BEATRICE MANU DANIELA PÂRLEA LAURA GORAN [627574]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

ION CAUC

BEATRICE MANU DANIELA PÂRLEA LAURA GORAN

METODOLOGIA CERCETĂ RII
SOCIOLOGICE
– METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE –
Ediția a II-a

EDITURA FUNDAȚ IEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României

Metodologia cercet ării sociologice: metode și tehnici de
cercetare. Ediție a II-a / Ion Cauc, Beatrice Manu , Daniela Pârlea, Laura
Goran. – Bucure ști, Editura Funda ției România de Mâine , 2004
132 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-135-0

I. Cauc, Ion
II. Manu, Beatrice
III. Pârlea, Daniela
IV. Goran, Laura
303
316

©
Editura Funda ției România de Mâine , 2004

Redactor: Octavian CHE ȚAN
Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 8.11.2004; Coli tipar: 8,25
Format: 16/61 ×86

Splaiul Independen ței, Nr. 313, Bucure ști, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail: [anonimizat]

35
………………………….………………
7
………………………….………… 18
………………………….…. 20
………………………….…………. 23
26
………………………….……….
30
………………… 31
………………………….……………. 32
35
………………………….……. 35
………… 38
………………………….……….. 39
…… 44
………………………….………… 47
50
51
58
62
65
CUPRINS

I. METODOLOGIA CERCET ĂRII ȘTIINȚIFICE.
CUNOA ȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ A REALIT ĂȚII SOCIALE

1. Conținutul conceptului de metodologie ……………………………
2. Cunoașterea sociologic ă a realității sociale.
Repere epistemologice .

II. ETAPELE CERCET ĂRII SOCIOLOGICE

1. Stabilirea problemelor sociale
2. Analiza dimensional ă a conceptelor .
3. Analiza ipotezelor științifice .
4. Determinarea popula ției supuse investiga ției sociologice ………….
5. Stabilirea met odelor de cercetare și elaborarea instrumentelor
pentru recoltarea informa țiilor .
6. Ancheta pilot și cercetarea de teren propriu-zis ă
7. Prelucrarea informa țiilor .
8. Analiza datelor și explicarea proceselor și fenomenelor studiate ……
9. Redactarea raportului de cercetare .

III. ANCHETA SOCIOLOGIC Ă ȘI SONDAJUL DE OPINIE PUBLIC Ă

1. Specificul anchetei sociologice. Valoarea și limitele sale .
2. Obiectul anchetei sociologice .
3. Raportul dintre sondaj, anchet ă și cercetarea sociologic ă …… .
4. Tipurile anchetei sociologice

IV. ANCHETA PE BAZ Ă DE CHESTIONAR

1 Specificul anchetei pe baz ă de chestionar …………………………
2. Clasificarea chestionarelor ………………………….……………
3. Tipuri de întrebă ri ………………………….…………………….
4. Tehnici de structurare a chestionarului ……………………………
5. Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar …………………

4 ………………………….……………… 68
………………………….……………….. 68
………… 69
………………………….………….. 69
………………………….…. 70
………………………….… 73
………………………….…….. 75
………………………….………………… 76
………………………….………………….. 78
82
………………………….……………… 85
………………….…………………. 87
……………………… 89
……………… 96
……………….. 97
………………………….……………….. 98
………………….. 102
103
105
……………………… 106
107
109
112
117
…………………….. 119
121
128V. ANCHETA PE BAZ Ă DE INTERVIU

1. Precizări terminologice
2. Definirea interviului .
3. Interviul ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane
4. Schema situa ției de interviu .
5. Criterii de clasificare a in terviurilor .
6. Desfășurarea interviului de cercetare .

VI. DOCUMENTELE SOCIALE ÎN CERCETAREA SOCIOLOGIC Ă

1. Specificul tehnicii documentare .
2. Tipuri de documente .
3. Documente scrise .
4. Valoarea și limitele utiliz ării unor tipuri de documente …………..

VII. ANALIZA CON ȚINUTULUI COMUNICĂ RII

1. Scurt istoric. Definiț ii
2. Unitățile de analiz ă ……… .
3. Etapele analizei con ținutului comunic ării .

VIII. METODA OBSERVA ȚIEI SOCIOLOGICE

1. Definiția observației sociologice. Valoare și limite .
2. De la observa ția spontană la observa ția științifică .
3. Tipuri de observa ție .
4. Instrumente utilizate în observaț ia sociologic ă .
5. Regulile observa ției sociologice ………………………….………

IX. EXPERIMENTUL ÎN INVESTIGA ȚIA SOCIOLOGIC Ă

1. Scurt istoric al metodei experimentale ……………………………
2. Specificul metodei experimentale. Defini ții
3. Concepte de baz ă în metodologia experimentului psihosociologic …
4. Tipuri de experimente ………………………….……………….
5. Etapele cercet ării experimentale în psihosociologie ………………

X. CERCETAREA SOCIOMETRIC Ă

1. Sociometria – metod ă de cercetare ………………………….…….
2. Grupul mic – obiect de analiz ă sociometric ă .
3. Metodologia cercet ării sociometrice ………………………….……
4. Analiza și explicația proceselor sociale din grupurile mici …………

5
I. METODOLOGIA CERCET ĂRII ȘTIINȚ IFICE.
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚ IFICĂ A REALIT ĂȚII SOCIALE

1. Conținutul conceptului de metodologie
Sociologia studiaz ă organismul social ca întreg, ca totalitate. În
procesul devenirii sale, ca știință autonom ă, sociologia încorporeaz ă în
structura sa un ansamblu de modalit ăți specifice prin care sociologul se
raportează la natura faptelor sociale atunci când î și propune s ă pătrundă în
universul specific al acestora.
Metodologia cercet ării sociologice se define ște ca fiind totalitatea
demersurilor teoretice, tehnice și epistemologice pe care le întreprinde
cercetătorul faptelor sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoa ște
geneza, evolu ția și dispoziț ia acestui gen de fapte. Etimologic, metodologia
desemneaz ă „știința metodelor”; sensul pe care îl atribuim metodologiei în
acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice ,
metodico-tehnice și epistemologice pe care le întreprinde un cercet ător în
vederea cunoa șterii științifice a unor fapte, fenomeme sau procese sociale.
Definiția prezentat ă subliniaz ă faptul că în conținutul conceptului
„metodologia cercet ării sociologice” reg ăsim trei niveluri diferite de ordonare
a demersurilor pe care le presupune actul cunoa șterii științifice a faptelor
sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnic ș i nivelul epistemologic.
Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercet ătorul
pentru a desf ășura o cercetare concret ă a unui anumit domeniu al vie ții
sociale sunt multiple. El trebuie s ă-și clarifice cu exactitate nivelul la care a
ajuns cunoa șterea sociologic ă a domeniului pe care îl cerceteaz ă; să facă o
analiză critică a aparatului conceptual în care este reflectat ă realitatea social ă
devenită obiect al cercet ării științifice; să formuleze cu claritate ipoteze
generale și ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de
cauzalitate dintre componentele structurale ale realului social cercetat și alți
factori economici, politici, morali intrinse ci acestui real sau exteriori acestuia.

6 La nivelul teoretic avem în vedere func ția cognitiv ă pe care o
îndeplinește teoria sociologic ă. În orice cercetare concret ă sociologul
pornește de la un sistem de concepte ca re au intrat deja în patrimoniul științei
sociologice. Sociologul nu- și propune s ă redefineasc ă conceptele cu care
operează decât în m ăsura în care analizele proprii îl duc la concluzia c ă nici
una dintre defini țiile existente în literatura de specialitate nu exprim ă corect
sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemneaz ă. În aceast ă
privință este semnificativ ă disputa din jurul con ținutului conceptului de „fapt
social” care a început la sfâr șitul secolului trecut ș i nu s-a încheiat nici în
zilele noastre. Acesta este îns ă un caz aparte; în general, exist ă numeroase
concepte, ipoteze, teze, principii și legități (componente ale teoriei) care au
relativ aceeaș i semnifica ție pentru numero și sociologi.
Teoria sociologic ă orienteaz ă cercetătorul în actul cunoa șterii, dar
acesta nu se poate limita, în toate cazurile, numai la teorie. Via ța socială
presupune existen ța unor stări caracterizate prin stabilitate, repetabilitate ș i
rezistență în timp. Socialul are îns ă, spre deosebire de toate celelalte forme de
manifestare a lumii reale, o accentuat ă tendință de schimbare. Tocmai de
aceea cercetarea concret ă, de teren, asupra modelelor reale de construire și
dezvoltare a organismelor sociale es te una din principalele surse de
îmbogățire a teoriei sociologice.
Nivelul tehnic al metodologiei const ă în utilizarea de c ătre cercetător a
unui ansamblu de metode, tehnici, instrumente cu ajutorul că rora devine
posibilă dezvăluirea a ceea ce este esen țial, stabil în universul faptelor sociale
concrete în care se desf ășoară viața individului și a grupurilor umane.
Etimologic, „metoda” provin e din cuvântul grecesc methodos , care semnific ă
mijloc, cale, mod de expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli
și principii care trebuie respectate pentru a realiza cunoa șterea riguroasă a
obiectului cercetat.
Pe măsură ce s-a dezvoltat ca ș tiință autonomă, sociologia și-a creat și
metode adecvate studierii faptelor sociale. Emile Durkheim este primul
sociolog care abordeaz ă problematica metodologiei sociologice, în lucrarea
sa Regulile metodei sociologice. Sociologul francez folose ște noțiunea de
metodă în sensul în care ast ăzi speciali știi utilizeaz ă conceptul de
metodologie. El insist ă asupra tuturor demersurilor necesare actului
cunoașterii de la rigoarea definirii faptului social și până la observarea direct ă
a comportamentului uman sau ordonarea meticuloas ă a informa țiilor din
documentele statistice.

7În prima jum ătate a secolului XX se constituie și se experimenteaz ă deja
toate metodele și tehnicile utilizate ast ăzi în cercetarea sociologic ă. Vorbim
astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetarea științifică a realităț ii sociale
se utilizeaz ă metode cum ar fi: ancheta sociologic ă, metoda sociometric ă,
analiza con ținutului documentelor sociale, metoda experimental ă.
Dacă o metodă sau alta, o tehnic ă sau un procedeu oarecare ne permite
să atingem anumite obiective pe parcursul unei investiga ții sociologice,
metodologia sociologic ă ghidează întregul act al cunoa șterii de la delimitarea
obiectului de studiu pân ă la reconstituirea în plan teoretic a realit ății sociale
cercetate. Această afirmație conduce la ideea c ă, într-o cercetare concret ă, se
folosesc de regulă , concomitent, mai multe metode pentru a dep ăși limitele
cognitive ale fiec ăreia și pentru a eviden ția faptele sociale a șa cum sunt ele în
realitate și nu cum am dori noi – prin prisma propriei subiectivit ăți – să fie.
Nivelul epistemologic reprezint ă specificul actului cunoa șterii
fenomenelor și proceselor sociale. Din punct de vedere epistemologic nu sunt
prea numeroase demersurile pe care le întreprinde cercet ătorul vieții sociale,
dar este suficient s ă facem precizarea c ă niciodată nu vom realiza o
cunoaștere riguroas ă dacă nu vom avea în permanen ță în vedere natura
specifică a actului cognitiv în sociologie. În aceast ă știință nu numai c ă cele
mai importante surse de informa ții sunt oamenii, dar înse și faptele sociale
sunt moduri de a fi și de a face ale acestora. Tocmai de aceea un autentic
cercetător științific al vie ții sociale va putea fi numai acela care va avea
capacitatea de a distinge ceea ce sunt și fac oamenii în mod real de ceea ce
spun sau ar dori ei s ă fie și să facă. În măsura în care sociologul st ăpânește
bine teoria sociologic ă, metodele de cercetare pr oprii sociologiei, tehnicile și
procedeele de aplicare a fiec ărei metode, în aceea și măsură se asigur ă
rigoarea explica ției științifice a faptelor sociale în urma cercet ărilor concrete,
de teren. Prin sintagma „cunoa ștere și explicare științifică a realității sociale”
dorim să marcă m deosebirea dintre acest tip de cunoa ștere și cunoașterea
comună (spontană, cotidiană).

2. Cunoașterea sociologic ă a realității sociale.
Repere epistemologice
Nașterea sociologiei ca ș tiință a adus cu sine o serie de întreb ări și
probleme cu privire la utilizarea sim țului comun în interp retarea fenomenelor
sociale, precum și cu privire la necesitatea desprinderii de acesta și orientarea
către cunoașterea științifică a vieț ii sociale.

8 C. Wright Milis identific ă, în binecunoscuta sa lucrare Imaginaț ia
sociologică, o serie de probleme pe care le -au abordat sociologii de-a lungul
timpului (legate de structura social ă, schimbarea social ă sau raportul individ-
societate), pentru a stabili apoi obi ectul sociologiei, ca fiind studiul
influențelor reciproce dintre om și societate, dintre biografie și istorie.
Astfel, scopul cercet ării din domeniul științelor sociale este de a explica
aceste rela ții dintre indivizi ș i societate, precum și evoluțiile, schimb ările sau
conflictele sociale.
A. Cunoașterea comun ă–caracteristici
În viața de zi cu zi oamenii observ ă, analizează , evalueaz ă mediul
social în care tr ăiesc, dau explica ții și formuleaz ă predicții asupra unor
evenimente, fenomene și procese sociale. Oamenii tr ăiesc și muncesc
laolaltă, interacționează unii cu al ții, dobândind astfel o serie de cuno ștințe
privitoare la aceste lucruri ș i conturându-se o concep ție, mai mult sau mai
puțin clară, despre anumite fenomene ale socialului.
Prin experien ța de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre
noi să fie un fel de „specialist” în probleme sociale. Func ționează aici ceea ce
se numește cunoașterea la nivelul con științei comune, al sim țului comun, al
bunului sim ț (sau cunoa șterea spontan ă, cotidiană).
Indiferent de denumirea utilizat ă, trebuie re ținut faptul c ă simțul comun
reprezintă o conș tientizare a realului, este rezultatul contactului fiec ărui om
cu realitatea înconjur ătoare, în virtutea capacit ății acestuia de a o reflecta, dar
într-un mod subiectiv.
Cunoașterea comun ă se referă la acele credin țe, cunoștințe, explicații,
interpretări etc. obținute în mod spontan, fă ră o cercetare sistematic ă, fără
utilizarea unor metode științifice, ci în baza activit ăților practice nemijlocite,
contextelor obi șnuite (familie, cerc de prieteni, loc de munc ă etc.) ș i prin
intermediul mijloacelor naturale (sim țurile, limbajul natural, gândirea
obișnuită etc.).
Dacă a r f i să concertăm caracteristicile cunoașterii comune, ele ar
putea fi exprimate astfel:
a) Realitatea social ă este direct accesibil ă oamenilor obi șnuiți,
cunoașterea ei nu necesită utilizarea unor instrument e speciale; fenomenele,
caracteristicile, procesele etc. pot fi observate direct.
b) Realitatea social ă umană este foarte familiară oamenilor, datorită
faptului că fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup de munc ă,

9organizație etc.), tr ăiește în mijlocul celorlal ți și împărtășește cu ei valori,
credințe, gânduri comune.
c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizeaz ă
pentru a ob ține informa ții sunt diverse: ei îmbin ă observațiile proprii cu cele ale
altor oameni, pun întreb ări, se documenteaz ă din diferite surse (de exemplu
mass–media) și, astfel, ei ajung s ă emită idei, să formuleze ipoteze, s ă gene-
ralizeze, să facă predicții, să pună în legătură anumite cauze cu unele efecte etc.
După cum spunea Petru Ilu ț în Abordarea calitativ ă a socioumanului
(1997), oamenii, „actorul cotidian […] caut ă permanent aplicarea legii
minimului efort de gândire, a celui mai sc urt drum mental în vederea atingerii
obiectivului propus”.
d) În general, multe din teoriile științifice din cadrul disciplinelor
socioumane î și au corespondentul în cunoaș terea comun ă. Diferențele
constau mai mult în limbaj și modalitate de expresie. Ca exemplu,
formularea, atât de des auzită în limbajul comun, „cine se aseam ănă se
adună ” are în domeniul rela țiilor interpersonale ca ș i corespondent, teoria
care poart ă numele de „atrac ție prin asem ănare” dup ă cum o alt ă teorie,
specifică aceluiași domeniu, respectiv „atrac ția prin complementaritate”, în
limbajul comun este exprimat ă prin formularea „contrariile se atrag”.
În concluzie, cunoa șterea comun ă utilizează un limbaj natural, mai
puțin standardizat și riguros, un limbaj viu, care reu șește să surprindă de cele
mai multe ori diversitatea și bogăția realității sociale.
e) Cunoașterea comun ă este puternic stratificat ă, ea mergând de la
simple idei, constat ări, prejudecăț i, până la observa ții profunde, la explica ții și
raționamente de valoare.
Septimiu Chelea (1978) distingea dou ă forme esen țiale ale sim țului
comun; este vorba de „sim țul comun de prima mân ă” –cunoștințe provenite din
experienț a directă de viață – și „simțul comun de mâna a doua” – cuno ștințe
aprofundate prin lecturarea unor texte din diferite domenii: juridic, psihologic,
sociologic etc. Spre exemplificare putem oferi cazul unui preot dintr-o
comunitate rural ă care poate fi un adev ărat cunosc ător al rela țiilor ce se
stabilesc între membrii comunit ății, al comportamentelor și mentalităților lor.
B. Caracterul iluzoriu al cunoa șterii comune
În domeniul socioumanului, raportul dintre cunoa șterea comun ă și cea
științifică prezintă unele particularit ăți, în sensul c ă nu există o delimitare
foarte clară între ele, zona lor de intersec ție fiind destul de larg ă. Ca urmare,

10putem vorbi, atât de existen ța unei continuit ăți între cele dou ă tipuri de
cunoaștere, cât și de diferen țe, deosebiri, care le particularizeaz ă pe fiecare.
Recunoașterea aspectelor pozitive ale cunoa șterii comune impune ș i
evidențierea limitelor acesteia, delo c neglijabile, în scopul dep ășirii acestui tip
de cunoaștere ș i trecerea la un altul, la superior, cunoa șterea ș tiințifică.
Printre neajunsurile și limitele cunoa șterii comune putem enun ța:
a) Această cunoaștere este puternic marcat ă de subiectivitatea agentului
cunoașterii, de spiritul s ău de observa ție, de capacitatea sa de analiz ă și
sinteză, de mentalitatea, pregă tirea profesional ă etc. Astfel, în virtutea
acestora, oamenii ajung s ă filtreze informa țiile, să le rețină doar pe cele care
concordă cu propriile p ăreri și să le resping ă pe cele disonante, informa ții care
diferă de ideile proprii.
b) Cunoașterea comun ă are un caracter indivi dual, personal; chiar dacă
ideile obținute la acest nivel ar fi corecte ș i pertinente, ele întotdeauna vor fi
particulare, rezultatul unui context. Ele nu vor putea fi generalizate și nu vor
putea fi transferate la întreaga realitate social ă. Deși cunoașterea comun ă are
un caracter enciclopedic, ea este limitat ă doar la experien ța personală a
individului și doar preia opinii colective sau „explica ții”.
c) De asemenea, sim țul comun este spontan, nu are o finalitate
explicită, cum vom vedea c ă este cazul cunoa șterii științifice.
d) Cunoașterea comun ă are un caracter superficial, deseori înregistrând
doar legături aparente ș i întâmplătoare între anumite aspecte ale vie ții sociale.
e) Reprezent ărilor ce țin de sim țul comun le lipse ște precizia,
exactitatea; ele sunt formulat e în termeni vagi, nu pe baz ă de măsurare și /sau
numărare. De exemplu, sim țul comun formuleaz ă propoziții de genul:
„majoritatea oamenilor cred c ă…”, în timp ce cunoa șterea științifică operează
cu expresii de genul: „70% din tineri consider ă că…”.
Limitele cunoa șterii comune fiind enunț ate, trebuie s ă remarcăm și
faptul că un mare sociolog român, Henri H. Stahl (1974), ar ăta că la nivelul
acesteia ac ționează o serie de factori, care îi confer ă un caracter iluzoriu. Este
vorba de „ encultura ție” – transmiterea culturii de la o genera ție la alta – care,
prin elementul s ău de bază, limba, influenț ează modul de a gândi și a judeca
al oamenilor, și „socializarea ” – procesul prin care se formeaz ă
personalitatea individului, în acord cu normele și valorile impuse de
societatea în care tr ăiesc; cunoa șterea comun ă este, deci, influen țată de
zestrea cultural ă primită prin socializare.

11Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezult ă în mod clar necesitatea
depășirii, a rupturii de cunoa șterea spontan ă și trecerea la cunoa șterea științifică,
lucru eviden țiat, dealtfel, și de către întemeietorul ș colii sociologice franceze,
Emile Durkheim, în Regulile metodei sociologice .
C. Cunoașterea ș tiințifică – caracteristici
Spre deosebire de sim țul comun, cunoa șterea științifică reprezintă
cunoașterea realizat ă de oameni cu o pregă tire teoretic ă specială și care
utilizează instrumente adecvate de investigare a realit ății sociale; prin acest tip
de cunoaștere se urm ărește determinarea naturii fenomenelor și formularea
unor explica ții de valoare adecvate.
Dacă am vorbit despre caracteristicile cunoa șterii spontane și despre
caracterul ei iluzoriu, se cuvine a le eviden ția și pe cele ale cunoa șterii științifice.
Astfel:
a) La nivelul acestui tip de cunoa ștere, deși subiectivitatea nu este
exclusă în totalitate, ea are pondere mai mic ă și, mai mult decât atât, exist ă
posibilitatea de a o controla, într-o oarecare m ăsură, prin utilizarea unor metode
specifice și respectarea unor reguli de investigare.
b) Are un caracter impersonal, în sensul c ă aceeași realitate poate fi
studiată de către mai mulț i cercetători, pornind de la acelea și ipoteze, utilizând
aceleași instrumente, iar rezultatele la care se ajunge sunt apropiate.
c) Cunoașterea științifică are un caracter organizat și sistematizat.
d) De asemenea, vizeaz ă punerea în eviden ță a unor legături profunde între
diferite aspecte ale vieț ii sociale, vizeaz ă accesul la esenț a, la necesar la logic.
e) Cunoașterea științifică pornește de la un set de ipoteze, cu rol de
ghidare a investiga ției și a efortului de cunoa ștere, utilizeaz ă o serie de metode
și tehnici specifice, este orientat ă din punct de vedere metodologic și are o
anumită finalitate (ș tiințifică).
f) În plus fa ță de aceste caracteristici, constat ările la nivelul acestui tip de
cunoaștere, se bazează pe măsurare și /sau numărare.
Așa cum între activitatea practic ă a oamenilor și activitatea de cunoa ștere
există o strânsă legătură, așa cum sim țul comun a fost dep ășit în decursul
timpului de cunoa șterea științifică, tot așa, cunoașterea societăț ii a cunoscut
același proces, de dep ășire a cuno ștințelor la nivelul sim țului comun de c ătre
cunoașterea teoretic ă, din ce în ce mai complex ă, prin apari ția și dezvoltarea
științelor socioumane (sociologia, psihologia, antropologia etc.).

12D. Dublete conceptuale ale realit ății socioumane
Disciplinele socioumane au dezvoltat numeroase teorii și metode pentru
cunoașterea și înțelegerea fenomenelor, proceselor, faptelor care compun via ța
socială. Această realitate socioumană este descris ă printr-o serie de „ binoame
conceptuale”, dup ă cum precizează Petru Iluț (1997, pag. 24), dublete pe care
le vom eviden ția în continuare.
Un prim exemplu îl constituie binomul obiectiv – subiectiv , binom ce
relevă, poate cel mai bine, dualitatea realit ății sociale. Aceasta din urm ă este un
sistem alcă tuit din diverse for țe și structuri existe nte în afara voin ței și
conștiinței individului, deci care sunt „obiective”, dar și din elemente care
depind de individ, factori pe care acesta îi poate controla, deci „subiectivi”.
„Agenții umani, în calitate de in divizi, grupuri, popoare și culturi
construiesc mereu, prin interac țiune, atât realitatea subiectiv ă, cât și pe cea
obiectivă” (P. Iluț, 1997, pag.25).
Un alt binom ce reflectă natura dual ă a realităț ii socioumane este
binomul teoretic – empiric .
Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explica țiile, teoriile,
interpretările, ipotezele elaborate asupra realit ății. Paul Lazarsfeld eviden țiază
(după Traian Rotariu, Petru Ilu ț,1997, pag.20) „rolul activităț ii teoretice în
cercetarea sociologic ă:
• stabilirea de scheme clasificatorii precise;
• formularea de concepte complexe care orientează observatorul spre
fapte interesante;
• formularea de probleme de cercetare având o mare importan ță din
punctul de vedere al societ ății;
• formularea de idei generale asupra manierei în care se produc
schimbările actuale sau a felului în care pot fi provocate;
• previziuni fondate pe descoperiri empirice înc ă neverificate (ipoteze);
• punerea în rela ție a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja
verificate(interpretarea)”.
Spre deosebire de „teoretic”, prin „empiric” se înț elege studierea
concretă a realităț ii sociale, prin utilizarea unor metode și tehnici specifice
(observația, ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul c ărora cercetă torii obțin
date, informa ții și cunosc astfel, realitatea. Robert King Merton (1972)
sistematizeaz ă, astfel, func țiile cercetării empirice în dezvoltarea teoriei:
• inițierea teoriei, prin descoperirea de fapt nea șteptate;

13• orientarea teoriei, prin eviden țierea de noi direc ții și preocupări
teoretice;
• reformularea teoriei, prin elaborar ea de noi scheme explicative ale unor
fenomene ș i procese sociale;
• clarificarea conceptelor utilizate în teorie.
În cadrul disciplinelor socioumane, orice demers ș tiințific are atât o baz ă
teoretică, cât și una practic ă, cei mai mul ți specialiști recunoscând valabilitatea
și necesitatea principiului unit ății dintre cele dou ă dimensiuni, precum și
determinarea lor reciproc ă.
Cantitativ – calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, în
special în sociologie, concepte care au prilegiat numeroase dezbateri cu la
privire înțelesul lor. Totuș i, majoritatea teoreticienilor și metodologilor, este de
părere Petru Ilu ț (1997, pag.40), au că zut de acord asupra urm ătorului lucru:
conceptele pot fi analizate co mparativ din perspectiva a dou ă planuri – cel
epistemologic și cel metodologic.
Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune
existența unei realit ăți obiective, a unor structuri exterioare indivizilor, apelând
la descrieri și explicații ale acestora, în timp ce modelul calitativist pune
accentul pe subiectivitatea uman ă, pe motiva țiile și așteptările indivizilor, pe
înțelegerea (comprehensiunea) realităț ii sociale.
Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al
metodelor și strategiilor folosite, putem spune c ă modelul cantitativist se
bazează pe metode și tehnici structurate (anchet ă pe bază de chestionar,
experimentul etc.), iar modelul calitativist utilizeaz ă metode și tehnici
nestructurate (interviu de grup, studiul de caz, observa ția participativ ă etc.).
În afara acestor dublete conceptuale de mare importan ță în sociologie,
mai putem aminti și pe cel marco – micro , care are în vedere complexitatea
universului sociouman și desemneaz ă mai mult un mod specific de analiz ă.
„Macro” se refer ă la unități sociale de volum mare, analiza „macro”
desemnând, de fapt, analiz ă la nivel global, consider area în mare a sistemului
social, a fenomenelor și proceselor ce îl compun, iar „micro” desemneaz ă
unitățile sociale (grupuri) mici, anal iza „micro” reprezentând analiza
elementelor, a entit ăților ce compun unităț ile sociale complexe.
Iată, așadar, că universul sociouman are o natur ă duală, iar cunoa șterea
lui nu este posibil ă fără înțelegerea acestor concepte care îl definesc.

14E. Rodul paradigmelor în cercetarea științifică
Societatea uman ă este guvernată de o serie de configura ții, de legități și
regularităț i pe care teoriile științifice trebuie să le explice. De aceea, metoda cea
mai bună pentru a descifra și a surprinde statutul unei discipline const ă în
„identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizeaz ă” (Raymond
Boudon, 1990,pag.202).
Termenul de paradigm ă poate fi definit în multe moduri, dar cel mai
frecvent el este utilizat în sensul de model, de „pattern”.
Pentru Thomas S. Kuhn (după S. Chelcea, 1998) paradigmele sunt
„exemple împ ărtășite în comun” de c ătre o comunitate științifică și care „pot
îndeplini func ții de cunoa ștere atribuite în mod obi șnuit regulilor împ ărtășite în
comun”, totalitatea realiz ărilor dintr-un anumit domeniu acceptate de o
comunitate științifică și care oferă un model pentru problemele ridicate de
cercetare, în timp ce pentru Robert King Merton (1990, pag. 202-203) termenul
de „paradigm ă” desemnează „limbajul în care sunt formulate teoriile”
sau„subansambluri importante ale teoriilo r emise în cadrul unei discipline”, un
set de propozi ții, concepte, metode și instrumente de investiga ție cu caracter
normativ ș i care au rolul de a ghida cercetarea într-un anumit domeniu.
Indiferent de defini ția pe care o utiliz ăm, rolul pe care îl ocup ă
paradigmele în cercetarea științifică, în general, și în cea sociologic ă, în special,
este incontestabil.
Pornind de la o analiz ă a teoriilor sociologice, Raymond Boudon
identifică în Efecte perverse și ordine social ă (1977) două mari familii de
paradigme: este vorba de paradigmele „interac ționiste” și de cele
„deterministe”.
În cazul paradigmelor interac ționiste actele actorilor sociali sunt
„acțiuni orientate c ătre un scop” – adic ă sunt acte inten ționale, explicate prin
finalitățile pe care acei actori le urm ăresc, în contextul interac țiunii dintre
aceștia, indiferent de condiț iile de la care se porne ște.
Dacă vorbim îns ă de paradigme deterministe , actelor actorilor sunt
tratate ca fiind „comportame nte”, iar acestea din urm ă sunt înțelese numai
plecând de la elementele ante rioare acestuia, de la condiț iile care îl determin ă și
îl fac posibil.
Autorul oferă , spre exemplificare, dou ă relatări diferite cu privire la
accidentele de circula ție:

15„1. Cei doi automobili ști angajați față în față, pe banda centrală a unei
șosele cu trei benzi, și-au lansat apeluri de faruri repetate. Șocul frontal n-a
putut fi evitat (ziarele).
2. Domnul X, un industria ș important care p ărea ameț it când a p ărăsit
restaurantul, dup ă un dineu de afaceri a intrat cu automobilul într-un
copac(ziarele)”.
Dacă analizăm cele dou ă relatări, putem observa c ă accidentul este
prezent, în prima situa ție, ca fiind consecin ța faptului c ă nici unul din cei doi
automobili ști nu a cedat în fa ța celuilalt, fiecare încercând s ă iasă câștigător din
jocul în care au intrat. Nu afl ăm nimic despre ocupa ția lor, despre locul din care
vin etc., elemente care apar în cel de-a l doilea caz. Aici, accidentul este explicat
prin existen ța unor împrejur ări, cauze, care l-au f ăcut posibil. Astfel, șoferul era
un om de afaceri, deci era normal s ă participe la un dineu de afaceri; se știe că
în asemenea ocazii se consum ă băuturi alcoolice și era de așteptat ca el s ă fie în
stare de ebrietate. În conclu zie, accidentul are o explica ție logică, el fiind datorat
stărilor care l-au precedat.
Cele două exemple sunt total diferite, dar ele permit eviden țierea
distincției fundamentale între teoriile sociologice, între paradigmele
interacționiste și cele deterministe:
În sociologie sunt utilizate atât paradigmele interac ționiste, cât și cele
deterministe, fenomenele și procesele sociale fiind studiate din ambele
perspective, în func ție de natura și structura acestor procese, de contextul
cercetării, de evolu ția sociologiei etc.; faptele, fenomenele sociale,
comportamentele, pot fi explicate atât în interac țiune cu alte fenomene și
procese sociale, ca rezultat al compunerii unei mul țimi de acțiuni (urmărindu-se
doar rezultatul final), cât și plecând de la anumite condi ții și cauze preexistente,
ca rezultat al unor comportamente cauzate de existen ța unor elemente
anterioare lor și care determin ă efectele de rigoare.
Fiecare model elaborat a co ntribuit într-o anumit ă măsură la dezvoltarea
științei, o paradigm ă neputând fi considerat ă „adevărată sau falsă, realistă sau
irealistă”. Ea nu poate fi decât „mai mult sau mai pu țin adaptată fenomenului
pe care dorim s ă-l analizăm” (R. Boudon, 1990,pag.263).

16BIBLIOGRAFIE
BOUDON, Raymond, Texte sociologice alese , Editura Humanitas, Bucure ști, 1990.
BOUDON, Raymond, Efecte perverse și ordine social ă,1977.
CHELCEA, Septimiu, Chestionarul în investiga ția sociologic ă, Editura Ș tiințifică și
Enciclopedică , București, 1975.
DABU, Romulus, IELICI, Brigitte, Sociologia industrial ă, Editura de Vest, Timi șoara,
1995.
DURKHEIM, Emile, Regulile metodei sociologice, Editura Cultura Na țională,
București,1924.
GRAWITZ, Madeleine, Méthodes des sciences sociales , Paris, 1972.
ILUȚ, Petru, Abordarea calitativ ă a socioumanului , Editura Polirom, Ia și, 1997.
MĂRGINEAN, Ioan, Proiectarea cercet ării sociologice, Editura Polirom, Ia și, 2000.
MERTON, Robert King, Influenț a cercetării empirice asupra teoriei , în Cunoașterea
faptului social , seria Teorie și metodă în științele sociale , vol. 8, Editura
Politică, București,1972.
MILLS, C. Wright , Imaginația sociologică , Editura Politic ă, București, 1975.
ROTARIU, Traian, ILU Ț, Petru, Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie , Editura
Polirom, Ia și, 1997 .
STAHL, Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice , 1934.
STAHL, Henri Henri, Teoria și practica investiga țiilor sociale , vol. 1, Editura Ș tiințifică
și Enciclopedic ă, Bucureș ti,1974.

17
II. ETAPELE CERCET ĂRII SOCIOLOGICE

Fundamentarea științifică a deciziilor în conducerea organiza țiilor
economice și instituțiilor sociale solicit ă studii complexe în scopul determină rii
gradului de dezvoltare a caracteris ticilor proceselor sociale, a influen ței
diferiț ilor factori asupra mi șcării întregului organism social, a climatului
psihosocial în care se realizeaz ă acțiunea uman ă desfășurată de grupuri și
colectivități. Aceste studii se realizeaz ă fie de către laboratoarele de cercetare
ale instituțiilor și organizațiilor economice, fie de c ătre instituții specializate în
cercetarea științifică a proceselor psihosociale.
În cel de-al doilea caz, cercetarea se realizeaz ă în baza unui contract,
care, pe lâng ă clauzele specifice acestor documente presupune o permanent ă
cooperare între cercetă tori și conducerea organiza țiilor (Director, Consiliu de
Administra ție etc.). Cooperarea institu ționalizată între cele dou ă părți are drept
consecință nu numai cre șterea rentabilit ății în realizarea obiectivelor propuse, ci
și substanțializarea îns ăși a conținutului activit ății de cercetare. Organizarea și
conducerea colectivit ății umane presupun asigurarea unit ății de acțiune, în
condițiile existen ței unei mari variet ăți de relații (economice, juridice, culturale,
morale), de interese (individuale, colective, generale), de motiva ții, de opinii
etc. În acest context, luarea oric ărei decizii trebuie s ă fie precedat ă de
cunoașterea tuturor aspectelor pe care le îmbrac ă fiecare dintre elementele
componente ale organiza țiilor și instituț iilor sociale. Cercet ătorii cunosc, de
regulă, mai bine condi țiile de func ționalitate ale modelelor teoretice și
raporturile logice ( și legice) dintre elementele de structur ă ale acestora. La
rândul lor, managerii cunosc mult mai bine factorii stimulatori și elementele
disfuncț ionale ale modelelor de organizare existente.
În acest caz, dialogul dintre cele dou ă părți interesate permite s ă fie
reținut întregul câmp de atribute semnificativ pentru analiza teoretic ă și, în
același timp, cu o bogat ă substanță din punct de vedere al practicii sociale.

18 Cercetarea științifică fiind ea îns ăși un tip specific de ac țiune uman ă
trebuie conceput ă și desfășurată în baza unui program riguros elaborat, în
cadrul căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea presupunând un
ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate
există mai multe modalit ăți de a clasifica etapele unei cercet ări psiho-
sociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale de
desfășurare a cercet ării științifice, astfel încât s ă nu se omit ă nici unul din
demersurile care ar putea s ă afecteze calitatea analizei întreprinse. Propunem
următoarea schem ă de desfășurare a activit ății de cercetare:
• Stabilirea problemei social e (obiectul analizei);
• Analiza dimensională a conceptelor (opera ționalizarea conceptelor);
• Analiza ipotezelor ș tiințifice
• Determinarea popula ției supuse investiga ției sociologice;
• Stabilirea metodelor de cercetare;
• Elaborarea instrumentelor necesare recolt ării informa țiilor sociale;
• Testarea instrumentelor (ancheta -pilot);
• Recoltarea informa țiilor (cercetarea de teren);
• Prelucrarea informa țiilor;
• Analiza informa țiilor și explicarea proceselor socio-economice studiate;
• Întocmirea raportului de cercetare.1

1. Stabilirea problemelor sociale
Cercetarea socială complexă poate fi autentic științifică și, deci, util ă în
condițiile în care exist ă unitate deplin ă între concep ția științifică despre
organizația sau organiz ările socio-economice studiate și principiile teoretice și
metodologice ale cercetă rii acestor organiz ări.
Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unit ăți este structura
proceselor considerate obiect al analizei științifice. Sursele principale pentru
cunoașterea structurii organiza țiilor economice, institu țiilor sociale, unit ăților
administrativ-teritoriale etc. sunt: documentele oficiale prin care se
instituționalizează întreaga organizare social ă; și informațiile rezultate din
cercetări realizate anterior celei pe care noi în șine o inițiem.

1 Unele dintre etapele men ționate vor constitui obiect de tratare în lec ții distincte;
asupra acestora nu vom insista pe larg în explica țiile pe care le vom da con ținutului
activității presupuse de o bun ă organizare și desfășurare a cercet ării sociologice.

19În elaborarea programelor și metodologiilor de cercetare se porne ște de
la problemele reale pe care le ridic ă viața socială. Ce sunt, de fapt, problemele
sociale sau, altfel formulat, când apreciem c ă o anumită situație din realitate
devine problema socială care se cere a fi explicat ă prin intermediul cercet ării
științifice?
În activitatea practic ă nemijlocit ă, oamenii transform ă permanent
obiectele muncii în valori materiale și spirituale necesare vie ții lor. În procesul
de transformare a obiectelor naturale și sociale se modific ă propriile condi ții de
viață, se perfecționează mijloacele activit ății, se impun noi tipuri de organizare,
se amplifică raporturile dintre oameni, se dezvolt ă ei înșiși sub aspectul însu șirii
de noi cunoș tințe, acumulării de noi experien țe etc.
Noile produse ale activit ății practice (socialul reprodus pe o nou ă treaptă)
devin ele însele factori de modificare a structurilor și relațiilor din interiorul
proceselor sau dintre diferite fenomene și procese sociale. Influen țele și
determinările produse de factorii economici, sociali , politici, culturali în noile
condiții create nu pot fi totdeauna pe rcepute prin intermediul cunoa șterii
comune, al simplei experien țe, deși acest gen de cunoa ștere îndepline ște un rol
important. Cunoa șterea rezultat ă din experienț a și confruntarea nemijlocit ă cu
realitățile în noile condi ții poate să conducă la constatarea c ă un anume tip de
activitate, într-o form ă organizată dată, este mai eficient sau, dimpotriv ă, se
caracterizeaz ă prin deregl ări în sistemul de rela ții, ori pe planul rezultatelor
obținute. Starea de fapt caracterizată prin imposibilitatea de a determina prin
intermediul cunoa șterii comune cauzele care dau noi direc ții evoluției
proceselor reale o denumim problema social ă. Prin aceast ă formulare nu avem
în vedere orice fel de schimbare, ci numai acele schimb ări care au o
semnificație deosebit ă pentru realizarea obiectivelor din programele de ac țiune
pentru satisfacerea intereselor fundament ale ale grupurilor umane implicate în
activitățile ce fac obiectul analizei.
Cunoașterea exactă a stărilor de fapt este benefic ă în două situații:
a) dacă se constat ă existența unei stări conflictuale, a unor factori care
dereglează sistemele organizate și limitează câmpul de acț iune și, implicit,
eficiența acestei ac țiuni, analiza științifică se impune ca una dintre modalit ățile
de depistare a cauzelor care au generat astfel de situa ții.
b) atunci când elementele nou ap ărute prefigureaz ă evoluția unor structuri
în cadrul c ărora acț iunea poate să devină eficientă, cunoașterea cauzelor ș i a
factorilor stimulatori în vederea evaluă rii posibilităț ii generaliz ării lor.

202. Analiza dimensional ă a conceptelor
Necesitatea analizei conceptelor
În plan teoretico-metodologic, într eaga activitate de cercetare sociologic ă
este marcat ă de utilizarea termenilor:”concept”, „variabil ă” și „indicator”. Pe de
altă parte, în practica elabor ării programelor de cercetare concret ă, constituie un
moment de real ă importan ță, pentru fiecare cercetare științifică riguroasă,
asemenea probleme ca: analiza c onceptelor în care este reflectată realitatea, ca
și stabilirea variabilelor și indicatorilor pe baza c ărora urmeaz ă să se realizeze
recoltarea, prelucrarea și analiza informa țiilor socio-economice. Dup ă cum se
știe, conceptele constituie esen ța oricărei teorii științifice, iar sociologia îș i
elaborează un sistem conceptual bog at, în care sunt exprimate, foarte variat ca
grad de abstractizare, numeroasele procese și dimensiuni ale vie ții sociale:
societate, comunitate uman ă, grup social, structur ă socială, relații sociale,
acțiune social ă, participare, integrare socio-economic ă și politică a grupurilor ș i
colectivităților umane etc. Tocmai în concepte, ipoteze și legi este concentrat și
esențializat întregul efort de cunoa ștere științifică a societăț ii.
Teoria sociologic ă poate să orienteze noile cercetă ri, să explice o serie de
fenomene a c ăror manifestare a r ămas relativ neschimbat ă, să elaboreze noi
metode de analiz ă și de explica ție pentru interpretarea situa țiilor noi din via ța
societății. Conceptele pot s ă îndeplineasc ă o astfel de func ție datorită faptului că
particularitatea lor constă în „captarea ș i fixarea unui con ținut informa țional apt
de a fi reprodus identic de diferi ți agenți cunoscători” (Cornel Popa, 1972).
Determinarea semnificaț iei conceptelor se realizeaz ă pe calea defini țiilor. În
cadrul teoriei cunoa șterii sunt luate în considerare o varietate de tipuri de
definire; aici suntem interesa ți în mod deosebit de defini țiile nominale și
operaționale.
Definiția nominal ă este o defini ție lexicală, ea se realizează la nivel
interlingvistic, verbal și constă în explicitarea unui termen necunoscut cu
ajutorul unor termeni cunoscu ți. Definiția nominală a conceptelor este
rezultatul final al cercet ării concrete sau al analizelor teoretice și marcheaz ă un
moment calitativ al cunoa șterii științifice. Dar, ac țiunea uman ă, sub forma
practicii productive, a organiz ării și conducerii și sub multiple alte forme,
modifică în permanen ță starea proceselor vie ții sociale; apar fenomene noi, se
diversifică raporturile socio-economice, politice și culturale, se elaboreaz ă noi
programe de ac țiune care sporesc exigen țele față de calitățile profesionale,
culturale și umane, în general, se instituie criterii noi de apreciere valoric ă a

21 faptelor și lucrurilor, de promovare social ă etc. Apar deci noi probleme sociale,
care se cer a fi studiate în vederea fundament ării științifice a deciziilor,
raționalizării acțiunii, model ării comportamentelor ș i atitudinilor indivizilor și
grupurilor umane.
În elaborarea noilor programe de cercetare se porne ște, de data aceasta,
de la achizi țiile cercetărilor anterioare, inclusiv de la defini țiile (nominale) date
conceptelor în care au fost condensate toate informa țiile obținute din aceste
cercetări. Se parcurge, de fapt, drumul inve rs: de la teorie la practica social ă, la
„realitatea vie”. Acest demers metodologic se realizeaz ă prin intermediul
definiției operaționale.1
Definiția operațională constă în prescrierea operaț iilor empirice necesare
trecerii de la teorie la cercetarea concret ă. Ea este dependent ă de definiț ia
nominală și se poate efectua cu succes numai pe baza acesteia din urm ă. Prin
încorporarea defini ției operaționale în contextul cercet ării științifice se asigur ă
trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-o procedur ă sistematic ă de
indicare a opera țiilor de m ăsurare ce urmează să fie efectuate asupra
domeniului cercetat.
În înțelesul strict al cuvântului, defini ția operațională este specific ă numai
conceptelor apropiate de concretul ne mijlocit, acelea cu un grad redus de
generalitate (de abstrac ție). Prin opera ționalizarea conceptelor (sau construc ția
variabilelor) se desemneaz ă însă întregul proces de evidenț iere a dimensiunilor
și indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedur ă
de investigare concret ă. Între conceptele generale și realitatea empiric ă
reflectată de aceste concepte se stabile ște o relaț ie mediată de către așa-numitele
operaționalizări verticale și orizontale.
P.F. Lazarsfeld este cel care elaboreaz ă paradigma opera ționalizării
conceptelor în cercetarea sociologic ă. Această paradigm ă cuprinde:
reprezentarea imagistic ă a conceptului, specificarea conceptului prin stabilirea
dimensiunilor, alegerea indicatorilor și construc ția indicilor empirici (P.F.
Lazarsfeld). De și această schemă este larg acceptată în literatur ă, se cuvine s ă
facem o precizare care vizeaz ă un neajuns esen țial și anume faptul c ă nu putem
accepta ideea potrivit c ăreia o cercetare poate fi încununat ă de succes dac ă se
pornește de la o reprezentare imagistic ă a conceptului. În realitate, trebuie s ă

1 Termenul de „defini ție operațională” are, în acest context, aceea și semnifica ție
cu termenii de „opera ționalizarea conceptelor” și „construc ția variabilelor”, termeni
frecvent întâlni ți în literatura de specialitate.

22realizăm o definire cât mai riguroas ă a domeniului supus cercet ării, ceea ce se
constituie într-o premis ă favorabil ă efectuării celorlalte etape ale
operaționalizării.
Etapele opera ționalizării conceptelor
a) După definirea conceptelor pe cale nominal ă se trece la stabilirea
dimensiunilor conceptului, ca prim ă operație pe care o face cercet ătorul pentru
a apropia formele gândirii abstracte (conceptele) de manifest ările concrete ale
lumii reale pe care urmeaz ă s-o cerceteze cu ajut orul unor metode științifice.
A stabili dimensiunile unui concept înseamnă , de fapt, a nominaliza
domeniile sau elementele structurale esen țiale care compun procesul sau
realitatea desemnat ă de conceptul respectiv. Se au în vedere acele componente
care se constituie, la rândul lor, în entit ăți relativ autonome cu o structur ă a lor
proprie și cu multiple rela ții cu alte fapte și procese naturale, sociale,
economice, politice etc.
Următorul moment va consta din stabilirea variabilelor .
b) Variabile și funcția lor în cercetarea sociologic ă
Termenul „variabil ă” exprimă fenomene, procese sau rela ții proprii
realității desemnate de dimensiu nile conceptului opera ționalizat și care au
proprietatea de a- și modifica con ținutul lor sau a produce modific ări de conținut
asupra altor fenomene și procese din câmpul realit ății cercetate. Cu alte cuvinte,
prin variabile se exprim ă în sociologie caracteristica general ă a lumii reale, aceea
de schimbare (dezvoltare). Func ția principal ă a variabilelor constă în faptul că ele
permit agentului cunosc ător (cercetătorului) să detașeze sensurile schimb ării și
dezvoltării, să stabileasc ă condiț iile în care se realizeaz ă acestea, precum ș i
factorii care stimuleaz ă sau frâneaz ă dezvoltarea unui proces oarecare.
Următorul moment îl constituie stabilirea indicatorilor.
c) Indicatorii în sociologie. Natura și funcțiile lor
Termenul de indicator este utilizat în sociologie pentru a desemna o
particularitate elementar ă a unei teme, o tr ăsătură caracteristic ă a realității
sociale (vezi M. Cons tantinescu, 1972).
Indicatorii sociologici sunt de fapt elaborate conceptuale, reflectând
anumite trăsături ale fenomenelor și proceselor sociale, ale comportamentelor și
acțiunilor sociale. Cele mai simple fenomene îndeplinesc rolul de indicatori
pentru fenomenele sociale complexe.

23În general, indicatorul est e considerat o „caracteristic ă”, exprimată
numeric, a unei categorii economice sau sociale, fiind astfel no țiunea pentru o
expresie numeric ă determinat ă pe bază de observa ții statistice (V. Trebici,
1975). Dar înainte de a fi o caracteristic ă a unei categorii (concept) cum, în mod
corect men ționează autorul citat, indicatorul este o caracteristic ă a realităț ii care
poate fi perceput ă de către subiectul cunosc ător și prin intermediul c ăreia este
exprimat gradul de dezvoltare al fe nomenului real pe care îl caracterizeaz ă.
De menționat faptul c ă între indicatori și indicatul lor se stabile ște o
relație statistică, iar legătura dintre ei are un caracter probabilist.
În cercetarea sociologic ă se face apel atât la indicatorii empirici (direct
observați), cât și la indicatori defini ționali.
Elaborarea propriu-zis ă a indicatorilor sociologici trebuie s ă fie precedat ă
de o activitate teoretic ă de definire a conceptelor de analiz ă și determinare
conceptual ă. Ei sunt rezultatul direct al acestei activit ăți teoretice, cu alte
cuvinte, decurg nemijlocit din analiza domeniului aflat în cercetare, utilizând
atât cunoștințele acumulate în studierea sa, cât și rezultatele observa ției directe a
realității sociale.
De regulă, în studiile exploratorii se porne ște de la un num ăr mai mare
de indicatori, iar pe parcurs sunt elimina ți indicatorii nesemnificativi și sunt
reținuți doar aceia care se dovedesc relevan ți în raport cu obiectul analizat și
obiectivele urm ărite.
Formularea indicatorilor pentru fi ecare din variabilele „construite”
desăvârșește operaționalizarea conceptului analizat. În acest moment, cerce-
tătorul are în fa ța sa descrierea detaliat ă a tuturor sau cel pu țin a principalelor
caracteristici ale procesului sau domeniului realit ății care constituie obiectul
cercetării concrete proiectate. În metodologia sociologic ă totalitatea elemen-
telor componente, ori altfel spus, a dimensiunilor, factorilor de schimbare
(variabile) și a caracteristicilor (indicatorii) unui fenomen sau proces socio-
economic poart ă denumirea de spa țiu (câmp) de atribute.
Componentele schemei opera ționale (caracteristicile realit ății) se consti-
tuie, la rândul lor, în criterii pentru st abilirea surselor din care ne vom recolta
informațiile și în funcție de care vom redacta instrumentele adecvate acestui scop.

3. Analiza ipotezelor științifice
Precizări terminologice. Defini ția ipotezei
Ipoteza constituie un element indispensabil al construc ției teoretice
științifice și, în acela și timp, al investiga ției de teren. Stabilirea ipotezelor
științifice – moment cheie al cercet ării științifice – pune în eviden ță

24interdependenț a dintre abordarea teoretic ă și cercetarea concret ă, care se
condiționează reciproc.
Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, baz ă”
(derivând din termenii grece ști „hypo” – dedesubt și „thesis” – acț iunea de a
pune).
Principiul și ipoteza reprezint ă ambele începutul, temelia unei construc ții
teoretice. Spre deosebire de ipotez ă, principiul (în limba latin ă „principium”
desemnând pe acela care este primul) este enun țul unei explica ții temeinic
verificate; ipoteza științifică funcționând și ea ca început, temelie – este
explicație anticipată , plauzibil ă pentru a sus ține o construc ție teoretic ă ce
urmează să fie ulterior supus ă testării, verificării empirice.
Echivalentul ipotezei științifice în planul cunoa șterii comune (spontane)
îl constituie b ănuiala. Pornind de la observa ții întâmplătoare a ceea ce ni se
întâmplă facem leg ături, presupoziț ii despre evenimente și fenomene. Ipotezele
științifice însă , pe care le reg ăsim în planul cunoa șterii științifice, se bazeaz ă pe
observații sistematice, fiind cele „care d ă posibilitatea trecerii de la cunoa șterea
faptelor la cunoa șterea legilor de producere a acestor fapte” (S. Chelcea, 1998).
Ipoteza este „enun țul unei rela ții cauzale într-o form ă care permite
verificarea empiric ă” (Th. Caplow, 1970).
Elaborarea ipotezelor empirice
Ca urmare a specificului complex al realit ății investigate și al procesului
de cunoaștere a acesteia, teoria științifică este structurat ă pe diferite nivele de
generalizare, de la cel al teoriilor fundam entale, la „teoriile sociologice de rang
mediu” (R.K. Merton, 1972), ajungâ ndu-se la ipoteze.
Teoria științifică este constituit ă dintr-o multitudine de ipoteze elaborate
și organizate asemenea unui sistem logic deductiv în care unele ipoteze, de
nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate – numite ipoteze
teoretice) servesc ca premise ini țiale ale teoriei, în timp ce celelalte enun țuri
urmează logic (constituind ipotezele cu nive l minim de generalitate – ipoteze
de lucru). Ipotezele teoretice (ipot eze fundamentale) sunt generale și indirect
testabile; ipotezele de lucr u (sau ipoteze empirice, de cercetare), derivate din
primele, reprezint ă enunțuri direct testabile sau verificabile empiric (în
cercetarea empiric ă, de teren).
În esență, modalitatea cel mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de
lucru o reprezint ă deducerea acestora din teorie. Rela ția dintre ipotezele de nivel
maxim de generalitate, ipotezele de nive l mediu, respectiv ipotezele de nivel

minim de generalitate este redată de următoarea schem ă (vezi Radu J. Bogdan și
Aurora Milcoveanu, 1974):

Trebuie subliniat faptul c ă justificarea teoretic ă a problemei sociale în
discuție, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercet ării
științifice anterioare elabor ării ipotezelor de lucru – pr imele reprezentând un sistem
de ipoteze indirect testabile (teoreti ce) din care sunt derivate logic enunț uri direct
testabile (ipoteze de lucru) a c ăror confirmare sau infirmare va fi redat ă de datele
empirice (informa țiile furnizate de cercetarea de teren).
Alte două modalități de stabilire a ipotezelor – prezentate de Septimiu
Chelcea în lucrarea: Cercetarea Sociologic ă. Metode și Tehnici , (autori:
S.Chelcea, I.M ărginean, I.Cauc, Edit. Destin, Deva, 1998) – sunt:
Experiența cercetă torului științific – saturat de literatura științifică și
analizând datele din cercet ările empirice anterioare, cercet ătorul are capacitatea
de a intui rela ții între faptele ș i fenomenele observate, formulând ipoteze despre
„regularitatea probabil ă a producerii lor, despre legă turile posibile dintre ele”
(S. Chelcea, 1998).
– Ipotezele sociologice și psihologice pot fi stabilite și prin analogie cu
fenomenele fizice, chimice, biologice.
Validitatea ipotezelor
Ipotezele reprezint ă enunțuri „prin care se pot formula explica ții cauzale
sau funcționale” (I. M ărginean, 2000); cu ajutorul lor se verific ă relațiile dintre
variabilele empirice. Ipotezele de lucru iau forma unor implica ții logice:
„Dacă A atunci B”,
de exemplu: „Dac ă coeziunea colectiv ă într-o institu ție este mare, atunci reu șita
acțiunii grupurilor de presiune este mic ă” ; sau „Dac ă copiii sunt crescu ți
25

26într-un mediu familial violent, atunci ei sunt caracteriza ți printr-un
comportament deviant”.
„Cu cât A cu atât B”,
de exemplu: „Cu cât nivelul de trai al popula ției scade, cu atât rata
comportamentelor de lincvente create”.
Aceste formul ări orienteaz ă activitatea de testare empiric ă a ipotezelor.
Enunțurile astfel exprimate trebuie s ă aibă o formulare clar ă și concisă, să fie
coerente logic și noncontradictorii.
În consecin ță, în cercetarea sociologic ă, nu orice enun ț despre rela ția
probabilă dintre fenomene constituie o ipotez ă științifică. Pentru a fi valid ă
ipoteza empiric ă trebuie să fie direct testabil ă, respingând înc ă de la început
acele enun țuri pentru care nu exist ă posibilitatea de verificare a adevă rului lor.
Numai prin testare, prin conf runtare cu realitatea social ă, se ajunge, în
investiga]ia sociologic ă, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor științifice. Se
impune o precizare: în cercetarea sociouman ă nu se pleac ă de la premisa doar a
confirmării (sau doar a infirm ării) ipotezelor empirice. Cercet ătorul formuleaz ă
enunțuri ce urmeaz ă a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi
recoltate în cadrul cercet ării empirice cu ajutorul metodelor ș i tehnicilor de
investigație sociologic ă) vor confirma (sau in firma) ipotezele cercet ării; acest
aspect urmând a fi analizat în etapa cercet ării sociologice de analiz ă și
interpretare a datelor recoltate pe teren.
Exprimând adevă ruri probabile și îndeplinind un dublu rol: metodologic
și cognitiv-explicativ, ipotezele științifice constituie, în esen ță, explicații
plauzibile bazate pe teorii explicative validate științific, care urmeaz ă a fi
verificate (testate) prin faptele de observa ție.

4. Determinarea popula ției supuse investiga ției sociologice
În cercetările psihosociale se utilizeaz ă ca sursă de informa ții oamenii,
care sunt, de fapt, integra ți ei înșiși în procesele analizate, sunt creatorii faptelor
sociale și purtătorii celor mai diverse rela ții.
Deoarece scopul cunoa șterii este determinarea structurilor economice,
politice, culturale și a climatului psihosocial în care ac țiunea uman ă a devenit
sau poate s ă devină eficientă în condițiile obiective și subiective existente într-
un anumit moment al dezvolt ării unei organiz ări umane sau institu ții sociale,
informațile luate direct de la subiec ții activităț ilor practice au o valoare
deosebită pentru analiza științifică a mediului social pe care îl construiesc și în

27care trăiesc aceștia. Pentru ca informa țiile recoltate de la oameni s ă aibă valoare
științifică, trebuie s ă se respecte cu rigoare câteva cerin țe ale metodologiei
cercetării. Printre acestea, determinarea pe baze științifice a popula țiilor care
urmează să fie cercetate are o importan ță deosebită.
Determinarea popula ției supuse investiga ției presupune realizarea a trei
operații metodologice distincte, dar strâ ns legate între ele; stabilirea
colectivității statistice generale, stratificarea (gruparea popula ției) și alegerea
eșantioanelor asupra c ărora urmeaz ă să se efectueze investiga ția propriu-zis ă.
Aceste opera ții se realizeaz ă după ce, în prealabil, a fost stabilit ă sfera de
cuprindere în teritoriu (delimitarea spa țială a cercetării).
Din considerente economice, dar și pentru c ă unitățile de cercetare
(colectiv de catedr ă, centre de cercetare, laboratoar e psihologice) sunt relativ
restrânse, cercet ările sociologice nu dep ășesc de regul ă dimensiunile unei zone
socio-geografice. Cele mai numeroase cercet ări se efectuează în marile
organizații economice, la nivelul jude țelor, în comune și orașe.
După ce a fost stabilit ă sfera de cuprindere în teritoriu sau nominalizate
unitățile economice sau comunit ățile umane care urmeaz ă să fie cercetate, se
trece la delimitarea colectivit ății statistice generale. Criteriul de referin ță pentru
efectuarea acestor opera ții îl constituie problemele sociale care constituie
obiectul cercet ării de teren. Astfel, vor fi incluse în colectivitatea statistic ă
generală:
a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate
cel puțin printr-un tip de activitate practic ă în procesele socio-economice sau
culturale care consti tuie obiectul cercetă rii;
b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt r ăspunzătoare de
organizarea, conducerea și efectuarea controlului social asupra acelora și
procese;
c) persoane care, de și nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate,
dețin informații referitoare la aceste procese.
Pentru a exemplifica, vom spune c ă sfera colectivit ăților generale este
diferită în cazul a dou ă cercetări pe teme aparent asem ănătoare. O investiga ție
pe tema „Factorii psihosociali ai cre șterii productivit ății muncii” la organiza ția
economică „X” presupune luarea în considerare a informa țiilor date de salaria ții
care își desfășoară activitatea în unitatea respectiv ă. Dacă, însă, analiza vizeaz ă
cunoașterea „factorilor psihosociali care contribuie la cre șterea eficien ței sociale
a muncii”, chiar dac ă cercetarea se desfăș oară în aceeași unitate economic ă
sfera colectivit ății statistice generale va fi mult mai mare.

28Diferența este dat ă de con ținuturile celor dou ă concepte :
„productivitatea muncii” ș i „eficiența socială a muncii”. Ultimul este un
concept mult mai complex; el exprim ă pe lângă productivitatea muncii și
valoarea social ă a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le
satisfac etc. În acest caz pentru o analiz ă riguroasă și relevantă sunt necesare
informații și de la beneficiarii produsel or realizate în unitatea cercetat ă.
După ce s-a stabilit colectivitatea statistic ă generală, se procedeaz ă la
gruparea popula ției în raport cu acele caracteris tici natural-sociale ale acesteia
care se constituie în factori determinan ți (sau influenț i) ai modelelor de ac țiune
și comportament promovate de grupurile umane investigate. Cele mai
frecvente caracteristici ale popula ției, care devin criterii de grupare (stratificare)
în cercetările psihosociologice sunt:
a) Caracteristicile socio-demografice – sex, vârst ă, starea civil ă,
structura familial ă. Este cunoscut, de exemplu, c ă vârsta, nu numai în calitatea
ei de caracteristic ă naturală , determin ă comportamente de natur ă diferită; ea
poartă în sine și o valoare social ă dată de experien ța de munc ă și de viață, de
complexitatea raporturilor socio-umane stabilite de-a lungul anilor, de o
gândire matur ă și cunoștințe asimilate etc. În acest caz ar fi gre șit să se
procedeze la aprecieri globale asupra popula țiilor studiate, mai ales când
indivizii sociali sunt analiza ți din perspectiva aportului lor la actul de crea ție
socială.
b) Caracteristici socio-profesionale – tipul profesiei, forma de
calificare, vechimea în muncă etc. Aceste caracteristici modific ă , adeseori
substanțial, calitatea activit ăților desfășurate de oameni, precum și
comportamentul lor, atitudinile fa ță de diverse fenomene și procese sociale.
Dacă ne-am referi, de exemplu, la prof esia de miner, am avea suficiente
argumente (rezultate din cercet ări concrete și observații directe), pentru a
susține că în formațiunile de munc ă ale minerilor se creeaz ă, de regulă, relații
socioafective puternic coezive, bazate pe con știința apartenen ței de grup, pe
întrajutorare și responsabilitate fa ță de problemele generale ale grupului.
Comunicarea se realizeaz ă pe o gamă largă de probleme. Aceste caracteristici
ale relațiilor interpersonale sunt determinate de natura specific ă a muncii, în
care faptele de munc ă ale fiec ăruia, îndemânarea și priceperea,
responsabilitatea ac țiunilor întreprinse sunt hot ărâtoare nu numai pentru reu șita
sarcinii pe care o are grupul, dar și pentru via ța acestuia. În egal ă măsură se
poate spune c ă fiecare tip de activitate, fiecare meserie, condi țiile în care se
realizează, determin ă note specifice comportamentului, atitudinii, gândirii și

29acțiunii celui care o exercit ă. Aceasta și motiveaz ă reținerea profesiei în calitate
de criteriu de grupare a popula ției cercetate.
c) Caracteristici sociale – apartenen ța la grupul social, la mediul social de
proveniență (rural, urban). În ceea ce prive ște mediul social de provenien ță, acesta
este un criteriu folosit în analiza sociologic ă a unei game foarte largi de probleme
sociale. Satul și orașul contribuie fiecare în mod specific, la formarea
personalității umane. Este adevă rat, că în prezent, func țiile socializatoare ale celor
două tipuri fundamentale de comunitate uman ă au tendinț e evidente de apropiere.
Cu toate acestea, gruparea popula ției, în vederea studierii ei sociologice,
în funcție de mediul social de provenien ță este o cerin ță metodologic ă de bază.
Dimensiunile relativ restrânse ale comunit ății rurale fac posibil ă o mai largă
comunicare și cooperare între to ți membrii comunit ății, permit întrepă trunderea
relațiilor interpersonale cu cele socio-economice, asigur ă o mai mare
durabilitate a modelelor de via ță și comportament (inclusiv a celor care s-au
format în alte condi ții social-istorice). În acela și timp, cu toată dezvoltarea
economică și culturală a satului românesc contemporan, posibilitatea de
asimilare a cuno ștințelor profesionale, culturale și științifice este mai restrâns
decât în localit ățile urbane; contactele sociale sunt mai limitate; este mai
restrânsă gama de domenii ale activit ății practice în care s ă se materializeze cele
mai diverse preferin țe ale popula ției. Toate acestea conduc la formarea unui
model acțional și comportamental specific mediului rural.
d) Caracteristici economice – venituri ale persoanelor sau bugete
familiale, tipul și structura locuin ței, zestrea gospod ăriei etc. Aceste
caracteristici sunt utilizate drept criterii de clasificare a popula țiilor (anterior
cercetării) în situa ții mai rare și cu deosebire atunci când cercet ările se refer ă la
aspecte ale calit ății vieții sau nivelului de trai. Informa ții cu privire la
caracteristicile economice se recolteaz ă însă în timpul cercet ărilor concrete, ele
fiind criterii obiective de baz ă în analiza comportamentelor și modului de
acțiune a indivizilor și grupurilor sociale.
Informațiile cu privire la toate tipurile caracteristice men ționate mai sus
se obțin, de regul ă, din situa ții statistice, din fi șele de eviden ță, registrele
agricole, fi șe de pontaj etc. Se întâmplă , însă, uneori, ca aceste surse s ă nu fie
complete sau s ă nu fie aduse la zi cu schimb ările care au intervenit în via ța
oamenilor. De aceea, pentru a avea o imagine complet ă a structurilor popula ției
ce urmează să fie studiate, se folosesc fi șele de recens ământ.
Structurarea popula ției în funcție de caracteristicile analizate mai sus, în
afară de faptul c ă marchează un moment în însu și actul cunoa șterii sociologice

30a realităț ii investigate, serve ște la efectuarea a dou ă operații metodologice de o
deosebită importan ță în organizarea și desfășurarea cercet ărilor concrete:
eșantionarea și întocmirea tabelelor de corela ție în care numeroase caracteristici
obiective ale popula ției se constituie (pe plan metodologic) ca variabile
independente în func ție de care se analizeaz ă opiniile, motiva țiile,
performan țele profesionale, aspira țiile etc.
Cercetările sociologice pot fi efect uate asupra întregii popula ții care
formează ceea ce am numit anterior „colectivitatea statistic ă generală”
(cercetări totale) sau asupra unui e șantion extras din popula ția totală (cercetări
selective). În practic ă situațiile cele mai frecvente sunt acestea din urm ă.
Cercetările selective prezint ă avantaje atât din punct de vedere științific, cât ș i
material. În cadrul acestui tip de cercetare, num ărul popula ției de la care
urmează să fie recoltat ă informația se reduce considerabil fa ță de popula ția
totală. Sunt situa ții când analiza științifică a unui fenomen social se poate face
prin investigarea a 4-5 mii de subiec ți, iar rezultatele s ă fie reprezentative pentru
întreaga popula ție a ță rii. În astfel de condi ții, cercetarea poate fi mai riguroas ă
prin adâncirea analizei asupra unui num ăr mai mare de caracteristici ale
realității cercetate. De asemenea, prin sc urtarea timpului în care se realizeaz ă
investigația se evită „îmbătrânirea” informa ției, crescând în acest fel, valoarea
ei științifică , reducerea cheltuielilor materiale (costuri financiare, hârtie, timpul
de utilizare a calculatoarelor etc.) este o consecin ță firească a oricărei cercetări
selective; în schimb , avantajele pe plan științific al acestui tip de cercetare sunt
condiționate. Condi ția fundamentală în acest sens este ca un eș antion calculat
să fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate statistic ă considerat ă. Se spune
despre un e șantion că este reprezentativ atunci când subiec ții reținuți în
eșantionul respectiv sunt purt ătorii tuturor, sau cel pu țin, ale principalelor
caracteristici a popula ției totale. Pentru a satisface aceast ă cerință, eșantioanele
trebuie să fie calculate dup ă scheme de e șantionare elaborate în cadrul statisticii
teoretice sau în cadru l metodologiei cercet ărilor sociale.

5. Stabilirea metodelor de cercetare și elaborarea instrumentelor pentru
recoltarea informa țiilor
Cercetările sociologice efectuate asupra organiza țiilor economice,
instituțiilor sociale, comunit ăților umane etc. presupun, adeseori, utilizarea
concomitent ă a mai multor metode și tehnici de cercetare, din dou ă motive:

31a) fiecare fapt și proces social este rezultanta ac țiunii unui num ăr relativ
mare de factori obiectivi și subiectivi. Natura specific ă a diverselor tipuri de
fapte sociale impune utilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor.
Dacă, de exemplu, într-o cercetare su nt formulate ca obiective cunoa șterea
relațiilor socioafective din grupurile mici, precum și opiniile, motiva țiile și
comportamentele indivizilor care formeaz ă aceste grupuri, este obligatoriu s ă
folosim mai multe metode. Pentru studiul rela țiilor socioafective, singura
metodă care poate fi folosit ă este metoda sociometric ă: opiniile și motivațiile
pot fi cunoscute cu ajutorul anchet ei sociologice, ia r pentru studiul
comportamentelor umane observa ția sociologic ă s-a dovedit a fi metoda cea
mai adecvată . Folosirea, în acest caz, a trei metode distincte nu este un capriciu
al cercetătorului, ci este impus ă de natura diferit ă a faptelor sociale care
constituie obiectul analizei științifice.
b) informa țiile referitoare la cele mai diverse aspecte de via ță socială
prezintă, ele însele, diferen țe semnificative atât prin con ținut, cât și prin forma
lor. În plus, nici una din sursele de in formare utilizate în cercetarea sociologic ă
nu furnizeaz ă informații ordonate, sistematizate și clasificate într-o form ă care
să satisfacă exigențele analizei și explicației științifice. De aceea, în cercetare se
folosesc instrumente elaborate în cadrul dive rselor metode sociologice, pentru a
recolta informa ții necesare (fi șa de observa ție, chestionarul, ghidul de interviu,
testul sociometric etc.) Redactarea instrumentelor prin intermediul că rora se
recoltează informația socială nu este, așa cum deseori se crede, o opera ție pur
tehnică. Acest moment în pregă tirea unei cercet ări concrete, este dependent de
calitatea demersurilor metodologice analizate mai sus și este influen țat în mod
deosebit de teoria sociologic ă generală și de valorile ideologice în baza c ărora
acționează cercetătorul vieții sociale. Problema socială – obiect de cercetare
este, în realitate, o sarcin ă a acțiunii sociale. În acest caz varianta optim ă a
cercetării sociologice presupune nu numai determinarea direc țiilor obiective de
dezvoltare a procesului analizat, ci și determinarea modalit ăților posibile de
rezolvare a probleme lor sociale reale.

6. Ancheta-pilot și cercetarea de teren propriu-zis ă
Toate demersurile descrise mai sus sunt premerg ătoare deplasă rii „în
teren”, contactului nemijlocit cu realitatea ce urmeaz ă să fie cercetat ă. Pentru
sociolog, munca la „masa de lucru” nu presupune izolarea de realitate deoarece
formularea problemelor sociale care solicit ă cu prioritate s ă fie cercetate,

32descrierea câmpului de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin
care se formuleaz ă tema de cercetare și multe alte demersuri teoretice sau
tehnice, presupun o leg ătură permanentă a sociologului cu lumea faptelor și
fenomenelor sociale reale, o anumit ă experiență rezultată din cercet ările
științifice anterioare efectuate de el sau de al ți specialiști. Având în vedere c ă
viața socială este în permanent ă schimbare, se recomand ă ca înainte de a
declanșa cercetarea propriu-zis ă să se procedeze la o anchet ă „pilot”. În aceast ă
fază cercetătorul testeaz ă mai întâi validitatea inst rumentelor de cercetare.
Oricât de bogat ă ar fi experien ța noastră, să zicem, în redactarea chestionarelor,
acest instrument de recoltare a informa țiilor se adresează de fiecare dat ă altor
populații; cu problemele lor specifice, cu univ ersul lor de interese, de opinii, de
motivații, de aspira ții etc., cu capacitatea lor de a înț elege sensul solicit ărilor
formulate de cercet ător în chestionare, interviuri, teste etc.
După ce ne-am convins că problemele asupra c ărora solicit ăm informaț ii
sunt și problemele reale ale oamenilor, c ă întrebările sunt formulate clar, c ă
oamenii sunt efectiv interesa ți în a coopera cu noi, putem considera c ă se poate
trece la activitatea de recoltare a informa țiilor de la întreaga popula ție din
eșantion. În cazu l în care apar erori, în leg ătură cu oricare dintre problemele
menționate, se procedeaz ă la corectarea lor și numai dup ă aceasta deplas ăm
centrul activit ății noastre pe „terenul” faptelor concrete.

7. Prelucrarea informa țiilor
În cadrul cercet ărilor sociologice se recolteaz ă, de obicei, un mare volum
de informa ții. Pentru ca acestea s ă poată fi analizate este necesar ă o prelucrare
prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi f ăcută manual sau cu ajutorul calculatorului
electronic. În lec ția de față ne vom referi la prelucrarea automat ă a datelor
deoarece ea este mai complex ă și, de fapt, presupune, pân ă la un punct, aproape
toate demersurile prelucră rii manuale.
Informațiile se prelucrează în mod diferit în func ție de sursa de la care au
fost obținute și de instrumentele cu ajutorul c ărora au fost recoltate. Modul de
prelucrare a informa țiilor obținute din documentele sociale și din fișa de
observare sunt prezentate, în detaliu, în cadrul capitolelor referitoare la metoda observației și tehnica analizei con ținutului comunic ării.
În ceea ce priveș te informa țiile sub form ă de cifre, re ținute în principal
din documente statistice, d ări de seam ă, registre agricole, bugete de familii,
registre de audien țe, de eviden ță a solicitărilor popula ției etc., toate acestea

33implică operații mai pu țin numeroase în stadiul de prelucrare, deoarece
informațiile respective se grupeaz ă și se ordoneaz ă după criterii care s ă
faciliteze analiza sociologic ă prin intermediul tabelelor construite înainte de
începerea recolt ării lor. Este utilizat, în acest sens, un sistem adecvat de
categorii care s ă permită reținerea unor serii de informa ții referitoare la
caracteristicile proceselor și tipurilor de ac țiuni practice care sunt urm ărite cu
precă dere în cercetare.
Prelucrarea informa țiilor rezultate din ancheta sociologic ă (prin
intermediul chestionarului și interviului) solicit ă un efort mult mai mare și o
cunoaștere exactă a cerințelor teoretico-metodologice pe care le presupune
această etapă a cercetării. În cele ce urmeaz ă, vom reține principalele momente
ale unei astfel de prelucr ări:
a) verificarea și validarea informa țiilor care urmeaz ă să fie reținute
pentru prelucrare. Aceasta presupune lectura fiec ărui chestionar, în scopul de a
stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De regul ă, nu se valideaz ă acele
chestionare care au un num ăr mare de întreb ări fără răspuns sau în situaț ia când
lipsesc răspunsurile la întreb ările care solicit ă informații referitoare la
caracteristici obiective ale persoanelor chestionate. F ără aceste informa ții, devin
inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile obiective (sex, vârst ă,
profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri , în variabile
independente, în func ție de care se face analiza celorlalte informa ții. Există însă
situații când sunt eliminate din prelucrare numai unele întreb ări (temi), dac ă se
constată că răspunsurile nu aduc nici un plus de cuno ștințe noi cu privire la
problemele pe care le vizeaz ă întrebările respective sau atunci când la acelea și
întrebări nu se răspunde într-un num ăr mare de chestionare.
b) în ansamblul prelucr ări un loc deosebit îl ocup ă codificarea
informațiilor. Codificarea este definit ă ca fiind opera ția de reprezentare
convențională a unei informa ții sau, cu alte cuvinte, codul stabile ște o cores-
pondență riguroasă între natura calitativ ă a informa ției și cifrele (codificarea
numerică) sau literele (codificarea alfabetic ă) atribuite. În cazul chestionarelor
standardizate, codificarea se face anterior recolt ării informa țiilor (pre-
codificare). O întrebare precodificat ă se prezintă sub forma urm ătoare:
În alegerea profesiei a ți fost influen țați de:
• părinți ……………… (1)
• profesor ….………… (2)
• prieteni ……………… (3)
• am hotă rât singur …….. (4)
• alte situații …………… (5)

34După ce toate chestionarele au fost completate și verificate se trece la
codificarea informa țiilor. În cazul în care la întreb ările precodificate, la varianta
cu răspuns liber se constat ă că la un num ăr mare de persoane exist ă opinii,
sugestii, propuneri de importan ță deosebită pentru explicarea problematicii
supuse analizei, se procedeaz ă la codificarea acestora, dup ă modelul codific ării
informațiilor date la întreb ările deschise. Cum se procedeaz ă? Presupunem c ă
avem de codificat ră spunsurile date la urm ătoarea întrebare deschis ă: „Dv. ce
credeți că s-ar putea face pentru o mai mare eficien ță economico-financiar ă a
întreprinderii?” Se citesc r ăspunsurile date la un num ăr relativ mare de
persoane intervievate cu scopul de a observa și de a nota pe fiș ele speciale
problemele reale pe care le ridic ă oamenii.
S-a constatat, de exemplu, c ă au apărut cu o frecven ță foarte mare
propuneri care vizau urm ătoarele aspecte: Finan țarea de la buget; restructurarea
și retehnologizarea; aprovizionarea ritmic ă; deblocarea financiar ă; poli-
calificarea muncitorilor; rela ții de parteneriat cu alte unit ăți similare din
străinătate etc. Au fost, de asemenea, un num ăr semnificativ de chestionare în
care nu s-au dat r ăspunsuri la aceast ă întrebare; s ă presupunem c ă au fost
formulate un num ăr de opt categorii în care au fost introduse toate ră spunsurile
date de persoanele chestionate.
După ce se codific ă toate informa țiile din chestionar, se întocmeș te lista
codurilor care devine un instrument de lucru al cercet ătorului pân ă la
întocmirea raportului de cercetare.
După cum se poate observa, codificarea nu este o opera ție mecanic ă.
Dimpotriv ă, aceasta constituie un important moment al procesului de
cunoaștere, informa ția fiind condensat ă și sistematizată în vederea analizei
cantitative și calitative. Aspectele cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi
posibil de cunoscut în afara codific ării lor, atunci când avem de-a face cu o
masă mare de informa ții. Se impune deci, folosirea calculatoarelor care, dup ă
cum se ș tie, nu pot opera decât cu cifre sau li tere, deci cu simboluri pe care noi
le-am atribuit con ținutului de idei, opiniilor, motiva țiilor sau aspira țiilor
populației cercetate. Aceste simboluri (codu ri) sunt introduse în memoria
calculatorului, astfel încât fiecare chestionar și la rândul ei fiecare întrebare s ă
devină unități distincte în baza unui program de corela ții special elaborat.
Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora
lista corela țiilor și a celorlalte tipuri de analiz ă (analiza factorial ă, coeficienți de
semnificație etc.) ce urmeaz ă să fie efectuate prin inte rmediul calculatorului.

35Corelațiile solicitate trebuie s ă pornească de la necesit ățile de verificare a
ipotezelor în baza c ărora a fost orientat ă întreaga cercetare sociologic ă.

8. Analiza datelor și explicarea proceselor și fenomenelor studiate
Analiza datelor și explicarea proceselor și fenomenelor studiate devin
posibile numai dup ă ce avem toate informa țiile sistematizate ș i ordonate. În
vederea unei analize riguroase, se impu ne utilizarea unor metode statistice și
matematice: se calculeaz ă ponderea diverselor caracteristici, medii și indici ale
valorilor acestora; se urm ărește evoluția în timp a proceselor analizate, se face
analiză comparativă etc.

9. Redactarea raportului de cercetare
Redactarea raportului de cercetare este ultima etap ă a unei cercet ări
sociologice.
Există și alte modalit ăți de finalizare a cercet ărilor (elaborarea unor
studii, monografii, sinteze în domeniul meto dologiei etc.), dar, în toate cazurile
în care cercetarea s-a rea lizat pe baza unei conven ții sau contract cu institu ții
sau organiza ții economice, se impune redactarea și a unui raport de cercetare.
Întrucât acesta are unele particularit ăți în compara ție cu toate celelalte
modalități de finalizare a unei cercet ări, vom prezenta câteva din cerin țele de
bază ale redactării lui:
a) se elaboreaz ă mai întâi o schi ță a raportului. Schi ța este necesar ă în
toate cazurile când se redacteaz ă un material. Aceasta permite punerea în
ordine logic ă a tuturor informa țiilor de care dispunem; formează convingerea
că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite s ă avem imaginea
raportului în întregime și să operăm cu mai mult ă ușurință schimbările care se
impun. În cazul raportului de cercetare, elaborarea unei schi țe este obligatorie
pentru că, pe baza ei, se desf ășoară o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în
măsură să aprecieze dac ă problemele abordate prezint ă interes sau nu; dac ă
există și alte probleme care ar solicita explica ții din partea cercet ătorilor; dac ă
raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul conven ției etc;
b) se procedează la redactarea propriu-zis ă a raportului, care trebuie s ă
fie concis. Conciziunea solicit ă, de regulă, mai mult timp autorilor, dar , d ă mai
multă forță raportului și scurtează timpul de lectur ă pentru beneficiari. Exist ă,
însă, situații când se impune folosirea unor date, a unor explica ții suplimentare,
descrierea evolu ției în timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile

36raportului. În acest caz, se folosesc adausuri sub form ă de note de subsol sau
anexe. Adausurile sunt chiar necesare deoarece men ținând calitățile unui raport
concis, permit cititorului s ă recurgă la date elaborate sau materiale ilustrative
(planșe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedeaz ă la o analiz ă critică a
acestuia de c ătre autori, cu participarea și a altor speciali ști sau colaboratori. În
cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie s ă răspundă la câteva întrebă ri, printre
care: sunt destul de clare ideile ex puse în raport (claritatea ideilor, a
propunerilor, suges tiilor, fiind judecat ă în raport de obiectivele organiz ării și
conducerii și nu în raport cu exigen țele aparatului conceptual cu care opereaz ă
sociologia și științele sociale). Concluziile de bază ale raportului, aprecierile
critice și propunerile sunt sus ținute de argumente suficiente, plauzibile? În
cazul în care exist ă idei sau concluzii care nu au suficient ă acoperire în fapte,
dar a căror raționalitate cercet ătorul o intuie ște, se recomand ă totuși trecerea
acestora în raport sub form ă de ipoteze sau sub rezerva recolt ării de noi
informații, ori a unei analize secundare. O astfel de procedur ă conduce la
sporirea încrederii beneficiarului în competen ța și seriozitatea cercetă torului.
O altă problemă care trebuie s ă stea în aten ția autorilor sau
colaboratorilor acestora se refer ă la măsura în care propunerile fă cute se
încadrează în sfera de competen ță a beneficiarului și în limita cadrului legislativ
care reglementeaz ă funcționarea organismului social analizat. Exist ă situații
când o propunere sau alta pot s ă prezinte interes deosebit dac ă sunt analizate
prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar pentru care în unitatea
respectivă să nu se fi creat toate condi țiile pentru materializarea acestei
propuneri sau s ă se fi consumat împrejur ările în care ar fi avut sens propunerea
respectivă. Se recomand ă renunțarea la astfel de formulă ri în favoarea
prestigiului cercet ării științifice și creșterii utilității acesteia.
Cunoașterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea
sociologică constituie doar punctul de plecare în organizarea și desfășurarea
acesteia. Realizarea fiec ărui demers metodologic men ționat presupune, îns ă,
implicarea total ă și responsabil ă a cercetătorului, ini țiativa și activitatea
creatoare, utilizarea experien ței acumulate în alte cercet ări, folosirea unor
metode rezultate din cercet ări similare desf ășurate de al ți autori etc. Între
etapele prezentate exist ă o legă tură indisolubil ă, iar actul cunoa șterii se
realizează ca rezultată a activității desfășurate de cercet ător pe întreg parcursul
activității sale.

37BIBLIOGRAFIE

BOGDAN, R., Logica pe în țelesul tuturor , Editura Enciclopedic ă Română, București,
1974.
CAUC, Ion, CAPLOW, Th., L’enquête sociologique , Paris, Armand Colin, 1970.
CHELCEA, S., M ĂRGINEAN,, Cercetarea sociologic ă. Metode și tehnici , Editura
Destin, Deva, 1998.
CONSTANTINESCU, M., Introducere în sociologie , Centrul de multiplicare a
Universității București, 1972.
LAZARSFELD, P.F., De la concepte la indici empirici în sociologie în Metode și
tehnici de cercetare în științele sociale , C.I.D.S.P., nr.1-2, Bucure ști, 1972.
MERTON, R.K., Influența cercetării empirice asupra teoriei sociologice în
Cunoaș terea faptului social , Editura Politic ă, București, 1972.
MILCOVEANU, A., M ĂRGINEAN, I. Proiectarea cercet ării sociologice , Editura
Polirom, Ia și, 2000.
POPA, Cornel, Teoria defini ției, Editura Științifică, București, 1972.
TREBICI, V., Mică enciclopedie de demografie , Editura Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1975.

38
III. ANCHETA SOCIOLOGICĂ ȘI SONDAJUL
DE OPINIE PUBLIC Ă

În cercetarea sociologic ă concretă ancheta este cea mai cunoscută și cea
mai răspândită metodă. Spre deosebire de alte metode preluate din științele
naturii – cum sunt, de pild ă, observația, experimentul etc. – ș i adaptate
posibilităților de investiga ție în domeniile proprii diferitelor ș tiințe sociale,
ancheta apare și se dezvoltă în legătură cu evoluția științelor sociale și umane.

1. Specificul anchetei sociologice. Valoarea și limitele sale
Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investiga ție
sociologică, atât de complex ă încât uneori este identificat ă, în mod nepermis,
cu cercetarea sociologic ă însăși. Complexitatea ei este dat ă de ansamblul
instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchet ă), a tehnicilor
(de codificare, scalare, analiz ă, prelucrare etc.), pe care le folose ște și de faptul
că adeseori utilizeaz ă, în mod complementar, alte metode și tehnici de cercetare
(observația, analiza documentar ă etc.).
Deși face parte dintre metodele mai vechi folosite în cercetarea socială ,
importanța anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4 ale secolului
nostru, în strâns ă legătură cu introducerea tehnicilor de analiz ă cantitativă în
științele sociale. Apari ția mașinilor de calcul, a procedeelor de prelucrare ș i
analiză statistică și perfecționarea tehnicilor de e șantionare probabilistic ă au
transformat ancheta dintr-o metod ă tradițională puțin folosită într-o metod ă
modernă, situată pe primul loc în cercetarea sociologic ă.
Extensiunea larg ă a anchetelor sociol ogice în investiga ția socială trebuie
explicată și în legătură cu rolul opiniei publice în reglarea vie ții sociale.
Ancheta constituie una dintre modalit ățile de cunoa ștere științifică a opiniilor,
atitudinilor, aspira țiilor oamenilor și, totodată, un mijloc de influen țare. Se poate
spune fără a greș i că sondajele de opinie fac parte din practica vie ții societății
moderne. Popula ția este consultată prin intermediul sondajelor asupra unei

39game foarte largi de probleme economice și sociale – activitatea comercial ă,
satisfacțiile în raport cu mass-media, ut ilizarea timpului liber, atitudinile
electorale etc. Dup ă unii autori, un indicator al nivelului de civiliza ție al unei
țări l-ar constitui și gradul de familiarizare al cetăț enilor săi cu chestionarele de
anchetă . Este semnificativ ă, în acest sens, aprecierea autorului francez
J. Antoine, care afirm ă că „ancheta prin sondaj a intrat adânc în deprinderile
societății noastre moderne. Ea intereseaz ă nu doar câteva categorii
socioprofesionale, ci, în general, «omul modern» al secolului XX”.

2. Obiectul anchetel or sociologice
Specificitatea și complexitatea anchetei soci ologice sunt determinate în
același timp de obiectul s ău de cercetare foarte larg, în care intr ă: a) opiniile ,
atitudinile, comportamentele oamenilor; b) aspirații, trebuinț e, motivații care
stau la baza ac țiunilor, conduitelor, atitudinilor; c) cunoștințe, mărturii ale
oamenilor despre fapte, fenomene, even imente adeseori trecute sau inaccesibile
cercetătorului; d) caracteristici demografice – structuri familiale, structuri de
vârstă, structuri sociopro fesionale etc.; e) caracteristici ale mediului social și
modului de viață al oamenilor – ocupa ții, venituri, condi ții de locuit, servicii
sociale și, în general, factorii so cial-economici care influen țează viața și
activitatea lor. Primele trei categorii de fapte sociale constituie prin excelen ță
obiect al anchetelor sociologice, asupra lor neexistând documenta ții cu caracter
statistic. Asupra ultimelor dou ă categorii de fapte sociale informa țiile statistice
existente (recens ăminte, anuare etc.) sunt adeseori prea generale și nu satisfac
cerințele unei cercet ări științifice.
În mod precump ănitor, prin anchet ă se studiaz ă opiniile oamenilor
(ideile, pă rerile, atitudinile și motivațiile lor) motiv pentru care adeseori i se mai
spune și anchetă de opinie . Ancheta este și rămâne o metod ă de bază a
sociologiei, subordonând o gam ă largă de fapte, fenomene sociale, care pot fi
investigate cu ajutorul ei. „Nu exist ă – spune I. Dr ăgan – latur ă sau domeniu al
vieții sociale în raport cu care oamenii s ă nu-și formuleze p ăreri și nu există
atitudini sau conduite – de la cele economice pân ă la cele etice, politice,
religioase – în care factorul opinie s ă nu intervin ă ca element activ” (Ion
Drăgan, 1968).
Deși în ansamblul mijloacelor de investiga ție sociologic ă ancheta este
clasificată printre metodele descriptive, datele ob ținute cu ajutorul ei pot servi
unor țeluri multiple. Astfel, prin anchet ă se obțin informa ții cu privire la

40fenomenele studiate; ea ajut ă la descrierea, clasificarea, tipologizarea faptelor
sociale, permite verificarea unor ipoteze și oferă date care permit explica ții
cauzale, teoretice. Studiile bazate pe anchete pot oferi concluzii, constat ări care
să permită elaborarea unor programe de m ăsuri de perfec ționare a activit ății
sociale într-un domeniu sau altul.
Ca și experimentul, ancheta este o metod ă activă de cercetare. Aplicarea
ei înseamn ă implicit „ac țiune social ă”, proces de influen țare, instruire, educare
a subiecților investiga ți.
Caracterul activ al anchetei const ă în aceea că , prin conținutul întreb ărilor
sale, ea atrage aten ția subiecților investiga ți asupra problemelor supuse
cercetării. Cu acest prilej, fapte necunoscute sau puț in cunoscute pot deveni pe
deplin cunoscute; importan ța acordată lor în cadrul anchetei poate fi revelatoare
asupra faptelor ca atare pentru cei ancheta ți. Opinii, idei, p ăreri latente, difuze în
conștiința subiecților, pot deveni, ca urmare a anchetei, clare, conș tiente,
manifeste. Întreb ările care se pun într-o anchet ă reclamă răspunsuri care
implică totodată opinii, atitudini, judec ăți de valoare cu privire la fapte,
fenomene economice, sociale, politice etc. În acest sens, orice anchet ă
reprezintă nu numai investiga ție, cunoaștere științifică, ci, în acela și timp, și
„acțiune social ă”, proces de influenț are, instruire a celor investiga ți și de
valorizare a propriilor lor idei, opinii.
Valoarea anchetei sociologice constă în faptul c ă permite culegerea
unei mari variet ăți de informa ții într-un timp relativ scurt și face posibil ă
prelucrarea acestora cu ajutorul calculatorului. Pe de alt ă parte, este de re ținut,
ca un avantaj, aria mare de aplicabilitate pe popula ții numeroase, reprezentative
din punct de vedere statistic. Chestionarele standardizate pot fi aplicate folosind
colaboratori locali în calit ate de operatori de anchet ă, după o instruire
prealabilă. Prin aceasta se reduc și costurile materiale ale cercet ării care, de
regulă, sunt destul de mari.
Aceste calităț i ale anchetei au determinat sociologi de renume mondial
ca René Konig s ă o denumeasc ă „calea regal ă” a investiga ției sociologice, iar
șeful școlii poloneze de sociolog ie, Jan Szczepanski, s ă considere ancheta cu
instrumente standardizate drept „un tip de cercetare sociologic ă perfectă”.
Sunt de men ționat și o serie de limite ale anchetei sociologice de care
trebuie să se țină seama în preg ătirea și realizarea ei. În dou ă situații se reduce
eficacitatea acestei metode: existen ța unor distorsiuni (erori) cauzate de mai
mulți factori și introducerea unei rigidități în relația anchetator-anchetat prin
aplicarea de chestionare formalizate.

41Factorii de distorsiune într-o anchet ă sunt multipli. Adeseori, subiectul
anchetat este sursa unei game largi de elemente distorsionate inerente
subiectivității sale. Sentimentele, resentimentele și prejudecățile subiectului cu
privire la obiectul anchetei, orizontul s ău cultural- științific și capacitatea de
apreciere obiectiv ă a faptelor, gradul s ău de implicare și tendința de a motiva
propriile sale ac țiuni în leg ătură cu aceste fapte, erorile de memorie direct
proporționale cu timpul scurs de la petr ecerea evenimentelor cercetate etc. –
toate acestea pot influen ța răspunsurile și pot modifica, mai mult sau mai puț in,
adevărul despre faptele studiate.
Alți factori de distorsiune în ancheta sociologic ă mai pot fi:
eșantionarea greșită, care poate determina gre șeli de extrapolare, generalizare
a datelor de la e șantion la popula ția totală; instrumentele de anchet ă greșit
elaborate (chestionare, ghid uri de interviu cu întreb ări vagi, ambiguie,
sugestibile etc.); operatorii de anchet ă insuficient preg ătiți, superficiali, prea
puțin răbdători – pot constitui adeseori surse de erori prin influen țarea
răspunsului subiectului anchetat.
Desigur, toate aceste surse de eror i pot fi prevenite sau reduse la
minimum dac ă ancheta este temeinic preg ătită și dacă informațiile colectate
sunt confruntate cu date ob ținute prin intermediul altor metode de cercetare.
Se consemna mai sus că ancheta cu chestionar e formalizate introduce o
anumită rigiditate în relația dintre anchetator și subiectul anchetat. Tendinț a de
formalizare excesiv ă a chestionarelor prin construirea de r ăspunsuri preco-
dificate la întreb ările formulate este impus ă de cerința prelucrării rapide a
informațiilor cu ajutorul calculatoarelor. Anchetele de dimensiuni mari,
realizate pe e șantioane de mai multe sute sau mii de subiec ți, se proiecteaz ă în
vederea prelucr ării electronice a datelor. Cea mai mare parte a întreb ărilor
conțin variante de r ăspunsuri precodificate. Și oricât de bine ar fi intuite reac țiile
posibile ale popula ției supuse investiga ției, intervine inevitabil o anumit ă
limitare și încorsetare a ră spunsurilor, se pierd nuan țe, elemente noi, care nu
puteau să facă parte din sistemul conceptual-ipotetic al cercet ătorului care a
elaborat chestionarul. Într-o astfel de cercetare rela ția dintre metod ă, tehnică, pe
de o parte și obiectul cercet ării, pe de alt ă parte, se inverseaz ă. În loc ca tehnica,
instrumentul s ă se adapteze cât mai bine obiectului cercetat pentru a-l cunoa ște
cât mai exact, mai profund și mai nuan țat, obiectul cercet ării (popula ția
chestionată) este obligat s ă se adapteze, și deci să se limiteze prin r ăspunsurile
sale, la proiec ția teoretico-ipotetic ă a cercetătorului asupra fapt elor investigate.
Cu alte cuvinte, subiec ții anchetați urmează să răspundă la întrebările puse nu

42așa cum ș tiu ei și cred de cuviin ță, ci prin alegerea unor eventuale r ăspunsuri
care se potrivesc, mai mult sau mai pu țin, cu părerile lor. O astfel de cercetare
este utilă atunci când intereseaz ă doar măsura în care popula ția investigat ă se
structureaz ă în raport cu anumite variabile (vârst ă, sex, studii, mediu social,
categorie socioprofesional ă etc.) în sistemele tipologice de ră spunsuri proiectate
de cercetător cu ajutorul chestionarului. Sporul de cuno ștințe realizat se
limitează la surprinderea comportame ntului statistic al popula ției investigate în
raport cu sistemul nostru de ipoteze concretizate sub forma întreb ărilor. În acest
caz, scapă cercetătorului ceea ce este mai important într-o investiga ție
științifică: elementele noi, inedite, marea bog ăție și diversitate de aspecte
(nuanțe, păreri, explica ții, motivații) pe care le-ar putea oferi realitatea social ă în
toată complexitatea și dinamica sa. Instrumentele formalizate exercit ă aceeași
constrângere și asupra operatorului de anchetă , îi limiteaz ă posibilitățile de
aprofundare a unor aspecte relevante, împiedic ă angajarea sa pe piste noi, pe
care le deschide cercetarea de teren. Sarcina lui se rezum ă la a consemna, sub
formă de cifre-coduri, informa ția corespunz ătoare cu cea din cuprinsul
chestionarului. Anchetat orul devine creator și personal în cadrul cercet ării abia
atunci când dep ășește cadrul strict formalizat al instrumentelor de investiga ție.
Pentru a preveni toate aceste erori este nevoie de tehnici și instrumente
de investiga ție care să ofere maxim ă libertate de adaptare a cercet ătorului la
faptele studiate. Sistemul de ipoteze care st ă la baza unor astfel de cercet ări nu-
și propune s ă avanseze ș i reacțiile posibile ale celor investiga ți. Astfel de
tehnici, instrumente de cercetare trebuie s ă permită surprinderea elementelor
inedite, imprevizibile, adesea irepetabile, singulare, dar tipice pentru explicarea
științifică a fenomenelor sociale.
Definirea anchetei sociologice
Formularea unei definiț ii cuprinzătoare pentru ancheta sociologic ă este o
sarcină mai mult decât dificil ă. Aceasta datorit ă faptului că însăși noțiunea de
„anchetă sociologic ă” (ancheta social ă, ancheta psihosocial ă) are semnifica ții
adeseori diferite. Unii autori acord ă anchetei o semnifica ție atât de larg ă, încât o
identifică cu cercetarea sociologic ă sau îi subordoneaz ă alte metode de
cercetare.
Chiar și atunci când nu i se subordoneaz ă alte metode de cercetare,
semnificația anchetei r ămâne foarte larg ă, corespunz ător ariei foarte întinse de
probleme care sunt studiate cu ajutorul ei. C.A. Moser arat ă că o definiție dată
„anchetei sociale” ar fi atât de general ă încât i-ar anula scopul, deoarece însu și

43termenul și metodele legate de ea se aplic ă într-o varietate foarte larg ă de
cercetări, începând cu analizele clasice asupra s ărăciei, de acum cincizeci de
ani, până la sondajele asupra opiniei publice efectuate de Institutul Gallup,
anchetele pentru planificarea ora șelor, cercetarea pie ții, activitatea observa ției
sociale (Mass Observation), precum și nenumăratele investiga ții organizate de
institutele de cercetare. El precizeaz ă totuși că „atunci când este vorba de
conținutul concret al anchetelor, toate se ocup ă de caracteristicile demografice,
cu mediul social, cu activit ățile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de
oameni” (C.A. Moser, p.13). Claude Javeau precizeaz ă că „ancheta are drept
scop căutarea de informa ții referitoare la un grup social dat (un stat, un grup
etnic, o regiune, o clas ă socială, o categorie de vârst ă etc.). Aceste informa ții
trebuie să poată fi prezentate, în vederea analizei lor, sub forma unor rezultate
cuantificabile” (C. Javeau, 1970, p.1).
Într-un sens mai restrâns, ancheta reprezint ă o culegere metodic ă de
informații asupra opiniilor, atitudinilor i ndivizilor, ajungându-se la rezultate
cuantificabile cu privire la comportame ntele grupurilor umane, a gusturilor,
trebuinț elor, motiva țiilor acestora, la maniera lor de a munci, de a tr ăi, de a se
distra. Roger Pinto și Madeleine Grawitz (1967, p. 497) spun c ă în sens
restrâns, ancheta, prin îns ăși semnifica ția sa etimologic ă, comportă căutare de
informații orale … la originea sa, ancheta conserv ă un element oral: „întrebarea”
care îi este proprie ș i în sens științific ea implic ă efortul pentru cuantificarea
informațiilor culese”. (Roger Pinto ș i Madeleine Grawitz, 1967).
Realizând o sintez ă a diferitelor elemente cuprinse în defini țiile și
caracterizările din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o
metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivații, aspirații, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul
grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiza cuantificabil ă a datelor în
vederea descrierii și explicării lor. Punctul de plecare al anchetei îl constituie
întrebările pe care și le pune cercetă torul cu privire la fa pte, fenomene sociale,
asupra cărora, de regul ă, nu există informații statistice sau alte surse de date
documentare sau de observa ție. Așa cum precizează C.A. Moser, „dac ă cineva
dorește să afle ce gânde ște o persoană despre pedeapsa cu moartea sau ce știe
despre convertibilitatea monetar ă, cât de des a mers la cinema în ultima
săptămână, sau de ce cite ște cutare ziar, cum și-a cheltuit salar iul pe ultima
lună, când s-a c ăsătorit, sau dac ă are intenția de a-i vota la viitoarele alegeri pe
laburiș ti sau pe conservatori, atunci trebuie s ă întrebe persoana îns ăși și trebuie
să ne bazăm pe ceea ce spune ea. Se știe foarte bine c ă ea poate să dea

44răspunsuri deformate, poate s ă nu fi înț eles întreb ările, sau dac ă este vorba
despre lucruri din trecut, se poate ca memoria s-o în șele, dar altă cale nu exist ă;
una dintre cele mai dificile sarcini ale anchetatorului este de a încerca s ă
descopere astfel de erori” (C.A. Moser, 1967, p. 254).

3. Raportul dintre sondaj, anchet ă și cercetarea sociologic ă
Adeseori, în rândul nespeciali știlor, cercetarea sociologic ă, în general,
este identificat ă cu ancheta sociologic ă, iar unii reduc ancheta la aplicarea de
chestionare. A șa se face că , în viziunea unora, investiga ția sociologic ă este pur
și simplu redusă la aplicarea chestionarelor, înseamn ă nici mai mult nici mai
puțin decât mânuirea de chestionare, colectarea de informa ții cu ajutorul
acestora și prelucrarea lor. Trebuie s ă menționăm că, cel puțin, distincția dintre
ancheta sociologic ă și cercetarea sociologic ă nu este făcută cu claritate adeseori
nici de către unii speciali ști în lucrările lor. Chiar dac ă diferitele metode, tehnici
de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor și
posibilităților lor de cunoa ștere, ele apar uneori subsumate anchetei, l ăsându-se
impresia c ă aceasta din urm ă le-ar îngloba, identificându-se cu cercetarea
sociologică. Deși problema nu este suficient de clar ă în literatura de specialitate,
și deci este susceptibil ă de discuții, de puncte de vedere diferite, noi nu
împărtășim ideea unei identit ăți între anchet ă și cercetarea sociologic ă. În
dorința clarificării acestor probleme, ne propun em precizarea, pe scurt, a
conținutului no țiunilor de „sondaj de opinie”, „anchet ă sociologic ă” și
„cercetare sociologic ă”. O încercare de clarificar e a raportului dintre ele g ăsim
și la S. Chelcea, care afirm ă pe bună dreptate c ă „într-un anume sens, termenii
de cercetare sociologic ă concretă și investigaț ie sociologic ă de teren
subsumeaz ă termenii de anchetă și sondaj , constituind fa ță de aceștia genul
proxim, diferenț a specifică fiind dat ă de ponderea metodelor interogative
caracteristice anchetelor și sondajelor” (S. Chelcea, 1975, p. 30).
Sondajul de opinie este o form ă specifică a anchetei sociologice. El este
definit, în continuare, ca o „metod ă statistică de stabilire, pe baza e șantionă rii, a
stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale
populației studiate”. I. Dr ăgan precizeaz ă că „ancheta de opinie reprezint ă
varianta cea mai r ăspândită a cercetărilor sociologice, mai precis spus a
anchetei prin sondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvat ă determin ării
distribuției cantitative a opiniilor între diferitele categorii de popula ție din
cuprinsul unui vast ansam blu social”(p.185). Al ți autori apreciaz ă că „sondajul

45de opinie colecteaz ă, pornind de la un e șantion reprezenta tiv, informa ții
standardizate, deci comparabile, numeroase și generalizabile” (Nicolas et
François Berthier, 1981, p.147).
Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea
modernă, ele constituind o modalitate de cunoa ștere rapidă, eficientă și la scară
reprezentativ ă, din punct de vedere statisti c, pentru diferite colectivit ăți umane,
a opiniilor cu privire la cele mai va riate probleme economice, politice,
administrative și social-culturale). A șa cum subliniaz ă Jacques Antoine (1969,
p. 11), „anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de
informare în serviciul conducerii treburilor publice, a previziunii na ționale și
planificării, în fine, în cercetarea științifică, mai ales în științele umane”.
Sondajul ca form ă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urm ă,
constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de form ă a anchetei,
el prezintă o seamă de trăsături distinctive.
Astfel sondajul este un fel de anchet ă pură și rapidă. În cadrul s ău se
aplică doar instrumente de anchet ă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care
permite colectarea rapid ă de informa ții dintre cele mai variate .
Sondajul se opre ște la date de ordin subiectiv (opinii, aspira ții, motivații
etc.), fără să-și propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele
obiective care le determin ă și eventualele corec ții care se impun ca urmare a
acestei confruntă ri.
Vizând cu prec ădere studiul opiniilor, f ără corectarea lor prin informa ții
colectate cu alte tehnici și metode, la nivelul sondajului se tolerează erori
inevitabile de recoltare, de prelucrare a informa țiilor și mai ales cele care țin de
subiectivitatea popula ției investigate.
Ancheta sociologic ă este o metodă complexă în care accentul poate s ă
cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motiva țiilor, aspira țiilor – într-un cuvânt
asupra subiectivit ății umane – dar nu se opre ște doar la ele. Coeficientul de
eroare este dep ășit prin confruntarea op iniilor cu faptele pe care le reflect ă. În
acest scop, sunt utilizate metode și surse complementare de informare asupra
fenomenelor cercetate. Confruntarea opin iilor recoltate cu instrumentele de
anchetă, cu alte surse de informare, permite introducerea unor corec ții menite
să ofere o imagine științifică asupra faptelor sociale investigate. Astfel, dac ă în
sondaj opiniile subiec ților constituie principala surs ă (sau chiar unica) de
informare asupra faptel or studiate în anchet ă, opiniile constituie în acelaș i timp
și obiect de cercetare supus analizei științifice riguroase. Metodele, în mod
curent folosite complementar anchetei, sunt observația și analiza documentar ă.

46Prin acestea se valideaz ă adeseori datele anchetei și se introduc corec țiile
necesare. În aceast ă semnificație mai larg ă, ancheta, ca metod ă complexă, care
foloseș te tehnici complementare în investiga ția de teren, este identificat ă
adeseori cu cercetarea sociologic ă însăși. După cum vom vedea în continuare,
această identificare este gre șită, chiar dac ă se are în vedere ancheta în
semnificația sa largă, cu metode, tehnici subsumate complementar. A șa după
cum numeroș i cercetă tori considera sondajul de opinie drept un „tip de
anchetă ”, la rândul ei ancheta poate fi considerat ă mai mult decât o metod ă și
anume un tip de cercetare sociologic ă (bazat în mod precump ănitor pe anchetă )
dar nu cercetarea sau investiga ția sociologic ă însăși. În acest caz: a) ancheta
este metoda de baz ă a cercetării; b) alte metode, tehnici utilizate (observa ția,
analiza documentarea, tehnici experime ntale etc.) au rolul de a întregi și verifica
datele anchetei; c) ele nu acoper ă (deloc sau acoperă doar parț ial) o arie
tematică de sine stătătoare în cadrul cercet ării; d) cercetarea bazată pe anchet ă
are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practic-aplicativ ă și urmărește
într-o mai mic ă măsură dezvoltarea teoretic ă.
Cercetarea sociologic ă (investigaț ia sociologic ă) are o sferă de
cuprindere mai larg ă decât ancheta. Ea subsumeaz ă totalitatea metodelor,
tehnicilor, procedeelor utilizate pent ru studiul fenomenelor sociale ca și
ansamblul normelor, principiilor și regulilor de ordin teoretico-epistemologic în
aplicarea metodelor. În cercetarea sociologic ă se pot aplica metode, tehnici
dintre cele mai variate, printre care ancheta poate s ă fie prezent ă sau poate s ă
lipsească. O cercetare sociologic ă se poate baza pe un întreb ansamblu de
metode sau se poate rezuma cu prec ădere la una din metodele sale de baz ă.
În istoria investiga țiilor sociologice și psihosociologice finalizate în
lucrări de rezonan ță mondială există suficiente exemple în care metoda de bază
a fost alta decât ancheta și anume: analiza documentar ă statistică, observația
participativ ă, analiza documentelor personale (scrisori) etc. Cercetarea
sociologică presupune utilizarea unui num ăr mare de metode care nu pot fi în
totalitate subordonate anchetei (ex. diferite tipuri de experiment, analiza
statistică, documentar ă și de conținut, observa ția și diferitele sale tipuri, studiul
de caz, tehnicile sociometrice etc.). O investiga ție în care rolul hotă râtor revine
experimentului, observa ției sau analizei statistice nu poate fi identificat ă cu
ancheta sociologic ă. Cercetarea sociologic ă are țeluri mai largi decât ancheta.
În cadrul ei se pot urm ări atât scopuri practic-aplicative, cât și (în cadrul unor
cercetări fundamentale) dezvoltarea teoretic ă, dezvăluirea raporturilor cauzale,
elaborarea de tipologii, preciz ări conceptuale etc. Dac ă cercetările pot fi

47aplicative sau fundamentale (cu finalitate practic ă sau teoretic ă), anchetele sunt
mai ales descriptive cu finalitate aplicativ ă.

4. Tipurile anchetei sociologice
Clasificarea anchetelor sociologice se face dup ă mai multe criterii, în
funcție de forma sau con ținutul lor, după natura problemelor studiate, scopul
cercetării sau după istoria dezvolt ării lor etc.
A. În func ție de țelurile urm ărite și modul de desf ășurare a anchetei
distingem:
Anchetele intensive realizate pe popula ții restrânse (o întreprindere, o
secție, un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o tem ă specială sau chiar
o tematică complexă. Numărul relativ mic de subiec ți este supus unei
investigații profunde și nuanțate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în
final o cunoa ștere complex ă și de adâncime a acestora.
Anchetele extensive asupra unor popula ții numeroase, e șantioane mari
valabile la scara unui mare ora ș, județ, regiune sau a întregii țări. Axate pe teme
speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la scar ă zonală sau
națională.
Anchetele calitative sunt intensive și pun accent pe studiul însu șirilor,
caracteristicilor definitorii ale fa ptelor sociale supuse investiga ției. Realizate pe
indivizi, lua ți separat, din grupuri sau comunit ăți cu caracter restrâns, ele permit
studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchet ă se realizeaz ă în
mod eficient cu instrumente pu țin formalizate și oferă date puțin cuantificabile,
în schimb permite surprinderea nuan țată și complex ă a faptelor studiate.
Datorită populației restrânse supuse anchetei, este pu țin reprezentativ ă din
punct de vedere statistic.
Anchetele cantitative cu instrumente formalizate ș i rezultate cuantificabile
se realizeaz ă pe popula ții mari, reprezentative din punct de vedere statistic.
Numărul mare de chestionare precodificate, aplicate pe eș antioane mari se
prelucrează relativ ușor cu ajutorul ma șinilor de calcul. Se aplic ă frecvent în
studiul opiniilor, atitudinilor come rciale, culturale, electorale etc.
Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colect ării
informației necesare și nu pe indivizi luaț i separat. În astfel de anchete nu
interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport
cu anumite variabile (sex, vârst ă, studii etc.), ci cunoa șterea tipurilor de
comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului popula ției investigate.

48Anchetele individuale presupun aplicarea individual ă a instrumentelor de
investigație în vederea corel ării informa țiilor culese cu o seam ă de indicatori
socio-demografici (vârst ă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor intereseaz ă
opiniile distincte ale diferi ților subiecți supuși investigației.
Anchetele directe presupun colectarea de informa ții referitoare la
subiecț ii investiga ți, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt
implicați nemijlocit, particip ă la ele, sunt inerente vie ții și activității lor.
Anchetele indirecte se realizeaz ă, de obicei, asupra unor teme legate prea
intim de via ța și activitatea popula ției investigate, situa ție în care sunt ancheta ți
fie subiecț i cunoscători ai faptelor studiate, dar neimplica ți în desfășurarea lor,
fie se cer aprecieri, informa ții asupra comportamentelor altor persoane decât al
celor anchetate, chiar dac ă cei investiga ți sunt implica ți în faptele studiate.
Ancheta se mai aplic ă pentru colectarea de informa ții asupra unor fapte,
fenomene inaccesibile investiga ției directe din diferite motive (evenimente
trecute, comportamente discrete etc.).
B. După conținutul problemelor investig ate, anchetele se mai pot
clasifica dup ă cum urmeaz ă:
Anchetele socio-economice de interes na țional. Cu ajutorul lor se pot
surprinde periodic o seam ă de aspecte legate de evolu ția nivelului de trai, a
calității vieții în rândul diferitelor grupuri socioprofesionale, pe e șantioane
reprezentative la scar ă națională.
Anchetele asupra dezvolt ării zonale, rurale ș i urbane . Prin intermediul
lor sunt studiate diferite aspecte ale sistematiz ării și moderniz ării localităților
rurale și urbane, factorii economici și sociali de amplasare a obiectivelor
industriale, de construc ție, modernizare și extindere a ora șelor.
Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme
economice, politice, soci ale, culturale. Cunoa șterea curentelor de opinie în
evoluția și dinamica lor trebuie s ă stea la baza m ăsurilor și programelor de
dezvoltare economico-social ă. Ele pot fundamenta ac țiunile sociale de educare
și antrenare a maselor la înf ăptuirea diferitelor obiective ce urmeaz ă să fie
realizate pe plan local sau zonal.
Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de
investigare și prospectare a pie ții, în vederea optimiz ării comerțului și
influență rii producției de bunuri destinate consumului public. În astfel de
anchete intereseaz ă opiniile diferitelor categorii sociale de cump ărători despre
calitatea, prezentarea, pre țul produselor, evolu ția gusturilor, cerin țelor
populației etc.

49Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în mas ă presupun studierea
satisfacțiilor-insatisfac țiilor ș i cerințelor publicului fa ță de diferitele componente
ale mass-media, în special fa ță de programele emisiunilor de radio și TV, cu
privire la calitatea și tirajul cărților beletristice, opiniile cu privire la filme,
spectacole teatrale etc. Ele constituie o important ă sursă de informare menite s ă
ducă la perfecționarea continu ă atât a conținutului acestora cât și a modalit ăților
de transmitere, pentru a satisface într-o m ăsură tot mai mare cerin țele
publicului.
C. O clasificare a anchetelor în ordinea apari ției și dezvoltării lor istorice
ne oferă C.A. Moser (1967, p. 37). El le împarte în: a) anchete clasice asupra
paupertății maselor muncitoare; b) anchete de planificare regional ă; c) anchete
sociale guvernamentale; d) anchete de prospectare a pe ții; e) anchete asupra
emisiunilor radio și TV; f) sondaje de opinie public ă; g) alte anchete
(recensământul popula ției, viața urbană, rurală, bugete de familie, probleme de
educație, sănătate, mobilitate social ă, relații industriale, delincven ța juvenilă ,
timp liber etc.).
În literatura de specialitate, într-o form ă sau alta, sunt men ționate toate
tipurile de anchet ă descrise mai sus. Facem, îns ă, precizarea c ă tipologizarea
respectivă este relativ ă; în cele mai multe cazuri distinc ția dintre diferite tipuri
se face doar pentru a sublinia accen tul care trebuie pus, într-o situa ție dată , pe
aspectele caracteristice fiec ărui tip în parte – a șa, de exemplu, într-o anchet ă de
tip intensiv pot s ă predomine întreb ări directe sau indirect e, ancheta poate viza
cu precădere analiza cantitativ ă sau cea calitativ ă etc.

BIBLIOGRAFIE
ANTOINE, Jacques, L’Opinion – Techniques L’enquête par sondage , Dunod Paris, 1969.
BERTHIER, Nicolas et François, Le sondage d’opinion , Bordo, Paris, 1981.
CHELCEA, Septimiu, Chestionarul în investiga ția sociologic ă, Editura Științifică, 1975.
DRĂGAN Ion, Locul anchetelor de opinie în investiga ția socială, în Studii de logic ă și
psihologie social ă. Teorie și metodă în științele sociale , vol. VI, Editura
Politică, București, 1968.
JAVEAU, Claude, L’enquète par questionaire. Manuel à l’usage du prancticien ,
Edition de l’Universié de Bruxelles, 1970.
MOSER, C.A., Metodele de anchet ă în investigarea fenomenelor sociale , Editura
Științifică, București, 1967.
PINTO, Roger, GRAWITZ Madeleine, Methodes des siences sociales , Dalloz, Paris,
1972.

50
IV. ANCHETA PE BAZ Ă DE CHESTIONAR

Între mijloacele de culegere a datelor din teren, ancheta pe baza de
chestionar este, f ără nici o îndoial ă, metoda cea mai des utilizată , metoda despre
care numero și autori consider ă că a dominat si înc ă mai domin ă spaț iul
socioumanului.
După cum eviden ția François de Singly (1998, pag. 21), ancheta pe baz ă
de chestionar „serve ște la producerea unor date explicative”, care pun în
evidentă atât faptele sociale, cât și factorii care le determină .
Chestionarul este un mijloc foarte bun de explicare a comportamentelor
umane și de identificare a factorilor care le determin ă.

1. Specificul anchetei pe baz ă de chestionar
Tehnică complexă de cercetare sociologic ă, presupunând numeroase
etape, ancheta prin chestionar „ este aproape întotdeauna o anchetă de opinie”
(V. Miftode, 1995, pag. 245). Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întreb ări și probleme care determină diverse răspunsuri din
partea persoanelor anchetate. R ăspunsurile, respectiv comportamentele
oamenilor, pot fi influen țate de numero și factori, dintre care putem aminti:
personalitatea celui care ancheteaz ă dar ș i a celui anchetat, tema anchetei,
mediul în care are loc, timpul de desf ășurare a acesteia, struct ura chestionarului,
precum ș i modul lui de aplicare etc.
Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici de cercetare
printr-o serie de aspecte care o individualizeaz ă . Aceste aspecte țin, fie de
natura formală (adică de modul de realizare a cercet ării), fie de natura
conținutului (adică de natura problemelor abordate), fie de natura popula ției
investigate (în ceea ce prive ște reprezentativitatea, num ărul etc. ).
In primul rând, trebuie men ționat faptul c ă subiecț ii sunt ancheta ți cu
privire la un anumit domeniu al realit ății sociale cu care nu intr ă în contact
direct, ei situându-se în afara mediului social al probleme i. Din acest motiv,

51unii autori definesc chestionarul ca un „instrument secundar de investiga ție, […]
un simplu instrument printre altele.” (V. Miftode, 1995, pag. 246).
In al doilea rând, ancheta prin ches tionar are un caracter standardizat,
deoarece întrebă rile sunt formulate clar dinainte, la fel ș i numărul și ordinea
acestora; mai mult decât atât, este stabilit și numărul persoanelor cu anumite
caracteristici (sex, vârsta, nivel de preg ătire etc.), c ărora li se adreseaz ă
întrebările, fără a se putea interveni sau abate de la aceast ă schemă de
organizare a anchetei.
In al treilea rând, spre deosebire de alte instrumente de cercetare (ghid de
interviu, ghid de observa ție etc.), chestionarul beneficiaz ă de tehnici specifice
de construc ție, structurare, aplicare s ău exploatare, tehnici care vor fi analizate
pe parcursul acestui capitol.
Nu în ultimul rând, ancheta pe baz ă de chestionar se realizeaz ă, de cele
mai multe ori, pe un num ăr mare de persoane, deci pe e șantioane mari (de
ordinul sutelor sau chiar miilor), impunându-se astfel cerin ța de repre-
zentativitate a acestora în raport cu popula ția vizată de cercetare, precum și
necesitatea utiliză rii unor metode statistice de prelucrare a datelor ob ținute prin
chestionar. Dac ă ținem cont de acest model de abordare a realit ății, putem
afirma că ancheta prin chestionar face parte di n categoria metodelor cantitative,
și nu calitative (cum este cazul interviului). Întreb ările cuprinse într-un
chestionar surprind diverse aspecte și probleme din via ța oamenilor și din
mediul lor înconjur ător, ele sunt relativ simple ș i generale, în timp ce interviul
merge în profunzimea tuturor acestor aspecte și încearcă descifrarea mecanis-
melor care dirijeaz ă acțiunile, comportamentele și motivațiile oamenilor.

2. Clasificarea chestionarelor
Septimiu Chelcea sublin ia într-una din lucr ările sale (1998) necesitatea
descrierii și clasificării riguroase a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate
în sociologie și propunea, în acest sens, o schem ă de clasificare a chestionarelor
în funcție de trei mari criterii: con ținutul, forma întreb ărilor și modul de aplicare
a chestionarelor.
a) După primul criteriu de clasificare, anume conținutul informa țiilor
obținute, chestionarele se împart în patru mari categorii : chestionarele de date
factuale (sau de tip administrativ), chestionarele de opinie, chestionarele
speciale și cele omnibus. Primele dou ă tipuri vizeaz ă natura, calitatea

52informației, în timp ce ultimele dou ă vizează cantitatea informa ției, respectiv
numărul de teme abordate.
Chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ) se refer ă la fapte
și situații obiective, care pot fi observate uneori direct și verificate prin alte
mijloace sau de c ătre alte persoane.
Aceste tipuri de chestionare nu sunt în mod neap ărat complexe din punct
de vedere al modului lor de concepere, orice formular tip fiind, în fond, un
astfel de chestionar.
Informațiile obținute prin întreb ările factuale se refe r la anumite elemente
și situații ce caracterizeaz ă viața celor ancheta ți sau a unei anumite popula ții,
aspecte ale comportamentelor lor etc. Întreb ări care urm ăresc, de exemplu, câte
cărți a citit timp de un an, care este ultimul film vizionat, care este bugetul de
cheltuieli al unei familii pe o anumit ă lună, sunt întreb ări factuale. Ele
reprezintă, de fapt, ni ște indicatori, acoper ă o gamă extrem de larg ă și se
regăsesc în majoritatea chestionarelor.
Chestionarele de opinie, spre deosebire de cele anterioare, se refer ă la
date care nu pot fi observate în mod direct. Ele încearc ă să surprindă nu numai
opiniile oamenilor, dar și motivațiile, atitudinile, înclina țiile, așteptările lor.
Întrebările de opinie vizeaz ă aspecte care țin de ceea ce cred oamenii, de
universul lor interior. Datele de acest gen nu pot fi ob ținute decât prin
comunicare verbal ă cu subiecț ii, sunt întrebă ri care dețin o pondere foarte mare
în cadrul unui chestionar și, de asemenea, implic ă mari dificult ăți în privinț a
aprecierii acurate ții lor, a verific ării gradului de concordan ță între opiniile reale
și cele exprimate prin r ăspunsurile date de c ătre subiecți. În cadrul acestor tipuri
de întrebări nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar r ăspunsuri adev ărate,
sincere sau nu.
În ceea ce prive ște gradul de concordan ță dintre răspunsul dat la
întrebare și opinia reală , pot exista mai multe situa ții și factori care îl
influenț ează:
• subiectul exprima foarte clar și sincer opinia pe care o are asupra unei
anumite probleme;
• deși are formată opinia respectiv ă, subiectul refuz ă să o dezvăluie din
diferite motive: dezinteres fa ță de tema abordat ă în chestionar, teama ca
răspunsul său să nu fie considerat gre șit, ridicol sau contrastant fa ță de pă rerea
majorității etc.;

53• intervievatul nu are formată încă o opinie asupra problemei care
interesează anchetatorul, dar din jen ă sau din motive de prestigiu social nu
recunoaște acest lucru și, ca urmare, ofer ă răspunsuri false;
• subiectul nu are nici o opinie și recunoaște deschis acest lucru.
Situațiile descrise mai sus pot fi ve rificate, într-o oarecare m ăsură, prin
proceduri și metode specifice, cum ar fi in troducerea în cadrul chestionarului a
unor întreb ări de control (vezi paragrafele urm ătoare), compararea
răspunsurilor, analiza lor etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 187) este de p ărere că nu trebuie trase
concluzii analizând doar ră spunsurile oamenilor la o singur ă întrebare, ci
„totdeauna trebuie prev ăzut un sistem de întreb ări care să permită stabilirea
poziției indivizilor fa ță de una sau alta din problemele puse în discu ție.”
Chestionarele speciale sunt chestionare care au ca punct de plecare
numărul temelor abordate, ele car acterizându-se prin existen ța unei singure
teme. Se aplic ă în special în studiul pie ței, mai mult pentru a pune în eviden ță
un anumit fenomen și mai pu țin pentru a-l m ăsura, sau în studiul
comportamentului electoral. Îns ă, fenomenele și procesele sociale, fiind foarte
complexe, acest gen de chestionare este greu de utilizat în practic ă; în
majoritatea cazurilor ș i problemelor studiate vor exista și alte teme strâns legate
de primele (spre exemplu, un chestionar privitor la stilurile manageriale poate
da informa ții referitoare și la comunicarea în cadrul unei organiza ții).
Totuș i, după cum aprecia Septimiu Chelcea (1998, pag. 191), aceste
chestionare sunt utile în special dac ă ele sunt aplicate pr in intermediul presei
scrise, în vederea descoperirii p ărerilor cititorilor despre revistele și ziarele lor
preferate sau despre modul lor de procurare.
În sfârș it, chestionarele omnibus sunt chestionarele care abordeaz ă mai
multe teme de cercetare și sunt cel mai des întâlnite în cercet ările sociologice.
Ele oferă o mare cantitate de informa ții cu privire la procesele sociale, mai mult
decât atât, ele pot surprinde chiar interac țiunile și intercondi ționările dintre
acestea. Chestionarele omnibus sunt specifice pentru cercet ările fundamentale
în sociologie.
b) Cel de-al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma
întrebărilor, după care distingem : chestionare cu întreb ări închise, chestionare
cu întrebări deschise ș i chestionare cu întreb ări mixte.
Chestionarele cu întreb ări închise (sau precodificate) su nt acele tipuri de
chestionare care con țin întrebări la care variantele posibile de r ăspuns sunt

54dinainte fixate, persoana intervievat ă urmând doar s ă o aleagă pe cea care
corespunde opiniei sale.
Cel mai simplu sistem de r ăspuns la o întrebare închis ă este cel dihotomic
(cu două variante de r ăspuns), în termenii DA / NU sau masculin / feminin.
Uneori i se oferă subiectului și o a treia variant ă de răspuns, de exemplu
NU ȘTIU / NU RĂ SPUND, caz în care întreb ările poartă denumirea de
trihotomice.
Opiniile și atitudinile sunt, însă , elemente extrem de complexe, motiv
pentru care se prefer ă întrebări cu un evantai larg de r ăspunsuri. Ca exemplu,
putem oferi urm ătoarea întrebare:
„Cu cine v ă petreceți, de regulă, timpul liber ?”
„ 1. Cu familia;
2. Cu colegii de munc ă;
3. Cu prietenii;
4. Singur;
5. Nu am timp liber;
6. Nu știu / Nu răspund.”
Opiniile oamenilor sunt variabile ca intensitate, ele pot oscila de la o
valoare minim ă la una maxim ă sau de la una negativ ă la una pozitiv ă. Iată
câteva exemple:
„Cât de mul țumit sunteți de condițiile de la locul dv. de munc ă ?
„1. Nemul țumit;
2. Nici mul țumit, nici nemul țumit;
3. Mulțumit;
sau
1. Foarte pu țin;
2. Puțin;
3. Mult ;
4. Foarte mult”
Acestea sunt întreb ări scalate și se poate observa faptul c ă ele pot avea un
element neutru, o pozi ție de mijloc (primul exemplu), sau este o scal ă
echilibrată, cu perechi de r ăspunsuri (al doilea exemplu). Cercetă rile de teren au
demonstrat faptul c ă oamenii sunt tenta ți să evite răspunsurile extreme și să se
situeze pe pozi ții neutre atunci când li se ofer ă scale de acest gen, situa ție care a
dus la utilizarea, în mod special, a celui de-al doilea tip de scal ă, pentru a
„forța” subiecții să aleagă o variantă pozitivă sau una negativ ă.

55Avantajele întreb ărilor închise sunt numeroase, iar noi nu oferim decât
câteva din acestea :
• ușurința consemn ării răspunsurilor;
• rapiditatea și ușurința prelucrării (statistice) a rezultatelor;
• ușurința în alegerea ră spunsului potrivit din partea subiec ților (deoarece
se știe că oamenilor le este mai uș or să recunoasc ă, decât să-și aminteasc ă
ceva);
• diminuarea, chiar evitarea erorilor care ar putea fi generate de opera țiile
de postcodificare.
Deși avantajele acestor tipuri de întreb ări nu sunt deloc neglijabile, totu și,
există și neajunsuri în utilizarea lor:
• gradul de libertate al subiectului în redarea r ăspunsului este redus (el
trebuind să se încadreze doar în variantele propuse de cercet ător);
• sărăcia informa țiilor care se ob țin prin utilizarea unor astfel de întrebă ri;
• întrebările închise presupun existen ța unor opinii foarte bine conturate
ale subiecț ilor, o bun ă cunoaștere a realităț ii socioumane din partea
cercetătorului, lucruri nu întotdeauna realizabile.
Chestionarele cu întreb ări deschise (libere, postcodificate) cuprind
întrebări la care ră spunsurile nu sunt dinainte stabilite, ci las ă subiecț ilor
libertatea de exprimare a opiniilor.
Maurice Duverger (după Septimiu Chelcea, 1998, pag. 199) surprindea
foarte bine faptul c ă „întrebările deschise ș i închise au avantaje și dezavantaje,
respectiv inverse.”
În concluzie, întreb ările deschise :
• permit ob ținerea unor informa ții bogate asupra temelor abordate de
chestionare;
• nu există riscul sugestibilităț ii din partea cercet ătorului, prin oferirea de
răspunsuri etc.
Dezavantajele principale ale acestui tip de întreb ări constau în :
• dificultăți de consemnare fidel ă a răspunsurilor;
• dificultăți de analiz ă și prelucrare a datelor (sunt necesare opera ții de
codificare ulterioara a r ăspunsurilor, în vederea unei analize cantitative,
statistice);
• riscul apari ției erorilor datorate, fie operatorilor de interviu, fie
subiecț ilor ancheta ți (probleme legate de coeren ța și logica în exprimarea
opiniilor, nivelul de preg ătire, memorie etc.) .

56Pe lângă tipurile deja menț ionate, mai exist ă și chestionare cu întreb ări
mixte (semiînchise sau semideschise), în car e sunt oferite variante de r ăspuns,
dar nu se epuizeaz ă întreaga gam ă de posibilit ăți, ci se las ă și libertatea
subiectului de a r ăspunde la întrebare. Exemplu :
„De ce va temeț i cel mai mult ?
1. De șomaj;
2. De scăderea nivelului de trai;
3. De nivelul veniturilor;
4. De corup ție;
5. De privatizarea întreprinderilor;
6. De infla ție;
7. Altă situație, și anume …”.
c) În sfârșit, cel de-al treilea criteriu de clasificare propus de Septimiu
Chelcea este modul de aplicare al chestionarelor , după care distingem:
chestionare autoadministrate și chestionare administrate prin intermediul
operatorilor de anchetă .
Chestionarele autoadministrate se particularizeaz ă prin faptul c ă
subiecț ii incluși în eșantionul investig at înregistreaz ă singuri r ăspunsurile
cuprinse în chestionar, iar dup ă consemnarea lor, chestionarele trebuie returnate
celor care le-au transmis.
Chestionarele autoadministrate pot fi de mai multe feluri: ele sunt fie
chestionare po ștale, fie chestionare publicate în ziare, reviste, c ărți.
Chestionarele po ștale, după cum ne sugereaz ă chiar denumirea, sunt
chestionarele expediate prin po ștă și constituie o modalitate rapid ă de obținere a
unor informa ții. Utilizarea unor astfel de chestionare presupune, îns ă, o serie de
aspecte și elemente f ără de care ancheta nu s-ar putea desf ășura în bune
condiții.
În primul rând, chestionarul poș tal trebuie s ă fie însoțit de o adres ă din
partea institu ției care realizeaz ă cercetarea, în care se prezint ă scopul
investigației, importan ța temei studiate, rug ămintea de a r ăspunde sincer ș i la
toate întreb ările, precum și instrucțiuni despre modul de completare a
chestionarului.
În al doilea rând, în aceast ă notă subiecții sunt asigura ți în privin ța
confidențialităț ii răspunsurilor.
Pe lângă aceste lucruri, trebuie acordat ă o foarte mare aten ție punerii în
pagină a întrebărilor, pentru a evita sau a limita la maxim posibilitatea de a
omite vreo întrebare. Pentru a se asigura un procent ridicat de r ăspunsuri,

57întrebările trebuie s ă fie clare, simple, prin con ținutul lor s ă nu deranjeze
subiectul (fapt ce l-ar putea determina s ă refuze colaborarea), iar chestionarul
este bine să conțină un număr mic de întreb ări.
În final, chestionarul este înso țit de un plic timbrat, cu adresa exact ă a
instituției responsabile de realizarea cercet ării, în vederea return ării acestuia.
Chestionarele publicate în ziare și reviste sau ca anex ă la diferite m ărfuri
vândute, reprezintă o modalitate nu tocmai potrivit ă de a studia pia ța.
Andrei Stănoiu sublinia într-un curs al s ău, apărut în 1993, faptul c ă
preocuparea de bază , în cazul aplic ării acestui procedeu de anchetare, este
recuperarea chestionarelor într-un num ăr cât mai mare posibil, el apreciind c ă
50% din chestionarele returnate sunt suficiente pentru analiz ă și raportare; 60 %
din chestionare înseamn ă o rată de recuperare bun ă, iar 70% ș i peste – o rat ă de
returnare foarte bun ă.
Chestionarele administrate de c ătre operatorii de anchet ă se carac-
terizează prin faptul c ă operatorul ia contact cu fiecare subiect în parte,
comunică direct cu acesta și consemneaz ă cu fidelitate r ăspunsurile primite,
asigurând, totodat ă, subiecții cu privire la confiden țialitatea și anonimatul
răspunsurilor. Trebuie men ționat faptul c ă acest procedeu de culegere a
informațiilor este cel mai des utilizat în investiga țiile sociologice.
Avantajele chestionarelor administrate prin intermediul operatorilor de
interviu pot fi redate, f ără a avea preten ția unei prezent ări exhaustive, în
următoarele aspecte:
• obținerea unei rate mari a r ăspunsurilor, ceea ce asigur ă și
reprezentativitatea e șantionului; chiar în cazul în care un subiect refuz ă
participarea la interviu, operatorul are po sibilitatea, prin respectarea unor reguli
stabilite de că tre organizatorii anchetei, de a înlocui acea persoan ă cu o alta, cu
caracteristici asem ănătoare (sex, vârst ă etc.);
• se pot ob ține informa ții suplimentare de c ătre subiecții participan ți la
interviu, limitând riscul ca întrebă rile să nu fie bine în țelese, iar răspunsurile s ă
fie, astfel, irelevante;
• pot fi chestiona ți și oameni care au un nivel de școlarizare sc ăzut;
• operatorul de anchet ă poate, pe lângă consemnarea r ăspunsurilor, s ă
observe și diferite reac ții, modul cum este receptat interviul de c ătre subiecți,
interesul manifestat fa ță de acesta, întreb ările la care s-au întâmpinat re țineri sau
alte comentarii pe care intervievatul le face în afara anchetei (toate aceste
elemente vor fi consemnate într-o fi șă specială sau o rubric ă aparte din
chestionar);

58• se asigură caracterul personal și individual al r ăspunsurilor;
• se obțin răspunsuri spontane, spre deosebire de chestionarele
autoadministrate;
• în final, prin aceast ă modalitate de aplicare a chestionarelor se ob ține o
paletă bogată de informa ții, date complete și de mare acurate țe.
Chiar dacă există atât de multe avantaje în utilizarea acestui tip de
chestionar, nu trebuie omis faptul c ă el prezintă și numeroase limite, care, în
esență, sunt următoarele:
• utilizarea oper atorilor spore ște considerabil costul anchetei;
• există riscul apari ției erorilor și distorsion ării răspunsurilor, datorit ă
trăsăturilor de personalitate ale operatorilor de anchet ă, comportamentului
acestora sau modului în care realizeaz ă interviul;
• apar dificult ăți în formarea unor re țele de operatori de interviu care s ă
răspundă anumitor cerin țe absolut necesare: o bun ă pregătire profesional ă,
seriozitate, capacitate de adaptare la diferite situa ții întâlnite în teren, abilitate și
flexibilitate în abordarea oamenilor etc.
Cu toate aceste neajunsuri, chestiona rul administrat prin intermediul
operatorilor de interviu este m odalitatea cea mai frecvent utilizat ă în
investigațiile sociologice.
Mai trebuie specificat faptul c ă, pe lângă cele două modalități de aplicare
a chestionarelor, men ționate mai sus, exist ă și situații în care el poate fi aplicat
și telefonic, îns ă aceasta este o modalitate mai rar utilizat ă (vezi capitolul
referitor la interviu).

3. Tipuri de întreb ări
De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasific ări ale întreb ărilor
utilizate în cadrul chestionarului sociologic; criteriile în baza c ărora s-au realizat
astfel de clasific ări sunt multiple, motiv pentru care nu ne vom opri decât
asupra a trei dintre ele. Este vorba de: con ținutul întreb ării, forma întreb ării și
poziția acesteia în cadrul chestionarului.
a) După primul criteriu de clasificare, conținutul întreb ării sau natura
informației solicitată prin întrebarea respectiv ă întâlnim: întreb ări factuale,
întrebări de opinie, întreb ări de cunoștințe și întrebări de motiva ție.
Primele dou ă tipuri, cele factuale și de opinie, au fost deja discutate în
paragrafele anterioare, motiv pentru car e vom trece la prezentarea celorlalte
două tipuri.

59Întrebările de cuno ștințe urmăresc măsurarea corect ă a nivelului de
cunoștințe ale oamenilor, în diferite domen ii vizate de cercetare. Exemplu:
„Care sunt problemele de care trebuie să se ocupe sindicatul într-o
întreprindere?”; se pot oferi variante de r ăspuns, din care subiec ții trebuie s ă
aleagă sau se lasă ca întrebare liber ă, deschisă .
Aceste întreb ări pun în eviden ță preocupările oamenilor pentru anumite
domenii, gradul de cunoa ștere a unor aspecte ale vie ții sociale, permit evaluarea
interesului oamenilor pentru acestea etc.
Întrebările de cuno ștințe pot furniza, chiar, informa ții cu privire la
anumite comportamente, la „si stemul lor de valori, credin țe, atitudini” (Traian
Rotariu, Petru Ilu ț, 1997, pag. 75). Cu toate acestea, ele nu sunt folosite decât în
situații speciale, deoarece oamenii nu le agreeaz ă în mod deosebit, ei putân-
du-se emoționa sau bloca, lucruri nedo rite în cazul chestionarului.
Tot o categorie aparte de întreb ări și cele de motiva ție, care solicit ă
explicarea logic ă sau psihologic ă a răspunsului la o întrebare anterioar ă; ele
pătrund într-o zonă a subiectivităț ii umane, cea motiva țională , care
fundamenteaz ă acțiunile umane, deciziile, com portamentele etc. În cadrul
chestionarelor aceste întrebă ri apar sub forma : „De ce ?”, „Motivați
răspunsul”, Ce v-a determinat să …?” etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 234) spunea c ă „valoarea informativ ă a
întrebărilor «De ce ?» pare a fi foarte sc ăzută” și aceasta deoarece, în
majoritatea cazurilor, motiva ția nu este o alegere „gândit ă” dintr-o gam ă mai
largă de argumente, ci este „primul argument ce-i vine omului în minte”.
b) Al doilea criteriu de clasificare a întreb ărilor, respectiv forma
întrebării, modul cum r ăspunde subiectul la acea întrebare, relevă următoarele
tipuri : întrebă ri închise, întreb ări deschise, întreb ări mixte și întrebări scalate
(toate aceste forme au fost discutate anterior) .
c) În final, al treilea cr iteriu de tipologizare a întreb ărilor este poziția în
cadrul chestionarului. De fapt, este vorba despre structura chestionarului și,
după cum sublinia Septimiu Chelcea (1975, pag. 187), „a vorbi despre structura
chestionarului înseamn ă a vorbi despre diferitele tipuri de întreb ări ca elemente
ale structurii și despre raporturile dintre aceste întreb ări ca legături între
elementele structurii.”
Pornind de la func ția pe care o întrebare o îndepline ște în structura
chestionarului, distingem mai multe tipuri de întreb ări.
Întrebările introductive – sunt acele întrebă ri care permit acomodarea
subiectului cu tema anchetei și au rolul de a stabili o prim ă legătură, relație,

60între anchetator și anchetat. Ele sunt întreb ări simple, de cele mai multe ori
închise (pentru ca subiectul s ă poată răspundă cu ușurință) și nu se refer ă la date
personale. Exemplu :
„In ce situa ție considera ți că se află în prezent întreprinderea în care
lucrați ?
1. Foarte proast ă;
2. Proastă ;
3. Acceptabil ă;
4. Bună;
5. Foarte bun ă.”
Aceasta poate fi considerată o întrebare de contact, dac ă avem în vedere
o cercetare privind starea actual ă a întreprinderilor române ști, din punct de
vedere sociouman. Este o întrebare pe care oamenii și-o pot pune în mod curent
și ea nu intr ă, de fapt, în esenț a cercetării, care urm ărește aspecte legate de
calitatea muncii, de sistemul informa țional existent sau de stilul de conducere.
Tocmai pentru c ă aceste întreb ări ating anumite probleme generale,
asupra cărora oamenii formuleaz ă opinii care îi intereseaz ă în mod deosebit, ele
vor capta aten ția subiecților față de tema propus ă de cercetare.
Întrebările de con ținut – sunt întreb ările care constituie substanț a
chestionarului, oferind o bog ăție de date și informații, necesare atingerii
obiectivelor propuse în cercetare.
Întrebările de trecere – sunt specifice chestionarelor care abordeaz ă mai
multe teme și au drept scop marcarea acestora, adic ă delimiteaz ă o grupă de
întrebări referitoare la o anumit ă problematic ă și permit trecerea (o trecere
firească , nu brusc ă) la o grup ă de întreb ări, referitoare la o alt ă problemă.
Întrebările de trecere permit o u șoară relaxare a subiectului, în vederea
concentrării lui asupra întreb ărilor ulterioare.
Există și situații în care temele sau grupele de întreb ări sunt delimitate
între ele prin introducerea unor linii, chenare sau chiar spa ții în pagină .
Întrebările filtru, spre deosebire de cele anterioare, au rolul de a opri
trecerea unor categorii de subiec ți la unele întreb ări ulterioare. De exemplu,
dacă la întrebarea: „A ți participat la ultimele alegeri preziden țiale?” răspunsul
este „Nu” , atunci urm ătoarea întrebare : „Cu cine a ți votat ?” nu mai are nici un
rost pentru subiectul respectiv.
Întrebările bifurcate – sunt, în opinia lui Se ptimiu Chelcea (1975, pag.
192), foarte utile at unci când se urm ărește „separarea sensurilor pro și contra ale
răspunsurilor subiec ților”. Daca ne raport ăm la întreb ările filtru, putem spune

61că cele bifurcate nu filtreaz ă subiecț ii în vederea redă rii răspunsului la o
întrebare ulterioar ă. Pentru a în țelege mai bine, oferim urm ătorul exemplu :
„4. Ați jucat vreodat ă jocuri de noroc ?
1. Da;
2. Nu.
(Dacă răspunsul este „Da”, se trece la întrebarea 5; dac ă răspunsul este
„Nu” , se trece la întrebarea 6).
5. Până în prezent a ți câștigat la aceste jocuri?
1. Da;
2. Nu.
6. Care sunt motivele pentru care nu a ți jucat ?….
Întrebările de control, un alt tip de întreb ări regăsite în structura unui
chestionar, sunt întreb ări care verific ă o opinie exprimat ă de către un subiect,
din punct de vedere al veridicit ății și consisten ței acesteia. Exemplul oferit de
Septimiu Chelcea (1998, pag. 235) este edificator în acest sens:
„Peste 50 de ani, rolul școlii în formarea oamenilor va fi :
1. Mult mai mare; 2. Mai mare; 3. Ca și astăzi;
4. Mai mic;
5. Mult mai mic”.
La această întrebare s-a descoper it, în etapa de prestare a instrumentului
de lucru, faptul c ă majoritatea oamenilor au r ăspuns cu varianta 1 sau 2. Din
acest motiv s-a introdus urm ătoarea întrebare, de contro l, care nu este decât o
reformulare a celei anterioare, în vederea test ării fidelității răspunsului:
„Credeți că peste 50 de ani școala va juca un rol mult mai însemnat în
formarea general ă a oamenilor ?
1. Da;
2. Nu; 3. Nu ș tiu.”
În plus față de acestea, autorul citat mai sus relev ă faptul ca întreb ările de
control oferă și informații cu privire la în țelegerea exactă de către subiecți a
sensului întreb ărilor.
În sfârșit, mai putem întâlni întrebări de identificare (sau de clasificare ),
care servesc la analiza, interpretarea și corelarea r ăspunsurilor din chestionar.
Exemple de astfel de întrebă ri sunt cele privind sexul, vârsta, preg ătirea școlară,
mediul de provenien ță etc. Se recomand ă ca aceste întreb ări să fie incluse în

62chestionar la sfâr șitul acestuia, deoarece ele sunt foarte pu țin atractive și
interesante pentru cei intervieva ți, dar au o mare însemn ătate pentru cercet ători.

4. Tehnici de structurare a chestionarului
Aspectele discutate mai sus, tipurile de întreb ări și raporturile care se
stabilesc între ele, ne conduc la eviden țierea unor tehnici în virtutea c ărora
putem alcătui chestionarele. (Septimiu Chelcea, 1998).
O prima tehnică ar fi cea a pâlniei , tehnică ce se particularizeaz ă prin
aceea că se trece de la general la particular. Exemplu:
„Ce părere aveți despre vizionarea de c ătre copii a filmelor care con țin
scene de violen ță?”
Iar următoarea întrebare va fi:
„Permiteți copilului dumneavoastr ă să urmărească astfel de filme?”
Ce este important de re ținut în cazul acestei tehnici este faptul c ă ea pune
în evidență raportul dintre opinia sau comportamentul exprimat și cel real;
există , însă, și riscul ca persoanele intervievate s ă răspundă la cea de-a doua
întrebare fiind influen țați de prima.
Tehnica pâlniei r ăsturnate – este în opozi ție cu tehnica descris ă anterior,
în sensul c ă se pornește de la o întrebare particular ă și se trece, apoi, la una
generală. Exemplu:
„1. Dvs. vă înscrieți în categoria fum ătorilor?
1. Da;
2. Nu.”
„2. Ce părere aveți despre fumat, în general?”
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în special în cazul persoanelor cu
un nivel de școlarizare scă zut, pentru o mai bun ă înțelegere a sensului vizat de
întrebarea general ă.
Efectul „halo” se refer ă la contaminarea r ăspunsurilor datorate, în
special, așezării întrebărilor în chestionar. Astfel, dac ă avem o succesiune de
întrebări particulare, cu un anumit r ăspuns, atunci ele pot influen ța și răspunsul
la următoarea întrebare, cu caracter general. Iat ă un exemplu în acest sens:
„1. Considera ți că ar trebui m ărite pedepsele în cazurile de viol?
1. Da;
2. Nu; 3. Nu ș tiu.”
„2. Considera ți că ar trebui m ărite pedepsele împotriva criminalilor?

631. Da;
2. Nu; 3. Nu ș tiu.”
„3. Dar în cazul celor care comit furturi?
1. Da; 2. Nu; 3. Nu ș tiu.”
„4. Considera ți că, în condițiile de ast ăzi, ar trebui m ărite pedepsele
pentru toate cazurile de înc ălcare a legii?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ș tiu.”
Primele trei întreb ări se referă la niște elemente foarte sensibile pentru
majoritatea oamenilor și, ca urmare, vor determina r ăspunsuri favorabile. În
virtutea acestui r ăspuns repetat, este foarte probabil ca și întrebarea a patra s ă
primească acelaș i răspuns, într-un procent mai mare decât dac ă ea ar fi plasat ă
în altă parte a chestionarului, la distan ță de celelalte trei.
Astfel de contamin ări ale răspunsurilor pot fi frecvente și în situații în
care se cer opinii cu privire la oameni aparț inând unei anumite categorii: din
punct de vedere etnic, religios, al rasei etc. Doar o ordine bine gândit ă a
întrebărilor poate diminua sau elimina acest efect.
Efectul de pozi ție, asemănător celui de „halo”, poate influen ța
răspunsurile în cazul chestionarelor cu mai multe teme, în func ție de
succesiunea lor. În leg ătură cu acest aspect, trebuie re ținut faptul c ă la începutul
chestionarului se includ întreb ări care să capteze interesul subiec ților (chiar
daca ele au o importan ță mai mică pentru cercet ător), la sfâr șitul chestionarului,
după cum am men ționat în paragrafele anterioare, pot fi foarte bine plasate
întrebările de identificare, în timp ce în in teriorul chestionarului, între aceste
două extreme, se recomand ă alternarea întreb ărilor interesate cu cele mai pu țin
interesate, în vederea men ținerii unui anumit echilibru în desf ășurarea
interviului.
Lungimea chestionarului constituie o problem ă foarte important ă pentru
ancheta sociologic ă, ea reflectând capacitatea cercet ătorului de a alege din
multitudinea de indicatori ca re descriu realitatea social ă sau o anumit ă
problematic ă, doar pe aceia semnificativi, esenț iali. Aceast ă selecție determin ă,
în final, lungimea și durata de aplicare a unui chestionar.

64Nu există un număr standard de întrebă ri în cuprinsul unui chestionar:
există chestionare cu 15 întreb ări (itemi), dar pot exista și chestionare cu 300 de
itemi. Totuș i, Septimiu Chelcea (1998) propune un num ăr de 25 pân ă la 50 de
întrebări (se observ ă o marjă destul de mare), ca num ăr optim de itemi, care nu
obosesc nici pe cel anchetat, nici pe anchetator. În ceea ce prive ște durata
optimă a interviului, chestionarul trebuie astfel dimensionat încât aplicarea lui
să nu depășească 45 de minute – 1 or ă, dincolo de care încep s ă scadă atenția,
capacitatea de concentrare, coeren ța sau interesul interlocutorului.
Desigur, aceste repere pot fi dep ășite, lungimea chestionarului depinzând
de numero și factori ce trebuie lua ți în considerare: obiectivele urm ărite în
cercetare, locul de desf ășurare a interviului, modalitatea de aplicare (un
chestionar administrat de c ătre operatorul de anchet ă poate fi mult mai scurt
decât unul autoadministrat, unul poș tal sau unul telefonic) sau chiar forma
întrebărilor.
Nu trebuie s ă uităm existen ța unor elemente care ț in de design -ul
chestionarului ș i care au o influen ță considerabil ă în derularea unei anchete. Iat ă
câteva dintre ele: în primul rând, chestionarele trebuie s ă fie foarte bine
imprimate, clare, f ără greșeli, ștersături sau omisiuni; codurile este de preferat
să fie ordonate toate în aceea și parte; caracterele trebuie s ă fie suficient de mari,
pentru a asigura u șurința și corectitudinea la citirea întreb ărilor. De asemenea,
în cazul chestionarelor autoad ministrate, felul în care arat ă acestea poate spune
multe despre seriozitatea cercetă rii și instituției care o iniț iază și poate
determina reac ții corespunz ătoare din partea celor ancheta ți. Se recomand ă
utilizarea unei hârtii de calitate, imprimarea textului pe ambele fe țe ale foii (care
asigură și economie, dar și ușurință în manevrarea chestionarului). Și nu în
ultimul rând, trebuie s ă remarcăm utilitatea folosirii unor „artificii”, pentru a
face cât mai atractiv un chestionar: el emente grafice, d esene, culori etc.
O problem ă deosebit de importantă într-o anchet ă pe bază de chestionar
o reprezint ă formularea întreb ărilor, care impune respectarea unor reguli,
satisfacerea unor cerin țe, care să poată face posibil ă utilizarea lui. F ără a încerca
o expunere complet ă a acestor reguli, cele mai importante dintre ele le
prezentăm în cele ce urmeaz ă:
• întrebările trebuie s ă fie cât mai clare, pentru ca subiec ții să înțeleagă
exact sensul lor;
• întrebările să fie cât mai scurte posibil;

65• cuvintele trebuie s ă fie simple, accesibile majorit ății oamenilor, directe
și familiare pentru subiec ți; se vor evita termenii tehnici, neologismele,
regionalismele etc.;
• trebuie să fie evitate dublele nega ții (de exemplu: „Nu considera ți că nu
ar trebui …?”)
• întrebările nu trebuie s ă fie tenden țioase, ele trebuie formulate astfel
încât să nu inducă un anumit r ăspuns (exemplu: „Nu este adev ărat că …?”)
• nu trebuie formulat ă o întrebare dubl ă (exemplu: „Care sunt drepturile
și îndatoririle pe care le ave ți la locul de munca ?”).
• întotdeauna întreb ările se formuleaz ă după o riguroas ă operaționalizare
a conceptelor utilizate în cadrul cercet ării ;
• nu în ultimul rând, întreb ările trebuie s ă fie aplicabile tuturor subiec ților.
Alături de cerin țele enunțate mai sus, utilizarea unei intona ții și a unor
gesturi adecvate, sunt elemente indispensabile reu șitei unei investiga ții
sociologice.

5. Surse de erori în anchetele pe baz ă de chestionar
Se știe deja că în foarte pu ține cazuri se pot realiza cercetă ri exhaustive
(gen recens ământ), datorit ă costurilor mari pe care acestea le implic ă. De aceea
se apeleaz ă la anchetele pe baz ă de eșantioane, situa ție în care se pune acut
problema reprezentativit ății acestora, adic ă a capacității lor de a reproduce cât
mai fidel structurile și caracteristicile popula ției din care este extras. (sex, vârst ă,
categorie social ă, pregătire profesional ă etc. ).
Se înțelege faptul ca orice studiu bazat pe e șantion presupune și o
anumită eroare. Orice ac țiune uman ă este supusă unor factori care pot deforma
realitatea. Erorile care pot s ă apară într-o cercetare sociologic ă se împart în
două mari categorii (Traian Rotariu, Petru Ilu ț, 1997) : erori sistematice (sau
distorsiuni) și erori întâmpl ătoare. Dac ă operatorul de anchet ă înțelege că
subiectul are 38 ani în loc de 39, aceasta este o eroare întâmpl ătoare. Erorile
sistematice pot avea mai multe surse, pe care le vom expune, pe scurt, în cele
ce urmează:
a) Erorile de eș antionare se referă la greșeli în construc ția eșantionului, la
nerespectarea unor caracteristici ale popula ției de bază, dar ș i la situațiile de
non-răspuns, adic ă refuzul de a ră spunde la unele întreb ări sau chiar la întreg
chestionarul. Aceste erori sunt întâlnite adesea în cazul chestionarelor aplicate
prin telefon sau celor aplicate în diferite ziare și reviste.

66b) Erorile legate de construc ția chestionarului au fost deja prezentate într-
o anumită formă, în cuprinsul acestui capitol. El e pot fi datorate mai multor
factori :
• formularea întreb ărilor (limbajul utilizat, claritatea și concizia
întrebărilor etc.);
• numărul și ordinea întreb ărilor în chestionar (dacă durata unui chestionar
depășește o anumit ă limită, intervine oboseala, pierderea aten ției lipsa de
concentrare etc.; în ceea ce prive ște ordinea întrebă rilor, am eviden țiat tehnicile de
structurare a chestionarelor, problema contamin ării răspunsurilor etc. );
• forma de r ăspuns (se refer ă la utilizarea unei forme necorespunz ătoare
de înregistrare a ră spunsurilor, respect iv întrebare închis ă, deschisă, mixtă,
scalată; uneori oamenii aleg la întâmplare o variant ă de răspuns din paleta care
li se oferă, iar alteori, r ăspunsul la o întrebare deschis ă este vag departe de
esența acesteia, încât el nu poate fi utilizat în analiza și interpretarea
rezultatelor);
• construcția grafică a chestionarului (delimitarea clar ă a întrebărilor și a
variantelor de r ăspuns specifice, calitatea tiparului, m ărimea caracterelor
folosite etc. ).
c) Erorile datorate operatorilor sunt cele mai frecvente erori care pot s ă
apară în cazul anchetelor pe baz ă de chestionar. Mul ți autori insist ă asupra
seriozităț ii cu care trebuie s ă se facă selecția operatorilor, instruirea lor ș i
controlul activit ății acestora. Acestea sunt elemente care asigur ă o bună
„calitate” a operatorilor de interviu.
Erorile pe care le pot determina operatorii au mai multe cauze. În primul
rând, ele pot fi puse pe seama unor tr ăsături de personalitate sau însu șiri fizice (
aroganță, neseriozitate, anumite caracteristici ale vocii, aspect fizic nepl ăcut și
neîngrijit). În al doilea rând, operatorii pot s ă recurgă la scurtarea întreb ărilor, la
simplificarea limbajului sau, dimpotriv ă, la utilizarea unui limbaj elevat pentru
impresionarea interlocut orului, fapt ce afecteaz ă răspunsurile. Nu în ultimul
rând, operatorii pot s ă recurgă la sugerarea ră spunsurilor, prin anumite intona ții,
inflexiuni ale vocii, prin schimb ări ale ordinii cuvintelor în cadrul întreb ării etc.
d) Erorile datorate celor care dau r ăspunsuri sunt tipuri de erori, deloc
neglijabile și care apar frecvent, ca și cele datorate operatorilor. Spuneam c ă
orice acț iune uman ă poate fi supus ă influenței unor factori care, în final, duc la
modificarea rezultatului acesteia.
Sursele de eroare în cazul de fa ță nu sunt datorate doar nesincerităț ii și
refuzului de a colabora la r ealizarea interviului. Pe lâng ă acești factori

67acționează și alții, cum ar fi sensibilitatea subiec ților la anumite teme, unele
opțiuni (politice, religioase) individuale, tendin ța subiecț ilor de a da ră spunsuri
conforme cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social (dezirabilitate
socială), tendința de a se pune într-o lumina favorabil ă etc.
O serie de erori sistematice sunt legate de probleme care țin de nivelul de
școlarizare a subiecț ilor, de capacitatea lor de în țelegere, de procesare și
interpretare a informa ției cuprinse în întrebă ri, precum și de limitele memoriei
umane.
Chiar dacă ancheta pe baz ă de chestionar prezint ă unele neajunsuri,
expuse în materialul de fa ță, totuși ea constituie o surs ă importantă de date, o
metodă frecvent utilizat ă în cercetările sociologice, iar noi nu putem face
altceva decât s ă-i recunoaștem limitele dar și atuurile, s ă-i respectăm regulile, s ă
o aplicăm în lumina acestora și să-i atribuim valoarea adev ărată.

BIBLIOGRAFIE
CHELCEA, Septimiu, MARGINEAN, Ioan, CAUC, Ion, Cercetarea sociologic ă,
Editura Destin, Deva, 1998.
CHELCEA, Septimiu, Chestionarul în investiga ția sociologic ă, Editura Științifică și
Enciclopedică , București, 1975.
MIFTODE, Vasile, Metodologia sociologic ă, Editura Porto-Franco, Galati, 1995.
MOSER, C. A., Metodele de anchet ă în investiga ția fenomenelor sociale, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1967.
ROTARIU, Traian, ILU Ț, Petru, Ancheta sociologic ă și sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iasi, 1997.
SINGLY, François de, BLANCHET, Alain, GOTMAN, Anne, KAUFMANN, Jean-
Claude, Ancheta și metodele ei, Editura Polirom, Iasi, 1998.
ZAMFIR, C ătălin, VLĂSCEANU, Laz ăr (coord.), Dic ționar de sociologie, Editura
Babel, Bucure ști, 1993.

68
V. ANCHETA PE BAZ Ă DE INTERVIU

Utilizat pentru prima dat ă în psihoterapie și în psihotehnic ă, interviul
reprezintă una dintre cele mai frecvent utilizate metode de cercetare, aplicat ă
atât în științele sociale, științele socioumane, cât și în desfășurarea diverselor
activități profesionale.

1. Precizări terminologice
Termenul de interviu este un neologism provenit din limba englez ă
(interview întâlnire, întrevedere și are ca echivalen ți, în limba francez ă,
entretien, convorbire, conversa ție și entrevue , întâlnire între dou ă sau mai multe
persoane, iar în limba german ă interview , befragung sau unterredung , a întreba,
a se informa, convo rbire, conversa ție, conferin ță cu cineva). Ceea ce înseamnă
că termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de
sociologii francezi, cât și de către cei germani. Noi îl folosim al ături de
termenul de „convorbire”, având acela și înțeles. (Primul care a utilizat termenul
de „convorbire sociologic ă” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Școlii sociologice).

2. Definirea interviului
Dacă în Dicționarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o
„tehnică de obținere prin întreb ări și răspunsuri a informa țiilor verbale de la
indivizi și grupări umane în vederea verific ării ipotezelor sau pentru descrierea
științifică a fenomenelor socioumane…”, în Dicționarul de psihologie (1997)
interviul este o „form ă de dialog în care interrela ționarea are un scop important
și special de a surprinde cunoa șterea unei anumite persoane, a op țiunilor sale, a
experienț ei personale cu privire la ceva, dar și a modului de a interpreta situa ții,
probleme, reac ții la care a asistat ori evenimente în care a fost implicat direct
sau indirect cel solicitat în interviu”.
În sfârșit, Dicționarul de pedagogie (1979) ne prezint ă interviul ca fiind
un „procedeu de investiga ție științifică, specific științelor sociale, ce urm ărește

69prin intermediul procesu lui de comunicare verbal ă dintre dou ă persoane
(cercetător și respondent) ob ținerea unor informa ții în raport cu un anumit
obiectiv sau scop fixat”.
Înseamnă că în viața cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversa ție
sau întâlnire între dou ă sau mai multe persoane echivaleaz ă cu un interviu, în
special cu un inte rviu de cercetare științifică. În general, interviul se bazeaz ă pe
comunicarea verbal ă, aceasta fiind o comunicare de tip special, în care o
persoană pune întreb ări (anchetatorul), iar cealalt ă furnizeaz ă răspunsuri,
informații (persoana intervievat ă). Convorbirea reprezint ă, deci, elementul
fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu
chestionarul (bazat și el pe întreb ări și răspunsuri), în primul caz este vorba de
obținerea de informa ții verbale, de opinii, p ăreri, preferin țe exprimate liber
despre problema pus ă în discu ție, iar în cel de-al doilea întreb ările și
răspunsurile sunt, de regul ă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a
răspunsurilor în scris; într-o anchet ă bazată pe tehnica chestionarului
răspunsurile sunt scurte, clare, precise).

3. Interviul ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane
Folosirea interviului ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane duce,
așadar, la stabilirea rela țiilor dintre variabile ș i la verificarea, testarea ipotezelor.
Acesta se deosebe ște de comunicarea verbal ă obișnuită prin simplul fapt c ă
informația este dirijat ă de către cel ce intervieveaz ă. Folosit în anchete-interviul,
ca de altfel ș i chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei
anchetei și ale sondajului de opinie (de unde și denumirea de „anchet ă prin
interviu”) – constituie metoda de investigare cu cea mai mare frecven ță de
aplicare.

4. Schema situa ției de interviu
Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe convers ăm
(respectiv, punem întreb ări, dăm răspunsuri), ne putem întreba cum se realizeaz ă
situația de interviu din punct de vedere psihosociologic? Interviul personal fa ță în
față (face-to-face interview ), cel mai utilizat procedeu de intervievare, presupune
interacțiunea dintre două persoane, pe care le not ăm astfel:
X – operatorul de interviu Y – persoana intervievat ă

În ce mod ac ționează X asupra lui Y? Desigur, prin întreb ări care
determină răspunsuri din partea lui Y. Aceste r ăspunsuri vor declan șa la X
anumite reac ții specifice (fie prin faptul c ă X trece la o alt ă întrebare, fie c ă
repetă întrebarea, fie c ă oferă explicații suplimentare sau reac ții etc.). Așadar,
relația dintre X ș i Y nu este simetric ă și o putem reda grafic astfel:
X Y

După opinia lui Septimiu Chelcea (1998), „minciuna deliberat ă”,
„autoînșelarea cu bun ă credință”, „raționalizarea ră spunsurilor”, „proiec ția”
(posibile într-un interviu), pot reduce încrederea în informa țiile obținute prin
răspunsurile oferite la întreb ările operatorului de interviu.

5. Criterii de clasificare a interviurilor
În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasific ări ale interviului ca
tehnică de cercetare. În continuare vom urm ări clasificarea interviurilor redat ă
de Septimiu Chelcea (1998).
A. După gradul de libertate lă sat operatorului de interviu în abordarea
diferitelor teme de investigare, în ceea ce prive ște formularea, num ărul și
succesiunea întreb ărilor, precum și după nivelul de profunzime al informa ției
culese, se disting mai multe ti puri de interviu, de la interviul nondirectiv
(nedirijat, neghidat, nedirec ționat de către operator), până la interviul directiv
(structurat, ghidat, standardizat), dup ă cum urmeaz ă:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnic ă de investiga ție
psihoterapeutic ă de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) și este
utilizat nu numai în psihoterapie și psihanaliz ă, ci și în psihodiagnoz ă, în
activitățile de OSP (orientare școlară și profesională ) sau de asisten ță socială.
Acesta presupune comunicarea autentic ă între operator și subiectul de interviu,
bazată pe înț elegere și încredere.
• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul
motivației, vizează obținerea de informa ții nu despre subiect în întregul s ău, ci
doar despre un singur aspect al personalit ății acestuia. (De exemplu, poate
investiga adaptarea unei persoane la situa ții noi, gradul de implicare a unei
persoane într-o anumit ă activitate, rela ționarea subiectului cu noii colegi de
serviciu, rezolvarea situa țiilor conflictuale etc.
• Interviul cu r ăspunsuri libere – se aseam ănă cu interviul în profunzime,
ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât și în cercetă rile socio-psiho-
culturale.
70

71• Interviul centrat (focalizat ) – utilizarea acestui tip de interviu a fost
propusă pentru prima dat ă de către R.K. Merton în anul 1956 și presupune
investigația temelor stabilite dinainte, de și întrebările și succesiunea acestora nu
sunt prestabilite. El stabile ște centrarea interviului pe o experien ță comună
tuturor. De exemplu, cercetă torul va analiza comportamentul subiec ților după o
experiență trăită în comun (vizitarea unei expozi ții de artă, participarea la o
competiț ie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un
ghid de interviu ce urmeaz ă a fi aplicat acelora și subiecți, vizând experien ța
subiectivă a acestora în situa ția respectivă .
• Interviul cu întreb ări închise și cu întrebări deschise – ambele constau
într-o listă de întrebări ce urmeaz ă a fi discutate în cadr ul interviului. În cazul
interviului cu întrebă ri închise (sau precodificate) gradul de libertate al
subiectului în elaborarea ră spunsului este redus, variantele de r ăspuns fiind
limitate. De exemplu, interviul poate con ține întrebări de genul:
„Aveți încredere în cabinetele de planning familial?”
– Da;
– Nu; – Nu știu.
Sau: „Ce preferin țe culinare ave ți?”
– Mâncarea italian ă;
– Mâncarea chinezeasc ă;
– Mâncarea româneasc ă;
– Mâncarea mexican ă;
– Alte preferin țe.
În ceea ce prive ște interviul cu întrebări deschise (libere sau
postcodificate), acesta las ă subiecț ilor libertatea deplin ă de exprimare a
răspunsurilor, lucru ce îi îngreuneaz ă cercetătorului codificarea, dar care ofer ă
culegerea de informa ții variate despre temele de cercetat.
B. După natura conț inutului comunic ării distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei,
trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclina ții etc.), adic ă
informații imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi și centrat pe un anumit domeniu:
politic, economic, social, medical, sportiv etc.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc
o singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:

72• Interviul unic – presupune o singur ă convorbire între anchetator și
persoana cuprins ă în eșantion, care r ăspunde la întreb ări, spre deosebire de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetat ă între cercet ător
și subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
D. După calitatea informa țiilor obținute, vizând nu numai volumul
informațiilor obținute, ci și calitatea lor:
• Interviul extensiv – se aplic ă pe un num ăr mare de persoane într-un
interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informa țiilor de
profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul c ă fiecărui subiect intervievat
îi este acordat un timp îndelungat de discu ție, ceea ce permite abordarea
problemelor puse în discu ție în profunzimea lor.
E. După numărul persoanelor care particip ă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personal – la care particip ă doar operatorul de interviu și
subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale,
de exemplu în studiile de marketing și piață. La nivelul grupului se formeaz ă
opinia majoritar ă, exprimat ă prin liderul grupului, reac țiile proprii fiind
dezvăluite cu prec ădere în interviurile personale. În grup, subiec ții elaboreaz ă în
interacțiune un răspuns colectiv – care exprim ă opinia de grup – la întreb ările
puse de către anchetator.
F. După modalitatea de comunicare distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator ș i
intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se
formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului și se dezbat
problemele speciale. În România, îns ă, acest tip de interviu nu este folosit pe
eșantioane reprezenta tive la nivel na țional, datorit ă lipsei de posturi telefonice
în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea
eșantionului na țional.
G. După statutul social și demografic al participan ților, interviul poate
avea loc cu adulț i, tineri, copii, cu persoane publice, apar ținând vieții politice și
culturale, cu persoane defavorizate, cu speciali ști din diverse domenii etc.,
criterii de care cercet ătorul va ț ine cont în elaborarea ș i aplicarea interviului.

73H. După funcț ia pe care o îndepline ște în cadrul cercet ării distingem:
• Interviul explorativ – este utilizat în prima faz ă a cercetării și are drept
scop identificarea unor probleme ce urmeaz ă a fi ulterior cer cetate, cu ajutorul
altor tehnici de cercetare.
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnic ă principală
de obținere a datelor de cercetare în investiga ția sociologic ă de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât și
completarea informa țiilor culese cu ajut orul altor metode și tehnici de
investigație.
I. După scopul urm ărit:
• Interviul de selecț ie (de angajare);
• Interviul terapeutic;
• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: școală ,
întreprindere, spital, domiciliu etc.

6. Desfășurarea interviurilor de cercetare
Desfășurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie
a unor etape. Orice operat or de interviu trebuie s ă se asigure că interlocutorul
său acceptă (sau nu) să participe la interviu. Pentru aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte și să explice obiectul și scopul cercet ării;
– să prezinte institu ția care l-a delegat pentru efectuarea interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selec ționat subiectul;
– să asigure subiectul de confiden țialitatea răspunsurilor și de păstrarea
anonimatului.
Există câteva preciz ări de care trebuie s ă se țină cont pe parcursul
intervievării. Prin modalitatea de punere a întreb ărilor și de înregistrare a
răspunsurilor, anchetatorul poate denatura rezultatele cercet ării. Vorbim astfel
de efectul de operator de interviu, de erorile generate de interviu.
Totodată, operatorul de interviu trebuie s ă aibă în vedere câteva cerin țe
esențiale pentru cercetare (C.A. Moser, 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în e șantion;
– obținerea acordului pentru interviu;
– punerea întreb ărilor ș i înregistrarea r ăspunsurilor.
În acest sens, dup ă cum conchide și Septimiu Chelcea (1998) , „calitatea
unui interviu poate fi evaluat ă și după observațiile fă cute de operatorii de

74anchetă cu privire la comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau
referitoare la momentele (întreb ările) care au generat reac ții emoționale.”
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiț ii, operatorul de interviu devine
sursă potențială de eroare în cercetarea sociologic ă.
Considerată tehnică esențială de cercetare psihosociologic ă, interviul
sociologic prezintă o serie de caracteristici ce recomand ă utilizarea interviului:
– observarea comportamentelor nonverbale ale persoanelor cuprinse în
eșantion;
– colectarea de r ăspunsuri spontane ale subiec ților intervieva ți;
– elaborarea de r ăspunsuri la întreb ările operatorului, ceea ce asigur ă
furnizarea de informa ții, esențială pentru verificarea ipotezelor cercet ării.

BIBLIOGRAFIE
CHELCEA, S., M ĂRGINEAN, I., CAUC, I., Cercetarea sociologic ă. Metode și
tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
MANOLACHE, A., MUSTER, D., NICA I., V ĂIDEANU, G. (coord.) , Dicționar de
pedagogie , Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1979.
MOSER, C.A., Metodele de anchet ă în investigarea fenomenelor sociale, Editura
Științifică, București, 1967.
ȘCHIOPU, Ursula (coord.), Dicționar de psihologie, Editura Babel, Bucure ști, 1997.
ZAMFIR, C., VLĂ SCEANU, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel,
București, 1993.

75

VI. DOCUMENTELE SOCIALE ÎN CERCETAREA SOCIOLOGIC Ă

Alături de observa ție, tehnica documentar ă constituie, dup ă unii autori,
una din principalele surse de date ș i informații sociologice. Prin natura și
complexitatea lor, documentele asigur ă o diversificare a informa țiilor și permit
elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale.
Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii
produc documente, le analizeaz ă, le interpreteaz ă. Se impune, deci, elaborarea
unei teorii a documentelor sociale, cu eviden țierea valorii dar și a limitelor
acestora.

1. Specificul tehnicii documentare
Înainte de a vedea la ce se referă această tehnică, trebuie să clarificăm
înțelesul termenului de „document”.
Așa cum sublinia S. Chelcea (1998, pag. 331), în limbajul comun,
termenul de document are înțelesul de act oficial.
În sens sociologic, îns ă, el este utilizat cu în țelesul de text sau orice alt
obiect care ofer ă anumite informa ții, imagini asupra popula țiilor sau domeniilor
vizate, date despre contextul social în care a fost construit; documentele sunt
marcate atât de specificitatea (particularita tea) epocii în care au fost elaborate,
cât și de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.
„Actele oficiale, ziarele și revistele, c ărțile și foile volante tip ărite, afișele,
fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemn ările zilnice, jurnalele
personale, scrisorile, biografiile și autobiografiile, dar și uneltele de munc ă
tradiționale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca și creația
artistică (pictura, sculptura, arhi tectura etc.) reprezintă documente sociale,
importante surse de informa ții în sociologie”. (C. Zamfir, L. Vl ăsceanu, 1993).

Trebuie făcută o menț iune, totuși: deși este o tehnic ă clasică , indis-
pensabilă în orice cercetare și oricărui sociolog, documentarea nu poate constitui
o sursă unică de investiga ție și nu poate înlocui celelalte metode și tehnici.
Sociologia ca ș tiință, utilizează, în primul rând, metoda observa ției
directe a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Analiza documentelor
sociale nu constituie decât o metod ă complementar ă de investiga ție.

2. Tipuri de documente
Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndep ărtat sunt multiple și
diverse. Ele nu se refer ă doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale
personale, statistici, publicaț ii), ci și fotografii, filme, cl ădiri sau obiecte casnice.
Bogăția acestor surse din care cercet ătorii extrag informa ții pentru
reconstituirea vie ții sociale, a rela țiilor interumane și a proceselor sociale,
impune necesitatea elabor ării unui sistem de tipo logizare a documentelor.
Criteriile dup ă care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase și,
din aceast ă cauză, este greu de elaborat o schem ă integratoare, care s ă le
cuprindă pe toate.
De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diver și autori
după conținutul lor (documente individuale și colective), dup ă originea lor
(personale și oficiale), după formă (statistice și literare) sau după natura lor
(directe și indirecte, originale și reproduse) etc.
V. Miftode (1995, pag. 158) preia un model al lui Maurice Duverger și
elaborează o schemă operațională în care reu șește să reunească mai multe
criterii într-o singur ă clasificare. Pe scurt, schema se prezint ă ca în figura 1.

Tipuri de documente:
I. Scrise: 1. Oficiale
2.Personale-particulare
3. Presa și literatura
II. Statistice – Iconografice
III. Alte documente: 1. În imagini: – Fotografice
– Cinematografice
2. Fonice
3. Material– tehnice
Fig. 1.
Din prima categorie de documente, cele scrise , fac parte arhivele (oficiale),
memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau
76

presa, care poate fi privit ă, atât ca surs ă de date, cât și ca fenomen social, ce reflect ă
anumite tendin țe și aspecte ce se manifest ă într-un anumit context.
Dacă ne referim la documentele statistice , trebuie men ționat faptul c ă datele
cuprinse în astfel de documente sunt ob ținute prin dou ă tipuri de înregistr ări:
selective (prin sondaje) și exhaustive. Acestea din urm ă se realizeaz ă, fie periodic
(cum este cazul recens ământului), fie continuu (atunci când se înregistreaz ă
căsătoriile, decesele, for ța de muncă sau situația infracțională).
Dată fiind varietatea do cumentelor, exist ă, pe lângă aceste exemple, ș i
alte tipuri de documente, care, în concep ția aceluiași autor, constituie o sursă
importantă de informa ții, deloc neglijabil ă: documente fonetice (înregistr ările
sonore de orice tip), documente fotografice și cinematografice, documente
iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.).
Desigur, acesta este doar unul din punc tele de vedere asupra analizei
documentelor sociale. El ar putea fi co mpletat cu schema de clasificare propus ă
de S. Chelcea (1985, pag. 15), în care sunt re ținute patru criterii: forma (natura
documentelor), con ținutul, destinatarul și emitentul, ultimele dou ă fiind
aplicabile doar pentru documentele scrise. Schema este prezentat ă în figura 2.
Documente:
a) Publice: – Oficiale
1. Cifrice: – Neoficiale
b) Personale: – Oficiale
I. Scrise: – Neoficiale
a) Publice: – Oficiale
2. Necifrice: – Neoficiale
b) Personale: – Oficiale
– Neoficiale
1. Vizuale: a) Aparținând culturii – Unelte de munc ă
materiale: – Produsele muncii
b) Aparținând culturii – Simboluri
spirituale: – Iconografie
2. Audiovizuale a) Filme: – Documentare
II. Nescrise: – Artistice
b) Emisiuni TV: – Documentare
– Artistice
3. Auditive: a) Producții orale (povestiri, cântece, legende,
emisiuni radio etc.)
b) Discuri, benzi imprimate: – Documentare
– Artistice
Fig. 2.
77

78
Înainte de a analiza cele mai impor tante tipuri de documente, trebuie fă cute
unele preciz ări: în primul rând, documentele „publice” sunt acele acte care
privesc via ța economic ă, socială, politică, administrativ ă a societății și intereseaz ă
întreaga popula ție a ță rii, în timp ce documentele „personale” sau private sunt
individuale, aparț in cuiva. În al doilea rând, când vorbim de documente
exprimate în „cifre”, formularea corect ă este de documente „cifrice” și nu
documente „cifrate”, care se refer ă la existența unui cod, a unui cifru. În ultimul
rând, menționăm faptul c ă documentele „oficiale” s unt documentele emise de
autoritățile de stat sau de guvern, iar documen tele „oficioase” (d enumire pe care o
întâlnim uneori) se refer ă la acele acte care exprim ă o anumită poziție oficială a
unor organisme (spre exemplu partidele politice).
Odată clarificate aceste aspecte legate de terminologia întâlnit ă în cazul
documentelor, putem trece la descrierea câtor va dintre ele, pornind tocmai de la
clasificarea elaborată de S. Chelcea și expusă mai sus.

3. Documente scrise
Cele mai r ăspândite documente și cele mai des utilizate de c ătre
cercetători în cadrul investiga țiilor științifice sunt cele scrise. Acesta este ș i
motivul pentru care le vom acorda o aten ție deosebit ă în capitolul de fa ță.
A. Documente cifrice publice oficiale – sunt acele documente emise de
către autorităț ile de stat, care privesc întreaga colectivitate uman ă și sunt
exprimate prin expresii numerice, cifrice.
Ca exemple putem oferi diverse statistici economice, juridice, culturale
etc. (Anuarul statistic al României ), unele acte administrative, recens ământul
populației, ale locuin țelor și animalelor, D ările de seam ă statistice, documente
de evidență a activității economice și financiare a întreprinderilor etc.
Pentru cercet ările sociologice sunt foarte importante datele cu privire la
structura pe vârste, sex, num ărul populaț iei, indicatori socio-economici,
repartizarea pe localit ăți a oamenilor etc. De aceea, recensământul este o
formă de observare statistic ă de bază. El este ini țiat de autoritatea administrativ ă
de stat ș i este obligatoriu. Volumul de informa ții obținute în urma unui
recensământ depinde de numero și factori, cum ar fi resursele materiale și
umane, cerin țele și necesitățile la nivelul societăț ii, gradul de instruire al
populației etc. Prin intermediul acestui mijloc se elaboreaz ă documente

79statistice veridice, deoarece datele se înregistreaz ă la fața locului. Exist ă două
tipuri de recens ăminte:
a) generale (prin care se urm ărește înregistrarea întregii popula ții, în
funcție de principalele carac teristici sociodemografice și economice: sex,
vârstă, categorie social ă, stare civil ă, ocupație, nivel de instruire etc.)
b) speciale (care privesc doar anumite zone, localit ăți, caracteristici sau
anumite structuri socio-dem ografice sau economice: for ța de munc ă, locuințe,
animale etc.). Astfel de înregistr ări sunt întreprinse și de către sociologi, ca
etape preliminare în unele cercet ări, în vederea obț inerii de informa ții și date
necesare constituirii e șantioanelor reprezentative pentru studiile intensive.
Prin aceast ă formă de observare statistic ă, recensământul, se
înregistrează situația populației la un moment bine determinat, care trebuie s ă
fie același pentru toat ă populația cuprinsă în recensământ și care este numit
momentul critic al recens ământului. Chiar dac ă recensământul se deruleaz ă pe
mai multe zile, ca punct de referin ță în efectuarea diverselor opera ții avem
întotdeauna acest moment; în plus, recens ămintele se desf ășoară după o
metodologie bine pus ă la punct, care s-a perfec ționat continuu de-a lungul
timpului. În prezent, ele au un caracter sistematic, înregistr ările realizându-se la
anumite perioade de timp (de obi cei 10 ani), aceasta deoarece se consider ă că
structurile și caracteristicile de baz ă ale popula ției nu se schimb ă în mod
fundamental.
Recensămintele se organizeaz ă de către o instituț ie specializat ă,
desemnată de către autoritatea de stat ș i presupun o amplă mobilizare de for țe
umane și materiale. Ca urmare, efectuarea lor implic ă costuri ridicate, legate de
elaborarea instrumentelor de înregistrare (chestionarele), multiplicarea lor într-
un număr suficient, instruirea persoanelor care realizeaz ă înregistrarea
(cenzori), informarea popula ției în legătură cu această operațiune, deplasarea
cenzorilor la domiciliul fiec ărei persoane, completarea chestionarelor (pe baz ă
de declarație), remunerarea lor etc.
Datele obținute în urma recens ămintelor servesc apoi la adoptarea unor
decizii în procesul condu cerii sociale, la urm ărirea evolu ției unor fenomene,
aplicarea eventualelor m ăsuri corective etc. „Pentru sociolog, datele cuprinse în
publicațiile ce con țin rezultatele recens ămintelor sunt esen țiale în înțelegerea
unor procese macrosociale, pe care, cu mijloacele individuale de cercetare, nu
le poate procura. Totodat ă, datele de recens ământ servesc sociologului pentru
a-și fundamenta propria activitate de cercetare …” (C. Zamfir, L. Vl ăsceanu,
1993).

80B. Documente cifrice publice neoficiale – cuprind informa ții și date
statistice, rezultate ale cercet ărilor sociologice anterioare, tabele, grafice, toate
acestea incluse în că rți, reviste, studii statistice tip ărite, ziare, alte publica ții etc.
Deoarece recens ămintele sunt foarte costisitoare, ele se fac la intervale mari de
timp, deci exist ă perioade în care nu dispunem de date actualizate. În aceste
condiții se apeleaz ă la cercetări pe bază de eșantioane, cu valoare general ă,
microrecens ăminte, care completeaz ă fondul de date necesar.
Aceste studii, pe baz ă de eșantion, prezint ă trei mari avantaje în raport cu
cele exhaustive. În primul rând, este vo rba de avantajele de ordin economic,
problemele legate de costuri, care su nt mai mult decât evidente; cheltuielile
pentru realizarea unei astfel de anchete (valoarea materialelor utilizate la
tipărirea chestionarelor, retribu ția persoanelor ce realizeaz ă ancheta de teren, a
celor care se ocupă de verificarea lor, introducerea datelor pe calculator etc.)
reduse. În al doilea rând, avantajele su nt de ordin aplicativ, în sensul scurt ării
timpului necesar realiz ării cercetării (datele recens ămintelor apar publicate la 2-
3 ani de la data efectu ării lor ș i se pierde, oarecum din utilitatea lor. În al doilea
rând, putem vorbi de avantaje de cunoa ștere, care, chiar dac ă sunt mai pu țin
evidente, ele exist ă. Utilizând un e șantion avem ș i o anumit ă eroare; dac ă
mărim eșantionul, erorile de selec ție se reduc, la fel și riscul nepotrivirii datelor.
În schimb, cresc alte tipuri de erori, în special cele datorate muncii numero șilor
operatori (cenzori), instru irii lor, controlul activit ății acestora; în cazul
cercetărilor exhaustive este aproape imposibil ă verificarea tuturor
chestionarelor, dup ă adunarea lor, spre deosebire de cazul cercet ărilor pe baz ă
de eșantion, unde se poate chiar reface un chestionar, dac ă este nevoie.
C. Documente cifrice personale oficiale și neoficiale – sunt acele acte
care oferă informații semnificative cu privire la evolu ția în carieră profesional ă,
în calitatea vie ții, statut social etc. Documente cifrice personale oficiale pot fi
considerate actele de proprietate, impozitele , deciziile de încadrare, deciziile de
salarizare sau de trecere de la o categorie de salarizare la alta. Documente
cifrice personale neoficiale sunt, spre exemplu, bugetele de familie, însemn ările
privind veniturile și cheltuielile individuale etc.
D. Documente necifrice publice oficiale – sunt documente care
interesează pe toți membrii societăț ii, sunt de foarte mare însemn ătate, atât
pentru reconstituirea vie ții sociale trecute, cât și pentru descifrarea celei
prezente. Documentele istorice, actele judec ătorești, registrele vamale,
regulamentele interioare ale institu țiilor, diverse rapoarte, legile, hot ărârile
guvernului, Monitorul Oficial al României, Constitu ția – sunt tot atâtea

81exemple de documente necifrice oficiale, care ajut ă la înțelegerea vie ții sociale,
a fenomenelor și structurilor sociale.
E. Documente necifrice publice neoficiale – sunt documente care
surprind specificul un ei anumite epoci sau regiuni geografice și în această
categorie putem include revistele, ziarele, c ărțile (de știință sau beletristice),
programele de spectacole, afi șele etc., dar cele care ne re țin în mod deosebit
atenția sunt lucr ările cu caracter monografic, lucr ări de mare complexitate care
încearcă să surprindă un fenomen social sau s ă descrie o unitate social ă (sat,
oraș, cartier, regiune, familie, întreprindere, institu ție) dintr-o multitudine de
aspecte: social, economic, politic, moral, cultural etc. Monografia se prezint ă
sub forma unui „studiu asupra singularului și a particularului” (R. Boudon,
1996), „o metod ă de studiere multilaterală și intensivă” a acestora. (C. Zamfir,
L. Vlăsceanu, 1993).
La noi în țară, metoda a fost practicat ă cu succes de „ Școala monografic ă
de la Bucure ști”, aflată sub conducerea și îndrumarea lui DIMITRIE Gusti,
care a pus bazele „monografiilor rurale ca unit ăți sociale complexe”, cu inten ția
de a elabora anumite h ărți cu caracter lucrativ, iar, în final, s ă realizeze un atlas
sociologic cu întrebuin țări științifice și administrative.
F. Documente necifrice personale oficiale – oferă date importante cu
privire la forma de organizare a vieț ii sociale, dinamica structurilor sociale
existente, informa ții legate de individ dar și despre colectivitate; ele sunt
utilizate foarte rar în anchetele dir ecte (S. Chelcea, 1998, pag. 354) iar ca
exemple putem oferi: certificatele de na ștere, de căsătorie, actele de identitate,
toate documentele eliberate de autorit ăți, actele de proprietate, testamentele etc.
G. Documente necifrice personale neoficiale – sunt acte confiden țiale,
care reflect ă țările și experien ța de viață a individului, ofer ă date despre
obiceiurile țării, despre modul de organizare a societ ății, a familiei, informa ții
cu privire la starea materială a unor categorii sociale etc.; sunt produse spontane
și, după cum preciza S. Chel cea (1985) trebuie re ținută „ambivalen ța subiectiv
– obiectiv, individual – social” a acestor a. Spre exemplificare, putem aminti
aici foile de zestre (inven tarul a ceea ce primeau tinerii c ăsătoriți și care
furnizează informații despre via ța socială din trecut, despre obiceiurile juridice
ale poporului nost ru, despre situa ția material ă a diferitelor categorii sociale etc.),
jurnalele personale, spi țele de neam (care reflect ă sistemul de rudenie pe mai
multe genera ții), scrisorile. Nu putem trece cu vederea unul din cele mai
importante documente de acest tip, anume biografiile sociale .

82Biografiile sociale înregistreaz ă experienț a de viață a individului și, ca
urmare, sunt utilizate în „studierea faptelor, activit ăților, aspira țiilor, a
universului de gândire și simțire proprii individului, dar și a condițiilor social-
economice concrete, în care acesta tr ăiește” (C. Zamfir, L. Vl ăsceanu, 1993);
sunt documente foarte importante în studierea unor fenomene psihosociale,
cum ar fi: integrarea și adaptarea socio-cultural ă a indivizilor, destructurarea
vechilor obiceiuri și cutume, internalizarea unor norme și valori noi etc.
S. Chelcea (1985) realizeaz ă chiar o clasificare a biografiilor sociale și
face, astfel, distinc ție între biografiile provocate și neprovocate, biografiile
spontane (în care individul relateaz ă experienț a de viață așa cum o percepe el
însuși) și cele dirijate (în care individul este îndrumat, urm ărește un ghid pentru
biografiile sociale, r ăspunzând la anumite întreb ări formulate de cercet ător),
biografii vorbite (înregistrate audio sau video) și scrise.
Valorificarea datelor din biografiile sociale, atât din punct de vedere
cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ, se face prin desprinderea unor idei
generale despre problematica studiat ă, stabilirea unor ipoteze în vederea
verificării lor etc.

4. Valoarea și limitele utiliz ării unor tipuri de documente scrise
Trebuie remarcat faptul c ă utilizarea documentelor în investiga țiile
sociologice, ca orice alt ă metodă sau tehnic ă de cercetare, are atât avantaje, cât
și neajunsuri.
Documentele scrise ocup ă, după cum am ară tat anterior, un loc
important în ceea ce prive ște gradul lor de r ăspândire. În cadrul lor, arhivele
oficiale se deta șează de alte tipuri de documente, întrucât ele cuprind atât
documente calitative (analize, procese verbal e, rapoarte de activitate etc.), cât și
documente cantitative (statistici); arhivele oficiale cuprind un volum mare de informații, din diferite domenii și au o importan ță deosebită . Cu toate acestea,
utilizarea lor este uneori dificil ă, deoarece ele nu sunt accesibile în orice
moment și oricărui individ (unele documente au un caracter secret) și nu
întotdeauna sunt complete (unele documente se distrug, altele se pierd).
Sociologia – ca știință a societății – este și trebuie să fie interesat ă nu atât de
documentele vechi, care țin de istorie, ci de acele documente care reflect ă cât
mai bine via ța și realitățile sociale.
Documentele cifrice asigur ă o măsurare a fenomenelor, faptelor și
proceselor sociale, o determinare cantitativ ă a lor și o descriere complex ă a

83acestora, cu singura observa ție că informațiile trebuie verificate din punctul de
vedere al autenticit ății lor. Totu și, unele fenomene și procese sociale sunt
reflectate (mai bine sau nu) în documente le cifrice, în special în documentele
statistice, în func ție de natura și gradul lor de vizibilitate; spre exemplu,
fenomenele demografice sau criminalit atea sunt reflectate mai bine decât
credințele religioase. Cu cât fenomenele sunt mai vizibile, cu atât este mai mare
gradul lor de valabilitate și importanța documentelor care le descriu.
Documentele statistice sunt necesare în studiul celor mai multe
fenomene sociale. Utilizarea lor în științele sociale are la baz ă nevoia de
informație și nevoia de precizie, dar nu întotdeauna aceste condi ții sunt
îndeplinite. Exist ă numeroase statistici care cuprin d date incorecte, înregistr ări
fictive, aproxim ări ale celor care realizeaz ă statisticile. Valoarea unor astfel de
documente depinde de gradul de responsabilitate și de profesionalismul statis-
ticienilor, care le elaboreaz ă, de sistemul de organizare a serviciilor care țin de
evidența statistică de gradul de autenticitate și completitudine al informa țiilor etc.
Documentele personale, alt tip de documente scrise, au început s ă fie
utilizate din ce în ce mai mult în cercet ările sociologice, fapt ce a impus
evidențierea, atât a valorii, cât și a neajunsurilor acestora. F ără îndoială, ele sunt
o reflectare a vie ții sociale ș i a timpului în care au fost elaborate, permi țând
reconstituirea lui. S. Chelcea (1998, pag. 368) sublinia faptul c ă studiul
documentelor „are, într-un anume sens, aceea și valoare și aceleași limite ca și
interviul sau chestionarul”, cu precizarea c ă uneori, informa țiile conținute în
documente sunt mai bogate.
Dincolo de datele pur personale și individuale, putem afla date care se
repetă sau date comune, care permit formularea de previziuni sau chiar
generalizări cu privire la unele fenomene. Dac ă ne gândim doar la domenii
cum ar fi sociologia cu lturii, sociologia rural ă sau urbană, este suficient pentru a
înțelege importan ța unor astfel de documente.
În studiul documentelor personal e trebuie respectate unele cerin țe
metodologice: adaptarea lor la tema de cercetare, fidelitatea, validitatea,
reprezentativitatea etc. În leg ătură cu aceast ă din urmă cerință, nu este înc ă
clarificată problema num ărului de documente (de exemplu biografii) necesare
asigură rii reprezentativit ății. În aceste condi ții, cea care dictează acest num ăr
(necesar și suficient) este intui ția cercetătorului; prezen ța masivă a
subiectivității este, practic, una din sl ăbiciunile metodei bazate pe studiul
documentelor personale. La aceasta putem ad ăuga imposibilitatea ca acestea s ă
fie controlate din punct de vedere al veridicit ății informațiilor, riscul ca cei care

84elaborează documentele s ă deformeze realitatea, s ă interpreteze experien țele
personale și nu doar s ă le relateze, redactarea lacunar ă a lor etc.; toate aceste
aspecte se constituie în surse posibile de erori în cercet ările bazate pe studierea
documentelor personale.
Așa cum am mai precizat, documentele sociale contribuie la
reconstituirea vie ții sociale, fiind o reflectare a tuturor fenomenelor și
proceselor desf ășurate. Ele pot fi utilizate ca surs ă pentru elaborarea de noi
teorii și ipoteze sau ca ghid orientativ pentru alte cercet ări.
Oricare ar fi valoarea utiliz ării unei astfel de tehnici, nu trebuie uitat
faptul că ea nu se poate constitui într-o surs ă exclusivă de date, ci ca o surs ă
complementar ă, alături de alte metode și tehnici.

BIBLIOGRAFIE

BOUDON, Raymond (coord.), Dicționar de sociologie – Larousse , Universul
Enciclopedic, Bucure ști, 1996.
CHELCEA, Septimiu, M ĂRGINEAN, Ioan, CAUC, Ion, Cercetarea sociologic ă,
Editura Destin, Deva, 1998.
CHELCEA, Septimiu (coord.), Semnificația documentelor sociale, Editura Științifică și
Enciclopedică , București, 1985.
MIFTODE, Vasile, Metodologia sociologic ă, Editura Porto-Franco, Gala ți, 1995.
ZAMFIR, C ătălin, VLĂSCEANU, Laz ăr (coord.), Dic ționar de sociologie , Editura
Babel, Bucure ști, 1993.

85
VII. ANALIZA CON ȚINUTULUI COMUNIC ĂRII

1. Scurt istoric. Defini ții
Utilizată pentru prima dat ă în 1886 în Anglia, analiza con ținutului apare
ca reacție la modul subiectiv de analiz ă al criticii literare. Analiza con ținutului,
ca și critica literar ă, se apleac ă asupra studiului limbii, al stilului, pentru
reconstituirea contextului social concret. Spre deosebire de critica literar ă – în
care scopul criticului este acela de a fi cât mai personal, de a aborda opera prin
prisma propriei subiectivit ăți – în analiza con ținutului se dore ște o transgresare
a subiectivit ății analistului, pentru a ajunge la concluzii valide privind
personalitatea autorului și contextul social.
Tehnica analizei con ținutului ia amploare în jurul anilor ’40 când au fost
întreprinse o serie de studii în S.U.A. asupra propagandei de r ăzboi; în timpul
celui de-al doilea r ăzboi mondial anali știi tratau sistematic comunicatele difuzate
de propaganda nazist ă ajungându-se, astfel, la o bun ă cunoaștere a mecanismelor
propagandistice ale adversarului. În această perioadă , folosindu-se materialele de
propagandă, predomină studiile politice și jurnalistice (studii politice apar frecvent
în articolele publicate, cu analize de con ținut) – fiind semnificativ ă, în acest sens,
definiția dată de A.Kaplan (1943) tehnicii analizei con ținutului: „statistic ă
semantică a discursului politic” (dup ă Emilian M. Dobrescu, 1998).
În perioada celui de-al doilea r ăzboi mondial sunt de remarcat studiile
întreprinse de Harold D. Lasswell și colaboratorii s ăi în domeniul sociologiei
politice – el este cel ce a elaborat principiile analizei, fiind celebr ă, în acest sens,
schema lui Lasswell de analiz ă:
1. Cine comunică (transmite mesajul) ?
2. Ce comunic ă (care este conț inutul mesajului) ?
3. Cui îi este adresat ă comunicarea ?
4. Cum s-a transmis mesajul ?
5. Cu ce efecte comunic ă ?

86În timp, tehnica analizei con ținutului cunoa ște o continu ă perfecționare:
se face trecerea de la descrierea comunic ării la testarea ipotezelor cercet ării,
urmărindu-se, îndeosebi, efectele comunic ării. Specific acestui tip de analiz ă
este și faptul că ea nu se aplic ă numai textelor (documentelor scrise), orice
comunicare simbolic ă putând fi supus ă acestui tip de analiz ă. În mod deosebit,
după 1950 se constat ă folosirea analizei con ținutului comunic ării paraling-
vistice: analiza con ținutului picturii, a expresiilor faciale; analiza con ținutului
unor filme sau benzi desenate. Dac ă în perioada de început a folosirii tehnicii
analizei con ținutului se remarca posibilitatea oferit ă de aceasta de cuantificare a
documentelor scrise, în prezent analiza con ținutului documentelor sociale
(scrise și nescrise; personale și oficiale) îmbină analiza cantitativ ă cu cea
calitativă; totodată, analiza con ținutului nu se opre ște la analiza con ținutului
manifest al comunic ării, surprinzând ș i conținutul latent, „ceea ce nu este
imediat sesizabil” (S. Chelcea, 1998) în comunicare.
În afara acestor preciz ări, trebuie subliniat și faptul că, înainte de toate,
analiza con ținutului reprezint ă o descriere obiectiv ă și sistematic ă a comu-
nicării, verbale și nonverbale. Îns ă, după cum subliniază S.Chelcea, definirea
analizei con ținutului prin sintag ma: „descriere obiectiv ă și sistematic ă” repre-
zintă identificarea genului proxim – orice tehnic ă de cercetare sociologic ă
trebuie să fie obiectiv ă și sistematic ă. Diferența specifică o constituie faptul c ă
întregul con ținut al comunic ării se clasific ă în categorii de analiz ă elaborate în
conformitate cu ipotezele de cercetare, pent ru a putea, în final, trage concluzii
asupra persoanelor și structurilor sociale.
Pentru a surprinde specificul analizei con ținutului și, totodată, continua
dezvoltare și perfecționare a obiectului ei de investiga ție vom reda câteva tipuri
de definiț ii ale analizei con ținutului comunic ării:
a) B.Berelson (1952): „Analiza con ținutului este o tehnic ă de cercetare
care are ca obiect descrierea obiectiv ă, sistematic ă și cantitativă a conținutului
manifest al comunic ării” (după E. M. Dobrescu, 1998).
b) R.Pinto și Madeleine Grawitz (1967): Analiza con ținutului vizeaz ă
„descrierea obiectiv ă, sistematic ă și cantitativă a conținutului manifest al
comunicării, cu scopul de a-l interpreta” (dup ă V. Miftode, 1995).
c) O.R.Holsti (1968): „Oricare tehnic ă ce trage concluzii prin
identificarea sistematic ă și obiectivă a caracteristicilor specifice mesajelor”
(după E.M. Dobrescu, 1998).
d) Renate Mayntz: „Identificarea, descrierea sistematic ă și obiectivă a
caracteristicilor lingvistice ale unui text, în cadrul analizei con ținutului, se face

87pentru a se trage concluzii asupra particularit ăților nonlingvistice ale
persoanelor ș i structurilor sociale” (dup ă S. Chelcea, 1998).
Definiția care surprinde specificul tehnicii analizei con ținutului și a
obiectului ei de investiga ție, eliminând „limitele” celorlalte defini ții (ce nu
acoperă întreg spa țiu de atribute ale acestei tehnici de investiga ție) este dată de
S.Chelcea (1998): „În științele socioumane, analiza con ținutului reprezint ă o
serie de tehnici de cercetare cantitativ-calitativ ă a comunic ării verbale și
nonverbale, în scopul identific ării și descrierii obiective și sistematice a
conținutului manifest și/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul și
societatea sau comunicarea însăși, ca proces de interac țiune social ă” (S.
Chelcea, 1998).

2. Unitățile de analiz ă
Orice investiga ție bazată pe tehnica analizei con ținutului comunic ării
presupune delimitarea unit ăților de analiz ă: unitatea de înregistrare, unitatea de
context, unitatea de num ărare, respectiv, stabilirea categoriilor de analiz ă.
Unitatea de înregistrare – este „acea parte din comunicare ce urmeaz ă
a fi caracterizat ă și introdusă într-una din categoriile schemei de analiz ă”
(Dicționar de sociologie , 1993).
Ca unități de înregistrare, respectiv, ca indicatori pe care analistul trebuie
să-i identifice în text, pot fi utilizate (în func ție de obiectivele cercetă rii): fie
articolul de pres ă, opera literar ă, discursul politic etc., în întregime (considerate
cele mai mari unit ăți de înregistrare), fie cuvântul sau simbolul (ce constituie
cele mai mici unit ăți de înregistrare). De asemenea, unitatea de înregistrare
poate fi și tema, paragraful, fraza sau propozi ția.
Unitatea de înregistrare frecvent utilizat ă în analiza con ținutului
comunicării este tema (analiza con ținutului unui text, în care ne-am propus ca
unitate de înregistrare tema, presup une: identificarea temelor în text,
caracterizarea acestora prin introducerea în categoriile de analiz ă).
Alegerea unităț ii de înregistrare are consecin țe asupra întregului demers
al analizei: unit ățile de înregistrare mici, rest rânse ca întindere (cuvântul,
propoziția) dau o frecven ță mai mare de apari ție, în cadrul comunic ării, a temei
decât unitățile de înregistrare mari, extins e ca întindere (fraza, paragraful,
articolul, romanul, filmul în întregime). De subliniat este faptul c ă orientarea
unității de înregistrare r ămâne aceea și, indiferent de m ărime (poate fi: negativ ă
sau pozitiv ă); ceea ce se modific ă este intensitatea atitudinilor.

88Unitatea de context – reprezint ă acea parte din comunicare ce ne
permite a stabili orientarea unit ății de înregistrare. Stabilirea unit ății de context
este esențială pentru a putea caracteriza corect unit ățile de înregistrare; într-o
analiză a conținutului comunic ării este necesar a preciza contextul – segmentul
comunicării în care se poate observa dac ă unitatea de înregistrare are o
orientare pozitiv ă/sau negativ ă/sau neutră.
Unitatea de context nu trebuie s ă fie mai mic ă decât unitatea de
înregistrare. Dac ă, de exemplu, este considerat ă tema – unitate de înregistrare,
atunci articolul, romanul, filmul etc. devin unit ăți de context. Dac ă unitatea de
înregistrare este cuvântul, atunci propozi ția, fraza, paragraful sau chiar întregul
conținut (text, document) devin unit ăți de context.
Unitatea de num ărare – este aceea cu ajutorul că reia se exprim ă
cantitativ unit ățile de înregistrare și de context ( Dicționar de sociologie , 1993).
Dacă se realizeaz ă analiza con ținutului unui document scris (a unei
reviste, de exemplu), la care au fost stabilite ca unitate de înregistrare – tema și
unitatea de context – articolul, se poate considera ca unitate de num ărare –
pagina. Ca unitate de num ărare frecvent utilizat ă pentru analiza conț inutului
ziarelor este considerat ă unitatea cu care se poate m ăsura suprafa ța pe care se
întinde textul (de exemplu, centimetrul); pentru analiza emisiunilor radio și
T.V., a filmelor, ca unitate de num ărare poate fi considerat minutul sau ora.
Apare astfel evident ă funcția de cuantificare a acestei unit ăți de analiz ă, fiind
unitate de m ăsură care permite diferen țierea cantitativ ă a unităților de
înregistrare (unitatea de num ărare poate fi unitate de spa țiu tipografic, de timp,
de frecvență etc.).
Categoriile de analiz ă. Este unanim acceptat de c ătre metodologi faptul
că valoarea analizei con ținutului comunic ării depinde de calitatea și valoarea
categoriilor de analiz ă stabilite, de opera ția de transformare a „datelor brute” ale
unui text în categorii (clase) semnificative pentru con ținutul analizat.
Textul supus analizei este divizat în clase relevante cercet ării, în acord cu
obiectivele și cu ipotezele de cercetare; categoriile de analiz ă sunt elaborate în
funcție de ipotezele de cercetare și de materialul analizat.
„Conținuturile comunic ării (unitățile de înregistrare) – subliniaz ă
S.Chelcea (1998) – urmeaz ă a fi clasificate, introduse în rubrici sau clase
(categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercet ării.”
În cercetarea sociouman ă se poate apela și la „categorii standard” de
analiză – scheme de categorii preluate din cercet ările anterioare (ceea ce reduce
costul și timpul de analiz ă și permite compararea rezultatelor cercet ării). De

89asemenea, rubricile permanente ale cotidi anelor sau revistelor pot reprezenta
posibile categorii de analiz ă a conținutului acestora. Oricare este modalitatea de
stabilire a schemei de categorii (fie c ă se apeleaz ă la „categorii standard”, fie c ă
sunt elaborate de cel ce face anal iza materialului) acestea trebuie s ă fie clar
formulate și să decurgă logic din tema și ipotezele cercet ării.
Categoriile de analiz ă stabilite în func ție de ipotezele de cercetare – dup ă
cum subliniaz ă Aculin Cazacu și Ilie Bădescu (1981) – trebuie s ă îndeplineasc ă
o serie de caracteristici:
1) Să fie exhaustive – ansamblul con ținutului pe care îl analiz ăm trebuie
clasificat, iar categoriile de analiz ă să permită clasificarea întregului material
supus analizei.
2) Să fie exclusive – un element al con ținutului (unitatea de înregistrare)
să aparțină unei singure categorii (clase).
3) Să fie obiective – diferi ți analiști să poată clasifica aceea și unitate de
înregistrare în aceea și categorie.
4) Să fie pertinente – elaborarea categoriilor în func ție de materialul
supus analizei, de obiectivele și ipotezele de cercetare.

3. Etapele analizei con ținutului comunic ării
Aplicarea tehnicii analizei con ținutului presupune parcurgerea etapelor
cercetării sociologice , cu surprinderea particularit ăților specifice acestui tip de
analiză:
– Stabilirea temei de cercetare; justificarea teoretic ă și prezentarea
obiectivelor cercet ării;
– Elaborarea ipotezelor de cercetare;
– Stabilirea materialului supus analizei (determinarea surselor de date);
– Alegerea unit ăților de analiz ă și a schemei de categorii;
– Eșantionarea textelor (materialelor supuse analizei);
– Alegerea procedeului de analiz ă;
– Cuantificarea propriu-zis ă;
– Verificarea validit ății și fidelității analizei;
– Redactarea raportului de cercetare. Ne vom opri, în continuare, asu pra acelor etape care surprind
particularit ățile analizei con ținutului:

90a) Stabilirea temei de cercetare
După cum am precizat în defini ția tehnicii analizei con ținutului, aceasta
reprezintă cercetare cantitativ-calitativă a comunic ării verbale și nonverbale, a
documentelor sociale scrise și nescrise, personale și oficiale, a con ținutului
manifest ș i (sau) latent al comunic ării.
Sunt însă situații când prezentarea ideilor cuprinse în document, dup ă
parcurgerea atent ă a materialului, este suficient ă. Tehnica analizei conț inutului
este utilizat ă atunci când cercetă torul poate analiza mesajele pentru a testa
ipotezele cercet ării în scopul de a trage concluz ii despre caracteris ticile textului
și efectele comunic ării.
Analiza con ținutului se impune îndeosebi în urm ătoarele situa ții:
– materialul de analizat este vast și cercetătorul procedeaz ă la
eșantionarea acestuia;
– recoltarea direct ă a informa țiilor este imposibil ă și cercetătorul
apelează la studiul jurnalelor, scrisorilor, biografiilor etc. (nefiind posibil ă
utilizarea altor tehnici de cercetare: observa ția, chestionarul).
– când se urm ărește identificarea caracteristicilor sociale și psihologice
ale autorilor comunic ării, scopul, mijloacele, finalitatea și contextul social
(tehnica analizei conț inutului este tot mai des folosit ă în studiul interviurilor sau
analiza titlurilor publica țiilor periodice, a titlurilor emisiunilor televizate etc.).
b) Stabilirea materialului supus analizei
În funcție de tema de cercetare, de obiectivele și ipotezele cercet ării se
constituie și se pregătește materialul de analizat: sunt strânse articolele,
editorialele, revistele, scrisorile, jurnal ele, casete audio etc., sunt transcrise
observațiile, interviurile; întregul material este ordonat, eventual transcris într-o
formă accesibilă în vederea analizei.
Având în vedere și aspecte de ordin obiectiv ce intervin în cercetare –
posibilități tehnice și materiale, timpul pe care îl avem la dispozi ție pentru
finalizarea cercet ării – stabilirea materialului supus analizei trebuie s ă
corespundă obiectivelor de cercetare.
c) Eșantionarea
Eșantionarea reprezint ă selectarea strict ă, din multitudinea surselor de
informare, a clasei de documente care este cea mai relevant ă pentru tema de
studiu și obiectivele de cercetare. Dup ă o listare atent ă a gamei largi de
documente ce constituie universul cercet ării (a articolelor de ziar, reviste, că rți,
transmisii radio sau T.V. etc., în general, orice document purt ător al unei

91informații relevante temei de cercetare) va urma extragerea e șantionului.
Reprezentativitatea e șantionării depinde de selec ția și, respectiv, de posibilitatea
acordată fiecărei unități din universul cercet ării de a fi cuprins ă în eșantion cât și
de volumul e șantionului („talia e șantionului”). Desigur, sunt situa ții în care
această etapă nu este nici utilă , nici posibil ă: de exemplu, când se realizeaz ă
analiza con ținutului unor documente personale, sau con ținutul unui articol
dintr-un ziar.
În cazul e șantionării presei tip ărite, Alexander Mintz atrage aten ția
asupra „fluctua țiilor textelor” (fluctua ții de eșantionare, tendin țe primare,
tendințe ciclice și tendințe de compensare), în func ție de care este aleas ă
metoda de e șantionare (dup ă S. Chelcea, 1998):
– „Tendin ța primară ” – de modificare a con ținutului unui num ăr al
ziarului respectiv în func ție de conținutul num ărului anterior.
– „Tendința ciclică” – de reluare a anumitor teme după un interval de timp.
– „Tendința de compensare” – prezen ța unei anumite informa ții în ziar,
scade posibilitatea de apari ție a ei și în ziua urm ătoare.
Avându-se în vedere fluctua țiile de eșantionare, se recomand ă, în cazul
analizei con ținutului presei tip ărite, eșantionarea de zile neconsecutive (a
respectivului ziar) la inte rvale regulate de timp.
Eșantionul trebuie stabilit astfel încât s ă permită generalizarea
informațiilor obținute pentru întreg universul cercet ării și, totodată , să fie
aplicabil, opera țional pentru tema și obiectivele cercet ării.
d) Alegerea procedeului de analiz ă
Procedeul de analiz ă se alege în func ție de tema și obiectivele cercet ării,
de ipotezele de cercetare și de materialul ce urmeaz ă a fi analizat. Vom
examina, în continuare, patru procedee de analiz ă a conținutului comunic ării:
analiza frecven țelor, analiza tendin ței, analiza evaluativ ă și analiza de
contingență – prezentate de Septimiu Chelcea în lucrarea Cercetarea
Sociologic ă. Metode și Tehnici (1998) – capitolul: „Tehnici de analiz ă a
conținutului comunic ării”.
1. Analiza frecven țelor – reprezint ă modalitatea clasic ă de analiz ă a
conținutului comunic ării. Este determinată frecvența de apari ție a unității de
înregistrare în categoriile de analiz ă, precum ș i determinarea cantitativ ă a
unităților de înregistrare cu ajutorul unit ății de numărare. De exemplu, dac ă
tema este considerat ă unitate de înregistrare, se determin ă numărul de apari ții a
temei în materialul supus analizei.

2. Analiza tendin ței. Tendința exprimă atitudinea autorului fa ță de
comunicarea transmis ă.
Pornind de la analiza frecven țelor se eviden țiază orientarea favorabil ă,
defavorabil ă sau neutr ă, în raport cu o anumit ă temă, a celui ce transmite
mesajul. Pentru eviden țierea tendin ței se va calcula indicele de analiz ă a
tendinței (notat AT), avându-se în vedere urm ătoarele aspecte:
– se identific ă temele (unit ățile de înregistrare);
– se trece la clasificarea acestora în func ție de orientarea pozitiv ă sau
negativă (favorabilă sau defavorabilă ).
Dacă se ia în considerare con ținutul referitor la tema cercetat ă și ignorăm
pe cel ce nu face referin ță la aceasta, atunci indicele de analiz ă a tendinței
rezultă din următoarea formul ă de calcul:
tD FAT−=
F = numărul de unităț i favorabile (pozitive)
D = numărul de unități defavorabile (negative)
t = numărul de unități referitoare la tema cercetat ă.

Dacă includem în calcul num ărul total de unit ăți (conținutul total, nu
numai unit ățile în legătură cu tema ci și numărul unităților fără legătură cu
tema), indicele de analiz ă a tendinței se va calcula după următoarea formul ă:
TD FAT−=
T = numărul total de unit ăți (conținutul total).

Calcularea corectă a indicelui de analiz ă a tendinței trebuie s ă satisfacă
următoarele cerinț e:
– AT crește în sens pozitiv când cre ște frecvența unităților favorabile (F);
– AT crește în sens negativ (descre ște) când cre ște frecvența unităților
defavorabile (D);
– AT descre ște în valoare absolut ă când crește numărul unităților de
conținut neutre;
– AT este zero, dac ă toate unitățile de conținut sunt neutre;
– AT variaz ă proporțional cu raportul favorabil-defavorabil, dac ă nu
există unități de conținut neutre;
– AT este zero, dac ă numărul unităților de con ținut favorabile (F) este
egal cu num ărul unităților de con ținut defavorabile (D);
92

– AT variaz ă direct propor țional cu frecven ța unităț ilor de con ținut
favorabil (F) (respectiv, cu frecven ța unităț ilor de con ținut defavorabil, D) dac ă
tot conținutul este favorabil (respectiv, defavorabil);
– AT descre ște în valoare absolut ă când crește numărul total de unit ăți
(conținutul total, T).
3. Analiza evaluativ ă – procedeu de analiz ă propus de Ch. Osgood –
presupune „identificarea enun țurilor în leg ătură cu o anumit ă temă și acordarea
de ponderi, în func ție de atitudinea fa ță de aceste teme” (Dic ționar de
sociologie , 1993).
Cu ajutorul acestui procedeu sunt ev aluate, în conformitate cu ipotezele
cercetării, expresiile posibi l de cuantificat din mesajul analizat.
Modalitatea de realizare practic ă a analizei evaluative este prezentat ă
după Septimiu Chelcea (1998) :
Primul pas în analiza evaluativă constă în transformarea expresiilor
mesajului astfel încât s ă se facă distincția între „obiectul atitudinii” și „evaluarea
obiectului” (ca obiect al a titudinii poate fi considerat ă orice unitate social ă,
fenomen sau proces social ce ne intereseaz ă să-l analizăm prin studiul
întreprins). Dup ă codificarea prealabil ă a obiectului atitudinii, toate expresiile
din text care con țin obiectul atitudinii sunt transformate astfel încât s ă se pună
în evidență : subiectul, predicatul și complementul.
Se analizeaz ă direcția și intensitatea atitudini lor prin acordarea de
ponderi predicatelor și complementelor (ponderi cuprinse între +3 și –3).
Cu ajutorul urm ătoarelor formule de calcul se determin ă (1) evaluarea
medie sau (2) indicele de evaluare:

4. Analiza contingen ței – este procedeul de analiz ă a conținutului
comunicării propus tot de Ch. Osgood, care pune în eviden ță structurile de
asociere a termenilor în cadrul comunic ării.
Analiza contingen ței presupune urm ătoarele etape:
93

94a) Stabilirea unit ăților de înregistrare;
b) Precizarea categoriilor de analiz ă;
c) Construirea matricei frecven țelor – un tabel cu dubl ă intrare în care
sunt trecute atât pe rânduri cât și pe coloane categoriile de analiz ă stabilite.
Se calculeaz ă frecvențele relative înmul țind frecven țele de apari ție cores-
punzătoare categoriilor respective și se vor trece în jum ătatea inferioar ă a matricei.
În cealaltă jumătate a matricei (în partea superioar ă) se vor trece valorile
probabilistice de asociere a termenilor – calculate prin înmul țirea frecven țelor
relative de apari ție în text a categoriilor stabilite.
d) După construirea matricei (tabelului de contingen ță) sunt comparate
valorile probabilistice de asociere cu frecven țele relative: dac ă frecvențele
relative sunt foarte mici (sau foarte mari) în compara ție cu valorile
probabilistice de asociere, atunci se trage concluzia c ă între categoriile
considerate exist ă o structură asociativă.
e) Validitatea și fidelitatea analizei con ținutului
Prin validitatea analizei con ținutului se urm ărește relevan ța
caracteristicilor textului pent ru verificarea ipotezelor cercet ării. De asemenea,
validitatea depinde de identificarea corect ă a categoriilor de analiz ă (care
trebuie să îndeplineasc ă o serie de dimensiuni: s ă fie exhaustive, exclusive,
obiective și pertinente) și a unităților de înregistrare în func ție de tema aleas ă,
de obiectivele și ipotezele de cercetare.
Cu cât schema de categorii este mai clar ă (corect elaborată ) cu atât
codificarea (introducerea unit ăților de înregistrare în categoriile de analiz ă) este
mai validă și mai fidelă.
Evaluarea fidelit ății vizează măsura în care mai mul ți cercetă tori care vor
supune analizei con ținutului acela și material și urmăresc acelea și obiective vor
ajunge la aceea și interpretare a rezultatelor. Fidelitatea, fiind expresia gradului
de obiectivitate a rezultatelor ana lizei, presupune acordul între cercet ători și
încrederea pe care o putem acorda cercet ării.
Valoarea unei analize a con ținutului comunică rii depinde de
corectitudinea și claritatea unit ăților de analiz ă stabilite, de elaborarea
categoriilor de analiz ă și folosirea corect ă a procedeului de analiz ă ales.
f) Redactarea raportului de cercetare
Este ultima etap ă a cercetării sociologice, respectiv și a studiilor bazate
pe analiza con ținutului comunic ării. În redactarea raportului de cercetare se
urmăresc următoarele aspecte:

95– justificarea teoretic ă a temei alese;
– prezentarea obiectivelor ș i ipotezelor cercet ării;
– demonstrarea reprezentativit ății eșantionului;
– prezentarea unit ăților de analiz ă și schemei de categorii;
– justificarea procedeelor de analiz ă folosite;
– prezentarea datelor ob ținute și formularea concluziilor;
– demonstrarea validit ății și fidelității analizei.
Esența tehnicii analizei con ținutului nu const ă în citirea sau ascultarea
unui text, ci în „descoperirea semnifica ției reale a unui con ținut informa țional
prin decuparea, clasarea și cuantificarea unor elemente informa ționale în raport
cu categorii mai largi”( Aculin Cazacu, Ilie B ădescu, 1981).

BIBLIOGRAFIE
BERELSON, B., Content analysis in Communication Research , Glencoe, The Free
Press, 1952, (dup ă E.M.Dobrescu, 1998).
CAZACU, A., B ĂDESCU, I., Metode si tehnici de cercetare sociologic ă – ghid pentru
lucrări aplicative, partea I, Universitatea din Bucure ști, 1981.
CHELCEA, S., M ĂRGINEAN I., CAUC, I., Cercetarea sociologic ă. Metode și
tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.
DOBRESCU, E.M., Sociologia comunic ării, Editura Victor, Bucure ști, 1998.
MIFTODE, V., Metodologia sociologic ă, Editura Porto-Franco, Gala ți, 1995.
ZAMFIR, C., VLĂ SCEANU, L., (coord.), Dicționar de sociologie , Editura Babel,
București, 1993.

96
VIII. METODA OBSERVA ȚIEI SOCIOLOGICE

Ca știință teoretico-empirică , sociologia presupune, înainte de toate,
observarea realităț ii sociale, în întreaga sa complexitate și diversitate. Obser-
vația reprezint ă pentru mulț i autori una din cele mai importante modalit ăți de
investigare a vie ții sociale, surs ă indispensabil ă de date și, totodată, „proba
hotărâtoare a valorii concluziilor ” într-o cercetare sociologic ă (V. Miftode,
1995).

1. Definiț ia observa ției sociologice. Valoare și limite
Observația constituie una din metodele de baz ă ale sociologiei, funda-
mentală pentru cunoaș terea realit ății înconjură toare și, totodată, reprezintă o
etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completeaz ă toate celelalte
metode de investiga ție sociologic ă: interviul, metoda sociometric ă, experimen-
tul etc., și permite ob ținerea de date și informații, ca urmare a contactului
nemijlocit al observatorului cu obiectul observa ției.
Observația este o metod ă deosebit de util ă și valoroasă, cu condiția ca ea
să fie corect realizată . Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct și
nemijlocit al cercet ătorului la realitatea socială (obiectul observa ției) și asigură
un grad mare de obiectivitate și complexitate a imaginii rezultate. Observa ția
înregistrează atât comportament e individuale, cât și colective, în momentul
desfășurării lor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor viza ți (cum este
cazul anchetei sau stud iului documentelor); de asemenea, observa ția prezintă
avantajul c ă înregistrează comportamentele în condi țiile naturale de desf ășurare
a lor (spre deosebire de experiment). În plus, metoda observa ției prezint ă
avantajul analizei longitudinale a feno menelor, comportame ntelor, pr oceselor.
Dar, ca orice alt ă metodă din ș tiințele socioumane, observa ția are și unele
dezavantaje. Neajunsul principal const ă tocmai în faptul c ă necesită timp
îndelungat; se limiteaz ă la studiul unor e șantioane mici și nu poate pă trunde în

97profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul
sexual). În principal, la nivelul observa ției nu se pot identifica rela țiile cauzale,
cu un rol decisiv pentru în țelegerea și explicarea corect ă a realității sociale.

2. De la observa ția spontan ă la observa ția științifică
Dacă ne gândim la distinc ția cunoaștere comun ă–cunoaștere științifică,
putem spune c ă acest raport se poate transfera și la nivelul observa ției. În
general, în func ție de măsura în care sunt urmate anumite etape teoretico–
epistemologice și respectate regulile unei investiga ții științifice de teren, se pot
distinge dou ă mari tipuri de observa ție: spontan ă (sau nesistematic ă) și
științifică (sau sistematic ă).
Observația spontan ă (sau nesistematic ă) este observa ția realizată la
nivel cotidian, ca rezultat al simplului contact al subiectului cunosc ător cu
realitatea, iar principalele ei caracteristici sunt urm ătoarele:
• este întâmpl ătoare, neselectiv ă, nesistematic ă și insuficient controlat ă
din punct de vedere critic;
• este fragmentar ă, nu reține decât cazuri izolate, rupte de întregul
fenomenelor ș i proceselor sociale;
• este vagă și imprecisă, deoarece se realizeaz ă îndeosebi sub influenț a
sentimentelor și impresiilor;
• este subiectiv ă, dominată de opiniile și interesele ob servatorului;
• este necritică și nu poate fi repetat ă în același condiții;
• de cele mai multe ori, observa ția nu este înregistrată în momentul
realizării, ci reținută în memorie, existând astfel pericolul de a pierde o mare
parte din informa ții.
Cele mai multe observa ții au un caracter spontan, prezint ă un anumit
interes pentru via ța cotidiană, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor
studii științifice. De aceea este necesar ă trecerea la observația științifică
(sistematic ă), observație realizată în mod deliberat de c ătre speciali ști și ale
cărei note definitorii pot fi considerate, dup ă cum remarc ă și Henri H. Stahl
(1974), urm ătoarele:
• este fundamentat ă teoretic, are la baz ă o concep ție științifică despre
lumea înconjur ătoare;
• este sistematic ă și integrală, vizând totalitatea aspectelor fenomenului
sau procesului studiat;
• este metodic ă, condusă după anumite reguli;

98• este repetat ă și verificată, asigurând un grad mare de obiectivitate în
aprecierea fenomenelor;
• este analitic ă, procedeaz ă la descompunerea obiectului observat în
elementele lui componente și apoi trece la eviden țierea întregului;
• datele și informațiile rezultate în urma observa ției sunt înregistrate într-
o fișă de observa ție, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Trebuie subliniat faptul c ă, datorită specificului realit ății sociale în
cercetarea fenomenelor și proceselor care o caracterizeaz ă, distincția între
observația spontană și cea științifică nu este ușor de făcut, de cele mai multe ori
observația nesistematic ă fiind identificat ă cu o cunoa ștere veritabil ă a realităț ii
sociale.

3. Tipuri de observa ție
Numeroși autori au încercat s ă găsească diferite criterii de clasificare a
procedeelor de aplicare a metodei observa ției, care au dat tot atâtea tipuri de
observație.
Madeleine Grawitz în Methodes des scienes sociales (1972), pornind de
la criteriul sistematiz ării, delimiteaz ă trei tipuri de observa ție: nonsistematizat ă,
elaborată (sau sistematizat ă) și întărită, la care adaug ă un al doilea criteriu,
posibilitatea de cuantificare, dup ă care se disting dou ă tipuri de observaț ie:
calitativă (pe care o recomand ă în studiul fenomenelor complexe) și cantitativă
(care permite generalizarea statistică ).
După alți autori, observa ția se împarte în observa ție controlată și
observație necontrolat ă, observație participativ ă și observație nonparticipativă ,
observație directă și observație indirectă, slab structurat ă și puternic
structurată, observație de teren și observație de laborator etc.
Lazăr Vasilescu (1986, pag.213) eviden țiază faptul că observația se
diferențiază în funcție de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicat ă și
poziția observatorului, variante din combinarea c ărora rezultat ă trei tipuri de
observație: structurată, nedistorsionat ă și participativ ă.
Exemplele pot continua, îns ă noi ne vom opri doar asupra câtorva din
criteriile de clasificare a observa ției, mai des utilizat ă în cercetările sociologice.
Astfel:
a) După gradul de structurare , observația poate fi nestructurat ă (sau
slab structurat ă) și structurată.

99Observația nestructurat ă (sau slab structurat ă) constituie, în general,
primul pas în cercetarea sociologic ă de teren; ea se realizeaz ă fără a se urmări
anumite direc ții de observare și se întâlne ște atât în cercet ările de teren, cât și în
studiile de laborator.
Metoda a fost aplicat ă în monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar
Henri H. Stahl realizeaz ă o excelent ă descriere a sa în lucrarea Tehnica
monografiei sociologice (1934).
Observația se realizeaz ă fără a avea o schem ă dinainte stabilit ă, o serie de
categorii sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercet ării
sau la sfârșitul acesteia. Rezultatul unei astfel de observa ții este, fie o descriere,
fie o explica ție cât mai complex ă a fenomenului studiat.
Observația structurat ă, ca și cea nonstructurat ă, se poate aplica în
cercetările de teren, dar și în studiile de laborator. Ea presupune existen ța unei
grile de categorii și ipoteze dinainte stabilite, observa ția realizând, fie
clasificarea datelor, a materialului ob ținut, în respectivele ca tegorii, fie testarea
ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) în țelege prin aceste categorii de observa ție
„clase de fapte și fenomene omogene, în care sunt reuni ți indicatori relevan ți și
care permit, prin codificare, analiza statistic ă a proceselor și relațiilor sociale”.
b) După gradul de implicare a cercet ătorului în sistemul studiat,
observația poate fi neparticipativ ă (sau extern ă) și participativ ă (sau
coparticipativ ă).
Observația neparticipativ ă (sau extern ă) indică situarea ob servatorului
în afara sistemului sau grupului supus observa ției, rolul s ău de martor la tot
ceea ce se întâmpl ă; ea este recomandat ă în cazurile în care este dificil accesul
cercetătorului în colectivitatea care urmeaz ă a fi studiat ă (spre exemplu,
instituțiile politice, religioase, militare etc.). Observatorul nu perturb ă în nici un
fel desfăș urarea normal ă a activităț ii grupului observat, obiectivitatea și
neutralitatea lui fiind, astfel, garantate în mare m ăsură. În schimb, este dificil ă
realizarea unei observ ări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru care se
procedează la o selec ție, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de
suprafață, ale grupului respectiv.
Observația neparticipativ ă este întâlnit ă, cu precădere, în studiile realizate
în laborator.
Observația participativ ă (sau coparticipativ ă) presupune din partea
observatorului a lua parte con știent și sistematic la via ța grupului studiat, deci
presupune integrarea acestuia în cadrul grupului și ea este specific ă cercetărilor

100de teren. Cercet ătorul poate îndepl ini în cadrul acest ui tip de observa ție mai
multe roluri (S. Chelcea,1998), și anume:
• totalmente participant (cercet ătorul ascunde rolul s ău de observator și
se integreaz ă în colectivitatea studiat ă cât mai mult posibil);
• participant ca observator (î și dezvăluie rolul de cercet ător, dar timpul
său este consacrat, în special, activit ăților grupului);
• observator ca participant (reduce aceste activit ăți în favoarea cercet ării
propriu-zise);
• totalmente observator (nu se implic ă în viața grupului ș i nu intervine în
desfășurarea fenomenelor studiate).
Observatorul este privit ca un membru al grupului și, ca urmare, ceilal ți
membri ai grupului nu manifest ă nici un fel de re țineri față de acesta, iar
observarea fenomenelor și proceselor sociale se realizeaz ă în mod natural.
Acest tip de observa ție prezintă unele avantaje, iar cel mai important este
faptul că face posibil ă pătrunderea în profunzime, surprinderea resorturilor
intime ale vie ții grupului și se poate realiza un timp mai îndelungat. În schimb,
există riscul perturbă rii activității normale a grupului și alterării neutralit ății și
obiectivității cercetătorului, printr -o identificare prea mare a acestuia cu grupul
observat.
Observația participativ ă este considerată o observa ție calitativă ,
preocupată în special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv,
de redare cât mai fidel ă și completă a situațiilor, fenomenelor și faptelor sociale,
în desfăș urarea lor natural ă.
c) În funcție de durata observa ției, putem distinge observația continuă și
cea instantanee (sau e șantionată).
Observația continu ă se desfășoară vreme îndelungat ă, permițând
surprinderea grupului supus observa ției într-o varietate de situa ții, ipostaze ș i
manifestări; este posibil de reali zat, în special ca observa ție participativ ă.
Observația continu ă se referă la perioade limitate din via ța unei
colectivități și doar la anumite aspecte ce o caracterizeaz ă, deoarece este
imposibil s ă cuprinzi într-un fapt de observa ție toate elementele specifice acelei
colectivități sau unui indivi d. În consecin ță, este o observa ție dificil de realizat,
destul de costisitoare și, de obicei, se recurge la selectarea unit ăților
semnificative care urmeaz ă a fi studiate.
Observația instantanee (sau eșantionată) se bazeaz ă pe tehnica
sondajului, este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este
relativ comod ă, ușor de realizat, f ără perturbarea comportamentului celor

101studiați, dar prezint ă riscul de a surprinde grupul într-o situa ție atipică, ce nu
caracterizeaz ă comportamentul obi șnuit.
Septimiu Chelcea (1 998) subliniaz ă că „marele avantaj” pe care îl ofer ă
utilizarea acestui tip de observa ție îl constituie posibilitatea de a „stabili lista
operațiilor ce se efectueaz ă și ponderea fiec ărei operaț ii”, precum și compararea
a „ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prev ăzut a se face”. Desigur, toate
acestea se pot ob ține cu un anumit grad de precizie, considerat acceptabil pân ă
la valoarea de 0,05%, dac ă avem în vedere urm ătoarea formul ă de calcul:
P2 = 4 × [(1 – p) : (N. p)],
Unde P este gradul de precizie, p reprezint ă procentul opera țiilor stabilit
prin observa ții anterioare, iar N este num ărul de observa ții efectuate.
Dacă dorim să stabilim num ărul de observa ții necesare, plecând de la un
anumit grad de precizie (de obicei 0,05), formula apare sub forma:
N = (4 : P2) · [(1 – p) : p].
Fixarea intervalelor de timp dintre dou ă observații instantanee depinde
de mai mul ți factori, și anume: ponderea opera țiilor în cadrul elementelor etc.
În final se completeaz ă o fișă de observa ție, care cuprinde, pe lâng ă elementele
de mai sus (precizia, num ărul observa țiilor, conținutul observa ției etc.) și unele
informații suplimentare, cu rol explicativ.
d) Luând în considerare natura observaț iei realizate , modul cum se țin
datele și informațiile despre realitatea supus ă investigației, întâlnim observația
directă și cea indirectă.
Observația directă este cea obi șnuită, realizată de către observatorul
calificat din punct de vedere profesional și nu presupune decât existen ța
simultană atât a obiectivului observaț iei cât și a observatorului.
Observația indirect ă presupune și ea o rela ție între observator și
obiectul observa ției, cu singura precizare c ă acest obiect, în realitate, doar
intermediaz ă legătura dintre observator și realizarea social ă. Pentru a în țelege
mai bine, când vorbim de observa ție indirectă ne referim la observarea unor
obiecte materiale, a unor documente sociale care ne pot da informa ții despre un
aspect al vie ții sociale trecute sau la care nu avem acces în mod direct,
observația opiniilor subiec ților sau reac țiilor acestora etc.
e) În fine, în func ție de gradul de extensiune și de profunzime al
observației putem distinge observa ția extensivă și cea intensivă.

102Observația extensiv ă vizează un număr mare de aspecte ce compun
realitatea social ă supusă investigației și permite identificarea și inventarierea
lor; este mai mult o prospectare a acestora decât o investigare temeinic ă a lor.
De fapt, aceasta permite selectarea aspectelor semnificative, asupra c ărora
cercetătorul trebuie s ă se concentreze ulterior și să realizeze o observa ție în
profunzime, intensiv ă.
Deci, putem spune c ă observația intensiv ă se oprește asupra unui
număr redus, selectat, de aspecte ale aceleia și realități, aspecte observate în mod
continuu, constant și timp îndelungat. Astfel, obiectul observat este surprins
într-o multitudine de ipoteze, eliminându -se riscul de a surprinde grupul într-o
situație accidentală , care nu îl caracterizeaz ă. Dar, necesitatea realiz ării continue
și în timp îndelungat a acestui tip de observa ție, sunt motive pentru care
observația intensiv ă nu este foarte mult utilizat ă în investiga țiile sociologice,
preferându-se alte tipuri de observa ție, de exemplu cea instantanee, care
permite ob ținerea rapid ă a informațiilor.

4. Instrumente utilizate în observa ția sociologic ă
Datorită complexit ății și varietății realității sociale, nu exist ă instrumente
de cercetare universal valabile, standard izate. Fiecare sociolog este obligat s ă-și
construiasc ă propriile instrumente de lucru, potrivit obiectivelor urm ărite,
resurselor disponibile și particularităț ilor domeniului investigat.
În cazul observa ției sociologice putem vorbi, în primul rând, de ghidul
de observație, ca instrument de lucru ce urm ărește culegerea de informa ții și
care ar trebui s ă cuprindă în structura sa elemente cum ar fi:
• delimitarea temei și a obiectivelor urm ărite;
• ipotezele utilizate;
• populația sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organiza ție etc.)
supusă investigației;
• timpul de observa ție preconizat a se utiliza;
• modalitățile de înregistrare a datelor de observa ție, în funcție de natura
acestora ș i de ritmul derul ării faptelor sau fenomenelor observate.
Alături de ghidul de observa ție, fișa de observa ție este un alt instrument
destinat înregistr ării efective a datelor de observa ție și ea cuprinde, de regulă ,
următoarele elemente:
• locul desf ășurării observa ției;

103• timpul realiz ării observa ției (cu precizarea momentului de început și a
momentului încheierii acesteia;
• consemnarea datelor observa ției.
În legătură cu acest din urm ă aspect, trebuie men ționat faptul c ă datele și
informațiile obținute în urma observa ției se referă la trei mari categorii de
probleme:
– fapte, manifest ări, obiecte;
– acțiuni, activit ăți, comportamente, reac ții;
– opinii, atitudini, mentalit ăți.
„Talentul și experiența sociologului constau tocm ai în capacitatea lui de
a observa aceste expresii ale socialului, ale oamenilor și ale colectivit ăților de
oameni în via ța lor obișnuită, la locul de munc ă, acasă, în locurile publice, de
petrecere a timpului liber etc.” ( V. Miftode,1995).

5. Regulile observaț iei sociologice
Indiferent de tipul de observa ție utilizat, cercet ătorul trebuie s ă-și pună o
serie de întreb ări, cum ar fi: ce anume trebuie observat, cum se înregistreaz ă
faptele de observaț ie, care este rela ția adecvată ce trebuie să se stabilească între
observator și obiectul observat etc. Mai mult decât atât, este necesar ca
observatorul s ă respecte o serie de reguli, în vederea realiz ării unei observaț ii
riguroase, științifice. Theodore Calpow (dup ă S. Chelcea, 19 98) aprecia c ă
putem include între aceste reguli urm ătoarele aspecte:
• înainte de începerea observa ției propriu-zise, cercet ătorul trebuie s ă se
familiarizeze cu obiectele cercet ării;
• tehnicile de observare ș i procedeele de notare a faptelor de observare
trebuie formulate cu precizie;
• observatorul trebuie s ă noteze faptele de observa ție, în limita
posibilităților, la fața locului, pe teren;
• notele de observa ție nu trebuie s ă continue s ă conțină opiniile, p ărerile
personale și remarcile cercet ătorului; acestea pot fi tr ecute separat, într-o alt ă
rubrică sau în fișa de observa ție;
• notele de observa ție trebuie rev ăzute, adăugite și corectate, în func ție de
situație;
• observarea trebuie s ă se realizeze continuu și sistematic, urm ărind
obiective precis formulate;

104• faptele de observa ție trebuie luate a șa cum sunt, cum se manifest ă ele,
în totalitatea lor și în interrela ția în care se manifest ă și se produc;
• pentru ca observa ția să aibă valoare științifică, ea trebuie s ă aibă ca bază
o pregă tire teoretic ă profundă , un cadru teoretic care s ă o ghideze, iar datele
obținute să fie bine grupate și sistematizate etc.
Observația nu este o simpl ă metodă care ne dă imaginea la un moment
dat a realităț ii, ea este mai mult decât atât, este o metod ă care conduce la
cunoașterea și înțelegerea acestei realit ăți, la surprinderea dar și la explicarea
celor observate.

BIBLIOGRAFIE
1. CHELCEA, Septimiu, M ĂRGINEAN, Ioan, CAUC, Ion, Cercetarea sociologic ă,
Editura Destin, Deva, 1998.
2. GRAWITZ, Madeleine, Methodes des scriences sociales , 1972.
3. MIFTODE, Vasile, Metodologia sociologic ă, Editura. Porto – Franco, Galaț i,1995.
4. STAHL, Henri Henri, Tehnica monografiei sociologice , 1934.
5. STAHL, Henri Henri, Teoria și practica investiga țiilor sociale , vol. 1, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1974.
6. VLĂSCEANU, Laz ăr, Metodologia cercet ării sociale . Metode și tehnici , Editura.
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1986.

105
IX. EXPERIMENTUL ÎN INVESTIGA ȚIA SOCIOLOGIC Ă

1. Scurt istoric al metodei experimentale
În sociologie, cercetarea experimental ă apare relativ târziu, deoarece,
prin natura lor, fenomenele sociale se desfăș oară în timp îndelungat, fapt ce nu
permite controlul riguros al tuturor parametrilor, cerin ță esențială a
experimentului. Din acest motiv, vom întâlni experimentul în momentul în care va deveni posibil ă surprinderea unor colective de oameni, în totalitatea
manifestărilor lor, pe o perioad ă mai lungă sau mai scurt ă de timp. Condi ția
esențială a experimentului constă în parcurgerea unor etape sistematic avute în
vedere, astfel încât s ă asigure maximum de obiectivitate și consisten ță în
rezultatele ob ținute.
Prima cercetare de anvergur ă în domeniul sociologiei (al micro-
sociologiei) se produ ce abia în anii ’20 și are la baz ă experimentele efectuate de
E. Mayo de la Universitatea Harvard. Rezultatul acestor cercet ări a fost expus
pe larg, în anul 1939, de c ătre J.F. Roethlisberger și W.J. Dickson în lucrarea
Management and Worker (Cambridge, Mass., 1939). Cercet ările s-au efectuat
pe un grup de muncitori.
Astfel, un grup de muncitori a fost introdus în ceea ce s-a numit test-
room (sala de testare), dup ă care s-au înregistrat to ți parametrii: convorbirile
dintre subiec ții experimentului, produsele efectuate, randamentul, timpul etc.
La fel de riguroase s-au dovedit și cercetările pe tema liderit ății legate de
numele lui K. Lewin sau cele soci ometrice, puse la punct de c ătre J.L. Moreno.
Multă vreme îns ă, sociologia nu a putut îndeplini aceast ă cerință. Ea a
pornit de la datele acumulate în alte domenii (istoric, etnografic etc.), fiind astfel o știință „suprapus ă”, după formularea lui T. Herseni, „cu sarcina de a prelucra
și teoretiza într-o nou ă perspectiv ă, cea integralist ă, rezultatele, în general
parțiale, descriptive și constatative ale cercet ărilor din alte domenii științifice”
(T. Herseni, 1982). Preocupă rile pentru cercetarea științifică totuși n-au lipsit

106(Monografiile lui Le Play, de pild ă), dar marii sociologi clasici: F. Tonnies, F.
Giddings, E. Durkheim, M. Weber etc. nu au fost cercet ători de teren, în sensul
actual al cuvântului, ci doar mari cunosc ători ai realit ății sociale pe baza unei
documentări neobișnuite și a unei capacit ăți, la fel de neobi șnuită, de înțelegere
și de interpretare a datelor existente. Cercetarea lor a r ămas „de cabinet” (de
bibliotecă, arhivă etc.).
Macrosociologia r ămâne și azi „de cabinet”, nu și microsociologia, care
este experimentală și „nord-american ă”.

2. Specificul metodei experimentale. Defini ții
Aplicat cu succes în științele naturii, experimentul este ast ăzi tot mai des
utilizat în sociologie, psihologie și pedagogie. Manifest ările fenomenelor
sociale sunt observate și descrise, pentru ca, în final, datele de observa ție să fie
integrate în sisteme teoretice explicative.
Ernest Greenwood define ște experimentul ca fiind „verificarea unei
ipoteze încercând a pune doi factori în rela ție cauzală prin cercetarea situa țiilor
contrastante, în care sunt controla ți toți factorii în afara celui ce intereseaz ă,
acesta din urm ă fiind cauza ipotetic ă sau efectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945,
după S. Chelcea, 1998).
În cercetarea psihosociologic ă, valoarea metodei experimentale este dat ă
de capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale. Metoda experimental ă
se fondează pe teorie și are drept scop verificarea ipotezelor cauzale. A ne opri
însă la această remarcă presupune a indica genul proxim, f ără a arăta și dife-
rența specifică, deoarece „verificarea ipotezelor” este scopul oric ărei metode de
cercetare sociologic ă, nu doar a metodei experimentale. Specificul experimen-
tului constă în posibilitatea de a controla situa țiile experimentale (de a controla
factorii introdu și în experiment, de a men ține constan ți sau de a elimina al ți
factori exteriori experimentului).
Definiția dată de Leon Festinger este mai cuprinz ătoare: experimentul
constă în „observarea și măsurarea efectelor manipul ării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situa ție în care ac țiunea altor
factori (prezen ți efectiv, dar str ăini studiului) este redus ă la minimum”
(Festinger, L. și Katz D., 1963, după M. Zlate, 2000). Sunt subliniate, în aceast ă
definiție, două caracteristici esen țiale ale experimentului:
a) experimentul este observa ție provocat ă;
b) experimentul presupune m ăsurarea efectelor manipulă rii variabilei inde-
pendente asupra variabilei dependente într-o situa ție experimental ă controlată.

107Definind experimentul ca o „observa ție provocat ă” apar necesare
următoarele preciz ări: la fel ca și în cazul observa ției, experimentul presupune
urmărirea, respectiv înregistrarea obiectiv ă și sistematic ă a manifest ării
fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda observa ției, experimentul
presupune interven ția activă a cercetătorului, ș i anume:
a) experimentatorul provoac ă intenționat fenomenul;
b) „izoleaz ă” variabilele cercetate și menține sub control al ți factori care
pot perturba cercetarea – în afara variabilelor manipulate de cercet ător, se
urmărește ca alți factori ce intervin în situa ția experimentală să rămână
constanți, să fie controla ți;
c) cercetătorul poate modifica condi țiile de manifestare a fenomenelor
pentru a sesiza rela țiile dintre variabilele experimentale;
d) compară efectele ob ținute la grupul experimental (în care se intervine
prin introducerea variabilei independente) cu cele ob ținute la grupul martor
(„grupul de control” în care nu ac ționează variabila independent ă).
Este evident, în acest sens, c ă, spre deosebire de metoda observa ției, în
experimentul psihosociologic cercet ătorul este cel ce provoac ă producerea
fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra și explica prin identificarea
relațiilor cauzale.
O definiție cuprinzătoare a metodei experimentale este dat ă de Septimiu
Chelcea: „În științele socio-umane experimentul psihosociologic const ă în analiza
efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o
situație controlat ă, cu scopul verific ării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998).
În definițiile reproduse apare unanim acceptat ă ideea interven ției active a
experimentatorului, de și se poate afirma c ă manipularea efectiv ă a variabilelor
de către cercetător este caracteristic ă anumitor tipuri de experimente (în cazul
experimentului natural, nu cercet ătorul este cel care provoac ă fenomenele –
acestea sunt determinate de cauze naturale).

3. Concepte de baz ă în metodologia experimentului psihosociologic
Vom defini, în continuare, no țiunile de: variabilă (independent ă,
dependentă ), control, grup (experimental, „martor”), moment experimental ,
situație experimental ă, – care constituie concepte de baz ă în metodologia
experimentului (după Septimiu Chelcea, 1998):
– Variabilă. Leslie Kish stabile ște patru categorii de variabile:
explicative (experimentale, interne), exterioare controlate, exterioare

108necontrolate și exterioare necontrolate care dau erori întâmpl ătoare (după Septimiu
Chelcea, 1998).
Variabilele explicative se clasific ă în variabile independente și variabile
dependente. Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercet ător
în experiment pentru a produce varia ția celor dependente. Variabilele
dependente sunt variabilele ale c ăror modific ări (ca urmare a acț iunii asupra lor
a variabilelor independente) sunt observate și înregistrate de cercet ător. Sunt
„dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul experimentului
depind de factorii introdu și de cercetător.
În experiment, în afara variab ilelor explicative (independente și
dependente), pot interveni și alți factori (variabile exterioare) care:
a) fie sunt men ținuți constanți, sunt controla ți (variabile exterioare
controlate);
b) fie sunt factori necontrola ți care pot introduce erori sistematice
(variabile exterioare necontrolate);
c) fie sunt factori care genereaz ă erori aleatoare a c ăror influen ță se
anulează reciproc (variabile exterioa re necontrolate care dau erori
întâmplătoare).
– Controlul reprezintă elementul specific al metodei experimentale.
Controlul vizeaz ă întreaga situa ție experimental ă: controlul ac țiunii variabilei
independente asupra variabilelor depend ente; controlul variabilelor exterioare
(fie prin men ținerea lor constantă , fie prin eliminare). Totodat ă, controlul se
referă și la modul de constituire a grupelor experimentale și „martor”, pentru a
fi posibilă, în final, compararea lor.
Controlul este elementul indispensabil metodei experimentale definind
specificul ș i gradul de fidelitate al acesteia.
– Grupul . În experimentul sociologic distingem între: grupul
experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra c ărora vor ac ționa
variabilele pe care cercet ătorul le introduce în mod deliberat – variabile
independente) și grupul de control (sau grupul „martor” – asupra c ăruia nu
acționează variabila independent ă, el asigurând comparabilitatea rezultatelor).
– Momentul experimental reprezintă momentul în care se m ăsoară
variabila dependent ă: înaintea ac țiunii asupra lor a variabilei independente ( t1)
și după introducerea variabilei independente ( t2).
Achim Mihu eviden țiază și apariția unui moment intermediar ( th):
„Perioada de timp în care grupul experimental este preg ătit pentru a i se
introduce variabila independent ă” (Achim Mihu, 1973).

109– Situația experimental ă „cuprinde ansamblul persoanelor (cercet ători,
personal ajută tor, subiecți de experiment), al obiectelor (aparatura de producere
a stimulilor, de înregistrare a reac țiilor etc.), precum și condiț iile în care se
desfășoară experimentul” (S . Chelcea, 1998).
În funcție de tipul de experiment, distingem între situa ții experimentale
naturale (în cazul experimentului natural – situa ția experimental ă fiind
reprezentat ă de însăși viața socială) și situații experimentale artificiale, create de
cercetător (în cazul experimentului de laborator).

4. Tipuri de experimente
În literatura de specialitate exist ă o mare diversitate a criteriilor de
clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai r ăspândite tipuri de
experimente, reg ăsite la majoritatea autorilor – pe care le vom discuta în
continuare – sunt: experimentul de laborator și experimentul natural.
Experimentul de laborator . Acestui tip de experiment îi este
caracteristic ă situația artificială în care se realizeaz ă cercetarea. Subiec ților aleși
în experiment le este creată o ambianță artificială ; aceștia știu că sunt obiectul
unei cercet ări și cunosc caracterul artificial al experimentului.
Experimentul de laborator, în afar ă de situația artificial ă de desfășurare a
experiment ării, impune rigurozitate, care se manifest ă sub forma controlului
variabilelor cercetate (explicative – independente și dependente), manevrate
deliberat de cercet ător, dar și controlul factorilor exteriori, perturbatori, a c ăror
acțiune este minimalizat ă de către experimentator – fie prin men ținerea lor
constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a fi posibil ă cunoașterea exact ă
a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.
Experimentul de laborator trebuie s ă satisfacă unele cerin țe
metodologice – dup ă Mihai Golu (2000):
a) delimitarea exact ă a condițiilor, care trebuie s ă se mențină constante de
cele modificabile;
b) formularea cu exactitate a obiectivelor și ipotezelor;
c) repetabilitatea și verificabilitatea (s ă poată fi repetat de atâtea ori de
câte ori este necesar pentru ob ținerea datelor necesare confirm ării sau infirm ării
ipotezelor și să poată fi reprodus și de altcineva, pentru compararea și testarea
concluziilor și generalizărilor formulate pe baza lui) ”, (Golu Mihai, 2000).
De asemenea, important ă este ș i problema particip ării la experiment:
cercetătorul trebuie s ă câștige încrederea subiecț ilor participan ți la

110experimentele de laborator și să-i motiveze – tocmai datorit ă faptului că aceștia
nu-și vor desfășura anumite activit ăți (comportamente, reac ții) în mediul lor
natural de via ță. Pregătirea subiec ților, prin explicarea scopului cercet ării și a
condițiilor în care se va desf ășura, reprezint ă o etapă importantă a realizării
experimentului de laborator. Este necesar , în acest sens, un instructaj corect,
pentru ca fiecare subiect s ă înțeleagă specificul situa ției experimentale și ceea
ce are de f ăcut într-o astfel de situa ție „supravegheat ă”, controlat ă de
experimentator.
În consecin ță, experimentul de laborator presupune un cadru artificial
(situație experimental ă artificială) și control deplin al variabilelor pentru
asigurarea fidelit ății măsurării și expunerii rezultatelor experimentului. Din
aceste sublinieri decurg, de fapt, avantajele experimentului de laborator:
controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, și
menținerea constant ă a acțiunii factorilor exteriori, pe de alt ă parte); măsurare
cu grad mare de precizie ș i rigurozitate oferit ă tocmai de situa ția experimental ă
artificială. Totodată, experimentul de laborator presupune producerea de c ătre
cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu obiectivele și ipotezele
cercetării, fă ră să mai fie necesar ă așteptarea apari ției fenomenului în cadrul
natural.
Deși scopul experimentului de labo rator este acela de a crea o situa ție
experimentală cât mai asem ănătoare cu situa țiile reale, artificialitatea ridic ă o
serie de probleme: „ruperea” subi ectului de cadrul lui natural și introducerea
într-un mediu nou, artificial – ceea ce poate crea o discrepan ță între
comportamentul în condi ții normale, naturale ș i comportamentul în condi ții
artificiale al subiectului; prezen ța experimentatorului spore ște gradul de
artificialitate a situa ției experimentale: el poate sugera involuntar ce a șteaptă de
la subiecți sau subiec ții își modifică reacțiile pentru a nu se prezenta într-o
lumină nefavorabilă lor în fața experimentatorului.
Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentul de
laborator – și care decurg din artificialitatea situa ției experimentale – sunt
eliminate de experimentul natural, asupra c ăruia ne vom opri în continuare.
Experimentul natural – presupune desf ășurarea lui în situa ții sociale
reale. Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambiental natural,
participarea subiec ților la experiment este determinat ă tocmai de situa ția socială
concretă, iar cercet ătorul nu influenț ează, prin prezen ța sa, situa ția
experimentală .

111Experimentul natural, desf ășurându-se în condi ții sociale reale (naturale),
se aseamănă cu cercetarea sociologic ă de teren (de aceea este numit și
experiment de teren ), elementul specific constituindu-l ac țiunea variabilei
independente asupra variabilei dependente (într-o situa ție reală, naturală).
Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul școlar: modificarea
programei de înv ățământ, introducerea unui procedeu nou de predare sau de
examinare a elevilor etc.
Maurice Duverger distinge urm ătoarele forme ale experimentului de
teren: experimentul pasiv și experimentul activ (Maurice Duverger, 1961, dup ă
S. Chelcea, 1998). În cazul experimentului de teren pasiv cercet ătorul observ ă
și înregistreaz ă schimbările intervenite într-o colectivitate f ără să manevreze
variabilele cercetă rii („observa ție provocat ă”) sau caut ă să stabileasc ă relațiile
dintre factorii care au produs o anumit ă situaț ie – analiz ăm consecin țele unui
factor care a ac ționat, dar care nu a fost introdus deliberat în vederea cercet ării
(experimentul ex post facto).
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de dou ă tipuri:
experimentul activ direct și experimentul activ indirect. În cazul experimentului
activ direct factorii experimentali sunt introdu și de cercetă tor (de ex.
experimentul psihopedagogic), în timp ce experimentul activ indirect
presupune generarea factorilor experimentali de o situa ție natural ă,
întâmplătoare, imprevizibil ă (inundații, secetă, incendiu, cutremur de p ământ
etc.) – efectele sociale ale unor evenimen te naturale devin obiect de studiu.
Trebuie subliniat faptul c ă experimentul activ indirect vizeaz ă consecințele
modificărilor produse independent de cercetare ș i experimentator; astfel,
controlul variabilelor cercet ării este dac ă nu imposibil cel pu țin extrem de
dificil de realizat.
Este recomandat ca, atunci când este posibil, o problem ă socială să fie
analizată atât prin experimentul natural cât și prin experimentul de laborator,
ținând cont c ă avantajele și dezavantajele celor dou ă tipuri de experimente sunt
reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), îns ă presupune o situa ție experimental ă
artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a p ăstra neschimbate
condițiile naturale ale fenomenului cercetat, îns ă întreaga situa ție experimental ă
este greu de controlat (izola rea variabilelor experimentale și menținerea
constantă a variabilelor externe, în condi ții naturale este extrem de greu de
realizat).

1125. Etapele cercet ării experimentale în psihosociologie
La începutul realiz ării oricărui tip de experiment în psihosociologie, ca
de altfel în orice știință socială , trebuie să stabilim cu precizie etapele cercet ării,
după cum urmeaz ă:
• Stabilirea temei de cercet are a obiectivelor cercet ării și a problemei;
• Elaborarea ipotezei (sau a ipotezelor);
• Stabilirea variabilelor experime ntale (variabila independent ă și
variabila dependentă );
• Stabilirea situa ției experimentale;
• Stabilirea subiec ților în grupe experimentale și de control;
• Manipularea și măsurarea variabilelor;
• Prelucrarea datelor experimentale;
• Redactarea raportului de cercetare.
În realizarea etapelor cercet ării experimentale se va pune accentul pe
momentele specifice metodei experimentale, f ără a zăbovi pe etapele clasice
ale unei cercet ări sociologice, desfăș urate prin utilizarea ș i a altor metode de
cercetare (de exemplu, prin ancheta pe baz ă de chestionar, interviu etc.).
Așadar, orice cercetare sociologic ă se derulează prin parcurgerea unor
mome nte cheie, experimentul distingându-se prin câteva etape specifice:
a) Stabilirea temei de cercetare, a obiectivelor cercet ării și a problemei .
Cu acest pas începe orice ce rcetare psihosociologic ă, deci și experimentul.
Alegerea temei de cercetare se face în func ție de necesit ățile practicii, de cea a
dezvoltării științei, dar nu numai. Nu trebuie omiș i nici factorii de natur ă
științifică, socială sau personal ă, care pot modifica (sau nu) rezultatele
experimentului, ducând, în final, la verificarea ipotezelor cauzale (la
confirmarea sau infirmarea lor). Important este faptul c ă cercetătorul se implic ă
efectiv în desf ășurarea și realizarea experimentului, gradul de implicare al
acestuia putându-l apropia sau, dimpotriv ă, distanța de problemele esen țiale ale
societății în care tr ăiește. „Problema” este, a șadar, fie sugerat ă, fie gândit ă
personal de c ătre cercetă tor, fie elaborat ă pe baza unei idei venite la întâmplare.
Cel mai adesea îns ă, problema de cercetat reprezint ă rezultatul cunoa șterii ariei
(temei) de cercetare dintr-un anumit domeniu. Pentru un specialist, cunoa șterea
ariei determin ă în final (dup ă efectuarea unui anumit tip de experiment)
problemele r ămase netratate. În acest caz, stabilirea temei se face pornind de la
o listă de teme netratate sau tratate prea pu țin. Urmeaz ă apoi:

113– alegerea temei celei mai importante din punct de vedere al
semnificației;
– analiza temelor deja abordate din punct de vedere al problemelor
netratate (în prelungire).
Oricum, în fixarea pe o anumit ă temă de cercetare, în stabilirea unei
anumite probleme, trebuie s ă ținem seama de importan ța ei și de posibilitatea
de a o realiza sub raport uman și material.
De exemplu, în cazul cercet ării grupurilor de munc ă de către E. Mayo,
problema a fost „ordonat ă” de conducerea întreprinderii. În acel caz, problema
era să se stabilească parametrii optimi de luminozitate pentru a avea o
productivitate maxim ă (cercetare care, la rândul ei, a ridicat și o altă problemă
și anume cea a rela țiilor dintre oamenii din grupurile de munc ă).
b) Elaborarea ipotezelor . Unele cercetă ri se referă la fenomene foarte
noi, fapt pentru care nu putem fo rmula decât ipoteze vagi, caz în care
cercetările se rezum ă la colecții, descrieri de fenomene, colectare de date etc.
Condiția esențială a elaborării unei ipoteze este aceea de a avea semnifica ție
pentru tem ă, fapt pentru care trebuie f ăcută diferența între raționamentul
ipotetic general și raționamentul ipotetic utilizat în cercetare. În finalul
experimentului, ipoteza (sau ipotezele) de la care am pornit va fi confirmat ă
(sau infirmat ă).
c) Stabilirea variabile lor experimentale (sau explicative: variabila
independent ă și variabila dependent ă). Alegerea variabilelor experimentale se
va face în func ție de:
– alegerea temei;
– stabilirea obiectivelor; – elaborarea ipotezelor cercet ării.
Variabila independent ă acționează asupra componentei „dac ă”, iar
variabila dependent ă acționează asupra componentei „atunci” a ipotezelor.
Pentru verificarea aceloraș i ipoteze cauzale, pot fi alese mai multe variabile
experimentale. Vorbim acum, din nou, de priceperea și intuiția cercetătorului,
care prin preg ătirea sa teoretic ă, a experien ței sale, prin condi țiile concrete de
stabilire a experimentului, va ști să aleagă acele variabile (independente ș i
dependente) care s ă acționeze adecvat asupra conceptelor reunite în ipoteza
„dacă…atunci…”.
Un exemplu în acest sens sunt cercet ările experimentale de tip
sociometric, efectuate pe grupuri de muncitori, în care s-a presupus c ă „dacă”
vor fi scoase dintr-un grup de muncitori „nodurile negative”, sau indivizii care,

114prin poziția lor, creeaz ă situații negative, „atunci” este de a șteptat ca
randamentul în munc ă să crească.
Însă, pentru asigurarea corectitudinii demersului cercet ării experimentale
se poate recurge la pretestare (după S. Chelcea, 1982), care trebuie f ăcută pe un
grup de subiec ți foarte asem ănători cu subiec ții participanț i la experimentul
propriu-zis și aceasta pentru ca experimentatorul s ă se asigure c ă instructajul
experimentului a fost corect recep ționat de către fiecare din subiec ții implicați.
Tocmai prin introducerea variabilei independente în experiment se verific ă
recepționarea corect ă a instrucțiunilor de c ătre subiecții experimentului, ceea ce
înseamnă că cercetătorul trebuie s ă formuleze instruc țiunile clar, precis, cu
rigurozitate, pentru a se încredin ța că indicațiile au fost pe deplin în țelese de
către subiecț i.
d) Stabilirea situa ției experimentale . Se realizeaz ă în funcție de stabilirea
variabilelor experimentale, ceea ce ne permite s ă optăm pentru alegerea unui
experiment de teren sau unul de laborator. În cazul experimentului de laborator,
necesitatea organiz ării unui laborator de psihosociologie rezid ă în posibilitatea
pe care acesta o ofer ă cercetătorului de a produce, el însuș i, situația de observat,
de a măsura cu rigurozitate variabilele experimentale (datorit ă izolării
fenomenelor) ș i creării unui ansamblu de aparaturi care s ă asigure obiectivitatea
și corectitudinea m ăsurării. Totodată , laboratorul ofer ă cercetătorului (și
studenților) posibilitatea de a observa subiec ții în timpul derul ării
experimentului, deci, în timpul rezolv ării sarcinii experimentale, f ără a fi
observați, dar și să conducă direct activitatea acestora. În ceea ce prive ște
experimentul de teren, vorbim de înregistrarea comportamentelor, f ără ca
cercetătorii să fie observa ți.
e) Stabilirea subiec ților în grupe experimentale ș i de control . Subiecții
aleși pentru experiment trebuie s ă fie foarte asem ănători cu subiec ții din grupul
de control. Este vorba despre o relativ ă omogenizare între unit ățile sociale alese
pentru experiment. De exemplu, dac ă se efectueaz ă cercetări în întreprinderi și
stabilim o fabric ă de confecții ca grup experimental, nu putem alege ca grup de
control o fabric ă de fontă. Vorbim deci, de o omogenizare atât din punct de
vedere uman (acelea și caracteristici fizice, vârst ă, sex etc.), cât ș i din punct de
vedere al condi țiilor externe (nivel de preg ătire, educa ție, grad de înzestrare,
climat socio-profesion al, material etc.).
Alegerea unităț ilor experimentale și de control se poate face prin
intermediul e șantionării sau prin a șa-numita selec ție conș tientă.

115f) Manipularea și măsurarea variabilelor . Avem în vedere derularea
cercetării în vederea determin ării valorilor (cantitative și calitative) ale
variabilelor dependente. Aceast ă măsurare se face atât înainte de începerea
experimentului propriu-zis, cât și după realizarea acestuia. Amploarea
cercetării, metodele și tehnicile utilizate difer ă de la un caz la altul, în func ție de
gradul de complexitate al proceselor de cunoa ștere dintr-un domeniu, a
variabilelor dependente ca atare.
Manipularea variabilelor se refer ă la introducerea variabilei
independente în func ție de natura specific ă a procesului (faptului) social care se
definește ca fiind variabil ă dependent ă (aceasta este în rela ție directă cu ipoteze
de la care s-a pornit). În manipularea variabilelor, cercet ătorul trebuie s ă țină
seama de:
– natura fenomenelor, care, în plan metodologic, pot avea func ția de
variabilă independent ă;
– modul în care controlez sistemul în care s-a introdus variabila
independent ă, pentru ca acesta s ă fie ferit de influenț a altor factori de schimbare
și pe care nu le-am luat în calcul în procesul de stabilire a variabilelor
experimentale (de exemplu, cercet ătorul trebuie s ă aibă grijă ca subiecții să nu
știe că sunt supu și unui experiment, condi ție care, de cele mai multe ori,
creează cheia succesului experimentului);
– variabila independent ă trebuie aleas ă astfel încât s ă determine
modificări reale în structura psihosociologic ă a subiecților de acțiune.
A manipula înseamn ă ca cercet ătorul să urmărească desfășurarea
procesului experimental, pent ru ca pe parcursul derul ării lui să poată introduce
și alți stimuli, chiar dac ă aceștia, inițial, nu au fost concepu ți ca fiind variabile
independente (de schimbare). Totodat ă, cercetă torul urmărește finalitatea
actului experimental (o mai bun ă calitate a actului muncii, a crea ției etc.). El nu
trebuie să manifeste rigiditate fa ță de schemele experimentale folosite ca atare,
ci să aibă o viziune ampl ă asupra „jocului” experimental.
A manipula corect mai înseamn ă și a urmări dacă nu apar consecin țe
negative în alte planuri pe care cercet ătorul nu le-a luat în considerare în schemele
experimentale elaborate (de exemplu, pot ap ărea consecin țe negative în planul
vieții psihosociale a oamenilor, s ă le afecteze interesele, drepturile lor etc.).
După opinia lui Septimiu Chelcea (1998) cercet ătorul poate manipula
variabilele prin:

116– instrucțiunile pe care le d ă subiecților experimentali, diferite de
instrucțiunile date grupului, tocmai în vederea ob ținerii de varia ții în
îndeplinirea sarcinii experimentale;
– prin aprecierea superlativ ă a activităț ii subiecților, procedeu denumit
„raport fals”;
– prin folosirea de subiec ți „complici” și limitarea comportamentelor.
Important este faptul c ă manipularea variabilelor presupune cu necesitate
măsurarea lor. Variabilele experimentale pot reprezenta:
– fie fenomene fizice, iar m ăsurarea lor se face cu ajutorul aparaturii
psihometrice;
– fie procese psihice (elementare sau complexe) m ăsurate prin
instrumente și aparate de înalt ă fidelitate;
– fie fenomene psihosociale, care, de cele mai multe ori, nu se pot
înregistra direct și imediat (de exemplu mentalit ăți, conflicte etc.).
g) Prelucrarea datelor experimentale . După măsurarea variabilelor
experimentale se ob țin valori ce urmeaz ă a fi prelucrate statistic. Aceast ă etapă
este absolut necesar ă în realizarea unui experiment, deoarece, în mod decisiv,
ajută la verificarea (confirmarea versus infirmarea) ipotezelor.
h) Redactarea raportului de cercetare . Acest raport se întocme ște către
cel care a fixat problema de cercetat: fie c ătre sponsorii cercetă rii (caz în care
rezultatele experimentului ocup ă ponderea cea mai însemnat ă), fie publicului
larg, mass-mediei, speciali știlor, oamenilor de știință etc.

BIBLIOGRAFIE
MIHU Achim, ABC-ul investiga ției sociologice, Editura Dacia, Cluj, 1973.
CHELCEA, S., Cercetarea experimental ă, în lucrarea Cercetarea sociologic ă. Metode și
tehnici , autori: S. Chelcea, I. M ărginean, I. Cauc, Editura Destin, Deva, 1998.
CHELCEA, S., Experimentul în psihosociologie , Editura Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1982.
DUVERGER, M., Méthodes des sciences sociales , 1961, dup ă S. Chelcea, 1998, op.cit .
FESTINGER, L., KATZ, D., Les méthodes des recherche dans les sciences sociales ,
1963, după M. Zlate, Introducere în sociologie , Editura Polirom, Ia și, 2000.
GOLU, M., Fundamentele psihologiei , vol. I, Editura Fundaț iei „România de Mâine”,
Universitatea „Spiru Haret”, Bucureș ti, 2000.
GREENWOOD, E., Experimental sociology. A study in Method, 1945, după S. Chelcea,
Cercetarea experimental ă, în lucrarea Cercetarea sociologic ă. Metode și
tehnici , autori: S. Chelcea, I. M ărginean, I. Cauc, Editura Destin, Deva, 1998.
HERSENI, T., Curs de sociologie , Editura Științifică și Enciclopedic ă, București, 1982.
ROETHLISBERGER, J.F., Management and Worker , Cambridge, Dickson, W.J.,
Mass., 1939.

117
X. CERCETAREA SOCIOMETRIC Ă

1. Sociometria – metod ă de cercetare
Elaborarea uneia sau alteia dintre met odele de cercetare în sociologie a
fost determinat ă de nevoia de a surprinde în procesul cunoa șterii multitudinea
de componente ale vie ții sociale, în vederea în țelegerii mecanismului complex
prin care are loc producerea faptelor din via ța reală.
Dezvăluirea corect ă a acestui mecanism prin cercetarea concret ă este
condiționată, în mod hot ărâtor, de concep ția teoretică generală cu privire la
raporturile dintre individ, grup și societate precum și de explica ția dată acțiunii
sociale, care este de altfel singura rela ție a omului (integrat în grup, comunitate,
societate) cu mediul natural și social exterior, în cadrul c ăreia se produc (sau se
reproduc) valorile materiale și spirituale, asigurând astfel progresul social.
Creșterea valorii sociale a muncii, ra ționalitatea tuturor ac țiunilor umane
în cadrul unei organiz ări sociale concrete constit uie un obiectiv central al
proceselor de organizare, conducere și control social și, în acest context, devin
obiective centrale și ale cercet ărilor sociologice. Valoarea social ă a muncii este
ea însăși dependent ă de numeroș i factori. Cadrele generale, raporturile dintre
structurile fundamentale ale societ ății (economice, politice, culturale etc.), care
dau sensul ș i valoarea real ă a acț iunii grupurilor, colectivit ăților și comuni-
cațiilor umane, fac obiectul altor științe despre societate. Cadrele sociale ale
existenței și acțiunii individului și grupului social (structuri familiale, comu-
nitare, profesionale, demografice; modele de via ță și de activitate practic ă;
modele socio-culturale și de comportament; opinii, motiva ții și aspirații; relații
socio-afective și climatul psihosocial din grupurile umane etc.) sunt studiate de
sociologi.
Diversitatea naturii intime a structurilor, faptelor și proceselor sociale a
determinat elaborarea unor metode dife rite în sociologie. Caracteristicile
obiective ale oamenilor ca agen ți sociali și ale faptelor sociale, economice,
politice, culturale – rezultat al ac țiunii lor – sunt cunoscute prin intermediul

118metodei observa ției; lumea opiniilor, motiva țiilor, intereselor, aspiraț iilor
umane este cunoscută , la rândul ei, prin intermed iul anchetei sociologice. În
mod similar și sociometria ca metodă a sociologiei a ap ărut din necesitatea
cunoașterii modului specific în care rela țiile interpersonale din grupurile umane,
coeziunea membrilor acestor grupuri, climatul psihosocial generat de rela țiile
socioafective, toate acestea favorizează , sau nu, activitatea creatoare a oamenilor
centrați în forme organizate (formal sau informal) pe o anumit ă sarcină .
În literatura de specialitate sociometria este prezentat ă fie ca o metod ă de
cercetare, care permite m ăsurarea, ordonarea ș i prezentarea grafic ă a unor
fenomene sociale și psihosociale (Leopold von Wiese, Dictionnaire de la langue
philosophique – 1966), fie ca o doctrină și, în același timp, o metod ă de cercetare
(J.L.Moreno, A.Mihu etc.). Diversitatea opiniilor cu privire la statutul
sociometriei este determinat ă de pluralitatea criteriilor utilizate de un autor sau
altul. În cazul dat, singurul criteriu cu caracter obiectiv este ceea ce știința însăși în
logica dezvolt ării sale reține și promoveaz ă ca explica ție veridică a lumii reale și
deci utilă demersului cunoa șterii într-un nou context al evoluț iei acestei lumi.
Sociometria a fost elaborată ca teorie și metodă de psihosociologul de
origine român ă Jacob Levi Moreno. În concep ția sa, sociometria se ocup ă cu
studiul matematic al propriet ăților psihologice ale popula țiilor, fiind un
domeniu distinct al științei despre societate, complementar sociologiei ca știință
a sistemelor macroscopice ale societ ății umane. Practic, sociometria porne ște
de îndată ce noi suntem în situa ția de a studia structura social ă ca întreg și
părțile ei, în acela și timp.
Prin studiul sociometric noi putem aprecia pozi ția concretă a fiecă rui
individ în interiorul comunit ății, ca și nucleul de rela ții din jurul unui individ
care este în permanent contact social cu al ți indivizi. Acest nucleu de rela ții,
care este cea mai mic ă structură socială în comunitate, este denumit atom
social. Rela țiile dintre atomii sociali formeaz ă ceea ce Moreno nume ște rețea
sociometric ă și care este mai degrab ă o rezultantă a curentelor de sentimente
care străbat atomii sociali. Cu alte cuvinte, atomii sociali sunt compu și din
numeroase structuri empatice, dac ă se accept ă teoria conform c ăreia orice
proces care se produce în situaț ia de viață a unei persoane î și are corespondent
în anumite procese din situa ția de viață a altei (altor) persoane. Toate aceste
procese pot s ă aibă loc numai în condi țiile în care oamenii sunt organiza ți în
grupuri mici.
Moreno structureaz ă ceea ce el nume ște „universul social” în trei
dimensiuni: „societatea extern ă”, „matricea sociometric ă” și „realitatea socială ”.

119Elementul central al vie ții sociale, care este de fapt și obiectul sociometriei, este
„matricea sociometric ă”, constituit ă din structura socială afectivă (relațiile de
respingere, atrac ție, indiferență între membrii grupurilor mici).
Dacă matricea sociometric ă este esen ța societății – continu ă
raționamentul J.L.Moreno – atun ci, prin analiza sociometric ă, este posibilă
cunoașterea tuturor disfunc țiilor, stărilor conflictuale generate (dup ă părerea
autorului) de rela țiile de respingere di ntre membrii grupurilor sociale. În baza
acestei cunoa șteri grupurile pot fi restructurate în func ție de rela țiile
preferențiale exprimate de indivizi, se creeaz ă armonia dintre oameni, se
stimulează creativitatea, se realizeaz ă progresul social. De la existen țialiști
(F.Kafka, M.Buber), de la psihologia abisal ă (T.Lipps, S.Freud), de la
reprezentan ții școlii psihologice în sociologie (G.Tarde) și chiar din unele idei
ale socialismului, Moreno elaboreaz ă o concepție eclectică despre societate. În
acest caz nu putem accepta ideea existen ței unei teorii sociometrice în sensul în
care se men ționează în istoria sociologiei sistem e sociologice ca cele elaborate
de A.Comte, E.Durkheim, M.Weber etc. Ceea ce a re ținut în dezvoltarea sa
sociologia și a fundamentat, pe baza în țelegerii științifice a raporturilor reale
dintre individ, grup și societate este metoda sociometric ă. Ideea de cuantificare
și măsurare a faptelor sociale este, de fapt, anterioar ă preocupărilor lui Moreno;
cercetarea intensiv ă, însă, a grupurilor mici (forma țiuni de munc ă, grupuri de
elevi, de studen ți, de prieteni, grupuri militare etc.) se declan șează în perioada
de dominare a empirismului sociologic (anii 30, 40 ai secolului nostru),
perioada în care se contureaz ă și principalele tehnici de studiere a grupurilor
mici. Analiza riguros științifică a relațiilor interumane existente în formele
primare de organizare socială nu este îns ă posibilă în lipsa unei teorii științifice
asupra raporturilor dintre aceste forme de existen ță și acțiune social ă și
structurile fundamentale ale societ ății – structuri economice, sociale, politice,
culturale etc. – ș i, în ultim ă instanță, societatea în ansamblul ei ca societate
națională.

2. Grupul mic – obiect de analiz ă sociometric ă
Ceea ce define ște omul ca fiin ță socială este, pe de o parte, nevoia de
asociere, de tr ăire colectiv ă cu semenii s ăi, iar pe de alt ă parte, necesitatea
obiectivă de a acționa asupra mediului natural și social exterior acestora în
vederea producerii de bunuri materiale și spirituale necesare existen ței umane.
De fapt, necesitatea ac țiunii colective a determinat ș i trăirea în grupuri a

120oamenilor și, pe măsura accentu ării diviziunii sociale a muncii și a modelelor
de organizare a acestora, s-au diversificat și formele de via ță colectivă a
oamenilor.
În cadrul acestor forme de via ță colectivă, grupul mic ocupă un loc
deosebit de important. Grupurile mici sunt forme primare de viață socială
organizată, prin care se realizeaz ă practic toate obiectivele organiza țiilor din
care acestea fac parte și asigură, în același timp, cadrul necesar model ării și
structurării personalit ății membrilor societ ății, astfel încât ace știa să se poată
integra la nivelul exigen țelor formulate de societate pentru fiecare etap ă istorică
pe care aceasta o parcurge. Cerin țele sociale sunt, de regul ă, formulate sub
forma unor modele de organizare adecvate realiz ării unor programe concrete,
sub forma normelor de comportament și acțiune sau sub forma valorilor
morale, ideologice și culturale menite să structureze via ța psihică a membrilor
societății, astfel încât s ă se dezvolte tipul de personalitate uman ă capabilă să
realizeze programele de dezvo ltare propuse de societate.
Acțiunea pentru realizarea programelor sociale se desf ășoară într-o mare
diversitate de forme organizate. Cele mai elementare forme de organizare
umană, determinate de nevoia de desf ășurare a unei activit ăți practice sunt ceea
ce în sociologie se exprim ă prin noțiunea de „grup mic”. Grupul mic se
definește ca fiind un ansamblu de persoane care desf ășoară cel puțin un tip de
activitate comun ă (activitate productiv ă, învățare, cercetare științifică, politică
etc.), activitate care presupune interac țiunea direct ă pe tot parcursul realiz ării
sarcinii, pe baza unor modele și norme comportamentale, acț ionale și
atitudinale impuse sau acceptate pr in consens. Centrarea pe aceea și sarcină și
interacțiunea direct ă dintre toț i membrii grupului pot determina, în mod
obiectiv, con știința apartenen ței la acela și grup și genereaz ă toată gama de
relații socioafective specific umane: rela ții de simpatie (atrac ție), antipatie
(respingere), indiferen ță etc. Prin obiectul ac țiunii, prin sarcin ă se realizeaz ă
coeziunea dintre membrii grupului și, în acela și timp, se stabilesc rela ții
obiective între grupuri și organiza ții (instituții sociale), între grup (prin
intermediul organiza țiilor) ș i societate.
Această determinare este obiectiv ă, deoarece orice sarcin ă ar avea de
realizat un grup uman, ea este parte component ă a programelor sociale cu
caracter general care se fixeaz ă ca obiective ale organiza ției din care face parte
grupul respectiv. Modelele de ac țiune, normele în baza c ărora se realizeaz ă
sarcinile, criteriile de apreciere a valorii sociale a rezultatelor muncii și, în
consecință, recompensa muncii sunt stabilite de societate și, prin acestea,

121relațiile dintre individ, grup, organiza ții, societate au un caracter permanent și
complex.
Modelele de ac țiune și comportament sunt structurate și standardizate de
societate prin intermediul organiza țiilor și instituțiilor sociale, dar indivizii și
grupurile sociale, de regul ă, adapteaz ă, optimizeaz ă sau deregleaz ă aceste
modele, fie în func ție de condi ții obiective nou ap ărute, fie în func ție de
cunoștințe, atitudini, norme sau valori asimilate de membrii grupului în
procesul socializ ării lor. În acest context, analiza raporturilor dintre grupul
social și societate presupune în mod necesar luarea în consid erare a rolului
determinant pe care îl au structurile fundamentale ale societ ății asupra form ării
personalității individului uman ș i a structur ării relațiilor dintre oameni în
procesul ac țiunii sociale. În acela și timp, trebuie s ă se aibă în vedere influen ța
pe care oamenii organiza ți în grupuri o exercit ă asupra mediului social extern,
atât prin rezultatele activit ății lor, cât și prin modelele de activitate și
comportament pe care ei le adopt ă în mod real.
Pornind de la aceast ă realitate, în procesul de organizare și conducere
socială se impune cu necesitate desfăș urarea unei largi game de activit ăți care
să aibă ca finalitate formarea în microgrupurile sociale a unui climat favorabil
activității creatoare, responsabile și de înalt randament social. Aceast ă funcție a
conducerii se poate realiza optim numai pe baza unei cunoa șteri științifice,
riguroase a naturii rela țiilor socioafective din grupurile mici, a mecanismelor
psihosociale prin care sunt asimilate normele și valorile sociale, a factorilor care
determină coeziunea grupurilor, în vederea realiz ării sarcinilor pentru care, de
altfel, s-au constituit.
Metoda sociometrică dezvoltată în sociologie face posibilă cunoașterea
unora dintre problemele enumerate mai sus și, în acest fel, cercet ările
sociometrice pot contribui la l ărgirea caracterului științific al actului de
organizare și conducere.

3. Metodologia cercet ării sociometrice
Ea vizează realizarea unei cercet ări concrete care are ca scop analiza
relațiilor interumane din grupurile mici și influența acestora asupra
randamentului muncii sociale, iar ca mijloc de cercetare presupune parcurgerea
unor etape succesive, cum ar fi: cons truirea instrumentelor necesare recolt ării
informațiilor; recoltarea propriu-zis ă a informa țiilor necesare analizei;
construirea sociogramei și sociomatricei (redarea structurii reale a rela țiilor

122socioafective din grupul analizat); analiza func ționalității acestor rela ții și
construirea modelului optim de organizare grupal ă, adică restructurarea
membrilor grupului în func ție de preferin țele emise ș i de necesit ățile obiective
ale realizării sarcinilor.
Construirea instrumentelor necesare recolt ării informa țiilor
Pentru o analiz ă sociometric ă complex ă sunt necesare informa ții
referitoare la structurarea rela țiilor socioafective din grupul analizat, a șa cum se
prezintă aceasta în momentul cercetă rii; la caracteristicile obiective ale fiec ăruia
dintre membrii grupului; la performan țele individuale și grupale în raport cu
sarcina (sau sarcinile) pe care este centrat grupul.
Informațiile referitoare la rela țiile socioafective se recolteaz ă cu ajutorul
testului sociometric. Exist ă mai multe tipuri de teste folosite în acest scop. Noi
ne vom referi la unul dintre cele mai simple, nu din comoditate, ci pentru c ă
este modelul cel mai frecvent utilizat și, în același timp, cel pu țin tot atât de
eficient ca ș i celelalte modele, care au îns ă neajunsul c ă se manevrează foarte
greu. Deși, aparent, testul sociometric se aseam ănă cu un chestionar sociologic,
în realitate între acestea exist ă diferențieri dintre care unele chiar esenț iale.
Astfel, dac ă în chestionarul sociologic întreb ările solicită informații referitoare
la o gamă largă de raporturi ale subiectului uman cu mediul social în care el î și
desfășoară activitatea și viața, în testul sociometric întreb ările vizeaz ă numai
raporturile dintre persoanele implicate în realizarea unei sarcini. Pe de alt ă
parte, în testul sociometric întreb ările se formulează astfel încât situeaz ă
persoana c ăreia i se adreseaz ă aceste întreb ări într-un context diferit de cel în
care ea își desfășoară activitatea în acel moment. Altfel spus, subiec ții cercetați
sunt puși în situația de a lua o decizie cu consecinț e directe asupra contextului
în care urmeaz ă să se desfășoare viața lor în viitor. Cercetarea îns ăși are ca scop
restructurarea organiza țiilor grupale în cazul în care se ajunge la concluzia c ă
acestea sunt nefunc ționale. Într-o atare situa ție, alegerea sau respingerea unuia
sau altuia dintre actualii colegi de grup apare ca fiind motivat ă de cele mai
diverse interese, dorin țe, așteptări. Pentru exemplificare ne vom referi la dou ă
cazuri. Să presupunem c ă un comandant militar este pus în situa ția de a trimite
trei solda ți într-o misiune cu grad de risc foarte mare și solicită
psihosociologului unit ății militare alegerea lor pe baza metodei sociometrice.
La întrebarea „cu cine a ți dori să mergeți în misiune?” fiecare soldat se va
gândi, înainte de a scrie numele unor camarazi, la acele calit ăți ale celor
preferați care să mărească cât mai mult șansele de reu șită a misiunii în condi ții

123de securitate maxim ă. Aceasta ar fi o situa ție mai special ă, dar, chiar dac ă ne-
am referi la un fapt de via ță considerat de unii banal, cum ar fi organizarea unei
excursii, și oamenilor li s-ar oferi posibilitat ea alegerii partenerilor de traseu,
lucrurile nu ar sta altfel. De data aceasta în exprimarea op țiunii ar prima cu
siguranță alte calități care să îndemne la alegere, cum ar fi farmecul personal,
spontaneitatea, spiritul de echip ă etc. Dar, ș i într-un caz și în celă lalt, preferin ța
sau nonpreferin ța exprimate nu sunt simple capricii, ci predispozi ții spre acțiune
declanșate pe baza sistemului normativ valo ric al celui care alege (respinge)
prin raportare la calit ățile pe care el le atribuie celorlal ți.
Deosebirile dintre testul sociometric și chestionarul sociologic se refer ă și
la forma în care sunt date r ăspunsurile la întreb ările formulate. În chestionar,
răspunsurile exprim ă opinii, cuno ștințe, aspiraț ii, judecăți de valoare sau de fapt
ale subiectului chestionat; în testul sociometric, ră spunsurile se rezum ă la
scrierea numelor celor cu care subiectul dore ște sau nu s ă desfășoare activitatea
și în noile forme de organizare preconizate. Num ărul de alegeri/respingeri este
prestabilit și, de regulă , este mult mai mic decât num ărul total al membrilor
grupului. Aceast ă restricț ie impusă de cercet ător are menirea de a facilita
determinarea gradului de intensitate al preferin țelor/nonpreferin țelor. În plus, se
recomandă subiecț ilor ca ordinea în care se scriu numele celor prefera-
ți/nonprefera ți să exprime și ea gradul de intensitate al sentimentelor fa ță de cei
în cauză. Deși pare un nonsens, vom face totu și mențiunea că testul sociometric
nu poate fi niciodat ă anonim; chestionarul sociologic trebuie s ă fie în toate
situațiile anonim. Rela țiile socioafective sunt rela ții de natură psihosociologic ă;
ele exprim ă sentimente, tr ăiri interioare sub forma de dorin țe, pasiuni, antipatii,
dispreț, ură etc. Dacă nu cunoaștem purtătorul acestor forme de via ță, nu avem
cum să-l punem în rela ție cu Eurile celorlalț i și deci nu vom putea s ă prelucrăm
și să analizăm informa țiile recoltate.
Întrebările din testul sociometric solicit ă informații despre trei tipuri
fundamentale de rela ții interpersonale (socioafective) care se pot stabili între
oameni în procesul de comunicare și interacțiune nemijloocit ă și relativ perma-
nentă . Răspunsul la prima întrebare ne va mijloci cunoa șterea persoanelor care
exercită o putere de atrac ție asupra celui chestionat.
Cea de-a doua întrebare di n testul amintit solicit ă informații cu privire la
relațiile de respingere. Fiind vorba de rapo rturi foarte delicate între oameni, ea a
fost formulat ă în consecin ță cu nuanț a: „pe cine a ți prefera mai pu țin sau
deloc”. Pentru a avea certitudinea veridicit ății informațiilor, în testul socio-
metric nu se solicit ă motivarea r ăspunsului. Motivele reale ale respingerii unui

124membru al grupului de c ătre altul se depisteaz ă prin intermediul altor
modalități. Dintre acestea men ționăm eficiența deosebită a observațiilor directe
și a aplicării unor ghiduri de interviu pe ntru fiecare membru al grupului.
Întrebarea a treia are scopul de a testa reciprocitatea preferin țelor. După cum se
observă, modelul testului propus permite recoltarea informa țiilor care s ă
conducă la cunoa șterea a trei tipuri de rela ții socioafective: acceptare,
respingere și suspiciune. Via ța în grup genereaz ă însă un al patrulea tip de
raporturi interumane și anume cele de indiferen ță. Indiferenț a față de partenerul
de acțiune este dată cel mai adesea de necunoa șterea acestuia, dar exist ă și
situații când anumite persoane r ămân indiferente celorlal ți chiar și după o
îndelungat ă activitate în comun datorit ă în principal unor slabe tr ăsături de
personalitate. Existen ța în grup a unor astfel de persoane este eviden țiată în
procesul prelucr ării informa țiilor ș i construirii sociogramei.
În afara datelor ob ținute prin testul sociometric, se mai completeaz ă o
fișă individual ă cu principalele caracteristici ale fiec ăruia dintre membrii
grupului. În cazul cercet ării formațiunilor de munc ă se solicită acele date care
definesc, pe de o parte, personalit atea individului, iar, pe de alt ă parte, calitatea
sa de muncitor.
După ce dispunem de toate informa țiile necesare analizei, se procedeaz ă
la prelucrarea acestora. Prelucrarea informa țiilor din testul sociometric se face
prin construirea sociometriei și sociogramei.

Tabel de scoruri, sociomatricea și sociograma
Tabelul de scoruri este un instrument cu ajutorul c ăruia se fac primele
operații de ordonare a informa țiilor grupului cercetat din testul sociometric. În
coloana 1 sunt trecute codurile și, respectiv, numele membrilor. Codurile – de
regulă numerice – vor fi utilizate în construirea sociogramei aceluia și grup. În
coloanele 2, 3 și 4 sunt trecute preferin țele emise de fiecare membru al grupului
în testul completat. A șa de exemplu, muncitorul B.I., simbolizat de cifra 1, și-a
exprimat dorin ța de a lucra în echipa reorganizat ă cu colegii s ăi simboliza ți de
cifrele 9, 10 și 5. Ordinea acestora nu este îns ă întâmplătoare; ea exprim ă
ordinea intensit ății preferin ței exprimate. Primei preferin țe i se atribuie
punctajul maxim (3 puncte), celei de a doua – 2 puncte, iar celei de a treia – un
punct. Valorile acumulate de fiecare me mbru al grupului dau scorul pozitiv pe
care îl regă sim în tabelul anexat.

125Cod Preferințe Respingeri Scor
Membrii
grupului 3 2 1 Scor 3 2 1 Scor gene-
ral (+-) Observ.
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 (B.I.) 9 10 5 3 6 2 – 7 -4 Lider
formal
2 (V.G.) 3 1 4 1 5 – – 11 -10
3 (C.i.) 7 9 1 16 2 10 – 0 +16 Lider
informal
4 (V.I.) 9 6 3 11 2 5 – 0 +11
5 (I.I.) 4 9 7 1 8 6 1 14 -13
6 (V.D.) 4 3 7 2 5 1 2 9 -7
7 (A.G.) 3 – 2 6 8 1 – 2 +4
8 (V.P.) 3 10 7 0 5 1 6 7 -7
9 (P.A.) 3 4 10 13 6 7 8 0 +13
10 (D.V.) 9 4 3 5 5 2 – 2 +3

În coloanele 6, 7 și 8 sunt trecute respingerile primite de membrii
grupului. Valorile atribuite fiec ărei respingeri sunt negative (-3 puncte dac ă
persoana este numit ă pe primul loc în lista respingerilor, -2 puncte dac ă a fost
pe locul al doilea și – un punct dac ă a fost numit ă pe locul al treilea). Dac ă, de
exemplu, ar fi fost pus ă condiția să fie alese 5 persoane și nu 3, cum am fi
procedat în testul analizat, atunci valoarea maxim ă a unei alegeri ar fi fost 5
puncte, iar valoare minim ă 1 punct (respectiv –5 puncte pentru prima
respingere și în ordine descresc ătoare următoarele respingeri).
În coloana 9 sunt însumate valorile respingerilor primite, iar în coloana
10 se face suma algebric ă a valorilor atribuite at ât pentru alegeri, cât și pentru
respingeri, ob ținându-se un scor general pent ru fiecare membru al grupului.
Sociomatricea se construie ște pe baza tabelului de scoruri sau direct dup ă
testele sociometrice. În acest tabel sunt puse în eviden ță în mod special rela țiile
directe între indivizi și mai puțin cele grupate. Doar coeficientul de status
sociometric ne formeaz ă imaginea asupra poziț iei pe care o are fiecare individ
în raport cu grupul din care face pa rte. Acest coeficient se calculeaz ă ca un
raport între num ărul total de alegeri primite de c ătre fiecare membru al grupului
(A) și numărul de alegeri posibile ( n-1, în care n reprezintă efectivul grupului
studiat). Indicele de status ia valoar ea 1 atunci când un membru al grupului
întrunește alegeri de la to ți ceilalți.

După cum se observ ă, subiectul 3 este singurul al c ărui status se apropie
de valoarea 1(0,8), iar 5 dintre membrii grupului au un status apropiat de zero
sau chiar zero în cazul subiectului 8.
Acel membru al grupului care întrune ște cel mai mare scor general
pozitiv se consideră , în analizele sociometrice, ca fiind liderul informal al
grupului (în cazul dat, subiectul nr.3).
Sociomatricea pune în eviden ță poziția fiecărui subiect în cadrul grupului
cercetat. În analizele sociologice, sc opul principal îl constituie îns ă structura
relațiilor socio-umane din cadrul unui grup. Pentru eviden țierea acestei structuri
pe baza sociomatricei se construie ște sociograma grupului. Pentru o astfel de
construcție, care este de fapt o reprezentare grafic ă a tuturor tipurilor de rela ții
socioafective dintr- o colectivitate uman ă, este necesar mai întâi s ă precizăm
simbolurile utilizate. Astfel: pentru rela țiile de acceptare (simpatie, atrac ție,
preferința) se folose ște o linie continu ă cu săgeata în sensul subiectului preferat.
De exemplu, când spunea c ă subiectul A îl prefer ă pe subiectul B, grafic se
exprimă astfel:

A B

Dacă și B îl prefer ă pe A, atunci exprimarea grafic ă reciprocă va fi:

A B
Respingerile sunt simbolizate în analizele sociometrice prin s ăgeți cu
linii întrerupte în sensul subiectului respins:

C E

iar respingerile reciproce:

C E
La rândul lor, suspiciunile sunt reprezentate prin linie punctat ă:

D A

Simbolurile sunt conven ționale; poate fi aleas ă orice modalitate (fie cea
dată de autorul acestei lec ții și care este mai larg utilizat ă, fie prin folosirea
126

numai a liniei continue dar diferit colorat ă pentru fiecare tip de rela ție etc.). În
orice caz, este necesar ă o legendă a simbolurilor utilizate pentru a face posibil ă
comunicarea con ținutului de idei exprim at în analiza întreprins ă.
Pentru a construi sociograma rela țiilor interpersonale din sociomatricea
de mai sus vom proceda în felul urm ător: luăm în ordine fiecare membru al
echipei și-l punem în rela țiile pe care el însu și le-a exprimat în testul
sociometric. Astfel, subiectul n r . 1 ( B . I . ) a r d o r i s ă lucreze în forma țiunea
reorganizat ă cu actualii coechipieri de la pozi țiile 9, 10 și 5. Grafic aceste rela ții
se prezintă sub forma:

10

127 9
1
5

În același timp, el ar prefera mai pu țin sau, dac ă ar fi posibil, ar dori s ă nu
mai fie împreun ă cu actualii s ăi coechipieri de la pozi țiile 6 și 2, ceea ce se
exprimă grafic astfel:

6

1
2

Sau, reprezentând într-o singur ă figură poziția subiectului B.I. din punct
de vedere al rela țiilor sale socioafective cu ceilal ți membri ai grupului, ob ținem
următoarea imagine:

10

9 5
1
6 2

Se continuă cu subiectul nr.2, stabilind rela țiile acestuia cu restul
membrilor grupului. Din sociomatrice rezult ă că acesta ar dori s ă lucreze cu
colegii săi de la pozi țiile 3, 1 și 4 și nu-l prefer ă pe colegul cu num ărul de ordine
5. Sociograma completat ă cu relațiile celui de-al doilea subiect arat ă astfel:

10 5
3
9
1 2
4
6

După cum se observ ă, conectarea rela țiilor chiar și numai a doi subiec ți
complică oarecum structura raporturilor interumane când ace știa sunt analiza ți
în calitatea lor de membrii ai unui grup de ac țiune. Se constat ă astfel că
subiectul nr.1 nu dore ște să lucreze în noua forma țiune cu subiectul nr.2, în
timp ce acesta din urm ă ar dori să -l aibă pe primul în calitate de tovar ăș de
muncă. Pe acest simplu exerci țiu am dori s ă subliniem c ă relațiile de atragere
sau respingere a unei persoane în rela țiile grupale nu sunt simple antipatii
generate de caracteristici exterioare ale acesteia, ci au o determinare mul mai
complexă. În cadrul unui ansamblu de f actori care dau sens acestor determin ări,
un loc central îl ocup ă natura intereselor ce se constituie în motiva ții reale ale
fiecărui individ atunci când se implic ă în realizarea unui obiect de interes
general. Aceast ă idee va fi pus ă în evidență mult mai pregnant atunci când vom
face analiza întregul ui ansamblu de rela ții ce caracterizeaz ă grupul cercetat.
Pentru aceasta va trebui s ă vedem cum se prezint ă structura rela țiilor întregului
grup și să construim deci sociograma acestuia.

4. Analiza și explicația proceselor sociale din grupurile mici
128Prin demersurile metodologice explicate mai sus se ajunge la
cunoașterea structurii rela țiilor interpersonale aș a cum sunt redate ele în
sociogram ă. Pentru a realiza radiografierea acestor rela ții trebuie cunoscute în
detaliu tehnicile și metoda sociometric ă în ansamblul ei. Dificultatea real ă
apare, însă, după ce avem în fa ță acest „păienjeniș” de relații care niciodat ă nu
este același, chiar dac ă s-ar radiografia un num ăr infinit de forme organizate în
care oamenii îș i desfășoară cele mai diverse activităț i. Această dificultate este
dată de necesitatea de a ră spunde la o serie de întreb ări, cum ar fi: Ce

semnificație au atracțiile reciproce între muncitorii de la pozi țiile 3, 9 și 4? (vezi
sociograma) pentru coeziunea echipei și pentru realizarea sarcinii pe care este
centrat grupul? De ce 7 muncitori îl prefer ă pe colegul lor de la nr.3 în echipa
reorganizat ă? De ce subiectul nr.3, care este lideru l informal al întregii echipe, îl
preferă pe subiectul nr.1 pe care îl resping 4 dintre colegii lui? Actuala structur ă
a relațiilor interumane din forma țiunea de munc ă cercetată este favorabil ă sau
nu obț inerii de performan țe, constituie ea sau nu un mediu favorabil dezvolt ării
capacităț ii creatoare a membrilor echipei și a personalit ății lor în general? Ce
trebuie făcut în plan organizatoric pentru a înl ătura factorii dereglatori ai
acțiunii grupului (dac ă aceștia există)? etc.

Figura nr. 1. Sociograma

129

130Pentru a da r ăspuns la aceste întreb ări și la numeroase altele posibile,
sunt necesare cel pu țin două condiții: 1) Cercet ătorul trebuie să dispună și de
alte informa ții decât cele recoltate prin testul sociometric; 2) S ă fie un bun
cunoscă tor al teoriei psihosociologice și un abil observator al realit ății concrete;
să cunoască obiectivele concrete ale programelor organiza ției economice sau
sociale din care fac parte grupurile umane cercetate.
Informațiile suplimentare necesare analizei și explicației structurii
relațiilor interpersonale din grupurile de munc ă se recolteaz ă relativ ușor dacă
știm ce tipuri de informa ții trebuie s ă reținem. Instrumentele de baz ă pentru
realizarea acestui obiectiv îl constituie fi șa de observa ție și chestionarul. În ceea
ce privește natura acestor informa ții menționăm urmă toarele:
a) Este necesar s ă avem date despre caracteristicile socio-demografice
ale membrilor grupului care definesc statutul lor de muncitori și cetățeni
(vârstă , sex, stare civil ă, structura familiei din care fac parte, bugetul familiei
sau zestrea gospod ăriei în ansamblul ei, nivelul de instruc ție etc.). Toate aceste
caracteristici î și pun amprenta atât asupr a comportamentului, cât și asupra
calității activității practice.
b) Informa ții asupra modului de organizare a muncii în echipă și
modului de dispunere a membrilor grupului în timpul realiz ării sarcinii. Acest
gen de informa ții se recolteaz ă, de regulă, printr-un chestionar. Ele se refer ă în
principal la urm ătoarele aspecte: dac ă muncitorul știe la începutul zilei de lucru
conținutul întregului program de activitate al zilei; dac ă lucrează după un plan
personal sau intervin de regul ă noi indica ții ale șefului (maistrului); dac ă este
consultat în organizarea locului de munc ă al echipei; dac ă coopereaz ă cu alți
colegi în realizarea sarcinilor etc.
c) Informa ții cu privire la climatul de grup, care se racoleaz ă tot pe baza
unui chestionar.
La toate informa țiile menționate se adaug ă cele rezultate din observa ția
directă , efectuată pe tot parcursul cercet ării. Reținem până la detaliu diversitatea
informațiilor pentru a face din acest fapt un argument în favoarea ideii c ă
analiza sociologic ă riguroasă nu este posibil ă fără informații complete și
sistematic recoltate, f ără ordonarea acestora prin îns ăși instrumentele de
recoltare a lor; fă ră cunoașterea unor metode moderne de analiz ă și a unor
metode ș tiințifice de explica ție.

131TEST SOCIOMETRIC

Numele și prenumele ………………….
Uzina ……………………………
Secția ……………………………
Formațiunea de munc ă ……………

I. Dacă s-ar reorganiza forma țiunea dvs. de munc ă, cu care dintre colegi
ați prefera să lucraț i și în formațiunea reorganizat ă?
1. ………………………….. 2. ……………………….. 3. …………………………
II. Dar pe cine a ți prefera mai pu țin sau nu a ți prefera deloc?
1. ……………………….
2. ……………………..
3. ……………………..

III. Cine crede ți că v-ar prefera pe dvs. să lucrați în forma țiunea
reorganizat ă?
1. …………………….. 2. …………………….. 3. …………………….

IV. Cine crede ți că ar prefera mai pu țin sau nu ar prefera deloc s ă lucreze
în continuare cu dvs.?
1. ……………….. 2. ………………..
3. …………………

BIBLIOGRAFIE
MIHU, A., Laboratorul de sociologie , în Metode și tehnici ale sociologiei , Miron
Constantinescu și Octavian Berlogea (coord.), Bucureș ti, Editura Didactic ă
și Pedagogică , 1970.
WIESE, Leopold von, Dictionnaire de la langue philosophique , 1966.

132

RECOMAND ĂRI PENTRU STUDIU

1. Metodologia cercetă rii sociologice. Componentele conceptului de
„metodologie”
2. Cunoa ștere comun ă versus cunoaștere științifică. Definiții și
caracteristici
3. „Binoame conceptuale” utilizate în științele socioumane
4. Rolul paradigmelor în cercetarea științifică. Clasificare
5. Etapele desf ășurării cercetă rii științifice
6. Operațiile metodologice pe care le presupune fiecare etap ă a cercetării
sociologice
7. Specificul anch etei sociologice
8. Rolul sondajelor de opinie public ă în cunoașterea științifică a vieții
sociale
9. Relevan ța chestionarelor în investiga ția sociologic ă
10. Factori de distorsiune în ancheta pe baz ă de chestionar
11. Interviul ca interac țiune social ă
12. Reguli de aplicare a interv iului în cerceta rea sociologic ă
13. Documentele sociale – surs ă de informare în cercet ările sociologice
14. Specificul tehnicii analizei con ținutului comunic ării
15. Etapele cercet ărilor sociologice bazate pe tehnica analizei con ținu-
tului comunic ării
16. Observa ția spontană versus observația științifică
17. Observa ția științifică – experimentul psihosociologic: specific și ele-
mente distinctive ale celor dou ă metode de cercetare
18. Avantaje și dezavantaje ale tipurilor de experimente reg ăsite în cerce-
tarea psihosociologic ă
19. Utilizarea testelor sociologice în studiul rela țiilor interumane în gru-
purile mici
20. Relații între tehnica sociometric ă și alte metode și tehnici de cer-
cetare.