Biblioteca Academiei Romane

Am ales ca temă Biblioteca Academiei Romane deoarece are o activitate neîntreruptă de peste 145 de ani, și este cea mai veche, mai valoroasă (în privința patrimoniului cultural pe care îl deține) și mai complexă bibliotecă a României. Este o bibliotecă enciclopedică, cu statut de bibliotecă națională, deschisă cercetătorilor științifici, din țară și din străinătate și este o instituție a tuturor românilor.

Menirea ei a fost și este și în prezent, aceea de a valorifica științific patrimoniul cultural național, de a păstra vie memoria neamului românesc, a istoriei existenței sale și de a sprijini realizarea marilor proiecte ale Academiei Române. Biblioteca Academiei Române conservă cărți și publicații periodice din cele mai vechi timpuri, documente istorice de importanță națională, manuscrise ale marilor scriitori, stampe, fotografii, hărți, piese muzicale și colecții de numismatică și filatelie.

Lucrarea este structurată pe trei capitole. În primul capitol, intitulat Constituirea Bibliotecii Academiei, am prezentat momente importante de la înființarea Bibliotecii Academiei și modalitățile prin care biblioteca și-a constituit, organizat și dezvoltat colecțiile.

În cel de-al doilea capitol, Colecțiile Bibliotecii Academiei, am descris secția imprimatelor, cabinetul de manuscrise, documente și cărți rare, cabinetul numismatic, de stampe, cabinetul de hărți și atlase și cabinetul de muzică ale bibliotecii.

Capitolul trei este dedicat unor personalități care au contribuit, prin donațiile și activitățile sale la îmbogățirea colecțiilor bibliotecii și la creșterea prestigiului acesteia pe plan internațional.

În Concluzii am prezentat importanța Bibliotecii Academiei, bibliotecă cu un fond documentar deosebit de vast și valoros, ctitoria mai multor generații de cărturari, principala bibliotecă științifică cu orizont enciclopedic din țară.

CONSTITUIREA BIBLIOTECII ACADEMIEI

„Creată din obolul spiritual al românilor de pretutindeni, când aproape jumătate din numărul lor se afla sub stăpânire străină, Biblioteca Academiei Române și-a dovedit devreme utilitatea ca cel mai important centru de informare și documentare al neamului, prin colecțiile adunate, organizate și bine gospodărite de o mână de entuziaști, grupați în jurul lui Ioan Bianu”.

Biblioteca Academiei Române își are începuturile odată cu donația episcopului de Buzău, Dionisie Romano. Donația acestuia cuprindea un număr de 81 de cărți românești vechi, legate în 73 de volume, de la cele mai vechi tipărituri, din epoca Coresiană, pănă în anul 1836, majoritatea fiind cărți bisericești, dar și cărți juridice, gramatici sau cărți de școală. Dintre aceste cărți amintim: „Psaltirea slavo-românească” (1577), „Psaltirea în versuri” de Dosoftei, Uniev (1673), „Evanghelie învățătoare”, Govora (1642), „Gramatica românească” de Enăchiță Văcărescu, Ed. a 2-a, Viena (1787), „Gramatica românească” de Georgie Săunescul, Iași (1833). Colecția de cărți i-a aparținut inițial lui Constantin Cornescu Oltelniceanu, un pasionat bibliofil ce dorea să compună un lexicon românesc etimologic. După moartea lui Oltelniceanu, Episcopul de Buzău a cumparat o mare parte din biblioteca acestuia (1854-1855).

În epoca de formare a Bibliotecii Academiei, donațiile au constituit principalul mijloc de creștere și îmbogățire a colecțiilor. Astfel, cărturari de seamă ai vremii, alături de membrii Societății Academice Române, au contribuit prin donațiile lor la dezvoltarea fondului de carte al bibliotecii. Carol Davila donează bibliotecii in anul 1867 un număr de 25 de exemplare din culegerea de poezie populară a lui Vasile Alecsandri. Timotei Cipariu își aduce și el contribuția la sporirea colecției bibliotecii, dăruind câteva dintre publicațiile sale: „Arhiv pentru filologie și istorie”, „Principia de limba și scriptura” (1866) și „Discurs ținut la adunarea generală a Asociațiunei române-transilvane” (1862).

Între 1868-1871, donații mărunte pentru bibliotecă vin de la A. Treboniu Laurian, V. A. Urechia, P. Poenaru, G. Baritiu și I. Caragiani, membri ai Societății. După 1871, ca urmare a chemării la lucrările Societății Academice a lui A. Odobescu, ales încă din 1870, a lui D. A. Sturdza si Ion Ghica, lipsa de cărți fundamentale este tot mai adânc simțită pentru lucrările secțiunilor Societății. În acest sens, proaspătul membru al Societății Academice, A. Odobescu, oferă în continuare spre donație publicații filologice și istorice din biblioteca sa personală, foarte valoroase pentru studiul limbii, literaturii și istoriei naționale.

La 12 august 1871, A. Papiu Ilarian aduce în bibliotecă, din partea unui cleric din Reghin, Mihail Crișan, un dar constând în 160 de monede romane, care împreună cu alte 19 monede și medalii românești, primite de la V. A. Urechia vor face parte din Cabinetul numismatic al Bibliotecii Academiei. De la I. Ghica s-au primit, în 1872, două lăzi cu documente istorice, iar generalul I. Adrian donează un număr de 50 de cărți, la 30 martie 1873, care cuprindeau toți clasicii latini din colecția Panckouque. Acesta din urmă donează și un număr de 46 de volume de carți istorice, filologice și literare.

O a doua cale de îmbogățire a colecțiilor bibliotecii, pe lângă donații, au constituit-o cumpărările. În primii 10 ani de activitate academică, numărul achizițiilor nu a fost prea însemnat, dat fiind faptul că prevederile bugetare nu variau decât între 2000-4000 lei anual. Pe lângă publicații filologice, cărți românești vechi, ediții de clasici antici, colecții de ziare și reviste românești, s-a căutat să se aducă în bibliotecă, începând cu 1873, cât mai multe publicații fundamentale și cărți de sinteză, din toate disciplinele care intrau în preocupările de studiu ale secțiunilor academice.

Schimbul internațional de publicații, dezvoltat în special din anul 1879, când Societatea a fost transformată în institut național cu denumirea de Academia Română, a reprezentat ultima cale de dezvoltare a colecțiilor bibliotecii. Acest schimb de publicații avea să îmbogățească biblioteca cu ample colecții de periodice și numeroase monografii, editate de academii și societăți savante din întreaga lume.

Astfel, la sfârșitul anului 1879, colecțiile Bibliotecii Academiei conțineau 5580 volume de cărți și periodice; 120 volume de manuscrise și câteva sute de documente; 150 de stampe și fotografii; 190 de hărți și 370 de monede și medalii. Faptul că Societatea Academică Română este declarată institut național îi conferă acesteia o independență în lucrările sale. Pe lângă această independență, în 1879 se elaborează noile statute ale Academiei Române: prin acestea, activitatea Academiei dobândește un caracter statornic. Prin aceste statute, se definește pentru prima oară funcția arhivistului-bibliotecar, care avea, pe lângă atribuția de a ține în ordine arhiva Academiei și misiunea de a cataloga fondul bibliotecii. Într-o foarte mare măsură, Ion Ghica, președintele Academiei din acea perioadă este cel care a coordonat această nouă organizare.

În perioada 1879-1885, conducerea Academiei a avut ca primă preocupare aducerea, ca donații, a câtorva biblioteci întregi, dintre care cea mai valoroasă și cea mai însemnată ca număr fiind biblioteca lui Dimitrie C.Sturdza-Scheianu, dăruită Academiei în iulie 1884. Aceasta cuprindea 7487 volume de cărți, 143 volume de manuscrise și un număr semnificativ de documente originale din Transilvania și din Ungaria.

Pe măsură ce s-a dezvoltat, biblioteca a avut ca neajuns, în primul rând lipsa unui spațiu adecvat pentru colecțiile sale. În fruntea donatorilor rămâne în continuare Dimitrie Sturdza, care oferă o bogată colecție de diplome și arte românești, latinești și slavone, toate relative la istoria poporului român. Același Sturdza donează la 12 iunie 1888- 29 de cărți românești și străine.

Având colecții variate și destul de bogate în conținut, s-a considerat necesar ca Biblioteca Academiei să funcționeze după un normativ cu ajutorul căruia să-și desfășoare activitatea. Regulamentul din 1884 a reprezentat un moment important pentru dezvoltarea și organizarea serviciilor și colecțiilor bibliotecii. Acest regulament stabilea scopul și compunerea bibliotecii, precum și împărțirea acesteia în două secțiuni: imprimate și celelalte colecții. Îndatoririle personalului bibliotecii erau prevăzute în regulament, precum și modalitatea de catalogare a colecțiilor.

Pe lângă donații și cumpărări de carte, relațiile de schimb cu instituțiile din străinătate cresc și ele. Dacă în 1879 întreținea relații cu două societăți științifice, până în anul 1885, 6 ani mai târziu, numărul acestora urcă până la 50.

Epoca de constituire a Bibliotecii Academiei, desfășurată în două perioade: prima între 1867-1878, iar cea de-a doua între 1880-1885, se poate considera ca fiind încheiată. La sfârșitul acestor două etape de formare biblioteca conținea câteva sute de manuscrise românești, câteva mii de documente istorice, câteva sute de cărți si stampe, câteva mii de monede și medalii, mărci poștale și obiecte de muzeu. Din anul 1885, biblioteca devine beneficiară a depozitului legal, singura problemă rămasă nerezolvată la această dată fiind găsirea unui local corespunzător pentru instalarea bibliotecii.

„Dezvoltarea pe care au cunoscut-o colecțiile Bibliotecii Academiei în cea de-a doua perioadă a ei de constituire s-a continuat, cu aceeași intensitate, și în epoca următoare. Creșterea prestigiului Academiei în lumea științifică din țară și de peste hotare, prin dezvoltarea activității și publicațiilor ei, ca urmare a reorganizării pe care o căpătase în 1879, a contribuit la deșteptarea interesului public față de principalul organ de sprijin al activității Academiei – biblioteca și colecțiile sale științifice.”

În această perioadă, la fondul bibliotecii se adaugă biblioteci întregi sau părți din bibliotecile unor personalități culturale. Astfel, la fondul general de imprimate al bibliotecii se adaugă cărțile din biblioteca lui C.C.Hepites din Brăila, N. Vlasto din Craiova și biblioteca episcopului de Rîmnic Ghenadie Enăceanu. Aceste donații proveneau de la instituții și cărturari ai vremii, fiind mai variate, mai numeroase și mai importante decât cele din trecut, deoarece conțineau materiale de mare interes național. Predomină manuscrisere românești și din alte limbi, tipărite pe teritoriul țării noastre, precum și o gamă variată de documente istorice și arhive particulare ale unor personalități culturale românești.

Epoca de organizare a Bibliotecii Academiei cuprinsă între 1886-1918 este caracterizată printr-o susținută activitate științifică, care are drept rezultat realizarea unor valoroase repertorii bibliografice.

Devenit fond independent încă din 1888, fondul de publicații periodice al Bibliotecii Academiei Române constituie colecția cu cele mai numeroase periodice românești, publicate în limba română sau în alte limbi. În prezent, aici sunt înregistrate peste 60.000 de titluri, iar în ultimii 10 ani acestora li s-au mai adăugat încă 5000 de titluri.

În anul 1890, Academia și Biblioteca s-au mutat din palatul Universității în casa C. Cezianu din Calea Victoriei, având la parter biblioteca cu depozitul de publicații și o sală de lectură ce avea o capacitate de 20 de locuri, sală ce avea drept utilizatori profesorii universitari și alți cercetători. Ulterior, în 1893, biblioteca se extinde, având amenajată o sală de lectură pentru imprimate cu 32 de locuri, cu o colecție de peste 1600 de volume și acces liber la raft pentru toți cititorii bibliotecii. La 10 noiembrie 1898, Biblioteca Academiei devine o bibliotecă publică, deschisă de la 08:00 la 18:00, pusă la dispoziția tuturor cercetătorilor.

Conform unei decizii a Academiei Române din 1894, activitatea științifică a Bibliotecii trebuia să înceapă cu o bibliografie generală a culturii românești, a cărei redactare a fost încredințată lui Ioan Bianu. În planul înaintat Academiei Române, aprobat în 1895, Ioan Bianu arăta că bibliografia românescă, din punct de vedere al dezvoltării noastre istorice și a culturii române, se poate împărți în trei clase de publicații: a) cărțile românești vechi, de la 1508 la 1830; b) cărțile românești moderne, apărute după 1831; c) cărțile străine privind România și românii. El preconiza de asemenea redactarea unei bibliografii a periodicelor românești și un catalog descriptiv pentru colecțiile de manuscrise și documente istorice. Planul prezentat de Ioan Bianu în 1895 se află la originea repertoriilor bibliografice următoare, apărute de-a lungul anilor.

Între 1898 și 1913, la Biblioteca Academiei a lucrat Ilarie Chendi ca ajutor de bibliotecar. Acesta „a folosit în serviciile sale oameni de cultură și talent creator, iar la rându-i Biblioteca a fost un mediu căutat și prielnic dezvoltării acestor talente”.

Evenimentul cel mai important la început de secol XX a fost cedarea de către statul român, către Academia Română a tuturor colecțiilor Bibliotecii Centrale din București, cu o lege promulgată la data de 11 aprilie 1901. Astfel, statul transferă Academiei obligația de a întreține o bibliotecă națională, punându-i la dispoziție o subvenție anuală pentru îndeplinirea acestei noi misiuni. Prin transferarea sarcinii de a întreține o bibliotecă națională, statul recunoaște că Biblioteca Academiei era bine administrată, iar colecțiile acesteia erau într-o continuă creștere. Deși constituită mult mai târziu decât a fost Biblioteca Centrală, Biblioteca Academiei a avut avantaje pentru conferirea acestui statut de bibliotecă națională, printre atuuri fiind funcționarea sa fără întrerupere, faptul că a fost condusă și sprijinită de personalități din domeniul bibliologiei, organizată și administrată de profesioniști. Prin această integrare a fondurilor Bibliotecii Centrale, Biblioteca Academiei a devenit, la început de secol XX, o bibliotecă extrem de bogată în valori culturale românești și străine.

Depozitul legal, devenit o modalitate de îmbogățire a colecțiilor bibliotecii, aducea în bibliotecă, în trei exemplare, întreaga producție curentă a tiparului din țară. Deși avea lipsuri în aplicare, legea depozitului național din 1885 a constituit totuși, pentru Biblioteca Academiei, principalul mijloc pentru constituirea fondului național începând cu data aplicării ei. Noua lege având ca obiect depozitul legal a fost obținută abia la 19 martie 1904. Această lege extindea obligativitatea legală asupra tuturor categoriilor de imprimate, executate prin toate procedurile grafice cunoscute, și completată cu un regulament care stabilea modalitățile de aplicare.

Unele din publicațiile intrate în Biblioteca Academiei pe calea depozitului legal au constituit fondul de dublete al acesteia, din care Academia a ales și dăruit altor biblioteci din țară numeroase publicații. Între 1894-1904 s-au dăruit Bibliotecii Urechia din Galați un număr de 12.518 cărți în 22.597 de volume și 688 note muzicale, iar în 1902 au fost date peste 1.200 de volume Bibliotecii Fundațiunii Universitare din București.

Începuturile bibliotecii regionale gălățene se leagă de Vasile Alexandrescu Urechia, cel care pune bazele bibliotecii ce ulterior îi va purta numele. După părerea acestuia, biblioteca gălățeană nu trebuia să rămână numai o bibliotecă publică. După modelul Bibliotecii Academiei, se organizează la Galați secția de stampe, secția de documente, o secție de manuscrise, una sigilografică, cabinetul numismatic, secția cartografică și fondul arheologic. Colecționari precum D.A.Sturdza, I.Calinderu sau Emilian Micu donează cărți, reviste, stampe, monede, sau cer liste cu lipsurile bibliotecii. În ședința din 5 aprilie 1894, Academia Română aprobă ca unul din cele trei exemplare primite conform legii depozitului legal din 1885 să fie trimis la Galați. Donațiile vor continua până în anul 1905, dată după care, în urma modificării legii presei vor deveni cu totul sporadice. Putem vorbi astfel, despre existența unei filiale a Bibliotecii Academiei Române și de asemenea despre dreptul de depozit legal la Biblioteca din Galați, cel puțin până în anul 1905.

Primul Război Mondial aduce cu sine întreruperea donațiilor, inclusiv a publicațiilor Academiei Române. Ultima donație din partea Academiei este semnalată în martie 1940, când se cere printr-o scrisoare acordul Bibliotecii „Urechia’’ pentru primirea unei publicații în limba greacă. Biblioteca gălățeană a adus o contribuție importantă la completarea colecțiilor Bibliotecii Academiei, în anul 1920 trimițând Bibliotecii Academiei 120 de publicații. Donații și schimburi reciproce de publicații au existat permanent între cele două mari biblioteci, astfel încât în primii 16 ani de activitate media anuală a creșterii colecțiilor V.A. „Urechia” a fost de 3086 volume, apropiindu-se destul de mult de numărul colecțiilor intrate anul în Biblioteca Academiei.

Cea mai asiduă muncă a lui Ioan Bianu a fost aceea de a aduna în bibliotecă toate tipăriturile trecutului, dar și pe cele recente ale intelectualilor din diferite domenii, în ideea de a constitui un fond național util demn de o bibliotecă pentru studiu și știință. Prin grija lui Ioan Bianu s-au adunat un număr variat de tipuri de publicații: cărți, manuscrise, periodice, stampe, portrete etc., documente ce necesitau un sistem de organizare aparte. În 1903, Bianu începe organizarea colecțiilor de imprimate pentru periodice și în 1905 pentru cărți. Bianu nu a conceput catalogarea doar ca o operație biblioteconomică, ci ca pe un real mijloc de informare, ca o adevărată operă bibliografică.

Astfel, Bianu adoptă un sistem de organizare a colecțiilor care era foarte simplu în execuție, practic și bun în rezultate. Pentru prima oară se punea în practică principiul modern al separării publicațiilor independente de cele cu creștere periodică și al așezării lor în depozit după sistemul mobil pe formate. Noua organizare a lui Bianu a avut în vedere, pe lângă înscrierea, după norme bibliografice precise, a fiecărei publicații la un singur număr din registrul inventar și întocmirea de cataloage separate, alfabetice și pe materii, pentru fiecare categorie de imprimate.

Pentru acest sistem de organizare, Ioan Bianu a beneficiat de priceperea colaboratorilor săi: Nerva Hodoș, Ștefan Pop și Alexandru Sadi-Ionescu. Sadi-Ionescu s-a dovedit a fi nu numai un iscusit organizator, ci și unul dintre cei care au reușit să scoată din comorile Academiei informații prețioase pentru cunoașterea culturii românești. Acesta a fost principalul colaborator al lui Bianu pentru buna organizare a Bibliotecii Academiei.

Nerva Hodoș a contribuit la modernizarea Bibliotecii Academiei și a elaborat împreună cu Ioan Bianu „Bibliografia româneasca veche” și împreună cu Al. Sadi-Ionescu „Publicațiunile periodice românești”.

„Bibliografia româneasca veche” (1508–1830), elaborată de Ion Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, în 4 volume, cuprindea cărțile publicate în țară sau în afara hotarelor, singurele condiții fiind redactarea lor în limba română sau de către români în alte limbi ori tipărirea lor cu sprijin și contribuție românească. Lucrarea a apărut astfel: Vol. I : 1508-1716, publicat în 1903; Vol. II: 1716-1808, publicat în 1910; Vol. III: 1809-1830, publicat în 8 fascicole între 1912 – 1934 ; Vol. IV: Adăugiri și îndreptări, publicat în 1944. Bibliografia, de o foarte mare importanță științifică, este completată cu numeroase note istorico-literare, referințe, informații și observații cu privire la existența exemplarelor din țară, cu reproduceri în condiții grafice deosebite a unor fragmente din textele lucrărilor bibliografiate, dedicații, prefețe, epiloguri, pagini de titlu și ilustrații. Lucrările sunt descrise cronologic, iar la sfârșitul fiecărui tom pot fi regăsite într-un indice alfabetic și cronologic. Prima lucrare bibliografiată este Liturghierul lui Macarie, apărut în 1508.

Pentru descrierea publicațiilor și întocmirea cataloagelor s-au adoptat instrucțiunile aplicate în bibliotecile din Germania, iar pentru catalogul de materii, început în 1907, s-a folosit sistemul de clasificare aplicat la biblioteca Universității din Halle-Germania, cu notația în litere, stabilit de Otto Hartwig în 1888. În anul 1915, acest sistem a fost înlocuit cu sistemul de clasificare zecimală al lui Melvil Dewey, sistem însușit în 1895 și dezvoltat de către Institutul Internațional de Bibliografie din Bruxelles.

„Inițial, acest instrument de sistematizare a cunoștințelor a fost conceput pentru ordonarea informațiilor detaliate dintr-un vast catalog pe fișe. Sistemul C.Z.U. poate fi comparat cu un dicționar: definește termenii prin plasarea lor într-un context specific, utilizează același simbol notațional pentu a denota un concept specific, indiferent de limba folosită.”

Problema localului pentru bibliotecă nu fusese rezolvată definitiv prin casele cedate de către stat și amenajate între 1896-1898. Depozitele au găzduit așezarea colecțiilor pentru o perioadă de 10-12 ani, însă numărul locurilor pentru lectură devenise din ce în ce mai neîncăpător. Pe de altă parte, depozitele erau mobilate cu rafturi de lemn, nu aveau lumină electrică și nu erau încălzite pe timp de noapte.

La insistențele lui Ioan Bianu și în urma demersurilor Academiei, statul a acordat Bibliotecii Academiei o sumă de bani pentru construirea unei clădiri destinate în mod special acesteia. Până să se întocmească planurile, a izbucnit războiul balcanic și statul a destinat cheltuielilor militare suma pe care o acordase bibliotecii. Și de această dată, localul bibliotecii rămâne doar în fază de proiect.

Activitatea științifică începută între anii 1895-1905 s-a continuat în perioada ce a urmat cu același zel. În această perioadă, Biblioteca Academiei îl pierde pe unul dintre cei mai importanți colaboratori ai lui Ioan Bianu, respectiv pe Nerva Hodoș, apreciat de Academie ca fiind unul din cei mai bine pregătiți bibliotecari.

În perioada următoare, Biblioteca Academiei tipărește următoarele cataloage descriptive de manuscrise: ‚,Catalogul manuscriptelor românești din Biblioteca Academiei Române’’, tom I, întocmit de Ioan Bianu, care apare în anul 1907 și tom II, întocmit de Ioan Bianu și Remus Caracas, apărut în anul 1913; ‚,Catalogul manuscriptelor grecești din Biblioteca Academiei Române’’, întocmit de Constantin Litzica și apărut în anul 1909. Aceste repertorii bibliografice, întrerupte în perioada 1916-1918 din cauza războiului, vor fi continuate și vor apărea abia în epocile următoare.

Desăvârșirea unității naționale, în 1918, a avut ca urmare o creștere a producției editoriale și tipografice, dar și o extindere continuă a activităților Bibliotecii Academiei. În această perioadă apar sarcini și probleme noi de rezolvat pentru prelucrarea, conservarea și valorificarea acestei producții sporite.

Pe plan internațional, Biblioteca Academiei își sporește relațiile și prestigiul, ca bibliotecă națională fiind tot mai solicitată și obligată să îndeplinească sarcinile unui oficiu central de documentare. În această perioadă, biblioteca întreține relații de schimb de microfilme și informații bibliografice, efectuează împrumutul internațional și pune la dispoziție colecțiile sale unui număr din ce în ce mai mare de oameni de știință. Aceste noi sarcini vin într-o perioadă grea pentru bibliotecă, într-o perioadă în care fondurile se reduseseră, iar din cauza războiului și a consecințelor acestuia, biblioteca ramăsese aproape fără personal. Biblioteca Academiei își trăiește începând cu primul război mondial epoca sa de dezvoltare, epoca ce se va încheia după cel de-al doilea război mondial.

Și în această epoca, Biblioteca continuă să primească donații din partea cărturarilor și instituțiilor vremii, dar și din partea publicului deținător de materiale și publicații. Merită amintiți în acest sens Nicolae Iorga, Gh.Adamescu, Constantin Karadja, general Radu R.Rosetti, care au îmbogățit colecțiile de imprimate cu numeroase cărți românești vechi și moderne sau cu prețioase incunabule privitoare la țara noastră. În 1921, bibliograful Gh.Adamescu este ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1921, Iacob Negruzzi donează bibliotecii manuscrise originale ale lui V.Alecsandri; Gr.N.Manu donează în 1923, 1300 de acte și documente istorice, corespondență, manuscrise și 233 de fotografii, iar comunitatea grecească din Sibiu dăruiește în același an, 15 volume cu acte și documente. Virgil Plesoianu donează 300 de volume de cărți de arhitectură, iar în 1922 și 1924, un număr de 3700 de volume de cărți de fizică și meteorologie din biblioteca lui Șt.C.Hepites ajung în colecțiile bibliotecii. În 1925, peste 1600 de volume de cărți de științe naturale și 28 de manuscrise vechi din biblioteca profesorului Ștefan Sihleanu sunt donate Bibliotecii Academiei; în 1935, biblioteca lui Ioan Bianu, de 1106 volume; în 1936 biblioteca J.Pallady, care conținea cărți literare în limbile română și franceza; în 1944 o parte din biblioteca lui George Coșbuc, alcatuită din 390 volume de cărți străine, valoroase prin notele marginale ale poetului.

În această epocă (1919-1948), colecțiile Bibliotecii Academiei sporesc, datorită legii exemplarelor obligatorii, cu aproape 133.000 de volume de cărți, cu peste 10.000 de titluri de ziare și reviste, cu 1200 de atlase și hărți, cu 10.000 de stampe, albume și formulare ilustrate și 2500 de note muzicale. Între 1919-1928, Academia trecea printr-o puternică criză financiară, iar cumpărările de cărți erau reduse, din motive financiare, la publicațiile de strictă necesitate, la fel și abonamentele la revistele străine. În acești ani, media anuală a cărților cumpărate nu depășea 400 de titluri, iar abonamentele nu depășeau 60-70 de titluri/an. Începând cu anul 1929, media anuală a cărților cumpărate crescuse la 500-600 de titluri, iar după 1935 la 1000 de titluri de cărți cumpărate/an și 130 titluri periodice.

Al doilea război mondial atrage după sine, întreruperea aproape bruscă, a oricărei posibilități de achiziții de carte din țările europene. Din 1939 și până în 1950, Biblioteca Academiei nu a mai putut ține pasul cu achiziția de carte străină. În acest timp s-au intensificat însă achizițiile de pe piața internă, completându-se fondul național de cărți cu peste 3000 de volume.

Schimbul internațional de publicații capătă, după primul război mondial, o nouă dezvoltare. În acești ani de după război, Academia a stabilit relații cu instituții nou create din țările europene care și-au căpătat independența în urma dezmembrării Imperiului Habsburgic, ca Polonia și Cehoslovacia, dar și cu numeroase instituții științifice și academii din Statele Unite ale Americii(San Francisco, Baltimore-Maryland, St.Louis, Urbana-Illinois), din Canada(Montreal, Toronto), din Cuba, din Australia(Sidney) și din țările asiatice. În această perioadă, schimbul de publicații a contribuit la îmbogățirea fondului de imprimate cu aproximativ 22.000 de volume de cărți și broșuri, cu 1000 de titluri noi de periodice științifice și cu peste 60.000 de numere și fascicule adăugate la colecțiile vechi.

Creșterea de la an la an a colecțiilor bibliotecii îngreuna ordonarea și folosirea colecțiilor. Principalele piedici care stăteau în calea dezvoltării normale a bibliotecii în această perioadă de după primul război mondial erau deficitul de personal statornic și pregătit și absența unui local care să corespundă acestui ritm alert de creștere a colecțiilor. Lipsa de ajutor din partea statului și micșorarea fondurilor făcea ca Academia să își remunereze angajații cu sume din ce în ce mai derizorii. În 1921, biblioteca dispunea de serviciile a 18 funcționari, însă numai câțiva dintre aceștia aveau vechimea ce se socotea necesară unui bun bibliotecar. Această criză acută de personal pregătit și statornic a durat peste 10 ani, din 1919 până în 1930. În plină lipsă de bibliotecari, Biblioteca Academiei a pierdut singurul bibliotecar ce îi mai rămăsese din pleiada celor cu care Ioan Bianu pornise organizarea de la 1905, pe Al.Sadi-Ionescu. Lipsit de experiența și priceperea lui Sadi-Ionescu, Ioan Bianu, ajuns la 70 de ani, încredințează conducerea sectoarelor de imprimate la doi dintre tinerii bibliotecari care se făcuseră remarcați în perioada de după primul război mondial, respectiv Traian Popovici (la sectorul catalogării cărților), ajutat de Ioan Lupu și George Baiculescu (la sectorul catalogării periodicelor).

În 1925, înțelegând că este necesar sprijinul Academiei, statul acordă suma de 10.000.000 de lei. Cu acești bani, în anii 1927-1928 s-a putut construi doar o parte din planul definitiv al localului Academiei, și anume depozitul de publicații al Bibliotecii, cu 7 etaje, clădit din beton și fier, cu rafturi metalice, instalație de căldură și lumină, conform tehnicilor din acea perioadă. În 1929 au fost mutate aici colecțiile de imprimate ale bibliotecii, iar la etajul 2 a fost amenajată provizoriu o sală de lectură cu o capacitate de 65 de locuri, o sală rezervată cu 20 de locuri, care au fost date în folosul utilizatorilor la data de 16 decembrie 1929. Astfel, pentru prima oară după zeci de ani de la așezarea lor în rafturile vechiului local, cărțile au fost șterse de praf cu mare grijă, volum cu volum și așezate în rafturi cu ajutorul catalogului topografic. Cu organizarea și supravegherea mutării și așezarea colecțiilor a fost însărcinat George Baiculescu, șeful serviciului periodicelor.

În 1935, Biblioteca Academiei îl pierde pe Ioan Bianu. Un an mai târziu, în 1936, s-a început, lângă depozitul construit în 1929 construcția unei noi clădiri, deoarece așezarea provizorie din 1929 împărțise serviciile bibliotecii în două clădiri destul de îndepărtate una de cealaltă, fapt ce îngreuna foarte mult legătura dintre servicii, dar și consultarea colecțiilor.

Scopul acestei clădiri avea să fie strângerea într-un singur loc a tuturor colecțiilor și serviciile bibliotecii, iar la 11 mai 1937, această nouă clădire a fost dată în folosul publicului. Noua clădire cuprindea la parter: sala de lectură pentru imprimate cu 90 de locuri, o sală rezervată cu 12 locuri, sala cataloagelor publice și a împrumuturilor, serviciul catalogării cărților, serviciul catalogării periodicelor și cancelaria bibliotecii; la etajul I: sala de lectură pentru manuscrise, documente și cărți românești vechi, depozitul seifurilor particulare, cabinetul numismatic și sala de expoziții; la etajul II: cabinetul de stampe, hărți și muzică și depozitul pentru manuscrise și documente; la etajul III: al doilea depozit de stampe, iar la subsol legătoria de cărți.

În locul lui Ioan Bianu la conducerea bibliotecii a fost ales generalul Radu R.Rosetti, care era membru activ în secțiunea istorică a Academiei. Acesta reușește în 1936 să câștige pentru Biblioteca Academiei Române manuscrisele Gaster de la Londra. Sunt peste două sute de rarități bibliografice, multe din ele adunate de Mihai Eminescu și cumpărate apoi de savantul doctor Gaster. Pe temeiul acestor manuscrise și cărți vechi, a publicat M. Gaster lucrarea sa din tinerețe, „Literatura populară română” (București, 1882), lucrare ce până în 1929 alcătuia singura monografie critică și completă asupra literaturii românești scrise.

Colecția M.Gaster cuprindea 206 manuscrise, cele mai multe dintre ele fiind volume miscelanee, astfel încât fiecare manuscris cuprindea mai multe texte cu un conținut foarte variat. Erau broșate toate, cele mai multe în legăturile vremii, însă bine păstrate. Existau și două cataloage alcătuite de Gaster și scrise la mașină: unul, într-un registru, care descria sumar manuscrisele număr cu număr și arăta conținutul lor și al doilea catalog, pe fișe, care era un catalog alfabetic pe materii. Academia Română a respectat dorința dr.Gaster și a separat manuscrisele lui de celelalte manuscrise din bibliotecă, denumind această colecție ’’Colecția Gaster’’.

Colecția Gaster este de o rară bogăție, deoarece ea cuprinde manuscrise selecționate de texte poporane, care își au originea în literaturile îndepărtate ale vechiului Orient, în literatura bizantină.

Dr.M.Gaster s-a făcut cunoscut în lumea științifică îndeosebi prin studiul cărților poporane, care au circulat și în literatura veche românească. Majoritatea manuscriselor sunt formate din texte din domeniul literaturii române vechi: texte poporane: ,,Alexandria’’, ‚,Legendele Troadei’’, ,,Esopia’’, ,,Iliodor’’, ,,Fiziologul’’, ,,Mântuirea păcătoșilor’’, ,,Pilde filosofești’’; manuscrise cu conținut istoric: hrisoave dintre anii 1700-1860, documente vechi românești din secolele XVI-XIX(108 bucăți): ,,Condica Cavafilor’’(1802), ,,Jalba Vrâncenilor’’, ,,Cronica lui Nifon’’; manuscrise religioase(povestiri hagiografice-vieți de sfinți): viețile Sf.Cosma, Sf.Ecaterina, Sf.Vasile cel Nou; manuscrise de lexicografie(puține la număr, dar foarte importante): ,,Catastif grecesc cu note românești’’(1803), ,,Dialoguri germano-greco-romane’’(1816), ,,Dictionar grec-român-bulgar’’(1840); manuscrise cu traduceri și manuscrise de muzică bisericească.

La realizările importante înfăptuite de Biblioteca Academiei, trebuie amintite cele două normative referitoare la organizarea colecțiilor și serviciilor bibliotecii și la îmbunătățirea mijloacelor de creștere a publicațiilor: un nou regulament pentru Biblioteca Academiei(1936) și o nouă lege pentru depozitul legal(1941). Prevederile acestui regulament, votat la 18 mai 1936, prevedea gruparea colecțiilor bibliotecii în următoarele secțiuni:

1. cărțile, periodicele și orice alte publicații tipărite;

2. manuscrisele de conținut religios, istoric, literar, juridic, economic și științific, precum și actele și documentele, registrele și condicile, care formează Arhiva Academiei;

3. colecțiile de stampe, portrete, atlase, hărți, albume, fotografii și discuri, formând Cabinetul de Stampe;

4. colecțiile numismatice, medalistice și gliptice, formând Cabinetul Numismatic al Academiei.

Alte prevederi ale acestui regulament din 1936 erau faptul că Biblioteca Academiei trebuia să conserve și să țină la dispoziția membrilor ei și a persoanelor doritoare de cercetări științifice publicații tipărite, manuscrise, documente, stampe, din toate domeniile de activitate culturală și în special manuscrise, de oriunde și în orice limbă, privitoare la țară și neamul românesc. Celelalte capitole ale regulamentului din 1936 conțineau norme pentru organizarea colecțiilor și valorificarea lor, păstrând în general ordinea și redactarea din vechiul regulament, cu modificările și actualizările ce s-au crezut a fi necesare.

Pentru catalogare se făceau următoarele cataloage:

a) catalogul alfabetic, care se făcea în dublu exemplar, dintre care primul se păstra la serviciu, iar al doilea la dispoziția cercetătorilor în sala de lectură, împreună cu catalogul pe materii;

b) catalogul ideologic sau pe materii; operațiunile necesare pentru redactarea acestor cataloage sunt: redactarea notiței bibliografice și așezarea fișelor în cataloage.

Noua lege a depozitului legal: ,,Decret-lege pentru depozitul legal față de Biblioteca Academiei Române și alte biblioteci’’(1941) înlătura toate lipsurile pe care le avea legea depozitului legal din 1904. Legea încredința Academiei Române păstrarea a câte unui exemplar din toate gravurile ce depășeau 30 de exemplare, precum și din toate lucrările fotografice, filme cinematografice și discuri. De asemenea, se stipula reducerea numărului de exemplare supuse obligațiunii legale.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr.76, Academia Română s-a transformat în Academia Republicii Populare Române. În același timp, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Academia Republicii Populare Romane, instituție cu o nouă structură, o nouă organizare și un nou conținut științific și ideologic avea menirea de a activa pentru promovarea științei și culturii în toate domeniile, în vederea ridicării nivelului material și cultural al poporului. Printre sarcinile noi ce reveneau bibliotecii se numără: obligația de a procura la timp și în număr mare reviste și lucrări din toate specialitățile, lucru ce avea să ușureze munca de documentare a membrilor Academiei; de a urmări, executa și dezvolta schimburile de publicații din țară și din afara țării; de a publica lucrări bibliografice și documentare; de a înființa biblioteci filiale și o școală de bibliologie pentru pregătirea personalului de specialitate.

În această perioadă, un sector care a cunoscut o largă dezvoltare a fost cel al activității bibliografice și de documentare. Acest sector a fost înființat în anul 1949 și avea sarcina de a îndeplini diverse cerințe de informare ce veneau tot mai des din partea marilor instituții și personalități ale vremii, dar și sarcina de a continua bibliografiile naționale începute și neterminate. Coordonatorul acestui serviciu a fost George Baiculescu și a avut o serie de realizări: un volum de bibliografie matematică, un volum dedicat bibliografiei literaturii române pentru perioada 1948-1960, plus o serie de bibliografii dedicate unor mari personalități academice precum Grigore Antipa, Petru Poni sau Anghel Saligny. De asemenea, au fost organizate arhivele personale ale unor personalități culturale și științifice românești pentru a fi folosite de către cercetători.

Până în anul 1960, ca și achizițiile, schimbul de publicații a înregistrat o creștere impresionantă: de la 702 unități străine în 1949, în 1961 totalul de publicații intrate prin schimb urca la aproape 9000. Biblioteca Academiei devine astfel, primul centru de schimb internațional al țării, care înlesnea cunoașterea realizărilor de peste hotare în toate domeniile de cercetare științifică și care răspândea cultura românească în centre științifice din peste 100 de țări.

În 1967, la un secol de la activitate, Biblioteca Academiei avea peste 5.700.000 unități. Repartizate pe categorii, aceste colecții cuprindeau: „550.000 de titluri de cărți, în 650.000 de volume, plus 750.000 de volume de dublete; 33.800 de titluri de periodice, în 450.000 volume și fascicule, plus 2.500.000 vol. și fascicule dublete; 260.000 de foi volante și 100.000 de brosuri; 9.568 volume de manuscrise; 282.216 documente istorice; 146.000 de scrisori; 1.830 de piese de arhivă, 914 volume de cărți rare; 60.900 de gravuri; 19.800 desene; 140.000 de fotografii; 100.000 de reproduceri tipografice; 4.400 de hărți în foi volante; 1.800 de atlase și hărți pliate în tocuri; 250 de hărți murale; 4.000 de planuri de moșii; 4.500 de manuscrise muzicale; 23.000 de tipărituri muzicale; 4000 de discuri plus o bandotecă de 15.000 metri; 155.306 monede; 17.920 de medalii; 706 sigilii; 1.730 piese de muzeu; 1.460 de reproduceri.“

Creșterea vertiginoasă a colecțiilor și activității Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România în anii construirii socialismului a fost determinată de dezvoltarea multilaterală pe care a luat-o cercetarea științifică în urma profundelor transformări care au avut loc în viața socială a țării noastre.

De-a lungul unui secol și jumătate, Academia Română a strâns, cu precădere prin donații, un fond documentar deosebit de bogat și valoros de carte, publicații periodice, manuscrise și documente istorice, monede și medalii, stampe și fotografie, patrimoniu gestionat și prezervat de Biblioteca Academiei Române, considerată a fi una din cele mai bogate biblioteci din sud-estul Europei. Editura Academiei Române a fost înființată în anul 1948, continuând, în cei peste 65 de ani de activitate, publicarea de cărți și reviste începută în anul 1868.

În prezent, principalele atribuții ale Bibliotecii Academiei Române sunt următoarele:

– Colecționarea, organizarea, punerea în valoare și dezvoltarea colecțiilor naționale de publicații și a colecțiilor speciale care reflectă creația spirituală și producția materială a societății românești de-a lungul istoriei;

– Achiziționarea cu prioritate, din țară și din străinătate, a documentelor specifice de importanță deosebită pentru identitatea cultural-științifică națională;

– Elaborarea și editarea Bibliografiei Naționale Retrospective pentru toate categoriile de documente;

– Realizarea schimbului internațional de publicații cu publicațiile Academiei Române;

– Coordonarea, din punct de vedere metodologic, a activității celorlalte biblioteci din rețeaua Academiei Române;

– Asigurarea formării de noi specialiști în domeniul biblioteconomiei și a științelor informării;

– Întreținerea de relații directe cu instituțiile similare, precum și cu alte instituții științifice din străinătate;

– Organizarea de conferințe, sesiuni și colocvii științifice;

– Alte atribuții specifice, potrivit Statutului Academiei Române și Regulamentului propriu de organizare și funcționare.

Având drept atribuție elaborarea și editarea Bibliografiei Naționale Retrospective pentru toate categoriile de documente, la Biblioteca Academiei Române se află Bibliografia Retrospectivă a Periodicelor Românești (1508 – 1952). Primul volum al acesteia este intitulat „Publicații periodice românești” (ziare, gazete, reviste) 1820 – 1906 și a fost întocmit de Nerva Hodoș și Al.Sadi-Ionescu, cu o prefață de Ioan Bianu. Volumul conține 4302 titluri și a apărut în anul 1913, la București. Lucrarea este ordonată alfabetic și cuprinde elemente bibliografice descriptive complete.

Elaborarea acestei ample și importante lucrări de interes național a fost continuată de colectivul de bibliografi din cadrul Serviciului de Bibliografie Națională al Bibliotecii Academiei: volumul II– apărut în 1969, cuprinde 3400 titluri și acoperă perioada 1907 – 1918. Volumul este însoțit de o Addenda, în care este descris primul ziar tipărit în țara noastră, „Courrier de Moldavie”, apărut la Iași, în limba franceză, 18 februarie – 1 aprilie 1790.

Volumul III al acestei bibliografii a apărut în anul 1987, cuprinde 3398 titluri și acoperă perioada 1919 – 1924. În noiembrie 2003 este întocmit al patrulea volum al Bibliografiei Retrospective a Periodicelor Românești, care adună în paginile sale 3919 titluri și acoperă perioada 1925 – 1930. Volumul este însoțit de un indice de nume și un indice geografic, care ușurează cercetarea catalogului. Ultimul volum, volumul V, este structurat în trei părți și va cuprinde aproximativ 6000 de titluri. Partea I – apărut în noiembrie 2009. Cuprinde 1425 poziții și acoperă perioada 1931 – 1935, literele A – C

a apărut în noiembrie 2009. Acesta cuprinde 1425 poziții și acoperă perioada 1931 – 1935, literele A – C. Volumul este însoțit de literele de legătură D – Z, un indice de nume, indice de tipografii și un indice geografic. Partea a doua a apărut în 2012 (literele D-L). În prezent se lucrează la partea a 3-a (literele M-Z). Volumul V este însoțit de trei indici: de nume, de localități și de tipografii.

După ce la începuturile sale Biblioteca Academiei a fost adăpostită în clădirea Universității din București și timp de câteva decenii a suferit din cauza lipsei unui spațiu corespunzător, în prezent, edificiul Bibliotecii Academiei este compus din:

– clădirea, formată din corpul ridicat în 1927-1929, corpul proiectat de arhitectul Duiliu Marcu între anii 1936-1937 și un nou corp de depozite construit în 1960, având o suprafață totală de 10.415 mp;

– clădirea nouă, cu o suprafață de 15.970 mp, o sală modernă de expoziții și o sală de conferințe cu 220 de locuri.

Sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei sunt săli moderne, cu acces gratuit la internet pentru utilizatori. Acestea pun la dispoziția cititorilor numeroase enciclopedii, bibliografii naționale, cataloage, tratate, monografii și periodice curente. Sălile Bibliotecii Academiei sunt: Sala de lectură Ioan Bianu (carte, periodice, acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice – 90 locuri); Sala de lectură N. N. Constantinescu (periodice, legislație); acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice – 40 locuri); Sala de lectură Manuscrise – Carte rară D. Panaitescu-Perpessicius (acces gratuit la Internet, acces gratuit la baze de date științifice – 40 locuri); Sala de lectură Virgil Cândea (cabinet individual de lucru, acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice – 16 locuri); Sala de lectură G. Oprescu (Cabinetul de Stampe, acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice – 28 locuri);

Sala de lectură Dimitrie Cuclin (Cabinetul de Muzică – 20 locuri); Sala de lectură Gr. Moisil (Cabinetul numismatic- acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice – 20 locuri); Sala de lectură a Cabinetului de microfilme – 20 locuri; Sala de lectură Simion Mehedinți (Cabinetul de hărți- acces gratuit la Internet, acces gratuit baze de date științifice- 20 de locuri).

În prezent, baza globală de date a Bibliotecii Academiei Române funcționează cu următoarele baze de date – biblioteci locale:

– OPAC (nucleul sistemului de automatizare al bibliotecii);

– ORB (catalogul Cărții Vechi Românești) – este baza de date pentru colecții speciale, dintre care cea a "Cărții vechi românești" este finalizată si cuprinde un numar de 8360 titluri. În ORB este descris fiecare exemplar în parte, făcându-se distincția între exemplarele cuprinse sub aceeași cotă cu menționarea donatorilor sau a posesorilor anteriori. Sunt specificate și existența ex-libris-urilor și a diverselor însemnări;

– BIB (Bibliografia Cărții Românești) – este baza de date care cuprinde Bibliografia românească contemporană, 1919-1952, care încheie seria Bibliografiei retrospective a Cărții românești;

– IMG (baza de date text-imagine, aplicație de digitizare și catalogare a Manuscriselor Eminescu pentru biblioteca virtuală).

Catalogarea on-line s-a început în 1998 și, în momentul de față, include aproximativ 352.000 de înregistrări. Utilizatorii Bibliotecii Academiei au la dispoziție o serie de baze de date științifice pentru consultarea unei game variate de jurnale și monografii online: Oxford Journals – platformă de cercetare ce oferă acces la textul integral a 211 reviste online grupate în 6 discipline, din care 125 de reviste sunt cotate ISI; Platforma de cercetare Wiley – Blackwell Journals: revistele publicate de grupul editorial Wiley-Blackwell sunt disponibile pe platforma Wiley Interscience. Abonamentul la revistele disponibile pe platforma Wiley Interscience oferă acces la peste 1400 de jurnale de specialitate cu text integral, din care peste 950 sunt cotate ISI; DOAJ – platformă ce oferă acces la un număr de 3854 reviste științifice; Research Gate – este o rețea socială gratuită pentru cercetători din orice domeniu științific – această platformă găzduiește un număr de peste 400.000 de utilizatori, utilizatori care pot face schimb de cunoștințe în cadrul unor grupuri de discuție pe teme de specialitate din diverse domenii științifice și pot încărca propriile lucrări. Alte baze de date achiziționate de Biblioteca Academiei sunt: Gate of Open Acces Journals, AWOL, World Digital Library, American Journal of Science, GERMS și IG Library.

De-a lungul unui secol și jumătate, Academia Română a acumulat, cu deosebire prin donații, un impresionant fond documentar de carte, publicații periodice, manuscrise și documente istorice, monede și medalii, stampe și fotografie, patrimoniu gestionat și prezervat de Biblioteca Academiei Române, considerată cea mai bogată bibliotecă din sud-estul Europei.

Potrivit Raportului de Activitate pentru anul 2014, în Biblioteca Academiei au intrat 74.632 de unități de evidență bibliotecară; în colecțiile Bibliotecii au rămas 73.541 de exemplare, 1.091 de exemplare au fost redistribuite la bibliotecile filialelor și institutelor Academiei Române. Aceste publicații au fost obținute pe următoarele căi: depozit legal: 55.022 de exemplare, din care: 23.022 de cărți și 32.000 de periodice; donații: 12.110 de exemplare; abonamente periodice românești: 4.539 de exemplare; schimb internațional: 2.961 de exemplare publicații străine. Pentru completarea colecțiilor s-au avut în vedere: completarea lacunelor din depozitul central, obținerea tezelor de doctorat și a cărților publicate în străinătate de/ despre români prin sesizarea lipsurilor. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost elaborate și expediate peste 350 de scrisori și e-mail-uri, la circa 50 de instituții și persoane din țară sau din străinătate. La majoritatea solicitărilor răspunsul a fost pozitiv: Societatea literar-artistică „Tibiscus” din Serbia a trimis 80 de reviste; Jean-Paul Bled, din Franța, 13 reviste; Fundația culturală „Carpatica”, 15 reviste; acad. Șerban Papacostea, 6 reviste; Mircea Amuliu Proca, 10 reviste; Cornel Nistea, 10 cărți.

Și în anul 2014, ca și în alți ani, donațiile au constituit o cale importantă de îmbogățire a fondurilor, înregistrându-se un număr de 1160 donații intrate în diverse colecții ale Bibliotecii Academiei. Astfel, pe această cale, colecțiilor deja existente ale bibliotecii, li s-au adăugat: arhiva poetei Maria Banuș ( manuscrise, acte personale, jurnalul său, piese de corespondență etc.); peste 400 de scrisori Nicolae Titulescu, donate de Fundația Europeană Titulescu; arhiva personală și corespondența lui Anton Golopenția; piese din arhiva acad. Dan Danielopolu; arhiva prof. Constantin Marinescu, membru corespondent al Academiei Române, donată de doamna Manuela Costescu (530 piese); piese din arhiva profesorului Alexandru Elian, membru al Academiei Române; 538 schițe (de case demolate, decoruri sau costume) executate de reputatul pictor scenograf Alexandru Olian precum și 145 de fotografii (privind spectacolele montate de el la diverse teatre din țară) donate de soția sa, Duduța Olian; arhiva personală a arhitectului Florea Stănculescu, conținând 800 de fotografii, diverse planuri, însemnări și corespondență, donată de fiica sa Nina Stănculescu; arhiva acad. Petre Sergescu și a soției sale, Marya Kasterska, (fotografii, corespondență, acte personale, piese de arhivă), donate de 2 doamna Maria Craifăleanu; gravuri ale artistului Alexandru Tzipoia, donate de fiul acestuia, George Tzipoia; două manuscrise vechi ce au aparținut preotului Paul Mihail, donate de fiica acestuia, Zamfira Mihail; manuscrisele scriitorului Constantin Fântâneru, donate de nepotul său, Ion Fântâneru; 49 de manuscrise ale prozatorului Mihai Șerban, donate de nepotul său Alexandru Cernat.

Prin schimbul internațional de publicații, biblioteca a desfășurat o activitate de promovare intensă a publicațiilor academice peste granițele țării, fiind susținută de un număr de 436 de parteneri, biblioteci și alte instituții culturale din 67 de state ale lumii. Potrivit Raportului de activitate pe anul 2014, „s-au primit de la parteneri 512 de exemplare cărți; 2.590 de exemplare periodice; 25 de publicații electronice, 25 de albume stampe; s-au trimis la partenerii Bibliotecii 6.297 de exemplare periodice; s-au trimis la partenerii direcți ai redacțiilor revistelor academice 5.963 de exemplare periodice; s-au trimis la filialele Academiei Române 55 de colete cu publicații redistribuite". La finalul anului 2014, în depozitele de unicate existau 1.077.090 de volume monografii, 434.685 de volume și 1.137.329 de numere publicații seriale, însumând un total de 1.572.014 de unități de bibliotecă. În același an, în depozitele centrale au intrat 9.737 de volume de monografii, 36.182 de unități de bibliotecă publicații seriale, 165 de CD-uri și DVD-uri.

Colecțiile Bibliotecii Academiei.

1. Secția imprimatelor

Una din principalele preocupări ale membrilor Societății Academice Române a fost aceea de a strânge în Biblioteca Academiei toate cărțile românești de care socoteau că vor avea nevoie pentru desfășurarea optimă a activității lor științifice. Donațiile făcute încă de la înființarea Bibliotecii de către diferiți membri ai Societății, precum și de cărturari sau bibliofili ai vremii, au sporit fondul de cărți românești.1

În perioada 6-18 august 1867 a avut loc prima ședință de lucru a Societății. În cadrul acestei ședințe, episcopul de Buzău, Dionisie Romano, aducea la cunoștință că biblioteca marelui bibliofil Constantin Olteniceanu se afla în posesia sa și o ține la dispoziția Societății. Ca urmare a donării unui număr de 81 de cărți românești vechi, Dionisie Romano este ales “membru onorant” al Societății. 2

Donația generalului E. Pencovici merită să fie amintită aici, din această donație fiind primite la data de 17 mai 1885 patru lăzi, care cuprindeau 809 volume, majoritatea reprezentând cărți și broțuri publicate la sfârșitul secolului care se încheiase. Donația generalului punea o bază serioasă la fondul național de publicații din Biblioteca Academiei. Această donație pare să fi dus la inițiativa lui Ioan Bianu, care în același an începe o intensă acțiune de strângere a tuturor cărților apărute în trecut. Această acțiune a lui Ioan Bianu, dusă cu multă pasiune până în momentul morții sale a creat posibilitatea întocmirii acestui repertoriu deosebit de important pentru țara noastră, respectiv “Bibliografia românească veche”. 3

Anul 1885, an semnificativ deoarece s-a aprobat proiectul de lege referitor la depozitul legal în România, creeaza condiții optime pentru începerea strângerii integrale a fondului național de publicații în depozitele Bibliotecii Academiei. Meritul pentru îmbunătățirea acestei legi pe parcurs i se datorează lui Ioan Bianu, care a vegheat asupra legii, pentru ca aceasta să se respecte intocmai prevederilor sale.

Fondul cărților științifice străine a fost sporit, pe lăngă cumpărături, prin donații, fie făcute de membri ai Academiei, fie de diverși oameni de știință sau cărturari ai vremii, unii dintre ei donându-ți în întregime propriile biblioteci pentru întregirea fondului de cărți al Bibliotecii Academiei. Schimbul de publicații cu diverse academii și instituții din străinătate, care a început o dată cu primele publicații proprii ale Societății Academice, a sporit și a crescut vizibil creșterea acestui fond de cărți. Până în anul 1948, la reorganizarea Academiei și transformarea ei în forul principal de conducere a activității științifice din întreaga țară, fondurile Bibliotecii au manifestat preocupări științifice tradiționale vaste.

Unii membri ai Academiei realizau faptul că Biblioteca trebuia să fie, pe lângă un depozit memorial al documentelor privitoare la faptele și întâmplările din trecutul neamului românesc, și o instituție documentară de specialitate, instituție care să ușureze prin colecțiile sale activitatea științifică a membrilor săi.

Cele mai multe publicații aparțineau științelor sociale: literatură, filologie, istorie, aici adăugându-se, cu timpul, numeroase publicații de natură juridică, administrativă, pedagogică, psihologică, și de istorie a artelor. În domeniul științelor naturale și tehnice existau cu preponderență publicații din domeniul științelor biologice, agriculturii și medicinei. Este bine de știut că în 1949 Biblioteca Academiei poseda un fond de 23.000 de cărți medicale, un număr destul de mare pentru acest domeniu. 4

În perioada interbelică a crescut și interesul pentru științele matematice, fizică chimie și geologie, dar și pentru unele domenii tehnice, cum ar fi cea energetică și explorarea petrolului, acest aspect crescând și preocuparea pentru procurarea cărților din aceste domenii. Sumele alocate pentru cumpărarea acestor carți erau destul de mici, motiv pentru care nu au putut fi satisfăcute nici cele mai modeste cereri ale cercetătorilor din domeniu.

Reorganizarea Bibliotecii Academiei a reprezentat un pas important în dezvoltarea sa viitoare. Anual se vor acorda sume din ce în ce mai mari pentru procurarea de cărți și periodice științifice străine, publicații ce aveau menirea să satisfacă nevoile de documentare ale instituțiilor de cercetare existente sub tutela Academiei. Schimbul de publicații cu divese institute și academii din străinătate va lua, de asemenea, o mare amploare.

În primul său veac de existență, Biblioteca Academiei a adunat în colecțiile sale de imprimate un material documentar care constituie un tezaur unic și de neprețuit pentru țara noastră și pentru prestigiul nostru în străinătate. Acest tezaur deosebit de valoros cuprinde cel mai mare și mai complet fond de publicații apărute pe teritoriul țării noastre de la înfiintarea tiparului.

Alături de fondul național, Biblioteca a adunat, în decursul timpului, prin intermediul donațiilor, al cumpărărilor și al schimburilor, cel mai mare fond de publicații străine din țară, de la incunabule și alte cărți prețioase prin valoarea și raritatea lor, până la cele mai noi cărți științifice privind toate domeniile de cercetare, pe care Biblioteca s-a străduit foarte mult să îl țină la curent cu publicații cuprinzând cele mai recente rezultate ale științei și tehnicii din acele vremuri.

Problema organizării fondului de imprimate, astfel încât el să poată fi dat în folosință cititorilor în cele mai optime condiții a fost una din principalele și permanentele preocupări, atât ale Academiei, cât și a conducerii și personalului științific și tehnic al Bibliotecii. Încă de la început, în 1869, se înființează o Comisiune a Bibliotecii, formată dintr-un număr de trei membri, comisie ce avea sarcina de a supraveghea bunul mers al Bibliotecii și de a raporta adunării generale neregulile constatate și să facă propunerile pe care le socotea de cuviință, pentru îndreptarea acestora. 5

Un prim catalog al cărților aflate în Bibliotecă la data de 1 august 1871, care de fapt era o simplă lista a cărților donate sau cumpărate până la acea dată, a fost întocmit de Dimitrie Iarcu, casierul și contabilul Societății Academice, lucru efectuat în lipsa unui bibliotecar calificat. Iarcu constata, astfel, că la data întocmirii catalogului existau un număr de 263 de cărți, în 431 volume. Nemulțumiți de modul în care s-a întocmit acest catalog, membri Societății propun la 1 august 1873, crearea unui post special de scriitor-arhivist-bibliotecar-conservator, care să se ocupe de problemele Bibliotecii. Acest post va fi ocupat de Constantin G. Dâmboviceanu. Sub îndrumarea lui Al. Odobescu, el întocmește un catalog alfabetic, alcătuind o listă de creșteri pe o perioadă de doi ani, respectiv pentru anii 1872-1874. 6

Peste câțiva ani, membri Societății propun realizarea catalogului pe materii, considerând necesara o dezvoltare a schemei pentru secțiunea a III-a, căreia rubrica generală “Cărți de știință” nu îi mai facea față la acea dată. Se propune subdivizarea acestei secțiuni în:

a. științe naturale – zoologia cu anatomia și fiziologia, botanica, geologia, meteorologia, medicina;

b. științele matematice și astronomice;

c. științele fizice și chimice.

Pentru realizarea catalogului pe materii, Biblioteca a angajat temporar un bibliotecar cu experiență, respectiv pe Eugeniu Costinescu, la acea vreme subdirector la Biblioteca Centrală a statului. Acesta începe lucrarea pe care o finalizează la 30 iunie 1878, procedându-se o dată cu aceasta lucrare și la o nouă așezare a cărților în rafturi, după format. Colaborarea cu Costinescu durează până în septembrie 1878, când fără un bibliotecar experimentat, catalogul pe materii nu a mai putut fi continuat, în timp devenind neutilizabil.

În 1878, Ioan Bianu este încadrat în postul de arhivist-bibliotecar, post ce va fi desfiițat in 1884 din lipsă de buget. Postul va fi înlocuit cu de bibliotecar, în același timp luând ființă și un post de arhivar, în care va fi numit Alexandru Pop.

“Vizitând aceste așezăminte, începând de la Milano, unde lucrasem în bibliotecile din Palatul Brera și ăn minunata “Ambrosina”, fondată de Borromei, până departe la Neapole, trecând prin Genova, Veneția, Florența și Roma – își amintește el mai târziu -, vedeam cu jale câte ne lipseau”.7

Lipsa în țara noastră a unei “biblioteci naționale pentru studiile istorice, literare și filologice care să servească toată țara și de la care să pornească și organizarea altora în principalele centre culturale – mărturisește el într-o altă lucrare a sa plină de amintiri – m-a impresionat dureros, când, în timp de doi ani, am văzut bibliotecile orașelor Italiei, de la Milano la Neapole, cele de la Paris, de la Londra și Oxford, apoi ale Poloniei din Cracovia și Varșovia”. 8

În anul 1884, Ioan Bianu întocmește un “Regulament pentru Biblioteca Academiei”, aprobat la data de 30 martie a aceluiași an. Prin acest regulament se stabilea împărțirea bibliotecii în două secțiuni:

– cărțile tipărite sau imprimatele;

– manuscrisele, stampele, monedele și sigiliile sau Colecțiile Speciale.

Același regulament mai stipula că pentru cărțile tipărite se vor face cataloagele: alfabetic, pe materii, și un inventar general sau topografic.

Regulamentul va avea menirea de a stabili cadrul organizatoric în care se va dezvolta pe viitor Biblioteca. Pentru realizarea și înfăptuirea prevederilor acestuia va avea loc o luptă desfășurată pe o perioadă îndelungată, pentru un buget corespunzător și pentru acordarea unui spațiu conform cu colecțiile Bibliotecii.

În anul 1886 s-au separat dubletele și s-a trecut la înregistrarea lor într-un inventar separat. În același an, arhivarul Academiei, Alexandru Pop a primit sarcina de a ține în evidență periodicele românești, pentru care începe redactarea unei bibliografii. 9

Începând cu anul 1887 se vor perinda prin serviciile Bibliotecii destul de mulți bibliotecari, însă nu toți vor lucra în cadrul ei un timp îndelungat. Dintre toți aceștia, doi se vor ridica deasupra nivelului unui simpli bibliotecar, respectiv Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu, care au căutat să întocmească bibliografii și să se țină la curent cu literatura bibliologică din acea perioadă, dar și să își însușească principiile cele mai avansate privitoare la organizarea bibliotecilor. În 1902, la îndemnul celor doi mari bibliotecari va începe o perioadă de reorganizare fundamentală a Bibliotecii, în special a colecțiilor de imprimate.

În perioada 1893-1894, cea mai mare parte din colecția de foi volante a fost așezată în ordine cronologică și legată în 12 volume. Colecțiile de statuete ale societăților ți tezele de doctorat de la universitățile străine, intrate în Bibliotecă prin schimbul de publicații, au fost și ele legate în volume.

Separarea periodicelor de cărți începe în 1896, în special a periodicelor românești, urmând ca mai târziu să înceapă organizarea lor definitivă. Pentru întocmirea unei bibliografii a cărților românești vechi, se va utiliza planul bibliografic elaborat de Bianu în 1895, și se va începe prin scoaterea acestora dintre cărțile de bibliotecă și depozitarea lor în secția manuscriselor.

Începând din 1901, Biblioteca centrală a statului a fost trecută în grija Academiei Române. La această data secția imprimatelor existente în Biblioteca Academiei cuprindea un număr de 36.977 de titluri de opere, în 66.995 de volume, plus 20.088 de volume dublete, deci un număr de aproximativ 87.000 de volume. Vechea bibliotecă a statului va aduce cu sine o zestre formată din aproximativ 26.000 de titluri, în 47.000 de volume. Prin încorporarea acestor titluri, Biblioteca Academiei urma să ajungă la un număr de peste 100.000 de volume, devenind astfel o mare bibliotecă. 10

Între anii 1903-1904, Nerva Hodoș va redacta “Revista bibliografică”, primul periodic în care se încearcă la noi publicarea pe baze științifice a unei bibliografii naționale curente, pentru care se scrie un articol introductiv în care vădește un larg orizont de cuprindere a problemelor bibliografice și o cunoaștere amanunțită a aspectului lor teoretic si practic. Se poate deci spune, fără exagerare, că “în școala de bibliografie de la Academia Română el este primul mare bibliolog”. 11

Cărțile au început să fie așezate în rafturi după format, adoptându-se în acest scop un număr de cinci formate, notate în cota cărții cu cifre romane:

a. I până la 20 cm;

b. II până la 28 cm;

c. III până la 38 cm;

d. IV până la 46 cm;

e. V peste 46 cm.

În Biblioteca Academiei cărțile fuseseră deja așezate în rafturi pe formate, însă fără o determinare exactă a dimensiunilor acestora, și fără menționarea lor în cota. Astfel, uneori se întâmpla ca publicațiile de format mare să ajungă în rafturile de sus și cele de format mic să ajungă în rafturile de jos. Prin acest nou sistem, situații de genul acesta erau evitate și de asemenea se putea face o mare economie de spațiu și o așezare estetică a cărților.

Pentru cărți se va începe mai apoi o catalogare sistematică, în acest sens fiind întocmite trei cataloage: catalogul inventar, catalogul alfabetic și catalogul pe materii. Inventarul se ținea sub formă de registru. Înainte de a se începe inventarierea cărților, ele se repartizau în ordinea alfabetică a cuvântului de ordine; se căutau în catalog cele din prima jumătate a alfabetului ca să se vadă dacă mai există în bibliotecă, pentru separarea dubletelor, iar cele rămase erau așezate după format și înregistrate în catalogul topografic. La fel se proceda și cu cărțile aflate în cealaltă jumătate a alfabetului. În inventar erau trecute următoarele date:

– numărul de ordine – care putea să fie între 1 și infinit – și formatul cărții;

– autorul;

– titlul prescurtat;

– ediția;

– volumele;

– locul și anul apariției;

– numărul volumelor și proveniența lor.

La 5 noiembrie 1905 s-a pus în practică catalogul alfabetic. Pentru acesta s-au adoptat fișe de format internațional, pe care se nota în colțul din stânga sus numele autorului sau cuvântul de ordine la cărțile anonime, iar în colțul din dreapta sus cota cărții. Fișele pentru catalogul pe materii erau aproape la fel ca cele de format internațional. Mult timp s-a vorbit și despre un catalog pentru public, pe cartoane sistem Staderini, însă acesta nu s-a putut realiza cu forța de muncă existentă în acel moment în cadrul Bibliotecii.

Cea mai importantă problemă cu care s-a confruntat secția imprimatelor până în 1948, când Academia s-a reorganizat pe baze noi, a fost aceea de a putea face față creșterii numărului de publicații intrate pe calea depozitului legal. După 1948, o dată cu noile sarcini ce i-au revenit Bibliotecii, a crescut și numarul de publicații care intrau, fenomen apărut în urma majorării sumelor alocate pentru cumpărări. Această creștere a impus și mărirea personanului. Dacă până în 1948 lucrau în secția imprimatelor un număr de circa 20 de persoane, în anii ce urmează numărul lor va crește la aproximativ 50-60 de persoane.

Primele colecții mai importante de periodice au intrat în Bibliotecă prin donații, la fel ca și cărțile. Dacă la început periodicele erau organizate împreună cu cărțile, după un timp s-a trecut la păstrarea separată a acestora. Al. Pop, arhivarul Academiei, este cel care primește sarcina de a întocmi prima “Bibliografie a periodicelor românești” apărute în perioada 1817-1887. În 1896, sub îngrijirea lui Nerva Hodoș se pregătește o nouă ediție a “bibliografiei periodicelor românești”. Începând din anul 1909 se înglobează în fondul sectorului și periodicele străine.

Al treilea sector de imprimate, respectiv sectorul foilor volante și al publicațiilor administrative catalogate în grup s-a constituit în etape, la intervale mari de timp. Proveniența foilor volante a fost tot prin donații, iar unele prin cumpărături; publicațiile administrative au venit în Biblioteca Academiei pe calea depozitului legal. Cea dintâi mențiune existentă despre acest sector a apărut în anul 1893, când s-a pus în ordine cronologică și s-a legat în 12 volume cea mai mare parte din colecțiunea de foi volante.

Aceste operațiuni au fost continuate până în anul 1898 în cadrul secțiunii imprimatelor, ulterior fondul foilor volante trecând în patrimoniul secției de manuscrise și colecții speciale. Pentru publicațiile cu caracter administrativ s-au luat diverse măsuri pentru prelucrarea lor: legile, regulamentele și instrucțiunile au fost catalogate individual în fondul cărților, procedându-se astfel și cu tezele de doctorat.

În perioada dintre cele două rîzboaie mondiale, pentru organizarea periodicelor au existat aceleași probleme și dificultăți ca cele existente în aceeași perioadă pentru cărți. Astfel, la câțiva ani după promul razboi, catalogul sistematic a fost întrerupt, continuându-se însă a se face fișe pentru el, urmând să fie clasificate ulterior.

La sfârșitul anului 1966 situația fondurilor de imprimare din Biblioteca Academiei se prezenta astfel:

– Cărți: 550.000 de titluri, în 650.000 de volume + 750.000 de volume de dublete, în total un număr de 1.400.000 de volume;

– Periodice: 33.000 de titluri, în 45.000 de volume și numere + 2.500.000 de volume și numere dublete, totalizând un număr de 2.950.000 de unități;

– Foi volante și publicații administrative catalogate în grup: 260.000 de foi volante + 100.000 de broșuri, total 360.000 piese. 13 Colecțiile de carte românească și străină, precum și cele de periodice au fost îmbogățite permanent prin achiziții și donații, și dacă în 1901 colecțiile Bibliotecii Academiei se cifrau la aproximativ 140000 de unități, iar în 1967 ele totalizau 5750840 de unități, astăzi ele au depășit 12000000 de unități de bibliotecă. Cu o structură enciclopedică, fondul de carte al Bibliotecii Academiei Române, cuprinde astăzi următoarele domenii14:

– Arte

– Științe umaniste, filozofie și religie

– Drept, Economie și politică

– Limbă și Literatură

– Știință și tehnologie

– Științe Sociale

– Istorie naturală, biologie, botanică și zoologie

– Medicină

– Istoria tehnologiei.

2. Cabinetul de manuscrise, documente și cărți rare

Colecțiile de manuscrise, documente și cărți românești vechi au fost adunate și constituite pe calea donațiilor și pe cea a cumpărăturilor. În dezvoltarea secției de manuscrise se disting trei perioade de timp:

1. prima perioadă ține de la 1867, data primelor donații de cărți românești vechi, și până în 1918;

2. a doua perioada începe cu anul 1919 și durează pâna în 1948;

3. cea de-a treia perioadă continuă cu data transformării Academiei din 1948.

Prima perioadă de timp și cea mai lungă se caracterizează prin adunarea colecțiilor de bază, prin stabilirea principiilor de bază și prin alcătuirea unor instrumente bibliografice necesare pentru consultarea fondurilor. Prima donație de cărți românești vechi a fost cea a episcopului Dionisie Romano și datează din anul 1867. Donația a cuprins 81 de volume tipărite în secolele XVI – XVIII.

La 12 august 1869, Societatea Academică primește cea dintâi donație de documente istorice, donație venind din partea lui V. A. Urechia, ce cuprindea două documente și 36 de cărți.15 V. A. Urechia va continua și în anii următori să doneze documente, fiind și primul donator de scrisori. Cu excepția fondului de carte românească veche făcută de Dionisie Romano, donațiile făcute până în 1876 nu au avut o valoare documentară deosebită cu toate că erau numeroase. După anul 1876 au început să se facă donații de manuscrise, documente, cărți vechi românești și alte materiale de studiu deosebit de prețioase pentru cultura românească.

În decembrie 1876, I. Ghica donează întregul său fond de documente aparținând lui Nicolae Balcescu, pe care acesta din urma i-l donase înainte să moară. Un alt donator de seamă pentru colecțiile bibliotecii a fost Al. Odobescu, care dona în august 1877 manuscrisele poeților Văcărești.

Anul 1877 reprezintă începutul conturării colecțiilor de manuscrise și documente ca unitate aparte în cadrul Bibliotecii. Un rol important în politica de strângere a colecțiilor l-a jucat D. A. Sturdza, care donează sute de manuscrise moștenite de la familia sa, cumpărate sau chiar adunate de el de-a lungul timpului.

O altă personalitate care a contribuit semnificativ la dezvoltarea cabinetului de manuscrise prin donația sa a fost mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu. În 1894 acesta donează biblioteca sa ce conținea numeroase colecții de manuscrise, documente, cărți românești, dar și arhivă personală.

Cel mai bogat fond care a fost adăugat la colecțiile de manuscrise ale Bibliotecii a fost cel al Muzeului de Antichități, care deținea o mare colecție de manuscrise în diverse limbi, unele dintre ele datând din secolele XII – XIII. Acestea erau in general codice grecești și slavonești. Cel mai bogat fond de manuscrise mănăstirești a intrat în posesia Bibliotecii Academiei în anul 1902, provenind de la Mănăstirea Cernica și cuprinzând 244 de volume, majoritatea de origine românească.

Aproape toate manuscrisele lui V. Alecsandri sunt păstrate la cabinetul manuscriselor. Cele mai multe dintre ele au fost depuse de Paulina Alecsandri, Ion Ghica și D. A. Sturdza. Tot aici se găsește și o vasta corespondență a sa, cifrată la peste 2.000 de scrisori. Printre arhivele de valoare ce se regasesc în cabinetul manuscriselor se numără: arhiva familiei Densuianu, documentele comerciale ale casei Constantin Hagi Pop, dar și arhiva domnitorului Al. Ioan Cuza.

Până în anul 1901, cabinetul de manuscrise nu a ținut nicio evidență a intrărilor de documente. După acest an, înregistrarea manuscriselor donate se făcea la un loc cu înregistrarea cărților, pe două registre: unul pentru donații, celălalt pentru cumpărături. Din 1902, Bianu introduce un registru de achiziții pentru manuscrise, în care au fost incluse donațiile și cumpărăturile făcute. În anul 1905, Biblioteca inițiază publicația intitulată “Creșterile colecțiunilor”, în care sunt incluse atât tipăriturile intrate, cât și colecțiile speciale.16

Inventarierea manuscriselor românești înregistra, în anul 1903, 2.390 de volume; în 1905, 2925 de volume, iar doi ani mai târziu 3.370 de volume. 17 În timpul războiului s-a pierdut primul volum al inventarului manuscriselor românești, care a fost refăcut după anul 1944 de către Gh. Nicolaiasa. Al doilea fond de manuscrise catalogat, cel grecesc, își datorează realizarea lui . Litzica, care publica în 1909 “Catalogul manuscriptelor grecești”, care cuprindea descrierea fondului existent până atunci, 830 de volume.

În anul 1920, colecțiile cresc cu 44 de manuscrise și 293 de documente, iar în 1922 se mai adaugă un număr de 59 de manuscrise și 475 de documente, ajungându-se la un număr de 4.745 de manuscrise românești, 636 de origine slavonă, 993 grecești, 296 în limbi romanice, 182 orientale și 46.180 de documente istorice. Anul 1935 este anul care marchează întoarcerea colecției de la Moscova și un adaos mare de piese considerate pierdute la acea dată. Numeroase colecții care intră între anii 1930 – 1940 sunt in principal manuscrise literare, nu întotdeauna valoroase. În 1942 este donată o imensă parte din fondul de arhivă personală a familiei Gh. Adamescu, donație care îmbogățește considerabil fondul existent. 18

O grijă deosebită s-a acordat cărților românești vechi, ducându-se o politică susținută ce completare a golurilor, fie achiziționând volumele care lipseau, fie completându-le cu fotocopii după exemplarele care existau deja în alte depozite. Pe de altă parte se lucra la elaborarea unui volum de completări la “Bibliografia românească veche”, volum care apare în anul 1944. În aceeași perioadă este redactat și primul inventar al cărților românești vechi dupa modelul “Bibliografiei”, lucru înfăptuit de Dan Simionescu.

În perioada 1949 – 1966 crește considerabil ritmul de marire a colecțiilor, fondurile bănești fiind nelimitate pentru cumpărarea colecțiilor ce intrau în preocupările cabinetului de manuscrise. Pe langă achizitiile făcute de către cabinet, donațiile rămân o sursă constantă de îmbogățire a colecțiilor, cu care contribuie și unele instituții de partid și de stat. Astfel, în 1954 colecțiile au fost completate cu 236 de manuscrise românești, printre care numeroase manuscrise ale scriitorilor moderni, 12 manuscrise grecești, 2 manuscrise latinești, 3 manuscrise slave, 10 manuscrise orientale, 1.172 de documente originale și 470 de copii după manuscrisele pierdute, precum și multe dosare de arhive ale unor personalități, cărți românești vechi și fotografii de documente. Manuscrisele vechi, deși mult mai rare decât la începutul secolului, se ivesc și ele printre achizițiile Bibliotecii. 19

Manuscriselor izolate, cumpărate de-a lungul a două decenii, se adaugă colecțiile Prof. Gr. Crețu, de peste 80 de volume, a lui N. Iorga, preluată în anul 1953 de la Institutul de Istorie, și cea a lui G. T. Kirileanu, colecție mai puțin numeroasă decât cele două enumerate anterior.

Începând cu anul 1952 redactarea “Catalogului manuscriselor slave” a fost încredințată Prof. P. P. Panaitescu. Conceput în trei volume, el a fost redactat definitiv pentru primele 300 de codice, care au format volumul I, volum ce apare în anul 1958. Materialul volumelor II și III a necesitat o revizuire mai amplă și a fost publicat în anii următori.

Fondul de documente istorice a stat în mod deosebit în centrul atenției tuturor, prin cantitățile uriașe de materiale prezente în depozit, însă lipsite total de orice urmă de evidență. Existau sute de pachete de documente neinventariate și lipsite de cataloage pentru consultarea lor. Cu timpul, operațiunile de inventariere vor fi făcute atât cu personalul existent, cât și cu personal angajat temporar în Bibliotecă special pentru acest lucru.

Necesitatea creării unui fond de cărți rare a venit o dată cu sumedenia de tipărituri prețioaase ce aveau caracterul rezervat al consultării, consemnat pe eticheta lor de însuși Ioan Bianu. Cărțile rare nu au putut fi concentrate în totalitate în depozitul manuscriselor, unul din motive fiind lipsa de spațiu cu care s-a tot confruntat Biblioteca.

Incunabulele și cărțile deosebit de prețioase, totalizând aproximativ 1.000 de volume, au fost scoase din fondurile generale urmând a fi inventariate separat și catalogate atât alfabetic, cât și pe materii. Valofiricarea colecțiilor păstrate în cabinetul manuscriselor rămâne strict legată de lipsa de spațiu, simțită mai acut în special din anul 1948, ca rezultat al dezvoltării numarului intrărilor. Cu toate acestea, cabinetul de manuscrise a reușit să satisfacă numeroase cereri de materiale, ajutând și un grup de cercetători de specialitate.

Studierea istoriei poporului român, obiectiv aflat în programul Societății Academice Române încă de la înființarea acesteia, a impus constituirea în cadrul Bibliotecii a unei colecții de documente care să pună în lumină tradiția viețuirii românești pe aceste meleaguri. Cele peste 600.000 de documente istorice intrate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române ilustrează epoci diferite ale istoriei românilor. Este vorba de acte publice și particulare, scrise în slavonă, latină, greacă, începând cu secolul al XIV-lea și mergând până la mijlocul secolului al XIX-lea.

În anul 1978, încălcându-se normele juridice privind dreptul la proprietate și titlurile de proprietate obținute prin donații și legate testamentare, documentele istorice au fost transferate Arhivelor Statului, instituție aflată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor. În ciuda tuturor eforturilor depuse de conducerea Bibliotecii Academiei pentru a reintra în drepturile sale, colecția de documente istorice nu a revenit posesorilor de drept.

Colecția de arhive personale și corespondență a fost constituită datorită unor academicieni și oameni de cultura care au donat propriile lor arhive, unde au păstrat toate vestigiile procesullui de elaborare a operelor lor. Din cele 209 de titluri de arhivă personală, care totalizează 2120 de mape, de remarcat sunt arhivele lui I. Ghica, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, D. A. Sturdza, T.Maiorescu, G. Coșbuc, O. Goga, M. Eminescu, I. Creangă, B. P. Hașdeu, O. Densusianu, Spiru Haret ș.a. Aceeași colecție adăpostește și arhive istorice de un interes excepțional, cum sunt arhivele C. Angelescu, Al. Ioan Cuza, N. Bălcescu, Ion Brătianu, C. A. Rosetti ș.a. Colecția de corespondență se ridică la aproximativ 400.000 de scrisori, fiind organizată pe fonduri, în ordine alfabetică și cronologică. De menționat este fondul de autografe Felix Bamberg, care conține numeroase scrisori autografe ale Țarului Rusiei, Alexandru I, ale lui Talleyrand, Napoleon al III-lea, Abraham Lincoln, Windson Churchill, ale generalului revoluționar Iosif Bem ș.a.; corespondența lui C. A. Rosetti, Garibaldi, G. Mazzini; scrisorile a numeroți gânditori și oameni de știință, precum Ch. Fourier (adresate lui I. Ghica), Ch. Darwin, Herbert Spencer, Albert Einstein; etc. De asemenea, Biblioteca Academiei Române deține o vastă colecție de corespondență a marilor scriitori clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu ș.a. În domeniul artelor subliniem corespondența pictorilor Th. Aman, N. Grigorescu, Șt. Luchian, N. Tonitza, precum și cea a lui George Enescu. Un fond aparte îl constituie corespondența primită de la marele istoric Nicolae Iorga, în cea mai mare parte inedită, un număr de 432 de volume importante.20

Cabinetul de manuscrise are un deosebit merit în cercetarea istoriei, filologiei, a istoriei literare, a studiilor de economie politică și a istoriei științei și a artelor românești.

3. Cabinetul numismatic

„Interesul pentru numismatică s-a manifestat în România încă de timpuriu, încă din secolul al XIX-lea fiind consemnate preocupări pentru colecționarea monedelor dar și pentru studiul lor științific. Înființarea Muzeului Național de Antichități în anul 1834 a însemnat un prim pas în crearea unor instituții sub al caror acoperământ vor fi realizate importante contribuții numismatice. A doua jumătate a secolului al XIX-lea este caracterizată atât prin apariția unor colecții importante, cât și a primelor preocupări pentru catalogarea și cercetarea descoperirilor monetare. Personalități precum V. A. Urechia, Al. Odobescu, Gr. Tocilescu, B. P. Hașdeu și Cezar Bolliac vor impulsiona dezvoltarea cercetărilor numismatice. O muncă de pionierat în numismatica feudală românească va întreprinde D. A. Sturdza care va publica în anul 1874, la Viena, o lucrare dedicată monedelor feudale emise în Țara Românească și Moldova, urmată cinci ani mai târziu de o bibliografie a numismaticii românești. Acelasi pasionat de numismatică va dona Academiei Române în anul 1876 o importantă colecție de monede feudale românești. Prin donații și achiziții, colecțiile Academiei Române au crescut considerabil în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea”. 21

Începuturile cabinetului numismatic datează din anul 1871, prin donațiile de monede, medalii și sigilii, ofetite de V. A. Urechia, membru al Societății Academice Române. Colecția numismatică avea să sporească în scurta vreme prin importanta serie de monede medievale din Țara Românească și Moldova daruite în 1876 de către D. A. Sturdza. Scopul alcătuirii colecției a fost conservarea și valorificarea științifică a tuturor mărturiilor numismatice caracterizate de un raport strâns cu istoria națională și universală, precum și alcătuirea unor eșantioane reprezentative din punct de vedere arheologic și istoric, fundamentale pentru studierea circulației monetare. 22

Constituirea propriu-zisă a cabinetului numismatic, după modelul marilor centre occidentale, în special al renumitului „Cabinet des Medailles de la Bibliotheque Nationale” din Paris, acea să se producă la 1 ianuarie 1911, la inițiativa lui Ioan Bianu și sub direcția științifică a lui D. A. Sturdza, conservatorul colecției fiind proc. C. Moisil. Traversând anii grei ai Primului Război Mondial, colecția a fost trimisă la Moscova, de unde s-a întors abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Afirmându-se ca principalul centru de cercetare numismatică din România, cabinetul numismatic deținea la sfârșitul anilor 1970 o colecție de peste 300.000 de piese, 170.000 de monede și însemne monetare, 20.000 de medalii, plachete, decorații, peste 700 de sigilii, 400 de ponduri antice, medievale și moderne, peste 600 de pietre gravate, între care celebra Camee Orhidan, peste 15.000 de obiecte de muzeu și circa 40.000 de timbre. „Cameea” a aparținut inginerului Constantin Orhidan și a intrat, odată cu întreaga sa colecție, în patrimoniul cabinetului numismatic al Bibliotecii Academiei Române prin donația efectuată la moartea proprietarului. 23

Desființat în 1978 printr-o hotărâre a fostului CC al PCR, cu întregul său fond trecut forțat în custodia Bancii Naționale a României și a Muzeului Național de Istorie, cabinetul numismatic al Bibliotecii a fost redeschis în anul 1992 numai cu o parte din colecții, străduindu-se să reintre în posesia întregului patrimoniu care îi aparținea de drept.24

Astăzi, fondul numismatic al Cabinetului atinge azi150000 unități. Între cele mai spectaculoase și importante științific ansambluri numismatice se numără colecția de monede de aur. Numărând aproape 9000 monede, grecești, romane, bizantine, medievale, turcești, ea constituie unul dintre cele mai reprezentative ansambluri de acest fel din Europa (colecții de referință, între cele mai valoroase materiale de studiu de profil din lume). 25

4. Cabinetul de stampe

Imediat după înființarea Bibliotecii Academiei au început să fie colecționate gravuri, desene, fotografii și reproduceri, privitoare îndeosebi la istoria poporului român. Devenită depozitara unor tezaure neprețuite ale culturii naționale, Academia Română a fost înconjurată de un număr impresionant de cărturari dornici să îi îmbogățească colecțiile cu material iconografic ilustrând istoria neamului, fie prin intermediul donațiilor, fie prin semnalarea unor piese vrednice de interes din acest punct de vedere.

Donațiile pentru acest cabinet încep încă din anul 1871, prin intermediul lui V. A. Urechia care donează, pentru început, tabele arheologice. La rândul său, Al. Odobescu, arheolog pasionat și bun cunoscător al problemelor iconografice, dăruiește în anul 1877 mai multe tomuri conținând gravuri privitoare la antichitatea clasica, precum și albume cu imagini din Țările Române, litografiate de Auguste Raffet și Michel Bouquet. 26 Printre donatorii către cabinetul de stampe se numără și istorici ca B. P. Hașdeu, Grigore Tocilescu, Nicolae Densusianu, juristul I. Tanoviceanu, mitropolitul Iosif Naniescu ș.a.

Creșterea continuă a colecțiilor de stampe, desene și fotografii a determinat în cele din urmă constituirea lor într-un fond deosebit. Multă vreme aceste colecții au ramas necatalogate, fiind păstrate în lăzi, ca și manuscrisele. În 1898 a fost începută clasarea metodica a colecțiilor de stampe, de către Octavian Lugosianu, la indicațiile lui Ioan Bianu. Același Lugosianu a fost însărcinat cu organizarea fondului de cărți, care alături de notele muzicale, va fi pentru multe decenii legat de cel al stampelor. În 1903, catalogul lui Lugosianu număra 1154 de fișe pentru 607 gravuri. 27 Lucrarea începuse cu portrete gravate, ce reprezemtau atât din punct de vedere numeric, cât și prin valoarea lor documentară, partea cea mai însemnată a colecției de stampe. În aprilie 1901 sporesc semnificativ colecțiile de stampe, o dată cu desenele și fotografiile preluate de la Biblioteca Centrală din București. 28 Academia intra atunci în posesia unei prețioase mape ce conținea o parte din picturile și desenele rămase de la Barbu Iscovescu și datau în mare parte din jurul anului 1848.

Legea depozitului legal din 1904 a asigurat colecțiilor iconografice ale Academiei un important spor anual. Meritul de a fi inițiat și îndrumat achizițiile pentru cabinetul de stampe îi revine și de această dată lui Ioan Bianu, care a manifestat un mare interes pentru acest cabinet. În această perioadă Lugosianu continuă, până la Primul Război Mondial, redactarea catalogului stampelor. După portrete, au urmat gravurile care înfățișau scene istorice și costume, care de asemenea au fost descrise pe fișe. În 1911 organizarea colecțiilor a fost definitivată după un sistem care, cu unele modificări aduse ulterior, va dăinui până în anul 1951.

O dată cu construirea noului local al Bibliotecii, în 1937, colecțiile de hărți, stampe și muzică au fost mutate în sălile ocupate în prezent de cabinetul de stampe.29 În acest scop ele au fost prevăzute cumobilier metalic. După marile culegeri iconografice ale lui N. Iorga: „Portretele domnilor români”, Sibiu, 1930, și „Portretele doamnelor române”, București, 1937, diferite opere de sinteză folosesc larg în ilustrația lor aceste sintetze.

La 30 decembrie 1950, colecțiile iconografice ale Bibliotecii constau în 3.338 gravuri, 1.823 desene, 504 picturi și acuarele, 3.269 de albume, 21.373 de fotografii și 29.078 de reproduceri. 30 Creșterea rapidă a colecțiilor a impus schimbarea totală a vechiului sistem de organizare, sistem care nu mai făcea față. S-a urmărit, pentru întâia oară la noi în țară, constituirea sistematică a unei colecții complete a operelor gravorilor români, precum și a unei colecții de opere reprezentative ale gravurii universale, din toate școlile și epocile de seamă ale acestei arte.

O dată cu noua organizare începută în 1951 pentru cabinetul de stampe, s-a trecut la o acțiune sistematică de dezvoltare a fondurilor sale documentare și artistice, după un plan menit să ducă la constituirea unei colecții naționale de grafică. 31 Principala preocupareîn ceea ce privește colecțiile artistice a fost aceea de a se constitui un fond cât mai complet cu putință al gravorilor români. A fost constituită, de asemenea, și o colecție de desene românești de o mare varietate.

Datorită unor achiziții sistematice, principalele momente ale gravurii europene, începând cu secolul al XVI-lea, sunt reprezentate în colecțiile cabinetului de stampe prin opere caracteristice. Din opera lui Ștefan Luchian au fost adunate 40 de desene în creion și un „Autoportret” lucrat în acuarelă; 83 de desene și acuarele de Dimitrie Paciurea; Jean Al. Steriadi este prezent în colecții prin sute de portrete și caricaturi (Dr. Ion Cantacuzino, Nicolae Iorga, Th. Pallady). De asemenea, cabinetul de stampe posedă o bună parte din acuarelele cunoscute ale lui Ion Georgescu 55 de piese, desene și acuarele de Epaminonda Bucevski, studii în cărbune și creion de Octavian Smigelschi. 32

De asemenea s-a urmărit completarea documentației iconografice privitoare la istoria poporului român. Școala germană din secolul al XVI-lea este reprezentată prin operele lui Albercht Durer – 24 de gravuri în metal și în lemn, între care: „Ispita leneșului”, „Țăranul la târg” – 1512, „Apostolii”, „Fecioara cu Iisus înfășat” – 1520, Heinrich Aldegrever, Hans Sebald Beham, Hans Burgmair, Georg Pencz. Școala italiană se deschide cu planșe datorate gravorilor Francesco Mazzola, supranumit Parmigianino, Ugo da Carpi și Andrea Andreani, apoi lui Marcantonio Raimondi, precum și elevilor săi Marco Dente da Ravenna și Giorgio Ghisi.

Artistul străin cel mai larg reprezentat în colecțiile cabinetului de stampe este Honore Daumier, din a cărui operă au fost strânse până în 1960 aproximativ 2000 de planșe.

Colecția de gravuri japoneze a cabinetului de stampe, constituită în întregime în jurul anului 1960, a avut la bază seria venită o dată cu gravurile dăruite de Acad. Dr. Mihai Ciucă în 1954, și cuprindea opere ale unui număr mare de artiști din secolele XVIII-XIX. Fondul de desene străine a sporit cu mai multe acuarele și guașe aparținând pictorului de origine austriacă Franz Jaschke, datând din 1812-1813. Acestea reprezentau costume și vederi din Transilvania. Proveniența lor vine din valoroasa colecție de stampe și desene documentare referitoare la țara noastra a lui Octavian Beu, colecție care a intrat aproape în întregime în cabinetul de stampe în anii 1965-1966. 33

Fondul de fotografii a crescut cu numeroase piese rare sau chiar unice, înfățișând personalități ale vieții culturale și sociale românești, costume, monumente și orase din țară sau ilustrând momente istorice de seamă. S-a format o secțiune aparte alcătuită din piesele datând din primele timpuri ale fotografiei, dintre dagherotipuri cuvenindu-se a fi semnalat cel înfățișând pe Nicolae Bălcescu, executat la Paris, care a aparținut lui Vasile Alecsandri.

Cabinetul de Stampe încorporează un numeros fond de fotografii, circa 400000 de piese, de la începuturile fotografiei până astăzi, românești și străine, lucrate în tehnici diferite, dagherotipii, calotipii, fotografii cu colodium, pâna la tehnicile contemporane. Din anul 2011 a început catalogarea digitală a desenelor și gravurilor, pornind de la fondul de artiști străini care au ales subiecte privitoare la istoria, etnografia sau peisajul Țărilor Române, opere ce pot fi regăsite în fișierul on-line al bibliotecii, atât ca fișă de catalog, cât și ca imagine digitală.34

5. Cabinetul de hărți și atlase

Biblioteca Academiei posedă cea mai bogată colecție de hărți și atlase din țara noastră. Pe lângă un important fond național, cu o deosebită valoare documentară pentru cunoașterea trecutului nostru, colecția mai cuprinde și un număr mare de hărți și atlase, vechi și moderne, privitoare la regiuni și țări de pe întreg globul pământesc. În istoricul cabinetului de hărți se disting două perioade principale35:

– o perioadă de înjghebare a colecției cartografice;

– o perioadă de organizare a acestei colecții.

Perioada de constituire a colecției de hărți a durat de la înființarea Bibliotecii până în 1890, când, adunându-se un număr suficient de piese, s-a pus problema organizării lor. Între 1867-1879 s-a înfiripat un nucleu de hărți și atlase, el provenind din diverse donații, printre donatori regăsindu-se: Aug. Treb. Laurian, V. A. Urechia, Ion Ghica, D. A. Sturdza și D. C. Scheianu. Primul a dăruit, în 1868, un exemplar din “Atlante Geograficu”, al cărui autor era, iar la data de 25 septembrie 1869 a donat un număr de trei hărți, întocmite tot de el, respectiv “Charta Terrilor Române, cunoscute mai înainte sub numele de Dacia”, “Tabula Daciae antiquae” și “Charta Daciei moderne”.

O bogată donație este aceea făcută de I. Ghica la 1 octombrie 1877, alcătuită din 30 de hărți, printre care se aflau “Harta administrativă a Principatului Moldovei” din 1833 și alta din 1856, “Harta Principatelor Unite” 1860-1865 a lui A. Herbitz, “Harta morilor de pe apa Dâmboviței” de Teofil ș.a. În aceeași perioadă de injghebare a colecției cartografice, adică până la 1879, se mai primesc și alte hărți, atlase și facsimile.

Între 1879 și 1900, numărul pieselor cartografice a crescut continuu, atât prin donații, cât și prin cumpărături, care o dată cu trecerea timpului au sporit. Printre donatorii din această perioadă se înscrie D. A. Sturdza, care a donat în 1891-1992 câteva hărți importante. Diferite instituții precum Ministerul Cultelor, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul Finanțelor, Comisiunea Europeană a Dunării și Oficiul Central de Statistică contribuie prin donațiile lor la îmbogățirea colecțiilor de hărți ale Bibliotecii. Urmărind creșterile anuale ale hărților și atlaselor, de la înființarea Academiei și până în anul 1900, se observă că în general acestea au fost mici.36

Natura achizițiilor efectuate arată interesul Academiei față de operele străine cu valoare științifică deosebită, nu numai celor cu referire specială la țara noastră. Cu toate acestea caracterul dominant al fondului de harți a rămas cel național, el fiin alcătuit mai ales din piese cu privire la istoria națională.

O creștere apreciabilă a colecției de hărți s-a produs în 1901, prin încorporarea la Academia Română a Bibliotecii Centrale din București împreună cu colecțiile sale. La acesta se mai adaugă numeroase alte hărți din colecțiile unor oameni de știință care au lăsat Bibliotecii Academiei biblioteci personale integrale.

După cel de-al Doilea Război Mondial, creșterea colecției cartografice a cunoscut un avânt considerabil, asemenea celorlalte fonduri de publicații ale Bibliotecii. Au sporit intrările prin depozitul legal datorită creșterii însemnate a publicațiilor din toate domeniile. Donațiile, achizițiile de lucrări cartografice, dar și schimbul cu străinătatea au asigurat îmbunătățirea continuă a colecțiilor cabinetului de stampe.

Problema organizării colecțiilor de hărți și atlase a fost ridicată înca din 1890, însă din cauza lipsei de spațiu nu a putut fi realizată pe deplin decât în anul 1920. Începutul organizării colecțiilor de hărți l-a făcut Octav Lugosianu și a fost definitivat de I. C. Bacila, care a și condus această secție vreme de 30 de ani.

Organizate ca o colecție aparte, fondurile de hărți și atlase numără 5522 atlase, 16606 hărți, 3786 planuri de moșii, 250 hărți murale, hărți în relief și planigloburi.37

6. Cabinetul de muzică

Colecția de note muzicale manuscrise și tipărite din Biblioteca Academiei s-a constituit la aproximativ 20 de ani după înființarea bibliotecii. Interesul pentru aceste materiale a pornit din preocupările lui Ioan Bianu, care a orientat creșterea fondurilor acesteia în primul rând spe adunarea și colecționarea produselor spirituale ale poporului român. Colecția a crescut, la începuturile ei, destul de încet, deoarece instituția depozitului legal din anul 1885 nu le prevăzuse în mod expres, și totodată pentru că cele mai multe din notele muzicale românești se tipăreau în acea vreme în ateliere străine. O urmărire sistematica a acestor categorii de publicații s-a putut organiza în urma aplicării noii legi a depozitului legal din 1904. Constituirea fondului de muzică a fost început asemenea celorlalte colecții, cu ajutorul donațiilor. 38

O atenție deosebită s-a acordat procurării manuscriselor aparținând marelui geniu al creației muzicale românești, George Enescu, atât de prețioase pentru cercetătorii în domeniul muzeologiei, ca și pentru compozitori. Pe lângă Enescu, mai pot fi studiate lucrări în manuscrise originale de Nicolae Dinicu, Dimitrie Florescu, Dinu Lipatti, Vasile Popovici ș.a. Fondul manuscriselor muzicare străine cuprinde lucrări de Mozart, Richard Strauss, Rossini, Meyerbeer ș.a.

Colecția, aproximativ 55000 de piese, are o mare valoare documentară, înregistrând opere fundamentale ale culturii muzicale clasice, compoziții simfonice, opere și operete, impresionante colecții de folclor, reflectând în ansamblu atât direcțiile dezvoltării activității compozitorilor români, cât și preocupările teoretice ale învățământului muzical și ale criticii muzicale. Cabinetul de muzică dispune de asemenea de o bogată fonotecă în care se găsesc imprimate, între altele, vocile unor personalități ale științei și culturii românești: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu.39