Bibliografia Poeziei Clasice Latine din Colectiile Bsc „a. Lupan”

Bibliografia poeziei clasice latine din colecțiile BȘC „A. Lupan”

Cuprins:

Adnotare

Annotation

Introducere

I.Bibliografia națională parte a patrimoniului cultural
I.1. Istoria termenului „bibliografie”
I.2. Bibliografia-proces inevitabil în cadrul BȘC „A. Lupan”

II. Publius Ovidius Naso și opera sa

II.1. Autorul Publius Ovidius Naso – de la Roma la Tomis

II.2. Clasificarea literaturii lui Ovidiu în fondurile Bibliotecii „ A. Lupan”

II.3. Publius Ovidius Naso în viziunea criticilor și a timpului. Materiale documentare

III. Publius Vergilius Maro și creația
III.1. Publius Vergilius Maro-poet al clasicismului roman
III.2. Clasificarea materialelor despre și ale lui Vergilius în fondurile Bibliotecii Științifice Centrale

IV. Quintus Hotatius Flaccus și lucrările sale
IV.1. Quintus Hotatius Flaccus-un alt geniu al „perioadei de aur” a literaturii romane
IV.2. Depistarea publicațiilor horațiene și clasificarea lor în fondurile Bibliotecii Științifice Centrale

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Introducere

Bibliografia este partea cea mai importantă a unei lucrări atunci cînd vrem să demonstrăm veridicitatea materialului realizat. Desigur, pentru a avea o lucrare de succes, aceste materiale pe care le consultăm le identificăm în biblioteci. În cadrul bibliotecilor sunt materiale bibliografice care ne deschid orizontul de cercetare. Un astfel de centru enciclopedic este și BȘC ,,A. Lupan”. Biblioteca ne propune o sinteză informativă a documentelor care abordează diverse subiecte din mai multe perspective.

Materialele bibliografice din biblioteca reunesc studii monografice, teze de doctor, autoreferate, volume de sinteză, ș.a. Un interes profund pentru cititori poate să provoace și această lucrare în care este discutată bibliografia poeziei clasice latine, și anume a poeților Ovidiu, Vergiliu și Horațiu. De aceea scopul realizării acestei lucrări este depistarea literaturii acestor trei poeți și despre ei din biblioteca ,,A. Lupan” fiindcă este vastă din toate punctele de vedere. Mi-am propus de a face o clasificare cît mai clară și cît de minuțioasă a literaturii ovidiene, vergiliene și horațiene din biblioteca pentru a fi la îndemîna fiecarui cititor cointeresat de viața și activitatea inconfundabililor poeti Publius Ovidius Naso, Publius Vergilius Maro și Quintus Horatius Flaccus.

Respectivul scop devine real prin constituirea obiectivelor prioritare și definitorii ale investigațiilor științifice nominalizate:

1 Să generalizez conceptual de bibliografie

2 Să prezint lucrari bibliografice din BȘC ,,A. Lupan”

3 Să studiez biografia poetului Ovidiu înainte și după exil și a poeților Vergiliu și Horațiu

4 Să studiez creația sa și să aduc exemple concrete ale evoluției creației poeților.

5 Să clasific literatura lui Ovidiu, Vergiliu și Horațiu din Biblioteca Științifică Centrală după mai multe criterii.

6 Să demonstrez importanța literaturii lui Ovidiu, Vergiliu și Horatiu în viziunea criticilor timpului.

Importanța studierii biografiei poetului Ovidiu și liricii sale rezidă din faptul ca nici un poet latin pînă la el, nu a descris atît de minuțios în opera sa peisajul Pontului Euxin și a modului de viață a poporului din acel teritoriu, localnicii care îi numim azi strămoșii noștri. Este intrigant să cunoști îndeletnicirile neamului tău dintr-o perioadă foarte îndepartată, este splendid să faci o comparație a două perioade de timp însă a aceluiași spațiu. Creația poetului prezintă o notă de importanță documentară pentru istoria neamului nostru și cultura noastră care nu are limite de timp spațiu și informație, este ceea ce ne distinge de alte popoare prin modul nostru de a fi, dar criticii literari au analizat opera după mai multe particularități sintactic, stilistic gramatical, comentînd viziunea lor și exemplificînd prin versuri traduse din latină. Aceste probleme le-au cercetat G. Călinescu, I. Barbu, N. Lascu și ații. Lucrarea de față prezintă o cronică a vieții și activității științifice a trei poeti din perioada clasica latina.

Bibliografia inserează informații cucaracter oficial-documentar, publicații știință, politica științei, , precum și articole despre activități științifice de importanță națională și internațională semnate de reprezentanții mai multor instituții academice. Au fost incluse publicații ce prezintă elemente de noutate, despre biografia si activitatea literara a poetilor

Tema acestei lucrări posedă importanță deoarece cărțile oferă informație. Uneori avem impresia că dacă o anumită temă nu se discută, atunci ea nu este importantă. Ca o tema să fie discutată avem nevoie de surse, internetul ne oferă informație, dar cîteodată incorectă sau chiar foarte puțină. Biblioteca este cea mai bună cale pentru a afla adevărul complex. De aceea mi-am propus să fac o revizuire, o clasificare, ce posedă mai multe particularități, a materialelor din BȘC a AȘM “A.Lupan” , pentru o exactitate, o claritate, o ușurință în depistarea materialului pentru cei care sunt cointeresați de această temă.

Lucrarea bibliografica preyenta oglindeste viata si activitatea a trei poeti din perioada antica. Problemele de strictă istorie și critică literară sunt raportate, de regulă, nu numai la rigorile esteticului ca atare, dar și la cele ale culturologiei, sociologiei, filosofiei, ideologiei.

Actualitatea temei este legată atît de biografia cît și de creația poeților, și anume prin prisma acestei lucrări voi scoate la iveală opere concrete unde predomină numele Ovidiu, Vergiliu și Horațiu. În ciuda faptului că aceasta parte din literatura noastră datează din vremuri îndepartate, este actuală și azi, pentru cei ce doresc să își cunoască rădăcinile, să își îmbogățească orizontul de cunoaștere cu ceea ce este al nostru dar cu proveniențe străine. Tema Publius Ovidius Naso va constitui întotdeauna teme de actualitate abordate în discuție nu doar pe parcursul orelor de literatură, dar cum am menționat, poetul este o părticică din istoria noastră. În lucrările scriitorilor români este elucidat îndeosebi caracterul și talentul poetului. Biografia lui Ovidius a interesat publicul căci străinătatea nu primește lumea cu brațele deschise alții se pierd în regres, iar alții care posedă tărie de caracter și fiind conștienți de talent devin personalități a cărui nume este cunoscut pe plan internațional în timp.

Materiale și metode: -Metoda descrierii materialului bibliografic din biblioteca ,,A. Lupan”;

-Metoda analizei publicațiilor ale poeților și despre ei;

-Metoda sintezei informațiilor criticilor care au studiat biografia și creația poeților Ovidiu, Vergiliu și Horațiu.

Importanța teoretică și practică a lucrării constă în revizuirea materialelor poeților și s-a soldat cu clasificarea cărților după mai multe particularități: după fonduri, gradul de uzură, cărți traduse din latină cu comentarii sau fără, clasificarea după text unilingv sau bilingv ș. a. În biblioteca se realizează cărți bibliografice, dar pentru prima dată se realizează o lucrare despre literatura antică latină.

Gradul de noutate constă în prezentarea materialelor, descrise teoretic și găsite după acești parametri enunțați în parcursul lucrării, exact și accesibil în biblioteca “A.Lupan”. Prin intermediul acestui scop realizat aducem pe tava cititorului, complexă operă a lui și despre Ovidiu, Vergiliu și Horațiu, cititorul la rîndul lui se descurcă mai ușor și își alege ceea de ce are nevoie.

Clasificarea dată este un imbold pentru societate de a frecventa bibliotecile care conțin informație ce trebuie promovată, informație ce poate fi de mare ajutor în rezolvarea problemelor literare sau chiar politice, de exemplu în cazul exilului lui Ovidiu dar și creației poeților Vergiliu si Horațiu. Aceasta problemă a mai fost studiată pentru a sintetiza un material pentru o carte, însă o sinteză în biblioteca pentru cititor nu s-a realizat, cel puțin la așa nivel minuțios din toate punctele de vedere a unei cărți și a unei analize asupra cărții. Prezenta bibliografie este destinată cercetătorilor și criticilor literari, studenților, profesorilor și tuturor celor interesați de opera și activitatea poetilor Ovidiu, Vergiliu, Horațiu.

I.Bibliografia națională parte a patrimoniului cultural

I.1. Istoria termenului „bibliografie”

Jesse Shera definea cultura ca fiind „o dualitate de acțiune și gândire, între care legătura se face prin procesul de comunicare”.(1) Bibliografia este una din modalitățile prin care se îndeplinește acest proces de comunicare, astfel ea capătă un rol precis în dezvoltarea societății și în rezolvarea problemeloracesteia. Dacă, așa cum s-a spus, „singuravaloare a cunoștințelor stă în utilizarea lor” (53), bibliografia este una din căile de utilizare a cunoștințelor.

Termenul de bibliografie a fost utilizat prima oară de Gheorghe Asachi în Albina românească. Însecolul al XIX-lea știința bibliografică s-a dezvoltat sub forma cataloagelor de bibliotecă,a cataloagelor de editură, de librărie și ca liste de semnalare în periodice. Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Dimitrie Gusti, Alexandru Odobescu, Ioan Bianu și alți mari cărturari au înțeles că nu se poate ajunge la adevărul științific, fără a cunoaște izvoarele, fără a conștientiza rezultatele vechi care pot fi utilizate și cele noi care pot fi urmărite. Primul manual românesc de bibliografie a fost elaborat de profesorul Dan Simonescu, în concepția căruia bibliografia a fost totdeauna organic legată de tehnica muncii intelectuale. Bibliografia românească veche a fost elaborată de Ioan Bianu, Nerva Hodoșși Dan Simonescu, lucrare monumentală pe care Nicolae Iorga a caracterizat-o drept „una din celemai frumoase opere ale curentului european ce a învins deplin în știința noastră istorică“.

Importanta bibliografiei intr-o lucrare este majora caci in urma ei ajungi la niste obiective , rezultate, ea este cea care influenteaza direct dar si indirect tema de cercetare. De ce spun acest lucru; pentru ca fara o bibliografie de specialitate care sa trateze temele dintr-un punct de vedere profesionist nu se poate face o lucrare stiintifica. Din punct de vedere teoretic, prin bilbiografie se înțeleg cunoștințele necesare pentru a se putea întocmi o lucrare, respectându-se anumite norme. Din punct de vedere practic, ea reprezintă totalul informațiilor privind o anumită disciplină ori subiect sau activitatea unei persoane desfășurată în timp și spațiu, incluzând și descrierea cărților și gruparea lor în diferite liste și repertorii.

Bibliografia se întocmește de către persoane specializate și autorizate care trebuie să fie cunoscători ai disciplinei în care lucrează, pentru a putea selecta materialul sau să-și poată exprima un punct de vedere în cadrul bibliografiei critice.

Bibliografiile pot fi universale și generale, individuale, critice, conținând aprecieri la adresa cărții, de informare (aduc la cunoștință noutățile), de recomandare (pe grupuri de cititori, pe probleme). Mai pot exista bibliografii regionale, naționale și a periodicelor, bibliografie analitică, bibliografie de titluri.

Din punct de vedere al timpului, bibliografia poate fi: retrospectivă și curentă. Cea retrospectivă se oprește la o anumită dată, citează cărțile apărute până atunci. Cealaltă le menționează pe cele apărute în timpul de față.

Bibliografia este un mijloc de informare rapidă și complete în munca științifica. Pentru orice problemă, pentru orice preocupare, cititorul este urmărit de grija unei documentări cât mai ample, cât mai actuale, vrând să cunoască tradiția și noul în știință, artă , literatură, în orice domeniu de activitate umană.", afirma Barbu Theodorescu. (54)

Produsele bibliografice trebuie intocmite pentru a reflecta fondurile valoroase ale bibliotecii, dar mai ales pentru a imprima referintelor bibliografice un character de exhaustivitate. Ca o concluzie fireasca, este evident faptul ca realizarea de instrumente bibliografice este rezultatul unui management informational adecvat care se impune atit pentru exploatarea la maxim a fondurilor bibliotecii cit si pentru limitarea, pe cit posibil, a fenomenului de ,,zgomot informational”

In general vorbind, bibliografia nu mai poate fi astazi o ocupatie individuala, asa cum a debutat, de altfel, cu neajunsuri. Ea reprezinta rezultatul unei activitati collective, bine organizata si cu canoane precise, care tinde spre o uniformizare pe plan international. Constituirea ca disciplina stiintifica a bibliografiei si inregistrarea la zi a productiei editorial, asa incit rezultatul sa fie usor utilizabil de toti cercetatorii din diferite domenii, reprezinta urmarea unei colaborari.

Este, fara indoiala, foarte important ca o bibliografie sa fie elaborate de institutia care poseda cea mai mare parte a materialului destinat bibliografiei, initiate chiar de institutia respective sau incredintata ei de un for superior, tinind seama de posibilitatile cele mai rentabile de antrenare a activitatilor bibliografice.

In lumea vasta si diversa a cartilor, bibliografia este tot atit de importanta ca ,,Busola exploratorului sau rigla de calcul a inginerului, caci le deschide calea descoperirilor, care le sunt proprii activitatii.” (56)

,,In acest context, bibliografia ofera cercetatorului informatiile necesare pentru a stabili nivelul investigatiilor din domeniul respective, nivelul de la care trebuie sa se porneasca in cercetarile viitoare” (1)

Bibliografia ajută cititorul să sesizeze tot ce are valoare, substituind bibliotecii totale, exhaustive o bibliotecă subiectivă."Bibliografia, produs intelectual al comunității umane, situată la confluența raporturilor: timp-spațiu-civilizație, veghează la afirmarea și recunoașterea personalității independente a cărții și tezaurizează memoria propriului trecut.”(56)

În mod sigur, "…crearea, acumularea, comunicarea și receptarea informațiilor, prin limbaje proprii bibliografiei, contribuie la circulația valorilor, deschide noi posibilități de înțelegere, construiește punți de legătura între diferite culturi, între cititor și memoria umanității."

I.2. Bibliografia-proces inevitabil în cadrul BȘC „A. Lupan”

Bibliotecile au menirea de a pastra informatia, fiind un centru enciclopedic, unde apelam de fiecare data cind dorim sa demostram faptul ca o anumita lucrare elaborata ne apartine. Odata ce reazlizam o lucrare din orice domeniu, bibliografia folosita este un argument al succesului si o justificare prin care relevam atitudinea noastra serioasa fata de materialul promovat. Ceea ce trebuie sa mentionam este faptul ca bibliotecile din Republica Moldova nu doar pastreaza si asigura societatea stiintifica dar se ocupa cu intocmirea materialelor bibliografice. Un astfel de centru este si Biblioteca Stiintifica Centrala ,,A. Lupan”, in care se afla o multime de carti bibliografice din diverse domenii, realizate chiar de catre bibliografii ce muncesc zi de zi de ani buni.

Biblioteca academică este o bibliotecă științifică cu profil enciclopedic. Funcția principală a Bibliotecii Științifice Centrale „A. Lupan” este asistența informațională a cercetărilor științifice efectuate în cadrul Academiei de Știinte a Moldovei, satisfacerea cerințelor de informare documentară și de lectură a colaboratorilor instituțiilor academice atât prin metode tradiționale, cât și prin utilizarea tehnologiilor informaționale.

In fiecare an in biblioteca se realizeaza cel putin cite un material, coordonat de catre academicienii din Academia de Stiinte a Moldovei, si se promoveaza nu doar in bibliotecile din tara noastra. Confirmare a celor relatate sunt urmatoarele carti:

Arta Moldovei, 1975–2005, Muzica și coregrafia, Volumul II – Ca parte componentă a bibliografiei retrospective Arta Moldovei, 1975–2005, volumul Muzica și coregrafia, propune o sinteză informativă a documentelor care abordează subiectul din mai multe perspective: istoria și teoria muzicii; speciile, genurile și formele muzicii vocale; muzica instrumentală; evoluția orchestrelor de muzică populară, a formațiilor de muzică de estradă; arta coregrafică, precum și activitatea Uniunii Compozitorilor din Moldova.

LISTA lucrărilor științifice publicate și a titlurilor de protecție obținute de comunitatea științifică din Republica Moldova în anul 2012 – Lucrarea evidențiază realizările științifice efectuate în cadrul direcțiilor de bază alactivității în sfera științei și inovării în anul 2012. Structura lucrării reflectă aria cercetărilor științifice în următoarele domenii: Științe exacte și economice; Științe biologice, chimice și ecologice; Științe medicale; Științe agricole; Științe umanistice și artă.

Haralambie Corbu – critic literar, academician AȘM: Biobibliografie – Bibliografia prezentă oglindește activitatea de creație a savantului, criticului și istoricului literar, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, Haralambie Corbu.

Arta Moldovei – Bibliografia tematică retrospectivă „Arta Moldovei” este o sinteză informativă a evoluției artei naționale în perioada anilor 1975-2005. Primul volum, „Arhitectura și arta plastică”, reunește un număr semnificativ de documente ale colaboratorilor științifici ai Academiei de Științe a Moldovei, publicații semnate de critici de artă, artiști creatori consacrati sau aflați la debutul carierei artistice ș.a. Ediția cuprinde documente și despre istoria veche de arhitectură și artă plastică din spațiul de cultură și civilizație românească – Basarabia de Sud și Bucovina.

Academia de Științe a Moldovei în presă – Bibliografia Academia de Științe a Moldovei în presă prezintă o cronică a vieții și activității științifice în perioada anilor 2004-2009 și oferă informații despre reformele în știință, evenimentele vieții științifice: congrese, conferințe, simpozioane, sesiuni în cadrul cărora au fost abordate probleme de maxim interes pentru comunitatea științifică, precum și articole despre activități științifice de importanță națională și internațională semnate de reprezentanții mai multor instituții academice.

Elena Postolachi-Iarovoi – Bibliografia Elena Postolachi-Iarovoi — protectoarea etnografiei naționale se distinge prin valoarea etnografică deosebită exprimată în frumusețea portului popular și a țesăturilor. Lucrarea conține date despre viața și activitatea științifică a doctorului în istorie și profesorului universitar E. Postolachi-Iarovoi. Pe parcursul celor 45 ani a îmbinat armonios munca științifică, didactică și organizatorică, contribuind la dezvoltarea etnografiei naționale.

Gheorghe Bobână – Lucrarea Gheorghe Bobână. Biobibliografie. descrie eforturile științifice și activitatea notoriului savant-filosof, doctor habilitat Gheorghe Bobână. Aria cercetărilor științifice cuprinde următoarele direcții de cercetare: istoria filosofiei românești, istoria filosofiei universale, filosofia socială, filosofia științei, filosofia limbajului, teoria și metodologia cercetării.

Academicianul Gheorghe Duca – Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” prezintă lucrarea bibliografică elaborată cu prilejul aniversării a 60 de ani a academicianului Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe a Moldovei, fondatorul Școlii științifice Chimia Ecologică, inventator de talie mondială. Bibliografia este structurată pe compartimente: Curriculum vitae; monografii; manuale, lucrări metodico-didactice; articole științifice; materialele congreselor, conferințelor; brevete de invenții; participări la expoziții internaționale de invenții și tehnologii noi; lucrări de popularizare a științei, interviuri; lucrări sub redacția academicianului; Gheorghe Duca – conducător și consultant științific; personalia; participări la congrese, simpozioane, conferințe. 1565 de înregistrări bibliografice sunt elaborate conform standardului în vigoare și aranjate în ordine cronologică și alfabetică.

Ștefan Topală – O nouă lucrare bibliografică Ștefan Topală. Omul care face descoperiri oferă utilizatorilor posibilitatea documentării unui bogat material ce evidențiază meritele deosebite în dezvoltarea activității științifice ale eminentului savant, doctor habilitat în biologie, profesor cercetător, colaborator științific principal al Grădinii Botanice (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei – Ștefan Topală. Structura lucrării reliefează materiale din activitatea sa în calitate de citolog și botanist, citogenetician, cariosistematician, hibridizator și pasionat cercetător al viței de vie.

Aceste lucrari sunt doar citeva din multimea publicatiilor din biblioteca ,,A. Lupan” care au tematica diversa insa au in comun faptul ca sunt lucrari bibliografice. Criteriul de aranjare a materialului este stabilit conform tematicii, iar în cadrul subdiviziunilor în ordine alfabetică. Descrierile bibliografice au fost efectuate în conformitate cu standardele naționale și internaționale. Pentru a facilita utilizarea bibliografiei, a fost întocmit indexul de nume. Bibliografia este destinată oamenilor de știință, specialiștilor care activează în domeniul problemelor care au fost cercetate: reprezentanților organizațiilor nonguvernamentale și oficialilor responsabili de soluționarea problemelor abordate la nivel local, regional și republican, precum si cercetărilor și studenților.

Lucrarile de față prezintă o cronică a vieții și activității științifice și are drept scop evidențierea publicațiilor apărute în presa locală despre modernizarea, dezvoltarea, susținerea și stimularea cercetării științifice în Republica Moldova. Bibliografia inserează informații cu caracter oficial-documentar, publicații despre reforme în știință, politica științei, femeia în știință, prezentul și viitorul tinerilor cercetători, precum și articole despre activități științifice de importanță națională și internațională semnate de reprezentanții mai multor instituții academice. Au fost incluse publicații ce prezintă elemente de noutate, transfer tehnologic, inaugurări, precum și cele ce scot în evidență problemele stringente cu care se confruntă cercetătorii.

II. Publius Ovidius Naso și opera sa

II.1. Autorul Publius Ovidius Naso – de la Roma la Tomis

,,Farmecul dragostei le-a înmuiat aspra fire, se spune:

Omul a fost încântat, când pe femeie văzu”

Ars Amandi [26, p. 430]

Biografia lui Publius Ouidius Naso ne este destul de bine cunoscută. Poetul însuși ne oferă, în opera sa, îndeosebi într-o elegie (Trist., 4, 10), supranumită autobiografia ovidiană, date bogate referitoare la propria existență. Marele poet se naște la Sulmo 20 martie 43 î.e.n. fiu al unei străvechi familii de cavaleri. În anul 30 î.e.n. viitorul poet este trimis împreună cu fratele său mai mare cu un an, la Roma cu scopul de a primi o cât mai bună educație la școala retorilor. Ovidiu frecventează lecțiile de declamație ale vestiților Arellius Fuscus și M. Porcius Latro. Cu aceștia exersează compunerea, care mai târziu va influența opera sa poetică. Intră în cercul lui M. Valerius Mesalla Corvinus care îl îndrumă în arta poetică. În jurul vârstei de 18 ani citește în public primele sale compuneri poetice (fragmente din Tristia). După terminarea studiilor de retorică Ovidiu călătorește la Atena, unde poposește câtva timp, spre a se instrui în “cetatea lumină” a Greciei, apoi vizitează monumentele din Asia Mică, Sicilia (Siracuza), însoțit fiind de amicul și confratele său Pompeius Macer. După întoarcere intră în magistratură unde ocupă diferite funcții minore. Curând își va întrerupe cariera judecătorească și politică, activități care-i răpeau – după cum mărturisea poetul – răgazul datorat muzelor.Însă a devenit un poet la modă, care răspundea orizontului de asteptare al mediilor favorabile poeziei erotice și elegiace. Nu i-a frecventat pe Vergiliu și pe Horatiu, dar a participat la viața literară a cercului patronat de Messala și s-a împrietenit cu Tibul și Properțiu. A fost căsatorit de trei ori și a patruns în anturajul curtii imperiale. Brusc, în anul 8 e.n., Ovidiu a fost supus unei forme blînde de exil, "relegarea", relegatio, care îi permitea să-și conserve averea. Cauzele acestei relegări continua să fie necunoscute și în vremea noastră. Poetul însuși arăta ca două elemente au prilejuit surghiunul' poezia sa, carmen, și o greșeală, error, pe care afirma că nu o poate destăinui nici chiar în stihurile sale (Trist, 2, v. 207-208; si 1, 2, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v. 45-52, Pont, 3, 3, v. 7l-72 etc) În schimb, în scrisoarea adresată lui Augustus (care ocupă întreaga carte a II-a a Tristelor), Ovidiu se oprește în treacăt asupra motivelor care i-au adus condamnarea, dar și aici este evident că a ales intenționat termenii pentru a ascunde realitatea:

Pe mine poezia și-o oarbă rătăcire
Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui…[26,p255]

Așa voalați cum sunt, termenii „poezia” (carmen) și „rătăcirea“ sau „greșeala” (error) reprezintă, după mărturia poetului, cauzele exilului, capetele de acuzare care l-au făcut să plece din Roma. Dar ce se ascunde sub acești termeni și în ce măsură a tras fiecare dintre ei în cumpănă la stabilirea pedepsei? În aceasta stă cheia întregii probleme și, în același timp, dificultatea dezlegării ei. In ceea ce privește primul termen, Nicolae Lascu considera ,,se pare că Ovidiu însuși se referă înainte de toate la Arta iubirii; la această operă face el aluzie de mai multe ori, atât în Triste cât și în Pontice, numind-o cauza nenorocirii sale. Sunt semnificative, în această privință, câteva versuri din scrisoarea trimisă de Ovidiu regelui Cotys: anume, poetul îl roagă să considere Arta iubirii singura sa vină și să nu mai cerceteze dacă ar mai putea fi acuzat și de altceva. De aici se desprinde impresia că această operă nu este pentru poet decât un motiv aparent, tot așa cum pentru împărat ea reprezenta numai un pretext oficial sub care se ascundea cauza reală. În orice caz, ea a putut juca un rol cu totul secundar. In sprijinul acestei ipoteze vine și apariția Artei iubirii cu zece ani înainte de trimiterea poetului în exil; deci, ea nu putea constitui principalul cap de acuzație, după o perioadă de timp atât de îndelungată” [10, p.30]. Unii cercetători au încercat să dea termenului carmen o accepție mai largă, cuprinzând întreaga operă a poetului. Căci, în afară de Amoruri și Arta iubirii, Ovidiu a dezvoltat cu predilecție episoade cu caracter erotic atât în Metamorfoze cât și în Faste. Îndeosebi felul în care sunt prezentate divinitățile în ultimele două opere nu numai că nu-l îndreptățea pe Ovidiu să aspire la titlul de poet oficial, dar era în flagrantă contradicție cu politica lui Augustus de a restaura vechile culte și credințe religioase. De altfel, în spriiinul acestei supoziții pot fi aduse numeroase versuri în care poetul se plânge de nenorocirile pe care i le-a adus poezia, numită de obicei în chip metaforic „muza” sau „talentul poetic”. Dar divergențele dintre cercetători sunt cu mult mai adânci când e vorba de conținutul și semnificația termenului error. Aceasta cu atât mai mult cu cât tocmai „greșeala” a fost, după cât se pare, decisivă pentru trimiterea poetului în exil. Din parte-i, Ovidiu însuși recunoaște că, față de „greșeala” sa, pedeapsa dată de împărat a fost prea blândă. În scrisoarea adresată lui Augustus, el dă o indicație privitoare la natura acestei „greșeli”, afirmând că singura lui vină este de a fi văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă. Aluzia la poezie nu privește o anumită opera sau un anumit poem, ci întreaga creație a lui Ovidiu. Insa în ce ar putea rezida eroarea misterioasa a lui Ovidiu? S-au scris numeroase lucrări moderne în aceasta privință și s-au propus tot felul de interpretări. A participat oare Ovidiu la operații magice, prin care unii romani încercau să cunoască viitorul lui August? A fost el amestecat în vreo intrigă, care privise cîndva pe iulia, nepoata lui August? Nu se poate da nici un raspuns ferm la aceste întrebări și erori ale poetului si nu va fi, probabil, niciodată pe deplin elucidat. Este foarte sigur însă ca "eroarea" lui Ovidiu comportă dimensiuni politice, în care erau amestecați Livia, soția lui August, și Tiberiu, ambii deveniți dușmani înversunați ai poetului '. Ovidiu a fost trimis la Tomis (Constanța), unde a rămas nouă sau zece ani, adică pînă în momentul morții, survenită în 17 sau 18 e.n. Devenit împărat, Tiberiu, fiul adoptiv al lui August, nu l-a rechemat la Roma. Ovidiu, care depașise vîrsta de cincizeci de ani, a suportat greu relegarea și condițiile unei clime și unei existente mai aspre decît cele din Italia Dar el a cunoscut în profunzime viața locuitorilor Dobrogei actuale, ajungînd să dobîndească unele privilegii și distincții la Tomis. A învațat limbile sarmata și getica, în care a scris și versuri. S-a stins descurajat ca nu putea obține revenirea la Roma.

Ovidiu a alcătuit una dintre cele mai întinse, mai bogate opere ale epocii lui August. Prolific și facil în același timp, el și-a încercat condeiul în diverse direcții, cu toate că elegia a constituit adevărul nucleu al creației sale. În realitate, pedeapsa este foarte grea, deoarece prin fixarea locului de exil, Ovidiu se va vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului roman, pe coasta Mării Negre, în micul port Tomis. Asupra cauzelor ce l-au determinat pe Augustus si ia o atît de drastică măsură împotriva poetului, domnește încă un mister de nepătruns.

"De ce-mi greșiră ochii privind nelegiuirea?

De ce din întamplare păcatul l-am știut?" [26, p. 829]

Opera lui Publius Ovidius Naso

Moto: „Și totuși, a mea faima, prin veacuri va trăi”Tristia, III , 7,50[26, p.840

Inspirația sa poetică nu mai este alimentată din legendarul trecut îndepărtat, ci de un prezent pe care el îl considera fericit: "Să laude alții timpurile de odinioara; eu sunt fericit ca m-am născut în epoca de față; ea este cea mai potrivită cu gusturile mele".

Ovidiu scrie poeziile sale de dragoste grupate în trei culegeri principale: Amores ,,Iubiri”, Heroides ,,Eroine” și ,,Ars Amandi” Arta iubirii.

Scrieri înainte de exil :

Poeme de iubire

· Amores – „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzînd 49 elegii.

· Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 srisori fictive de dragoste ale unor personaje feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc.

· Ars amandi – „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei.

Poeme mitologice

· Phaenomena – Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)

Metamorfoze – „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar.

· Fasti – „Sărbătorile” – calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

Lirica din exil

Tristia – „Tristele”, în 5 cărți

· Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.

Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

Cea dintîi parte a creției lui a fost Amores ,,Iubiri” , în care cînta dragostea sa pentru o femeie, căreia îi împrumută numele fictiv de Corinna, în al carei nume se referă nu numai la o femeie, ci la toate femeile frumoase din Roma, iubite de el. Aici, iubirea este pentru Ovidiu mai mult un capriciu, o aventură galantă; de aceea el spune că este un "cîntăreț al iubirilor gingașe" (tenerorum lusor amorum). S-a ivit problema autenticității personajului feminin, eroina din Amores, nume convențional, de fapt cel al unei poete din Grecia arhaică. Chiar în măsura mai mare decît în cazul Deliei lui Tibul sau Cynthiei lui Properțiu, s-a presupus că ar fi vorba de un personaj inventat. De altfel Corinna apare în Amores mult mai palidă decît omoloagele sale din operele poetilor latini anterioare. Discursul poetului implică toate tiparele și motivele elegiace: serenada în fața porții iubitei, condiția îndrăgostitului de soldat al Venerei (Am., 1, 9, v. l-2), declarațiile pasionate de dragoste etc. Cum s-a arătat – și în aceasta consistă originalitateaa lui – poetul din Sulmona reia teme banale în poezia elegiacă, pentru a le dedra-matiza și a le parodia ușor. Desigur nivelul valoric al performanțelor ovidiene este departe de a se apropia de cel atins de Properțiu, Catul sau chiar de Tibul (modele evidente ale poeziei lui Ovidiu). Formația retorică a lui Ovidiu marchează masiv aceste poeme elegiace. Astfel, în Amores, unele elegii sunt convertite în adevărate realizări oratorice tipice sau în exerciții de școala retorică. Tehnica și chiar stilemele suasoriilor, cuvîntărilor destinate convingerii cuiva, folosite în școlile de retorică, pot fi ușor recunoscute în tirada îndreptată împotriva venalității în dragoste (Am., 1, 10), în dojenirea Aurorei, care apare prea devreme și întrerupe desfătările îndrăgostiților (Am., 1, 13) etc. Este cert că Amores regrupează elegii erotice, dar Heroides? S-a afirmat cu îndrituire ca ele se situează la interferența epopeii de tip homeric cu epistula în versuri și cu elegia. Ovidiu ar anticipa astfel unele tendințe ale literaturii din timpul Imperiului, mai ales de la sfîrșitul lui, către amalgarea speciilor și tiparelor literare. Iar celelalte opere, menționate mai sus, constituie parodii ale unor tratate tehnice.

Pe cînd în Amores, Ovidiu a zugravit, cel putin formal, propriul sau sentiment de iubire, Heroidele, care sunt o culegere de scrisori în versuri adresate de unele personaje istorice sau legendare grecești, în majoritate femei, zugrăvesc sentimentele altora. Între 20 și 15 i.e n , Ovidiu a alcătuit cincisprezece ,,Eroine”, Heroides, scrisori de dragoste, în distih elegiac, expediate de celebre personaje legendare sau istorice iubitelor ori iubiților lor. Între 2 î.e.n. și 8 e.n., Ovidiu a mai adăugat acestei culegeri încă șase poeme, încat Heroides încorporează în prezent douăzeci și una de scrisori în versuri. Între 2 și 1 î.e.n , Ovidiu a scris două cărți dintr-o operă, teoretizează, pe tonul badinajului, persiflării frivole, experiența sa de poet erotic în 1 e.n” , a adăugat a treia carte la această operă, intitulată ,,Arta de a iubi", Ars amatoria sau Ars amandi. Ultima operă importantă în care poetul cîntă dragostea, este Arta iubirii. Aici poetul expune mijloacele cu ajutorul cărora se caștigă și se păstrează iubirea unei femei. Arta iubirii se distinge printr-un spirit de observatie fin și patrunzător și mai ales prin cunoașterea psihologiei feminine. Aceasta opera are,însă, și o valoare documentată, prin faptul că zugrăvește societatea romană din acel timp, prezentată, probabil de poet în culori mai roze, decît era ea în realitate.
Cele trei cărți, care includ în general aproximativ 800 de versuri fiecare, tratează următoarele subiecte centrale: unde și cum pot fi întîlnite și seduse femeile (AA A.. 1), în ce fel pot fi păstrate iubitele (A.A., 2), prin care mijloace, la randul lor, femeile reusesc să seducă și să-și conserve dragostea iubiților (AA.A., 3). Între data publicării primelor două cărți din Ars amatoria și cea a editării celei de a treia, Ovidiu a alcătuit și publicat ,,Despre dresurile infațisării femeiești", De medicamine faciei feminae, din care s-a păstrat un fragment consacrat mai ales rețetelor cosmetice și mijloacelor de a pastra și spori frumusețea.

În sfîrșit, în 1 sau 2 e n , Ovidiu a publicat ,,Remediile iubirii", Remedia amoris, în aproximativ 800 de versuri, unde se adresează celor nefericiți în dragoste, pentru a indica mijloacele prin care să scape de pasiunea lor tulburătoare. S-a pus problema genurilor în care se încadrează aceste poeme și a vocațiilor lor fundamentale. Astfel Ars amatoria parodiaza serioasele, gravele tratate consacrate retoricii. Ars amatoria în loc de ,,Arta de a vorbi”, Ars dicendi. Totodată acest poem a fost calificat drept ,,copilul teribil” al poeziei didactice romane. Iar Remedia amoris constituie un fel de parodie de gradul al doilea, adica implică parodierea Arte iubirii, care, la rîndul ei, comportă o parodie.

Se simplifică prea mult tematica și semnificațiile acestor poeme, cînd se reduce totul la o ,,glumă” literară. Este însă neindoios că Ovidiu practică, în asemenea opere, distanțarea față de propriile sentimente și față de toate personajele implicate de discursul sau poetic, ca motivul jocului constituie structura generativă, etimonul strategiei literare asumate de el. Ovidiu însuși, într-un poem alcătuit în timpul exilului, se va defini ca un tenerorum lusor amorum, adica un poet sau un ,,jucător" al iubirilor gingașe. Căci ușor se înrudea cu ludus ,,joc", și cu verbul ludo-ere, ,,a se juca". Considerăm această sintagmă drept cea mai bună caracterizare a substanței universului imaginar ovidian.

Epistulele din Heroides sunt împregnate de tradițiile calimahismului și încorporează monologuri tragice, firești la un poet ce se simțea atras de teatru Abilele manevre de diplomație erotică, intens practicate, anticipează tehnici ale lui Marivaux și Giraudoux.. Vestigiile retoricii pot fi de asemenea detectate în Heroides și în Ars amatoria, unde abundă schemele demonstrative promovate în lecțiile declamatorilor.

Ovidiu cunoaște temeinic mitologia și recurge abundent la arsenalul ei. Totuși realitățile romane proliferează în poemele ovidiene din culegerile mai sus menționate. Mulțimile romane pot fi identificate în textura lor. Pentru Ovidiu, ceremoniile oficiale celebrate de Horațiu, în Carmen Saeculare, sunt doar un prilej de întîlniri galante (A.A., 1, w. 117-228).

În poemele, pe care le analizăm, Ovidiu practică limba elegantă, vocabularul și construcțiile gramaticale ale latinei clasice. Totuși, în elegiile erotice, poetul apelează adesea la elemente ale limbajului colocvial, la diminutive și cuvinte expresive ca ,,buzișoară", labella, ,,ochișori", ocelli, etc.

A doua parte a activității poetice a lui Ovidiu o constituie operele mitologice scrise între anii 40 și 50 ai vieții sale. Atunci cînd își apără opera, în scrisoarea adresata lui August, poetul însuși face distincție între versurile ușoare, frivole, din tinerețe și cele scrise în epoca maturității sale poetice: Metamorfoze și Faste.

Între 2 și 8 e.n., Ovidiu a compus, în cincisprezece cărți, o epopee de factură cu totul originală. în aproximativ 12.000 de hexametri dactilici, Ovidiu prezintă aproape 250 de legende privitoare la metamorfoze. Chiar în primele versuri din ,,Metamorfoze", Metamorphoses, poetul cere zeilor să-l ajute sa înfățișeze cum au luat corpurile forme noi, de la crearea lumii și pînă în timpurile în care traiește el (Met, 1, w. l-4). De fapt el derulează transformările petrecute în cosmos sau suferițe de personaje legendare ori istorice, de la începuturile lumii pînă la apoteoza lui Caesar. Prin ,,metamorfoza" Ovidiu înțelege și devenire, evoluție. Totul se transformă în natură. Cele patru elemente, care-și urmează ciclul veșnic, timpul, datorită schimbării anotimpurilor și vîrstei oamenilor, mediul geografic, destinul popoarelor. Ovidiu începe, în cartea întîi, prin evocarea destrămării haosului inițial și prin formarea unei lumi din cele patru elemente, prin succesiunea celor patru vîrste ale omenirii și potopul inițial. Poetul narează legende referitoare la transformarea zeilor în animale, precum cea a lui lupiter în taur pentru a o rapi pe Europa (Met., 2), dar și a oamenilor în ființe necuvîntătoare, în flori, arbori, stînci, rîuri, astre etc, a animalelor în constelații. Ovidiu înglobează, în epopeea sa, numeroase povești de dragoste, printre care se distinge emoționanta, castă legendă a dragostei dintre Philemon și Baucis, doi batrîni, care se iubeau nespus și primeau ca oaspeți chiar pe zei. Ca recompensă, ei nu cereau decît să îmbătrînească și să moară împreună; sunt în cele din urmă transformați în copaci (Mef., 8, v. 61l-724). Astfel Ovidiu răspundea unui orizont de așteptare mult mai amplu decît cel harăzit poemelor erotice. Romanii iubeau cu pasiune mitologia: multe dintre legendele narate de Ovidiu apar și pe zidurile caselor din Pompei, iar mozaicurile unor vile romane, înșirate pînă la Renania actuală, relevă interesul publicului pentru aventurile fabuloase, care se desfăsoară în Metamorfoze. De fapt Ovidiu denotă o erudiție mitologică excepțională, o cunoaștere complexă a vechilor legende. De asemenea el a apelat la Parthenios și la elevii lui, ca Theodoros, dar și la materialul utilizat de cei mai reputați scriitori greci, ca Homer și trabanții lui, tragicii greci, îndeosebi Euripide. Totodată Ovidiu folosește și strategii literare datorate lui Ennius, Catul, Lucrețiu, Vergiliu (desigur valorizat în funcție de optica ovidiană, deși s-a arătat că furtuna din cartea a unsprezecea a Metamorfozelor seamănă mult cu cea consemnată în cartea întîi a Eneidei.

Într-adevăr, ultima carte a Metamorfozelor înglobează, sub forma unui discurs al lui Pitagora (Met., 15, v. 60-470), o expunere a unor idei privitoare la concepția mișcării, devenirii universale. Dar sunt emise numeroase principii pitagoreice și se preconizează doar teoria metempsihozei, transmigrației sufletelor, ca un caz particular de metamorfoza și ca o legitimare a legendelor mitologice. Miturile sunt umanizate, ca și divinitațile Olimpului. Locasul zeilor este populat de galanterie, de madrigaluri și de scandaluri sentimentale, lunona, în postura de soție geloasă, îl supune pe lupiter la un interogatoriu sever (Met., 1, v. 612-624). Ovidiu "cotidianizează" mitul, are tendința sa renunțe la limbajul simbolurilor în favoarea celui al semnelor, încît el prefigurează utilizarea de către Lucan a antimitului. De altfel Ovidiu practică abil analiza psihologică, sondarea vieții interioare a personajelor Metamorfozelor.

Legendele mitologice despre mutațiile sufletelor și lucrurilor comportă adevărate scenarii romanești. Gingășia tonului se imbină cu senzualitatea moravurilor. Delicatețea sentimentelor se impune în anumite povești de iubire, ca în cea mai sus menționată și referitoare la Philemon și Baucis. Jocul cu miturile și cu motivul dragostei ramîne prin urmare structura generativă a universului ovidian. Chiar în primele cărți, Ovidiu strecoară aluzii la istoria contemporană și transpune în lumea legendelor instituții, moravuri și comportamente ale Romei arhaice și mai ales ales ale vremii sale. Poetul blamează pe ucigașii lui Caesar (Met, 1, v. 200; 15, v. 821), celebrează gloria lui August, proclamat drept lupiter terestru (Met., 15, v. 858 si urm.). Totusi un poem centrat pe dragoste și pe jocul dezinvolt, în care se atribuiau zeilor toate slăbiciunile umane, nu putea să-i placă lui August. În Metamorfoze, Ovidiu se exprima elegant, chiar rafinat. Descripțiile ovidiene se remarcă prin vivacitatea lor, prin umorul, care le îmbibă. Astfel s-a evidențiat pasiunea pentru tot ce se prezintă ca extraordinar, ca surprinzător, pentru o poetică barochizantă a fantasticului, pentru exuberanța culorilor. Propensiunea spre hiperbolizare merge adesea din discursul poetului. Pînă la un punct, această stranie epopee cosmogonică se prezintă ca lirica, întrucît implică trăirea legendelor de către Ovidiu. Totodată poetul trece rapid de la un scenariu la altul, de la un detaliu la altul, în chip insolit, prin modificarea unghiului vizual, ca în cazul descrierii diluviului (Met, 1, v. 285-310) sau al cataclismului prilejuit de carul lui Phaeton (Met., 2, v. 210-271). Digresiunile proliferează, iar planul uman și cel divin se suprapun adesea. Înrîurirea retoricii se manifestă deosebit de pregnant. Abundă formulele și întrebările retorice, sententele și maximele, figuri de stil ca apostofele, antitezele și chiasmele.

Și fiindcă orice drum spre epopeea națională îl închidea Eneida a lui Vergiliu, opera clasică încă de la apariția ei, Ovidiu se îndreaptă spre epopeea mitologică. Ovidiu este primul poet roman care scrie o astfel de operă de mare amploare, singura care ni s-a păstrat în întregime din antichitatea romană. Dacă ținem seama numai de numărul mare al legendelor – aproape 250 – din cele 15 cărți ale Metamorfozelor, înțelegem că niciuna dintre operele elenistice nu-i putea oferi poetului un material mitologic suficient, „Metamorfozele“, operă pe care o considera apogeul carierei sale.

Mai presus de caracteristicile specifice și divergente ale diferitelor izvoare, complexitatea operei avea nevoie de un viguros talent poetic unificator, care să creeze un tot organic și armonios. Talentul lui Ovidiu a avut această forță unificatoare; el s-a ridicat peste ariditatea plină de erudiție mitologică a diferitelor culegeri și a dat operei sale o aleasa ținută literară și artistică. Ovidiu, în efortul lui de a ridica la rangul de epopee o creație pînă atunci didactica, a adoptat criteriul mitologic. Exceptînd poemele homerice, nicio altă operă literară antică n-a avut mai mare popularitate de-a lungul veacurilor. Ea adeverește în același timp, previziunea lui Ovidius, care, în ultimele versuri ale poemului, conștient ca a ridicat un adevarat monument poetic, exclama cu legitimă mîndrie: ,,Am terminat o operă pe care nici mania lui Joe, nici focul, nici fierul, nici dintele vremii nu vor putea-o nimici. Iar cînd va sosi acea zi, stăpînă numai pe trupul meu, […] eu, totuși, nemuritor prin ceea ce este mai bun în mine, ma voi înălța mai presus de stele și numele meu va fi nepieritor.”

Spre sfîrșitul anului 8 d.Hr., pe cînd Ovidiu, poet celebru și admirat de toți, se îndeletnicea cu definitivarea Metaformozelor și cu strîngerea materialului documentar pentru celelalte cărti ale Fastelor, este pedepsit, printr-un ordin imperial, cu cea mai ușoara forma de exil – relegarea. Ovidiu lucra la alcătuirea Fastelor, cînd a fost exilat, încît poemul a rămas neterminat Discursul ovidian din aceasta operă cuprinde șase cărți, întrucît fiecare carte este dedicată uneia din primele șase luni ale anului. Conținutul fiecărei cărți se întinde între 700 și 900 de versuri. Poetul comentează calendarul roman, sărbătorile, ritualurile și legendele legate de diversele ceremonii El recurge la mitologia greacă și la folclorul italic, căci narează miturile în corelație cu anumite evenimente istorice și legendare, ale căror aniversări erau celebrate de romani. S-a afirmat că, dacă Metamorfozele constituie o parodie a mitologiei grecești, Fastele reprezintă o parodiere a cultului religios roman.

Fastele, se situează la interferența poemelor elegiace de mari proporții și epopeilor didactice. Pe urmele lui Properțiu, poetul sulmonez s-a erijat și el în postura de Callimah roman, căci reputatul autor elenistic explicase în poemul ,,Cauzele”, obîrșiile unor orașe, familii, obiceiuri și ceremonii.

Se pare ca inițial Fastele fuseseră dedicate lui August. Într-o a doua ediție, întocmită de Ovidiu, pe cînd se afla în exil, poetul a eliminat primele versuri și a realizat o dedicație pentru Germanicus, pe care îl pasiona viața literelor. Ovidiu spera că Germanicus va interveni pe lîngă împaratul Tiberiu, tatăl lui adoptiv, și va determina rechemarea sa din surghiun. Principalul sau obiectiv era însă glorificarea Romei și a lui August. Trecutul Romei și marile personaje, care îl populaseră, sunt evocate pe un ton, care se voia vibrant. Totodată este insistent și foarte frecvent glorificat August, ca razbunător al lui Caesar (Fast., 1, v. 700 si urm.; 5, v. 563 si urm.), învingător al lui Antonius (Fast., 1, v. 600 și urm.), ca și al părților (Fast, 5, v. 584 si urm.). Recunoștința oamenilor i-a acordat numele de Augustus, pe care îl împarte cu lupiter (Fast, 1, v. 490 și urm.; 508 și urm.). De aceea îl declara, "sfînt", sanctus, cuvînt sinonim cu augustus (Fast., 2, v, 63; 127) și îl deifică (Fast, 1, v. 433).

Totuși Fastele nu puteau plăcea lui August, în pofida eforturilor poetului de a-i sluji propaganda. Lipseau de aici sinceritatea, timbrul convingător, ca și inspirația liturgică, efectiv națională, atasamentul real față de vechea religie. Iar pasajele în care Ovidiu îl lăuda pe August sunt deosebit de plictisitoare, în realitate, Ovidiu nu renunța și nu poate renunța la dezinvoltura amuzată și factice, la distanțarea mondenă de subiectul abordat. El narează în detaliu anecdote pitorești, chiar picante, referitoare la zei.

O parte din operele ovidiene s-au pierdut. Astfel nu ni s-au păstrat decît două versuri din tragedia ,,Medeea”, Medea, scrisă între 13 și 8 i.e.n. Au rămas de asemenea cinci versuri din poemul ,,Fenomenele”, Phaenomena. Însă Ovidiu a mai alcătuit și arte opere, la care face aluzie în lucrările conservate.

Poezia exilului este a treia parte a creației sale.

Relegarea a avut pentru Ovidiu un puternic efect traumatizant. Îndepărtarea de Roma și lungii ani petrecuți în surghiun au prilejuit frustrări acerbe, de care, pînă în anul 8 e.n., poetul dezinvolt, moden și extravertit fusese scutit. Poate, chiar în drum spre Tomis, unde a ajuns în luna mai a anului 9 e.n., Ovidiu a alcătuit, în 322 de distihuri elegiace, poemul Ibis, structurat ca o invectivă dirijată împotriva unui dușman al său, rămas necunoscut pînă astăzi. Nu s-au păstrat decît 134 de hexametri dactilici dintr-un alt poem, "Halieuticele”, Halieutica, scris cîndva între 12 și 16 e.n., la Tomis, pentru a înfățișa animalele acvatice și a da sfaturi pescarilor. Ovidiu a compus în distihuri elegiace un masiv corp de poeme epistulare, organizat în două culegeri de versuri.

În numeroase versuri din Triste și Pontice el ne descrie ținuturile, clima, locuitorii din Dobrogea și felul lor de trai. În mișcarea literară romană din a doua jumatate a secolului I î.e.n, Ovidiu este printre poeții cunoscuți sub numele de elegiaci, care părăsesc tradițiile legate de marile genuri ale clasicismului grec, de aceea, ei vor fi cunoscuți și ca ,,poeții noi”. Astfel, poezia elegiaca romană deplasează obiectul analizei sentimentelor din domeniul mitologiei în acel al vieții sufletești a poetului. Poeții elegiaci romani fac din propriile sentimente și pasiuni subiect de inspirație și creație poetică, iar lumea mitologică trece pe planul al doilea. Pe lîngă unele știri sporadice din primele sale scrieri, își deapană povestea vieții într-o elegie, mai exact elegia a X-a din cartea a patra a Tristelor. Cărțile Tristei cuprind succesiv unsprezece, una, patrusprezece, zece elegii. El se temea că după cum era părăsit de toți în viața, tot așa va fi uitat de toți după moarte. Celelalte trei, alcătuite în Oobrogea, au fost probabil publicate în anul 12 e.n. între 12 și 16 e.n., Ovidiu a scris patru cărți de ,,Epistule din Pont” sau ,,Pontice”, Epistulae ex Ponto sau Pontica. Ultima carte de Pontice a fost editată de prietenii poetului, după moartea lui.

Poemele din Pontice sunt adresate lui Tiberiu, soției autorului, unor rude, prieteni sau cunoscuți. Din ultima categorie, fac parte protectori importanți ori personaje ilustre, ca Paulus Fabius Maximus, orator celebru și intim al lui August, dar și inși de rang egal cu Ovidiu, poeți, literati, tovarăși de studii, ca Albinovanus Pedo, Aemilius Macer etc. Cele patru cărți de Pontice înglobează pe rînd zece, unsprezece, noua și șaisprezece elegii.

Traducerea titlului este foarte convențională. Mai adecvat, acest titlu ar putea fi tradus prin ,,vesuri triste” sau ,,poeme funebre”. Directețea expresiei domină discursul enuntat în elegiile surghiunului cu sincera tristețe, sub impactul suferinței autentice. De aceea Ovidiu nici nu mai este sigur de valoarea talentului sau, cum afirmă limpede: ,,de vei găsi cusururi în versurile mele // Și cred ca sunt, le iartă, o, cititorul meu! // Nu gloria o caut: am vrut sa uit durerea. // Sa nu mai fiu cu gandul la chinul meu cel greu. // Și sclavul care sapă cu lanțuri la picioare // Prin cîntec mai ușoară își face munca sa” (Trist., 4, 1, v. 1 -6, trad. de Theodor Naum). Ovidiu – cum recunoștea el însuși – reia la infinit temele preferate, totuși Tristele și Ponticele constituie pagina cea mai reușită a creației ovidiene.

Îl impresionează starea de razboi aproape permanent, care domnea în Scythia Minor, precum și rigorile unui climat mai aspru decît cel al Italiei și, am spune, mai sever decît cel al Dobrogei actuale: poetul deploră nu numai înghețarea vinului în ulcior, ci și a apelor Istrului, adică ale Dunării actuale (Trist, 3, 10, v. 23-30). Ovidiu documentează asupra îndeletnicirilor băștinașilor, care practicau mai ales agricultura (Trist, 3, 8, v. 9; 10, v. 59-60 etc), dar și creșterea vitelor, în condițiile grele, create de atacurile barbarilor (Trist, 5,10, v. 23-24). Raporturile dintre tomitani și populatiile înconjurătoare, mai cu seama geți, sunt frecvent înfățișate de Ovidiu. Desigur poetul s-a simțit profund alienat la Tomis. Cu toate acestea, treptat, el a sfîrșit prin a se adapta parțial. Ovidiu oferă informații destul de precise despre anumite evenimente și realități din Dobrogea antică. Astfel el este singurul care îl consemnează pe regele Rhoeme-talces și bătălia de la Aegissus (Tulcea de azi), din anul 12 e.n., dintre romani și geți (Pont, 4, 7). De asemenea Ovidiu furnizează date valoroase cu privire la regele trac Cotys, admirator și ocrotitor al sau, el însuși poet, ca și despre viața culturală din Callatis (Mangalia de azi, Pont, 2, 9).

Stilul Tristelor și Ponticelor

Am remarcat sinceritatea și relativa spontaneitate a trăirilor exilului. Dar, cum de asemenea am semnalat, în treacăt, pot fi deslușite, în unele poeme sau în anumite aspecte ale elegiilor, reziduurile strategiei jocului doct și concomitent frivol. Referințele mitologice nu lipsesc nici în Triste și Pontice. Mai mult decît atît, cînd uită de propriile tribulații, Ovidiu își mai îngăduie să glumească și să propună calambururi. O elegie profund autobiografică se impune ca emblematică pentru cautarea noutății, ineditului (Trist, 4,10). Poetul apelează aici la un stil enigmatic, bazat pe fraze obscure și construcții alambicate.

El mînuiește de altfel cu abilitate arta descripțiilor pitorești, care adesea se vor și exacte. Ovidiu concepe plecarea din Roma ca o moarte sau ca o înmormîntare. S-a evidențiat ca semnele plecării guvernează întregul univers imaginar al elegiilor surghiunlui, încît își subordonează semnele nopții, apei și morții.

Ovidiu nu ajunge la o ruptură brutală și completă cu clasicismul, cu armonia preconizată de aceasta orientare stilistică nici macar în poezia exilului. Ovidiu deschide calea stilului nou, esteticii Imperiului în general, fără a abandona poetica explicită și implicită a clasicismului augustele.

II.2. Clasificarea literaturii lui Ovidiu în fondurile Bibliotecii „ A. Lupan”

Bibliotecile sunt sursa în care ne alimentăm cu informație, locul unde crește inteligența vizitatorilor și casa în care se păstrează patrimoniul cultural. Informație despre Publius Ovidius Naso identificăm în toate bibliotecile și BȘC ,,A. Lupan” nu este o excepție, chiar aș spune că este locul perfect de a identifica informație despre geniul latin și nu numai. În această bibliotecă v-om identifica cu ușurința informația despre Ovidiu deoarece voi face o clasificare a întregului material sub diverse aspecte.

Ne dăm seama că este bine venită această sistematizare a materialului deoarece avem informații chiar volume cu informații traduse în diverse limbi, cărți în latină, și opere în limba română despre Ovidiu. Trebuie să menționez faptul că sursele pe care le voi indica sunt doar o parte din cărți deoarece o mare parte din ele sunt în fondul legat, și voi face și o clasificare a acestui aspect pentru o claritate mai amplă.

În biblioteca ,,A. Lupan” am identificat cărți de-ale lui Ovidiu și despre Ovidiu în latină cu comentarii în limba română de exemplu :

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Și am identificat opere în latină cu comentarii în latină de exemplu:

Ovidius N. P., Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P., Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Marinescu A.,Ovidius Naso Publius Tristia/Text latin, 1921.

În acestă bibliotecă sunt opere în alte limbi despre Ovidiu, ceea ce ne sugerează ca Ovidiu este important și pentru cultura altor țări, atît biografia sa cît și imensa operă, ce tratează diverse probleme ale Antichității. Aceste cărți, posedă cuvînt introductiv cu ajutorul căruia sub o notă mai constrînsă aflăm tema întregii opere în viziunea unui cititor bine documentat. Opere în franceză cu comentarii de exemplu:

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808.

Ovidius N. P. Les Metamorphoses. Paris, 1807.

Ovidius N. P.. Les Metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808.

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955.

Și operă în engleză, germană, italiană și franceză întrunite într-o singură carte cu introducere de exemplu:

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Lista acestor opere o mai completăm și cu alte cărți dar sub alt aspect nu cu mult mai diferit însă clasificarea nu coincide cu limba în care sunt scrise urmatoarele cărți.

În Biblioteca Științifică Centrală se păstrează și cărți scrise în limba rusă cu fragmente de texte traduse din latină și commentate de exemplu :

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916.

Овидии П. Н. Избранные произвидения. 1946.

Ovidiu este studiat atît sub forma biografiei sale cît și a operei, de aceea s-au realizat mai multe sinteze întrunind doar biografia sau numai opera, însă sunt și analize a ambelor aspecte. Reeșind din acest exemplu se înregistrează opere valoroase despre opera lui Ovidiu în opinia mai multor critici sau chiar în diverse limbi a aceluiasi critic. Astfel de cărți opere despre opera lui Ovidiu le putem identifica și în biblioteca ,,A. Lupan” de exemplu:

Bernbeck E. J. O нём. Munchen, 1967.

Butucel E., Cebotari M. Publicatii Ovidiene in Bibliotecile Chisinaului, Chisinau 2004.

Costa. T.,Ovidius Naso Publius. Fastele. Studiu si note. Bucuresti, 1965.

Florescu I. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Bucuresti, 1959.

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Frankel H. O нём. Los Angeles, 1969.

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Laslo N. Ovidius Naso Publius, despre el. Lui Ovidiu. Cluj-Napoca, 1977.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Salceanu G. Ovidius, tragedie in 5 acte in versuri. Bucuresti, 1958.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Petrescu M. Ovidius Naso Publius Metamorfozele. Bucuresti, 1957.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Rădulescu A. Ovidiu la Pontul Euxin. București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Timpeanu S.B. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Cartea I. Bucuresti, 1957.

În această clasificare sunt cărți în diverse limbi de exemplu română, rusă, germană, franceză, însă abordează același aspect se discută opera lui Ovidiu în opera altor autori.

În clasificarea cărților respective putem include o subcategorie deoarece înregistrăm cărți cu capitole discutate despre opera lui Ovidiu, în care sunt materiale importante însă cu pagini reduse ca întindere de exemplu:

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Drîmba O. Istoria Literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968-1971

Pavlicenco S. Caiet de studiu la Istoria literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Zamfirescu I. Istoria literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973. 432p.

O multime de cărți care tratează atît biografia cît și opera poetului dar și opere traduse în diverse limbi de-ale lui Ovidiu sunt în fondul legat al bibliotecii. O altă clasificare a întregului arsenal de cărți care pun în discuție personalitatea poetului Ovidiu este clasificarea după fondurile bibliotecii în care se află cărțile.

Opere importante cu conținut valoros sunt în fondul legat al bibliotecii de exemplu:

Frankel H. O нём. Los Angeles, 1969.

Ovidius N. P. Die Libeskun st. Hus dem Lat. Nach der Ubers. Leipzig, 1968.

Ovidius N. P. Die Liebeselegien. Berlin, 1965.

Ovodius N. P. Heilmittel gegen die Liebe. Berlin, 1960

Ovidius N. P. Les cosmetiques Heroides. Paris, 1969.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808.

Ovidius N. P. Les Metamorphoses. Paris, 1807.

În fondul general al bibliotecii se numără materiale pe care le avem din diverse surse. Ceea ce privește Ovidiu, materialele le avem atît de la: Biblioteca Institutului de Istorie, Limbă și Literatură. Fondul Moldovenesc a Academiei de Științe URSS, aceste materiale sunt :

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius N. P. Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Dar identificăm și cărți de la Biblioteca Centrală a Academiei de Științe a RSSM. Este îmbucurător faptul că și aici atestăm o arie întinsă de cărți cu informație despre Ovidiu de exemplu:

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Rădulescu A. Ovidiu la Pontul Euxin. București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Avem literatură încă de la Biblioteca Științifică Moldovenească, și fondul de carte îl completăm cu materialele:

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Putem indica și alte surse intrigante ca de exemplu Biblioteca ,,Anticaria” Chișinău cu un material pentru liceu din care putem face o introducere nu numai în clasele mari unde se învață literatura universală ci și din clasele mai mici cu ajutorul :

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Putem face cunoștința cu Ovidiu cu ajutorul cărții donate de Biblioteca Liceului de Băieți ,,M. Eminescu”, în care găsim informație despre și texte traduse de-ale poetului:

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Și nu în ultimul rînd trebuie să menționez materialele recent aduse care le avem în biblioteca, procurate din sursele însăși a Bibliotecii Științifice Centrale a ,,A. Lupan”, cărți care întrunesc traduceri ale textelor lui Ovidiu și cărți care întrunesc mai multe cărți în una singură, care este ușor de a face trimiteri, complexitatea materialului facilitează studierea cititorului :

1.Ovidiu. Opere Publius Ovidius Naso. Chișinău: Gunivas, 2001. 1245 p.

2.Ovidiu. Metamorfoze. Chișinău: Gunivas, 2007. 528p.

3.Ovidiu. Lirica exilului. Chișinău: Gunivas, 2007. 256p.

4.Ovidiu. Arta iubirii. Chișinău: Gunivas, 2007. 304p.

Acestea au fost cele mai importante donații ale fondului general al bibliotecii. Celelalte materiale de asemenea aparțin ultimei clasificări de mai sus.

Deseori pentru a ne da seama fără ca să citim o carte cît este de importantă în bibliotecă verificăm cartela de împrumut a cărții care ne interesează și vedem cîți doritori au apelat la acest material, atunci identificăm și gradul de uzură al cărții. Literatura despre poetul latin Ovidiu este verificată de doritori nu atît de des, dar nici nu este lasată uitării. Următorul criteriu de clasificare a materialelor este după gradul de uzură.

Cele mai utilizate cărți la acest capitol sunt :

Ovidiu. Opere Publius Ovidius Naso. Chișinău: Gunivas, 2001. 1245 p.

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Rădulescu A. Ovidiu la Pontul Euxin. București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Cu un număr considerabil de vizitatori pe cartela de împrumut sunt înregistrate și cărțile respective, avînd un potențial de redare a informației, cît mai clar și concis:

Butucel E., Cebotari M. Publicatii Ovidiene in Bibliotecile Chisinaului, Chisinau 2004.

Costa. T.,Ovidius Naso Publius. Fastele. Studiu si note. Bucuresti, 1965.

Florescu I. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Bucuresti, 1959.

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Naum T. Ovidius Naso Publius, Tristele Ponticele. Bucuresti, 1972

Cu părere de rău sunt cărți care nu prea au parte de cititori cointeresați, dar se găsește și o explicație la această ipoteză, limba latină nu se cunoaște atît de bine ca să interpretăm un text sau o carte, de aceea cărțile în latină și germană nu sunt atît de vizitate, comparativ cu cărțile în română. Cărțile care posedă un grad de uzură mai scăzut sunt urmatoarele:

Ovidius N. P., Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P., Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Marinescu A.,Ovidius Naso Publius Tristia/Text latin, 1921.

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916.

Ovidius N. P. Die Libeskun st. Hus dem Lat. Nach der Ubers. Leipzig, 1968.

Ovidius N. P. Die Liebeselegien. Berlin, 1965.

Ovodius N. P. Heilmittel gegen die Liebe. Berlin, 1960.

Ovidius N. P. Les cosmetiques Heroides. Paris, 1969.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Cu acest compartiment se încheie clasificarea întregului material ce ține de Publius Ovidius Naso, aceasta ordonare după mai multe criterii o să ajute cititorii să își aleagă ce le trebuie, ceea ce la este convinabil, și o să afle mult mai multă informație atît despre poetul latin cît și despre cartea ce o va studia.

II.3. Publius Ovidius Naso în viziunea criticilor și a timpului. Materiale documentare

În Biblioteca ,,A. Lupan” identificăm cărți ale criticilor care au analizat viața lui Ovidiu înainte și după exil, dar și opera sa la fel după aceste particularități. Sunt analize ale operelor lui Ovidiu atît de ample încît vedem interesul major al criticilor pentru opera sa. Interesul este demonstrat prin analiza stilistică a operei la toate nivelurile sale de exemplu: sintactic, gramatical, procedeele stilistice cel mai des utilizate, acestea fiind personificarea și epitetul. De aceste particularități ale textului s-a ocupat criticul I. Barbu care consideră: ,,Studiile făcute pînă acum s-au concentrat, în majoritate, asupra cîte unei probleme a stilului ovidian” [38, p.193]

G. Călinescu îl caracterizează pe Ovidiu: ,,Poet erotic de talentat și un Petrarca al Antichității” [38, p.2]. Călinescu, după astfel de laudă îi comentează opera aducînd exemple din latină cu traducere în română, analizînd fiecare parte a fiecărei cărți a lui Ovidiu, considerînd că poetul cu versurile sale a învins zidurile dintre țările lumii unde este cunoscut.

N. Lascu cercetînd opera și viața lui Ovidiu a realizat o analiză despre ce și cine este prezent în opera poetului, adică despre locurile și personalitățile pamîntului românesc. Lascu aduce argumente și analizează probleme din mai multe părți, în fond ajungînd la o concluzie proprie dar nu cu mult mai diversă decît a celorlalți critici.

Aceste analize și sinteze a acestor critici sunt prezente într-o carte care conține atît comentarii, text latin tredus în limba română cît și o bibliografie bogată. În această carte vedem caracterizarea textului sub diverse opinii și analiza lui sub diverse aspecte stilistice. Informația bogată și consultată o verificăm în opera :

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Aceasta carte cît și altele sunt veridice în informația redată deoarece au bibliografie strictă și diversă, cu text bilingv tradus și comentat.

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Cărțile celelalte din bibliotecă conțin text unilingv tradus direct din latină în germană, cu comentarii în limbile care sunt scrise. Bibliografia aste structurată și redată în ordine diversă, în ordine alfabetică sau în ordinea consultării materialului. Versurile din cărți sunt numerotate la fel ca și textul latin sau cel român, francez și celelalte traduceri.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

1.Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

2.Ovidius N. P. Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915.

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916. 223 c.

Овидии П. Н. Избранные произвидения. 1946. 165 p.

Materialele din bibliotecă, pe care le-am enuntat în bibliografie cu referință la Ovidiu nu conțin imagini, este text comentat cu introducere unele cărți fără introducere, cu bibliografie și note referitoare la textul redat. Cu ajutorul exemplelor de mai sus concluzionăm că biografia și opera lui Ovidiu persistă în timp, opera sa provoaca interesul criticilor la nivelul limbajului, structurii și stilului în care a fost scris iar biografia sa enigmatică răscolește curiozitatea de a cerceta mult mai mult decît se cunoaște.

Receptarea

Cum era și normal, Ovidiu s-a bucurat de un deosebit succes în timpul Imperiului. Versurile ovidiene deveniseră atît de cunoscute, încît erau gravate pe zidurile caselor din Pompei. Ovidiu apare ca aproape cel mai popular poet al epocii augusteice în vremea Imperiului. Pe de altă parte, atît cei doi Seneca, cît și Quintilian fac elogiul lui Ovidiu. Seneca filosoful îl cita frecvent, deoarece înțelegea ca Ovidiu fusese un precursor al stilului nou. Chiar Tacit, îl admira pe Ovidiu, iar Claudian, Rutilius Namatianus și Prudentius (supranumit un ,,Ovidiu crestin”) au apelat la precedentul ovidian în Evul Mediu, popularitatea lui Ovidiu atinge apogeul. Poemele ovidiene erau intens copiate în mănăstiri și elevii vremii alcătuiau rezumate ale Metamorfozelor. Ovidiu a lăsat numeroase ecouri în literatura Renașterii. Viziunea hedonistă și idilică despre mitul clasic ca un cult al frumuseții, pe care o preconizau pictură și poezia Renașterii, era inspirată de Ovidiu. Cervantes, Lope de Vega și Shakespeare l-au admirat și utilizat. Chenier, Goethe, romanticii și postromanticii, Baudelaire au îndrăgit poezia ovidiană.

Cum era și firesc, datorită contactului poetului cu meleagurile noastre, Ovidiu a fost poetul latin cel mai intens studiat și tradus în România. Cea dintîi talmacire românească a unui text latin, publicată în 1679, la Sibiu, de sașul Valentin Franck, a cuprins șapte versuri ovidiene. Miron Costin a tradus și el cîteva stihuri din Ovidiu. Cronicarul a utilizat motive ovidiene și s-a referit, în De neamul modovenilor, la soarta sulmonezului pe pămîntul țării noastre, la locul relegării și la moartea lui. Dimitrie Cantemir cunoștea temeinic opera lui Ovidiu, utilizat de el ca izvor istoric. Marele învățat s-a referit și el la viața, surghiunul și moartea poetului, în secolul al XlX-lea, Gheorghe Asachi a evocat exilul lui Ovidiu și unele versuri ale poetului. Diverși poeți, ca Adrian Maniu, Minai Beniuc și alții i-au închinat poeme, iar Vasile Alecsandri, Nicolae lorga și Grigore Sălceanu piese de teatru. Ovidiu era uneori închipuit ca un mag, un profet, un călugăr, un sfînt și un paladin. Circulau legende în legătura cu mormîntul lui Mund Toduta i-a consacrat o simfonie, iar Nicolae Vermont și Corneliu Medrea reprezentări plastice.

III. Publius Vergilius Maro și creația

III.1. Publius Vergilius Maro-poet al clasicismului roman

Publius Vergilius Maro sau Vergiliu, cum este cunoscut de toți s-a născut în anul 70 i.Hr. la Andes, în apropierea orașului Mantua.  Incă de când avea 12 ani, copilul a părăsit Mantua și domeniul familial ca să studieze la Cremona, la Milano și în sfârșit la Roma.

A studiat in nordul Italiei, la Mediolanum, azi Milano, apoi la Roma,  unde studiază Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev al retorului Marcus Epidius. Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio, de factură neoterică. La Neapolis (azi Neapole), studiază greaca cu poetul și gramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu epicureanulSiron. Din această perioadă datează și primele încercări literare, scrieri cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi" (poetae novi). Opera De rerum natura a lui Lucrețiu îi servește ca model, fără a accepta că Lucrețiu nega imortalitatea sufletului.

45-42 î. Hr. frecventeaza scoala filozofului epicureic Syron din Neapolis;

dupa 42 î. Hr. Se intoarce la Mantua unde incepe alcatuirea poemelor sale bucolice. Unii dintre veteranii lui Octavian ii confisca gospodaria si Vergiliu se refugiaza la Roma, unde il cunoaste pe Maecena, devenind cel mai apreciat membru al cenaclului si al cercului cultural-politic al acestuia;

42-37 î. Hr. Se pare ca intre acesti ani, Vergilius a scris “Ecloce’, una dintre cele trei lucrari monumentale, unde si-a propus sa devina Teotocritul roman prin reinvierea formei pastorale. Celebrarea vietii idilice rurale, desi reprezinta intr-un anume sens un refugiu, este ancorata in realitate, cu referiri la personajele istorice si probleme curente si vadeste intentia de a alcatui un contrast cu viata naturala si simpla;

36-29 î. Hr. În “Georgicele”, cea de-a doua mare lucrare a sa, considerate de multi critici drept cea mai buna lucrare a lui, Veergilius ofera o versiune romana a lucrarii lui Hesiod “Munci si zile” intr-un poem didactic care este in acelasi timp un manual practice de gospodarie si un imn de slava inchinat tarii si intelepciunii taranului. Vergilius i-a citit poemul August la intoarcerea sa in italia in anul 29 î. Hr. si probabil ca acesta a fost placut impresionat, caci scopurile lui politice si culturale coincideau cu mesajul lucrarii;

29-19 î. Hr. In ultimii zece ani de viata, Vergilius compune “Eneida”, un poem epic care a reprezentat una dintre cele mai appreciate opera de arta din istoria culturii occidentale;

19 î. Hr. Vergilius a murit inainte sa revizuiasca si a dat instructiuni ca poemul sa fie distrus. Se spune ca August insusi a nesocotit ultima dorinta a lui Vergilius si a salvat „Eneida” pentru posteritate;

19 î. Hr. Moare, la Brundisium sau Tarent, in timp ce se intorcea dintr-o calatorie in Grecia;

Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informatii dateaza din perioada antica tarzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.

Vergilius  este in permanenta constient de importanta si de inalta demnitate a functiei sale de poet a carui opera este pusa in slujba marei opere de regenerare morala, religioasa, sociala, si a glorificarii istoriei poporului roman. Dupa modelul idilelor lui Theocrita scris “Bucolicele”, zece egloge in care canta farmecul vietii simple in mijlocul naturii. Hesiod i-a inspirat “Georgicele”, poem in ale carui patru carti poetul trateaza despre agricultura, pomicultura, zootehnie si apicultura, reconstituind intr-o ampla viziune poetica viata taranului. Ideea fundamentala – respectul pentru practica agriculturii a adus in trecut Romei marirea – in concordanta cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietati, dau operei un ton de solemna gravitate si de entuziasta elogiere a trecutului Italiei. Cu acelasi scop de a exalta virturile romane si de a slavi persoana si epoca lui Augustus a scris Vergiliu si grandioasa epopee a latinitatii “Eneida”. Indemnul I-a venit de la Naevius si Ennius, dar adevaratul sau model a fost Homer: prima jumatate a epopeei aminteste de “Odiseea” iar a doua, “Iliada” (prin episoade, aluzii si chiar imitatii). Vergiliu este un geniu mai degraba liric prin intensitatea sentimentala a personajelor, prin inspiratia sa delicata, prin calda intelegere, simtatie si compasiune umana, prin subtila perceptie senzoriala a peisajului, prin nota melancolica din pasajele vorbind sedpre dragoste, prin tonul dominant de usoara, de diafana tristete. Un fond liric exprimat in versuri de o perfecta armonie muzicala.

Opera:

1.Bucolicele: sunt opere care apartin liricii de tip pastoral, o culegere alcatuita din zece poeme, egloge,  transpuse sub forma dialogata sau narativa, tratand subiecte ale vietii idilice din mediul rustic, ideea poetica fiind centrata pe sentimentul erotic. Specia literara cultivata la latini presupunea si manifestari dramatice, puneri in scena, intr-un peisaj imaginar, Arcadia, care pastreaza insa insemne ale unui topos real. Raportarea la realitate este vizibila si Bucolica a cincea e mai degraba o alegorie, sub masca pastorului mitic Daphnis ascunzandu-se de fapt imaginea lui Caesar.

In functie de sfera tematica abordata si de semantica textului, Bucolicele au fost compartimentate in doua categorii:

•Poeme pastorale idilice, subordonate modelului sau elenistic, Teocrit.

•Poeme alegorice, unde universul idilic serveste drept pretext pentru a ilustra o realitate socio-politica si evenimentiala a Romei, la acea vreme.

Textul este inserat de aluzii mitice, pastorii dau dovada de eleganta  verbala si sentimentala, comunicarea facandu-se prin cantec.

 Predomina peisajul nocturn, romantic, strabatut uneori de arti-ficialitate, dar incarcat de emotii puternice, sentimente stenice, admiratie pentru natura si manifestarile firii, descrisa uneori cu o maxima autenticitate.

In anii 41-40 a. Chr. o seama de proprietari italici au fost deposedati de pamanturi in favoarea veteranilor lui Octavian, fapt care a determinat nu numai nemultumiri, dar si migrari de populatii spre Roma. Aceste opere vergiliene fac aluzii la acest eveniment, poetul scriind o poezie angajata si subiectivizata, avand in vedere faptul ca si zona Mantua a fost supusa acestor exproprieri si , dupa cum releva datele biografice, si familia poetului a suferit acest impact psihologic si material.

S-a stabilit faptul ca incarcatura politica cea mai pregnanta a operei vergiliene se remarca in Bucolica a patra, adresata lui Asinius Pollio, care a jucat un rol proteguitor pentru Vergiliu, care i-a frecventat cercul, aceasta egloga glorificand pacea de la Brundisium, incheiata intre Octavian si Antonius. Se sugereaza inceputul epocii de aur prin nasterea unei noi fiinte, identificata de exegetii literari in persona lui Asinius Gallus, fiul protectorului sau amintit anterior. Problema e insa controversata si multi critici considera ca acest copil ar fi, mai degraba, fiul lui Octavian sau al Octaviei, sora viitorului August. Poemul este o proiectie ideala a unei societati bazate pe pace cetateneasca, lipsita de controversatele razboaie civile, sperand intr-o conciliere totala atat intre oameni, cat si intre fiare, scris intr-o tonalitate aproape mesianica, incarcata cu idei stoice, neopitagoreice si alte curente filozofice, redate intr-un sincretism original. Bucolicele dovedesc totodată dorința de lărgire a inspirației și nesiguranța ei. Citea pe clasici: Homer, Hesiod, Ennius,Lucrețiu; dar în același timp suferea influența prietenului său Cornelius Gallus și primea sfatul de la Alfenus Varussă încerce epopeea sau teatrul. Incomodat de modelele sale, Vergiliu n-a putut ajunge, cu toată varietatea încercărilor sale, la capătul strădaniei sale lirice și a aspirat să-și încerce puterile cu o operă mai mare. Georgice: aceasta opera are un profund caracter didacticist, avand drept scop sprijinirea si ameliorarea agriculturii din zona italica, prin elogiul adus muncii campului si vietii la tara. Cartea a fost scrisa intre anii 39-29 a.Chr., la sugestia lui Maecena, deoarece foarte multi locuitori ai zonei rurale si-au parasit locurile natale, preferand relatiile de clientelat de la Roma, unde existau multe persoane instarite.  Totusi, Vergiliu are o dubla motivatie: opera sa nu este doar rezultatul  persuasiunii maeceniene, ci o dorinta ardenta a poetului de a reinstaura vechile valori morale ale romanilor, cartea fiind strabatura de accente etice si lectii de morala. Titlul cartii este un compus elenic, ghé desemnand cuvantul pamant si érgon, lucrare. In limba greaca gheorghós insemnand taran. Cartea se constituie in patru parti, repartizate pe domenii agronomice:

Cartea I: este consacrata agriculturii, culturilor cerealiere, etapelor muncii agricole tratate in functie de fenomenele ceresti care le insotesc. Conform modelului epocii, cartea cuprinde un Prolog cu binecunoscutele invocatii catre zei si o dedicatie adresata lui Maecena. Lucrarea  nu este pur tehnicista, deoarece contine digresiuni privind prodigiile care insotesc un eveniment nefast, cum ar fi moartea lui Caesar, calamitatile cu caracter premonitoriu, iar Epilogul reia aceste idei, aratand ca fortele malefice isi primesc riposta.

Cartea II: cuprinde domeniul pomiculturii, arboriculturii si viticulturii, cultivarea maslinului fiind tratata indeosebi, de aceea debutul ei este o invocatie adresata zeului Bacchus, sub auspiciile lui desfasurandu-se intreg volumul. Poetul realizeaza un adevarat elogiu Italiei opusa decadentei Orientului asiatic, sustinand indirect politica lui Octavian in detrimentul lui Antoniu, aflat in Est. Se reia mitul varstei de aur care prinde contur spatial in Italia lui Saturn si temporal in vremea obarsiilor eroice ale Romei. Se proclama ataraxia epicureica, in mediul rural, prin cercetarea misterului ontologic.

Cartea III: se ocupa de crestere animalelor, partea de zootehnie fiind raportata la marile domenii ale latifundiarilor. In Prologul acestei carti, poetul adreseaza o invocatie lui Maecena, recunoscandu-l drept autor moral al acestei lucrari. Este surprins evenimentul ciumei din Atena, amintit si in lucrarea lucretiana.

Cartea IV: se ocupa de apicultura, percepte privind cresterea albinelor,fiind strabatuta de accente panegirice dedicate lui Apollo, invocat in Prolog. Este redat mitul orfic, fiind narat episodul coborarii in Infern, cand Euridice va fi pierduta pentru totdeauna, dupa ce fusese ucisa din greseala apicultorului Aristeu. Textul vergilian e strabatut de accentele luminoase ale optimismului, de credinta sincera intr-un viitor stralucit al Romei, materia poetica fiind transpusa in tablouri ample, panoramatice, cu o bogata paleta coloristica si cu o ideologie filozofica hibrida, dar axata pe o etica specific romana si pe o scriitura de natura clasica.

Sensibilitatea lui Vergiliu, eliberată de preocupările mondene, devine din ce în ce mai puțin egoistă. Se apropie de țărani, se bucură de puterea lor și de bucuriile lor, aspiră să-i îndrume și să-i înnobileze făcându-i să aprecieze frumusețea sănătoasă a muncii lor. Poetul a știut să confere acestor sentimente și idei o valoare universală; poemul Georgicele e uman, eroii lui sunt natura și omul.Georgicele au o perfecțiune de o rară bogăție și un farmec care se reînnoiește mereu la lectură. Vergiliu totuși a socotit necesar să înalțe tonul și să întrerupă uneori minuția preceptelor tehnice prin episoade în care imaginația sa și cea a cititorilor să se destindă fară a pierde complet din vedere subiectul: elogiul Italiei sau al primăverii; descrierea iernii scitice.

O evoluție firească îl adusese pe Vergiliu până în pragul epopeii care se va numi ulterior Eneida. Poate că a ezitat în alegerea subiectului; niciunul dintre cele trei genuri epice pe care le tratau contemporanii lui nu i se potriveau întru totul: imitații după Homer sau mitologii alexandrine lipsite de actualitate și emoție, epopei istorice, contemporane chiar care lăsau prea puțin loc imaginației poetice. Vergiliu voia să îmbine frumusețea grecească cu spiritul național roman, să se cufunde în timpurile homerice și să slujească gloria lui August. Vergiliu a făcut așadar planul unei Eneide în 12 canturi, un fel de Odisee urmată de o Iliadă. După ce și-a alcătuit planul lucrării, i-a tratat și perfecționat diferitele părți oarecum capricios, după progresele documentării sale, dar mai ales după inspirație. Această tehnică de lucru i-a și adus Eneidei o prospețime de expresie rar aflată în„epopeile savante”.

Vergiliu trecea chiar și în ochii anticilor, drept un miracol de erudiție: cunoștea arheologie, istorie, religie, dar și scrierile poeților greci și latini.

Interesul dramatic al Eneidei e sporit de valoarea ei istorică. Contemporanilor le-a apărut ca o carte de Fapte ale poporului roman (Gesta populi Romani): titlu straniu dacă ne gândim la datele ei inițiale și la rafinamentele literare, dar justificat de preocuparea constantă a lui Vergiliu de a face din ea un poem național.

Folosind din plin știința și bunul gust, Vergiliu îndeplinise condițiile majore ale epopeii: amploare în narație, măreție eroică, interes național. Dar Eneida n-ar fi scăpat de răceala pe care o degajă orice operă de acest fel când nu se sprijină pe un „sentiment epic” colectiv (ca Ramayana în India, poemele homerice și Divina Comedie în Evul Mediu), dacă Vergiliu n-ar fi impregnat-o cu toată sensibilitatea sa, morală și emotivă.

Odată cu apariția Eneidei, Vergiliu a fost uns poet național și egal al celor mai mari greci. Toată poezia latină, de atunci încolo, va depinde mai mult sau mai puțin de el. Niciunul dintre latini nu a avut o influență atât de puternică.

Eneida: este capodopera vergiliana, prin excelenta,  relatand tribulatiile lui Aeneas, eroul troian, considerat intemeietorul Romei. Opera este considerata epopeea nationala a poporului roman, fiind transpusa in doua parti grupate in 12 carti, corespunzatoare epopeilor homerice, modelul declarat al poetului. Deoarece moare inainte de a finisa cartea, acesta lasa drept testament moral prietenilor dorinta ca aceasta sa fie arsa, dar acestia nu-i respecta doleanta, dand astfel literaturii universale una dintre cele mai spectaculoase carti, care debuteaza cu invocatia adresata muzei poeziei epice de a canta pe viteazul , care izgonit de ursita si de zei, a parasit Troia mama si a ajuns primul pe tarmurile Laviniei, statornicindu-si zeii in Latiu, leaganul neamului latin si al strabunilor albani, in ciuda oponentei aprigei Iunone, din mania careia a avut mult de patimit. Poetul se intreaba retoric daca e cu putinta „sa fie atata urgie in sufletele ceresti?”

Primele sase carti infatiseaza calatoria lui Aeneas de la parasirea Troiei pana la sosirea in Latium, dupa sapte ani de ratacire pe mare, evenimentele relatate amintind de Odyseea.

Cartea I: relateaza peripetiile lui Aeneas surprins de o furtuna puternica pe mare, unde flota sa este salvata de zeul Neptun, si sosirea lui la Cartagina unde este primit de regina Didona, care-i ofera nu numai ospitalitate, ci si inima.  Portretul Didonei respecta tiparul unei matroane romane, stapanita de o ardenta pasiune, competenta in ceea ce priveste indatoririle casei regale, fire nobila si intelegatoare, in care se da o tripla lupta, cu destinul potrivnic,  cu iubirea pentru Aeneas, care intra in contradictie cu datoria de regina si, nu in ultimul rand, cu sine si propria-i slabiciune erotica. Eroarea fundamentala pe care o savarseste este aceea ca aseaza iubirea ei deasupra datoriei si a misiunii sacre a eneazilor. In final insa se va sinucide ca un adevarat viteaz, strapungandu-se cu spada. datorieiFurtuna reprezinta o incifrare a istoriei zbuciumate a romanilor de-a lungul istoriei lor.

Cartea II: cuprinde rememorarea cuceririi Troiei prin viclenia grecilor, narata de protagonist.

Cartea III: Aeneas deapana amintirea calatoriei in Sicilia si Grecia, in urma dezastrului maritim, incheindu-si povestirea.

Cartea IV si V: relateaza episodul iubirii dintre erou si Didona,  retragerea din Cartagina si sinuciderea reginei parasite, dupa ce proliferase un aspru blestem la adresa iubitului nerecunoscator. S-au vazut sensuri adiacente si alegorice in acest episod, fiul Venerei fiind identificat in persoana lui Marcus Antonius, victima a seducatoarei Cleopatra, iar razbunatorul invocat de regina amintind de Hannibal.

Cartea VI: il arata pe Aeneas ajuns in Italia, la Sibylla din Cumae, unde acesta coboara asemenea lui Orfeu in Infern, dar nu pentru a-si recastiga iubire pierduta, ci pentru a revedea umbra draga a tatalui sau, Anchise, care va prevesti viitorul semintiei sale. Experienta acestei calatorii este initiatica si catartica, Aeneas avand posibilitatea de a retrai istoria vie a descendentilor sai, pana atunci doar intuita, dar traieste si implinirea sa morala, deoarece iesirea sa din acest spatiu este echivalenta cu o renastere, acesta implinind acum un sumum al calitatilor de exceptie ale cetateanului roman. Avand la baza teorii bazate pe metempsihoza, prezentarea viitorilor eroi ai Romei plaseaza istoria acesteia sub auspicii nu numai favorabile, dar chiar i se atribuie rolul de stapan absolut si suveran al lumii, care va carmui cu puterea sa toate popoarele. Vechii eroi ai Romei sunt si ei evocati pretutindeni, cum ar fi Camillus, fabius, brutus si Cato, dar simarile familii, Iulii, Sergii, Memmii si Cluentii.

Ultimele sase carti au drept model epopeea Iliada si contine mai mult relatari si episoade razboinice din confruntarile cu popoarele bastinase.

Cartea VII: nareaza sosirea eroului la Latiu, unde este primit cu amicitie de regele Latinus. Linistea eroului este perturbata de faptul ca italicii se coalizeaza impotriva emigrantilor sub conducerea capeteniei rutulilor, viteazul Turnus.

Cartea VIII, IX, X: descrie razboaiele purtate troieni cu italicii, alianta dintre Aeneas si arrcadienii lui Evandru, vitejia plina de sacrificiu a troienilor Nisus si Euril, care mor eroic.

Cartea XI, XII: aduce rezolvarea conflictului, prin moartea capeteniei rivale, ucise de erou si casatoria acestuia cu Lavinia, fiica regelui Latinus, care va duce la unificarea celor doua triburi: troienii si latinii.

Dante  identifica in casatoriile lui Aeneas cu femei de obarsii regale, Creusa, Dido si Lavinia, cele trei continente ale lumii anticilor: Troia, in Asia, cartagina, in Afric si Latiu, in Europa.

Se utilizeaza tehnica suprapunerilor temporale, a „Cross-cut”-ului, poetul interferand mai multe planuri mitice si istorice cu cele ale realitatii contemporane. Se face elogiu casei lui August, imparatul fiind deificat, declarat ca exponentul virtutiilor si  al moralei italice, invingator absolut al Orientului. In cartea a VI-a se arata ca menirea Romei este „sa carmuiasca cu putere noroadele”, sa impuna conditiile pacii, sa crute pe cei care se supun si sa-i pedepseasca pe cei trufasi, un fel de stapan si judecator al lumii. Conceptiile filozofice expuse aici oscileaza intre epicureism, neopitagoreism si stoicism sau, mai degraba, un amalgam, intalnit si in operele anterioare.

In epopee sunt inserate unele legende mai vechi ale Romei, sunt relatate cu minutiozitate ceremoniile funebre, date despre dreptul potifical , sunt consemnate realitatile sacre, cultul lui Apollo Palatinul, colegiul quindecemvirilor, o serie de obiceiuri ale vietii publice sau private, ceremonii si intreceri sportive, etc.

III.2. Clasificarea materialelor despre și ale lui Vergilius în fondurile Bibliotecii Științifice Centrale
Investigatiile stiintifice in domeniul cercetarii, operelor dedicate vietii, creatiei si activitatii personalitatii lui Vergiliu, ne apropie din prima de cunoscuta opera a sa ,,Eneida”. In biblioteca ,,A. Lupan” sunt carti in care este discutata aceasta opera si pe alocuri tradusa. Prin unicitatea și originalitatea sa, Eneida s-a dovedit a fi nu numai o valoare literară universală, care a învins barierele spațiale și temporale, dar a fost, de asemenea, și o deschizătoare de drumuri pentru scriitorii iubitori de clasicism, care au găsit în opera vergiliană modelul suprem, demn de urmat.

Eneida lui Vergilius a fost model nu numai pentru scriitorii latini, dar și pentru posteritate. Poetul însuși devenise o adevărată legendă în perioada Evului Mediu, când creștinismul își trăia perioade mai mult sau mai puțin întunecate (cruciadele, Inchiziția), când operele scriitorilor necreștini erau distruse, fiind considerate eretice. Din fericire pentru întreaga umanitate, opera lui Vergilius s-a bucurat de un tratament preferențial, poetului însuși fiindu-i atribuit epitetul de „omniscient” datorită interpretării alegorice a operei sale. Odată fiindu-i conferit acest epitet, Vergilius își pierde latura umană, fiind ridicat la rangul de profet, opera sa fiind considerată de savanții Evului Mediu, „creștină”. Din cartile care sunt in biblioteca le putem clasifica dupa textul pe care il contine, el fiind unilingv in franceza de exemplu:

L’Eneide nouvele ed. Vergile par C. Aubertin. Paris: Eugene Belin. 173-584 p.

Publius Vergilius Maro. Oeuvres T. 2 Eneide. Paris: Garnier Freres. 365 p.

In biblioteca este prezenta o carte care contine si text bilingv, opera lui Vergiliu fiind in franceza dar si romana.

1.Publius Vergilius Maro. Eneide Livre 3 Virgile. Paris: Hachette, 1923. 83p.

Vergilius și opera sa, Eneida, au exercitat o mare atracție pentru oameniide cultură români. O primă categorie care s-a ocupat de poetul mantovan și epopeea sa, o constituie eseiștii: Nicolae Lascu, Stella Petecel, Eugen Cizek, Gheoghe Guțu, Gabriela Creția, Edgar Papu, Ion Acsan, Haralambie Mihăescu, Ioan Leric, Teodor A. Naum, N. I. Herescu. O altă categorie o constituie traducătorii operelor lui Vergilius, care nu s-au ocupat numai de traducerea epopeii, dar au adus explicații noi despre Vergilius și opera sa: Lascăr Sebastian, Teodor Naum, Dan Slușanschi, Nicolae Pandelea. Am amintit în această lucrare și pe internauții preocupați de literatura clasică, în general și de Vergilius și opera sa, în special, deoarece impactul pe care aceștia îl au în rândul generațiilor tinere este covârșitor. Unele carti ale acestor traducatori sunt prezente in biblioteca ,,A. Lupan” de exemplu:

1. Cizek Eugen. Istoria literaturii latine, vol. I Vergiliu. Bucuresti, 1994.

2. Gutu G. Publius Vergilius Maro, studio literar. Bucuresti, 1970.

3.Pavlicenco S. Caiet de studiu la Istoria literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Aceasta carte cît și altele sunt veridice în informația redată deoarece au bibliografie strictă și diversă, cu text bilingv tradus și comentat.

1.Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Cele mai utilizate carti de catre cititori sunt cele traduse din alte limbi, si care se refera la opera ,,Eneida” de exemplu

Publius Vergilius Maro. Oeuvres T. 2 Eneide. Paris: Garnier Freres. 365 p.

Publius Vergilius Maro. Eneide Livre 3 Virgile. Paris: Hachette, 1923. 83p

Cizek Eugen. Istoria literaturii latine, vol. I Vergiliu. Bucuresti, 1994.

Gutu G. Publius Vergilius Maro, studio literar. Bucuresti, 1970.

3.Pavlicenco S. Caiet de studiu la Istoria literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Cu parere de rau sunt putine material in biblioteca respective pentru a le face o descriere mai larga, insa ceea ce este, are o mare valoare si se intrebuinteaza de catre cititori. Pe parcursul lucrării am dorit să arătăm căepopeea vergiliană s-a impus în literatura universală chiar de la apariția acesteia, bucurându-se de elogii la fel de mari ca și predecesoarea sa homerică.

Acest lucru va avea un impact covârșitor asupra artelor, Eneida, devenind ea însăși un model pentru alte epopei răsunătoare din multe literaturi europene: De asemenea, am evidențiat că în cultura universală, epopeea vergiliană a fost sursă de inspirație, pe parcursul secolelor, pentru creatorii de arte frumoase: pictori, sculptori, muzicieni, scriitori. Precum sugerează însuși titlul lucrării, Receptarea operei lui Vergilius, Eneida, în cultura română, am dorit să analizez impactul pe care l-a avut epopeea vergiliană asupra culturii noastre, încă din momentul cristalizării acesteia. Bineînțeles, că acest obiectiv nu ar putea fi atins, fără a contextualiza opera Eneidaîn spațiul universal, implicând, de asemenea, și motivele unei astfel de scrieri și receptarea acesteia în societatea romană.

IV. Quintus Hotatius Flaccus și lucrările sale

IV.1. Quintus Hotatius Flaccus-un alt geniu al „perioadei de aur” a literaturii romane

Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl său avea funcția de coactor argentarius (încasator de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească fu însă confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci"Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecena se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna (otium) pe care le consacră creației sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este acela care primește distincția de "Poeta laureatus". În anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina.

Opera

Creația lui Horațiu poate fi împărțită în trei perioade:

Opera timpurie: Satirae și Epodon liber (42 î.Hr.-30 î.Hr.)

Perioada clasică a maturității: Carmina I-III și Epistulae I (31 î.Hr.-20 î.Hr.)

Opere târzii: Carmen saeculare, Carmina IV și Epistulae II (18 î.Hr.-13 î.Hr.

Operele lui Horațiu s-au păstrat în întregime până în zilele noastre.

 Satirele

Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones("Convorbiri"), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane.

 Epodele

Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: "epódos" = refren), denumită de Horațiu "Iambi", deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros.

 Odele

Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate "Carmina", care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în anul 13 î.Hr. Ca modele i-au folosit creațiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon, Pindar și Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică. Meditația asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene, încercarea de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului prin rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina, II,14: Ad Postumum).

În poemul-epilog al cărții a treia de Ode regăsim expresia celebră a motivului autoelogiului propriei opere literare:"Exegi monumentum…" (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor "seculare" (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.

 Epistole

Epistulae ("Scrisori"), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al "căii de mijloc de aur" (aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul.

A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele "Epistula ad Pisones"("Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca "Ars poetica" ("Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în "Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (pezia este o imitație a vieții – mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.

IV.2. Depistarea publicațiilor horațiene și clasificarea lor în fondurile Bibliotecii Științifice Centrale

Opera lui Horatius abordează speciile comune epocii lui, de la poemele sarcastice, realizate în ritm iambic, grupate sub numele de Epode, și satirele inspirate de moravurile societății romane, dar și de viciile omenești dintotdeauna, până la ode, în care fondul liric este susținut de meditații filosofice, descrieri de natură și imagini mitologice, sau epistole, unde, sub pretextul unui dialog cu interlocutori reali sau imaginari, poetul abordează idei estetice, probleme literare sau morale.

În viziunea lui Horatius, opera literară este rodul sintezei dintre trudă și talent, care „mult se cer una pe alta și prietenește se leagă”, iar izvor și principiu în scrisul corect este rațiunea. El recomandă confraților să-și ia ca model al formei școala socratică și să observe cu atenție realitatea, din care să selecteze un mesaj transmis în enunțuri concise, căci „inima prea încărcată azvârle ce nu-i folosește”. Analizând principiile elaborării operei de artă, poetul formulează mult discutata sintagmă ut pictura poesis: „Ca și pictura-i poema. Te-atrage vreuna de-aproape, / Alta te-ncântă mai mult dacă stai s-o privești de departe; / Una preferă-ntuneric, alta voiește lumina…”.

Acest paralelism se va menține firesc în stilul de artă al fiecărei epoci și reprezintă, după cum credea Ion Pillat, „cele două fațete ale aceluiași fel de a concepe viața și arta”. Ideea responsabilității creatorului este baza întregului discurs teoretic, Horatius conștientizând prin propria creație adevărul dramatic al omului efemer și al operei eterne. Cuvântul rostit zboară fără întoarcere, poetul având stăpânire asupra lui numai până la desăvârșirea creației, care, o dată scăpată în lume, nu-i mai aparține: „Poți distruge ce n-ai publicat, dar cuvântul scăpat nu se mai întoarce”.

  Cartile cu opera de-ale lui Horatiu sunt intr-un numar mic in BȘC de aceea si clasificarea va fi una scurta si cuprinzatoare. Cele mai reprezentative opera cu un grad de uyura inalt sunt:

Horatius Flaccus Quintus. Ode si Epode. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Nationala –Ciornei, 1935. 285 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Ancora, 1935. 224 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. C. Niculescu. Bucuresti: ESPLA ,1959. 229 p.

In aceste carti gasim atit biografia autorului cit si opera sa, aceste 3 carti le putem clasifica si dupa textul pe care il contine el fiind bilingv deoarece sunt si versuri in latina traduse in romana. Aceste carti nu contin imagini sau ilustratii, insa este un material care nu se prea intrebuinteaza de catre cititori deoarece are text in limba germana, in schimb contine ilustratii bogate in informative din perioada antica de exemplu:

Horatius Flaccus Quintus. Preparation zu Horaz werken:zum gebrauch fur die schule und den privat-unterricht. Leipzig Verl von Wilhelm Violet. 428 p.

În viziunea horațiană, poetul este subiectiv și liber să-și aleagă subiectul său, dar trebuie să aibă discernământ în alegerea unei teme care să nu depășească capacitatea lui artistică. Îndemnul adresat poeților de a alege „un subiect potrivit cu puterea” lor și de a cumpăni „ce-ar putea și ce nu să le

suporte umerii” se întemeiază pe concepția că fiecare poet trebuie să-și asume responsabilitatea.

Ideea responsabilității creatorului stă la baza întregii opere, conștientizând adevărul dramatic că omuleste efemer iar opera eternă. Poetul stăpânește cuvântul rostit numai până la desăvârșirea creației care, odată terminată, nu-i mai aparține: „Poți distruge ce n-ai publicat, dar cuvântul scăpat nu se mai intoarce”.

Scriitorul trebuie să scrie foarte concis, conciziunea fiind o condiție a valorii artistice a unei opere.

Apoi, el trebuie să caute să îmbogățească vocabularul, folosind și cuvinte vechi și cuvinte noi capabile să transmită ideea poeticădupă cum se observă din comparația prin care vede cuvântul ca pe o realitate supusă schimbării: „După cum codrii în anul spre capăt își schimbă frunzișul / Tot așa vin și rândul cuvintelor vechi să dispară / Iar cele noi înfloresc și ca tinerii capătă vlagă”.

Horațiu este interesat și de corelația între fond și formă, între ideea poetică și formula artistică, ritmul și tonul potrivit dupăfire. În cazul în care aduce în scenă personaje mitologice, creatorul are datoria să respecte identitatea acestora și să le determine să se exprime conform statului lor iar, dacă creează personaje noi, să le mențină în același registru până la sfârșit: „Dacă pe scenă cumva îl aduce pe slăvitul Ahile / Neobosit el să fie, mânios și ager în fapte / Legea să n-o recunoască și totul să-și ia doar cu arma…”

În viziunea lui Horațiu, opera literară este o sinteză dintre truda și talentul care „mult se cer una pe alta și prietenește se leagă”iar izvorul scrisului corect este rațiunea. El recomandă confraților să observe cu atenție realitatea din care să selecteze lucrurile concise căci „inima prea încărcată azvârle ce nu-i folosește” .

În fine, Horațiu își exprimă disprețul față de poeții care caută să-i flateze pe cei care-i plătesc, complăcându-se în mediocritate.

Concluzii și Recomandări

-Realizind lucrarea respectiva am demonstrat importanta conceptului de bibliografie si am exemplificat prin materiale existente in BSC ,,A. Lupan”

-Această lucrare este benefică pentru bibliotecă, deoarece cititorul interesat de acesta temă nu va întîmpina greutăți analizînd biografia sau opera poetilor Ovidiu, Vergiliu, Horatiu.

-Pentru cercetătorii ce vor face studii asupra biografiei și operei lui Ovidiu, Vergiliu si Horatiu răsfoind lucrarea mea, o să întîlnescă clarități asupra întregului material referitor la acesti poeti, din BȘC ,,A. Lupan”.

-Consultînd mai multe surse am formulat biografia poetilor Ovidiu, Vergiliu si Horatiu cu date cît mai concrete.

-Am structurat opera lui Ovidiu, Vergiliu si Horatiu în funcție de apariția ei

Am realizat comentarii ale operelor demonstrînd conținutul fiecărei cărți.

-Am clasificat materialele ce conțin informație despre Ovidiu, Vergiliu si Horatiu și operele lor din BȘC ,,A. Lupan” după mai multe criterii.

-Am exemplificat prin opere concrete viziunea criticilor asupra poeziei și biografiei poetilor Ovidiu, Vergiliu si Horatiu.

-Recomand aceasta lucrare pentru un suport clar in analiza poeziei clasice latine.

Bibliografie

BEJAN, Aluna.O problema a bibliografiei : modernizarea. În: Biblioteca: revistă de bibliologie și Știința informării, 6, 1995, nr. 9, p.273.

Bernbeck E. J. O нём. Munchen, 1967. 180 p.

Butucel E., Cebotari M. Publicatii Ovidiene in Bibliotecile Chisinaului, Chisinau 2004. 158 p.

Cizek Eugen. Istoria literaturii latine, vol. I Vergiliu. Bucuresti, 1994.

Costa T.,Ovidius Naso Publius. Fastele. Studiu si note. Bucuresti, 1965. 85 p.

Costa T. si M. Nichita. Horatius: Opere Omnia. Bucuresti: Editura Univers, 1980.

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Drîmba O. Istoria Literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968-1971. 218 p.

Filosofia lui Horatius. Suceava, 1922.

Florescu I. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Bucuresti, 1959. 188 p.

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Frankel H. O нём. Los Angeles, 1969. 203 p.

Gheorghian C. Horatius Flaccus Quintus, despre el. Bucuresti: ESPLA, 1960.

Grimal Piere. Horace, despre el. 1958.

Gutu G. Publius Vergilius Maro, studio literar. Bucuresti, 1970.

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Horatius Flaccus Quintus. Ode si Epode. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Nationala –Ciornei, 1935. 285 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Ancora, 1935. 224 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. C. Niculescu. Bucuresti: ESPLA ,1959. 229 p.

Horatius Flaccus Quintus. Preparation zu Horaz werken:zum gebrauch fur die schule und den privat-unterricht. Leipzig Verl von Wilhelm Violet. 428 p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Laslo N. Horatiu in literatura romana. Cluj, 1935.

Laslo N. Ovidius Naso Publius, despre el. Lui Ovidiu. Cluj-Napoca, 1977. 315 p.

L’Eneide nouvele ed. Vergile par C. Aubertin. Paris: Eugene Belin. 173-584 p.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Marinescu A.,Ovidius Naso Publius Tristia/Text latin, 1921. 115 p.

Naum T. Ovidius Naso Publius, Tristele Ponticele. Bucuresti, 1972. 215 p.

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916. 223 c.

O suta cei mai mari scriitri ai lumii. Bucuresti, 2005.

Ovidius N. P. Die Libeskun st. Hus dem Lat. Nach der Ubers. Leipzig, 1968. 315 p.

Ovidius N. P. Die Liebeselegien. Berlin, 1965. 255 p.

Ovidius N. P. Heilmittel gegen die Liebe. Berlin, 1960. 138 p.

Ovidius N. P. Les cosmetiques Heroides. Paris, 1969. 178 p.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955. 85 p.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808. 188 p.

Ovidius N. P. Les Metamorphoses. Paris, 1807. 289 p.

Ovidius N. P.. Les Metamorphoses d’Ovode. Paris, 1808. 265 p.

Ovidiu. Opere Publius Ovidius Naso. Chișinău: Gunivas, 2001. 1245 p.

Ovidiu. Metamorfoze. Chișinău: Gunivas, 2007. 528p.

Ovidiu. Lirica exilului. Chișinău: Gunivas, 2007. 256p.

Ovidiu. Arta iubirii. Chișinău: Gunivas, 2007. 304p.

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius N. P. Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Овидии П. Н. Избранные произвидения. 1946. 165 p.

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Pavlicenco S. Caiet de studiu la Istoria literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Petrescu M. Ovidius Naso Publius Metamorfozele. Bucuresti, 1957.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Publius Vergilius Maro. Oeuvres T. 2 Eneide. Paris: Garnier Freres. 365 p.

Publius Vergilius Maro. Eneide Livre 3 Virgile. Paris: Hachette, 1923. 83p

Salceanu G. Ovidius, tragedie in 5 acte in versuri. Bucuresti, 1958. 208 p.

Rădulescu A. Ovidiu la Pontul Euxin. București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Teza de doctorat. Receptarea operei lui Vergilius, ,,Eneida”, in cultura română. Bucuresti, 2014.

Theodorescu B. Istoria bibliografiei românești. București: Editura Enciclopedică Românească. 1972. p. 17.

Timpeanu S. B. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Cartea I. Bucuresti, 1957.

Șubă, Ș. Valorile perene ale bibliografiei și cerințele societății informaționale. În: Buletin ABIR, vol. 10, 1999, nr. 4, p. 13.

Zamfirescu I. Istoria literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973. 432p.

Surse electronice

chrome-extension://oemmndcbldboiebfnladdacbdfmadadm/http://www.lisr.ro/8-popescucr2.pdf

http://mindreci-cornelia.weebly.com/articol-arte-poetice-de-la-antici-la-moderni.html

Anexe:

Carti cu opera lui Ovidiu si despre ea:

Bernbeck E. J. O нём. Munchen, 1967. 180 p.

Butucel E., Cebotari M. Publicatii Ovidiene in Bibliotecile Chisinaului, Chisinau 2004. 158 p.

Costa. T.,Ovidius Naso Publius. Fastele. Studiu si note. Bucuresti, 1965. 85 p.

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Drîmba O. Istoria Literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968-1971. 218 p.

Florescu I. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Bucuresti, 1959. 188 p.

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Frankel H. O нём. Los Angeles, 1969. 203 p.

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Laslo N. Ovidius Naso Publius, despre el. Lui Ovidiu. Cluj-Napoca, 1977. 315 p.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Marinescu A.,Ovidius Naso Publius Tristia/Text latin, 1921. 115 p.

Naum T. Ovidius Naso Publius, Tristele Ponticele. Bucuresti, 1972. 215 p.

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916. 223 c.

Ovidius N. P. Die Libeskun st. Hus dem Lat. Nach der Ubers. Leipzig, 1968. 315 p.

Ovidius N. P. Die Liebeselegien. Berlin, 1965. 255 p.

Ovidius N. P. Heilmittel gegen die Liebe. Berlin, 1960. 138 p.

Ovidius N. P. Les cosmetiques Heroides. Paris, 1969. 178 p.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955. 85 p.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808. 188 p.

Ovidius N. P. Les Metamorphoses. Paris, 1807. 289 p.

Ovidius N. P.. Les Metamorphoses d’Ovode. Paris, 1808. 265 p.

Ovidiu. Opere Publius Ovidius Naso. Chișinău: Gunivas, 2001. 1245 p.

Ovidiu. Metamorfoze. Chișinău: Gunivas, 2007. 528p.

Ovidiu. Lirica exilului. Chișinău: Gunivas, 2007. 256p.

Ovidiu. Arta iubirii. Chișinău: Gunivas, 2007. 304p.

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius N. P. Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Овидии П. Н. Избранные произвидения. 1946. 165 p.

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Pavlicenco S. Caiet de studiu literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Petrescu M. Ovidius Naso Publius Metamorfozele. Bucuresti, 1957.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Salceanu G. Ovidius, tragedie in 5 acte in versuri. Bucuresti, 1958. 208 p.

Rădulescu A. Ovidiu București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Timpeanu S.B. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Cartea I. Bucuresti, 1957.

Zamfirescu I. Istoria literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973. 432p.

Carti cu opera lui Vergiliu si despre el:

Cizek Eugen. Istoria literaturii latine, vol. I Vergiliu. Bucuresti, 1994.

Gutu G. Publius Vergilius Maro, studio literar. Bucuresti, 1970.

L’Eneide nouvele ed. Vergile par C. Aubertin. Paris: Eugene Belin. 173-584 p.

Publius Vergilius Maro. Oeuvres T. 2 Eneide. Paris: Garnier Freres. 365 p.

Publius Vergilius Maro. Eneide Livre 3 Virgile. Paris: Hachette, 1923. 83p

O suta cei mai mari scriitri ai lumii. Bucuresti, 2005.

Cărți cu opera lui Horațiu si despre el:

Costa T. si M. Nichita. Horatius: Opere Omnia. Bucuresti: Editura Univers, 1980.

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Gheorghian C. Horatius Flaccus Quintus, despre el. Bucuresti: ESPLA, 1960.

Grimal Piere. Horace, despre el. 1958.

Horatius Flaccus Quintus. Ode si Epode. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Nationala –Ciornei, 1935. 285 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Ancora, 1935. 224 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. C. Niculescu. Bucuresti: ESPLA ,1959. 229 p.

Horatius Flaccus Quintus. Preparation zu Horaz werken:zum gebrauch fur die schule und den privat-unterricht. Leipzig Verl von Wilhelm Violet. 428 p.

Anexe:

Carti cu opera lui Ovidiu si despre ea:

Bernbeck E. J. O нём. Munchen, 1967. 180 p.

Butucel E., Cebotari M. Publicatii Ovidiene in Bibliotecile Chisinaului, Chisinau 2004. 158 p.

Costa. T.,Ovidius Naso Publius. Fastele. Studiu si note. Bucuresti, 1965. 85 p.

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Drîmba O. Istoria Literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968-1971. 218 p.

Florescu I. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Bucuresti, 1959. 188 p.

Floru I.S. Istoria popoarelor vechi. București,1909. 157 p.

Frankel H. O нём. Los Angeles, 1969. 203 p.

Herescu N. Ovidiana. Paris: Les Belles Lettres, 1958. 567 p.

Lascu N. Ovidiu Omul și Poetul. Cluj: Dacia, 1971. 467 p.

Laslo N. Izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu. Cluj: Cartea Romînească, 1938. 55 p.

Laslo N. Ovidius Naso Publius, despre el. Lui Ovidiu. Cluj-Napoca, 1977. 315 p.

Marinescu A. Ex Metamorphoseon XV libris excerpta. București: Tipografia Profesională, 1922. 223 p.

Marinescu A.,Ovidius Naso Publius Tristia/Text latin, 1921. 115 p.

Naum T. Ovidius Naso Publius, Tristele Ponticele. Bucuresti, 1972. 215 p.

Петушин И В. Овидии Публии Назон. Избранные стихотворения. 1916. 223 c.

Ovidius N. P. Die Libeskun st. Hus dem Lat. Nach der Ubers. Leipzig, 1968. 315 p.

Ovidius N. P. Die Liebeselegien. Berlin, 1965. 255 p.

Ovidius N. P. Heilmittel gegen die Liebe. Berlin, 1960. 138 p.

Ovidius N. P. Les cosmetiques Heroides. Paris, 1969. 178 p.

Ovidius Naso Publius. Les Heroides. Les remede d’amour. Les Pontiques Petit poemes. Paris, 1955. 85 p.

Ovidius N. P.. Les metamorphoses d’Ovide. Paris, 1808. 188 p.

Ovidius N. P. Les Metamorphoses. Paris, 1807. 289 p.

Ovidius N. P.. Les Metamorphoses d’Ovode. Paris, 1808. 265 p.

Ovidiu. Opere Publius Ovidius Naso. Chișinău: Gunivas, 2001. 1245 p.

Ovidiu. Metamorfoze. Chișinău: Gunivas, 2007. 528p.

Ovidiu. Lirica exilului. Chișinău: Gunivas, 2007. 256p.

Ovidiu. Arta iubirii. Chișinău: Gunivas, 2007. 304p.

Ovide. Les Metamorphoses. Paris: Ernest Flammarion, 1926. 391p.

Ovidius N. P. Metamorphoses CUM EMENDATIONIS SUMMARIO. Lipsiae, 1915. 329 p.

Ovidius N. P. Ausgewahlte Gedichte des P. Ovidius Naso. Leipzig, 1921. 220 p.

Ovidius N. P. Die Zusammenhange Des Judaischen Krieges. Berlin: Akademie- Verlag, 1970. 151p.

Ovidius N. P. Helmittel Gegen die Liebe. Berlin: Akademie-Verlag, 1969. 131 p.

Овидии П. Н. Избранные произвидения. 1946. 165 p.

Papacostea C., Popa-Liseanu G. Excerpte din Metamorfoze. Tristia și pontica. București: Cartea Românească, 1937. 122p.

Pavlicenco S. Caiet de studiu literaturii universale. Chișinău: Litera Educațional, 2004.168 p.

Petrescu M. Ovidius Naso Publius Metamorfozele. Bucuresti, 1957.

Publius O. N. Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957. 333 p.

Salceanu G. Ovidius, tragedie in 5 acte in versuri. Bucuresti, 1958. 208 p.

Rădulescu A. Ovidiu București: Sport-Turism, 1981. 148 p.

Timpeanu S.B. Ovidius Naso Publius Metamorfoze. Cartea I. Bucuresti, 1957.

Zamfirescu I. Istoria literaturii Universale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973. 432p.

Carti cu opera lui Vergiliu si despre el:

Cizek Eugen. Istoria literaturii latine, vol. I Vergiliu. Bucuresti, 1994.

Gutu G. Publius Vergilius Maro, studio literar. Bucuresti, 1970.

L’Eneide nouvele ed. Vergile par C. Aubertin. Paris: Eugene Belin. 173-584 p.

Publius Vergilius Maro. Oeuvres T. 2 Eneide. Paris: Garnier Freres. 365 p.

Publius Vergilius Maro. Eneide Livre 3 Virgile. Paris: Hachette, 1923. 83p

O suta cei mai mari scriitri ai lumii. Bucuresti, 2005.

Cărți cu opera lui Horațiu si despre el:

Costa T. si M. Nichita. Horatius: Opere Omnia. Bucuresti: Editura Univers, 1980.

Draganev E., Dragnev D. Istorie Epoca Antică și Medievală: Manual cl. X. Chișinău: Civitas,2010. 276p.

Gheorghian C. Horatius Flaccus Quintus, despre el. Bucuresti: ESPLA, 1960.

Grimal Piere. Horace, despre el. 1958.

Horatius Flaccus Quintus. Ode si Epode. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Nationala –Ciornei, 1935. 285 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. E. Lovinescu. Bucuresti: Ancora, 1935. 224 p.

Horatius Flaccus Quintus. Satire si epistole. Trad. C. Niculescu. Bucuresti: ESPLA ,1959. 229 p.

Horatius Flaccus Quintus. Preparation zu Horaz werken:zum gebrauch fur die schule und den privat-unterricht. Leipzig Verl von Wilhelm Violet. 428 p.