Bibliotecile Si Evolutia

CUPRINS

Argument……………………………………………………………….

Capitolul 1. Cunoașterea ………………………………………………

Cunoașterea- abordare istorică a conceptului

Cunoașterea la nivel filosofic- abordare evolutivă

Cunoașterea în societatea contemporană

Infrastructura cunoașterii

Capitolul 2. Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii

Biblioteca. Scurt istoric. Misiune și funcții

Biblioteca- structură de informare și documentare

Bibliotecile și rolul lor în societatea cunoașterii

Rolul bibliotecilor în organizarea cunoașterii

Capitolul 3. Contribuția bibliotecilor în evoluția cunoașterii

Managementul cunoașterii în biblioteci

Contribuția bibliotecilor și a bibliotecarilor la progresul cunoașterii

Capitolul 4. Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Cunoașterea

Cunoașterea- aboradre istorică a conceptului

Încă de la începutul alfabetizării omenirii, conceptul cunoașterii a stârnit mari controverse prin însuși polisemantismul său, fiind un cuvănt cu o mulțime de interpretări și abordări conceptuale.

Astfel, prin analiza sa, vom constata faptul că acest fenomen laborios are la bază un trecut complex care reușește să evolueze într-un mod alert, oferind mari perspective de extindere și dezvoltare pentru viitor.

Noțiunea de cunoaștere poate fi definită sub diferite forme, fiind un termn cu o dimnsiune foarte vastă. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cunoașterea este definită astfel: “cunoaște 1. A avea cunoștință de…; a stabili în mod obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene și a le da o interpretare conform cu adevărul; a dispune de date precise și amănunțite privitoare la…; 2. A avea sau a dobândi cunoștințe sistematice (care țin de…), pe baza studiului, a experienței; a avea o pregătire specială, metodică (în ceea ce privește…); 3. A fi făcut (personal) cunoștință cu…; a fi în măsură să dea relații, să emită opinii, aprecieri etc. (despre cineva), a fi în stare să identifice, a recunoaște (pe cineva); 4. A lua cunoștință (de…), a afla, a auzi; 5. A fi conștient (de…), a fi lămurit, edificat (în ceea ce privește…); a fi în cunoștință de cauză în ceea ce privește…, a ști felul de a fi al cuiva; 6. A se băga de seamă, a se observa, a se remarca, a se descoperi avea efect, a nu se întâmpla în zadar; 7. A admite cu adevărat, a nu tăgădui; 8. A admite calitatea sau titlul cuiva; 9. A-și da seama de ceva, a înțelege, a ști; 10. a cunoaște ceva= a se alege cu un beneficiu, cu un ajutor, cu un profit; 11. a-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti.

cunoaștere 1.Reflectare în gândire a realității existente independent de subiectul cunoscător; 2. faptul de a avea cunoștință de ceva; știință, cunoștință (1); 3. Pregătire intelectuală, instrucție, învățătură.

Din punct de vedre istoric putem trasa o linie fină asupra primului război mondial care aduce cu sine o creștere graduală a schimbărilor succesive, determinată de inovarea tehnologică, care și-a pus amprenta asupra proceselor de interacțiune ce au în vedere știința, tehnologia dar și economia. Bineînțeles că odată cu apariția noilior tehnologii, au apărut și multiple forme de viață care trebuie nu doar să facă față noilor deprinderi individuale, ci și să se adapteze și să genereze noi sisteme de servicii pe plan social. În acest caz, societatea trebuie să fie mereu pregătită la noile schimbări ce vor surveni, deoarece, în prezent este caracterizată prin discontinuități, neavând un flux permanent care să ne poată oferi certitudinea unui viitor generos. Ne aflăm într-o societate în care cunoașterea a ajuns o resursă categorică, în sensul că, multiplele sale influențe își pun tot mai mult amprenta pe cunoașterea în avantajul întregii comunități umane. Cunoașterea este privită și din perspectivă critică, ea reușind astfel să delimiteze succesul de eșec. Datorită numărului tot mai mare al schimbărilor ce se produc la nivel global, al cărui ritm alert depășește cu mult sfera posibilităților biologice, particulare de însușire a noului și de adaptarea la explozia informațională este imperioasă aplicarea unei startegii care să asigure un raport egal între capacitatea de prelucrare a informațiilor și capacitatea minții omenești de a stoca totalitatea resurselor inovatoare.

Unul dintre pilonii de susținere ai acestui proces aflat în plină desfășurare este informatizarea, deoarece, cunoașterea se poate dezvolta în primul rând prin prisma noilor tehnologii care sunt “la modă” în zilele noastre. Astfel au apărut organizațiile dependente de avantaje, obținute ca urmare a investițiilor în IT, bineînțeles acest lucru neînseamnând că orice investiție a societății în acest domeniu, va asigura efectul scontat, creșterea performanțelor și a succesul, rezultând în mare parte, din maniera în care va fi utilizată și valorificată cunoașterea. De asemenea, creativitatea este un alt factor esențial care pune bazele unui drum către un viitor caracterizat prin cunoaștere, indiferent de acțiunile umane și riscurile pe care le implică acest proces evolutiv.

Fenomenul cunaoșterii poate fi abordat fie din perspectiva procesului de cunoaștere, fie ca rezultat al activității umane, astfel că filosoful A. Flew ne oferă răspunsurile necesare referitoare la natura cunoașterii, vorbindu-ne despre epistemologie- natura cunoașterii și filosofia spiritului- naturii subiectului cunoscător. De asemenea, filosofii pornesc de la trei tipuri esențiale de cunoaștere precum: cunoașterea factuală, cunoașterea practică și cunoașterea prin contact.

Împreună cu elementele componente pe care procesul cunoașterii le cuprinde, se disting astfel trei niveluri reprezentative ale acestuia: nivelul cunoașterii observaționale constituit din multiplele procese, fenomene și obiecte, în cadrul căruia sunt reliefate prin intermediul organelor de simț, caracteristicile exterioare dar și cele individuale ale obiectului. Cel de-al doilea nivel pune accentul cunoașterea empirică, care presupune analiza descriptivă a obiectelor sinonimice, fiind necesară folosirea unei serii de acțiuni logice precum sinteza datelor, comparația, abstractizarea dar și generalizarea acestora. Și nu în ultimul rând, cel de-al treilea nivel este reprezentat de nivelul cunoașterii teoretice, care are ca scop definitivarea conceptelor și determinarea normelor teoretice și în intermediul căreia capacitatea de elaborare a volumului cunoașterii are o contribuție semnificativă.

În același context, putem sublinia două tipuri elementare de cunoaștere care interacționează, având următoarea structură: doxa sau cunoașterea comună fundamentată pe observație și utilizată în mod firesc de către oamenii în viața cotidiană, bazată pe realitate, cunoștințele fiind exprimate printr-un limbaj natural, dar și cunoașterea științifică, reprezentând opusul celei menționate anterior, deoarece se bazează pe o sere de reguli bine stabilite, având o analiză specifică, structură sistematizată și scopuri precise. Gândirea filosofică abordată de nume reprezentative din această sferă precum Descartes, Leibniz, Kant, Fr. Bacon etc. alăuri de gândirea științifică fundamentează teoria cunoașterii printr-o serie de aspecte reprezentative pentru o evoluție prosperă începând de la concepte și noi perspective asupra valorificării cunoașterii din prezent. Toate aceste definiri, alcătuiesc multiplele interpretări ale acestui concept, contribuind astfel la sublinierea noțiunilor care stau la rădăcina fenomenului cunoașterii și crearea relației informarție-cunoaștere. Pentru a materializa această relație este nevoie să aducem în atenție definirea conceptuală a acestei noțiuni care pune bazele procesului cunoașterii.

În contextul de față, informația reprezintă un cuvânt cu o întindere polisemantică foarte largă, un fenomen foarte amplu, care necesită o analiză amanunțită a tuturor proceselor de cercetare, indiferent de zona de activitate a societății actuale. Acestă noțiune aparent simplă, dar cu un substrat greu de definit în profunzimea sa, a stârnit mari controverse la nivel social, deoarece, stările sale de agregare pot determina diferite abordări conceptuale datorită factorilor săi multipli. Informația reprezintă cea mai enigmatică noțiune a societății moderne prin însăși faptul că nu are o definiție clară, concisă, ci poate jongla datorită polisemiei sale în funcție de domeniul din care face parte, nereușind astfel să fie descifrată în profunzimea sa.

Fiind vorba despre o dezvoltare continuă a unui proces aflat într-o continuă desfașurare, informția joacă un rol important pentru societate, nu doar ca esență gnoseologică, ci și ca punct de pornire în sfera universală prin prisma flexibilității sale exuberante. Pe baza interpretărilor fenomenelor informaționale, a măsurării și evaluării lor, se conturează noi orizonturi către o mai bună înțelegere a omului și a societății. Practic, omul aflat în era digitală, nu poate funcționa și nu se poate dezvolta conform societății actuale, indiferent de domeniul său de competență, decât prin intermediul acestor flxuri informaționale.

Informația a fost, este și va fi indispensabilă pentru societate și cu atât mai mult, aceasta a reușit prin mișcarea sa progresivă să producă schimbări majore prin aprofundarea nivelului conceptual dar și cel tehnologic.

În acest caz, ne confruntăm cu numeroase cercetări privnd informarea dar și a dizabilităților existente, astfel încât, au fost aduse în atenția publicului multiplele abordări ale cercetărilor de acest fel, ce însumează condițiile elementare necesare pentru un efort științific demn de urmat. Porind de la ideile aferente, Adriana Borună are o abordare particulară în ceea ce privește cercetarea în România, astfel că aceasta structurează tematica dizabilităților din sfera informațională în 3 categorii specifice: prima categorie face referile la documentarea critică a unei problematici vaste; cea de-a doua categorie se referă la analiza în profunzime a tuturor sferelor conceptuale dar și pragmatice; cea de-a treia categorie face trimitere către sistematizarea tuturor soluțiilor din cadrul domeniului examinat, contribuind astfel la dezvoltarea societății românești contemporane.

În prezent, informația presupune o noțiune ușor de asimilat și evaluat, însă aduce mari dificultăți când vine vorba de a o defini, fiind una dintre cele mai enigmatice noțiuni ale lumii moderne. Porinind de la relația informație- cunoaștere, trebuie identificat modul în care aceasta reprezintă fie un elemnet primar al cunoașterii fie este doar o unealtă a acestui proces complex.

Termenul “informație” poate fi folosit din mai multe perspective, însă Hubert Fondin ne oferă șase modalități elementare prin care putem percepe și asimila relevanța acestui termen prin prisma unei analize fundamentale privind știința informării.

“ Orice element discret-distinctiv- orice structură din mediu, fie că omul o percepe sau nu constituie o informație” Prin prisma acestei accepțiuni, putem constata că informația reprezintă o noțiune atât de vastă, încât nu se pot identifica elementele care nu fac parte din acestă sferă, deoarece trăim în acest univers informațional în care orice interacțiune între un emițător și receptor se identifică prin informație, practic orice idee fie ea doar gândită dar negrăită reprezintă o informație pe cale de a fi furnizată. Altfel spus, informația reprezintă acea noțiune prin care noi ca oameni reușim să ne identificăm și să comunicăm, depășind astfel sfera unui subiect particular, a unei domeniu singular, ea fiind parte integrantă din universul cunoașterii umane, sub toate formele și acțiunile sale. Însă trebuie ținut cont de faptul că avem nevoie de o departajare a informațiilor pentru evitarea eventualelor confuzii nedorite cu privire la informațiile deja existente în univers și cele pe care ni le dorim despre univers. Astfel, omul își poate crea propriul univers privind sistemul de informații, fie prin ceea ce asimilează prin intermediul simțurilor, fie din punct de vedre emoțional prin ceea ce gândește.

“ Informația este o cunoaștere comunicată ”. Pornim de la faza incipientă a acestui proces și anume informația latentă, informație pe care o cunoaștem, fiind urmată de comunicarea acesteia, numită informație activă. Trebuie subliniat faptul că informația reprezintă ideea cunoscută atât de emițător, cât și de receptor, alcâtuind de fapt canalul prin care aceasta poate fi furnizată. Privind din perspectiva științei informării-informarea pe domeniu, în procesul comunicării la care participă părțile implicate sunt furnizate un număr mult mai mare de informații decât cele propuse de către emițător și receptor în mod involuntar, însă acest lucru face obiectul unei alte discipline. S- a constata faptul că există o diferență clară între transmiterea unei informației care apelează la procesele cognitive și transmiterea informațiilor din sfera științifică, unde forma de comunicare devine formală, oamenii se referă strict la subiectul abordat, nedepâșind grila științificului. Informațiile sunt pretutindeni, atât în mintea umană, cât și în univers, determinându-se una pe cealaltă, astfel că prin unificarea acestora se va realizeaza un lanț al cunoașterii. Cu toții știm că informațiile reprezintă baza cunoașterii sau cel puțin aceasta este logica firească, însă nici până în prezent nu s-a încheiat controversata dezbatere pe tema ce sau cine a apărut prima (informația sau cunoașterea). Mintea umană este construită astfel încât să poată percepe și asimila un număr tot mai mare de informații în procesul învățării. Practic omul se află într-o continuă evoluție și are nevoie de informare pentru a putea ține pasul cu societatea în care trăiește dar și pentru a deveni mai receptiv în momentul în care primește informații noi, deoarece cunoașterea este determinată de cantitatea de informații asimiliată. Cunoașterea poate fi definită și prin prisma exemplului de evoluție a omului, cu cât copilul este mai mic, cu atât cantitatea de informații este mai mică deoarece capacitatea sa de percepție nu este suficient dezvoltată, însă în procesul dezvoltării sale, informațiile încep să prindă contur, existând o reciprocă contribuind astfel la accelerarea și dezvoltarea procesului cunoașterii.

Fiind vorba de o societate aflată în plină ascensiune, se pune problema unui aport informațional foarte vast astfel că, sistemul cunoașterii nu mai acceptă orice tip de informație, acesta trebuie să-și “merite” locul înainte ca ea să fie acceptată, metodă adusă în ideea rafinării lor, deoarece ne confruntăm tot mai mult cu o explozie de informații mai mult sau mai puțin relevante pentru societate.

“ Informația este măsură cantitativă a imprevizibilității conținutului mesajului ”. Această accepțiune se referă la cadrul tot mai restrâns la care se reduce informația, în ideea minimizării incertitudinii receptorului pentru un anumit subiect. Astfel C. E. Shannon ne vorbește despre abordarea cantitativă a informației- informația poate fi măsurată, în sesnsul că aceasta trebuie să se distingă de acele pseudoinformații, care practic nu fac altceva decât să infesteze procesul comunicării, necontribuind cu nimic la complexitatea universului informațional.

Cu toții știm că pentru o comunicare cât mai eficientă între emițător și receptor este necesar ca ambii parteneri de discuție să stăpânească cât mai bine același cod de comunicare. Cu cât elementele în comun sunt într-un număr tot mai mare referitor la subiectul abordat dintre cei doi participanții ai comunicării, cu atât informațiile devin mult mai fluente iar comunicarea este eficace.

Pe de altă parte trebuie luată în vedere și redundanța, care joacă un rol important în desfășurarea informației, deoarece aceasta se referă la informația veche, exprimată prin lucruri simple de genul “ pixul este pe birou”, cu toții știm ce este acela un pix sau un birou, însă tot o informație este și acesta chiar daca aparent pare banală, deaorece astfel de propoziții sau fraze fac parte din viața cotidiană și involuntar nu le mai acordăm importanță fără să ne dăm seama de fapt că, fără acestă informație veche nu am fi putut evolua. Redundanța și informația curentă se află în strânsă legătură una cu cealaltă, dar sunt invers proporționale, deoarece redundanța ne este indispensabilă în viața cde zi cu zi, în timp ce informația nouă atrage mai ușor atenția prin însăși noutatea ei, dezvoltând tot mai mult dorința de a descoperi, de a exagera prin suprainformare, chiar dacă s-a constatat că scriem și vrem să oferim tot mai mult în comparație cu ceea ce primim, ce aflăm, cu esența subiectului propriu-zis. Dorința de a epata prin suprainformare devine tot mai acerbă, acesta este și motivul pentru care societatea a deformat realitatea prin apariția tot mai multor surse de informare care nu erau certificate și care au fost puse la îndemâna societății provocând o degringoladă a omenirii deoarece erau puși în fața unor alegeri infantile de a căuta informațiile necesare aflate într-o expansiune a sistemului informațonal, obturând astfel accesul la autenticitatea informațiilor. Una din metodele eficiente pentru eliminarea efectelor catastrofale ale redundanței se referă la misiunea disciplinelor legate de știința informării de a extrage informanțiile relevante pentru utilizatori din amalgamul informațional curent.

Pe lângă redundanță care după cum bine am menționat anterior, suprasolicită spațiul informațional, avem de a face și cu diverse comunicări lipsite de informații, așa-zisele informații nerelevante care fac parte din sfera pseudoinformațiilor fiind legate în mod direct de impostura artistică, profesională sau științifică. Prin urmare, trebuie reținut faptul ca pseudoinformarea poate imbolnăvii societatea în care trăim cu pași mici dar siguri, deoarece acest fenomen a fost preluat și ăndelung discutat de mari personalități ale timpurilor precum Karl Popper care sublinia faptul că acestă pseudoinformare infestează lumea științifică din cauza comunicărilor care nu suportă o analiză discutabilă bazăndu-se doar pe afirmații și de asemenea, comunicările care pretind a fi ceea ce nu sunt. Andreas Freund subliniază subinformarea voită și parainformarea ca elemente constitutive ale fenomenului de mezinformare, fenomen numit prin prisma acestor pseudoinformațiilor.

Atât pseudoinformarea, cât și suprainformarea constituie elemente negative pentru societate care o fac să stagneze nicidecum sa progreseze, iar pentru o mai bună funocțonare a acestui proces de îmbogățire este nevoie de o atenție sporită asupra tuturor așa-ziselor informații care nu fac altceva decât să activeze dezinformarea publicului larg.

“ Informația este semnificație, conținutul însuși al mesajului”. Pornind de la această accepțiune, observăm faptul că informația ne atrage atenția asupra modului cum aceasta este și trebuie interpretată într-un limbaj obișnuit, referindu-se astfel la sensul “comun” al termenului.

“ Informația este rezultatul observat ( s.n.) al unui proces de comunicare”. Acestă definiție pune în atenția cititorului faptul că informația poate fi privită ca un element de transfer în procesul comunicării de la emițător la receptor, fiind de fapt scopul comunicării. Aș putea spune că această teorie are o dimensiune interesantă deaorece prin prisma acesteia se pot dezvolta numeroase accepții cu privire la sfera informațională precum evidențierea faptului că, pe baza a ceea ce am cercetat în viață, atât am și câștigat, un fel de “ ai carte, ai parte”, cu cât ne cultivăm mai mult, cu atât toate acestea se vor reflecta în gândirea noastră, maniere, comportament, ca rezultat al asimilării unui ansamblu informațional particular ce a contribuit la dezvoltarea noastră personală. De asemenea, pornind de la ideea aferentă, mulți dintre noi își pun întrebări legate de restul informațiilor care nu par a contribui în mod direct la dezvoltarea noastră proprie și care este rolul lor în viața noastră. Un exemplu concludent în acest caz este dat de nenumăratele materii studiate în școli care în prezent, nu par a fi contribuit în vreun fel la ceea ce suntem noi astăzi, parțial este adevărat, însă acestea ne-au oferit noțiunile de bază ale acestora, care, aparent ni se păreau inutile, dar despre care știm câte ceva din fiecare și astăzi, iar acest lucru se datorează informațiilor elementare sedimentate în subconștientul nostru de-a lungul timpului. Practic, totul se rezumă la informare, acțiunea de a cunoaște, deoarece trăim într-un univers în care cunoașterea se bazează pe informații și invers.

“ Informația este procesul însuși de comunicare”. Prin prisma acestei definiții putem observa că nu există comunicare fără informație și nici informația nu poate fi transmisă dacă nu există comunicare, deci, este vorba despre o apartenență a celor două noțiuni. Accentul cade pe circulația informației, pe capacitatea acesteia de a fi căutată, stocată și furnizată pentru a scoate în relief întregul proces.

Cunoașterea la nivel filosofic

Privind din perspectivă filosofică, putem afirma că în acest subcapitol vom aborda problematica euristică a cunoașterii, deoarece, știm cu toții că numai prin pronunțarea cuvântului filosofie, în mintea umană se produce o conexiune a minimum de cunoștințe legate de acest domeniu precum existență, rațiune și de ce nu infinitate, pentru că de fapt asta înseamnă filosofia.

În perioada renascentistă, gândirea filosofică a oferit încredere deplină capacității umane de a obține și asimila cunoașterea, datorită faptului că rațiunea eliberată din acestă perioadă a propus noi metode de gândire, scheme și ipoteze autentice. Dat fiind faptul că, în epoca modernă au apărut primele semnale ale noi filosofii, centrate pe problema cunoașterii după expresiea destinată lui Nicolai Hartmann, bazele gnoseologismului modern nu au întârziat să apară. Tot în această perioadă, se promovează individualismul, filosofia încurajează ființa umană să dea frâu liber găndirii, astfel nonconformismul își pune amprenta asupra condiției umane, având certitudinea că omul se poate elibera doar prin cunoaștere.

Este lesne de înțeles că teoria cunoașterii poate avea o mulțime de abordări și interpretări distincte, care pot soluționa această problematică, de aceea nici filosofia nu face excepție, cu atât mai mult cu cât abordarea ei va fi mai profundă. Pentru a înțelege mai bine un anumit concept sau fenomen este necesară raportarea sa la alți factori adiacenți, tocmai prin faptul că nu poate fi înțeles sub toate aspectele sale, prin propria carecterizare.

În prezent, știința reprezintă una dintre cele mai eficiente și puternice forme ale cunoașterii, datorită faptului că aceasta a reușit să pună bazele și să reprezinte punctul de pornire pentru toate celelalte forme secundare ale cunoașterii în relație directă cu filosofia. Abordarea cunoașterii din perspectiva filosofică, presupune o analiză detaliată a explicației raționale și a tot ceea ce presupune această latură profundă în contextul problematicii actuale.

În primă fază, accentul cade pe o perioadă incipientă a evoluției gândirii filosofice care are ca și obioectiv reflectarea rațională a realității umane. Pornind de la această idee, grecii au fost foarte încrezători în ceea ce privește definirea rațională a universului, considerând această teorie veridică fără a acorda o importanță prea mare conținutului ei, tratând-o superficial, fapt pentru care ulterior au fost făcute diferențe majore între aparență și esență, între idei și știință, deoarece avem nevoie de dovezi certe, precum știința, în timp ce opiniile și percepțiile sunt desemnate ca fiind iluzorii.

Din perspectiva grecilor antici, filosofia este percepută și asimilată ca o cunoaștere rațională a realității, independentă de nevoi și catalogată drept înțelepciune, datorită faptului că această cunoaștere a absolutului pe care grecii o autentifică în viziunea lor, poate reprezenta un leac pentru soluționarea problemelor vitale. Însă, filosofii nu se rezumă doar la o cunoaștere meditativă, ei sunt primii fondatori ai principiilor metodologice ce stau la baza unui anumit domeniu științific, ocupându-se cu legile cele mai vaste ale dezvoltării gândirii umane, angajați în crearea propriei individualități, a propriului ego.Una din problemele esențiale ale grecilor antici, se referă la scepticism, care și-a pus amprenta tot mai mult asupra teoriei cunoașterii, culminând în cele din urmă cu o analiză critică a fenomenului cunoașterii. Scepticii argumentează de ce trăirea este diferită față de cunoaștere, faptul că ceea ce trăim și simțim reprezintă o realitate, nu putem nega aceste senzații, însă o cunoaștere obiectivă este irealizabilă din punctul lor de vedere, fapt pentru care scepticismul are ca și rezultat analiza critică a inovației.

Printr-o abordare clasică a cunoașterii, îl putem aduce în discuție pe Platon, care ne oferă trei termeni definitorii ai cunoașterii: opinie, adevăr și întemeiere. Printr-o analiză cronologică, “ opinie ” este un termen a cărui semnificație este ușor de determinat, a crede sau nu în ceva anume, a-ți da cu părerea despre ceva, reprezintă într-un mod succint o definiție simplistă a opiniei. Printr-o analiză în amănunt, putem observa faptul că opinia se află oarecum în antiteză cu noțiunea de cunoaștere, deoarece, atunci când vorbim de cunoaștere, vorbim de certitudine, în schimb, opinia prin definiția sa, se referă la o bănuială, bazată doar pe supoziții, ceea ce o face să devină îndoielnică. Există însă șansa ca acestea să devină cunoștință, dar în acel moment își vor pierde astfel titlu de opinie. Trecând la cel de-al doilea termen, “adevăr”, observăm încă de la început, fără a fi nevoie de o analază detaliată că este un element important în procesul cunoașterii, fiind vorba despre raportul cunoaștere-adevăr. Cunoașterea se bazează pe adevăr, nu pe supoziții așa cum am afirmat anterior, tot ceea ce se află sub semnul întrebării sau nu avem dovada clară că informația este veridică, rămâne la nivel de ipoteză, adevărul fiind de altfel singurul element care îi poate oferi certitudine . O altă abordare interesantă a acestui termen, se referă la metoda cauză-efect, care are ca scop identificarea tuturor cauzelor posibile generatoare de probleme în raport cu rezultatul obținut în urma soluționării lor, astfel avem cauza reprezentată de procesul eliminarii unui număr cât mai mare de erori, care are ca efect imediat creșterea progresivă a conținutului informațional. Cel de-al treilea termen utilizat de Platon în definirea cunoașterii este “ întemeierea ” care reprezintă o acțiune întreprinsă de creare a unor rațiuni sau fundamente cu scopul consimșirii opiniilor. Întemeierea vine în ajutorul opiniilor, deoarece, aceasta susține ideea că opinia evocă cunoașterea. Menirea întemeierii este de a demonstra că informația este autentică și poate fi utilizată în mod corespunzător, spre deosebire de obiectul opiniei care este definit prin judecată. Așadar, conceptul cunoașterii a fost materializat ca opinie adevărată și întemeiată în filosofia analitică conform lui Alfred Ayer și R. M. Chisholm.

În perioada apoteotică a marilor filosofi, accentul a fost pus asupra naturii, a obiectelor, a lucrurilor cunoscute de ei, neexistând cunoaștere în accepțiunea lor, însă Socrate este cel care concentează filosofia pe om, pe nevoile sale și necesitatea îmbunătățirii morale. Cunoașterea a fost întotdeaună înțeleasă în moduri distincte, în funcție de accepțiunea fiecăruia, însă, Platon consideră cunoașterea ca un proces evolutiv ce se desfășoară în interiorul nostru, în timp ce Fr. Bacon privește cunoașterea ca un imbold al puterii asupra omenirii ce se activează în interirul nostru în momentul în care o deținem. În epoca modernă, teoria cunoașterii este considerată ca disciplină filosofică datorită faptului că aceasta este explicată prin prisma activităților sale multiple.

După cum bine știm, cunoaștere înseamnă informare, fără informare nu avem cum să acumulăm cunoștințe, de aceea, vom aborda informația ca element constitutiv al fenomenului cunoașterii, însă din perspectivă filosofică, datorită faptului că în ultimele decenii, filosofia informației a fost privită ca un domeniu nou de cunoaștere, înglobând totalitatea teoriilor și accepțiunilor informaționale.

Filosofia este o platformă care înglobează totalitatea întrebărilor și a îndoielilor referitoare la ființa umană și existență, în timp ce informația reprezintă cea mai comună dar și cea mai enigmatică noțiune a tuturor timpurilor, fiind de asemenea, dominată și ea de sfera incertitudinilor, chiar dacă scopul său este acela de a o diminua în mod semnificativ. Fiind polisemantică, informația vine în sprijinul cercetării filosofice, în timp ce filosofia prin teoriile sale deontologice asupra gândirii, vine în sprijinul asimilării procesului informațional.

Fenomenul informațional este atât de vast încât oferă șanse reale filosofiei pentru o cercetatare critică, în special din punct de vedere științific și ontologic. Din perspectiva filosofică, informația poate fi mai ușor înțeleasă, prin prisma structurilor și a tipologiilor sale, care înlesnesc percepția asupra tuturor mișcărilor din universul infornmațional, a deficiențelor existente în acest proces complex, prin care se produce ligătura dintre cele două realități. Filosofia informației nu va fi privită doar din perspectiva investigării fenomenului realității, ea reușind să strapungă aceste bariere ontologice și abordează sfera informațională din punct de vedere unitar, funcțional. Datorită faptului că, informația este factorul constitutiv al cunoașterii, o realitate vie, îndoielnică dar indispensabilă și utilizabilă, versatilă și recognoscibilă, face obiectul unei conexiuni indestructibile cu știința sferei existențiale. Doar o accepțiune filosofică poate susține că informația este capabilă să îndeplinească toate rolurile active și pasive, obiective sau subiective, prin aportul său semnificativ în sfera realității și a relațiilor existențiale.

Datorită numărului mare de abordări filosofice, informația poate fi desemnată ca fiind cea mai filosofică temă a lumii moderne, datorită faptului că reprezintă un adevărat templu de gândire al întregului fenomen informațional, indispensabil pentru construirea unei strategii durabile care poate să accepte dar si să facă față impulsurilor informaționale din univers. Filosofia unei societăți se transpune prin prisma caracteristicilor elementare ale forțelor și structurilor menite să asigure coerența sistemului, astfel încât abordarea filosofică a informației doar din perspectiva teoretică, fără contribuția sa reală în societate, poate fi declarată nulă în procesul de dezvoltare.

Profesiile infodocumentare reprezintă unul din factorii importanți ai procesului de dezvoltare, astfel că, se pot coaliza prin filosofie, susținând cercetarea științifică și creativitatea, suportul educațional și îmbogățirea procesului generator de cunoaștere.

Dacă statutul existențial al informației, necesită lămuriri suplimentare în câmpul cunoașterii, iată că, filosofia contribuie în mod vehement la poziționarea și integritatea sa în conștiința socială pentru o mai bună gestionare a societății guvernată de informație.

Cunoașterea în societatea contemporană

În prezent, rolul pe care îl joacă informațiile în procesul cunoașterii, a valorificat sarcina unor anumite zone din acest ansamblu. Dat fiind faptul că, acest fenomen își are rădăcinile din zorii civilizației, unde scrisul, reprezenta cel mai imoprtant instrument al tuturor timpurilor, fiind o necesitate fundamentală a omului inteligent, informațiile care stau la baza procesului cunoașterii au început să fie din ce în ce mai vaste.

Astfel, pentru o înțelegere sistematică a acestui fenomen, în acest subcapitol vom preciza cronologic, etapele esențiale specifice acestui proces evolutiv, care au avut o contribuție semnificativă, începând de la istoria scrisului și până în prezent, fără de care cunoașterea nu ar mai fi beneficiat de prețiozitatea actuală a poziționării sale în societate.

Scrisul a devenit o nevoie organică a omului, în momentul în care a reușit să depășească instinctele native caracteristice, chiar dacă, în fază incipientă, acesta a fost reprezentat prin semne, idei, obiecte, fiind o simplă desfătare a văzului.

Pornind de la epoca preistorică, unde scrierea primitivă era reprezentată prin semne necunoscute, pictate sau gravate sub diferite forme pe pereții peșterilor sau prin intermediul instrumentelor de corn, os sau fildeș, de îndată ce a depășit această etapă și a căpătat o formă generală, ridicându-se la nivel de alfabet, scrisul a dobândit o valoare incomensurabilă. Un alt aspect important al timpurilor preistorice, a fost materialul de care omul a dispus pentru a-și transpune o idee, un gând, o credință, contribind astfel la posibilitatea umană de a face tot felul de combinații ale alfabetului astfel încât, să poată adopta forma corespunzătoare matrialului respectiv. Nisipul, huma, argila, sunt doar câteva din materialele specifice acelei epoci, fiind cele mai raspândite și aflate la dispoziția oricui. Pitagora și Arhimede s-au bucurat îndeajuns de mult de acestă epocă, deoarece, nisipul a căpătat ulterior forma locului divin pentru geometrie în școli. Argila, de asemenea are o însemnătate deosebită, specifică epocii respective, datorită faptului că, scrierea pe argilă frământată s-a practicat o perioadă lungă de timp, căpătând formă de cărămidă, vase sau tablete, în care era imprimat scrisul. Lemnul este un alt suport important pentru scriere, care putea fi ușor zgâriat cu ajutorul unui colț de silex pentru fixarea unor anumite semne specifice,de asemenea, pictatul sau desenatul fiind alte forme de imprimare ale acestora.

Nu este de mirare, că în acea perioadă orice materiale obișnuite pentru noi și care aparent, nu au nici o întrebuințare de acest gen în zilele noastre, aspura epocii preistorice, aveau o însemnătate aparte în ceea ce privește scrierea, frunzele sau ciupercile fiind suporturi indispensabile pentru preistorici. Tot în această categorie specifică materialelor perisabile, se regăsește și ceara, care la rândul său, trebuia întinsă pe plăci lemnoase, luând naștere astfel tabelele cerate, care însă, spre deosebire de celelalte materiale pentru scriere, durata lor de viață s-a dovedit a fi una mult mai îndelungată, fiind utilizată pentru rezolvarea socotelilor. Roca dură reprezintă însă, materialul de bază al scriitorului preistoric, blocurile fiind materia primă din care s-au constituit monumente precum temple, altare, morminte, pe care se pictau sau se zugrăveau conceptele sub forma semnelor specifice, adevărate moșteniri pentru contemporani, deoarece, astfel de opere incomensurabile din punct de vedere valoric, specifice fiecărui domeniu de cercetare, precum istoria, filosofia, literatura sau religia au fost și vor fi neprețuite. Gravarea miilor de semne în granit, a reprezentat o muncă colosală pentru preistorici, însă odată constituite aceste opere, au rămas neprețuite în timp. La această înșiruire nu păutem omite osul de animal și tabelele de fildeș, care, de asemenea au reprezentat materiale de folos specifice acelei perioade, prin întrebuințările lor deosebite. Nici metalul nu a întârziat să apară, fiind unul din elementele fundamentale scrierii, prin turnare sau încălzire, aurul și bronzul consacrând acea perioadă, după cum bine știm de existența vestitelor diplome militare roamne, precum și a celebrului Monumentum Ancyranum din Ankara. Alte metale prețioase care au contribuit în mod semnificativ în procesul scrierii, se referă la argint, aramă, fier, staniu, însă cel mai obișnuit și folosit metal, a fost plumbul, care poate fi găsit în necropole, dar și în ruini.

Bineînțeles că toate aceste materiale au o însemnătate aparte și nu degeaba au fost și vor fi mereu amintite contemporanilor pentru a-și recunoaște procesul evolutiv de instruire, însă cel mai portabil material, a fost codicele de bronz sau metal maleabil, în defavoarea blocurilor de granit inscripționate cu poeme sau rugăciuni, al căror transport era aproape imposibil din cauza greutății foarte mari, ceea ce nu putea influența decât negativ circulația ideilor scrise, motiv pentru care, doritorii de cultivare, mergeau personal la locul cu pricina, unde se afla monumentul literar. Iată că și de asceastă dată, ființa umană se află înntr-o continuă evoluție, prin faptul că aceasta a dat dovadă de dibăcie și istețime, în momentul în care a făcut tot posibilul ca ideile sale să circule indiferent de materialul pe care natura i l-a pus la îndemână. Pânza este un alt material folosit de către romani destinat practicilor religioase, chiar dacă erau oarecum rezistente, aveau un grad ridicat de deteriorare prin utilizare, fapt pentru care materialele practice au fost la mare căutare, devenind primordiale. Astfel că, primul material care face parte din această categorie se numește papirusul, plăsmuită din trestie și a cărui întrebuințare era foarte utilă pentru înlesnirea procesului de scriere și formare a cărții dar și a bibliotecii.

Papirisul este considerat cel mai vechi material dar și cel mai prețios, de circulație bizantină, pe care s-a scris fără prea mari eforturi, motiv pentru care a fost foarte apreciat în acea perioadă, drept dovadă stând manuscrisele în limbile orientale precum egipteană și grecească. La un moment dat, rata sa de circulație a scăzut, din cauza faptului că era greu de conservat în zonele cu climat umed, iar comerțul a început să decadă în mod considerabil în Mediterană, din cauza izbucnirii războielor cu arabii. Este cunoscut faptul că, manuscrisele pe papirus erau foarte scumpe, fiind împărțite în două forme consacrate: codex chartaceus și volumen, ele contribuind în mod semnificativ la fondarea celor dintâi biblioteci, precum faimoasa bibliotecă din Alexandria.

Ulterior apare pergamentul, care se pregătea din piele subțire de origine animală, în special de oaie, fiind un material mult mai accesibil din punct de vedere al prețului. În antichitate acesta se pregătea printr-un proces specific ce presupunea îmbibarea lui cu anumite substanțe minerale pentru înălbire sau prin colorarea cu purpură, dat fiind faptul că în acea perioadă se foloseau ca materiale de scriere, aurul și argintul. Majoriotatea textelor în limba latină s-au păstrat pe pergament, sub formă de palimpset( pergament șters sau răzuit, refolosit pentru scrierea altor texte). Pergamentul a stat la baza constituirii bibliotecilor medievale, care adăposteau manuscrisele românește, fiind locul unde se diferenșiau mai ușor capodopereler miniaturistice specifice evului mediu și ocupând un loc de onoare încă din secolul XV. Cu timpul, rata de circulație a pergamentului a scăzut în mod semnificativ, devenind un material de lux, fiind înlocuit imediat cu hârtia.

În evul mediu, fabricarea hârtiei era destul de veche, fiind materialul de bază al civilizației. În fază incipientă, aceasta era confecționată din pânză de in sau cânepă, ulterior din bumbac, lemn etc. Datorită faptului că era foarte ieftină, răspândirea sa a fost imediată în toate țările, construindu-se ulterior mori speciale pentru confecționarea acesteia. Calitatea hârtie era diferită în funcție de locul de proveniență, astfel că hârtia de cea mai bună calitate o găsim în Damasc, unde avem charta damascena, însă, pe lângă aceasta, existau nenumărate fabrici pentru procurarea hârtiei, care aveau o marcă proprie desemnată prin litere, apoi prin diferite desene sau așa zisele filigrane, folosite și pentru datarea documentelor terminus a quo. Acestea fiind zise, hârtia a fost și va rămâne pretutindeni, cel mai ușor de întrebuințat material, dar și cel mai ieftin, prin intermediul căruia, scrisul va circula în toate formele sale. Chiar dacă nu e foarte rezistentă și nu poate suporta climatul umed, trebuie să recunoaștem că, apariția tiparului nu ar mai fi beneficiat de valoarea cuvenită, dcă nu ar fi existat hârtia.

Nu putem trece la perioada actuală, dacă nu acordăm o importanță deosebită și instrumentelor pentru scriere care au completat acest proces evolutiv, fără de care aceasta nu ar mai fi fost posibil, deoarece, ideile, gândurile, textele nu s-ar mai fi imprimat dacă nu ar fi existat aceste instrumente specifice.

Silexul și lama de metal erau folosite pentru materialel dure, scrierea realizându-se prin zgârâiere sau prin scrijelire, iar pentru rocile tari, se utiliza dalta. Ulterior, omul a descoperit culoarea, cu ajutorul căreia a desenat diferite semne sau figuri, mai întâi cu un cărbune, apoi cu un lut galben și cretă. La scurtă vreme, ființa umană face cunoștință cu penelul și culoarea lichidă, atunci începând cu adevărat procesul de scriere, prin pictarea semnelor (depingere figuris), în negru și roșu. Trestia a fost un al element reprezentativ pentru scriere, prin tăierea sa, omul a dat naștere condeiului primitiv denumit sub diferite forme: fistula, arundo, canna, calamus, iar durata sa de viață a fost până în secolul XII, când și-a făcut apariția pana de pasăre, în special cea de gâscă, care i-a și luat glorioasă locul, până la apariția peniței de metal, în special bronz. Bineînțeles că odată cu apariția peniței metalice, și-a făcut simțită prezența și cerneala, la început fiind utilizată cea din miniu sau oxiod de pălumb și de chinovar pentru roșu și chinoros pentru negru. Mai târziu se folosesc și alte culori pentru scriere precum galben-albastru sau verde, însă majoritatea manuscriselor renumite, sunt realizate în miniatură, cu ajutorul mai multor culori, în special pentru pictarea inițialelor, a diferitelor capitole sau rubrici, ceea ce le oferea o adevărată unicitate și prețiozitate incomensurabilă.

Ca o concluzie a celor mnționate anterior, instrumentele de scris au fost și vor rămâne o adevărată istorie pentru contemporani, care vor putea duce mai departe, cu mândrie, moștenirea strămoșilor ca o emblemă a civilizației.

Întâia formă a scrisului a fost sub forma imaginilor care aveau propria lor simbolistică, propriul limbaj. Astfel, prima scriere a fost generalizată, însă foarte complexă din punct de vedere interpretativ, fiind destul de greu de asimilat, dar și de efectuat, motiv pentru care, imediat s-a pornit un proces de șlefuire a sa, căpătând valori fonetice. Se pare că acest proces a fost extrem de benefic, datorită faptului că, prin mișcarea sa continuă de simplificare a semnelor, acestea au luat forme fixe ale alfabetului, existând o armonie între litere. Lgenda spune că simbolurile au fost motorul de pornire pentru scrierea propriu-zisă. Odată ce au existat materialele, uneltele dar și forma finală a ideilor sau noțiunilor exprimate, scrierea a început să fie rapid popularizată, devenind indispensabilă pentru omenire. Scrisul a reprezentat principala metodă de transmitere a ideilor, însă trebuia găsită și o formă care să îl cuprindă, o formă utilă, așa a fost descoperită cartea, volumina plumbea, lintei, chartacea, pergamena, fiind primele cărți apărute. Cartea însemna întotdeauna o muncă bine organizată, care avea ca rezultat un număr considerabil de exemplare edificate. Tot prin intermediul ei au fost dezvoltate și alte practici, precum comerțul de carte, din care, beneficiile materiale erau satisfăcătoare. Ca urmare a celor menționate anterior, s-a dovedit că cea mai bună formă a scrisului era cea practicată în școli, unde metoda de învățare era foarte bine sistematizată. Sub influența școlii carolingiane, s-au transcris cele mai cunoascute opere ale antichității și prin intermediul căreia, am fost împroprietăriți cu un număr considerabil ale acestora..

Ceea ce este cu adevărat reprezentativ și care a contribuit în mod evidenta la cultura noastră este cartea veche românească. Aceasta este considerată ca fiind oaza de înțelegere și aprofundare a trecutului strămoșesc dar și a viitorului omenirii, prin intermediul căreia, istoria poporului nostru este mai valoroasă, mai intensă, ce vibrează odată cu sufletul nostru. De aceea, efortueile care se fac pentru protejarea patrimoniul cultural național sunt de-a dreptul lăudabile, deoarece lucrările consacrate acestor tehnici pentru descoperirea și studierea cărților vechi, rolul prezenței dar și a circulației lor în cultura românească, dar în special retroacțiunea aspura comunităților și a oamenilor care își dedică timpul asupra acestor activități, merită cu adevărat încurajate și aplaudate, datorită faptului că, aceste situații au început să devină din ce în ce mai particulare. Iată că avem și un reprezentant de onoare în acest caz, pe numele său Nicoleta Milea, care a demonstrat ceea ce înseamnă pasiunea și devotamentul pentru studiu, datorită faptului că a hotârât să studieze în amănunt zestrea patrimoniului cultural din teleorman, neavând nici un fel de pregătire în acest sens. Atitudinea sa fermă în ceea ce privește abordarea acestui subiect, se citește încă din primele rânduri, unde observăm descrierile sale laborioase pe care aceasta le-a făcut despre cărți, de la cele mai vechi până în prezent. Scrupulozitatea acestora ne oferă informații cu privire la condițiile editării, timpul și însușirile acesteia, examinarea asupra stării fizice a cărții, precum și asupra unor cercetări amănunțite a autorului în cauză, privind colecția de carte. O analiză la fel de importantă, se referă la grafica textelor respective, a gravurilor și a altor decorații specifice. Deslușirea și redarea însemnărilor, reprezintă un alt punct de interes, în ceea ce privește descrierea cărților, dat fiind faptul că, aceste indicii complexe din punct de vedere semnificativ, subliniază aspectul unor întâmplări remarcabile, de ordin social sau particular, aspecte legate de viața proprietarilor sau utilizatorilor de carte, cât și informații caracteristice despre repararea sau legarea cărților.

Ca o continuitate a acestui proces evolutiv, ajungem în sfârșit în prezent, unde vom încerca să subliniem și de ce nu, să nuanțăm aspectele importante, care au avut o influență pozitivă asupra dezvoltării societății și a tehnicilor de informare care și-au făcut simțită prezența.

În secolul XX, informația a început să prindă contur sub toate aspectele sale, devenind elementul de bază pentru asimilarea corectă a tuturor aspectelor ce presupun dezvoltatea individuală și socială. Conceptul de globalizare și-a făcut imediat simțită prezența, fiind liantul de bază al aspectelor politice, economice, culturale, unde relația informațe-globalizare are un caracter din ce în ce mai imperativ, simțindu-se tot mai mult nevoia de utilizare a unor aspecte mult mai complexe, dar omogene, de abordare și de remediere a disputelor existente. Fenomenul globalizării este unul foarte important, datorită faptului că, elementele esențiale care stau la baza evoluției mondiale sunt într-un continuu proces de redresare și restructurare. Odată cu apariția acestui proces de mare amploare, informația are o pozișionare defensivă la nivel mondial, înțeleasă ca o siguranță metodologică, fără de care globalizarea nu ar putea funcționa în parametrii normali, rămânând doar o enigmă și o somitate devastatoare. Nenumăratele încercări de a înțelege metamorfoza informației, demonstreză varietatea sa conceptuală, ca parte integrantă în mișcarea contemporană a noțiunilor, dar în special a utilității sale indispensdabile. Informația a ajuns să fie cea mai complexă valoare, absolut necesară pentru progresul uman, inepuizabilă și voluminoasă, însă pot exista și dificultăți în ceea ce privește administrarea globală a informației, din cauza cărora apar iminentele erori, provocând astfel, deficiențe în procesul dezvoltării.

În spațiul românesc, relația informație-globalizare privită din perspectiva Nadiei Petre, reprezintă cea mai sistematică și nuanțată abordare, având un puternic impact asupra dezvoltării societății. Aceasta își propune să evidențieze globalizarea sub toate aspectele sale, fie ele înfloritoare sau nu, tocmai pentru a demonstra că, în special confuziile și inadvertențele la nivel global nu pot fi evitate ci, mai degrabă remediate. În încercarea sa de a soluționa abordarea acestor probleme, autoarea oscilează între accentuarea avantajelor și a dezavantajelor, puctând însă fără rețineri, intensificarea reprezentativă a mișcării informației, dorința de progres la nivel global al fenomenului informațional, ca factor stimulativ în acest proces. La nivel analitic, informația devine partea esențială a operațiilor de globalizare, prin formele și influențele sale superioare de acțiune, în timp ce globalizarea este fără îndoială, un fenomen informațional. Ca în orice relație analitică este absolut necesară, prezența contradicțiilor de orice natură, deoarece reprezintă partea dinamică a relației. Pe baza acestor contradicții s-au dezvoltat noi strategii de abordare a problemelor existente, care au avut un impact pozitiv asupra societății și care au contribuit la dezvoltarea unor noi etape preliminarii motorului informațional. Nu putem afirma cu precizie în care perimetru al globalizării, manifestările informaționale sunt mai pregnante, însă, putem afirma neîndoielnic, faptul că informația reprezintă angrenajul sistemului economic, politic și cultural, fiind elementul decisiv al mișcării.

Punând în relație societatea informațională cu societatea cunoașterii, conform Nadiei Petre, vom constata că sunt evidențiate în primul rând premisele care au demarat apariția și amplificarea etapelor evolutive în societatea informațională, iar în al doilea rând, vom observa o dezvoltare în ceea ce privește partea tehnologică și funcțională a acesteia. Privind partea tehnologică, accentul cade pe vectorii componenți, unde, internetul și cartea electronică reprezintă punctele forte ale tehnologiei, în ceea ce privește transmiterea informațiilor, iar din perimetrul vectorilor funcționali ne confruntăm cu managementul cunoașterii și educația centrată pe e-learning. Prin intermediul acestor procedee, se susține ideea că, informația este factorul primordial în procesul de eliminare a diverselor probleme determinate de globalizăre.

În linii mari, globalizarea presupune procesul de mare anvergură, a dimensiunii contemporane, care generează totalitatea mișcărilor informaționale, pe toate planurile, însă, păstrându-și o logică rațională în planul comunicării.

Știința modernă și procesul său evolutiv, au fost temeinic influențate de o sumă de factori determinanți în societatea contemporană, datorită faptului că, se regăsesc numeroase feluri de cunoaștere legate de complexitatea disciplinelor existente. În prezent, fructificarea capacității de asimilare a oamenirii, prin cercetare și învățare, reprezintă din punctul de vedere al specialiștilor, un beneficiu adus de noile tehniologii, care au facilitat în mod progresiv aceste practici uzuale de cultivare. Totodată, trebuie menționat faptul că, aceste mișcări progresive ale științei și tehnologiei, pot avea și efecte nocive asupra societății, în sensul unei mecanizări totale a lumii actuale, având ca efect robotizarea minții umane și incapabilitatea acesteia de a mai conștientiza relația dintre cercetarea de bază și cercetarea aplicativă. S-a dcemonstrat că, în cele mai multe cazuri, tehnologia în exces este în detrimentul societății, din cauza faptului că, cercetarea științifică fundamentală a început să se bazeze pe progresele tehnologice, pierzând din ce în ce mai mult teren, fiind realmente extirpată prin noile abordări tehnologice. Chiar dacă ne confruntăm cu un summum de noțiuni, aparent sinonimice din sfera cunoașterii, ele au definiții și întrebuințări diferite, fapt pentru care este necesar să acordăm o atenție sporită în momentul în care vorbim despre știință în general sau cercetare științifică (proces de creștere a cunoașterii), ambele noțiuni având semnificații distincte.

Indiferent de metoda de abordare a activităților actuale, privind cercetarea științifică fundamentală sau cea aplicativă, trebuie știut faptul că, liantul de bază al acestui sistem automatizat este cunoașterea propriu-zisă, fără de care noile tehnologii, inovațiile sau marile invenții, nu s-ar mai fi putut dezvolta și valorifica, iar ca medii instituționale în care se desfășoară aceste activități, putem sublinia instituțiile din învățământul superior și instutele de cercetare publice și firmele. Elementele semnificative, ce caracterizează cu adevărat societatea contemporană, se referă la fluxurile informaționale, ce leagă diferite persoane, prin schimbul diferitelor obiecte, evoluția profesiilor de la preocupări fizice, spre cele intelectuale, de cultivare și dezvoltare personală, dar și la nivel social, prin abandonarea organizațiilor obisnuite și îndreptarea către asociații fondate pe cercetare și inovare.

În prezent, actuala reconstituire a cunoașterii umane este fondată pe elementele de manipulare, stocare și propagare a informației. Acest proces de reconstituire a cunoașterii nu se desfășoară doar în universități sau instituții destinate cercetării, ci are o plajă amplă de dezvoltare și valorificare și în alte domenii precum industriile și agențiile guvernamentale sau prin intermediul unor parteneriate realizate în cadrul acestor categorii instituționale. Promovarea cunoașterii, s-a realizat în mare parte prin intermediul educației, cercetării și inovației, iar propagarea sa, a căpătat un caracter din ce în ce mai global. S-a dovedit faptul că, progresul cunoașterii în societatea contemporană, se bazează foarte mult pe asimilarea cunoașterii științifice și tehnologice, ceea ce face ca realitatea dezvăluită prin cunoașterea fundamentală, să fie problematică. Făcând o retrospectivă asupra evoluției cunoașterii de la începuturile sale, până în prezent, nu putem să nu observăm poziția sa superioară din punct de vedere cronologic. Dat fiind faptul că este un fenomen de o mare anvergură, bazat pe aprofundare continuă, care și-a pus amprenta asupra omenirii și prin intermediul căreia s-a și dezvoltat, a deveit una dintre cel mai importante elemente în soluționarea problemelor viitoare ale societății.

Acestea fiind zise, am considerat că este impetuos necesar să abordăm acest subiect, urmărindu-i toate etapele sale de dezvoltare până în prezent, pentru o mai produndă înțelegere și asimilare a informațiilor constitutive ale procesului evolutiv al cunoașterii.

Infrastructura cunoașterii

În prezent, cunoașterea este unica sursă de alimentare informațională pentru societate, motiv pentru care, poate oferi avantaje viabile, datorită faptului că bunurile de cunoaștere sunt într-un continuu progres odată cu utilizarea lor, în timp ce bunurile materiale scad în mod semnificativ. Chiar dacă, cunoașterea este înrudită cu datele și informația, trebuie reținut faptul că, există o distincție clară între cele trei noțiuni, ce nu trebuie încălcată, fiind concepte interschimbabile. În general, succesul și insuccesul organizațional, depind foarte mult de aceste trei noțiuni de bază, în funcție de necesitățile pe care le avem și ceea ce reușim sau nu să realizăm cu fiecare în parte. Problematica definirii cunoașterii este dată și de complexitatea sa, dar și de numeroasele discipline care epuizeză acestă noțiune, pentru a defini diferite aspecte, motiv pentru care, au contribuit în mod semnificativ la amplitudinea acestor deficiențe.

Relația date-informație-cunoaștere

Cunoașterea înseamnă tot ceea ce este cunoscut de om, fiind parte integrantă în procesele organizaționale, servicii, produse, sistem, dar valorificarea sa se face prin intermediul peroanelor. Cea mai importantă funcție a cunoașterii este reprezentată de inepuizabilitatea sa în momentul utilizării și capacitatea de regenerare permanentă, conferindu-i astfel valoarea cuvenită. În ceea ce privește structura sa ierarhică, datele, informațiile și înțelepciunea, formează angrenajul de bază al cunoașterii, fără de care, acest fenomen nu s-ar mai afla într-un continuu progres, astfel încât, ne vom ocupa conștincios de abordarea evolutivă a fiecarui element în parte, cu scopul evidențierii rolului lor esențial.

Datele reprezintă o primă formă a informației, care poate fi utilă sau nu. Ele pot deveni informații prin intermediul unor procese specifice, care le oferă posibilitatea dezvoltării lor actuale, ca factor stimulativ în societatea cunașterii. Datele pot fi sintetizate, astfel încât produsul finit să aibă o formă concretă și totodată relevantă pentru societate, prin condensare. De asemenmea, selcția datelor în mod organizatoric în vederea colectării a număr imoprtant, face obiectul contextualizării lor, alături de caluculul propriu-zis al acestora, care are ca scop principal, procesarea și uniunea lor ca parte integrantă a societății, în vederea servirii unor informații necesare. Repartiția datelor pe diferite tipuri de categorii, dar și eliminarea tuturor inadvertențelor existe, constituie procese importante care contribuie în mod semnificativ la șlefuirea datelor.

Din punct de vedere tradițional, datele sunt definite ca fiind o serie de fapte diverse, sau ținta anumitor obiective, ce pot fi prezentate sub forma unor înregistrări sistematizate ale tranzacțiilor, în cadrul sistemului informatic, care este răspunzător pentru administrarea acestora și a numărului crescut de cereri din partea organizațiilor. Datele au o structură centralizată, ușor de utilizat, care facilitează răspândirea și corelarea lor, prin intermediul calculatoarelor, aflate la dispoziția angajaților. Din punct de vedere analitic, calitatea și cantitatea datelor este dată de evaluarea amănunțită, în ceea ce privește managemntul acestora, prin prisma costurilor, a vitezei de transmitere și a capacității de înglobare. În mod involuntar, organizațiile sunt dependente de aceste date, motiv pentru care rata lor de circulație a crescut semnificativ, chiar dacă există și o parte industrială care nu consideră benefică această exploatare asiduă a datelor, prin faptul că, îngreunează identificarea celor care sunt cu adevărat utile.

Pentru a putea deveni informație, datele trebuie prelucrate în funcție de cerințele informaționale aferente, presupunând colectarea și distribuirea lor, către departamentul de stocare, al căror obiectiv principal este de facilita această tranziție, care să stea la baza luării anumitor decizii.

În concluzie, datele reprezintă materialul brut, care poate fi prelucrat sub toate aspectele sale, cu scopul obținerii suportului final al informației.

Informația este ceea ce numim astăzi o comunicare între două sau mai multe persoane, un mesaj care se bazează pe inovație, nu pe ceea ce cunoștea utlizatorul la început, din diversele domenii de utilizare. Drept urmare, informația reprezintă cel mai important instrument de cercetare în sistemul informațional, având ca activitate principală, evaluarea obiectivă a relațiilor cauză-efect la nivel social. Practic, informația trebuie să reprezinte liantul de bază pentru consolidarea deciziilor, să aibă sub autoritatea sa, o serie de atribute, precum: abordarea unui caracter obiectiv, care să se canalizeze pe aprecieri veridice, verificate, nu pe elemnte care au un caracter interpretativ, nesigur; să fie coerentă și accesibilă, astfel încât să ofere proiecția unei viziuni concrete asupra procesului și nu în ultimul rând, trebuie să fie reprezentativă, curentă și interceptată la timp, evitând astfel eventualele inadvertențe, care pot contribui la așa numitul fenomen de “ îmbătrânire a informației”

Și în ceea ce privește informația, ca noțiune fundamentală a fenomenului cunoașterii, avem o clasificare promptă, care să certifice întregul aport pe care îl aduce această noțiune, aparent simplă.

Această clasificare a informației, se bazează pe o delimitare clară între informația orală, scrisă și cea audiovizuală. Astfel că, prima și cea mai simplă de furnizat este informația orală, în mod ascendend sau descendent, dar care prezintă dejavantajul faptului că, față de informația scrisă, nu beneficiază de o precizare exactă, în situații decizionale. Informația scrisă reprezintă rezultatul final al redactării informației orale, având ca exemple concludente, caietele de sarcini, articolele, documentele etc., toate acestea înglobează informația scrisă. Din această clasificare laborioasă, informația audiovizuală este cea mai complexă, prin faptul că, existența sa, a survenit ca urmare a contopirii informațiilor menționate anterior, ca de exemplu: filmele, afișele, schemele etc, prin parcurgerea unui traseu cronologic de altfel, pornind de la informarea pe cale orală, apoi scrisă și ulterior audiovizuală.

De asemenea, informațiile mai pot fi diferențiate și în funcție de conținutul lor, astfel, ne vom concentra atenția asupra informațiilor de bază, care își pun accentul pe partea generală, a resurselor întreprinderii, a investițiile etc., informația profesionalizată, bazată pe sfera cunoștințelor de ordin strategic privind funcția conducerii, aflată în posesia organelor și posturile care îndeplinesc o astfel de funcție dar și informația curentă, operativă, care se referă la o gamă amplă a problemelor de ordin general.

Bineînțeles că, fiind vorba despre un subiect atât de amplu, aceste clasificări nu se opresc aici, existând căte o repartizare sistematică pentru fiecare domeniu în parte, având în vedere faptul că, informația este pretutindeni.

Cunoașterea- Este lesne de înțeles faptul că, la nivelul acestui concept apar nenumărate întrebări legate de complexitatea cunoașterii, însă, referindu-ne strict la relația informație-cunoaștere, cea mai des întălnită întrebare, face referire la sinonimia celor două noțiuni, sau la posibilitatea acesteia de a avea și o altă semnificație în afara sferei digitale, în sensul de cunoaștere propriu-zisă, ce se află la dispoziția umană.

Având în vedere că am discutat pe parcursul acestei lucrări despre fenomenul cunoașterii în general dar și din diferite perspective, propun pentru facilitarea drumului parcurs spre o mai bună înțelegere a relației menționate în partea incipientă a subcapitolului, să abordăm de această dată, acest fenomen și dintr-o accepție particulară a societății, precum: 1. cunoașterea ca factor de producție, 2. cunoașterea privită ca bun public.

1.Pe lângă factorii tradiționali ai cunoașterii, există și un factor important care se impune din punct de vedere economic, în sensul că, societatea beneficiază de venituri substanțiale și de un succes scontat, de pe urma acestui “conglomerat” de cunoștiințe, generat de cunoaștere. Capacitatea cunoașterii înglobează mai multe dimensiuni și forme, astfel contribuie la dezvoltarea cunoștiințelor în management, aduce mari progrese în domeniul psihologic, aduce o nouă tehnologie de organizare superioară a întregului suport de activități, toate aceste elemnet constitutive, se bucură de un progres constant, datorită fenomenului aflat în plină ascensiune. Cunoașterea, ca factor de producție este net superioară celorlalți factori, datorită faptului că ea nu cunoaște proprietatea de raritate, prin care sunt caracterizați factorii aferenți. Productivitatea cunoștiințelor reprezintă de asemenea un factor decisiv în succesul economic al societății, deoarece fabricarea, accesarea și utilizarea cunoștiințelor, vor fi întotdeauna punctele cheie în deartajarea țărilor din punct de vedere valoric, fiind o perspectivă de viitor.

2.Prin cunoașterea ca bun public, înțelegem că, prin epuizarea unei cantități cât mai mari de cunoștiințe, nu vom diminua “stocul”, ci din contră, ne vom îmbogăți din punct de vedere intelectual, având în vedere că, aprofundarea este cea mai bună metodă pentru dezvoltare și inovare. Cunoașterea are toate atuurile necesare unui bun public, deoarece, consumul unei părți, nu poate afecta consumul altei părți, existând mereu un echilibru între consum și cunoștiințe, odată consumate, ele sunt regenerabile dar și versatile.

Având în vedere fragilitatea societății cunoașterii, cunoașterea propriu-zisă are la bază acest sistem informatic, centrat pe vectori reprezentativi, de ordin funcțional și tehnologic, care au capacitatea de a o transforma dintr-o societate informațională, în societate a cunoașterii.

Cunoașterea tacită și cunoașterea explicită. Pentru a putea vorbi despre cunoașterea nouă, avem nevoie de o trimitere la cele două forme de cunoaștere, datorită faptului că, generarea noutății, necesită o interacțiune dar în același timp și o distincție, între cele două forme menționate.

Astfel că, prin cunoașterea tacită, înțelegem o formă de cunoaștere personală, informală, aflată în psihicul uman, constând în cele mai bune practici prin transmiterea abilităților în mod direct între oameni, situându-se la un nivel subiectiv de înțelegere, separat de nivelul de raționalizare. În viziunea organizațională, cunoașterea tacită este un fenomen dificil de comunicat, avându-și rădăcinile doar în acțiune, motiv pentru care este subjugat unei ambiguități cauzale, fiind în mare parte imobil. Transferul cunoașterii tacite este implicit, deoarece, asigură efectul scontat al atribuțiilor avute și se realizează prin propagarea experienței de la o persoană la alta.

Cunoașterea explicită reprezintă în mod evident opusul primei forme de cunoaștere, așadar, nu o să întâmpinăm dificultăți în ceea ce privește descrierea sa. Este o cunoaștere formală, foarte ușor transmisibilă prin intermediul diferitelor limbaje, are o structură bine organizată, bazată pe reguli și este considerată ca fiind o cunoaștere codificată. Cunoașterea explicită se bazează foarte mult pe noile dezvoltări tehnologice, fiind o îndrumătoare a acțiunilor, în timp ce cunoașterea tacită aduce noutate prin intermediul propriului intelect. Cunoașterea explicită beneficiază de numeroase atribute pe care le poate oferi organizațiilor precum: control și performanță. Dtorită faptului că are un caracter codificat și poate fi comunicată, transferul intern este mult mai facil, dar și ușor imitabil de către adversari, ceea ce nu este tocmai bine.

Aceste forme de cunoaștere au întrebuințări diferite, însă nu pot funcționa una fără cealaltă, astfel că, ele trebuie să fie într-un permanent echilibru, formând un tot unitar. Dacă cunoașterea tacită se adresează angajaților, “obligându-i” să fie mai inventivi, cunoașterea explicită, se ocupă de partea organizațională și de maximizarea rezultatelor aferente.

Cunoașterea nouă. Chiar dacă cunoașterea a evoluat extrem mult în ultimii ani, într-un timp relativ scurt, prin apariția tot mai mare a diverselor tehnologii care au adus atât avantaje cât și dezavantaje pentru societate, în sensul că, au reușit, în mod involuntar, să ne îngrădească anumite abilități pe care, cu siguranță le-am fi putut dezvolta în mod armonios, se pare că, aceste lucruri au fost preluate și prelucrate de către mecanismul tehnologic.

Factorul esențial în generearea de cunoaștere nouă, se referă la implementarea unor strategii noi din punct de vedere practic, care să ajute la îmbunătățirea proceselor creatoare pentru generarea cunoașterii. Așadar, asupra acestui proces evolutiv de inovare, și-au pus amprenta mai mulți specialiști, însă, japonezii I. Nonaka și H. Takeuchi, sunt renumiți în acest domeniu. Cei doi cercetătoti, împreună cu R. Toyama propun un altfel de model, unificat pentru dinamizarea cunoașterii. format sub formă de spirală și care are la bază două concepte aflate în opoziție precum: “ordine și haos, micro și macro, parțial și total, minte și trup, tacit și explicit, eu și alții, deducție și inducție și creativitate și control”. Scopul acestei spirale în procesul de creare a cunoașterii, era bazat pe gândirea dialectică, care poate depăși și rezuma astfel de contradicții. Propunerea japonezilor cu scopul înțelegerii modului cum organizațiile produc cunoașterea în mod dinamic are la bază trei elemente fundamentale, care trebuie să se afle într-un raport reciproc de condiționare, pentru a ajunge la forma finală a spiralei generatoare de cunoaștere:

“- Procesul SECI ( proces de creare a cunoașterii prin conversie între cunoașterea tacită și cunoașterea explicită).

– Ba ( contextul partajat pentru crearea cunoașterii)

– Bunurile de cunoaștere ( intrările, ieșirile și factorii care moderează procesul de creare a cunoașterii).

Socializare ( de la cunoaștere tacită la cunoaștere tacită este procesul de conversie a cunoașterii tacite noi prin partajarea experiențelor).

Externalizare ( de la cunoaștere tacită la cunoaștere explicită este procesul de articulare a cunoașterii tacite în cunoașterea explicită).

Combinare ( de la cunoaștere explicită la cunoaștere explicită este procesul de conversie a cunoașterii explicite în seturi mai complexe și sistematice de cunoaștere explicită).

Internalizare ( de la cunoaștere explicită la cunoaștere tacită este procesul de conversie ( concretizare) a cunoașterii explicite în cunoașterea tacită).”

Cei trei japonezi susțin faptul că, că acest proces începe la nivel individual, iar pe măsura deplasării sale în comunitate are capacitatea de a se extinde, fiind un proces care nu are sfârșit, actualizându-se în mod permanent.

Cel de-al doilea element reprezentativ al modelului ba (loc), pune accentul pe contextul fizic de care are nevoie cunoașterea pentru a putea fi creată. “ În crearea cunoașterii, generarea și regenerarea lui ba este cheia, deoarece ba oferă energia, calitatea și locul pentru realizarea conversiilor individuale și pentru deplasarea de-a lungul spiralei cunoașterii.”

Cel de-al treilea element constitutiv, se referă la bunurile de cunoaștere, care sunt evidențiate de intrările, ieșirile dar și de agenții definitorii ai procesului de creare a cunoașterii. De asemenea, aceste bunuri sunt și ele la rândul lor ierarhizate în patru tipuri reprezentativ, cu scopul de a fi percepute așa cum sunt ele construite, procurate și valorificate:

“ Bunuri de cunoaștere care țin de experiență ( cunoaștere tacită partajată prin experiențe comune abilități și know-how al indivizilor, grijă, iubire, încredere și securitate, energie, pasiune și tensiune).

Bunuri de cunoaștere conceptuală ( cunoaștere explicită articulată prin imagini, simboluri și limbaj concepte de produse, design).

Bunuri de cunoaștere sistemice ( cunoaștere explicită sistematizată și împachetată documente, specificări, manuale, baze de date, patente și licențe).

Bunuri de cuoaștere care țin de rutină ( cunoaștere tacită de rutină și întipărită în acțiuni și practici know-how în operații zilnice, practici organizaționale, cultură organizațională).”

Chiar și generarea de cunoașterea nouă, pentru a putea fi asimilată și utilizată în mod coerent este nevoie ca aceasta să fi avut deja o bază anterioră a cunoașterii, care să reprezente punctul de pornire în acest proces laborios de îmbogățire permanentă a cunoștiințelor prin învățare.

Piața cunoașterii. Este cunoscut faptul că, noțiunea de cunoaștere s-a transformat cu timpul, într-un produs de mare anvergură, rata sa de comercializare fiind în plină ascensiune, datorită circulației sale foarte densă. La nivel organizațional, cunoașterea este foarte dinamică, comparativ cu cea individuală, datorită mișcării sale permanente influențată de o serie de factori alternativi.

T. Davenport și L. Prusak demonstrează faptul că, piața cunoașterii nu este deloc diferită comparativ cu piața de bunuri, deoarece, și în acest context avem vânzători și cumpărători de cunoaștere, care chiar negociază pentru obținerea și satisfacerea nevoilor solicitate. Structura sa ierarhică se aseamănă până în cele mai mici detalii cu o piață obișnuită de bunuri, având la baza sa brokeri și antreprenori care își exercită atribuțiile în vedea atingerii scopurilor propuse. Cei care își exercită activitățile în perimetrul pieței cunoașterii sunt supranumiți actori, deoarece, aceștia au capacitatea de a-și asuma zi de zi câte un rol specific sau chiar mai multe în același timp (cumpărător, vânzător și broker). Din punct de vedere analitic, vom observa că din această categorie de actori, cumpărătorii sunt cei care se confruntă cu remedierea anumitor probleme, a căror rezolvare necesită un bagaj mai mare de cunoștințe. Vânzătorii de cunoaștere, sunt însă,acei oameni dintr-o anumită organizație, care se ocupă cu comercializarea acestor cunoștințe substanțiale referitoare la un anumit subiect sau domeniu. Acest rol nu poate fi substituit de oricine, deoarece este necesară prezența unor persoane înzestrate cu abilități bune de comunicare, sigure pe sine care știu exact ce au de oferi, prin puterea de convingere. Iar ultima categorie de actori, se referă la brokerii de cunoaștere, care se ocupă cu conexiunile dintre cumpărători și vânzători. Pe lângă aceste trei mari categorii, avem nevoie și de câteva elemente constitutive care stau la temelia convențiilor de pe piața cunoașterii, fără de care aceastea nu s- ar mai cuantifica: renume, reciprocitate și altruism.

În cadrul unui studiu referitor la piețele cunoașterii, s-a constatat că au un grad destul de ridicat de ineficiență în cadrul organizațiilor, cauzalitatea acestora fiind dată de diferitele aspecte care vizeză existența anumitor lacune în ceea ce privește informația cu privire la piața cunoașterii, asimetria cunoașterii la nivelul organizațiilor și localizarea care se referă la obținerea cunoașterii din sursele foarte apropiate organizațiilor și nu din surse îndepărtate, de unde ar trebui de fapt. Pe lângă aceste inadvertențe, organizațiile se mai confruntă și cu anumite distorsiuni care frânează fluxul cunoașterii, dar și cu o serie de obstacole care reduc piețele organizaționale. Însă, ca în orice situație critică, există și anumite remedii care pot combate aceste probleme, prin inovațiile tehnologice cu potențial mare de transformare a dinamicii piețelor, dar și prin alocarea unor spații specifice, destinate schimbului de cunoaștere precum sălile de discuții, universitățile colective, târguri de cunoaștere etc.

Avantajele organizațiilor, cât și ale beneficiarilor, sunt date de eficiența piețelor de cunoaștere, cu cât acestea sunt mai eficiente, cu atât și participanții acestui proces vor fi mai fericiți, mai împliniți. Spre deosebire de piețele pentru bunuri, pițele de cunoaștere, au capacitatea de a-și extinde stocul total al cunoașterii din organizație, la fiecare vânzare, prin faptul că această cunoaștere este rulată în permanență, ca un mecanism fără oprire, iar convenția în sine duce la inovare, la generarea de cunoaștere nouă.

Pentru a izbândi în această industrie, și pentru un management de succes, este nevoie de o mai bună instruire asupra piețelor cunoașterii, cu privire la relațiile sociale, economice și politice, care fac ca acest mecanismn inovator, să fie într-o continuă mișcare și un progres permanent.