Benito Mussolini Idea de Refacere a Imperiului Roman

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Apariția regimului fascist in Italia……………………………………..pagina 1

Capitolul II: Politica externa in timpul regimului Mussolini

Capitolul III: Acțiuni militare

Capitolul IV: Eșecul visului

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Capitolul I

Apariția regimului fascist în Italia

Între 28 iunie și 28 iulie 1914 se declanșează o criză între Austro-Ungaria și Germania pe de o parte, Marea Britanie, Franța și Rusia, pe de altă parte. Criză este de proporțiineașteptate pentru mecanismul alianțelor care târăște Europa într-un război împotriva căruia Mussolini ia atitudine imediat în L'Avanti!, ilustrând

principiile de ,,neutralitateabsolută" în raport cu statul susținute de Partidul Socialist Italia (,,nici aderare, nici sabotaj"). Din contră, socialiștii germani, belgieni și francezi au avut orientări diferite, favorabile unui conflict pe care, cu diverse motivații, îl consideră corect.

Mussolini i-a spui lui Campana ca ,,E razboiul european. Socialistii germani il vor urma pe imparat, Internationala socialista va fi zdrobita. Dar tinta noastra este revolutia sociala si, daca o sa ne batem cu curaj, dupa razboi vom pune mana pe parghiile de comanda."

Italia facea partea din Tripla Alianta ( pactul fiind reinnoit in decembrie 1912 ), iar in urma atentatului de la Sarajevo, Italia trebuia sa intre in lupta alaturi de aliatii ei pentru a obtine teritoriile cerute in tratatul de alianta, dar Giolitti a refuzat intrarea in razboi si a declarat neutralitatea Italiei, dar pe plan intern se porneste o campanie de interventie in razboi care are sustinere aproape din partea tuturor orientarilor politice (nationalisti, liberali si democratici), mai putin din partea socialistilor si catolicilor.

Mussolini a sustinut ideea interventionismului crezand ca Italia si Europa vor suferi modificari majore in urma razboiului si a publicat pe 18 octombrie in ziarul Avanti! articolul ,,De la neutralitatea absoluta la neutralitatea activia si efectiva" , ,, Vrem oare ca oameni sau ca socialisti, sa fim spectatorii inerti ai acestei drame grandioase ?". Nu poti fi spectator , trebuie sa partici pentru a avea un cuvant de spus. Astfel, in urma sedintei Partidului socialist, Mussolini avea sa fie demis din functia de director al ziarului Avanti! . Acesta scoate pe 14 noiembrie, primul numar al noului cotidian Il popolo d'Italia, ziar socialist.

Pe 19 ianuarie 1915 Mussolini, alaturi de Corridoni formeaza Fasciile de Actiune Revolutionara, aceasta fiind o formatiune interventionista de stanga, care va grupa imediat aproximativ 5000 de adepti, iar Mussolini isi termina discursul cu urmatoarele cuvinte : ,,Invevitabilul se va produce. Lumea veche a vietii politice si sociale din Italia se va preface in pulbere."

Si, sub presiunea lui, curentul intervenionist sustinut si intretinut de marea presa, legata de cercurile financiare, ia o intorsatura violenta, tinereasca, zgomotoasa.

Sonnino, din partea Italiei, duce discutii la Londra cu Antanta incepand cu 4 martie, iar la 26 aprilie semneaza tratatul de la Londra cu Franta, Anglia si Rusia. Tratatul secret – pe care sovieticii il vor publica in 1917 – acorda Italiei frontiera Brenner, Trist, Istria, cea mai mare parte a Dalmatiei si a insulelor. Avantajele erau substantiale, dar si obligatiile erau mari. Doar 3 membrii din Italia stiau existenta acestui tratat: Sonnino, Salandra si regele. Italia era obligata sa intre in razboi pana pe 26 mai . Italia aflandu-se in fata unei situatii extrem de dificile: razboi sau criza de regim. Pe 3 mai, guvernul italian denunta pactul Triplei Aliante, iar manifestatiile incep.

Pe 13 mai, Mussolini si Corridoni tin cuvantari multimii la Milano, in Piata Domnului, o multime in care domina palariile moi si canotierele, camasile albe si papioanele; o demonstratie dusmanoasa are loc in fata arhiepiscopiei.

Din martie pana in mai el este protagonistul unei intense campanii interventioniste. Pe urma vine momentul intrarii in razboi. Pentru tara, 24 mai, si doar trei luni mai tarziu pentru Mussolini.

Acesta e rechemat impreuna cu contingentul lui, dar Ministerul de Razboi ii neaga admiterea la cursul de cadeti pentru ca este considerat revolutionar. Astfel, dupa 10 ani, imbraca din noua uniforma de bersalier in Regimentul 11 care opereaza pe frontul Alto-Isonzo. Ramane insa scurte vreme in transee: in noiembrie se imbolnaveste de febra tifoida si este nevoit sa se intoarca acasa intr-o covalescenta de cateva luni. Acum profita sa isi puna la punct complicata situatie familiara. Pe 16 decembrie se casatoreste la starea civila cu Rachele, iar pe 11 ianuarie 1916 il recunoaste pe Benito Albino, fiul avut din relatia cu Irene Dalser.

Reintors pe front, promovat caporal, apoi caporal-major, isi face datoria ca soldat pana pe 23 februarie 1917. Mussolini participa la o tragere de reglaj cu un aruncator de bombe de transee, iar bomba explodeaza. Mor 5 soldati , iar Mussolini este ridicat cu patruzeci de schije in corp, acesta fiind transportat la Doberdo, apoi la spitatul din Ronchi. Dupa iesirea din spital, Mussolini isi reia postul de la Popolo d'Italia.

In iunie 1918, o puternica ofensiva austriaca pe Piave esueaza: e o mare victorie italiana, e ,,ora sfanta'', cum noteaza Mussolini.

La 24 octombrie, un an dupa Caporetto, armata italiana ataca, la randul ei, si la 1 noiembrie Mussolini scrie entuziast: ,,Armata italia este aceea care termina razboiul printr-un mars triumfal. Victoria astfel castigata este frumoasa, este italiana, este a noastra!"

Ofensiva generalului Caviglia ajunge la 3 noiembrie la Vittorio Veneto, iar la 4, la Padova; austriecii semneaza armistitiul.

Ziua de 4 noiembrie 1918 marcheaza atat victoria asupra Austriei si a Germaniei, cat si inceputul unei faze noi, decisive a politicii italiene pentru carei infruntare nici un partid ori orientare politica nu pare sa urmeze o linie convingatoare. Asadar, demobilizatii nu demobilizeaza, nici social, nici politic. Nu mai sunt o masa, ci popor luptator.

In asa fel ii vede Mussolini si li se adreseaza mai ales lor, de data asta nu ca socialist, ci ca politician care a traiat aceeasi experienta.

Dupa esecul unei Adunari Constituante a interventionistilor, activi deja in medii politice foarte diferite, ii gaseste printre soldatii din trupele de asalt si futuristi. Primii, soldati de elita, ceilalti, minti aventuroase, introduc in limbajul si in actiunea politica pe de o parte cultul fortei, si, pe de alta, disperata cautare a noului.

Pentru Mussolini este momentul sa infiinteze o miscare care sa ii uneasca pe acestia cu componenta deja militanta in organizatiile politice de stanga si din cele sindicale, cum erau fostii socialisti, sindicalistii revolutionari si unii republicani.

Razboiul victorios nu rezolvase nici una dintre vechile probleme ale societatii italiene, ba chiar le agravase si le sporise pe toate. Un aparat de productie extrem de concentrat si dezechilibrat, o masina de stat dezvoltata prea in pripa, improvizata, facuta din compartimente inchise si deci pe deplin infeudata intereselor celor mai puternice grupuri economice; un personal de conducere mult reinnoit si eterogen, unit de o inclinatie comuna spre solutii autoritare; o opinie publica formata sub semnul razboiului si al exasperarii; vechea incoerenta a Italiei aparea din nou, la un nivel mai inalt, la nivelul unei tragedii.

In luna februarie 1919, in toata Italia s-au constituit grupuri de Arditi. La Milano, cu sprijinul lui Mussolini, Carli si Vecchi au fondat un ziar, L'Ardito, care creeaza o legatura intre diferitele grupuri. Dar Mussolini vrea sa mearga mai departe si mai ales sa obtina conducerea miscarii.

La 21 martie 1919, el aduna la Milano vreo 60 de fideli. Trebuie sa ne grupam, spune el: razboiul, castigat pe front, trebuie continuat in interiorul tarii. Printre cei prezenti sunt multi Aditi, intre care si Ferruccio Vecchi. Dupa terminarea adunarii se constituie o ,,Fascio milanese di Combattimento" (,,fascie milaneza de lupta"). Din birou fac parte: Mussolini, Vecchi, Michele Blanchi. Numele noii grupari arata destul de clar ca ea isi situeaza orginile in razboi, iar viitorul in lupta. O adunare generala a fost prevazuta pentru seara zilei de 23 martie.

La 23 martie , intr-un local din piata Sfantului Mormant din Milano, 119 vechi luptatori nationalisti, sindicalisti revolutionari si futuristi raspund apelului lansat de catre Benito Mussolini in ziarul sau Il Popolo d'Italia pentru a da viata unei organizatii politice, ,,Fasciile italiene de lupta".

Presedintia este incredintata lui Ferruccio Vecchi: este vorba de constiuirea unei organizatii nationale: ,,Fasci italiani di Combattimento" (,,fasciile intaliene de lupta"). Mussolini ia cuvantul si vorbeste mult, apoi prezinta o declaratie continanad trei puncte, carta primului fascism, care nu va fi publicata decat mai tarziu, in luna iunie. Adunarea din 23 martie se angajeaza ,,sa sustina in mod energic revendicarile de ordin material si moral care vor fi propuse de asociatiile combatantilor". Ea se opune imperialismului, dar afirma ca Italia trebuia sa se realizeze in Alpi si in Adriatica, prin revendicarea si prin anexiunea orasului Fiume si a Dalmatiei …."

Mussolini prezinta si cea de-a treia declaratie: ,, Adunarea din 23 martie ii invita pe fascisti sa saboteze, prin toate mijloacele posibile, candidaturile tuturor partidelor…"

Primul fascism sufera concurenta gruparilor nationaliste active: poetul Gabriele D'Annunzio cucereste Fiume in septembrie 1919 cu 2.500 de oameni.

In noiembrie 1919, cand au fost fixate alegerile politice – primele din istoria Italiei organizate dupa sistemul proportional -, o parte dintre alegatorii care in mod traditional votau pentru candidatii ordinii stabilite si ai guvernului au preferat sa ramana acasa, convinsi fiind ca acum orice efort era inutil si paralizati de frica dezastrului iminent si inevitabil. De fapt, alegerile au confirmat, cel putin in parte, aceste temeri: victorios in fata urnelor a iesit Partidul Socialist, cu 1.756.344 de voturi si 156 de deputati, urmat la distanta de Partidul Popular Italian, care se constituise de curand si care intrunise 1.121.658 de voturi si obtinuse peste 100 de mandate de deputati, ca o recompensa pentru atitudinea pe care lumea catolica o avusese in ansamblul timpului razboiului.

Astfel, rezultatul electoral din 1919 deschide drumul crize de sistem si unor solutii fortate sau aventuriste.

Protagonisti ai acestora din urma sunt acele miscari – futurism, fiumeism, fascism – care se considera avangarda unei revolutii destinate sa integreze in sfarsit masele in stat, facandu-i pentru prima oara nationali pe cei exclusi dintotdeauna. Acum cei exclusi sunt combatantii care cer cu voce tare ceea ce, prin vot, spusesera deja ca vor: o schimbare radicala a politicii italiene. Mussolini este acolo pentru asta, insa drumul electoral se dovedeste anevoios: fascistii nu castiga nici un mandat. Mussolini, care la Milano a adunat mai putin de 5000 de voturi, fata de cele 180.000 ale lui Turati (PSI), este dezamagit. Partidul Popular, constituit doar cu 3 luni in urma de Fascii, a obtinuit 100 de mandate. Totusi, are o implementare diferita pe tot teritoriul tarii si o organizare politica si electorala foarte buna. Fasciile, care abia daca sunt 31, cu 870 inscrisi in total, nu ar putea si nu vor sa fie un partid, fiindca nu au doctrina si e inca prea puternica identitatea politica initiala a putinilor sai militanti.

Asadar, se impune o noua strategie, si tocmai amenintarea socialista creeaza ocazia. Cel de al doilea congres fascist , care se tine la Milano (primul avusese loc la Florenta in octombrie 1918 ) consfinteste cotitura definitiva spre dreapta a miscarii, din care se desprind, de fapt, aproape toate elementele de stanga, precum si multi futuristi. In schimb. intra reprezentantii unei burghezii inspaimantatoare, care se simt amenintati de socialism, si ii acorda credit conformistii, linistiti acum cand Mussolini nu mai vorbeste de opozitia de clasa, ci exalta fuctia productiva care este comuna intreprinderilor si muncitorilor.

In timp ce in tara se inmultesc manifestarile de nemultumire sociala, dupa caderea guvernului Nitti, in 1920 ii ia locul batranul Giolitti, care este nevoit sa infrunte doua dramatice puncte nodale ale politicii: avantul revolutionar al maselor muncitoresti scoaliste – care in septembrie incep sa ocupe fabricile in multe orase din Italia, printre care si Milano si Torino – si, celalalt nod, spasmele insurectionale ale legionarilor din Fiume.

Pus in fata acestor probleme, Mussolini nu ia pozitii nete. Condamna ocupatia, insa nu incearca sa rupa definitiv raporturile cu sindicatele muncitoresti; lauda actiunea intreprinsa de D'Annunzio la Fiume , dar, in acelasi timp, se arata putin disponibil pentru ,,aventurile'' proiectate de fiumani. Una dintre ele este un mars asupra Romei, care este doar un gest total lipstiv de perspectiva politica.

Revolutiile maselor muncitoresti socialiste au fost lasate de catre Gilotti sa inceteze de la sine din lipsa de resurse umane si materiale, in schimb pentru situatia din Fiume, dupa acordul international de la Rapallo din 1920, care prevedea eliberarea orasului de legionari, este silit sa recurga la arme. Orasul este bombardat, iar oamenii lui D'Annunzio se retrag lasand in urma cativa morti. Mussolini protesteaza doar formal, dar brigazile fasciste sunt in actiune de cateva saptamani, dar sunt tolerate de autoritatile pentru siguranta publica.

Pe Valea Padului, in Toscana si in Puglia, fascismul a luat un caracter tipic agrar: e sustinut de proprietarii de pamant, care il finanteaza pentru a combate gruparile de arendasi si de muncitori cu ziua. Conducatorii brigazilor fasciste provinciale, asa-numitii ,,ras'' , sunt bratul lor inarmat, se impun reprezentantilor statului, sunt greu de controlat chiar si pentru Mussolini, constient de faptul ca multi dintre ei vad in Gabriele D'Annunzio capul unei actiuni revolutionare pe care o cred iminenta.

Pentru moment, Mussolini prefera Parlamentul in locul pietei. Pentru oricare dintre ele, fortele disponibile sunt acum demne de luat in seama: fascistii sunt 88, iar inscrisii lor peste 20.000. De fapt, fac parte din Blocurile Nationale, pe care Giolitti le-a inventat si le-a pregatit – adunand la un loc fascisti, democrati, liberali si populari – pentru noile alegeri din 15 mai 1921. Batranul om de stat intentioneaza sa reduca ponderea socialistilor, care nu vor sa colaboreze cu el, si a acelor populari care, cum s-a intamplat cu Nitti, el nu vrea sa aiba de a face pe plan de egalitate. Insa, dupa o campanie electorala punctata de violente care se soldeaza cu peste 100 morti, rezultatele sunt deplorabile: liberal-democratii cu greu obtin 159 mandate, fata de cele 107 ale popularilor si de cele 122 ale socialistilor (care insa au pierdut cateva, printre care cele 16 au trecut la comunisti, iesiti din partid in mai 1921). Fascistii cuceresc 35 de mandate, printre care si pe cel al lui Mussolini, ales cu peste 72.000 voturi in colegiul Bologna-Ferrara si cu peste 25.000 in colegiul Milano-Pavia.

Acum cand calea electorala a dat un prim rezultat, Mussolini il pune imediat in joc ridicand miza: refuza sa faca majoritate cu partidele din guvern si astfel, la sfarsitul lunii iunie, Giolitti demisioneaza. In locul lui este numit Ivanoe Bonomi, reformist expulzat din Partidul Socialist in 1912, care se straduieste sa reduca tensiunea si sa reinstaureze ordinea publica destul de compromisa de violente continue, favorizand reconcilierea dintre socialisti si fascisti.

Cu arbitrajul presedintelui Camerei, Enrico de Nicola, socialistii, sindicatul si fascistii subscriu asa-numitul ,,pact de pacificare'' pe 3 august 1921. Vazand acest lucru, ras-ii din Valea Padului, condusi de Dino Grandi, se ridica impotriva lui Mussolini, deoarece nu sunt deloc dispusi sa demobilizeze brigazile fasciste. Acesta reactioneaza demisionand din comitetul executiv al Fasciilor, insa pentru scruta vreme. . Daca el nu poate face nimic fara ras-i, acestia fara el sunt scosi din politica nationala. La congresul de la Roma din noiembrie 1921, o imbratisare intre Grandi si Mussolini consfinteste unitatea regasita la varful fascismului, care se transforma din miscare de partid: acum fac parte din el 843 de Fascii, cu 249.000 inscrisi. O crestere exponentiala sustinuta de aderarea taranilor, care reprezinta 25%, a muncitorilor care ajung la 15% si a studentilor in proportie de 30%. Mai mult de jumatate din cei inscrisi sunt din Italia de Nord.

Debutul in stil mare al brigazilor fasciste a avut loc la Bologna, bastion socialist, la 21 noiembrie 1920. Cu ocazia instalarii noii administratii comunale socialiste, fascistii din Bologna au reusit sa provoace grave incidente si sa creeze in oras un climat de razboi civil. In statele Emiliei si Toscanei a inceput o rafuiala a brigazilor fasciste cu organizatiile socialiste ale oamenilor muncii care s-a extins apoi si in alte regiuni ale tarii.

Succesul expeditiilor militare de ,,pedepsire'' ale raidurilor fasciste n-ar fi fost insa posibil fara tacerea si uneori complicitatea armatei si a puterii executive. Multi prefecti si generali se grabeau sa inchida ochii in fata violentelor si agresiunilor fasciste, in schimb erau gata sa pedepseasca cu deosebita severitate eventuala reactie din partea opusa. O raspundere deosebit de grava in protejarea scuadrelor fasciste apasa pe umerii ministrului de razboi Ivanoe Bonomi, din guvernul Giolitti, fost socialist, care in iulie 1921 a devenit presedinte al Consiliului de Ministri. Cu toate acestea, faptul ca militarii, prefectii, ministrii si insuri Giolitti au favorizat sau, cel putin, nu s-au opus actiunii fasciste, nu trebuie considerat un indiciu si o dovada ca oamenii politici italieni erau dispusi acum sa accepte fascizarea statului si ca se resemnasera in fata intorsaturii pe care o luasera evenimentelor. Multi oameni politici de atunci impartaseau convingerea ca fascismul va avea o viata scurta si se va destrama din interior datorita caracterului eterogen al programului sau si al compozitiei sale sociale si il considerau un fenomen mai degraba emotional decat politic.

In Italia, criza economica se agraveaza in ultimele luni ale anului 1921. Somajul atinge cel mai inalt nivel de dupa razboi, cu peste 600.000 persoane fara ocupatie. La inceputul lui februarie 1922 cade guvernul Bonomi, iar in locul lui este numit, ca si in alte dati in trecut, un politician giolittian, Luigi Facta. Insa si guvernul lui se bucura de o majoritate restransa, nefiind capabil sa adopte o alegere politica ferm angajata si energica pentru iesirea din criza.

Intre timp, din mai pana in iulie, la Cremona, Bologna, Ferrara si Ravenna se succed adevarate operatiuni militare de ocupare a oraselor conduse de fascisti. Ca reactie, Alianta Muncii, care cuprinde sindicatele din Cgl si din Uil(Unione italiana del lavoro – Uniunea italiana a Muncii), nu si catolicii, proclama pentru data de 1 august o greva generala in apararea legalitatii. Este in un insucces total, iar fascistii demareaza o serie de expeditii punitive la Parma si la Milano, unde ocupa sediul primariei si distrug redactia ziarului Avanti!. Intre timp, Mussolini este foarte ocupat sa gaseasca sprijin in armata, la Vatican si la curtea regala.

Ceea ce conteaza cel mai mult este convingerea, la care a ajuns in august, ca pentru el a venit momentul sa faptuiasca actul acela decisiv necesar pentru accelerarea crizei sistemului si pentru a rezolva favorabil pentru fascism. Ea trebuie lovita acolo unde traieste, sau, mai bine zis, supravietuieste: in capitala, la Roma.

La cererea lui Mussolini, 15.000 de delegati reprezentand 2.200 de Fascii de lupta se intrunesc la Roma, pe 7 noimebrie 1921. Mussolini triumfa: miscarea se transforma in partid politic, Partito nazionale fascista (PNF, ,,partidul national fascist"), pe care-l conduce Mussolini impreuna cu Dino Grandi, Gaetano Postiglione si Massimo Rocca. Ei trec sub tacere divergentele si ii fac pe congresionisti sa accepte un nou program care rupe definitiv cu propunerile de stanga. Ideile nationaliste si conservatoare sunt consacrate: intarirea armatei, interzicerea dreptului la greva in serviciile publice. Apararea statului, garant al pacii sociale si al coeziunii nationale, este sarbatorita; protejarea intereselor supreme ale natiunii si expansiunea teritoriale sunt ratificate, in timp ce parlamentarismul burghez este condamnat. Liberalismul economic este adoptat, statul trebuie sa renunte la orice interventie si la orice nationalizare, in schimbul instalarii unei noi structuri administrative pentru buna functionare a partidului, Ras obtine abandonarea pactului de pacificare cu socialistii.

Pentru aceasta, Mussolini sterge orice fel de dubiu prinvind respectul fascistilor pentru monarhie, face masinatiuni pentru a indeparta oferta guvernamentala referitoare la un nou pact de pacificare care sa il includa pe D'Annunzio si se ocupa de organizarea Marsului asupra Romei, replica a modelului de la Fiume.

Vaticanul nu era, de altfel, complet insensibil la astfel de ademeneli; noul papa, Pius al XI-lea, ales in februarie 1922, retragand sprijinul pe care biserica il acordase Partidului Popular Italian si bataiosului sau sef, don Sturzo, a contribuit la victoria finala a fascismului.

Pe masura ce fascismul devenea tot mai respectabil in ochii conformistilor; cadeau barierele ridicate impotriva lui. Unul dupa altul, oamenii vechii clase conducatoare liberale – primul a fost Salandra, presedinte al guvernului in momentul intrarii Italiei in razboi – depuneau armele sau treceau direct de partea fascismului. Unii, ca Giolitti, si-au pastrat pana in ultima clipa iluzia ca vor putea domina situatia si s-au angajat intr-un dificil joc de polemici, tratative, din care Mussolini, manevrand cu amabilitate, iese castigator: la fiecare ,,victorie'' a brigazilor fasciste, la fiecare lovituria reusita, el ridica pretul cererilor sale.

La 24 octombrie, dupa o adunare a fascistilor la Napoli, quadrumvirii fascismului hotarau, cu asentimentul lui Mussolini, organizarea unui mars asupra Romei. Mussolini incredinteaza organizarea marsului lui Italo Balbo si Cesare De Vecchi, care au fost doi combatanti care au condus departamente de trupe de asalt, lui Emilio De Bono, un general de armata , si secretarului de partid Emilio Bianchi, iar acestia nu doreau ca marsul sa reprezinte o lovitura de stat ci ca o actiune in forta .

Mobilizare pe 27 octombrie, mars pe 28 pana la Perugia, apoi la Foligno, ulterior concentrate in trei localitati din vecinatatea Romei, dar nu foarte aproape: Santa Marinella, Monterotondo si Tivoli.

26.000 de oameni prosti inarmati sosesc pe 28 la portile Romei, unde armata dispune de 28.000 de oameni bine echipati. Dar regele Victor-Emmanuel al III-lea refuza sa proclemae starea de asediu si sa dea dispozitie sa se traga in fascisti. Ingrijorarea privitoare la atitudinea comandamentelor militare si riscul de a se repeta ciocnirea fratricida din orasul Fiume explica acest gest.
Regele Victor-Emmanuel al III-lea il invita pe Mussolini pe data de 29 octombrie la Roma pentru consultari.

Mussolini, care astepta la Milano desfasurarea evenimentelor si era gata sa fuga in Elevetia daca lucrurile ar fi luat o intorsatura defavorabila, a putut atunci sa urce intr-un vagon de dormit si sa vina la Roma pentru a primi din partea regelui sarcina de a forma noul guvern si a se prezenta in fata Parlamentului.

Dupa incertitudinile a trei ani si jumatate de razboi si patru ani de dezordine si de violente, opinia publica moderata pare sa fie de acord cu experimentul. Cand se prezinta la Camera, pe 16 noiembrie, Mussolini nu isi ascunde proiectele de fond: afirmarea unui stat puternic controlat de ,,revolutia fascista'' si dorinta de a stabili raporturi noi cu Sfantul Scaun. In mare majoritate (308 voturi pentru si 116 contra), Camera ii acorda increderea si puteri depline in problemele administrative si fiscale, pentru un an de zile.

Capitolul II

De la regim politic la dictatura

Asa cum venirea la putere a fascismului fusese favorizata de criza economica, tot astfel conjunctura favorabila care a caracterizat economia europeana si americana in ansamblu in perioada 1922-1929 i-a usurat considerabil procesul de consolidare. Noului guvern fascist nu i-a ramas deci, decat sa incurajeze tendinta care actiona, lasand cale libera fortelor si oamenilor care detineau controlul vietii economice a tarii.

A doua zi dupa victoria politica, Mussolini scapa orasul Roma de Camasile Negre. Mussolini creeaza Marele Consiliu al Fascismului, si mai fondeaza si Militia Voluntara pentru Siguranta Nationala, iar aceasta institutie trebuia sa controleze toate brigazile fasciste.

La 30 octombrie 1922, Mussolini anunta compunerea guvernului. Ministrii regalisti sunt inlocuiti de catre cei fascisti: Alberto De Stefani la Finante ; Aldo Oviglio la Justitie; Mussolini ia Afacerile Externe si Internele, precum si presedintia Consiliului; filosoful Giovanni Gentile obtine Instructia publica, in timp ce doi ofiteri monarhisti se ocupa de Razboi si Marina, avand alaturi un nationalist, Luigi Federzoni, care conduce Coloniile. Alaturi de ei lucreaza ministri care provind din randurile partidelor constituionale: doi crestini-democrati din Partidul Popular, doi democrat-sociali si doi liberali asezati in fruntea administratiilor esalonului doi. In ciuda unei slabe reprezentari parlamentare, fascistii domina guvernul atat prin numar cat si prin importanta strategica a ministerelor pe care le controleaza. Cu toate acestea, cabinetul da aparenta unei uniuni nationale, din moment ce toate tendintele sunt reprezentate, cu exceptia partidelor socialist si comunist.

In acelasi timp, pune in miscare un proces de asimilare in cadrul fascismului a aliatilor guvernului; fie prin convergenta directa in Paridul National Fascist fie prin progresiva destramare a organizatiilor nonfasciste care, supuse unor violente permanente, incep sa prezinte fisuri din ce in ce mai adanci, chiar si la nivel de conducere politica. Cel mai puternic partid din coalitie, la nivel de reprezentare parlamentara, este inca Partidul Popular al lui don Sturzo. Si tocmai impotriva popularilor se concentreaza acum lupta lui Mussolini care ii elimina din guvern si concomitent incepe o actiune de apropiere de Vatican.

Cea mai sigura cale pentru a dat de cap problemei majoritatii din guvern si fascizarii politicice si a institutiilor ramane totusi cea electorala. Majoritati stabile au nevoie de sisteme electorale potrivite sa le constituie, iar legea pregatita de guvern in 1923 prevede un premiu de majoritate care asigura doua treimi din mandate listei cu cei mai multi votanti, careia ii sunt sunt suficiente douazeci si cinci la suta din voturi. Conceptul de reprezentata este dat peste cap, insa cuvintele presedintelui consiliului reusesc sa asigure Camera, care voteaza legea rapid si cu larga majoritate.

In politica externa isi arata propensiunea pentru folosirea fortei in august 1923. Atunci comanda marinei sa ocupe insula Corfu ca o contramasura fata de Grecia, considerata responsabila pentru uciderea, cu patru zile inainte, a unor oficiali italieni ocupati sa delimiteze granitele cu Albania. Insula va fi evacuata o luna mai tarziu, insa senzatia de hotarare si de rapiditate a interventiei predomina asupra utilitatii gestului. Mussolini se arata disponibil unor negocier, cand in 27 ianuarie 1924 , pune capat probleme Fiume: Iugoslavia accepta trecerea orasului la Italia, desi cu delimitari teritoriale oportune.

Acesta este un moment important si pentru relatia sa cu regele, care ii decerneaza Colanul Annunziata, distinctie maxima in ierarhia ordinelor cavaleresti acordate de coroana, fiindca asociaza personalitatea astfel onorata celui mai restrans cerc de persoane din jurul suveranului. Bunele raporturi cu Uniunea Sovietica, acordurile cu Iugoslavia si cu Cehoslovacia intra in cadrul de cautare a unei stabilitati in zona dunareana si balcanica. Mai grea este miscarea in cealalta zona care priveste Italia lui Mussolini, cea mediteraneeana si africana, in care trebuie sa concureze cu Marea Britanie, si cu Franta. Va reusi sa lucreze pentru o intelegere cu prima, insa nu si cu cea de a doua, chiar daca va urmari indelung acest obiectiv.

Lui Mussolini nu ii lipsesc recunoasterile si consensul, care se concretizeaza in succesul electoral din 6 aprilie 1924. Patru milioane trei sute de mii de alegatori, aproape saptezeci la suta din electorat, voteaza pentru lista mare de guvernare. Cu 374 de mandate, guvernul Mussolini nu trebuie sa se teama de opozitie, care are doar 179.

Alegerile s-au desfasurat sub semnul intimidarii si violentei fata de adversarii politici si al revenirii la actiunile dure ale scuadrelor fasciste. Cu toate acestea, rezultatele nu au corespuns asteptarilor lui Mussolini: daca lista fascista a obtinuit majoritatea voturilor si locurilor datorita mecanismului legii, in regiunile Italiei de nord si in marile orase muncitoresti ea a obtinuit un numar de voturi mai mic decat listele opozitiei.

Denuntarea climatului de ilegalitate si de intimidare in care s-au desfasurat alegerile a fost facuta cu mare pasiune si curaj in Camera de deputatul socialist Giacomo Matteoti la 30 mai 1924. La cateva zile dupa aceasta, la 10 iunie , curajosul deputat a fost rapit, iar la 16 august cadavrul sau a fost gasit intr-o mlastina din campnia romana.

La 3 ianuarie 1925 Mussolini s-a prezentat in fata Camerei spre a-si asuma intreaga raspundere pentru asasinarea lui Matteoti si a sfidat-o, cerandu-i sa faca uz de dreptul de a-l pune sub acuzatie. Neridicand manusa provocarii, Camera si-a semnat practic propria condamnare la moarte, iar statul liberal a incetat definitiv sa mai existe.

Asa cum amenintase Mussolini Parlamentul in arogantul sau discurs din 3 ianuarie, faptele n-au intarziat sa urmeze vorbele. Lunile urmatoare au fost lunile fascizarii statului, realizata prin decrete si legi ,,ultrafasciste'', cum se spunea pe atunci. Activitatea partidelor era inabusita prin intermediul legii cu privire la asociatii, libertatea presei erai suprimata, disidentii Aventinului erau explulzati din Camera, administratia era epurata de functionarii suspecti de antifascism, autonomia administratiei locale era limitata prin inlocuirea primarului ales cu un primar numit de sus, codurile de legi erau modificate. Statul italian lua tot mai mult caracterului unui stat totalitar, in fruntea caruia se afla ,,ducele'', caruia o lege speciala ii recunostea dreptul de prioritate fata de ceilalati ministri.

Pe 20 iulie 1925 este batut crunt Giovanni Amendola, unul dintre capii opozitiei care se refugiase pe un Aventin ideal. In octombrie, la Florenta, tulburarile dureaza o saptamana si fac opt victime. Pe 4 noiembrie, un atentat impotriva lui Mussolini marcheaza o cotitura decisiva. Complotul semnaleaza starea de disperare in care se afla cei care nu renunta. A fost organizat de deputatul socialist Tito Zaniboni si de generalul Luigi Capello. Dupa arestarea atentatorilor se declanseaza o campanie de presa fara precedent contra opozantilor regimului, sunt criticate si ziarele mari de informatie, care pana in acel moment erau alaturi de democrati. Intre timp, e gata legea care defineste noua figura a presedintelui consiliului de ministri, de doua ori sef: al guvernului si al fascismului – care va fi Ducele. Ducele poate fi tras la raspundere doar de rege.

Incercarile de asasinare asupra lui Mussolini din 1926 vor accelera suprimarea unor drepturi precum, libertatea de opinie, libertatea presei si libertatea intrunirilor.

Din simplu guvern, fascismul se transforma tot mai mult in regim, un regim al carui zeu era ,,ducele'', ,,cel care avea intotdeauna dreptate'' si al carui profet era radioul. Acest nou si puternic mijloc de comunicare contriuia intr-adevar, intu-un mod hotarator la formarea si modelarea opiniei publice, mai ales intr-o tara in care tirajul ziarelor era inca destul de limitat. Nu degeaba, dupa ce a creat in 1927 un organ de stat pentru transmisiunile radiofonice, guvernul fascist s-a grabit sa-l puna sub controlul sau special. Prin intermediul radioului, italienii erau zilnic informati despre succesele Italiei fasciste, desi lui Mussolini nu ii placea sa vorbeasca la microfon. El prefera, discutia directa cu multimea.

In economie se pune in aplicare o manevra de deflatie prin reevaluarea drastica a lirei care in patru ani scazuse la cota 131 fata de lira sterlina. Intre 1926 si 1927, se mizeaza pe reducererea monedei italiene la cota 90, nivelul prevazut de Mussolini impotriva parerii multor exponenti din lumea financiara si industriala, care in parte, se dovedeste gresita, deoarece aceasta masura marcheaza avantul unei faze sustinute de dezvoltare industriala, orientata catre piata interna mai degraba decat cea externa.

Prin Carta del lavoro din aprilie 1927, regimul incepe sa se miste in directia constituirii unui stat corporatist. Interzice sindicatele nonfasciste, imparte in sindicate de sector Confederatia Sindicala Fascista, slabind-o ca subiect politic.

Contributia majora la definirea rolului pe care statul il are si il va avea in economie este insa sistematizarea unei serii de intreprinderi, cum este Ansaldo, care trec in domeniul public ca urmare a salvarii sau a falimentului catorva banci. Acest tip de interventie contrazice intransigenta liberala din primele discursuri mussoliniene in materie de economie, la fel cum o contrazice crearea unei companii publice care li se va alatura celor straine, Shell si Standard Oil, in sectorul petrolier. Agip este infiintata de fapt in 1926, an in care o politica inteleapta de stimulente pentru rafinare pune in functiune si activitatea a tre rafinarii.

In acest moment statul-regim se construieste mai ales remodeland institutiile pentru a le adapta la noua realitate. Este nevoie acum de pozitionarea dublei figuri de sef al guvernului si de Duce alaturi de cea a suveranului. O modificare a functiilor Marelui Consiliu Fascist, aprobata in decembrie 1928, institutionalizeaza organul si acesta se sustrage subordonarii fata de partid, permitandu-i astfel sa decida candidaturile la Camera si chiar din partid, precum si sa aduca la zi lista de nume (de fapt niciodata intocmita) pentru a-i fi prezentata regelui in cazul unei eventuale succesiuni a lui Mussolini.

Aceasta modificare atinge si o prerogativa statutara, sfera suveranitatii, deoarece confera Marelui Consiliu un rol consultativ cu privire la eventuale legi care reglementeaza puterea regala si succesiunea la tron. Este un pistol indreptat spre tampla regelui, pe care insa Mussolini il tine descarcat, fiindca, desi Consiliul fusese convocat, decizia privind ordinea de zi si numirea participantilor la discutii tin de el ca sef al guvernului.

Intre anul 1927-1928, revendica puterea nu numai de a decide carui stat sa ii declare razboi, cu ce aliati si cand (prerogativa proprie fiecarui guvern), dar si de a stabili amanuntele strategiei de razboi, de a o extinde, de a hotari obiectivele militare si modul in care sa ajunga la ele (ofensiva, contraofensiva si combinatii diverse). Pentru aceasta, printr-o lege, i-a atribuit sefului Statului Major General functia de consultant al sefului Guvernului.

Cu ocazia unirii italiene, in 1871, papa pierde Statele Bisericii si puterea sa temporala; el se considera prizonier in palatele Vaticanului si nu accepta statul italian unitar. Mussolini intelege sa regleze aceasta chestiune romana, normalizand relatiile cu Sfantul Scaun, pentru a face sa dispara o posibila opoztie si pentru a-i ralia pe catolici in jurul numelui sau. Din 1922, el introduce crucifixul in tribunale, in scoli si face obligatorie instructia religioasa. Papa Pius al XI-lea este favorabil regimului fascist, in care vede un zid de aparare impotriva comunismului si liberalismului ateu.

In 1929 se incheie negocierile incepute in 1926: prin acordurile semnate la Palatul Lateran, statul italian recunoaste suveranitatea Papei asupra Vaticanului, varsa o indemnizatie financiara pentru statele pontificale anexate. In schimb, suveranul pontif renunta la puterea sa temporala asupra vechilor state si i se interzice orice interventie in viata politica italiana. Succes fascist, aceste acorduri sunt insotite de semnarea unui concordat care ii asigura Bisericii catolice avantaje considerabile: episcopii sunt numiti doar de catre Papa, asociatiile religioase catolice sunt protejate de catre statul italian, casatoria religioasa are aceeasi valoare ca si casatoria civila si educatia religioasa este garantata in scoli. Mussolini sacrifica laicitatea statului, dar capata un beneficiu politic imediat: conducatorii catolici se raliaza in mod public regimului si italienii, in majoritate catolici, le sunt recunoscatori de a fi pus capat chestiunii romane.

Intre 1928 si 1929 guvernul lanseaza programul de crestere a productiei cerealiere, care, cu o terminologie belicoasa potrivita in mod special sa atinga imaginatia, este definita ,,batalia graului''. Pentru a o realiza este necesar sa se smulga campuri cultivabile din terenuri sarace si din mlastini. Bonificatiile alocate acestui scop promit locuri de munca, la lucrarile hidraulice si urbanistice necesare pentru realizarea lor si la exploatarea suprafetelor de teren recuperate, celor care intotdeauna au avut putin si se hotarasc sa emigreze, de data asta nu peste ocean, ci de la o regiune la alta.

Aceste lucrari ar trebui sa coste sapte miliarde de lire si sa fie gata in paisprezece ani, insa patrunderea in Italia a efectelor Marii Crize va provoca o scadere a angajamentului si o redimensionare in amploarea asezarilor la tara.

Marea criza economica din 1929 a avut asupra economiei si societatii italieni din anii '30 repercusiuni mai putin acute si mai putin spectaculoare decat in America sau Germania, dar poate mai de durata si mai profunde. Procesul de cicatrizare a ranilor lasate de criza a fost mai lent si mai greu, comportand schimbari substantiale nu numai in structurile economice, ci si in cele politice ale tarii.

Incepand din 1930 simptomele clasice ale crize s-au manifestat clar si in Italia: scaderea preturilor si dezechilibrarea in consecinta a actiunilor au provocat convulsiuni dureroase in productie.

La inceput, guvernul fascist s-a gandit sa reactioneze intensificand mai ales politica de lucrari publice, care mai fusese practicata. In acesti ani au avut loc marile demolari din centrul Romei si deschiderea celor doua artere de circulatie ,,Via dell' Imperio" si ,,Via della Conciliazione'', marile lucrari de imbunatatiri funciare din mlastinile pontice , incepute in 1928.

S-a inaugurat o politica de umflare a cheltuielilor publice si de restrangere a consumului privat, care a facut posibila o atenuare a situatiei conjuncturale nefavorabile, iar mai tarziu depasirea crizei.

Criza din 1930 a fost depasita prin accentuarea caracterului autoritar si totalitar al regimului fascist.

Capitolul III

Politica externa a Italiei fasciste

Criza economica zguduise si prestigiul politic al regimului, mai ales in ochii paturilor populare, care fusesera si ramaneau principalele victime ale acesteia. Cuvintele grandilocvente ale lui Mussolini in discursul sau adresat muncitorior din Milano in 1934 cu privire la depasirea capitalismului nu puteau, desigur, sa camufleze realitatea salariilor micsorate, a somajului persistent si a consumului popular redus. De aceea, pentru regim se punea problema de a recastiga popularitatea pierduta si de a-si asigura sprijinul maselor.

Calea clasica era cea a unei demonstratii de prestigiu pe planul politicii externe, fara a mai pune la socoteala faptul ca echipamentul de razboi ar fi ajutat unele sectoare industriale – cum de fapt le-a si ajutat – sa iasa definitiv din criza. Obiectivul a fost Etiopia, ultimul stat african independent, a carui admitere in Societatea Natiunilor fusese patronata chiar de Italia. Pretextul necesar a fost gasit in obisnuit incident de frontiera. Faptul ca motivele de politica interna si de prestigiu au fost precumpanitoare in hotararea lui Mussolini este confirmat de altfel, ca in cadrul febrilelor consultari diplomatice care au precedat interventia, ducele a refuzat orice solutii de compromis, chiar foarte avantajoase, hotarat sa ajunga la o incercare de forta si de prestigiu.

Pe 30 decembrie 1934 are loc redactarea planului de razboi de catre Mussolini: razboiul contra Etiopiei , care va fi colonial in ce priveste teritoriul, clima si partial cateristicile armatei adversarului, dupa cum scrie Mussolini, dar va fi si european, deoarece cadrul international favorabil va permite inceperea lui, si mai ales pentru ca o victorie, cu crearea unei Italii imperiale, va avea implicatii politico-strategice la nivel mondial.

Pe 7 ianuarie 1935 la Roma, ministrul de externe francez Pierre Laval stipuleaza cu Mussolini un pact pentru rezolvarea unor chestiuni inca deschise intre cele doua State Majore pentru o colaborare militara cu scop anti german. Aceste contacte sunt stabilite la jumatatea lunii aprilie la Stresa, unde se incheie acordul pentru pace in Europa bazat pe independenta austriaca. In mai si in septembrie sunt semnate la Roma doua conventii militare, una aeronavala si una terestra. In caz de razboi contra Germaniei, sa fie transportata la Nisa o intreaga armata italiana pentru a se desfasura in 18 zile pe front la sud de liniile franceze, pe cand celelalte armate ar trebui sa inceapa ofensiva cu obiectivul Munchen.

La 3 octombrie 1935 aveau sa sa fie utilizate armele contra Etiopiei, iar Italia se angaja in ceea ce avea sa fie ultima expeditie coloniala din istoria contemporana. In timp ce guvernului francez nu ii este greu sa aprobe intentiile Ducelui, Angia se arata mai putin disponibila si isi impune politica intransigenta in Societatea Natiunilor, in care este membra si Etiopia.

In timp ce Italia si Franta isi perfectioneaza acordurile militare, Marea Britanie si Italia se infrunta in Mediterana. Amenintarile reciproce au scop de intimidare. Miscarilor flotei britanice le raspund cele trei divizii de infanterie italiene expediate in Libia, ale carei nisipuri, precum apele Maltei, risca sa devina teatrul unui conflict pe care, in realitate, nu il doreste nici una dintre cele doua parti.Asa ca partea din flota britanica, dispusa la est, Mediteranen Fleet, inaugureaza o traditie, sustragandu-se confruntarii si retragandu-se in larg – fiindca se teme de un bombardament surpriza. La Roma si la Tripoli se pune la cale un atac aerian si se planifica o serie de operatiuni ofensive catre canalul Suez, care nu ajung sa fie puse in practica deoarece creste nesiguranta cu privire la succesul lor.

Dupa unele esecuri initiale, operatiile militare s-au desfasurat destul de repede, iar in mai 1936 s-au incheiat prin ocuparea capitalei Addis Abeba, cu toate ca luptele de gherila au continuat. La grabirea deznodamantului a contribuit, desigur, si lipsa de scrupule umanitare a statului-major italian, care nu a ezitat sa recurga la gaze. Pe 9 mai, de la balconul din Palazzo Venezia, Ducele anunta triumfal ca noul Imperiu Roman a inviat si ca el este fondatorul lui. Imaginii sale ii lipsea gloria militara, insa acum pare dovedita de faptul ca i se acorda ordinul militar de Savoia, care rasplateste virtutile comandantului. Si, fara indoiala, el a fost strategul acestui razboi, chiar daca i-a lipsit dovada suprema de comandat al operatiunilor, care ar fi adaugat profilului sau o a treia caracteristica, dupa cea de sef al guvernului si Duce: pe cea de conducator. Este momentul de maxim succes politic, de recunoastere si de autorecunoastere a capacitatilor sale de manevra si de decizie, de ,,fler'' care-l ghideaza. Si pe plan sentimental situatia este pozitiva: incepe o relatie importanta cu Claretta Petacci,care este libera, tanara si devotata.

Dupa terminarea razboiului din Etiopia ( nu si a operatiunilor militare pentru controlul teritoriului etiopian, care vor continua inca ani de zile ), relatiile Italiei cu Marea Britanie, cu Franta si cu Germania se redefinesc in functie de pozitiile obtinute in razboiul Civil Spaniol si al miscarilor facute de Hitler.

Razboiul din Spania pentru sustinerea revoltei generalului Franco impotriva republicii sustrage din ce in ce mai multe contingente de oameni si de arme. Mussolini intervine nu din ratiuni ideologice, ci strategice: sa impiedice formarea unui bloc franco-spaniol guvernat de stanga. Franco poate conta nu numai pe ajutorul lui Mussolini, ci si pe avionele trimise de Hitler. In frontul contra lui Franco, alaturi de fortele republicane spaniole se afla Uniunea Sovietica, Franta, unde acum la putere se gaseste Frontul Popular condus de Leon Blum, si Brigazile Internationale, corpuri voluntare alcatuite din democrati si din comunisti.

De fapt, prin Spania acelui Front Popular, ducele vizeaza si Franta Frontului Popular: Franco victorios inseamna Franta luata prin surprindere si facilitarea expansiunii in Mediterana a Italiei fasciste. Mussolini trimite bombardierele care intra in actiune primele, apoi urmeaza voluntarii sau cei ce se bucura de o asemenea reputatie: sunt batalioanele Camasilor Negre care se intorc din Etiopia si sunt abatute din drum spre Spania, somerii din Sudul Italiei, plecati in calitate de colonisti ai Imperiului si care, debarcati la Cadiz.

Mussolini se hotaraste sa semneze la sfarsitul anului 1936 un acord politic cu Hitler, care a militarizat in martie Renania, regiune aflata la granita cu Franta. Insa, pentru moment semneaza si cu Marea Britanie in 1937 un acord pentru pastrarea status quo-ului in zona mediteraneeana, care anticipeaza recunoasterea imperiului. In noiembrie 1937, Italia adera la Pactul Anticomintern, alianta militara contra Internationalei a III-a comuniste, stipulata intre Germania si Japonia in 1936, iar o luna mai tarziu Ducele anunta iesirea Italiei din Societatea Natiunilor.

Vizita Ducelui la Berlin, de la sfarsitul lui septembrie 1937 este etapa fundamentala in construirea Axei Roma- Berlin. In cele cinci zile pe care le petrece in Germania i se ofera o demonstratie spectaculoasa de putere si de disciplina germana pe toate planurile: industrial, tehnic si mai ales militar. Reintors in tara, aceasta manifestare de eficienta devine pentru Duce un termen de comparatie constant. Insa ceea ce vrea cu adevarat Mussolini sa realizeze in Italia, asa cum a vazut in Germania, este un model de regim rotalitar pe care fascismul inca nu l-a pus la punct nici pe departe, atat pentru ca Italia are un rege si gazduieste un papa, cat si pentru ca realizarea lui necesita in primul rand formarea unor italieni noi, iar acest lucru cere timp. Timpul deja s-a scurs, iar prima generatie de tineri crescuti, daca nu nascuti, si cu siguranta educati in perioada fascista e gata de actiune. Acestia vor gasi ca, pentru a-si completa instruirea, ii asteapta munca, razboi. Ceea ce este mai greu de organizat este participarea lor politica, de care se ocupa partidul. Calea aleasa este cea de a transforma o ,,biserica'' in care se practica cultul Ducelui si i se venereaza imaginea, si in care se organizeaza mai ales ,,ritualuri'' la care sustinatorii participa in masa. Camapnia impotriva folosirii pronumelui personal lei (dumneata), inlocuit obligatoriu cu voi(Domnia Voastra) in toate expresiile vorbite si scrise; passo romano (pas de defilare dupa modelul legiunilor romane), impus fortelor armate, infiintarea Gil (Gioventu italiana del littorio), care incadreaza militar fortele tinere din partid, toate sunt semne exterioare ale tentativei de transformare definitiva a italienilor in fascisti. Pentru atingerea acestui scop e necesar insa sa se puna capat unei serii de probleme: intermediabila chestiune spaniola, definirea noii functii a statului in economie, reorganizarea raportului dintre Duce si rege, relansarea statului-regim.

In anul 1937, are loc relansarea productiei industriale si in general a economiei prin decizia de a stabiliza IRI, care devenise un superholding in care singurul actionar era statul. Mai mult, decide sa continuie politicile de reabilitare si de lucrarile publice, precum si de initiere a unei politici de planificare a dezvoltarii economice atat a componentei publice cat si a celei private. Numirea exclusiva a lui Mussolini si a regelui la gradul de prim-maresal al imperiului, in martie 1938, vizeaza reorganizarea diarhiei lor, iar suveranul intelege imediat. Vittorio Emanuele protesteaza .

In 1938 are loc transplantarea in Italia a legislatiei rasiste germane si a persecutiilor contra evreilor. Acestea au constituit actul cel mai nejustificabil si mai nebunesc al regimului: printre cetatenii italieni siliti sa-si paraseasca tara a fost si marele fizician Enrico Fermi, care a emigrat in America, unde va participa in mod substantial la cercetarile ce aveau sa duca la punerea la punct a primei bombe atomice. Ideea razboiului alaturi de Germania il captivase pe Mussolini, chiar daca intelegea sa pastreze Italiei fasciste o autonomie in materie de initiativa, asa cum a demonstrat in aprilie 1939 prin ocuparea Albaniei. La o luna dupa aceasta, in ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, intre Germania si Italia a fost semnat ,,Pactul de otel'', care prevederea interventia Italiei alaturi de Germania. Se pare ca, in momentul semnarii, Hitler si colaboratorii sai i-au ascuns lui Mussolini intentia lor de a ataca imediat Polonia si l-au lasat sa inteleaga ca razboiul va urma sa inceapa peste cativa ani. Abia in august , cu ocazia intalnirii de la Salszburg, Ciano, ministrul de externe al Italiei, a fost pus la curent cu obiectivul Germaniei de a ataca Polonia . Acest lucru l-a facut pe Mussolini sa declare neutralitate Italiei, deoarece era constient ca imperiul lui nu era pregatit militar. Dupa un an, Franta parea coplesita a hotarat sa intre in razboi, pe 10 iunie 1940.

Pe masura ce situatia internationala se precipita si umbra razboiului se profila deasupra Italiei, noi masuri drastice erau luate in interiorul tarii, iar regimul fascist depasea acea limita dincolo de care dictatura dobandea un caracter grotesc. Legislatia rasiala, era insotita si justificata de o campanie antisemita in care s-au remarcat intelectuali de duzina si oameni de stiinta aserviti regimului.

Italia intra in razboi nu doar nepregatita din punct de vedere militar, dar si intr-o stare de criza plitica interna. Atitudinea de sprijin popular al regimului care se conturase in momentul campaniei din Etiopia se dizolvase repede. Perspectiva tot mai apropiata a razboiului si lipsa de popularitate a aliantei cu Germania facusera sa se uite repede succesele coloniale ale regimului.

Daca in primul razboi mondial Italia intrase prost pregatita, in cel de-al doilea ea a intrat cu totul nepregatita. Mussolini ridicase in slavi puterea celor 8.000.000 de baionete care alcatuiau armata italiana. Lasand la o parte cifra exagerata, la inceputul ostilitatilor erau sub arme cica 1.000.000 de soldati italieni), razboiul modern nu se facea cu baionete si nici cu pustile de model vechi care se aflau in dotarea armatei italiene, aveau nevoie de avioane performate, nu doar de 1.400 si acelea invechite, iar rezervele erau suficiente doar pentru 60 de zile de razboi.

Mussolini constient de lipsa de pregatirea militara a Italiei, era convins ca razboiul se apropia de sfarsit si ca poate peste putin timp Anglia avea sa impartaseasca soarta Frantei. Lucrul care-l interesa mai mult era sa se poata aseza la masa tratativelor de pace de partea invingatorilor cu vreun succes militar partial in raport cu foarte puternicul aliat german. Italia era nevoia sa duca un razboi ''paralel'' de Germania, prin forte proprii si obiective proprii.

Pe 15 martie 1939 trupele germane intra in Praga. Hitler il informeaza pe Mussolini numai de fapte implinite si aceasta replica, pentru a intari pozitia italiana in Balcani, ocupand la inceputul lui aprilie Albania, care din punct de vedere politic si militar este controlata de ani de zile.

Se discuta cu Marea Britanie si cu Franta problema prezentei in zona Mediteranei a trei puteri, iar la sfarsitul lui mai, prin ,,Pactul de Otel'', Mussolini incheie un acord militar care ar trebui sa intareasca pozitia Romei fata de Londra si de Paris. Insa este o adevarata capcana: de-acum politica Italiei este indisolubil legata de cea a lui Hitler. Libertatea de actiune se plateste acum scump, in termeni de prestigiu in strainatate, de siguranta si poate chiar de pericol german.

In acest moment situatia ii scapa din mana lui Mussolini, iar Hitler hotarator vrea sa rezolve problema Gdansk prin forta, dar Polonia a acceptat oferta de ajutor din partea Angliei si a Frantei, care nu vor sta indiferente.

Pe 1 septembrie, nazismul trezeste in Europa un nou razboi prin invadarea Poloniei, iar Mussolini il instiinteaza pe Hitler ca pentru moment nu va putea fi alaturi de el.

Aceasta hotarare a fost favorabila poporului italian. Bursa inregistreaza cresteri semnificative, activitatea industriala era in faza de revenire, iar comertul in expansiune. Multi conducatori fascisti manifesta tendinta de a se departa de politica de forta impusa de Germania, dar pentru Mussolini aceasta stare de neutralitate este umilitoare.

Armata germana prin capabilitatea si eficienta sa a reusit sa invadeze si cucereasca Polonia in doar trei saptamani.

In urmatoarele luni, Mussolini se pregateste pentru doua solutii: interventia sau o mediere utila care sa duca la o pace de compromis.

Militarii se pregatesc dupa metoda obisnuita: seninatate artificiala la Roma si dubii pe teatrele africane, in primul rand in Africa de Nord, de unde Balbo incearca sa convinga Roma cu un plan ofensiv asupra Egiptului, pe care nimeni nu i-l ordonase.

In martie 1940, Ducele se convinge ca trebuie sa ia o hotarare si se pregateste din timp precum a facut-o in 1934 pentru Etiopia, stabilind punctele planului de razboi, pe care le scrie intre 26 si 31 ale lunii martie . Planul a fost adus la cunostinta regelui pe 4 aprilie si acesta a fost aprobat, il distribuie lui Ciano si militarilor pe data de 6 aprilie. Directivele sunt: pentru armata terestra si navala, defensiva pe toate fronturile importante (cu exceptie contra celui impotriva Iugoslaviei); pentru aviatie, acelasi comportament ca pentru fortele terestre si navale. Nici o actiune impotriva bazelor si a mijloacelor aeriene din Corsica, doar atac asupra bazelor navale. Marina ar trebui sa suporte toata greutatea conflictului, insa marina cere ordine mai concrete si mentionand faptul ca nu se poate angaja contra a doua flote pentru sunt cele ale Frantei si Angliei. Directivele lui Mussolini erau aplicate pentru doua razboaie diferite: unul paralel cu cel al Germaniei, impotriva acelorasi inamici, insa pentru obiective politice proprii, iar celalalt italian in totalitate impotriva Iugoslaviei, de care germanii nu sunt interesati.

Dupa trei zile, operatiunile Germaniei in Scandinavia ii fac sa creada ca razboiul se apropie de final, asa ca Mussolini incepe sa se gandeasca la o interventie pentru toamna anului 1940.

La o luna dupa cucerirea Olandei, capitularea Belgiei si mai ales invazia Frantei ii impun o decizie: la inceput Mussolini opteaza pentru razboi contra Iugoslaviei, apoi pentru ofensiva navala si aeriana asupra flotei Angliei si Frantei. Mussolini preia comanda suprema a trupelor operationale.

Pe 30 mai, Mussolini ii comunica lui Hitler hotararea de a incepe ostilitatile, fara ca acesta sa mai consulte Marele Consiliu.

Germanii invadeaza si ocupa capitala Frantei, Parius pe 14 iunie obligandu-i pe francezi pe 17 iunie sa ceara armistitiul Germaniei, dar nu si Italiei. Intre 20 si 21 iunie incepe o ofensive italiana pe care planul operativ al lui Mussolini nu o prevedea: infruntarile de pe frontul alpin dureaza patru zile, iar in urma acestei ofensive Franta semneaza armistitiului pe 24 iunie, la Roma, dand Italiei cativa kilometri patrati de teritoriu ocupat. E mult mai putin decat au cerut capii militari italieni, insa pretentiile lor s-au dovedit de nesustinut politic atat in ce priveste Franta, cat si insasi Germania.

Razboiul paralel continua in Mediterana impotriva Marii Britanii, dar si in nordul Africii, unde Italo Balbo fiind ucis pe 28 iunie, in urma unui accident aviatic, este inlocuit cu maresalul Graziani, iar trupele italiene au reusit sa cucereasca Somalia britanica si in Libia, unde ofensiva trupelor sub comanda lui Graziani a dus la ocuparea localitatii Sidi el Barrani, iar pe marea Mediterana bataliile s-au incheiat cu victoria simultana a celor doua tabere, in final marina italiana iesind invingatoare.

Ocuparea Romaniei de catre germani in octombrie 1940 l-a iritat pe Mussolini si l-a facut sa treaca la actiune, dand curs unei initiative politico-militare pe care de mult vreme o avea in minte si fata de care aliatul german obiectase anterior: agresiunea impotriva Greciei. Campania militara impotriva Greciei a fost foarte slab organizata, iar rezultatele au confirmat acest lucru. Italia a suferit o infrangere dura, dar au reusit totusi sa pastreze Albania in fata contraofensivei grecesti.

Intre timp lucrurile mergeau prost si in alte fronturi, avioanele torpilatoare engleze provocasera la 11 noiembrie 1940 pierderi foarte grave flotei italiene ancorate in portul Taranto, in timp ce pe frontul din Libia, englezii se aflau in contraofensiva, dar si in Africa orienta lucrurile mergeau prost, pierderea Etiopiei fiind iminenta.

Capitolul IV

Declinul Italiei fasciste

Italia era dependenta economic fata de Germania in privinta materiilor prime industriale si se accentua in fiecare zi, iar visul razboiului paralel era pe final. Italia era la discretia Germaniei, ea fiind subordonata.

In primele luni ale anului 1941 incepea o noua etapa a razboiului, Italia era pe pozitie secundara de subordonare politica si militara. Campania victorioasa a germanilor din Grecia si Iugoslavia au pus capat visului italian la hegemonia in Balcani. Italia a primit Liubliana . In Libia a fost trimis generalul german Rommel unde a pornit ofensiva pana la Sollum, iar ultimul act de supunere fata de Germania a fost trimiterea unei armate italiene in Uniunea Sovietica.

Odata cu agresiunea impotria Uniunii Sovietice si interventia in razboiu a SUA (decembrie 1941), razboiul a luat o intorsatura nefavorabila puterilor Axei, iar in toamana 1942 ideea infrangerii era generala: Marea Britanie castiga lupta de la El Alamein in octombrie, iar america isi debarca trupele in Africa de nord in noiembrie. Aceste lucruri au facut sa se inteleaga ca razboiul purtat pe tarmurile Libiei si Egiptului se apropia de final. Trupele Axei care luptau in Africa de nord erau din ce in ce mai greu de aprovizionat.

Intre decembrie 1942 si ianuarie 1943, armata italiana de 110.000 soldati a fost infranta, iar peste 50.000 soldati au fost ucisi in urma confruntarilor sau in urma gerului.

In decembrie 1942 la Torino se constituie Comitetul antifascist si Vaticanul incepea sa se departeze de fascism. Torino fiind cel mai mare oras antifascist, muncitorii de la Fiat intra in greva generala in martie 1943, apoi au fost urmati si de muncitorii de la Milano.

In mai, ultimele trupe aflate in Tunisia erau aruncate in mare, iar in iulie, anglo-americanii debarcau in Sicilia. Intre timp, orasele italiene erau supuse unor bombardamente distrugatoare. Regimul fascist cauta o cale de iesire, permitandu-i Italiei sa iasa din alianta cu Germania si sa puna capat razboiului impotrivia Aliatilor.

In iulie 1943 , cand Mussolini s-a intors de la o intalnire cu Hitler fara macar sa incerce sa il convinga sa lase libera Italia sa-si hotarasca singura destinul, era clar ca trebuia sa ii se ia puterea. In sedinta Marelui Consiliu inceputa pe 24 iulie, oponentii lui Mussolini au angajat batalia si au reusit dupa o sedinta dramatica sa obtina 19 voturi pentru si 7 contra, in urma sedintei s-a stabilit invitarea regelui ,,sa-si asume comanda fortelor armate si deplinatatea puterilor sale constitutionale". Ducele nu si-a dat seama de importanta loviturii si a ramas surpins cand in noaptea de 25 iulie, ducandu-se la rege, el fiind informat de catre Grandi despre rezultatul sedintei Marelui Consiliu, acesta i-a spus ca demisia i-a fost acceptata si ca s-a constituit un nou guvern.

La iesirea din audienta regelui, carabinieri si agenti de politie il aresteaza si il duc cu o ambulanta.

Italienii au aflat stirea prin radio, pe la 22:45 iar a doua zi toate pietele Italiei au fost scena unor manifestari de sarbatoare. Toti erau convinsi ca la sfarsitul dictaturii fasciste avea sa se termine si razboiul, dar nu s-a intamplat asa.

Odata cu arestarea lui Mussolini, regimul fascist de destrama intr-o noaptea.

In fruntea noului guvern alcatuit de rege era maresalul Pietro Badoglio, un militar piemontez care condusese campania militara impotriva Etiopiei si care, dupa esecul agresiunii Greciei isi prezentase demisia din functia de sef de stat-major. In fata presiunilor conservatoare ale regelui si ale unora dintre ministrilor sai, pe de o parte, si a partidelor antifasciste, care cereau deschis lichidarea regimului si pacea, pe de alta parte, el nu a vrut sa-i nemultumeasca nici pe unii nici pe ceilalti, si s-a angajat intr-o politica de temporizare si mici stratageme, in timp ce gravitatea momentului cerea hotarari mari. Primele sale acte au fost emiterea unei proclamatii prin care se anunta continuarea razboiului si interzicerea adunarilor si intrunirilor. Partidul fascist a fost desfiintat, dar a fost interzisa crearea altor partide; detinutii politici au fost eliberati, dar au fost mentinuti in posturi unii militari si functionari filogermani. Badoglio promitea ca viata politica va fi reluata dupa terminarea razboiului, in urma unor alegeri libere; deocamdata el le cerea italienilor sa aibe incredere in guvern.

Badoglio se dovedea a fi prea putin demn de incredere pe care o cerea. In august 1943, in timp ce bombardierele aliate aruncau zilnic bombe asupra oraselor italiene, el pierdea timp pretios cu cautarea zadarnica a unor solutii imposibile. La 7 august, ministrul de externe Guariglia declara colegiului sau von Ribbentrop ca politica externa italiana nu s-a modificat, dar de fapt se initiasera contacte cu aliatii in vederea unui armistitiu. Preliminariile si tratativele au fost tergiversate in speranta zadarnica de a-i determina pe aliati sa renunte la cererea lor de capitulare fara conditii pentru a restabili in acest fel prestigiul unei monarhii compromise in cei douazeci de ani de fascism.

Badoglio si regele au vrut sa obtina clauze de armistitiu favorabile de la aliati si sa iasa din razboi cu asentimentul germanilor, dar pana la urma au fost nevoiti sa accepte capitularea fara conditii. Armistitiul a fost semnat Cassibile, un sat uitat din Sicilia, la 3 septembrie, de catre generalul Castellano. Guvernul Badoglio a reusit sa obtina ca anuntarea armistitiului sa fie amana pana cand trupele aliate, care trecusera deja stramtoarea, aveau sa efectueze o debarcare in Italia meridionala, insotita de lansarea de parasutisti asupra Romei. La 7 septembrie , generalul Taylor, trimis de cartierul general aliat in misiune la Roma, a constatat ca lansarea trupelor era imposibila, deoarece germanii controlau aeroporturile capitalei. Intre timp flota se afla pe mare, indreptandu-se spre Salerno cu trupe, astfel, conform acordului de la Cassibile, anuntarea armistitiului era iminenta. Comandatul suprem al fortelor aliate a sustinut la radio pe 8 septembrie, declaratia lui Badoglio in care se anunta armistitiul, ordonandu-le trupelor sa inceteze sa opuna rezistenta fata de anglo-americani si in schimb sa opuna rezistenta eventualelor atacuri de alta provenienta.

Comandamentul german a elaborat planuri precise pentru a-si asigura controlul operatiunilor militare in Italia, iar acum planuri vor fi executate cu nou ordin dat de Hitler: sa fie gasit Mussolini si eliberat cu orice pret.

Mussolini primeste in inchisoare stirea ca Italia a semnat armistitiul, acesta fiind constient ca alegerile lui au ruinat Italia.

Badoglio il urma pe rege in fuga acestuia spre Pescara, unde un vaporas astepta grupul ce urma sa fie transportat pe teritoriul controlat de aliati. Astfel, Italia s-a trezit fara guvern, cu armata straina instalata in mod amenintator pe teritoriul sau. A fost un haos general, unii comandati militari s-au predat germanilor si isi abandonau trupele, altii incercau sa organizeze rezistenta.

Regele si Badoglio vor fugi de la Roma, iar responsabilitatile vor cadea pe umerii subordonatilor si unitatilor ce au responsabilea de a actiona la atacurile sau intimidarile de dezarmare si de capitulare care vor ajunge de la nemtii pregatiti sa intre in actiune. Pe 12 septembrie, un mic grup de parasutisti coboara cu planoarele sa-l salveze pe Mussolini din arestul impus de noul guvern si sa il readuca sub protectia vechiului aliat Hitler. Acesta dorea sa il ajute sa fondeze un nou guvern fascist.

In zilele care au urmat dupa 8 septembrie , lucrurile au inceput sa se clarifice. Era o tragica evidenta pentru toti ca Italia era taiata in doua. In sud erau armatele aliate, care la 1 octombrie ajunsese la Napoli si luasera pozitie de-a lungul unei linii care mergea de la Anzio la Pescara prin Montecasino, si guvernul Guvernul Badoglio. La nord erau germanii si un guvern fascist condus de Mussolini . Ambele guverne erau de fapt niste marionete.

Regimul lui Mussolini ( Republica Sociala Italiana ) nu isi exercita suveranitatea nici macar asupra intregului teritoriu italian neocupat de aliati; o buna parte din regiunea Veneto se afla sub administratia directa a germanilor si se gasea intr-o situatie intermediara, intre cea de teritoriu ocupat si cea de teritoriu anexat. Dar si guvernul din sud la inceput isi exercita suveranitatea directa numai asupra Apuliei si abia in februarie 1944 celelalte provincii aflate pana atunci sub administratia aliatilor au trecut sub jurisdictia sa.

Pe 18 septembrie 1943, Mussolini se reintoarce si sustine la radioul din Munchen ca regele i-a tradat si ca guvernul Badoglio a uzupat puterea legitima a natiunii; insa acum Italia isi va pune in practica una dintre cele mai profunde aspiratii, cea republicana. Noua republica va fi cu adevarat nationala si sociala, adica va oglindi primul program al fascismului. Odata eliminati tradatorii si reorganizate fortele armate, statul social va relua razboiul alaturi de Axa.

Pe 13 octombrie , Guvernul Badoglio, dupa multe ezitari, s-a hotarat sa declare razboi Germaniei, tinand seama de promisiunea aliatilor de a modifica conditiile de pace in masura in care italienii isi vor aduce contributia in lupta antifascista. Toti cei pentru care juramantul de credinta fata de rege isi pastrase valoarea s-au vazut autorizati sa manifeste nesupunere fata de guvernul Republicii Sociale Italiene si fata de germani. Primele formatiuni de partizani organizate de comunisti si de membrii Partidului Actiunii, s-au alaturat formatiunilor comandate si incadrate cu ofiteri din armata regulata.

Comunistii si celelalte partide antifasciste nu erau de acord cu regele, care in ochii lor el purta responsabilitatea istorica pentru ca a permis venirea la putere a fascismului si ca l-a mentinut pana la aceasta catastrofa. La congresul partidelor antifasciste care s-a tinut la Bari in ianuarie 1944, partidele de stanga, sub protectia Comitetului de Eliberare Nationala, au fost unanime in a cere abdicarea imediata a regelui, dar Benedetto Croce le-a demonstrat ca o astfel de cerere era pur nejustificata. Aliatii, in special Anglia lui Winston Churchill, sustineau monarhia si priveau cu nemultumire agitatia antifascistilor.

Cel care a scos lucrurile din impas a fost tocmai omul la care nimeni nu se gandise, conducatorul Partidului Comunist Italian, Palmiro Togliatti, sosit in Italia in martie 1944, dupa optsprezece ani de exil si activitate in randurile Internationalei. Togliatii era la curent cu orientarea politicii U.R.S.S, care tocmai recunoscuse guvernul lui Badoglio. El sustinea ca tara trebuia sa treaca printr-un proces treptat de democratizare a statului si prin colaborarea comunistilor cu alte partide spre a ajunge la obiective intermediare. Primul dintre aceste obiective era alungarea germanilor si eliberarea teritoriului national si de aceea Togliatti nu a ezitat sa accepte formula de compromis elaborata de Croce si de De Nicola, prin care regele era obligat sa cedeze puterea fiului sau, numit locotenent in momentul eliberarii Romei, amanand solutionarea definitiva a probleme institutionale pana dupa sfarsitul razboiului. Imediat a fost format un guvern, in fruntea caruia se afla tot Badoglio, dar la care participau exponenti ai tuturor partidelor ce aderasera la Comitetul de Eliberare Nationala, cu exceptia Partidului Actiunii.

Acest lucru se petrecea in lunie martie-aprilie 1944, iar in aceeasi perioada aveau loc actiunile partizanilor din ,,Via Rasella'' – poate cel mai important moment din lupta Rezistentei Italiene. Rezistenta intra in epoca ei cea mai activa si acumula foarte des merite suficiente pentru a fi considerata de catre Aliati un interlocutor valabil. In iunie 1944, trupele Aliate au intrat la Roma, iar generalul Badoglio a predat puterea unui nou guvern, condus de Bonomi, la care participau sefii partidelor antifasciste si care se declara a fi expresia Comitetului de Eliberare Nationala.

Eliberarea Romei si a Florentei in iunie si august 1944 si perspectiva unei victorii iminente si decisive a aliatilor au contribuit in mod subistantial la intensificarea activitatii formatiunilor de partizani, organizate de diferite partide in nord; actiunile in forta si sabotajele s-au intensificat si chiar s-au constituit mai multe ,,zone libere'', in intregime ocupate si administrate de partizani, asa cum au fost cele din Val d'Ossola, Carnia, Republica Torriglia in Liguria si altele. Evenimentele care au avut loc dupa accea au demonstrat insa ca Rezistenta Italiana nu era un fenomen efemer si ca nu intelegea deloc sa se limiteze la rolul de auxiliar specializat in distrugeri si sabotaje pe langa trupele aliate, rol la care aceste doreau sa o reduca.

Din septembrie 1944, cand trupele aliate au fost oprite pe linia gotica, pana in aprilie 1945 cand Italia de Nord a fost eliberata, s-au scurs momente grele pentru miscarea de partizani. In aceasta perioada au avut loc cele mai mari executii in masa organizate de germani, represaliile cele mai groaznice impotriva populatiei civile, recuperea de catre germani a multora dintre zonele libere si tot in aceasta perioada au murit majoritatea participantilor la razboiul de eliberare. La demoralizarea combatantilor a mai contribuit si proclamatia din 10 noiembrie 1944 a generalului englez Alexander, care cerea sa se inceteze operatiile, precum si stirile despre neintelegerile din guvernul Bonomi intre elementele antifasciste si cele conservatoare ale vechii emigratii. Fortele partizane au depasit criza din toamna anului 1944 si au continuat lupta in ciuda loviturilor grele pe care le-a suferit . La sfarsitul lunii aprilie 1945, dupa ce pe alte fronturi se terminasera luptele, fortele aliate au intrat in Campia Padului.

Intarit de succese, Comitetul de Eliberare Nationala din Italia de Sus, care condusese insurectia, putea sa trateze si sa actioneze fata de aliati cu autoritatea pe care i-o conferea lupta sustinuta.

Capitolul V

Sfarsitul fascismului Italian

In primele luni ale anului 1945, orice speranta de a rezista se spulbera si se incheie si ultimul proiect politic a lui Mussolini. Aliatii au reluat ofensiva pe Linia Gotica, iar armatele partizanilor au recaparat armele.

Statul-major german apreciaza la aproximativ 200.000 de partizani in uniforma. Organizatia partizanilor este o adevarata armata interna. Gradele sunt atribuite in mod regulat, serviciile Politiei si intendentei functioneaza, ca si serviciile sanitare. Armata teritoriala controleaza regiunile eliberate, alte grupuri sunt in mod intentionat imputernicite sa impiedice distrugerea uzinelor sau a instalatiilor de catre nazisti.

Mussolini il asculta pe fostul socialist Silvestri, care-l sfatuieste sa grabeasca ,,socializarea'', ca sa cucereasca masele, dar indiscutabil, si ca sa exercite un santaj asupra Aliatilor. La 19 ianuarie 1945, Mussolini creeaza un Minster al Muncii; in februarie sunt luate primele masuri de socializare privind inteprinderile: Fiat, Montecatini, Otelariile lombarde. Elvetienii care au mari interese in Italia de Nord sunt nelinistiti, dar actiunile la bursa nu scad pentru ca oamenii de afaceri au mizat pe prabusirea lui Mussolini, dar acesta isi continua obiectivele. Mussolini cauta cu disperare o iesire din aceasta situatie grea in care se afla.

Pe 7 martie 1945 are loc trecerea Rinului peste podul din Remagen. Sovieticii se afla la mult de o suta de kilometri de Berlin. Atacurile partizanilor se inmultesc rapid.

Pe frontul Apeninilor sunt semnalate miscari ale trupelor Aliatilor, care vor incerca o viitoare ofensiva. Artileria se pregateste de-a lungul liniei Gotice si zborurile de recunoastere sunt mai numeroase. In Germania, Hitler a ordonat sa se distruga toate companiile industriale si a pregatit cel de-al III-lea Reich.

In Valea Padului apar Aliatii. Mussolini incearca sa cucereasca comandamentul anglo-american transmitandu-le: ,, Orice miscare necontrolata si extremista din partea formatiilor neregulate sau orice miscari de strada ( provocate de bande de partizani, miscari, greviste, comunisti ) vor fi combatute de catre fortele armate republicane si de catre fortele aliate. Clerul se va preocupa sa sprijine pacea generala. " , dar propunerea nu inseamna decat o alianta intre trupele fasciste si soldatii aliati impotriva ,,subversivilor si extremistilor."

La 13 aprilie 1945, cand moare Roosevelt, spera ca si Hitler la o minune: Churchill, pe care-l cunoaste si care a sprijinit fascismul, trebuie sa-l ajute din teama fata de comunism

La 9 aprilie 1945, anglo-americanii pornesc in Apenini ultima lor ofensiva , operatiunea Grapeshot. Majoritatea oraselor Italiene din nord sunt paralizate de greve.

Pe 13, 16,17 si 19 aprilie, Comitetului de Eliberare Nationala Alta Italia, in care sunt reprezentate toate partidele, publica apeluri si decrete la greva muncitorilor feroviari si directive in legatura cu ,,insurectia nationala''.

In Germania Wehmachtul se dezbina: pe 11 aprilie Armata a IX-a SUA ajunge la Elba. Pe 13 aprilie este ocupata Viena , iar pe 15 este ocupat Nurnberg.

Pe 15 aprilie Mussolini convoaca la Gargnano, Consiliul de Ministri al Republicii Sociale si ii anunta de intentia de a pleca la Milano, unde se afla majoritatea fortelor fasciste iar de acolo era posibila o retragere spre Valtelina sau spre Elvetia. Mussolini pleaca spre acel Milano unde candva acolo s-a nascut fascismul cu 26 ani in urma.

La Milano , Mussolini se hotaraste sa se stabileasca la Palatul Prefecturii. SS-istii fac de garda in fata biroului sau, iar Pavolini ii cere o retragere in Valtelina unde sa duca o lupta pana la moarte. Prefectul Bassi, maresalul Grazini, comandatul militar, toti ii dau sfaturi Ducelui. Mussolini tot mai incearca sa scape. Germanii nu il mai tin la curent nici cu ultimele lor obiective.

Pe 21 aprilie, Aliatii intra in Bologna, iar pe 24 la Spezia. In noaptea dintre 23 si 24 aprilie, Genova se rascoala. La Milano, muncitorii feroviari sunt in greva dupa data de 18 aprilie.

Din dimineata zilei de 25, uzinele periferice se transforma in fortarete. Membrii Garzii Nationale Republicane se predau de cele mai multe ori fara sa lupte.

Pe 25 aprilie 1945, Aliatii trec Padul si trupele ajung la frontiera italiana.

Prin decret, Comitetului de Eliberare Nationala Alta Italia recunoscut in decembrie 1944 de catre Aliati si de catre guvernul din Roma ca autoritate oficiala in Italia de Nord, isi asuma toate puterile civile si militare ,, in numele poporului italian''. Este proclamata starea de urgenta si sunt instituite consilii de razboi.

Fiecare membru din Comitetului de Eliberare Nationala Alta Italia intelege ca daca aproba publicarea articolui 5 din Decretul cu privire la administratia justitiei, stabilesc soarta lui Mussolini si a altor sefi fascisti.

Articolul 5 prevede: ,,Membrii guvernului fascist si ierarhii fascismului, facandu-se vinovati de a fi contribuit la suprimarea garantiilor constitutionale, de a fi distrus libertatile publice, de a fi creat regimul fascist , de a fi compromis si tradat destinele patriei si facandu-se vinovati de a fi condus la catastrofa actuala, sunt condamnati la pedeapsa cu moartea si, in cazuri mai putin grave, la munca silnic''.

Se mai prevedea si ca toti fascistii Republicii din Salo, care vor fi prinsi cu arma in mana sau care se vor opune , vor fi pasibili de pedeapsa cu moartea, sentinta putand sa fie executata pe loc.

Chiar daca moartea ii era hotarata in mod legal, Mussolini accepta pe 25 aprilie o propunere a industriasului Cella sa se intalneasca la sediul arhiepiscopiei cu reprezentantii Comitetului de Eliberare Nationala Alta Italia si sa discute conditiile unei eventuale capitulari. Rezistenta isi da acordul pentru propunerea de intalnire. Delegati vor fi Generalul Cadorna, democrat-crestinul Marazzi si Riccardo Lombari din Partidul Actiunii; dar ei au primit ordine sa nu accepte din partea lui Mussolini decat o capitulare fara conditii. Pe de alta parte, si germanii trateaza capitularea cu Comitetul, iar Mussolini il acuza pe Hitler de tradare, anuntand ca va da raspuns in decursul unei ore.

Mussolini se ridica, vrea sa reflecteze , nu poate accepta capitularea fara conditii. Paraseste arhiepiscopia si se duce la prefectura unde se hotaraste sa plece spre Como spre nord, spre fortareata Alpina sau spre Elvetia. Acesta ajunge la Como si incepe sa reflecteze, ajunge de la un plan la altul.

Pe 26 aprilie dimineata, coloana lui Mussolini paraseste Como si nu il mai asteapta pe Pavolini si cei cinci mii de soldati ai sai. La aproximativ 50 de kilometri de Como, coloana se opreste la Menaggio pe malul lacului Lugano, spre frontiera Elvetiei. Intre timp partizanii au invadat Como.

Drumul spre Elvetia era inchis, corpul de supraveghere al granitelor si controlul vamal au trecut sub comanda partizanilor si fascistii erau arestati, iar acestia se intorc la Menaggio.

In dimineata lui 27 aprilie, prin satul Menaggio trece o coloana germana de douazeci si opt de camioane, incarcate cu soldati si casti, care se indreapta spre Elvetia. Ofiterul care comanda detasamentul a acceptat ca masinile fascistilor sa intre in coloana.

Coloana in drumul spre Elvetia s-a oprit in fata unui baraj ridicat de partizanii Brigazii 52 ,,Garibaldi'', iar nemtii cer sa intre in tratative. In ziua de 27 aprilie, trupele lui Jukov au ajuns la Berlin, obuzele cad peste buncarul lui Hitler. Ofiterii si soldatii Wehrmachtului nu mai vor sa moara pe malurile acestui lac italian, dupa infrangerea Reichului. Partizanii au pus doua conditii Ofiterului german pentru a-i lasa sa treaca: Prima ,,trecerea este ingaduita numai vehiculelor si militarilor germani. Toti italienii si toate vehiculele civile care se afla in coloana trebuie sa ni se predea noua" si a doua ,,toate masinile si camioanele germane vor fi controlate de la Dongo."

Ofiterul german accepta conditiile si isi continua drumul spre Dongo. Mussolini imbraca o manta germana si isi pune casca si a reusit sa treaca de acel control.

Peste cateva ore, camioanele nemtesti ajung la Dongo, iar partizanii controleaza legitimatiile individuale ale fiecarui soldat in parte si inspecteaza camioanele.

Un partizan il recunoaste pe Mussolini intr-o uniforma germana. El statea lungit in cabina unui camion, cu casca trasa pe ochi, cu gulerul mantalei militare germane ridicat, iar nemtii ii iau apararea spunand ca este un soldat beat. Partizanul ii scoate casca si il recunoaste pe Benito Mussolini. Multimea s-a adunat in jurul camionului; iar vestea se raspandeste imediat ca Mussolini a fost prins . El a fost dus la primarie ca apoi sa fie transportat la Germanesino unde este condus pana la casa unui taran din comuna Mezzeagra din Bonzanigo. Langa el a fost alaturi si Claeretta. Partizanii erau speriati ca Mussolini sa nu cada in mainile Aliatilor si sa scape de pedeapsa care era stabilita in Articolul 5 din Codul Justitiei.

Dar acestia au fost ucisi in seara lui 28 aprilie 1945 de catre Colonelul Valerio (depupat comunist) care a primit ordin de a finaliza misiunea.

Au fost ucisi si subordonatii lui Mussolini, iar cadavrele lor au fost ingramadite intr-un camion, iar pe 29 august 1945, camionul ajunge la Milano. Cele saptesprezece cadavre sunt aruncate in Piata Loreto langa un garaj, unde nazistii omorasera pe 14 august 1944, cincisprezece italieni ostatici.

Iar multimea din toate colturile Milanului vine sa-i vada, iar unui partizan ii vine ideea sa spanzure cadavrele de picioare de acoperisul unui garaj ca sa le poata privi toata lumea.

In felul acesta, la 29 aprilie 1945 se sfarseste prin violenta ceea ce la 23 martie 1919 incepuse prin violenta.