BIBLIOGRAFIA NA ȚIONALISMULUI COMUNIST DIN [616716]

353
BIBLIOGRAFIA NA ȚIONALISMULUI COMUNIST DIN
ROMÂNIA PERIOADEI CEAU ȘISTE

Constantin Adrian SIMION

Perioada comunist ă a furnizat și furnizeaz ă încă autorilor din diverse
domenii (istorie, științe politice, sociologie etc.) importante teme de studiu și
cercetare. Una dintre chestiunile intens di scutate, de exemplu, în istoriografia
româneasc ă postdecembrist ă a fost na ționalismul comunist, mai ales cel din
perioada dictaturii lui Nicolae Ceau șescu. Prezenta cercetare, f ără a avea
pretenția de a lămuri întreaga problematic ă a acestui subiect, încearc ă să prezinte
modul în care diver și autori au comentat existen ța naționalismului în timpul
regimului ceau șist și unele domenii în care s-a manifestat na ționalismul în
respectiva perioad ă. Trebuie amintit de la bun început c ă problema
naționalismului ceau șist nu a făcut obiectul unor lucr ări speciale; dar chestiunea
a fost atins ă, cel puțin tangen țial, în numeroase cercet ări referitoare la
comunismul românesc.
Forme de na ționalism ale regimului Ceau șescu
În general, autorii care s-au ocup at de studierea perioadei lui Ceau șescu au
considerat c ă acesta a mo ștenit o linie na ționalist
ă de la predecesorul s ău,
Gheorghe Georghiu-Dej, o linie c ăreia el i-a dat noi conota ții. Un astfel de
aspect, sesizat de Adrian Marino, e cenzura ridicat ă la rang de politic ă oficială de
regimul Ceau șescu, ea extinzându-se la sfâr șitul anilor '60 chiar la apari ția în
presă a numelor unor lideri ai P.M.R. care nu avuseser ă origini române. Astfel,
menționările despre Ana Pauker, Vasile Luca ajung la „fondul secret”, ba chiar
dispar din circula ție numele lui Stalin și lui Hru șciov1, în condi țiile în care
Ceaușescu continua politica lui Dej de îndep ărtare față URSS, iar pentru a- și
asigura perpetuarea puterii recurgea la mijloace de flatare a sentimentelor naționaliste populare.
O idee interesant ă o găsim în cartea autoarei Anneli Ute Gabanyi, Cultul
lui Ceaușescu – anume faptul c ă aversiunea fa ță de sovietici a lui Ceau șescu se
constatase înc ă din 1962 când acesta avusese discu ții aprinse cu Hru șciov, în
timpul vizitei la Bucure ști a liderului de la Kremlin; neîn țelegerile porniser ă de la
problema „diviziunii interna ționale a muncii”, propunerile sovietice fiind
considerate de români o ofens ă la adresa propriilor ambi ții de industrializare. Pe
de altă parte, dup ă accederea la putere, Ceau șescu a extins și a accentuat direc ția
naționalistă, deși la sfârșitul anilor '60 România p ărea că se îndreapt ă spre un

1 Marino 2000, p. 60-69.

354echilibru între „na țional” și „civil” în via ța publică. Dar dup ă 1970 regimul de la
București a început s ă-și dezvăluie adevărata față – aceea a na ționalismului
comunist2. Totodată, autoarea dezv ăluie și cum Ceau șescu a făcut tot mai multe
eforturi pentru a- și crea imaginea de conduc ător nu doar al partidului, ci al
întregii na țiuni, în condi țiile în care prin anii '80 în documentele oficiale ale
Partidului, ap ărea tot mai mult ideea c ă acesta nu era doar purt ător de cuvânt al
unei clase restrânse, ci întruchiparea voin ței întregii na țiuni. În spiritul acestei
orientări, membrii de partid se angajau s ă lupte nu doar pentru triumful
socialismului și comunismului, ci și pentru „bun ăstarea poporului”3.
Stelian Tănase se opre ște și el asupra acestei chestiuni, a exacerb ării
naționalismului, ar ătând că național-comunismul a oferit lui Ceau șescu
posibilitatea de a ob ține simpatie popular ă, iar unii lideri comuni ști au considerat
trecerea la na ționalismul comunist ca o etap ă intermediar ă, înainte de trecerea la
schimbările structurale4. Naționalismul avea r ădăcini din perioada interbelic ă, iar
Ceaușescu a focalizat dezbateri puternice în jurul problemei na ționale, înțeleasă
ca unitate între popor și partid. S. T ănase reia o idee întâlnit ă și la alți analiști: în
condițiile crizei economice de la jum ătatea anilor '70, confruntat cu o sc ădere a
nivelului de trai, regimul Ceau șescu a încercat s ă distragă atenția de la aceste
probleme prin declan șarea unei propagande în care na ționalismul avea un rol
puternic; na ționalismul, consider ă autorul citat, a devenit în acel context un
instrument de mobilizare a maselor, fiind o reac ție anticriz ă și căpătând noi
dimensiuni.
Mihai Botez chiar încearc ă o definiție a național-comunismului ceau șist:
„termen ce desemneaz ă un comunism stalinist independent de Moscova,
consolidat prin activarea sentimentului na ționalist chemat s ă-l legitimeze și să-l
susțină”5.
Atât Tom Gallagher cât și Lucian Boia consider ă că acest tip de comunism
național s-a tradus printr-o recuperare treptat ă a chestiunilor de ordin na țional,
tradiționale, fapt care, dup ă „anti-naționalismul anilor '50, era de natur ă să facă
plăcere românilor6. Mai mult decât atât, regimul Ceau șescu a avut un atu major:
flatând patriotismul românilor, profit ând de amintirile urâte ale anilor '50 și
făcând pe al ții responsabili de toate problemele, regimul a reu șit, pentru o
perioadă, să voaleze adev ăratele probleme ale țării, având astfel și o oarecare
longevitate. Lucian Boia afirm ă că politica megaloman ă a lui Ceau șescu,
susținută de vocațiile mitologice pe care le-a generat, a alimentat visul de m ărire
existent în subcon știentul național, aceasta fiind, consider ă autorul, și una dintre
explicațiile tardivului și incompletului dezghe ț românesc. Devine tot mai evident
azi că, la acel moment, prezentarea unei țări mici ca o țară important ă (aproape
un nucleu al lumii) a fost un proces atotcuprinz ător, înglobând diverse elemente

2 Gabanyi 2003, p. 11.
3 Ibidem , p. 175-176.
4 Tănase 1996, p. 152, 157.
5 Botez 1992, p. 38.
6 Gallagher 2004, p. 50; Boia 2003, p. 513.

355ale vieții naționale și cele ale planului istoric. Totu și, reafirmarea unor principii
de tip naționalist a fost par țială și pusă în serviciul unei ideologii și a unei politici
diferite de ale perioadei interbelice sau a începutului de secol XX, s ă spunem, și
aceasta deoarece na ționalismul ceau șist era înc ărcat de spiritul totalitar al
regimului și purta o clar ă amprentă autohton ă, spre deosebire de cel din primii
ani ai secolului XX care avea influen țe vestice și se dezvolta într-o perioad ă de
evoluție a liberalismului. Acela și Lucian Boia este de p ărere că naționalismul
comunist promovat de regimul Ceau șescu a marcat o revenire la un discurs
tradiționalist căruia i s-au ad ăugat elemente de ideologie comunist ă adaptate
retoricii na ționaliste7. Aceasta din urm ă a cunoscut a amplificare f ără precedent,
beneficiind de un ecou incontestabil în opinia public ă și chiar printre
profesioni ști, cu atât mai mult cu cât versiunea na țională apărea în antitez ă cu
antinaționalismul anilor ’50 și într-un raport de continuitate cu ceea ce se
considera a fi istoria „real ă” a țării. Nu s-a subliniat îndeajuns rolul pe care acest
tip de discurs istoric, repetat f ără încetare, l-a avut în consolidarea și prelungirea
dictaturii lui Ceau șescu, în m ăsura în care imaginea comunist-na ționalistă a
istoriei se a șeza pe un tipar mental tradi țional (originile daco-romane,
continuitatea, lupta pentru independen ță, rolul românilor în ap ărarea Europei,
victimizarea românilor supu și adversităților din partea celorlalți…). Din acest
punct de vedere, comunismul na ționalist a fost continuatorul mitologiei
naționale cristalizate în secolul al XIX-lea, ceea ce i-a conferit credibilitate și
legitimitate.
Anumiți autori trateaz ă și modul în care regimul Ceau șescu a introdus
elemente na ționaliste în planul culturii. Ioana Bot se opre ște asupra „mitului
Eminescu”, care cunoa ște o interesant ă evoluție în perioada anilor '80:
Eminescu este elogiat ca exponent al unei na țiuni fără clase, iar interpret ările
culturii oficiale modific ă analizele mai vechi ale eminescologiei privind caracterul
reprezentativ al poetului na țional pentru spiritualitatea româneasc ă8. Dennis
Deletant ia ca exemplu festivalul Cântarea României , care era menit s ă fie „o nou ă
formulă de manifestare a talentului, sensibilit ății și geniului creator al poporului
român”9. Autorul amintit analizeaz ă modul în care pentru mai mult de un
deceniu o serie de spectacole desf ășurate în întreaga țară, cu o participare de
masă, au fost reunite sub umbrela festivalului na țional Cântarea României ,
majoritatea dintre ele promovând ideea ap ărării de către cetățeni a „libert ății,
independen ței și unității naționale”. Drago ș Petrescu se opre ște și el asupra
acestui festival, considerând c ă peisajul cultural rigid și monoton al României
acelor ani, în care spa țiile alternative de manifestare artistic ă erau practic
inexistente, succesul acestei politici culturale a fost indiscutabil10. Artiștii
profesioni șt i a u f o s t o b l i g a ți să se supun ă noilor „sarcini de serviciu”,
integrându-se în marele festival-kitsch. Autorul e de p ărere că în concep ția

7 Boia 1995, p. 8-9.
8 Bot 2003, p. 245.
9 Deletant 1998b, p. 293.
10 Petrescu 1997, p. 117-118 .

356liderilor de la Bucure ști mitul „românului n ăscut poet” se combina cu cel al
românului bun cet ățean și devotat construirii socialismului. Important este și
faptul, pe care autorul îl subliniaz ă foarte bine, c ă potrivit propagandei oficiale,
la festivalul Cântarea României („festival al celor ce muncesc”) nu puteau participa
decât cei ce se f ăceau remarca ți în domeniul lor de activitate, adev ărați fruntași
în îndeplinirea planului, dar și în cântarea muncii, a istoriei na ționale și a creației
libere. Nici nu e de mirare c ă Ceaușescu însu și încuraja permanent aceast ă
politică culturală „larg democratic ă”.
Un alt aspect asupra c ăruia s-au oprit autorii care au analizat comunismul
a fost na ționalismul economic. Stelian T ănase comenteaz ă modul în care
opțiunile regimului Ceau șescu de a dezvolta în anii '60 și '70, o industrie chimic ă,
siderurgic ă și constructoare de ma șini, care s ă plaseze România între primii
producători din lume în acele domenii, au avut efecte negative ce au început s ă
se vadă spre sfârșitul anilor '7011. Totuși, păstrând aceast ă linie a „na ționalismului
economic”, Ceau șescu a rămas ferm în planurile sale megalomane dorind s ă
producă totul, dac ă se putea, în țară. Din păcate efectele negative aveau s ă se
accentueze în anii '80, îns ă atunci când respectivele efecte riscau s ă producă
nemulțumiri sociale, Ceau șescu a încercat s ă foloseasc ă iar metoda pe care o
utilizase cu foarte mare succes: manipularea na ționalismului. De exemplu, la 12
aprilie 1989, el anun ța achitarea datoriilor externe, iar un proiect de lege trebuia
să interzică pe viitor alte împrumuturi ex terioare. Dictatorul juca o alt ă carte
naționalistă, atacând Occidentul și alți dușmani nevăzuți ai țării, în condi țiile în
care, considera el, plata dator iilor externe garanta independen ța țării și punea
capăt „unei lungi perioade de dependen ță de monopolurile str ăine și de capitalul
străin”. Asupra na ționalismului anilor '80 se opre ște și Alina Mungiu-Pippidi,
numai că ea analizeaz ă câteva aspecte ale na ționalismului cultural. Autoarea
citată arată cum în anii ’80 regimul Ceau șescu a recuperat diver și intelectuali pu și
la index în timpul lui Dej, folosindu-le unele concepte și idei în stil na ționalist. A
fost cazul, de exemplu, teoriei lui Blaga și speculațiilor lui Eliade cu privire la
miturile dacilor, teme folosite de regim pentru c ă acordau întâietate românilor12.
Pe de altă parte, analizând na ționalismul anilor '80 prin prisma rela țiilor
româno-sovietice, Victor Frunz ă consideră că, la fel ca și naționalismul polonez
și ungar, și naționalismul românesc al respectivei perioade a fost și o reacție la
tendințele sovieticilor de interven ție în politica intern ă a statelor din lag ărul
socialist13. În acele condi ții, unii lideri comuni ști est-europeni au considerat
intervenția ca un atentat la identitatea na țională a poporului la conducerea c ăruia
se aflau, dar și la adresa puterii lor de lideri comuni ști.
Și Lucian Boia analizeaz ă un aspect al na ționalismului comunist din anii
'80, anume eliminarea treptat ă din limbajul oficial a denumirilor specifice ale
regiunilor țării, pe motiv c ă România era una și unitară14. Astfel, Boia ia ca

11 Tănase 1992, p. 149, 257, 261.
12 Mungiu-Pippidi 2002, p. 169.
13 Frunză 1990, p. 517.
14 Boia 1995, p. 19.

357exemplu decizia sec ției de propagand ă a comitetului central al P.C.R. de a
elimina numele regiunilor geografice din bu letinele meteorologice (s-a interzis,
astfel, să plouă în Moldova, fiind permis s ă plouă doar în estul sau nord-estul
țării).
Încheind, cronologic, aceast ă parte a analizei de fa ță, ne vom opri la
momentul decembrie 1989 și la analiza lui Stelian T ănase asupra evenimentelor
respective. Autorul citat consider ă că promovarea excesiv ă a naționalismului și a
cultul personalit ății l-au rupt pe Nicolae Ceau șescu de realitate, dovad ă fiind
acțiunile sale din decembrie 1989. De exemplu, în 20 decembrie când la
Timișoara insurgen ții sărbătoreau victoria contra comuni știlor locali, Ceau șescu
apărea la televizor înconjurat de steaguri na ționale și pe fondul unor cântece
patriotice, atacând „agen ții străini”, „fasci știi” și „trădătorii” de la Timi șoara,
aflați în slujba unor for țe străine ostile României; Stelian T ănase consider ă că și
în acele momente dictatorul spera c ă, jucând iar cartea na ționalistă, va avea
succes15.
Concluzionând, am putea considera c ă naționalismul a fost în perioada lui
Ceaușescu un aspect de politic ă internă și externă preluat din perioada anterioar ă
și „îmbogățit” în conformitate cu ideologia oficial ă. Autorii cita ți consider ă, în
general, că aspecte na ționaliste au fost remarcate în diverse domenii: economie,
învățământ, rela țiile cu minorit ățile, cercetarea istoric ă, întreținerea cultului
personalit ății etc. În continuare ne vom opri doar asupra câtorva dintre
domeniile anterior amintite, pentru a eviden ția modul în care diver și autori au
analizat o problem ă sau alta.
Ceaușescu și cultul personalit ății
Ca în orice regim totalitar, cultul personalit ății a obținut în timpul lui
Ceaușescu un loc important în propaganda oficial ă a regimului. Doar c ă în cazul
lui Ceaușescu acesta a avut și importante elemente na ționaliste care i-au oferit
trăsături specifice. În cazul dictatorului român totul e gigantic, maiestuos.
România e o țară important ă în plan interna țional, condus ă de un geniu
(„Dunăre a gândirii” era doar una dintre m etaforele cu care era caracterizat
Ceaușescu); istoria na țională era dominat ă de personalit ăți deosebite: Burebista,
Decebal, Traian, Mircea cel B ătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, A. I. Cuza,
lista terminându-se, evident, cu Ceau șescu.
Pavel Câmpeanu, unul dintre cei care au studiat problema cultului
personalit ății la Ceaușescu, a identificat și câteva tr ăsături de baz ă ale acestuia16:
– Ceaușescu își instituie propriul cult nu pentru a- și impune legitimitatea, ci
după ce, în august 1968, o dobândise atr ăgându-și sprijinul societ ății
pentru atitudinea de ap ărător al independen ței naționale;

15 Tănase 1992, p. 267.
16 Câmpenu 2002, p. 8-9.

358- identitatea dintre persoana dictatorului și independen ța țării stătea la baza
cultului; astfel, de și se admitea c ă Ceaușescu personifica independen ța
României, se omitea faptul c ă el patrona un regim comunist foarte dur;
– centrat în jurul independen ței naționale, cultul lui Ceau șescu devine, în
subsidiar, cultul na țiunii; în consonan ță cu mitul exacerbat al personajului,
fervoarea na ționalistă formează nucleul unei ideologii de esen ță populistă.
Pavel Câmpeanu constat ă, de asemenea, și o interesant ă relație între
naționalismul comunist al regimului și cultul personalit ății dictatorului.
Analizând, de exemplu, sintagma bine-cunoscut ă „Partidul, Ceau șescu,
România”, autorul consider ă că ordonarea celor trei repere-cheie „recuno ștea,
fără voie, caracterul antina țional al acestui na ționalism, pe când întâietatea
partidului nu reprezenta decât o fic țiune ideologic ă”
17.
Dennis Deletant afirm ă și el că dictatorul român s-a autoprezentat, mai
ales în cadrul elementelor ce f ăceau parte din ac țiunile cultului personalit ății, ca
un patriot, ca un lider al poporului, un conduc ător de rangul unor personalit ăți
ca Burebista, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul ș.a. Liderul comunist avea
convingerea c ă el era mo ștenitorul „mantiei” de ap ărător și de conduc ător al
națiunii. O dovad ă ar fi chiar numele și elementele unui plan care ar fi vizat
salvarea sa în cazul unei agresiuni armate – planul ROVINE-IS-70, plan care
prevedea ca lui Ceau șescu să-i fie asigurat ă securitatea în ascunzi șuri situate în
„locuri cu tradi ție în istoria patriei, având o popula ție cu puternice sentimente
patriotice, care s ă asigure la nevoie protec ția și apărarea conduc ătorilor de partid
și de stat”18.
Anneli Ute Gabanyi analizeaz ă, de asemenea, rolul pe care l-a avut, în
cadrul cultului personalit ății lui Ceau șescu, plasarea dictatorului în galeria
„marilor eroi ai neamului”19. Autoarea prezint ă modul cum a devenit celebru
unul dintre tablourile pictorului Florin Ionescu, tablou în care dictatorul ap ărea
drept ultimul dintr-o galerie de mari conduc ători: Burebista, Decebal, Ștefan cel
Mare, Mihai Viteazul, Nicolae B ălcescu, A.I. Cuza. Personajele nu fuseser ă alese
la întâmplare, Ceau șescu dorind s ă fie considerat o întrupare a virtu ților
înaintașilor, virtuți ridicate la un alt nivel – cel comunist. Totodat ă, Anneli Ute
Gabanyi explic ă și modul în care propaganda na ționalistă a devenit primordial ă
în susținerea cultului personalit ății lui Ceau șescu, apelul la istorie f ăcându-se
frecvent: de exemplu, printre coresponden țele simbolice care au ap ărut în presa
româneasc ă se putea constata coinciden ța anului na șterii dictatorului (1918) cu
anul Marii Uniri, sau cea între luna na șterii sale (ianuarie) cu luna în care s-a
înfăptuit, în 1859, unirea Principatelor. Propaganda din anii '80 amintea frecvent
descoperirea unor r ămășițe dacice în Scornice ști, localitatea natal ă a lui
Ceaușescu. Apelul la istorie ca baz ă de susținere a cultului personalit ății este

17 Ibidem , p. 263.
18 Deletant 1998a, p. 97.
19 Gabanyi 2003, p. 30.

359analizat și de Ramona Bordei-Boca, ea considerând c ă dictatura lui Ceau șescu s-
a sprijinit pe o propagand ă naționalistă în care latinitatea, înso țită de câteva
formulări specifice propagandei oficiale, a sprijinit cultul personalit ății20.
Pe de alt ă parte, Lucian Boia analizeaz ă rolul așa-numitei „mitologii
comuniste oficiale” în cadrul promov ării cultului personalit ății, considerând c ă
mitologia na țională a fost folosit ă în beneficiul regimului și al dictatorului21.
Autorul citat consider ă că propaganda oficial ă promova ideea c ă națiunea
română găsise în Ceau șescu un lider providen țial și de aceea, el trebuia ascultat,
iar relațiile cu străinătatea – înl ăturate. În cadrul cultului personalit ății, arată L.
Boia, discursul oficial promova contrastul între virtu țile națiunii române (în
cadrul căreia Ceaușescu era o întrupare a acestor virtu ți) și efectele negative ale
intervențiilor străine. Astfel, pentru a înl ătura pericolul „îmboln ăvirii”, datorit ă
contactului cu str ăinii, România trebuia s ă fie o țară independent ă și autarhică.
Această Românie era visat ă de Ceau șescu drept o mare putere, iar el se
comporta ca atare: liderul unei țări de prim-rang, cu un cuvânt hot ărâtor în
relațiile interna ționale. În acest context, propaganda oficial ă a introdus acest
element în cadrul cultului personalit ății.
Trebuie relevat îns ă și faptul c ă evoluția cultului personalit ății lui
Ceaușescu s-a legat de promovarea P.C.R. drept „partid – cârmuitor al na țiunii”
ale cărei elemente geniale f ăceau parte din rândurile sale . Este o chestiune asupra
căreia se opre ște și Simona Nicoar ă, care analizeaz ă rolul generalului Ilie
Ceaușescu (fratele dictatorului) în aceast ă problematic ă22. Autoarea citat ă
amintește faptul, interesant, de altfel, c ă, deși a fost un promotor al „dacismului”
și „indigenismului”, generalul a recunoscut importan ța elementului roman în
etnogeneza româneasc ă atunci când era vorba de ap ărarea intereselor P.C.R.
Generalul prezenta partidul ca o sintez ă a celor mai înalte spirite ale poporului
român, el însu și un popor n ăscut din dou ă mari popoare ale antichit ății. P.C.R.-
ul putea, astfel, s ă aibă pretenția unei „legitim ări istorice”.
Revenind la Ceau șescu personal, ne oprim asupra analizei pe care Edward
Behr23 o face cultului personalit ății dictatorului român. Autorul citat arat ă cum în
numeroase istorii scrise în perioada lui Ceau șescu, trei personalit ăți, regăsite și în
tabloul lui Florin Ionescu, revin obsedant al ături de dictator: Burebista (care se
implicase în politica intern ă a celui mai important stat a vremii sale – Imperiul
Roman, a șa cum Ceau șescu avea preten ți a d e a f i u n a r b i t r u î n r e l a țiile
internaționale), Decebal (vajnic ap ărător al patriei sale) și Mihai Viteazul (care
unificase sub sceptrul s ău, pentru prima oar ă, cele trei Țări Române). Edward
Behr aminte ște și faptul că în diverse comentarii referi toare la domnia lui Mihai
Viteazul, istoricii oficiali au ad ăugat că patru dintre c ăpitanii lui Mihai Viteazul s-
au stabilit în Scornice ști, subînțelegând că Ceaușescu putea fi un urma ș al lor.

20 Bordei-Boca 2003, p. 451.
21 Boia 2003, p. 520.
22 Nicoară 2002, p. 297.
23 Behr 1999, p. 341.

360Victor Frunz ă este de p ărere că dictatorul român s-a folosit de apari țiile
sale publice pentru a accentua elementele na ționaliste ale regimului s ău24. Nu
puține erau portretele care îl prezentau având e șarfă tricoloră, iar în mân ă un
sceptru aurit; Ceau șescu se dorea înf ățișat și în ipostaza de șef al statului și în cea
de succesor al domnitorilor.
Încercând câteva concluzii ale acestei p ărți a analizei, putem fi de acord cu
autorii cita ți în ceea ce prive ște faptul c ă timp de aproape un sfert de veac
România a reprezentat un model de dictatur ă personal ă de tip na ționalist-
comunist. De și în mod oficial P.C.R.-ul reprezenta for ța conducătoare a țării,
într-un mod tipic stalinist, Ceau șescu și clanul său și-au impus domina ția asupra
aparatului decizional al partidul ui, liderul absolut promovându- și un puternic
cult al personalit ății. Ceaușescu a încercat s ă îmbine în cadrul acestui cult
elemente comuniste cu unele de ordin etnocentrist, descriind, de exemplu,
istoria P.C.R. ca o succesiune de evenimente glorioase, iar partidul drept chintesență a celor mai str ălucite min ți ale națiunii. Accesele șovine ale lui
Ceaușescu, mitizarea trecutului, identificarea cu conduc ători legendari,
reabilitarea unor simboluri na ționale, au fost elemente ale unui cult al
personalit ății menit să
îndoctrineze popula ția, să-i flateze orgoliul na țional și să
compenseze e șecul de a oferi r ăspunsuri la problemele țării.
Istorie, istoriografie, mituri na ționaliste în timpul regimului
Ceaușescu
Un aspect interesant pe care l-au sesizat autorii care au cercetat
naționalismul ceau șist l-a constituit analiza a șa-numitelor „mituri” oficiale ale
regimului – idei de tip na ționalist, menite s ă aducă popularitate regimului,
promovate excesiv prin diferite metode . Spectrul lor tematic a fost foarte
complex: le întâlnim, astfel, în cadrul elementelor specifice cultului personalit ății,
în plan cultural, social, economic și, mai ales, în ceea ce prive ște raportarea
regimului la istoria na țională.
Unele dintre marile mituri care au dominat epoca au fost preluate și din
secolul XIX: unitatea, neatârnarea, lupta de clas ă, democra ția idilică, teama de
străin. Ceea ce s-a ad ăugat se situa pe aceea și linie, evocând tradi ția paternalist ă,
spiritul mesianic, figurile providen țiale, iar regimul comunist s-a ar ătat destul de
abil în folosirea lor.
Ionel Bușe considera, astfel, c ă aceste mituri nu au fost specifice doar
cazului românesc, afirmând c ă instaurarea comunismului în Europa de Est a
reprezentat reînnoirea imaginarului politic na ționalist și totalitar
25. Pe lâng ă
miturile „vârstei de aur”, „revolu ției salvatoare”, „complotului” etc.,
totalitarismul comunist a folosit puternic și alte mituri: „unitatea”, „cetatea
asediată”, „salvatorul”, „eroul”, „originile dacice” etc. Autorul amintit
analizează, de exemplu, modul în care regimul Ceau șescu a selectat dintre

24 Frunză 1990, p. 485, 493, 501.
25 Bușe 2003, p. 91-92.

361elementele imaginarului politic pe cele cu cea mai puternic ă aderență la mentalul
colectiv. Astfel, mitul originilor a fost intens exploatat. Se vorbea de România trimilenară, una din cele mai vechi civiliza ții ale Europei, care ajunsese la apogeul
său în perioada comunist ă a societății socialiste multilateral dezvoltate, sub
conducerea salvatorului s ău: Nicolae Ceau șescu. I. Bu șe constată, de asemenea,
că accentul pus pe mitul dacic, pe arheologie și pe cercetarea folclorului s-a
regăsit și în manifest ări care se doreau a fi de ordin cultural: de exemplu
festivalul Cântarea României .
Aceeași problem ă a legăturii între istoria na țională și miturile oficiale ale
regimului a fost analizat ă și de Lucian Boia, care se opre ște asupra altor dou ă
mituri: unitatea și continuitatea
26. Este un fapt cunoscut c ă majoritatea istoricilor
de bun sim ț consideră că nu se poate pune în discu ție, de exemplu, continuitatea
daco-roman ă în spațiul fostei Dacii, dup ă retragerea aurelian ă. Modul în care
regimul Ceau șescu a folosit aceast ă problemă, ca parte a propagandei oficiale de
tip naționalist, a alterat, îns ă, seriozitatea acestei chestiuni de ordin istoric.
Tocmai asupra unor astfel de probleme se opre ște și L. Boia când analizeaz ă
modalitatea în care istoriografia oficial ă ceaușistă a promovat unitatea și
continuitatea drept principii directoare ale istoriei române ști. Unitatea, consider ă
autorul citat, privea în acela și timp atât unitatea spa țiului românesc de-a lungul
vremurilor (în pofida istoriei sale mai degrab ă fragmentate), cât și unitatea
poporului român în jurul marilor s ăi conducători: regii daci, domnitorii din Evul
Mediu, în sfâr șit Ceaușescu, continuatorul acestora, dar și creatorul unei noi
Românii. Continuitatea desemna o problem ă specifică, dar exprima și o
interpretare general ă a istoriei române ști: persisten ța daco-romanilor și apoi a
românilor la nordul Dun ării, pe teritoriul actual al României. Pe de alt ă parte,
afirmă L. Boia, pentru mitologia istoric ă a comunismului, continuitatea
reprezenta o identitate între daci și români. Dacii – prefera ți romanilor potrivit
unei logici na ționaliste ce-i considera pe romanii „occidentali” drept
„invadatori” – apoi daco-romanii și, în sfârșit, românii ar fi reprezentat o singur ă
unică entitate, la fel ca și Dacia antic ă și România lui Ceau șescu. Era vorba de o
continuitate atât etnic ă, cât și politică, chiar „statal ă”, iar în aceste condi ții
Ceaușescu putea fi prezentat (în cadr ul elementelor specifice cultului
personalit ății) drept un demn urma ș al lui Burebista, de exemplu. Într-un alt
articol, L. Boia aminte ște și modalitatea în care, tot în sens na ționalist, istoricii
regimului au încercat s ă insereze istoria na țională în istoria lumii potrivit
următoarei concep ții: românii nu s-au aflat în afara cursului istoriei, au influen țat
puternic istoria Europei și chiar a lumii27. În acest sens, consider ă autorul, au
fost alese câteva personalit ăți din istoria na țională drept simboluri. Între aceste
„simboluri” istorico-politice, Mircea cel B ătrân a ocupat un loc privilegiat;
imaginea sa idealizat ă părea mai potrivit ă decât orice alt chip de domnitor pentru
a servi ca o „oglind ă” îndepărtată pentru Ceau șescu; Mircea (devenit „cel Mare”)

26 Boia 2003, p. 519.
27 Boia 1997, p. 20-28.

362oferea imaginea unei m ăreții egale pe tot parcursul domniei sale, care aduna
toate liniile de for ță ale istoriei române ști: unitatea (Mircea alipe ște Dobrogea la
Țara Româneasc ă), excelen ța pe câmpul de lupt ă (aplicând principiul luptei
întregului popor), excelen ța diplomatic ă (pune bazele unor rela ții diplomatice
noi ale Țării Române ști).
Simona Nicoar ă se oprește și ea asupra leg ăturii dintre cultul personalit ății
– mituri – istoria na țională28. Autoarea consider ă că Ceaușescu a impus aceast ă
conexiune în inten ția acaparării cât mai multor pârghii ale puterii, oferind și un
exemplu de discurs ceau șist, foarte populist, referitor la istoria na țională: „Oare
cum s-ar sim ți un popor care nu- și cunoaște istoria, nu ar pre țui și nu ar cinsti
această istorie? Nu ar fi ca un copil care nu- și cunoaște părinții și se simte uneori
străin în lume?” Simona Nicoar ă prezintă și modul în care descrierea anumitor
etape din istoria na țională s-a bazat pe mituri. De ex emplu, mitul originilor îi
prezenta pe str ămoșii autohtoni daci drept „un popor harnic și viteaz”, iar
cuceritorii romani erau ni ște „viteji”. Pe de alt ă parte, manualele de istorie, în
speță cele folosite în înv ățământul primar, con țineau tot felul de legende despre
întemeierea statelor feudale române ști, punându-se accent pe elementele de
unitate între cele trei state feudale, unitatea însemnând existen ța poporului
omogenizat prin termenul de „român”. De asemenea, lupta împotriva „cotropitorilor” avea dimensiuni eroice. Du șmanii aveau o dimensiune opus ă:
pe de o parte erau numero și („câtă frunză și iarb
ă”), iar pe de alt ă parte aveau tot
felul de atribute negative („cruzi”, „vicleni”, uneori „la și” etc.), indiferent de
origine etnic ă (turci, t ătari, unguri ș.a.). Pe lâng ă aceste mituri, consider ă
autoarea, cultul personalit ății dictatorului s-a bazat pe un mit specific: cel al
„tehnocratului șef”; acest mit a fost „întrupa t” în formule tip ca „geniul
Carpaților”, „Dun ăre a gândirii” ș.a., ideologia comunist ă exaltând for ța
intelectual ă de-a dreptul demiurgic ă a „conduc ătorului iubit”, care avea solu ție
pentru orice probleme ale țării.
Un alt autor care a analizat problema acestor mituri a fost Dennis
Deletant, el oprindu-se, de exemplu, asupra „mitului dacic”, ideea „daciz ării”
istoriei na ționale fiind legat ă de cea a unit ății poporului român29. Se considera,
astfel, că „ideea dacic ă” de unitate a influen țat și politica voievozilor români
medievali (unirea de la 1600 era prezentat ă ca o continuare a idealului dac de
unitate și o „împlinire a aspira țiilor naționale de unitate și independen ță”).
Autorul amintit consider ă că regimul a manipulat istoria în a șa fel încât la
sfârșitul anilor '80 s-a ajuns la situa ții de „dacizare” puternic ă a originilor
poporului român în paralel cu o denigrare a romanilor v ăzuți ca și „cotropitori”.
Crearea de c ătre regim a unor noi „adev ăruri” a avut efecte negative asupra
istoriei na ționale. Identitatea istoric ă a românilor a fost politizat ă și exploatat ă de
conducerea PCR și aceasta în condi țiile în care regimul con știentiza importan ța
limbii și a istoriei în perceperea de c ătre români a propriului trecut. De

28 Nicoară 2002, p. 290-291.
29 Deletant 1998b, p. 276, 287.

363asemenea, D. Deletant este de p ărere că dacizarea excesiv ă susținută de regim a
avut efecte nefaste și în rândul istoricilor, în anii '80 unii ajungând aproape s ă
elimine elementul roman din procesul etnogenezei române ști.
De altfel, trebuie spus, a șa cum demonstra Ion Ra țiu, că această
manipulare a istoriei în sens na ționalist s-a constatat înc ă de la începutul „epocii
de aur”30. Unul dintre primele semne ale acestei orient ări l-a constituit apari ția în
librării a unei noi h ărți a României, în 1966, în care localit ăți din Basarabia și
Bucovina, anexate de URSS în 1940, ap ăreau cu nume române ști. Apoi, în
ianuarie 1967, la o emisiune radio s-a difuzat imnul „De șteaptă-te române!”, care
de la instaurarea comuni știlor la putere nu mai fusese cântat în public datorit ă
izului său naționalist. Toate acestea dovedeau c ă regimul se implica într-o
campanie de legitimare a caracterului s ău național.
Manipulare istoriei în acest sens na ționalist a atins, consider ă Adrian
Drăgușanu, chiar și domeniul filatelic31, în condi țiile în care în nicio țară
comunistă nu se remarca o înclina ție spre origini atât de mare ca în cazul
românesc. De exemplu, explic ă Drăgușanu, vechimea unor ora șe era stabilit ă
arbitrar, în general în jurul a 2000 de ani (Alba Iulia, Arad, Piatra Neam ț etc.),
evenimentele fiind marcate de apari ția unor m ărci poștale speciale. Pe de alt ă
parte, este de p ărere autorul citat, dup ă prezența filatelică s-ar crede c ă istoria
românilor a început cu campania lui Traian împotriva dacilor; adev ărată cauză a
abundenței unor astfel de timbre st ă în dacismul epocii, în cultul str ămoșilor cât
mai îndep ărtați, idei devenite linia oficial ă în propagand ă. Preferin ța pentru
aceste simboluri s-a sus ținut și prin analiza cantitativ ă: timbrele consacrate
antichității reprezentau 48% din m ărcile cu tematic ă istorică ale perioadei, cele
dedicate evului mediu – 28%, iar în cazul istorie moderne și contemporane
procentul a fost și mai mic.
O altă chestiune asupra c ăreia s-au oprit diferi ți autori a fost cea a
surprinzătoarei reabilit ări (ce-i drept par țială) a mareșalului Antonescu în timpul
regimului Ceau șescu. Și aceasta în condi țiile în care istoriografia oficial ă punea
accent puternic pe prezentarea unor „salvatori”. Leonard Drul ă consideră că
„recuperarea” lui Antonescu începe odat ă cu perioada na ționalistă a anilor '70,
diferite lucr ări apărute atunci încercând s ă prezinte anumite tr ăsături pozitive ale
mareșalului32. Ca exemplu, autorul amintit citeaz ă cartea din 1979 a lui Auric ă
Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurec ției române din august 1944 , în care
Antonescu este prezentat ca un instaurato r al ordinei, un om cu o atitudine
fermă în reprimarea rebeliunii legionare și care a reintrodus armonia social ă și
disciplina. De asemenea, arat ă L. Drulă, mareșalul este prezentat ca un ap ărător
al integrit ății teritoriale, adoptând o atitudine patriotic ă în întâlnirile cu Hitler,
când ridica problema Transilvaniei. O chestiune ar fi, îns ă, de amintit aici: cartea
lui Aurică Simion a fost extrem de rapid retras ă de pe piață, ceea ce dovede ște că

30 Rațiu 1990, p. 88-89.
31 Drăgușanu 1998, p. 39, 42.
32 Drulă 1995, p. 224-227.

364nu apariția ei nu avusese, în totalitate, sprijin oficial. Un alt exemplu oferit de L.
Drulă este Istoria militar ă a poporului român , vol. II, din 1989, unde, pe lâng ă
calitățile de om politic și militar, este pus ă în discuție și disculparea lui Ion
Antonescu în privin ța războiului contra URSS, în care mare șa l u l a r f i u r m ărit
doar scopuri na ționale: recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, ocupate
de URSS (la sfâr șitul anilor '80 Ceau șescu era tot mai mult un adversar al
sovieticilor).
Katherine Verdery analizeaz ă cum chiar și istoria PCR-ului a fost
modificată în sens na ționalist33. Exemplul oferit de autoarea citat ă se referă la
modul în care, în 1966, Ceau șescu a explicat adoptarea de c ătre PCR, în perioada
interbelică, a liniei Cominternului care sus ținea dezmembrarea României.
Ceaușescu a criticat ostilitatea Cominternului fa ță de interesele României și a
menționat că partidul fusese divizat între cei ce acceptau linia cominternist ă și
cei ce luptau pentru interesele țării. De asemenea, arat ă K. Verdery, în scrierea
istoriei într-un cadru na ționalist, un rol important l-a avut prezentarea
evenimentelor ca f ăcând parte din „istoria într egului popor”. Dar „poporul” la
care se f ăcea referire era unul pur, român, excluzându-i pe minoritari,
ajungându-se pân ă la dispozi ții date istoricilor de a nu folosi denumiri
neromâne ști, indiferent de problema și perioada cercetat ă.
O altă problemă asupra căreia ne oprim este modalitatea în care diferi ți
autori au analizat influen ța negativă asupra istoriografiei a politicii oficiale
naționaliste a regimului Ceau șescu. Acela și Leonard Drul ă consideră că scrisul
istoric, începând cu perioada anilor '70, a fost tot mai mult influen țat de ideea de
a prezenta o istorie na țională măreață, uimitoare34. Din abord ările anterioare
sunt păstrate unele elemente (antagonismul social ca motor al istoriei,
succesiunea modurilor de produc ție etc.) dar sunt subordonate discursului
naționalist. Festivismul istoric a atins cote aberante: neamul, țara, istoria
națională, și-au pierdut conturul real, totul devine uria ș, un model de invidiat de
alții.
Aceeași problem ă a „istoriei m ărețe” este analizat ă și de Lucian Boia35.
Vom stărui mai mult asupra acestui autor deoarece am considerat c ă oferă
exemple foarte elocvente în analiza aces tei probleme. Analistul citat se refer ă, de
exemplu, la modul în care în istoriografie comunismul na ționalist al epocii
Ceaușescu a influen țat problema etnogenezei române ști. Au apărut, astfel, dou ă
noi teze: cea a influen ței minime a romanilor, și cea conform c ăreia în secolul VI
poporul român era deja format înainte de venirea slavilor (astfel se încerca și
scoaterea acestei popula ții din etnogeneza româneasc ă). De asemenea, dac ă până
atunci în lucr ările de istorie Transilvania avusese o pondere mai mic ă în raport
cu Moldova și țara Româneasc ă, din anii '70 a fost obligatorie o pondere
aproximativ egal ă, contradic țiile dintre provincii trebuiau estompate, iar

33 Verdery 1994, p. 98.
34 Drulă 1995, p. 223.
35 Boia 1995, p. 428-435.

365denumirile specifice zonelor disp ăreau (titlul lucr ărilor se modifica, de exemplu,
din Românii din Banat în Românii din sud-vestul țării). Cât prive ște istoria medieval ă,
Lucian Boia se opre ște cu analiza asupra ca zului Mihai Viteazul: dac ă până
atunci, în lucr ări serioase, se afirmase c ă Mihai nu manifestase un interes foarte
mare pentru soarta românilor din Transilvania, începând cu faza na ționalistă a
istoriografiei aceast ă idee a fost modificat ă, lăsându-se s ă se înțeleagă că Mihai s-
ar fi preocupat exemplar de „fra ții de peste mun ți”. Totodat ă, s-a interzis s ă se
mai vorbeasc ă de „cucerirea” Transilvaniei și a Moldovei de c ătre Mihai (a șa
cum se afirmase de multe ori de istoricii români), iar varianta oficial ă era că
Mihai unise cele două provincii cu Țara Româneasc ă, deoarece ele însele aspirau
spre unire. În alt ă ordine de idei, s-a reconsiderat și ideea lui P. P. Panaitescu
referitoare la rela țiile româno-otomane în Evul Mediu, aceea c ă turcii nu au
cucerit Țările Române deoarece drumul spre centrul Europei era mai scurt pe
ruta Belgrad – Buda – Viena; Boia arat ă cum, pentru istoriografia româneasc ă
din perioada ceau șistă, explicația era alta: capacitatea de rezisten ță a românilor și
lupta lor timp îndelungat contra turcilor. Și, în sfârșit, două ultime exemple
analizate de Boia: atitudin ea istoricilor oficiali fa ță de A.I. Cuza și N. Titulescu.
Primul era considerat atunci ultimul mare p ărinte al patriei înainte de Ceau șescu,
iar al doilea ap ărea ca un diplomat des ăvârșit, promovând o politic ă mondială ca
reprezentant, mai de grab ă, al unei mari puteri decât al unei țări mici, cu o
politică antifascist ă și moderat în privin ța relațiilor cu URSS (de altfel, Ceau șescu
dorea să fie considerat un urma ș al lui Titulescu).
Apropiindu-ne și de finalul acestei p ărți a cercetării, se pot formula câteva
concluzii. Am prezentat, a șadar, diferite opinii ale autorilor care au cercetat
modalitatea în care regimul Ceau șescu s-a folosit de apelul la istorie în scopuri
naționaliste și putem spune c ă, în general, respectivii autori au oferit exemple
concludente în acest sens. Unii dintre ei consider ă că marile mituri istorice care
au dominat epoca aveau r ădăcini în secolul XIX, fiind vorba de chestiuni ca:
unitatea, independen ța, lupta contra str ăinilor etc. Al ții accentueaz ă mai mult
„adăugirile” făcute de istoricii oficiali ai regimului, sau de Ceau șescu însuși în
condițiile promov ării cultului personalit ății: paternalismul partidului, spiritul
mesianic al conduc ătorului, descenden ța sa dintr-o galerie de personalit ăți (care
începea cu Burebista și se termina cu Titulescu) ce au marcat istoria românilor și
al căror demn urma ș era Ceaușescu. Toți însă admit că regimul comunist a fost
abil în manipularea acestor elemente scopu l fiind de a oferi românilor impresia
unei istorii m ărețe, plină de succese, o istorie a c ărei perioad ă de apogeu a
constituit-o „epoca de aur” a lui Ceau șescu.
Ceaușescu și naționalismul în armat ă
Filonul na ționalist nu a ocolit nici armata, na ționalismul regimului fiind
promovat chiar de oameni din structu rile de conducere ale armatei. Aceast ă
explicație se datoreaz ă chiar fratelui dictatorulu i, generalul-locotenent Ilie
Ceaușescu, a cărui pasiune pentru istoria na țională era cunoscut ă, dovadă fiind și
scrierile istorice cu profund caracter na ț
ionalist pe care le-a semnat ca autor.

366Lucian Boia consider ă că Ceaușescu dorea s ă facă din România o putere
militară, deși un slogan repetat obsedant a fost „lupta pentru pace”36. A fost
vorba, afirm ă autorul, de un discurs pacifist înso țit de o produc ție și un comer ț
cu armament foarte active. Totu și, în condi țiile (evidente în ca re România nu
putea concura cu marile puteri în domeniul tehnologiei militare de nivel înalt, s-a
inventat o strategie specific ă: „lupta întregului popor contra du șmanului”.
Lucian Boia ofer ă și un exemplu: regimul a construit o „mitologie militar ă”
conform c ăreia România ar fi putut s ă fie apărată în caz de r ăzboi de un num ăr
de 4,7 pân ă la 6,2 milioane de combatan ți. Această mobilizare a întregului popor
era văzută ca o trăsătură specifică în istoria na țională, așa explicându-se victoriile
obținute de români în Evul Mediu în fa ța turcilor. Autorul amintit îl citeaz ă și pe
generalul istoric Ilie Ceau șescu, cel care explica faptul c ă în fața unui poten țial
inamic s-ar fi g ăsit: „militari din unit ățile forțelor armate, lupt ători din g ărzile
patriotice și din alte forma țiuni de ap ărare popular ă, cât și cetățeni de toate
vârstele, b ărbați și femei, tineri, b ătrâni și copii. În caz de primejdie, to ți aceștia
trebuie să se ridice ca un singur om la lupta de rezisten ță împotriva
invadatorilor”37.
Tot despre influen ța lui Ilie Ceau șescu discut ă și Dennis Deletant, care
consideră că politizarea istoriografiei a atins cote ridicate din momentul în care
general-locotenentul Ilie Ceau șescu, fratele dictatorului, a ajuns s ă fie un fel de
„istoric oficial” al regimului38. Sub patronajul „generalului-istoric” au ap ărut
lucrări (Transilvania. Vechi p ământ românesc , Doctrina Militar ă Româneasc ă: trecut și
prezent. ) care prezentau negativ cucerirea Daciei de c ătre romani. „[…]Cucerirea
romană, ca orice cucerire str ăină a avut urm ări tragice pentru poporul dac […] a
însemnat privarea poporului dac de independen ță și suveranitate […] iar o parte
din teritoriul Daciei a devenit provincie roman ă! […]”.
Pentru Ilie Ceau șescu prezentarea elementului dac drept primordial în
cadrul etnogenezei române ști avea inclusiv un rol politic și propagandistic (în
formularea doctrinei militare române ști). Se încerca dezvoltarea ideii potrivit
căreia românii mo șteneau de la daci dorin ța nezdruncinat ă de a-și apăra țara;
totodată experiența dacă reprezenta un model pentru români în „lupta întregului
popor pentru ap ărarea patriei”.
Pentru Nicolae Ceau șescu însu și, ideea luptei întregului popor era, de
asemenea, foarte important ă. Pentru dictator un posibil r ăzboi era unul de
apărare, un „r ăzboi al poporului” la care s ă participe, unit, întregul popor,
bineînțeles sub conducerea PCR; ar fi fost totodat ă, un război de ap ărare a
independen ței țării și a „cuceririlor revolu ționare”. De asemenea, autorii sunt de
părere că generalul Ilie Ceau șescu a publicat o serie de lucr ări și studii în care
prezintă rolul armatei în ap ărarea țării și „împlinirea idealului unit ății naționale”.
Ilie Ceaușescu s-a folosit de pozi ția pe care o avea pentru a m ări importan ța

36 Boia 2003, p. 428-435.
37 Boia 1997, p. 26.
38 Deletant 1998b, p. 287-291.

367acordată istoriei militare în studierea trecutului țării. Acest fapt avea și un rol
propagandistic – prezentarea ideii loialit ății armatei fa ță de conduc ător și a celei
privind necesitatea grup ării întregului popor în jurul liderului în caz de r ăzboi.
Mai mult, propaganda oficial ă prezenta și ea importan ța armatei în condi țiile în
care spre sfâr șitul anilor '80 regimul comunist românesc înfiera tot mai mult
reapariția revizionismului ungar și încercările Budapestei de a repune în discu ție
problema Transilvaniei.
Am preferat o separare a chestiunilo r prezentate în acest subcapitol de
cele referitoare la istoriografie din subcapitolul anterior tocmai pentru a evidenția mai clar analiza pe care autorii cita ți au făcut-o asupra efectelor
negative ale implic ării lui Ilie Ceau șescu în istoriografia perioadei.
Am putea considera, pentru a elabora câteva concluzii, c ă și această
problemă a minorit ăților în timpul regimului ceau șist a născut, în rândul
analiștilor, diferite puncte de vedere, dar, ca de obicei ne oprim asupra
concluziilor general acceptate. Astfel, se consider ă că în condi țiile în care
Ceaușescu și PCR-ul au folosit, pentru a- și legitima puterea, un discurs
naționalist, discursul antiminoritar a fost o important ă component ă a celui
naț
ionalist, generând ac țiuni ca atare. PCR-ul a folosit „problema na țională” în
Transilvania, de exemplu, în scop politic . Discursul pe marginea acestui subiect a
fost des utilizat în vederea sus ținerii legitimit ății regimului, partidul, condus de
liderul său, susținând că reprezint ă apărătorul drepturilor na ționale ale
românilor. Regimul a încercat s ă consolideze „unitatea na țională” și a fost
introdusă în plan ideologic chestiunea „omogeniz ării societății române ști”.
Regimul, pretextând crearea „omului nou” (un model unic al muncitorului socialist) exploata în scopuri na ționaliste diferite teme ale marxism-leninismului,
folosind termeni de genul „clas ă”, iar nu „minoritate na țională”; astfel,
minoritățile naționale au fost incluse în „clasa muncitoare” și în „națiunea
socialistă” (evident, român ă). S-a încercat crearea unei na țiuni omogene (chiar și
din punct de vedere etnic), prin eliminarea diferen țelor și utilizarea unor
elemente de ideologie care s ă contribuie la asimilarea minorit ăților.

The Bibliography of The Romanian Communist Nationalism
of The Ceau șescu Regime

(Abstract)

One of the most disscussed issue about the Romanian communist period was the
nationalist-communism, especially the one during the Ceau șescu regime. The issue was not
studied extensively, in special reserches, but it was analyzed, at least peripherally, in all the
serious studies referring to Romanian Communism . In this article we tried to describe the
manner in which the authors who studied Roma nian Communism referred to the nationalist
acts of the Nicolae Ceau șescu regime, considering the fact that the nationalist-communism was
an aspect of internal and external policy during that time. The authors we studied considered
that this kind of nationalism was no discover of the ceau șist regime, but it was a continuation
from Gheorghe Gheorghiu Dej’s period and th at we can find elements of the nationalist-
communism in different fields of internal policy: culture, economy, education, the relations with

368the minorities, historiography, dict ator’s personal cult etc. The na tional ideology becamed a main
point of discutions inside the Party and it was ex tended into the society the main purpose being:
to show the people that the leader (Ceau șescu) and the Party (P.C.R.) really care and they are the
only solution for the country. In this case nati onalist ideas became an „instrumentum regni” for
both the leader („the most loved son of the na tion”) and the Party („the quintessence of the
most iluminated minds of the na tion”). Most of the analists mentioned in this reserch
considered that this way the regime indoctrina ted the population, but also it flattered the
population’s national vainglory, in order to dive rt people’s attention from the country’s real
problems.
Nationalist discourse of the Ceausescu regime was often used to support the legitimacy
of the regime, the party and its leader, claiming that they are defenders of Romanians' rights.
The regime has attempted to strengthen the „nationa l unity” and it was inserted, into the official
ideology, the issue of „homogenization the Romani an society”. Party pretended to create a „new
man” (a single model of socialist worker) and in troduced, in the nationalist discourse, different
themes of marxism-leninism.
The communist period provided, and still prov ides, to the authors from various fields
(history, political science, soci ology etc.), important themes of study and research. One of the
issues extensively discussed, for example, in the post-communist Romanian historiography, was
the nationalist-communism, especially the priod of Nicolae Ceau șescu. This research, without
claiming to unravel the whole issue of this topi c, tried to show how th e various authors have
commented that nationalism during the Ceausescu regime and some areas in which nationalism
was manifested in that period.

Abrevieri bibliografice
Behr 1999 – E. Behr, Săruta mâna pe care nu o po ți mușca.
Românii și Ceaușeștii: investigarea unui blestem al
istoriei , București, 1999.
Boia 1995 – L. Boia, „Eleme nte de mitologie româneasc ă
(secolele XIX-XX)”, în Mituri istorice române ști,
București, 1995.
Boia 1997 – L. Boia, „Destinul mare al unei țări mici”, în
Miturile comunismului românesc , vol. II, Bucure ști,
1997.
Boia 2003 – L. Boia, „Mitologie comunist ă în versiune
româneasc ă”, în Chantal Delsol, M. Maslowski,
Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în
Europa Central ă, București, 2003.
Bordei-Boca 2003 – Ramona Bordei-Boca, „Latinitatea – reper
identitar român”, în Chantal Delsol, M.
Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri
politice în Europa Central ă, București, 2003.
Bot 2003 – Ioana Bot, „Mihai Eminescu (1850-1889), un
mit cultural”, în Chantal Delsol, M. Maslowski,
Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în
Europa Central ă, București, 2003.

369Botez 1992 – M. Botez, Românii despre ei în șiși. O cercetare de
comunismologie prospectiv ă, București, 1992.
Bușe 2003 – I. Bu șe, „Miturile române ști ale originilor și
imaginarul politic”, în Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri
politice în Europa Central ă, București, 2003.
Câmpeanu 2002 – P. Câmpenu, Ceaușescu, anii num ărătorii inverse ,
Iași, 2002.
Deletant 1998a – D. Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și
dizidență în România anilor 1965-1989 , București,
1998.
Deletant 1998b – D. Deletant, „Rewriting the Past: Trends in the
Contemporary Romanian Historiography”, în D.
Deletat, M. Pearton, Romania Observed. Studies in
Contemporary Romanian History , Bucharest, 1998.
Drăgușanu 1997 – A. Dr ăgușanu, „Simboluri istorice în filatelie
(1944-1989)”, în Miturile comunismului românesc ,
vol. II, Bucure ști, 1997.
Drulă 1995 – L. Drul ă, „Ion Antonescu și Mihai I: între
istorie și politică”,
în Mituri istorice române ști,
București, 1995.
Gabanyi 2003 – Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceau șescu, Iași,
2003.
Gallagher 2004 – T. Gallagher, Furtul unei na țiuni. România de la
comunism încoace , București, 2004.
Frunză 1990 – V. Frunz ă, Istoria stalinismului în România ,
București, 1990.
Marino 2000 – A. Marino, Cenzura în România. Schi ță istorică
introductivă, Craiova, 2000.
Mungiu-Pippidi 2002 – Alina Mungiu-Pippidi, Politica dup ă comunism.
Structură, cultură și psihologie politic ă, București,
2002.
Nicoară 2002 – Simona Nicoar ă, Națiunea modern ă. Mituri,
simboluri, ideologii , Cluj-Napoca, 2002.
Petrescu 1997 – D. Petrescu, „400 000 de spirite creatoare.
Cântarea României sau stalinismul na țional în
festival” în Miturile comunismului românesc , vol. II,
București, 1997 .
Rațiu 1990 – I. Ra țiu, România de ast ăzi. Comunism sau
independență?, București, 1990.
Tănase 1996 – S. T ănase, Revoluția ca eșec. Elite și societate , Iași,
1996.
Tănase 1992 – S. T ănase, Miracolul revolu ției. O istorie politic ă a
căderii regimurilor comuniste , București, 1992.

370Verdery 1994 – Katherine Verdery, Compromis și rezistență.
Cultura român ă sub Ceaușescu, București, 1994.

Cuvinte-cheie: bibliografie, comunism, na ționalism, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceaușescu, totalitarism, di scurs, ideologie.
Keywords: bibliography, communism, nationalism, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceaușescu, totalitarianism, discourse, ideology.