unui compromis între aceste puncte de vedere.
2.7.1 Analiza rezultatelor exprimă volumul de vitate
Rezultatele care exprimă volumul activității (indicatori de activitate) caracterizează dimensiunea afacerii ș dinamica acesteia, fiind reprezentative atât pentru activitatea de producție, cât și pentru cea de comercializare. Cei mai importanți indicatori de rezultate sunt: valoarea producției fizice, cifra de afaceri, valoarea adăugată. Sursele de informație sunt formularele de bilanț (în special contul de profit și pierdere), bugetul de venituri și cheltuieli, plan de afaceri, studii de piață, alte informații din contabilitatea analitică și sintetică. Prin analiza rezultatelor care exprimă volumul de activitate poate fi evidențiată măsura în care o întreprindere reușește să satisfacă nevoile pieței într-o manieră durabilă. Pentru aceasta este necesară identificarea corectă a cererii existente pe piață și satisfacerea promptă și la un nivel competitiv a acestei cereri.
2.7.1.1 Analiza valorii producției fizice
Valoarea producției fizice dimensionează cel mai corect activitatea de producție a întreprinderii, respectiv potențialul productiv al acesteia. Producția fizică reprezintă rezultatul de bază al oricărui proces productiv, aceasta reprezentând de fapt rațiunea pentru care ființează o întreprindere.
Cantitatea de produse ce trebuie fabricată pe parcursul unei perioade (de regulă un an), depinde de cantitatea prevăzută a se vinde, cantitatea existentă la începutul perioadei și cantitatea existentă la sfârșitul perioadei.
Qfiz = Qv – Qi + Qf
unde: Qfiz = producția fizică;
Qv = producția vândută;
Qi = producția inițială;
Qf = producția finală.
Producția exercițiului este suma dintre producția vândută, producția stocată și producția de imobilizări.
Qex = Qvd + Qst + Qi
unde: Qex = producția exercițiului;
Qvd = producția vândută;
Qst = producția stocată;
Qi = producția imobilizată.
Volumul fizic al producției depinde de mai mulți factori: volumul estimat al vânzărilor, în funcție de cererea existentă pe piață; gradul de asigurare cu resurse; gradul de valorificare a resurselor; nivelul de organizare a producției și a muncii.
2.7.1.2 Analiza cifrei de afaceri
Volumul de activitate are două componente: producția și comercializarea, ambele având rol determinant în menținerea, creșterea sau scăderea volumului de activitate și implicit, a poziției deținute de întreprindere pe piață. Indicatorul care asigură cea mai corectă măsurare a volumului de activitate este cifra de afaceri, deoarece reflectă numai acea parte a producției care a fost realizată pe piață și reprezintă un rezultat sigur și cert pentru întreprindere.
Cifra de afaceri reprezintă expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o întreprindere într-o perioadă determinată de timp. Cu ajutorul ei se măsoară performanța economică a firmelor și este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora după importanța lor economică.
Tipologia cifrei de afaceri:
cifra de afaceri medie: reprezintă venitul mediu realizat pe o unitate de produs, pe o lucrare sau un serviciu, într-o perioadă de timp dată.
=
cifra de afaceri marginală: reprezintă variația venitului unei întreprinderi determinată de creșterea sau scăderea cu o unitate a producției vândute.
CAmg =
cifra de afaceri critică: este expresia valorică a punctului în care veniturile obținute din vânzări egalează cheltuielile pe care le presupun aceste vânzări, iar profitul obținut este nul.
CAprg =
Structura cifrei de afaceri depinde de nivelul de diversificare a activității, structura fizică a vânzărilor pe grupe omogene, prețul de vânzare al produselor.
2.7.1.3 Analiza valorii adăugate
Valoarea adăugată reprezintă bogăția creată de întreprindere și face obiectul unei mize, atunci când se pune problema repartizării ei între participanții la activitatea întreprinderii (salariați, stat, împrumutători, proprietari). Valoarea adăugată exprimă aportul economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reușește să-l genereze ca urmare a efortului depus în procesul producție. Capacitatea întreprinderii de a crea valoare adăugată se evaluează cu ajutorul ratei valorii adăugate, calculată după formula:
Rata VA = * 100
Masa valorii adăugate se calculează ca diferență între producția exercițiului și consumurile intermediare necesare realizării ei.
VA = (Qex – Ci) + Mc
unde: VA = valoarea adăugată;
Qex = producția exercițiului;
Ci = consumuri intermediare;
Mc = marja comercială.
Repartiția valorii adăugate se realizează între cinci părți participante:
personalul salariat, care este retribuit prin salarii și protecția socială aferentă;
statul percepe impozite;
împrumutătorii percep dobânzi pentru titlurile de credit;
proprietarii și conducătorii săi au dreptul la o remunerare sperată;
întreprinderea, care poate beneficia de surse de autofinanțare.
2.8 Analiza rezultatelor exprimă profitabilitatea activității
Profitabilitatea activităților lucrative este o trăsătură a stării de performanță ce caracterizează aceste activități, definind abilitatea lor de a genera profituri. Rezultatele cu relevanță în termeni de profitabilitate privilegiază performanțele monetare ale întreprinderii în detrimentul celorlalte performanțe care nu pot fi cuantificate monetar: protecție socială, protecția mediului, creativitatea și competențele personalului etc.
Având în vedere că există mai mulți indicatori care măsoară profitabilitatea întreprinderii și că acești indicatori se formează succesiv, ei mai sunt denumiți și indicatori parțiali ai profitabilității.
2.8.1 Rezultatul brut al exploatării
Deși nu apare în contul de profit și pierdere, este un indicator foarte important pentru aprecierea nivelului de performanță economică a întreprinderii, realizând o bună evaluare a nivelului de profitabilitate. Se poate găsi în dubla ipostază de profit sau pierdere, caz în care apare sub forma excedentului brut de exploatare (dacă se înregistrează profit) sau a deficitului brut de exploatare (în cazul în care se înregistrează pierderi).
Metoda de bază pentru determinarea indicatorului este cea substractivă:
RBE = VA +Subvenții + Alte venituri din exploatare – Salarii – Alte impozite și taxe – Alte cheltuieli de exploatare
Rezultatul brut din exploatare se determină ca diferență între veniturile monetare și cheltuielile monetare, astfel că acesta devine un surplus monetar din exploatare.
Rezultatul brut din exploatare este evidențiat în contul de profit și pierdere, fiind primul rezultat ce exprimă profitabilitatea reflectat de acest document.
2.8.2 Rezultatul net al exercițiului
Rezultatul net al exercițiului măsoară acea masă a profitului ce rămâne la dispoziția proprietarilor întreprinderii. La formarea rezultatului net contribuie toate cele trei activități de bază ale întreprinderii: activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.
Fig. 2.3 Participarea activităților întreprinderii la formarea rezultatului net
Nivelul absolut al rezultatului net constituie baza de remunerare a proprietarilor și sursă principală de autofinanțare a întreprinderii.
Rezultatul net este acel rezultat care rămâne la dispoziția proprietarilor, după ce toate cheltuielile au fost acoperite sau, altfel spus după ce toate celelalte categorii de participanți la activitatea întreprinderii au fost retribuite.
Capitolul 3. Analiza economico – financiară pe baza bilanțului la S.C. Confort S.A. Timișoara
3.1 Prezentarea societății S.C. Confort S.A.
S.C. Confort S.A. Timișoara, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J35/729/1991, având codul fiscal R 1833467, a luat ființă prin divizarea Trustului de Construcții Montaj Timiș în anul 1991. Până la această dată, a funcționat ca Grup de Șantiere nr.3 – Instalații. Initial, capitalul social al societății a fost de 2.618.375 mii lei, împărțit în 104.735 acțiuni nominative, în valoare de 25.000 lei fiecare. Structura capitalului social la data înființării societății a fost următoarea:
F.P.S. București – 35% din acțiuni
F.P.P. 1 – Crișana – 10% din acțiuni
Acționari persoane fizice – 55% din acțiuni.
Capitalul social este în prezent de 6.818.375 mii lei, reprezentând 272.735 acțiuni nominative fiecare, având valoarea de 25.000 lei, deținute după cum urmează:
– Autoritatea pentru Privatizare și Administrația Participațiilor Statului București (APAPS) – 36.658 acțiuni în valoare totală de 916.450.000 lei, adică 13,44%;
– Asociația Programul Acțiunilor Salariaților „Robinet” 57.604 acțiuni în valoare totală de 1.440.100.000 lei, adică 21,12%;
– S.C. IZOL S.A. – 178.473 acțiuni în valoare totală de 4.461.825.000 lei, adică 65,44%.
În 1995, în baza Legii privatizării societăților comerciale, nr. 58/1991 și a legii nr.77/1994, S.C. CONFORT S.A. s-a privatizat prin cumpărare de la Fondul Proprietății Private 20%din capitalul social, prin plata cu carnete de certificate de proprietate și 35% de la Fondul Proprietății de Stat. În anul 2000, în urma cooptării S.C. IZOMETAL S.A. ca acționar, acesta a venit cu aport de capital și structura acționariatului s-a modificat conform datelor prezentate.
S.C. Confort S.A. cuprinde următoarele puncte de lucru:
– Șantier Făgăraș
– punct de lucru Confort Timișoara – str. nr. 3
– punct de lucru Confort Timișoara – str. nr.3
– punct de lucru Confort Timișoara – str. nr. 11.
Încă din primul an de activitate independentă au fost create subunități de activitate industrială cu specializări pe tipurile de lucrări care se execută pe șantiere și anume:
atelier de prefabricate a instalațiilor sanitare
atelier de prefabricate a instalațiilor de încălzire
atelier de prefabricate a lucrărilor electrice
atelier de prefabricate a subansamblelor pentru centrale și puncte termice
fabrica de prefabricate de beton pentru instalații, care produce tuburi de beton, canale și capace termice, cămine de vizitare etc. pentru lucrările edilitar – gospodărești.
Principalul obiect de activitate al societății, conform clasificării , îl reprezintă “Lucrările de instalații sanitare și de încălzire centrală” (cod clasă 4533).
Sediul S.C. Confort S.A. se află în , strada nr. 11.
Obiectul de activitate al S.C. Confort S.A. cuprinde:
Proiectarea, producția și comercializarea instalațiilor in construcții, engineering, consulting, inclusiv servicii și asistență tehnică în și străinătate;
Efectuarea operațiunilor de comerț exterior, engineering, colaborarea direct cu bănci de comerț exterior, efectuarea operațiunilor de fond valutar, putând participa și conveni la operațiuni de credit;
Efectuarea de studii și cercetări în scopul promovării și punerii în aplicare a inițiativelor de interes național în sectorul instalații și domenii conexe;
Activități cu caracter social în favoarea salariațiilor;
Închirieri de spații cu caracter social – administrativ, de producție,depozitare, vânzare de spații de locuit angajațiilor societății;
Comercializează materii prime, utilaje, materiale specifice domeniului principal de activitate (instalații în construcții), produse realizate în secția de producție industrială (confecții și prefabricate metalice și din beton), cu amănuntul și en-gross;
Prestări servicii și activități în domeniul service auto, cu toate activitățile aferente, inclusiv achiziționarea de piese de schimb auto, comercializarea de autovehicule, mașini și utilaje de construcții și transport marfă, servicii specifice pentru depozitarea și desfacerea produselor petroliere, desfacere de piese de schimb și accesorii auto – moto – velo;
Servicii și activități de construcții – montaj în construcții civile, industriale, agricole;
Servicii și activități de producere și comercializare a produselor de balastieră, începand cu extractia și terminând cu valorificarea lor în interesul societății;
Producție, prestări servicii de instalații și construcții, inclusiv desfacerea de materiale printr-un magazin propriu;
Servicii de transport marfă și persoane în și străinătate;
Achiziționarea de produse agro – alimentare și vânzarea lor personalului societății prin bufet și cantina proprie;
Activitate de alimentație publică, cu bucătărie și laboratoare alimentare: patiserie, cofetărie și cantină;
Fabricarea și comercializarea de produse zaharoase;
Fabricarea și comercializarea de radiatoare, profile din tablă și aluminiu și materiale plastice, cazane pe gaz și combustibl lichid și solid, instalații de purificare a apei potabile și de epurare a apelor reziduale;
Fabricarea și comercializarea materialelor de construcții: cărămidă, bolțari, țiglă din beton și argilă, pavaje mozaicate și din beton, producție din tuburi de beton;
Producerea, asamblarea și comercializarea de prefabricate și subansamble de instalații: tablouri electrice, aparatură electrică, cămine de vane, noduri și coloane sanitare și de încălzire, confecții metalice și instalații de orice tip, pompe și schimbătoare de căldură;
Lucrări de hidroizolații și termoizolații, precum și lucrări de izolat țeava;
Activitate hotelieră și de turism;
Producerea și comercializarea de oxigen industrial și acetilenă;
Producerea și comercializarea de beton marfă;
Lucrări de terasamente și drumuri.
3.2 Calculul indicatorilor pe b bilanțului financiar și funcțional.
a) Ratele de structură ale bilanțului – mii lei –
Tabel nr. 3.1– Ratele de structură ale bilanțului
Concluzii cu privire la ratele de structură ale bilanțului:
valoarea și ponderea imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor este relativ mică, fapt ce se regăsește la majoritatea agenților economici din țara noastră în această perioadă;
creșterea indicelui imobilizărilor corporale peste 100% reprezintă o creștere datorată reevaluării activelor fixe; IAc < ICA ceea ce denotă o sporire a eficienței utilizării activelor fixe;
creșterea valorii imobilizărilor financiare este determinată de investirea în noi titluri de participare;
– această creștere se datorează modificării pozitive a ratelor complementare: rata imobilizărilor necorporale crește la 0,0014%; rata imobilizărilor corporale are o creștere semnificativă, aproape dublă față de perioada anterioară; rata imobilizărilor financiare se găsește și ea în creștere, dar creșterea acesteia este mai redusă;
– în cazul activelor circulante, situația este schimbată, înregistrându-se o scădere a ratei. Această situație nu este favorabilă pentru întreprindere, deoarece indicele veniturilor totale crește cu într-o proporție mai mică (cu doar 205,79% față de 424,55%, cât se înregistrează creșterea activelor circulante);
– modificarea activelor circulante este datorată ratelor complementare, care înregistrează scăderi față de nivelul de bază, în special rata creanțelor și a disponibilităților);
– din structura pasivului rezultă o creștere a stabilității financiare, fără să se apropie foarte mult de valoarea considerată normală, și anume 100%;
– autonomia financiară globală înregistrează o creștere semnificativă, valoarea în anul de bază fiind una care nu prezintă garanții din punctul de vedere al băncii, pentru obținerea unui credit. Valoarea din anul curent desemnează o autonomie financiară globală ridicată, astfel că se poate beneficia de credit;
– rata autonomiei financiare la termen înregistrează o deteriorare a structurii financiare, dar în ambele perioade firma beneficiază de o situație bună și un grad scăzut de risc;
– rata îndatorării globale înregistrează un nivel situat peste cel maxim acceptat în perioada de bază, iar în al doilea an situația se ameliorează.
b) Analiza bonității
– mii lei –
Tabel nr. 3.2 – Lichiditatea curentă
– mii lei –
Tabel nr. 3.3 – Lichiditatea rapidă
– mii lei –
Tabel nr. 3.4 – Lichiditatea imediată
Concluzii în legătură cu analiza lichidității:
– lichiditatea curentă se situează mult sub nivelul considerat normal în ambele perioade, fapt ce înseamnă că firma nu dispune de suficiente active lichide pentru a-și plăti la timp obligațiile;
– lichiditatea rapidă se situează de asemenea sub valoarea considerată normală;
– lichiditatea imediată este singura care se află relativ în zona valorilor considerate normale, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că firma nu își plătește la timp obligațiile.
– mii lei –
Tabel nr. 3.5 – Solvabilitatea patrimonială
Concluzii privind situația solvabilității patrimoniale:
– valoarea solvabilității patrimoniale se află cu mult peste nivelul considerat normal în perioada de bază, având însă un nivel asigurator pentru perioada curentă, ceea ce înseamnă ca întreprinderea are capacitatea de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea activității pe termen lung.
c) Analiza echilibrului financiar – mii lei –
Tabel nr. 3.6 – Echilibrul financiar
Concluzii în privința echilibrului financiar:
– pe termen lung, firma se găsește într-o situație incertă, deoarece în primul an de analiză valoarea fondului de rulment este negativă, în timp ce în cel de-al doilea an analizat, situația pare a se redresa, fondul de rulment înregistrând o valoare pozitivă, ceea ce ar desemna un excedent de resurse permanente față de nevoile permanente. În anul de bază, participarea capitalului propriu la finanțarea nevoilor de exploatare este practic inexistentă, această finanțare realizându-se prin participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung;
– pe termen scurt, situația este relativ aceeași, înregistrându-se o revenire bruscă în anul curent;
– pe ansamblu, adică la nivel global, situația se prezintă la fel. Pentru a avea încă o valoare de comparație, se recomandă verificarea cu ajutorul cifrei de afaceri, și anume:
– pentru o cifră de afaceri de 258.036.328 lei în anul 2002, valorile considerate normale pentru fondul de rulment ar trebui să fie între 15 – 20%, iar pentru necesarul de fond de rulment între 10 – 15%. În caz concret, fondul de rulment ar trebui să ia valori între 38.705.449 și 51.607.266 lei, valori care sunt cu mult mai mari decât nivelul indicatorului rezultat din calcule, iar necesarul de fond de rulment ar trebui să aibă valori cuprinse între 25.803.633 și 38.705.449 lei, și în acest caz înregistrându-se o valoare peste nivelul teoretic.
d) Analiza ratelor de finanțare – mii lei –
Tabel nr. 3.7 – Ratele de finanțare
Concluzii:
– rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente înregistrează un nivel subunitar în primul an de analiză, fapt datorat valorii negative a fondului de rulment, ceea ce exprimă finanțarea activelor stabile parțial din surse stabile și parțial din surse ciclice. Valoarea supraunitară a indicatorului în anul 2002, desemnează o îmbunătățire a situației.
– și în cazul ratei de finanțare a nevoilor din capitalul propriu, situația este aceeași, adică nefavorabilă în anul 2001 și înregistrând o redresare în 2002.
e) Performanțele întreprinderii – mii lei –
Tabel 3.8 – Indicatorii performanței întreprinderii
Concluzii:
– situația relevată de către indicatorii de performanță este una favorabilă, deoarece comparativ cu anul anterior, în 2002 se înregistrează creșteri de peste 200%, fapt ce demonstrează o mai bună gestionare a resurselor, o activitate mai eficientă.
f) Analiza gestiunii resurselor – mii lei –
Tabel 3.9 – Gestiunea resurselor
Concluzii:
– în ceea ce privește viteza de rotație a activului total, valorile înregistrate de aceasta exprimă o eficiență ridicată în gestiunea resurselor în anul 2001 și un nivel foarte scăzut de eficiență în anul 2002; ca urmare a reducerii vitezei de rotație își face simțită prezența o presiune financiară degajată de creșterea gradului de imobilizare a activelor;
– viteza de rotație a activelor imobilizate are valori foarte mari în primul an și mult mai scăzute în cel de-al doilea, astfel că nivelul de eficiență în gestionarea activelor imobilizate scade;
– viteza de rotație a activelor circulante are valori favorabile în primul an, aceasta reducându-se foarte mult în 2002. Problemele, în acest caz, pot fi variate și pot apărea datorită desfășurării procesului de aprovizionare și producție, nivelul costurilor, durata ciclului de producție și a perioadei de desfacere, încasarea producției;
– în cazul stocurilor, situația înregistrată este exact invers, deoarece eficiența gestionării stocurilor se ameliorează odată cu trecerea timpului;
– pentru a analiza corect viteza de rotație a clienților și furnizorilor, aceasta trebuie realizată comparativ. Astfel că, în situația de față, durata în zile de achitare a furnizorilor este mai mare decât durata de încasare a clienților, ceea ce poate desemna un decalaj favorabil între cele două rate de gestiune. Această situație este considerată favorabilă atât timp cât nu sunt afectate relațiile firmei cu furnizorii săi.
Concluzii finale:
Bilanțul contabil este un instrument de mare importanță în procesul conducerii, folosind pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanțarea utilizarea și recuperarea fondurilor, organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, stabilirea unor drepturi și obligații, precum și luarea deciziilor în ceea ce privește continuarea activității. De asemenea, bilanțul reprezintă documentul de sinteză cel mai important, asigurând centralizarea datelor într-o formă sistematică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu, o analiză detaliată și un control al activității derulate și al rezultatelor obținute la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune.
În cazul S.C. CONFORT S.A. TIMIȘOARA, situația rezultată din calculul indicatorilor este următoarea:
crește ponderea activelor imobilizate în totalul activului datorită faptului că activele imobilizate se modifică într-o proporție mai mare decât activul total, indicele activului total fiind mult mai mic decât indicele activului imobilizat; acest fapt fiind datorat reevaluării activelor fixe;
în cazul activelor circulante, situația este schimbată, înregistrându-se o scădere a ratei, situație nefavorabilă pentru întreprindere, deoarece indicele veniturilor totale crește cu într-o proporție mai mică;
din structura pasivului rezultă o creștere a stabilității financiare, fără să se apropie foarte mult de valoarea considerată normală, și anume 100%;
lichiditatea imediată este singura care se află relativ în zona valorilor considerate normale, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că firma nu își plătește la timp obligațiile;
valoarea solvabilității patrimoniale se află la un nivel asiguratoriu pentru perioada curentă, ceea ce înseamnă ca întreprinderea are capacitatea de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea activității pe termen lung;
în ceea ce privește echilibrul financiar (fie el pe termen scurt sau lung), situația pare a se redresa, fondul de rulment înregistrând o valoare pozitivă, ceea ce ar desemna un excedent de resurse permanente față de nevoile permanente;
din punct de vedere a performanței întreprinderii, situația relevată de către indicatorii de performanță este una favorabilă.
ANEXE
Anexa 1 – Modelul bilanțului contabil
Anexa 2 – Contul de rezultate
Anexa 3 – Modelul bilanțului financiar
BILANȚ FINANCIAR
-mii lei-
Anexa 4 – Corecții asupra bilanțului contabil pentru bilanțul funcțional:
Anexa 5 – Bilanțul contabil al S.C.CONFORT S.A.
BILANȚ S.C. CONFORT S.A.
la data de 31.12.2002 – mii lei –
Anexa 6 – Contul de profit și pierdere al S.C. CONFORT S.A.
CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE
Anexa 7 – Situația amortizărilor – mii lei –
Anexa 8 – Corecții asupra bilanțului contabil
Transformarea bilanțului contabil în bilanț financiar
– mii lei –
Anexa 9 – Bilanț financiar
BILANȚ FINANCIAR S.C. CONFORT S.A.
la data de 31.12.2002
-mii lei-
Anexa 10 – Bilanț funcțional – corecții
BILANȚ FUNCȚIONAL S.C. CONFORT S.A.
la data de 31.12.2002
– mii lei –
Anexa 11 – Bilanț funcțional, forma finală
– mii lei –
Bibliografie:
Reglementări contabile pentru agenții economici – Ediția 2002, Editura Economică București 2002
Cotleț D., Megan O. -Teoria și practica bilanțului, Editura Cargo Craiova 2002
Giurgiu A. I., Tulai I. C-tin (coordonatori)- Ghid alfabetic de teorie și practică financiară, Editura Dacia Cluj-Napoca 1985
Dobroțeanu L. – Repere ale evoluției contabilității în antichitate, Revista „Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr. 6/iunie 2001, Editura CECCAR
Standardele Internaționale de Contabilitate, IAS Nr. 1
Ștefea P. – Notițe de curs – Analiza financiară a întreprinderii
Georgescu N. – Analiza bilanțului contabil, Editura Economică București, 1999
Eros – Stark L., Pantea I. M. – Analiza situației financiare, Studiu de caz, Editura Marineasa, Timișoara 1999
Feleagă N. (coordonator) – Contabilitate aprofundată, Editura Economică București, 1996
Mihai I. (coordonator) – Analiză economico-financiară, Ediția a II-a, Editura Mirton Timișoara 1999
www.contab-audit.ro
www.iasplus.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bilantul Contabil Si Analiza Economico – Financiara PE Baza Bilantului (ID: 137035)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.