Bazele Teoretico Metodice ale Exercițiului Fizic

Bazele teoretico-metodice ale exercițiului fizic

Autor

Prof. univ. dr. Mârza-Dănilă Doina

Editura Alma Mater

Bacău – 2013

Cuprins

Cuvânt înainte

Acest curs se dorește a fi un ghid teoretic și metodic, în care cititorul poate găsi referiri care să-i servească drept argumentare științifică a efectelor exercițiului fizic, ca mijloc de bază a Kinetoterapiei, asupra organismului, a rolului și importanței pe care acesta le are în procesul recuperator.

În condițiile de astăzi, când societatea își pregătește profesioniști care să-i asigure o autentică asistență, se ridică o problemă foarte importantă. Este vorba despre formarea personalității profesionale a specialistului. În cadrul acesteia, un loc aparte îl ocupă sentimentul răspunderii și al responsabilității, noțiuni ce deseori sunt confundate.

Funcția cea mai importantă a kinetoterapeutului nu este aceea de a rezolva problemele persoanelor aflate în suferință, ci de a-i ajuta pe oamenii aflați în situații dificile să-și găsească sprijin în ei înșiși, ca ei înșiși să-și rezolve propriile probleme, să participe activ și conștient la propria vindecare deplină. Din acest punct de vedere, kinetoterapeutul trebuie să treacă de la răspundere la responsabilitate în propria-i activitate, ceea ce înseamnă că profesionistul nu se poate opri în activitatea sa la a-și îndeplini obligațiile, ci trebuie să-și asume și o serie de atribuții permise dar neobligatorii.

Este necesar să înceapă trecerea de la răspundere la responsabilitate în Kinetoterapie. Răspunderea înseamnă să-ți îndeplinești doar obligațiile, să îndeplinești toate activitățile considerate obligatorii (pentru care se primește retribuție) și să nu efectuezi acțiuni interzise. Responsabilitatea înseamnă a depăși această realizare strict normativă a activității. Normele nu precizează ce este permis neobigatoriu, adică ce ține de inițiativa, creativitatea și liberul consimțământ al fiecăruia. Pentru acțiunile posibile, permise, care nu sunt normate și nu sunt obligatorii și nici interzise, kinetoterapeutul nu este numai răspunzător, el devine responsabil. Spunem că, în această situație, nu-și realizează doar obligațiile profesionale, ci își face datoria. Kinetoterapeutul răspunde în fața acțiunilor care-i sunt impuse, realizându-și obligațiie, dar el are posibilitatea și este necesar să-și facă datoria, să-și asume responsabilitatea. Responsabilitatea include și răspunderea și face inutile normele juridice ori politice. Un kinetoterapeut competent, care-și asumă responsabilitatea în activitatea sa nu mai are nevoie de norme, de orare, de indicații, el lucrează la propriul său impuls moral. El va lucra pentru a-și face datoria. La acest lucru se referea și J.L.Faure (citat de Poenaru, R., 1999) susținând valorile profesionale autentice, care ″trebuie să ne ajute să ne ridicăm la înălțimea acestei profesiuni și arte minunate. Să fim demni de ea, pentru că astfel vom fi demni de destinul nostru; și deoarece nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conștiința noastră, să ascultăm vocea ei suverană și anume să ținem în mâinile noastre responsabilitatea unui destin uman… Să coborâm în noi înșine și să urmăm fără regrete și fără slăbiciuni această voce interioară, în același timp puternică și tăcută, care urcă din străfundurile noastre și comandă datoria noastră″.

Asumarea acestor atribuții se face la libera alegere a kinetoterapeutului și la propria lui inițiativă, în funcție de competența lui profesională, psihopedagogică, morală și socio-relațională.

Prezentul curs, încearcă să pună, încă de la începutul studiilor, bazele competențelor profesionale, psihopedagogice, morale și social-relaționale ale viitorilor specialiști în Kinetoterapie.

Autoarea

Capitolul 1. Mișcarea umană ca expresie a viului și evoluției

Scop

Înțelegerea conceptului de mișcare umană și a modului în care organismul uman funcționează din punct de vedere al producerii mișcării

Obiective operaționale

După ce vor studia această unitate de curs, studenții vor putea:

Să cunoască formele de manifestare a mișcării, în general

Să cunoască modul de funcționare a organismului uman privit ca sistem

Să cunoască conceptele de motricitate și motilitate și să înțeleagă diferențele dintre acestea

Să ierarhizeze noțiunile de act, acțiune, activitate motrică, ca și noțiuni simple din cadrul domeniului de la care se poate porni în abordarea noțiunilor superioare

Mișcarea umană: definiție, generalități, organismul uman văzut ca sistem

″Din punct de vedere dialectic, mișcarea este modul de existență al materiei vii. Niciodată nu a existat materie fără mișcare și nici nu poate să existe″. Acest lucru a fost susținut de către Heraclit, încă din antichitate, care era adeptul unei concepții dinamice, dualiste, care se referă la combinația materie-spirit (Spermezan, G., 2006).

Mișcarea, în general, are ca forme particulare:

mișcarea fizică, cu diversele ei modalități de manifestare (mecanica cuantică și subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare etc.);

mișcarea chimică (asocierea și disocierea atomilor), care se complică prin interacțiunea între molecule formând elemente macromoleculare, până la componentele ce dau naștere vieții;

mișcarea biologică, specifică materiei vii, care se bazează pe mișcarea fizică și cea chimică, fără a se reduce la acestea;

mișcarea conștiinței, caracteristică spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene și procese psihice proprii numai omului;

mișcarea socială, cea mai complexă formă de mișcare, condiționată de toate celelalte forme de mișcare;

mișcarea cibernetică, care se referă la mișcarea informației;

mișcarea cosmică, legată direct de elementele componente ale universului cosmic.

Raportat la om, termenul de mișcare ″este o expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreținerea relațiilor sale cu mediul natural și social″ (Hanțiu, I., 2013a).

Mișcarea umană trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară a întregului corp sau a unei părți ale sale, dar și ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care nu se traduce neapărat prin deplasare.

Mișcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu demult, încercările de explicare a motricității umane se bazau pe experiențele de laborator făcute pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive, lingvistice și de conștientizare care caracterizează răspunsul motric la om.

Motricitatea voluntară a omului implică și limbajul. În timpul realizării unei sarcini motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activității motrice și perceptive, ci are rolul de a ușura realizarea sarcinii. Încă din 1963, Jensen (citat de Hanțiu, I., 2013a) a dovedit că subiecții cu un nivel intelectual mai ridicat reușesc mai bine și verbalizează mai mult în timpul învățării actelor motrice, decât subiecții retardați.

Luria (1982) accentuează rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în reglarea activității motrice, arătând că ″evoluția activității motrice nu este subordonată progreselor limbajului″.

Posibilitatea conștientizării conferă specificitate motricității umane. Această conștientizare este necesară pentru a asigura eficiența actului motric și excesul riscă, de multe ori, să-l limiteze. Dar, această funcție, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună adaptare a actului motric la intenția inițială și face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la comparația cu cea animală.

Tratând mișcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă și identificată cu o succesiune de contracții musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase susceptibile de a dezvolta o forță în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învățarea mișcărilor, să se aplice aceeași descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este mai mult decât suma componentelor sale", nici mișcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin însumarea părților sale componente. În cazul abordării analitice a mișcării ca întreg, se elimină o componentă fundamentală și anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în metodologia de învățare a mișcării se recomandă folosirea mișcărilor globale organizate în vederea atingerii unui anumit scop.

Goldstein (citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacțiile organismului nu sunt succesiuni de mișcări elementare, ci gesturi datorate unei unități interioare". Componenta voluntară care se exprimă prin mișcare este deci, legată de semnificația pe care o are situația respectivă pentru persoană, motiv pentru care analiza mișcărilor ar trebui făcută în funcție de acest criteriu al semnificației.

Așadar, actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfășurându-se în cadrul general al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:

reacții fiziologice

comportament extern (cuvinte, mișcări)

răspunsuri mintale (conceptualizări)

produse ale conduitei (actul propriu-zis)

Mișcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte aspecte.

Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care (după Gaston Bachelard, citat de Le Boulch, 1980) poate fi privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:

aspectul structural

aspectul funcțional

aspectul evolutiv

Aspectul structural

Anatomia funcțională ne permite să înțelegem modul în care sunt organizate diferitele sisteme ale organismului, fiecare dintre ele jucând un rol specific în structura acestuia și asigurând funcțiile de nutriție, relație și reproducere.

Activitatea sistemului nervos central, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar și sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unității funcționale a întregului organism în relațiile sale cu mediul.

Sistemul nervos central poate fi considerat ca o rețea de comunicare în care sunt incluși neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simț și al celorlalte sisteme funcționale ale organismului (sistemul de nutriție și de reproducere, coordonate de sistemul nervos vegetativ și organele de execuție, respectiv musculatura striată), de la care primesc informații. Transmiterea informațiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau închise de către neuromediatori. Înțelegerea modului de funcționare a acestui sistem sinaptic este esențială pentru specialitatea noastră.

Funcția motrică este asigurată de trei tipuri de mușchi: mușchiul cardiac, musculatura netedă și musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcții de nutriție și activitatea lor nu este sub controlul sistemului nervos central, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependență directă de sistemul nervos central.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)

Sistemul senzorial, sistemul nervos central și musculatura striată reprezintă un modul funcțional care se supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu pot fi definite decât unele în legătură cu altele și în funcție de locul pe care îl ocupă în acest întreg.

În ceea ce privește organele de relație (sistemul senzorial și sistemul musculaturii striate), dependența este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage degenerescența lor.

″Fibrele musculare pot fi clasificate în funcție de forța maximă dezvoltată, de rapiditatea contracției și rezistența la oboseală. Astfel, ele se împart în 2 tipuri principale (http://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html, 2013):

fibre musculare tip I, sau fibre cu contracție lentă, tonice – se contractă mai lent și au o rezistență mai mare la efort (obosesc mai greu), de aceea sunt implicate în acțiuni mai lente, mai coordonate, cum ar fi menținerea posturii, mersul, alergarea ușoară;

fibre musculare tip II, sau fibre cu contracție rapidă, fazice – au o viteză mare de contracție, dezvoltă o forță de 3-5 ori mai mare decât fibrele lente, însă obosesc mai repede″.

Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât funcții motrice (prin contracție tonică sau fazică), cât și senzoriale. Fie direct prin contracțiile sale, fie prin mișcările pe care le imprimă la nivelul articulațiilor, mușchiul este un câmp proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington). ″Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spațiu, să ne simțim poziția corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mișcăm armonios, coordonat, în concordanță cu scopul mișcării, o capacitate care apare de timpuriu și se perfecționeză pe măsură ce ne maturizăm″ (http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii, 2013).

Aspectul funcțional

Subsistemul nutritiv (în care sunt incluse sistemele respirator, circulator, digestiv și excretor), răspunzător de homeostazie [din limba greacă, homois = aceeași și stasis = stare) reprezintă, în biologie, proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern (http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie, 2013)], asigură schimburile nutritive cu mediul, condiție indispensabilă a supraviețuirii. Celelalte interacțiuni individ-mediu, care permit adaptarea sunt asigurate de organele vieții de relație: musculatura striată, aflată sub controlul sistemului nervos central, sistemul endocrin și organele de simț.

Figura nr. 2. Alcătuirea sistemului nervos (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos este împărțit în sistem nervos central și sistem nervos periferic. Sistemul nervos central este alcătuit din două părți: creierul și măduva spinării.

Sistemul nervos periferic poate fi clasificat în: sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ.

Sistemul nervos somatic este alcătuit din fibre nervoase periferice ce trimit informații senzitive la sistemul nervos central și din fibre nervoase motorii ce ajung la mușchii scheletici. Componenta senzorială a sistemului nervos somatic detectează evenimentele din mediu, iar componenta motorie generează mișcări sau secreții glandulare.

Figura nr. 3. Sistemul somatic motor (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos vegetativ este împărțit în trei părți: sistemul nervos simpatic (mobilizează organismul pentru a răspunde solicitărilor din mediu), sistemul nervos parasimpatic (intervine pentru a readuce organismul în echilibru, stimulând și coordonând procesele de refacere) și sistemul nervos enteric (inervează viscerele: tractul gastointestinal, pancreasul, vezica urinară etc.).

Figura nr. 4. Sistemul nervos vegetativ (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Figura nr. 5. Componenta parasimpatică și simpatică a sistemului nervos vegetativ (http://danghenea.wordpress.com, 2013)

Integrarea informațiilor care circula prin intermediul componentelor sistemului nervos se poate face la trei nivele de decizie:

reflex

automat, care necesită învățarea anterioară

voluntar, care presupune o participare mai mare a funcțiilor cognitive.

Aspectul evolutiv

Organismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri și funcții, a căror ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferențiate, care vor determina apariția diferitelor organizări funcționale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (sistemul nervos central, de exemplu).

Organismul, ca sistem autonom, nu se poate dezvolta decât în interacțiune activă cu mediul înconjurător și în contact cu o anumită educație. Condițiile de dezvoltare sunt acțiunile în mediul înconjurător și adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.

În această perspectivă, mișcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea corporală și mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se supraadaugă educației intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică și, ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

Mișcarea și procesele de adaptare

Sistemul organic este un sistem deschis, adică existența sa este condiționată de schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacțiuni pot avea naturi diferite, astfel:

schimb de materii (prin intermediul organelor de nutriție), în organism pătrunzând oxigen și alimente și fiind eliminate deșeuri

schimb de energie, prin intermediul componentei senzoriale a sistemului nervos, fiind determinată apariția și menținerea tonusului muscular bazal

schimb de informații, prin intermediul componentei motorii a sistemului nervos fiind determinată apariția activității musculare și glandulare.

În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul trebuie să-și asigure conservarea, stabilitatea (homeostazia). Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcțională a modulului vieții de relație, reprezentat de organele de simț, sistemul nervos central și musculatura striată. Interacțiunea dintre om și mediu trece prin acțiune, deci prin corp și mișcările sale, existând o profundă unitate între experiența umană și mediu.

Organismul este alcătuit din sisteme și aparate a căror ansamblu coordonat asigură homeostazia necesară menținerii vieții. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul funcțional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Mușchii și sistemul nervos central reprezintă o unitate funcțională nedisociabilă. Activitatea mușchiului striat nu poate fi o realitate în afara relației sale cu sistemul nervos. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmații provenind de la:

organele de simț (câmp exteroceptiv)

sistemul muscular și articular, labirintul (câmp proprioceptiv)

viscere (câmp interoceptiv)

alți centri nervoși

Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informațiile provenite de la cele trei câmpuri senzoriale și de la sistemul nervos central, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre organism, pe de o parte și deschis spre exterior, pe de altă parte, care reglează schimbul între structura internă și mediu. El primește informațiile din mediul extern și, pe baza lor – ținând cont de situația în care se află sistemul interior, stabilește răspunsul organismului. Modulul psihomotor activează funcții specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcții organice.

Motricitatea umană ca expresie calitativă a mișcării

Dicționarul explicativ al limbii române (1996) definește motricitatea ca și ″capacitatea activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul″, iar în Enciclopedia de Kinetoterapie se definește motricitatea umană (Moțet, D., 2009, 2010) ca ″însușire a ființei umane, înnăscută sau dobândită, de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei mișcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici și musculari care condiționează deplasarea în spațiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale″.

Din aceste definiții reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însușire, înnăscută sau dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcție de nivelul său de manifestare, unele tipuri de mișcări (în cazul mișcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba despre motricitate).

La om, motricitatea există sub doua aspecte: motricitatea globală și motricitate fină.

″Motricitatea globală cuprinde mișcările realizate cu toate segmentele corpului, la care participă marile grupe musculare. Ea asigură deplasările (aspectele locomotorii) și posturile (aspectele nonlocomotorii). Motricitatea globală se exprimă prin următoarele activități corporale: mișcări de deplasare ale întregului corp (mers, alergare, înot etc.), schimbări de poziții sau posturi fără deplasare (trageri, împingeri, întinderi), sau poziții stabile (stând, așezat).

Motricitatea fină cuprinde mișcări fine, care solicită mare precizie. În mod normal, motricitatea fină este condusă de vedere (inițial mâna conduce vederea, privirea fiind orientată spre deplasarea mâinilor, apoi primele coordonări vizual motorii fiind stabilite, vederea are rol reglator pentru activitatea mâinilor; mâna se deplasează spre obiectul perceput). Prima abilitate la nivelul comportamentului motor fin este prinderea. Prinderea este, de asemenea, considerată prima activitate intenționată care apare la om. Comportamentul motor fin se obiectivează în prinderea și manipularea obiectelor. Manipularea obiectelor este influențată de gradul de maturizare psihomotorie, experiențele motrice trăite anterior și caracteristicile de îndemânare″ (Horghidan, V., 2000).

″Specialiștii domeniului considera că dezvoltarea motricității este strâns legată de dezvoltarea limbajului, a proceselor cognitive, a competentelor sociale și emoționale. Atât motricitatea grosieră, cât și cea fină, precum și coordonarea senzorio-motorie reprezintă modalități de cucerire a mediului înconjurător, dar și de descoperire și cunoaștere a propriului corp. Conștientizarea simțurilor și utilizarea lor, motricitatea și coordonarea oculomotorie reprezintă bazele unui comportament funcțional normal al ființei umane″ (http://www.scrigroup.com, 2013).

Frecvent, se pune semnul egal între motricitate și motilitate, care este definită ca fiind ″proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mișcări de contracție și relaxare″ (http://ro.wikipedia.org, 2013). Deci, motilitatea ar fi o proprietate care definește mișcările necontrolabile conștient și voluntar (aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a organelor interne și nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, așa cum arată definițiile date motricității.

Motricitatea se concretizează în următoarele elemente componente: act motric, acțiune motrică și activitate motrică.

Actul motric, se prezintă ca ″un simplu fapt de comportare realizat de mușchii scheletici care pun în mișcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului central – sistemul nervos central – în vederea obținerii unui efect elementar de adaptare sau de constituire a unei acțiuni motrice″ (Hanțiu, I., 2013b). Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act voluntar, se folosește în practică în interrelații care definesc o anumită acțiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acțiunii sau activității motrice. Termenul de act motric poate să indice și actele reflexe, instinctuale, automatizate.

Acțiunea motrică reprezintă ″un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activități motrice″(Hanțiu, I., 2013b).

Activitatea motrică este ″un ansamblu de acțiuni motrice, încadrate într-un sistem de idei, reguli și forme de organizare, în vederea obținerii unui efect complex de adaptare a organismului și de perfecționare a dinamicii acestuia″(Hanțiu, I., 2013b). Activitatea motrică se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conținutul și finalitatea domeniului. Ea este folosită și ca o expresie care concretizează numai acele exerciții fizice care se găsesc într-o anumită interrelație sau structură și care se aplică după anumite reguli și cu un anumit scop.

Din aceste definiții rezultă că noțiunile de act, acțiune, activitate definesc doar sfera voluntară a mișcării (deprinderile motrice și stereotipurile dinamice, ca expresie a automatizării deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noțiunile respective pot fi considerate ca modalități de exprimare a unor tipuri de mișcări, care pot fi definite prin indici diferiți de motricitate (fiind excluse mișcările involuntare și cele pasive).

De la acest nivel se poate vorbi despre alte noțiuni importante, reprezentative pentru domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică și capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării umane, condiționate mai mult ereditar, dar în care influența factorilor de mediu și sociali are o importanță mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică și condiția fizică, ca nivele calitative superioare ale dezvoltării posibilităților motrice ale omului asupra cărora influența factorilor de mediu și socio-educaționali deține o pondere mai mare.

Rezumat

Sistemul nervos central îndeplinește funcțiile de integrare și coordonare, integrarea reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar coordonarea arătând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat și anarhic la toți centrii nervoși.

Mișcarea trebuie înțeleasă ca expresie a unui act reflex și anume a unui reflex motric la care participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (și senzorială), cea reprezentată de centrii nervoși și cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu act reflex motric necondiționat.

Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării și a inducției reciproce, se formează mecanismele de apariție și dezvoltare a actelor reflexe condiționate, ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabilește ca mecanism fiziologic principal al raporturilor dintre organism și mediu. Actul reflex condiționat se formează pe baza reflexelor motoare necondiționate, ca și pe cea a reflexelor motrice condiționate mai simple.

Reflexele condiționate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenția celui de-al doilea sistem de semnalizare, adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.

Activitatea de mișcare a omului se compune din mișcări reflexe voluntare și automate, care în ultimă instanță sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt mișcări complexe compuse din mișcări elementare care se asociază în timp și spațiu. La originea oricărei mișcări voluntare stă reprezentarea mintală a mișcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente în scoarță, de bagajul motric, de întreaga experiență a omului, de conștiință și de informațiile provenite din mediul intern și extern.

Ca și actele voluntare, mișcările automate sunt mișcări complexe care se realizează prin repetarea mișcărilor noi și apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mișcările automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice și de plasticitatea scoarței. Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor temporare. Formele de exprimare a mișcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale mișcărilor automate – stereotipul dinamic.

Mișcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieții omului, care sunt în strânsă interacțiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiții, la rândul lor sunt dinamice, în permanentă schimbare.

Mișcarea este un fenomen complex, care este influențat de o serie de factori:

factorii performanței fizice, care stau la baza oricărei mișcări și care mai sunt caracterizați ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistență, forță, îndemânare etc.) și care, în fiziologia exercițiilor fizice, sunt definiți ca "indici calitativi ai activității motrice”;

factorii psihologici, care afectează comportamentul, influențând în ultimă instanță mișcarea în bună măsură (atenția, interesul, inițiativa, spiritul de echipă etc.).

În societatea contemporană, la nivelul și ritmul vieții actuale, activitățile de mișcare în general, au dobândit o importanță din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală și sănătatea omului nu pot fi concepute fără mișcare, iar de sănătate este legată nemijlocit capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităților fizice, intelectuale și morale ale omului. În această conjunctură, pentru omul societății noastre, devine o necesitate atingerea unui grad cât mai înalt al posibilităților fizice, precum și menținerea acestora, deoarece, la aceleași eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, obosește mai greu și mai puțin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, își reface mai rapid și mai complet forțele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă și pentru desfășurarea unei activități sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activității de mișcare este bolnav mai rar, datorită creșterii (pe plan general) posibilităților de reglare, adică a acelei funcții de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării și compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecționat de coordonare și adaptare a tuturor funcțiilor organismului.

Între termenii de motricitate și mișcare nu poate fi pus semnul egal, deoarece, din definiție se observă faptul că, motricitatea este o expresie calitativă a mișcării.

De asemenea, între termenii de motricitate și motilitate nu se poate pune semnul egal, deoarece motricitatea se referă la o capacitate, o însușire a organismului de a efectua mișcări cu anumiți indici de calitate, cu ajutorul musculaturii scheletice, aflate sub controlul și coordonarea sistemului nervos central, iar motilitatea se referă la indicii calitativi ai mișcărilor realizate la nivelul musculaturii netede, aflată sun coordonarea și controlul sistemului nervos vegetative.

În legătură cu mișcarea și motricitatea trebuie să se vorbească de o serie de noțiuni, a căror ierarhizare facilitează înțelegerea mecanismelor lor intime de producere (de la noțiuni simple, precum act, acțiune, activitate se poate face trecerea spre noțiuni superioare precum dezvoltare fizică, capacitate motrică etc.)

Evaluare

Bibliografie

1. Academia Română, 1996, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București

2. Hanțiu, I., 2013a, Kineziologie – știința mișcării, Editura Universității din Oradea, Oradea

Horghidan, V., 2000, Problematica psihomotricității, Editura Demiurg, București

3. Le Boulch, , 1980…………….

4. Luria, A.R., 1982, Language and Cognition (J.V. Wertsch, Trans.), V.H. Winston & Sons, Washington DC.

5. Moțet, D., 2009, Enciclopedia de Kinetoterapie, vol. I, Editura Semne, București

6. Moțet, D., 2010, Enciclopedia de Kinetoterapie, vol. II, Editura Semne, București

7. Spermezan, G., 2006, Introducere în gândirea unor mari filosofi, Editura Didactică și Pedagogică, București

http://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html, 2013

http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii, 2013

http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie, 2013

http://www.scientia.ro/biologie, 2013

http://danghenea.wordpress.com, 2013

http://www.scrigroup.com, 2013

http://ro.wikipedia.org, 2013

Capitolul 2. Locul Kinetoterapiei în cadrul Științei activităților corporale. Interrelații fundamentale în cadrul Științei activităților corporale

Scop

Înțelegerea ariei de cuprindere a domeniului și a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în cadrul acestuia

Obiective operaționale

După ce vor studia această unitate de curs, studenții vor putea:

Să cunoască unele noțiuni operaționale și specifice cu care se operează în cadrul domeniului

Să cunoască componentele domeniului

Să cunoască aria de cuprindere a domeniului mișcării umane și al omului în mișcare

Să cunoască locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

2.1. Noțiuni operaționale generale și specifice. Definirea componentelor domeniului

Noțiuni operaționale generale și specifice

Terminologia clară și precisă, reprezintă una din condițiile pe care la implică orice disciplină științifică. Astfel, și disciplinele care se ocupă cu studiul mișcării umane și-au elaborat un limbaj propriu, în cadrul căruia unii termeni au o folosire mai frecventă față de alții și, de aceea, sunt considerați ca reprezentând aspectele de esență ale domeniului (concepte, noțiuni, idei).

Ansamblul datelor științifice referitoare la conceptul de probleme în relație cu mișcarea (din sport, educație fizică și kinetoterapie) formează teoria mișcării (Hofmann, V.K., citat de Marcu, V. și Dan, M., 2010). Teoria mișcării însumează diferite concepte, fiecare caracterizat prin propriile premize și limitat de legăturile pe care le are cu o teorie particulară. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citată punerea în evidență a indicilor caracteristici esențiali ai mișcărilor selecționate (calități motrice), cercetarea pentru studierea principiilor motrice și pentru descrierea și evaluarea instrucțională a proceselor de învățare a mișcărilor corespondente.

Pentru început este necesară clarificarea câtorva asemenea noțiuni care, repetăm, nu sunt proprii unei discipline, ci unui domeniu, acela al mișcării umane. Ca atare, se cere, pentru seminar, extragerea din bibliografia recomandată, a definițiilor pentru următoarele categorii de noțiuni:

a) noțiuni operaționale generale: 1) Activitate; 2) Act motric; 3) Acțiune motrică; 4) Activitate motrică; 5) Activitate corporală; 6) Calitate motrică; 7) Capacitate motrică; 8) Coordonare motrică; 9) Deprindere motrică; 10) Educație; 11) Educație fizică; 12) Efort; 13) Exercițiu; 14) Exercițiu fizic; 15) Igienă; 16) Învățare; 17) Învățare motrică; 18) Mișcare; 19) Motricitate; 20) Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Știință; 27) Teorie.

b) noțiuni operaționale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcțională; 5) Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creștere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11) Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficiență; 14) Disfuncție; 15) Handicap; 16) Impotență; 17) Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficiență; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie); 22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26) Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic.

Asupra tuturor acestor noțiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligația studenților este de a-și însuși și de a-și clarifica, încă de la început, definițiile – pentru a facilita înțelegerea lor.

Definirea componentelor domeniului

Pentru a clarifica locul Kinetoterapiei în cadrul domeniului trebuie pornit de la definirea principalelor concepte care interesează domeniul "mișcării umane și al omului în mișcare". Astfel:

Activitatea corporală

Dicționarul explicativ al limbii române (1996) definește activitatea corporală ca ″ansamblu de acte fizice făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva: muncă, ocupație, îndeletnicire, lucru″. Conform definiției, aria de cuprindere a termenului de "activități corporale" se cere extinsă (ținându-se cont de definițiile date mișcării, motricității, actului, acțiunii și activității motrice) la întreaga sferă a activităților motrice umane.

Educația fizică este definită în Dicționarul explicativ al limbii române (1996) ca ″ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătății, formarea și perfecționarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor de mișcare necesare atât pentru muncă, cât și pentru activitatea sportivă″.

Kinetoterapia ″studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului mișcările (activitățile motrice) normale, în același timp, studiind și elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât și din punct de vedere terapeutic și recuperator. Este o disciplină științifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali, prin mijloace specifice (exercițiul fizic ca element de bază), la persoane în situații biologice speciale″ (Moțet, D., Mârza, D., 1995). Având în vedere că ″toți oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul și binefacerile curativo-profilactice și terapeutice ale mișcării, se poate afirma că într-un moment sau altul al vieții, fiecare om (sănătos, în situații biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicații ale Kinetoterapiei″ (Marcu, V., 1995), aceste aplicații fiind profilactice, terapeutic-recuperatorii și compensatorii.

Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ″știința care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări″. Din aceasta se desprinde, ca știință de sine stătătoare, Kinetologia umană care ″se ocupă cu studiul mișcării umane și al structurilor care participă la aceste mișcări″ (Moțet, D., Mârza, D., 1995).

În momentul de față se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit și în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele și mijloacele acesteia din urmă.

Sportul

Dicționarul explicativ al limbii române (1996) definește sportul ca și ″complex de exerciții fizice și de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări și de a educa voința, curajul, inițiativa și disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activități″.

Analizând definițiile și apropiindu-le de definițiile și obiectul de studiu al tuturor conceptelor luate în discuție, rezultă că, Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul mișcării umane și a omului în mișcare (incluzând toate tipurile de mișcare și caracteristicile lor calitative exprimate prin termeni de motricitate și motilitate – cu respectarea definițiilor), restul subdisciplinelor științifice, ocupându-se cu studiul motricității umane.

2.2. Aria de cuprindere a domeniului mișcării umane și a omului în mișcare. Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Aria de cuprindere a domeniului mișcării umane și a omului în mișcare

Pornind de la definiția dată de Prof. Epuran M. (1992) Științei activităților corporale (″știința care studiază legitățile dezvoltării și perfecționării fizice, a căilor de optimizare și maximizare a capacității motrice, a realizării armonice a integrării sociale a individului în colectivitățile al cărui membru este″) și luând în considerare doar activitățile corporale orientate spre scopul bine stabilit al domeniului nostru, de optimizare a activităților corporale cu efecte formative caracteristice, o schemă a cuprinderii domeniului nostru, ar putea arăta astfel (Figura nr. 6).

Domeniul mișcării umane și a omului în mișcare (Kinetologia umană) cuprinde Educația fizică, Sportul și Kinetoterapia. Acestea fiind discipline științifice de sine stătătoare, știința care le studiază (Știința activităților corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele științifice care alcătuiesc Sistemul Științei activităților corporale se regăsesc activități corporale specifice:

″AL – activitățile corporale ludice, de joc (lat. ludus) aparțin atât copilăriei, cât și vârstelor ulteriare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mișcare ale ființei umane sub formele cele mai variate: de la jocuri de simulare (mimicry) sau amețeală (ilinix), la cele cu caracter de luptă (agon) sau șansă (alea).

AG – activitățile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecționare, efectuate de regulă benevol și cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu funcții de autodezvoltare și sanogenetice.

AA – activitățile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate, caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport și, în același timp, la întrecerea cu sine pe care o realizează activitățile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea armonioasă și autoperfecționare.

AR – activitățile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, dețin mai mult decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcțiile de divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică și formare.

AC – activitățile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcție de recuperare a capacității fizice și motrice a celor care manifestă diferite disfuncții provenite din accidentări, din disfuncții profesionale sau din fond genetic″ (Epuran, M., 2010).

Figura nr. 6. Aria de cuprindere a domeniului mișcării umane și a omului în mișcare

Structura Sistemului Științei activităților corporale, reprezentată în figura nr. 7, trebuie interpretată astfel:

Domeniul Kinetologiei umane cuprinde o serie de activități corporale, a căror practică este reglementată de o teorie specifică.

Prin teoriile științifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activitățile s-au constituit deja în discipline științifice (Educația Fizică, Sportul, Kinetoterapia) și formează un corp de cunoștințe științifice care împreună formează Știința activităților corporale și îi dau caracter de sistem.

Domeniul Kinetologiei umane este studiat de Sistemului Științei activităților corporale.

Eforturile tuturor componentelor Sistemului Științei activităților corporale sunt reunite în vederea unei echifinalități (aceeași finalitate), constând în extragerea din mișcarea umană a potențialităților maxime care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare și integrare a omului în/la mediul său.

Știința activităților corporale își abordează obiectul de studiu intra-, inter-, pluri- și transdisciplinar, analizând, prelucrând și controlând toate informațiile care provin din teoriile și practicile proprii și ale altor domenii.

Astfel privite legăturile, informațiile provenite din afara sistemului propriu se constituie în subdiscipline care deservesc Știința activităților corporale, ca: Fiziologia sportului, Psihologia sportului, Filosofia sportului; Sociologia sportului; Educația fizică adaptată (pentru persoane cu disfuncții); Fiziologia efortului; Dezvoltare motrică; Învățare motrică; Biomecanica sportului; Istoria sportului; Managementul sportului; Medicina sportului; Pedagogia sportului; Informatica sportului; Politica sportului; Legislația sportului; Facilitățile și echipamentul sportiv; Economia sportului (Haag și col. -1992-, Coetze-1994, citați de M. Epuran, 1994).

Figura nr. 7. Structura Sistemului Științei activităților corporale

Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

În strânsă legătură cu noțiunile și conceptele definite și clarificate până acum, din figura nr. 8 reiese cu claritate locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul.

2.3. Interrelații fundamentale în cadrul Științei activităților corporale

Având exercițiul fizic ca mijloc de bază comun, în cadrul Științei activităților corporale, cele mai strânse interrelații se stabilesc între Educație Fizică, Sport și Kinetoterapie. Din acest punct de vedere este necesară desemnarea unor aspecte comune care fundamentează constituirea acestora în discipline științifice cu un statut bine definit. Astfel:

Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului vizează "integralul", aceasta însemnând că Educația Fizică și Sportul au niște legi generale care se pot aplica în întreg domeniul (inclusiv în kinetoterapie). Conceptele, principiile, legile, normele de lucru etc., prevăzute în Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului se regăsesc adaptate, completate și uneori chiar înlocuite, în funcție de specific, în kinetoterapie. Kinetoterapia preia, adaptează și completează, din Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului, următoarele aspecte ale tipului de cunoaștere științifică:

Obiectul de studiu al Științei Educației Fizice și Sportului este exercițiul fizic folosit în vederea perfecționării dezvoltării fizice și a capacității motrice, care vizează în același timp și aspectul igienic și profilactic urmărit de Kinetoterapie. În plus, în Kinetoterapie, exercițiul fizic este studiat pentru a fi folosit în vederea tratării, corectării și recuperării (fiind un act educațional cu implicații medicale).

Sarcinile Științei Educației Fizice și Sportului sunt preluate și de către kinetoterapie:

cognitivă, de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului (în special a practicii avansate), de explicație cauzală a noutăților și de generalizare a acestora, de prezentare a idealului, funcțiilor și obiectivelor în raport cu comanda socială, de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare;

normativă, de "înarmare" a celor care conduc procesul de specialitate cu norme, reguli, legi, cerințe generale etc. necesare activității;

tehnică, de "înarmare" a specialiștilor cu tehnologii de transmitere (emisie) a cunoștințelor către beneficiar, iar a beneficiarului cu tehnici de învățare (recepție).

Problemele Științei Educației Fizice și Sportului sunt preluate și adaptate specific în Kinetoterapie, astfel:

Teoria abordează probleme legate de bazele general-teoretice ale practicării exercițiului fizic, prin intermediul noțiunilor fundamentale și de bazele teoretico-metodice ale folosirii exercițiului fizic în Kinetoterapie, prin intermediul noțiunilor specifice;

Metodica se ocupă cu determinarea, dirijarea și dinamica efortului în practicarea exercițiului fizic, formele de practicare (formele de bază sunt: Educație Fizică = lecția de educație fizică; Sport = lecția de antrenament; Kinetoterapie = ședința de exercitare), cu structura, densitatea, tipologia exercițiului fizic, particularități, evaluare, planificare, evidență, aspectele cele mai importante fiind reprezentate de sistemul metodelor și principiilor de aplicare. Toate aspectele generale ale metodicii sunt adaptate specific în Kinetoterapie.

Izvoarele Științei Educației Fizice și Sportului sunt constituite de practica domeniului (din practică izvorăște teoria, care se întoarce la practică pentru a o îmbunătăți) și fondul de acumulare asigurat de moștenirea teoretică și practică a domeniului. Kinetoterapia se folosește de izvoarele Științei Educației fizice și sportului, dar își construiește și izvoare proprii.

Metodele de cercetare științifică ale Științei Educației Fizice și Sportului sunt preluate și de Kinetoterapie (studierea bibliografiei, monografia, observația, ancheta, convorbirea, interviul, testul, experimentul, evaluarea, măsurarea, prelucrarea rezultatelor etc.), dar Kinetoterapia folosește și metode proprii adaptate specificului (explorarea-evaluarea, studiul de caz etc.).

Idealul Educației Fizice și Sportului este definit ca "țelul suprem spre care se îndreaptă, conștient și metodic, activitatea creatoare umană, în toate domeniile ei; reprezentare a acestui țel" (Mic dicționar enciclopedic, 2008); "model prospectiv spre care trebuie să se îndrepte întreaga activitate teoretică și practică din domeniu; el depășește cerințele curente și este determinat de comanda socială (Cârstea, Gh., 1993); "noțiune în continuă mișcare și transformare, care se înscrie pe spirala ascensională a evoluției; idealul este stabilit de știința domeniului care, printr-o prelucrare și îmbinare a comenzii sociale cu datele celorlalte științe, cu realitățile și posibilitățile practicii, îl propulsează la nivele superioare, mereu mai sus, mai departe; țelul trebuie să fie ceva permanent perfectibil, similar cu fata morgana, care se reformulează, se îmbogățește și se îmbunătățește modificându-și cerințele și pretențiile cu puțin timp înainte de a fi atins (Moțet, D., 1997).

La realizarea și perfecționarea idealului o largă aplicare o are "teoria liniilor de perspectivă", cunoscută în pedagogie ca forțe motrice în realizarea valorilor umane. Așadar, numai un mod prospectiv de formulare a idealului, care să răspundă atât unor cerințe imediate, dar mai ales celor de perspectivă (vizând viitorul omului și omul viitorului), este în măsură să asigure definirea și justificarea denumirii de ideal.

Idealul comun al Kinetoterapiei și Educației Fizice și Sportului poate fi caracterizat prin următoarele trăsături:

îmbinarea armonioasă între idealul domeniului și idealul general al fenomenului educației, având ca punct de plecare cerințele curente și pe cele de perspectivă ale vieții sociale;

evoluția continuă a idealului domeniului, care este determinată de nevoile reale ale societății, de cerințele perfecționării capacităților fizice ale oamenilor, de necesitatea permanentă a integrării sociale a oamenilor din punct de vedere fizic și psihic exigențelor prospective ale societății viitorului;

existența unor subsisteme logic înlănțuite a căror modele să asigure pregătirea treptată și trainică a generațiilor tinere, în conformitate cu componentele de perspectivă ale idealului;

prin toate coordonatele sale, idealul domeniului anticipează modelul optimizat al acestor activități, privite în ansamblu-, dar fără a omite posibilitățile, înclinațiile și talentul fiecărui individ în parte (este vorba despre nevoia prospectării și a acceptării unor modele individuale capabile să optimizeze la maximum randamentul celor vizați);

formularea prospectivă a idealului trebuie să fie clar exprimată, pe baza unor date obiective care să-i asigure suportul științific și perspectiva progresului.

Funcțiile Educației Fizice și Sportului sunt definite ca "sarcini, roluri, destinații (ale unui domeniu)" (Mic dicționar enciclopedic, 2008); "destinații constante ale Educației Fizice și Sportului, care derivă din ideal și se subordonează acestuia" (Cârstea, Gh., 1993); "complexe naționale care au un scop precis stabilit, acoperind toate aspectele necesare realizării, sau mai exact funcționării mecanismului social-profesional al dinamicii către ideal" (Moțet, D., 1997). Principalele funcții, recunoscute unanim de specialiștii domeniului, sunt:

funcția de perfecționare a dezvoltării fizice (în sensul armoniei și proporționalității);

funcția de dezvoltare a capacității motrice (generală și specifică);

funcția igienică sau sanogenetică, de menținere a unei stări optime de sănătate;

funcția educativă – este cea mai complexă funcție a domeniului, ca urmare a valențelor deosebite de influențare a dezvoltării personalității omului în întregul său (fizic, psihic, intelectual, moral, estetic, tehnic-profesional, de integrare socio-profesională);

funcția recreativă, care urmărește ca pe baza asigurării unui "fond motric" corespunzător posibilităților fiecărui individ să se poată realiza o petrecere plăcută și utilă a timpului liber; pe de altă parte, urmărește crearea unor stări emoționale pozitive și a unor trăiri afective pozitive, prin organizarea unor spectacole și întreceri sportive;

funcția de emulație, urmărește stimularea dorinței de depășire și autodepășire, ca formă superioară a competitivității omului cu el însuși, care conduce la prospectarea progresivă a pregătirii.

Atât Kinetoterapia, cât și Educația Fizică și Sportul își pot însuși formularea funcțiilor amintite, în unele cazuri, acestea putând fi adaptate la specificul domeniului, completate și îmbunătățite.

Obiectivele Educației Fizice și Sportului sunt definite ca "scopuri, ținte, țeluri" (Mic dicționar enciclopedic, 2008); "expresii valorice ale nivelului de pregătire propus a fi realizat într-o anumită etapă a antrenamentului" (Podlaha, R., 1973); "priorități instructiv-educative de diferite nivele, ranguri" (Cârstea, Gh., 1993); "finalități ale domeniului, stabilite pe baza coroborării cunoștințelor inter- și pluridisciplinare procurate de disciplinele științifice ce compun domeniul; ele reprezintă o expresie mintală a rezultatului pe care dorim să-l realizăm prin acțiunile noastre" (Moțet, D., 1997).

Obiectivele pot fi generale (de bază) și speciale (specifice).

Obiectivele Kinetoterapiei și Educației Fizice și Sportului au aspecte comune, după cum au și aspecte care le diferențiază (figura nr. 9). Așa după cum funcțiile asigură realizarea idealului, tot astfel obiectivele asigură realizarea funcțiilor domeniului.

2.4. Mijloace ajutătoare

Figura nr. 9. Obiectivele Educației fizice, Sportului și Kinetoterapiei

Rezumat

La începutul capitolului se face o trecere în revistă a celor mai des întâlnite noțiuni operaționale generale și specifice, subliniind necesitatea cunoașterii terminologiei de specialitate și, în acest sens, a lucrului cu dicționarul și definește componentele domeniului, în așa fel încât să se asigure baza înțelegerii ariei de cuprindere.

Domeniul mișcării umane și al omului în mișcare (Kinetologia umană) cuprinde Educația fizică, Sportul și Kinetoterapia. Acestea fiind discipline științifice de sine stătătoare, știința care le studiază (Știința activităților corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele științifice care alcătuiesc Sistemul Științei activităților corporale se regăsesc activități corporale specifice: ludice, gimnice, agonistice, recreative, compensatorii. Activitățile agonistice se folosesc doar în cadrul educației fizice și sportului, în Kinetoterapie locul lor fiind luat de activitățile compensatorii.

Sistemul Științei activităților corporale are o parte de teorie (blocul de comandă), o parte metodică (blocul de analiză și control) și o parte practică (blocul de execuție). Între acestea funcționează legături în toate sensurile. Prin intermediul blocului de analiză și control se realizează legăturile necesare și cu alte domenii, de unde se preiau informațiile necesare, care sunt adaptate și aplicate specific în domeniul nostru.

Kinetoterapia este o componentă a domeniului mișcării umane și al omului în mișcare (Kinetologiei umane), care la rândul său conține mai multe subcomponente.

Având exercițiul fizic ca mijloc de bază comun, în cadrul Științei activităților corporale, cele mai strânse interrelații se stabilesc între Educație Fizică, Sport și Kinetoterapie. Obiectivele Kinetoterapiei și Educației Fizice și Sportului au aspecte comune, după cum au și aspecte care le diferențiază.

Evaluare

Tema de control nr. 1:

Bibliografie

Academia Română, 1996, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București

Cârstea, Gh., 1993, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura, Universul, București

Epuran, M., 2005, Metodologia cercetării activităților corporale, Editura FEST, Bucuresti

Marcu, V., 1995, Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în Kinetoterapie, Edit. Universității Oradea, Oradea

Marcu, V., Dan, M. (coord.), 2010, Manual de kinetoterapie, Editura Universității din Oradea, Oradea

Mic dicționar enciclopedic, 2008, Ed. A II-a, Editura Univers enciclopedic, București

Moțet, D. (coord), 1997, Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de Kinetoterapie, Editura Deșteptarea, Bacău

Moțet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exercițiului fizic în Kinetoterapie (Activități motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

Podlaha, R., 1973, Terminologia educației fizice si sportului, Editura Stadion, București

Capitolul 3. Fundamentarea științifică a practicării exercițiului fizic

Scop

Însușirea noțiunilor de bază pentru fundamentarea științifică a practicării exercițiului fizic

Obiective operaționale

După ce vor studia această unitate de curs, studenții vor putea:

Să înțeleagă conceptul de exercițiu fizic și să stabilească diferențele între acesta și cel de mișcare, în general

Să cunoască unele elemente de bază referitoare la efortul fizic și dozarea sa

Să cunoască dinamica efortului în cadrul ședinței de exercitare în Kinetoterapie și modalitățile de evaluare a acestuia

3.1. Exercițiul fizic, ca mijloc de educare a mișcării și de dezvoltare a motricității

Apariția și evoluția exercițiului fizic

Vorbind despre apariția exercițiului fizic, ni se pare forțată afirmația că exercițiul fizic a apărut concomitent cu apariția omului, deoarece, așa cum reiese din definiții, a fost nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca omul să conștientizeze valențele formative ale mișcărilor efectuate în contextul activităților zilnice, pentru a selecta și structura mișcările sub forma unor exerciții repetate într-un anumit scop, mai întâi pe baze empirice. Abia mai târziu, pe măsură ce a avansat cunoașterea organismului omenesc, a mecanismelor care asigură desfășurarea mișcărilor și a modului cum pot fi influențate acestea, se poate vorbi de apariția exercițiului fizic, în sensul dat de definiții.

Este adevărat că, încă din cele mai vechi timpuri, mișcarea a fost folosită în scopul recuperării, menținerii sau perfecționării posibilităților funcționale ale organismului omenesc, dar dacă se vorbește despre exercițiu fizic, acest lucru se poate face doar pornind de la definiția dată de Constantin Kirițescu în Palestrica (1964).

Încă din Comuna Primitivă, s-au intuit valențele mișcării folosite în scopul potențării omului cu capacități necesare activității productive. Lupta pentru existență, dificultățile ivite în procurarea hranei, au determinat ca, în procesul de pregătire al tinerilor pentru viață, accentul să cadă în mare măsură pe activitățile care dezvoltă forța, iscusința, rezistența, curajul etc. și pe formarea deprinderilor corespunzătoare manifestării plenare a acestora: alergarea, aruncarea, cățărarea, săritura etc.

Pregătirea pentru luptă a influențat, la rândul ei, în bună măsură, evoluția exercițiilor fizice, determinând apariția unor acțiuni motrice cu valoare aplicativă directă în pregătirea multilaterală: scrima, tirul, călăria, luptele, marșul etc. Cunoscute astăzi ca ramuri sportive, ele nu sunt altceva decât o adaptare a acțiunii motrice concepute cândva (mai ales în sclavagism și feudalism), pentru a servi dezvoltării însușirilor necesare pentru luptă (pregătirea spartanilor, a romanilor, a cavalerilor).

Treptat, apar exerciții fizice fără legătură cu munca, dar care vizează pregătirea, dezvoltarea capacităților fizice ale oamenilor și asigurarea recreerii, destinderii. Acestea, fie că au fost sau nu incluse în diferite sisteme educaționale, au contribuit și ele la perfecționarea și diversificarea exercițiilor fizice.

În afara acestor forme de practicare, exercițiul fizic a fost folosit și în scopuri medicale. Dacă inițial a fost folosit în scopuri terapeutice în mod empiric, încă din perioada antică, ajunge să fie folosit în mod logic (respectând anumite principii și cerințe).

În Europa, cel care pune bazele exercițiului fizic pe multiple planuri (inclusiv medical) este suedezul Ling, care elaborează "sistemul de gimnastică suedeză”. Acest sistem este preluat și dezvoltat mai ales în Germania și Cehoslovacia, unde apar diferite școli, de unde se extinde și în unele țări europene, printre care și în România, alte țări adoptând alte sisteme (Anglia-sistemul Arnold, Franța-sistemul Amoros).

Treptat, s-au acumulat noi cunoștințe, exercițiul fizic s-a diversificat și a ajuns să fie folosit în diverse scopuri. Mișcările de bază prezente în acțiuni cu caracter general aplicativ (alergarea, aruncarea, prinderea, cățărarea, săritura etc.) au fost perfecționate, căpătând structuri precise și servind la construirea de noi exerciții fizice.

Descoperirile tehnice (inventarea unor obiecte și aparate complexe) duc la apariția de noi exerciții fizice legate de folosirea acestora (jocuri cu minge, poartă, marcaj; gimnastică folosind aparate specifice; gimnastică folosind obiecte specifice; ciclism; motociclism; automobilism; carting; surfing; acrobații aviatice etc.).

Exercițiul fizic folosit în scopuri terapeutice evoluează treptat, dirijându-se după principii din ce în ce mai bine conturate, fiind folosit astăzi sub forma mișcărilor pasive, active, active cu rezistență, cu obiecte și aparate portative sau la aparate special construite.

În ideea celor prezentate anterior, vom marca doar câteva momente mai importante în descoperirea valențelor exercițiului fizic de potențare a omului sănătos și bolnav.

Astfel, în "Vedele” indiene, de-acum aproape 3000 de ani, sunt cuprinse meticuloase preocupări asupra educației complete a omului și se propune, ca finalitate, fortificarea sa la maximum spre a ajunge să se stăpânească total pe sine, ca și întreaga lume înconjurătoare. De asemenea, sunt recomandate exerciții fizice pentru tratamentul reumatismului cronic și a altor boli.

Greciei antice îi revine totuși meritul de a fi considerată leagănul exercițiului fizic, în general și al gimnasticii profilactice și terapeutice. Dintre numele celebre care s-au ocupat de aceste probleme, putem aminti pe Herodicus, care în lucrarea sa "Ars gimnastica”, imaginează un sistem complicat de exerciții și Hipocrate, care nu numai că dezvoltă ideea și practica gimnasticii, dar este primul care sesizează relațiile mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară, precum și valoarea exercițiului fizic pentru refacerea forței musculare. El scria: ”Organele nu-și conservă capacitatea lor funcțională decât grație utilizării a unui exercițiu fizic adecvat. Toți cei care se vor purta astfel își vor asigura o bună sănătate, o dezvoltare armonioasă și o lungă tinerețe” (Kirițescu, C., 1964).

Roma antică a avut o inexplicabilă reținere în fața exercițiului fizic, socotindu-l ca fiind bun doar pentru sclavi și fiind destinat pentru practicarea de către gladiatori în arene, reținere accentuată și mai mult de creștinism. Totuși, mai ales medicii romani, au înțeles valoarea exercițiului fizic, recomandându-l ca mijloc de dezvoltare fizică, dar și cu rol profilactic și terapeutic în diverse afecțiuni. Dintre aceștia pot fi amintiți: Asclepiades, Cornelius Celsus, Galen, Flavius Philostratus și Caelius Aurelianus.

Obscurantismul Evului Mediu se va răsfrânge și asupra preocupărilor legate de exercițiul fizic și, timp de un mileniu, Europa nu numai că nu aduce nimic nou în domeniu, dar ignoră chiar și ceea ce fusese cucerit deja. În această perioadă, lumea arabă preia preocupările științifice ale antichității în acest domeniu (și nu numai) prin medici ca Avicenna și Haly Abbas. Avicenna scria: "Dacă oamenii își exersează corpurile prin mișcare și muncă, la momente potrivite, ei nu vor mai avea nevoie de medici, nici de remedii” (Kirițescu, C., 1964).

În Europa secolului al XV-lea, începe să se manifeste din nou preocuparea pentru exercițiile fizice, putând fi amintite în acest sens nume ca: Pietro Vergerio, Vittorio da Feltra, Antonius Gazius din Padova, Sympharien Champier.

În secolul al XVI-lea, despre valoarea exercițiului fizic au scris: Leonard Fuchs ("Institutiones Medical”), Ambroise Paré, Cristobal Mendez ("Libro del Exercicio”) și Hieronymus Mercurialis ("De Arte Gymnastica”), ale cărui idei au influențat tot ce s-a scris în următoarele decenii.

În secolul al XVII-lea, scrierile despre valoarea exercițiului fizic abundă, din acest motiv vom selecta doar câteva nume și idei, astfel (Alexe, N., 2012):

″Joseph Duchesne, medicul lui Henric al IV-lea, spunea că "exercițiul fizic dă corpului agilitate, întărește nervii și articulațiile”.

Sanctorius Sanctorius scrie cinci cărți în care vorbește despre exercițiu fizic și repaus.

Matematicianul Giovanni Borelli scrie despre mecanica mușchilor și a mișcării, înscriindu-se astfel în rândul adepților curentului mecanicist care studia exercițiul fizic prin prisma matematicii și a legilor mecanicii.

În Anglia, nume ca Thomas Sydenham și Francis Fuller, scriu despre valoarea călăriei ca mijloc de dezvoltare fizică și întreținere a unui organism sănătos″.

În secolul al XVIII-lea există numeroase scrieri care prezintă valoarea exercițiului fizic, printre autorii lor numărându-se: Hoffmann, Stahl și Boerhaave; Nicolas Andry de Boisregard se înscrie în susținerea ideii cu teza de doctorat "Este exercițiul cel mai bun mijloc pentru a prezerva sănătatea?”, arătând printre altele valoarea repausului în antiteză și alternanță cu mișcarea, iar Joseph Clément Tissot este adeptul unor exerciții care se adresează întregului organism.

În secolul al XIX-lea, suedezul Pehr Henrik Ling, studiază asiduu exercițiile de gimnastică pentru a imagina noi tehnici și aprofundează teoretic și practic studiul mișcării propriu-zise creând "metoda suedeză”, care avea patru componente principale: gimnastica pedagogică și educativă, gimnastica militară, gimnastica medicală și ortopedică, gimnastica estetică.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Georges Demeny se raliază la criticile aduse deja "metodei suedeze”, bazându-se pe studiul cronografic și cinematografic al locomoției și mișcărilor; el creează o "metodă franceză”, opusă "metodei suedeze”, afirmând că metoda lui Ling "consideră omul ca pe un manechin artificial și nimic mai mult”. "Școala neosuedeză” aduce victoria metodelor dinamice asupra celor statice, poziționale, fiind reprezentată de: Victor Balk, Elin Falk, Elli Björksten, Niels Bukh și, nu în ultimul rând, Jonas Gustav Wilhelm Zander, care creează o suită de 71 de aparate mecanice pentru promovarea mișcării sau opunerea unei contrarezistențe.

În secolul al XX-lea, nume ca cele ale lui Rudolph Klapp, Bergonie, P. Kouindjy, N.E. Deane, R.T. McKenzie (cu lucrarea "Exercițiul în educație și medicină”), W. Wright, Charles Lowman, Olive Guthrie-Smith, Feval, Paz, Thomas De Lorme, MacGovern, Zinovieff, Rudd, Th. Hettinger, E.A. Muller, pentru a aminti doar câteva, și-au adus contribuția la studiul mișcării, în general, și la efectele exercițiului fizic asupra organismului uman, în special.

Treptat, s-a pătruns din ce în ce mai mult în intimitatea neurofiziologiei mișcării, fapt care a contribuit marcant la dezvoltarea posibilităților de utilizare a exercițiului fizic; ar putea fi amintite, din acest punct de vedere, apariția metodelor de bio-feed-back, a metodei condiționării operaționale, a tehnicilor bazate pe componenta motivațională a sistemului motor, sau pe efectul sedativ al exercițiului fizic etc.

Toate transformările conceptuale și de conținut care au avut loc de-a lungul timpului, se reflectă astăzi în bogăția deosebită a ceea ce este exercițiul fizic, a valorii sale asupra sănătății omului, indiferent în ce domeniu este el folosit.

Influențele exercițiului fizic asupra organismului

Există mai multe clasificări ale influențelor exercițiului fizic, care au la bază localizarea, intervalul necesar pentru apariția acestor efecte, precum și persistența lor. Astfel, în urma practicării sistematice a exercițiului fizic, apar în organism efecte locale sau generale, imediate sau tardive, trecătoare sau de lungă durată, care îmbunătățesc structura și funcționalitatea țesuturilor, organelor și aparatelor corpului omenesc, cele mai evidente efecte fiind cele morfogenetice (plastice), fiziologice și educative.

Exercițiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor. Oasele și periostul, articulațiile și mușchii, tendoanele și fasciile au o structură funcțională atât de evidentă încât capătă semnificația unei reprezentări grafice a forțelor mecanice, pe care acțiunile statice și dinamice le exercită asupra lor. Astfel, cercetările din acest domeniu au arătat că exercițiul fizic determină o remaniere continuă a elementului fundamental al structurii osoase, osteocitul, în sensul unei ajustări, distrugeri sau reconstrucții concordante acțiunii mecanice, ceea ce explică efectele sale asupra creșterii în lungime și grosime a osului, sau a corectării deformărilor în perioadele de creștere.

Efectele exercițiului fizic asupra articulațiilor se concretizează în întinderea suprafețelor articulare și în modificarea lungimii și grosimii capsulei și ligamentelor, determinate de amplitudinea mișcărilor, ceea ce asigură o bună mobilitate și stabilitate.

Prin stimularea mușchilor sau a grupelor musculare se îmbunătățesc atât proprietățile fiziologice, cât și calitățile lor fizice. Astfel, pot fi influențate volumul și puterea de contracție, rezistența musculară, elasticitatea și tonusul muscular, concomitent cu efecte în același sens asupra tendoanelor, fasciilor și aponevrozelor.

Exercițiile fizice perfecționează calitățile motrice de bază, prin intervenția unor factori neuroumorali care ușurează transmiterea impulsului nervos și utilizarea completă a substanțelor energetice.

De asemenea, exercițiul fizic creând nevoia unui aport crescut de substanțe nutritive, accelerează funcțiile respiratorii și cardiovasculare, absorbția la nivelul intestinului, nutriția și excreția.

Cunoscut fiind faptul că sistemul nervos este educabil, mai ales printr-un mai bun control psihoneuromotor, se poate afirma că exercițiul fizic are, la orice vârstă, și un puternic rol educativ.

În timpul practicării exercițiilor fizice, la nivelul întregului organism apar o serie de reacții, care stau la baza adaptării acestuia la un nou nivel funcțional. Pe scurt, acestea ar putea fi explicate astfel: la persoanele sănătoase mușchii constituie aproximativ 50% din greutatea corpului. Ei sunt de două feluri:  voluntari și involuntari.  Mușchii voluntari sunt conectați de oase și permit execuția celor mai variate mișcări sau activități.  Mușchii involuntari intră în alcătuirea majorității organelor corpului (pereții stomacului, intestinelor, ai vezicii urinare etc.).  Activitatea acestora asigură, fără știrea noastră, funcționalitatea organelor interne. Și totuși, și acești mușchi au nevoie de antrenament, deoarece organele nesolicitate suficient se atrofiază, slăbesc, devin mai vulnerabile și mai puțin capabile să-și îndeplinească rolul în mod corespunzător.  Aceasta lege se aplică atât la mușchii voluntari, cât și la cei involuntari. În timpul practicării exercițiilor fizice mușchii consumă mai mult oxigen.  Din acest motiv respirația se va accelera, iar inima va bate mai repede pentru a transporta mai mult sânge cu oxigen și combustibil solicitat de mușchi. Când cantitatea de combustibil începe să scadă, organele digestive sunt și ele alertate și se pregătesc pentru a transforma hrana în combustibil.  De asemenea, rinichii își vor intensifica și ei activitatea, pentru a elimina produșii rezultați în urma arderilor metabolice mai intense. Cu alte cuvinte, ″prin efectuarea exercițiilor fizice care pun în mișcare mușchii voluntari, mușchii involuntari sunt și ei antrenați în mod automat și astfel vor fi și ei tonifiați și vor rezista un timp mai îndelungat în funcțiune″ (http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC, 2013).

Cercetătorii de la University of Ulster din Irlanda, au demonstrat că ″după 12 săptămâni de practicare a unor exerciții fizice moderate, efectuate săptămânal, tensiunea, dimensiunile taliei și ale șoldurilor au scăzut semnificativ″ și au concluzionat că această categorie de exerciții fizice prezintă beneficii majore asupra sănătății (http://www.sfatulmedicului.ro, 2013)

Un studiu efectuat de Dr. Breslow de la Universitatea Los Angeles din California a descoperit că ″cei care practică exerciții fizice trăiesc mai mult decât cei care duc o viață sedentară″. Studii recente arată că ″exercițiul fizic ar putea fi un mijloc mult mai eficient de prevenire a demineralizării oaselor (osteoporoza) decât administrarea suplimentelor de calciu″.  Exercițiul fizic are efecte remarcabile și în contracararea urmărilor nedorite ale stresului excesiv.  ″Exercițiul fizic scade anxietatea și combate depresia, îmbunătățește dispoziția, stimulează memoria, judecata și fortifică voința. Regimul de activitate fizică regulată aduce mai multă relaxare și ajută la reglarea somnului din timpul nopții″ (http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC, 2013).

Cercetări și mai recente susțin chiar ideea întineririi creierului în urma practicării exercițiilor fizice, prin formarea de noi celule (neurogeneză). Într-un studiu citat de livestrong.com, s-a arătat că șoarecilor care au făcut mișcare multă în mod voluntar le crescuse numărul de neuroni în zona hipocampusului, parte a creierului folosită pentru memorie și învățare. Cum pe oameni nu se putea folosi aceeași metodă de verificare (țesutul studiat la microscop), cercetătorii au recurs la RMN și au observat ″o creștere remarcabilă a volumului sângelui din zona cerebrală, creștere asociată cu neurogeneza. Totuși, cercetătorii atrag atenția asupra unui aspect esențial: activitatea fizică nu trebuie să fie extenuantă. Nu numai că este periculoasă pentru inimă, dar stresul cauzat de practicarea unor exerciții foarte solicitante poate duce chiar la scăderea neurogenezei″ (Alexandra Gâlgău http://fancycat.ro/exercitiul-fizic-corelat-cu-nasterea-neuronilor, 2013).

Astfel, se știe că fiecare persoană are o anumită capacitate de efort, care odată depășită determină suprasolicitarea mecanismelor fiziologice de adaptare la efort și depășirea posibilităților lor de a răspunde corespunzător. Astfel, ″exercițiile fizice care duc la creșterea frecvenței cardiace până la rata maximă produc, în același timp, transformarea metabolismului aerob al musculaturii în metabolism anaerob, care consumă rapid glucoza disponibilă și duce la creșterea cantității de acid lactic, conducând astfel la epuizarea musculară și apariția febrei musculare″. ″Printre cele mai nefaste influențe ale exercițiului fizic excesiv, nedozat corespunzător, se pot enumera următoarele (http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic, 2013):

Exercițiul fizic excesiv duce la scăderea semnificativă a masei musculare și a capacității de ardere a grăsimilor. Acest efect este cu atât mai pregnant cu cât vârsta executantului este mai înaintată și durata exercițiului este mai mare. Acest lucru se datorează scăderii capacității de refacere a musculaturii, odată cu înaintarea în vârstă.

Exercițiul fizic excesiv poate precipita un atac de cord. Toți pacienții cunoscuți cu afecțiuni coronariene au contraindicații pentru efortul fizic excesiv, datorită lipsei capacității de adaptare a arterelor coronare la creșterea necesităților de oxigen ale miocardului, în timpul efortului excesiv. Nu sunt puține exemplele în care sportivi profesioniști au decedat pe terenul de sport datorită supraefortului. Dacă, la bătrâni, principala cauză este ateroscleroza, pericolul nu dispare la tineri, deoarece există riscul existenței unor malformații, anomalii structurale la nivelul arterelor inimii.

Efortul excesiv scade imunitatea. S-a demonstrat, în dese rânduri, că timp de mai multe zile după un maraton, alergătorii par să aibă o incidență mai crescută a răcelilor și a altor afecțiuni infecțioase. Acest lucru pare să se datoreze creșterii, în timpul efortului fizic excesiv, a cortizolului, un hormon care pe lângă diverse funcții are și rolul de a deprima funcția imună. În schimb, cei care depun un efort moderat, care-și dozează bine efortul, par să aibă chiar o creștere ușoară a imunității.

Efortul fizic excesiv poate determina infertilitate. Acest efect se manifestă temporal, atât la bărbați, cât și la femei, la femei, soldându-se cu tulburări ale menstruației și ovulației, iar la bărbați, cu scăderea numărului de spermatozoizi. Acest lucru se datorează scăderii grăsimii organismului la nivele extrem de mici, cu afectarea secundară a hipotalamusului. Acest efect nu este un risc serios și, de cele mai multe ori, este complet reversibil.

Efortul fizic excesiv poate determina osteoporoză și distrugere osoasa. Pierderea osoasă la femeile care fac exerciții fizice excesive se apropie de cea determinată de menopauză. Asociată cu amenoreea, această demineralizare osoasă poate să devină ireversibilă și să conducă la osteoporoza precoce. Acest lucru poate fi evitat cu o dietă ce conține un aport caloric și mineral adecvat″.

În concluzie, practicarea exercițiilor fizice contribuie la (http://sportsanatate. blogspot.ro/2008/09/importanta-exercitiilor-fizice-asupra.html, 2013):

însușirea deprinderilor de mișcare necesare în viața de toate zilele și în muncă

dezvoltarea abilității, rapidității și forței mișcărilor corpului

perfectionarea capacității de coordonare a mișcărilor de către sistemul nervos central formarea de noi reflexe condiționate, care se fixează

creșterea capacității organismului de a se adapta tot mai bine la munci fizice mai grele si mai complexe

îmbunătățirea activității și structurii tuturor organelor corpului și a sistemului nervos central, la oamenii antrenați, sistemul nervos adaptându-se mai ușor la mișcări noi și la condiții noi de activitate a aparatului locomotor

intensificarea proceselor de excitație și inhibiție din scoarța cerebrală

creșterea intensității contracției musculare, prin modificarea structurii fibrelor musculare, a volumului și funcționalității mușchilor

nutriția mușchilor activi se îmbunătățește simțitor. În mușchii aflați în repaus, cea mai mare parte din capilarele sanguine care irigă fibrele musculare, sunt închise pentru curentul sanguin și sângele nu circulă prin ele. În timpul activității, în urma contracției mușchiului, se deschid toate capilarele și afluxul de sânge în mușchi crește de peste 30 de ori

modificarea compozitiei chimice a mușchiului. În mușchi crește cantitatea de glicogen și fosfagen, care în timpul contracției fibrelor musculare se descompun și eliberează mai multă energie.

întărirea tuturor componentelor aparatului locomotor (oase, ligamente, tendoane)

remodelarea formei exterioare a corpului, dezvoltarea sa proporțională în copilărie și adolescență, iar la adulți și persoanele în vârstă, menținerea timp îndelungat a frumuseții și alurii zvelte

creșterea rezistenței, a capacității persoanei de a depune eforturi mai intense și de a realiza acest lucru timp îndelungat.

creșterea capacității inimii de a se adapta la condiții noi de lucru și de a reveni mai rapid, după terminarea exercițiilor fizice, la o activitate normală

creșterea capacității pulmonare

îmbunătățirea compoziției sângelui, inclusiv îmbunătățirea forțelor de apărare ale organismului. Crește numarul hematiilor (globule roșii transportatoare de oxigen) crește, numărul limfocitelor (globulele albe cu rol de neutralizare a diverselor toxine), conținutul de glucoză din sânge devine mai stabil

adaptarea mai bună a activității rinichilor la condițiile schimbate și la produsele de metabolism, rezultate în cantitate mare în timpul efortului fizic intens, rezultând o eliminare mai eficientă a acestora

Între aceste efecte funcționale și profilactice există o strânsă legătură, exemplificată în tabelul de mai jos.

Tabel I. Adaptările funcționale și efectele profilactice ale activităților fizice (Rusu, F., 2009)

Având în vedere toate aceste aspecte, este de la sine înțeles că valoarea exercițiului fizic ca mijloc de bază al educării/reeducării mișcării și al asigurării unei motricități cu indici superiori de eficiență, este de necontestat.

Exercițiile fizice sunt construite pe baza unor principii și reguli, care asigură orientarea precisă a influențelor în direcția stabilită pentru:

dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficiențe/abateri în structura și funcțiile organismului;

însușirea unui sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice;

dezvoltarea calităților motrice;

dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.

Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, contracția/ relaxarea musculară solicitate de efectuarea exercițiilor fizice, se cer și pot fi dozate cu exactitate, pentru a servi cât mai fidel obiectivelor propuse. De asemenea, exercițiul fizic făcând parte din categoria acțiunilor voluntare, solicitând eforturi de voință și având capacitatea de a mobiliza atenția, gândirea, imaginația etc., prin legătura care se realizează între motricitate și psihism, se încadrează, mai curând, în sfera psihomotricității.

Definiții

Figura nr. 10. Câteva definiții ale exercițiului fizic

Caracteristicile exercițiului fizic

Indiferent de modalitatea de definire a exercițiului fizic, acesta prezintă unele caracteristici bine conturate, astfel:

are la bază o intenție deliberat concepută;

este un gest motric cu structură proprie;

pentru obținerea efectelor scontate, exercițiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli metodice precise;

influențele exercițiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât și asupra celei spirituale a omului care-l practică;

efectuarea exercițiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic și psihic

Criterii de clasificare și clasificarea exercițiilor fizice

Datorită diversității exercițiilor fizice, punctele de vedere privind ierarhizarea și clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice. Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exerciții igienice, militare și exerciții pentru dezvoltarea organismului. Ceva mai târziu, marchizul de Sotelo – Don Amoros – părintele sistemului francez de educație fizică, vorbea despre exerciții igienice, terapeutice, analeptice (de convalescență) și exerciții ortosomatice (de dezvoltare).

Autorii moderni și contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exercițiilor fizice, multe dintre ele dovedindu-și autenticitatea, inclusiv în Kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi, printre altele, despre următoarele criterii de clasificare a exercițiilor fizice (Hanțiu, I., 2013b):

După ponderea exercițiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare (criteriul anatomic) Ling – sistemul suedez:

– exerciții pentru brațe (membre superioare);

– exerciții pentru picioare (membre inferioare);

– exerciții pentru trunchi;

– exerciții pentru umeri, ceafă etc.

După modul în care se lucrează cu aparatele:

– exerciții la aparate;

– exerciții cu aparate.

După influența asupra dezvoltării calităților motrice:

– exerciții pentru dezvoltarea vitezei;

– exerciții pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;

– exerciții pentru educarea/dezvoltarea rezistenței;

– exerciții pentru educarea/dezvoltarea forței etc.

După caracterul succesiunii mișcărilor (criteriul formei):

– exerciții ciclice (repetarea aceluiași ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);

– exerciții aciclice (aruncarea greutății, săritura etc.);

– exerciții combinate (alergare urmată de săritură).

După natura efortului fizic:

– exerciții statice (poziții, efort izometric);

– exerciții dinamice (efort izotonic);

– exerciții mixte.

După intensitatea efortului fizic:

– exerciții cu intensitate maximală;

– exerciții cu intensitate submaximală;

– exerciții cu intensitate medie;

– exerciții cu intensitate mică.

La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate și altele, cu aplicabilitate în kinetoterapie (Dragnea, A. și Bota, A., 1999):

Din punct de vedere al structurii și formei:

– exerciții analitice și globale

– exerciții simple și complexe

După funcțiile îndeplinite:

– exerciții fizice introductive (pregătitoare)

– exerciții fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază)

– exerciții fizice asociative (de favorizare a transferului)

– exerciții fizice aplicative (la situații tipice sau modificate)

– exerciții fizice creative (sub formă de joc aleator)

– exerciții fizice de întrecere (competiționale și necompetiționale)

– exerciții fizice de recuperare (compensatorii)

– exerciții fizice de expresie corporală etc.

Diversitatea criteriilor de clasificare și a clasificărilor din literatura de specialitate se datorează și este în consens cu diversitatea acțiunilor umane.

Conținutul și forma exercițiului fizic

Exercițiul fizic are un conținut și o formă care îi determină deosebirile față de alte manifestări din natură și societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora putem clasifica, ori caracteriza exercițiile fizice.

Conținutul exercițiului fizic este dat de totalitatea elementelor care îl compun și îi determină influențele asupra organismului.

Elementele care definesc conținutul exercițiului fizic sunt:

mișcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);

efortul fizic (determinat și caracterizat prin volum, intensitate și complexitate);

efortul psihic (volițional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de efectuarea exercițiului respectiv).

Conținutul exercițiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menționate mai sus și fără a fi legat de finalitățile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exercițiului fizic poate fi apreciată numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condițiile determinării cu anticipație a orientării influențelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă a valorii solicitărilor în sensul calității (intensității), cantității (volumului și complexității), ca și fără asigurarea unei ambianțe educative adecvate, nu se pot obține rezultatele dorite, aceasta deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului, orientată conform scopurilor urmărite.

În mod direct, conținutul exercițiului fizic este legat de formă, care-i condiționează în mare măsură eficiența.

Forma exercițiului fizic este dată de modul particular în care se succed mișcările componente; de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acțiunii motrice respective; relațiile de timp și spațiu în care sunt încadrate mișcările care îl compun.

Elementele care definesc forma exercițiului fizic sunt:

poziția corpului (inițială și finală; față de aparat; raportată la obiect/aparat);

direcția de efectuare a mișcărilor;

amplitudinea mișcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);

relația reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mișcărilor (ex.: relația între mișcările segmentelor corpului în timpul alergării);

tempoul și ritmul de executare a mișcărilor;

raportul dintre participanți (ex.: în Educație Fizică și Sport – raportul între coechipieri, între aceștia și adversari etc.; în Kinetoterapie – raportul între pacient și kinetoterapeut); aceste raporturi condiționează conținutul, forma și finalitatea mișcării.

3.2. Principii și metode specifice aplicării exercițiului fizic în Kinetoterapie

Principii specifice aplicării exercițiului fizic în Kinetoterapie, preluate și adaptate din pedagogie

În vederea realizării obiectivelor urmărite, se impune ca organizarea și desfășurarea proceselor Kinetoterapiei să se efectueze în concordanță cu anumite cerințe, norme, directive, jaloane etc., pe care le impune comanda socială. Aceste cerințe obiective, norme generale etc., sunt denumite principii ale procesului respectiv.

În Kinetoterapie se folosesc principii preluate și adaptate din pedagogie, ținându-se cont de particularitățile specifice acestei activități. Aceste principii sunt (Joița, E., 1999):

Principiul participării conștiente și active, este foarte important în procesul de aplicare a exercițiilor fizice în Kinetoterapie. El implică, conform denumirii, două laturi distincte: participarea conștientă și participarea activă. Aceste laturi vizează, în primul rând, participarea subiecților, dar sunt valabile și pentru participarea kinetoterapeutului. Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerințe:

Înțelegerea corectă și aprofundată a importanței obiectivelor urmărite. În Kinetoterapie, aceasta înseamnă că kinetoterapeutul trebuie să insiste pentru conștientizarea subiecților privind efectul exercițiilor fizice asupra organismului, explicându-le relația între stimul și efect, corelația dintre diferite exerciții fizice pentru atingerea obiectivelor urmărite (recuperare, reeducare, refacere psihică etc.). Prin formarea unei motivații puternice și corecte, trebuie să se obțină de la subiecți, participarea lor activă la actul kinetoterapeutic. Se va încerca de la început obținerea unui progres cât de mic, cunoscut fiind faptul că, mai ales în situațiile speciale în care se află unii subiecți, primul câștig poate stimula mult persoana respectivă și îi poate asigura o participare activă pe viitor.

Înțelegerea clară a structurii exercițiilor care se însușesc, depinde de măiestria și tactul kinetoterapeutului, de modul cum știe să ordoneze exercițiile, să le facă accesibile, atractive, să le prezinte valențele educative, reeducative, recuperatoare și să le transmită subiectului. În acest sens, kinetoterapeutul va supraveghea, dirija și controla în permanență execuția subiectului, pentru a se convinge că structura exercițiilor a fost înțeleasă clar și se aplică corect.

Manifestarea unei atitudini responsabile pentru însușirea corectă a exercițiilor. Reușita în însușirea corectă a exercițiilor este condiționată și de "activismul" subiectului, de conștientizarea sa în execuție. Trebuie să i se stimuleze mereu dorința de a păstra o atitudine responsabilă în executarea exercițiilor, pentru a participa efectiv la actul recuperator.

Educarea capacității de apreciere obiectivă a propriului randament. Pentru a-i păstra gradul de conștientizare obținut și pentru a-i stimula participarea activă, subiectului trebuie să i se educe capacitatea de a-și aprecia singur propriile execuții și, fie prin măsurători, fie prin comparație cu etapa precedentă, de a-și stabili singur propriul randament.

Principiul intuiției subliniază importanța treptei senzoriale în procesul cunoașterii. Intuiția presupune o cunoaștere nemijlocită a realității cu ajutorul simțurilor, al analizatorilor organismului uman. În Kinetoterapie, principiul este foarte important pentru asigurarea eficienței dorite și presupune stimularea cât mai multor analizatori pentru a contribui la înțelegerea corectă a exercițiilor. Cei mai eficienți analizatori pentru domeniul nostru sunt cei vizuali și tactili (mai ales în cazul unor categorii de subiecți cu deficiențe ale analizatorului auditiv). În acest sens se folosește demonstrația celor ce urmează a fi învățate, sau chiar conducerea sau dirijarea mișcării, apoi execuția concomitentă cu subiectul. Nu este exclusă, ba chiar este necesară, solicitarea analizatorului auditiv (atunci când este posibil), cu toate că, în acest caz, se trece dincolo de treapta senzorială, făcându-se apel la treapta logică prin folosirea limbajului. Se va mai folosi prezentarea unor materiale intuitive, cum ar fi: planșe, casete video, diapozitive, care redau esențialul elementelor de învățat. Se vor folosi, de preferință, proiecțiile dinamice, deoarece imaginile statice stimulează mai puțin corelarea intuitivă a elementelor exercițiului.

Principiul accesibilității este foarte important în Kinetoterapie, ținând cont de faptul că se lucrează cu subiecți în anumite situații speciale. În alegerea și aplicarea exercițiilor trebuie ținut cont, în primul rând, de particularitățile de vârstă, sex, pregătire (experiența motrică anterioară) ale subiecților, precum și de aspectul vizând deficitul sau deficiența asupra căreia se acționează (sau de eventualele handicapuri).

În strânsă legătură cu cele de mai sus, alegerea, sistematizarea, aplicarea exercițiilor fizice, precum și gradarea efortului, vor ține cont de următoarele reguli pedagogice:

"de la ușor la greu" (sistematizarea exercițiilor de la cele ușoare, cu efort mai mic, spre cele mai grele, în care se depune un efort mai mare);

"de la simplu la complex (alegerea, pentru început, a unor exerciții simple, pentru ca pe măsură ce acestea se însușesc, să se treacă la altele mai complexe);

"de la cunoscut la necunoscut" (sistematizarea exercițiilor începând cu cele cunoscute din experiența motrică anterioară a subiectului, pentru a se ajunge la folosirea exercițiilor noi, pe baza celor învățate anterior).

Principiul sistematizării și continuității se referă la faptul că în eșalonarea elementelor componente ale unui exercițiu, a exercițiilor în cadrul unei ședințe de tratament, a înlănțuirii exercițiilor în cadrul unui ciclu de ședințe de tratament, trebuie să se păstreze o logică condiționată de modul cum acționează excitantul respectiv (efectele exercițiului). Din acest punct de vedere, se va urmări ca exercițiile nou introduse în program să se bazeze pe cele învățate și executate anterior și, în același timp, să constituie o bază pentru cele ce se vor folosi în activitatea viitoare. De asemenea, sistematizarea exercițiilor se va face în așa fel încât să se asigure o legătură logică, bazată pe continuitate, între ședințele și etapele tratamentului, pentru a obține eficiența maximă. Din cele prezentate, derivă și necesitatea asigurării participării ritmice la ședințele de tratament, fără întreruperi, asigurând continuitatea exercitării.

Principiul modelării sau al legării de activitatea practică se referă la faptul că exercitarea subiecților se va realiza astfel încât, prin exercițiile folosite și prin efectele obținute, să fie utilă activității și vieții subiecților. Având în vedere faptul că, Kinetoterapia urmărește educarea, reeducarea, recuperarea, dezvoltarea unor funcții diminuate sau pierdute, se va acționa cu exerciții, în asemenea manieră încât subiectul să poată face față activităților din familie sau societate, deci programele de exercitare se vor alcătui după "modelul" activității practice. Subiectul va fi informat, în același timp, asupra posibilităților de recuperare, pentru a fi conștient și pentru a putea participa activ, în cazul în care unele funcții nu pot fi recuperate integral, la formarea unor mecanisme compensatorii, care să le suplinească pe celelalte în activitățile zilnice din familie și societate.

Principiul însușirii temeinice (al durabilității). Acest principiu exprimă chintesența respectării tuturor celorlalte principii. Temeinicia, durabilitatea celor însușite, nu se poate asigura decât dacă este respectată comanda socială (nevoile practice ale subiectului), dacă sunt create toate condițiile pentru accesibilitate, sistematizare, continuitate etc. În Kinetoterapie, acest principiu își găsește aplicabilitatea și în necesitatea menținerii rezultatelor obținute. Odată însușite temeinic, exercițiile, programele de exercitare, vor fi folosite și după încheierea recuperării, timp de 15-17 luni, zilnic, pentru a consolida și menține rezultatele obținute.

Metode specifice aplicării exercițiului fizic în Kinetoterapie, preluate și adaptate din pedagogie

Metoda este un program după care se reglează acțiunile practice și intelectuale în scopul realizării unor obiective. Acest program de reglare vizează atât acțiunile specialistului, cât și pe cele ale "beneficiarului".

În Kinetoterapie, metoda reprezintă un anumit fel de a proceda, în funcție de fazele pe care le implică procesul recuperator.

Școala românească de pedagogie propune ca și criterii de sistematizare a metodelor (Joița, E., 1999):

″experiența social-istorică a omenirii;

experiența individuală de explorare a lumii reale;

experiența obișnuită prin acțiunea de intervenție și transformare a realității″.

În funcție de aceste criterii de sistematizare, categoriile de metode și încadrarea metodelor în fiecare categorie reies din figura nr. 11. Sunt prezentate doar acele metode care sunt preluate și adaptate de către Kinetoterapie.

Figura nr. 11. Sistemul metodelor specifice aplicării exercițiului fizic în Kinetoterapie, preluate și adaptate din pedagogie

După alte clasificări (Ionescu, M., Chiș, V., 2001), simplificate, metodele pe care Kinetoterapia le preia din pedagogie și le adaptează în scopul folosirii lor specifice, sunt:

″Metode verbale: – expunerea (povestirea, explicația)

– conversația

– prelegerea

Metode intuitive: – demonstrația:

– propriu-zisă

– prin planșe, schițe

– prin mijloace tehnice moderne

– observarea execuției altor subiecți

Metode practice: – exersarea (exercițiul)″

La o analiză atentă se va observa că nu există diferențieri radicale și că, de fapt, diferă doar modul de abordare al criteriilor. Vom exemplifica, în continuare, pe scurt, modul de folosire a acestor metode în Kinetoterapie:

Metodele verbale

Expunerea poate fi făcută sub formă de explicație sau povestire.

Explicația trebuie folosită în fiecare zi și în fiecare moment din activitatea cu pacienții, în strânsă legătură cu demonstrația, putând să o preceadă, să o însoțească, sau să o urmeze pe aceasta. Ea trebuie să respecte următoarele cerințe:

să fie clară, logică, concisă și oportună;

să țină cont de nivelul de înțelegere al subiecților, pentru a asigura înțelegerea mecanismului de bază al exercițiilor executate (localizarea mișcării, modul de execuție, amplitudinea, intensitatea, ritmul), precum și conștientizarea efectelor urmărite și modul în care se obțin acestea.

Povestirea poate fi folosită în discuțiile cu pacientul sau cu grupa de pacienți, prezentându-le aspecte din activitatea cu alți pacienți și rezultatele obținute cu aceștia (informații selectate în funcție de necesitatea de a stimula interesul și motivația subiecților actuali).

Conversația este folosită frecvent în activitatea noastră, în sensul că se poartă un dialog permanent între kinetoterapeut și pacient/pacienți, dialog care vizează punerea în evidență a unor aspecte strict legate de efectele resimțite de acesta/aceștia în urma efectuării programelor de exercitare (efecte imediate sau tardive).

Prelegerea este folosită pentru a informa pacientul sau grupa de pacienți (prezentându-le și imagini) asupra a ceea ce urmează să se execute și asupra efectelor scontate.

Metodele verbale se asociază, se interpătrund cu cele intuitive, urmărindu-se deschiderea orizontului pacienților pentru a participa conștient și activ la propria recuperare.

Metodele intuitive

Metodele intuitive fac apel la primul sistem de semnalizare, la stimularea unor analizatori (mai ales cel vizual și, în unele situații speciale, cel tactil), în scopul formării unor reprezentări clare privind structura și execuția corectă a exercițiilor cuprinse în programele de exercitare. Metodele intuitive se folosesc de o serie de mijloace intuitive, așa după cum reiese din figura nr. 12.

Demonstrația se folosește în strânsă corelație cu explicația și povestirea și chiar cu prelegerea (folosindu-se planșe, schițe, mijloace moderne). Cea mai eficientă rămâne demonstrația propriu-zisă sau nemijlocită, cu condiția ca ea să fie realizată la nivel de "model" (să-i ofere subiectului imaginea clară a ceea ce are de executat, să fie identică cu actul motric care urmează să se execute). Folosirea planșelor, schițelor, kinogramelor și, mai ales, a imaginilor dinamice (filme, înregistrări video), însoțite de explicații, nu face decât să întărească formarea reprezentărilor clare asupra structurii și execuției corecte a exercițiilor.

În Kinetoterapie se poate folosi și observarea execuției altor subiecți, fie pe viu, fie pe film sau înregistrare video, însoțită de comentarii care subliniază aspectele pozitive sau negative, momentele importante ale mișcării etc. Se poate folosi și autoobservația, prin lucrul cu autocontrol în oglindă, ceea ce îi oferă subiectului posibilitatea de a-și sesiza și corecta greșelile. Observarea execuției altor subiecți poate fi corelată și cu exersarea prin lucrul câte doi față în față, în care unul execută, celălalt observă și încearcă să execute și el, fie după execuția partenerului, fie concomitent cu acesta. Această observație vizează, în majoritatea cazurilor, desprinderea aspectelor esențiale ale execuției, pozitive sau negative, în scopul însușirii corecte a execuției sau a corectării sale.

Figura nr. 12. Sistemul metodelor intuitive folosite în Kinetoterapie

Metodele practice

Metodele practice se adresează aspectului de însușire, de asimilare a "informațiilor" transmise, în principal, prin metodele verbale și intuitive.

Pentru a fi însușite exercițiile, programele de exercitare, nu există decât o singură soluție: repetarea, execuția conștientă, sistematică, continuă. Această repetare implică nemijlocit activitatea practică, efort fizic (combinat cu cel de natură psihică), ea căpătând și denumirea de "metoda exersării". În aplicarea acestei metode trebuie să se țină seama de capacitatea de execuție a subiecților, în funcție de care se va stabili numărul de repetări, complexitatea execuțiilor, intensitatea de lucru etc. La început, exersarea se poate realiza în condiții ușurate sau într-un ritm mai lent, pentru ca treptat, pe măsura însușirii corecte a mecanismului de execuție, să se ajungă la execuția în condiții normale și cu intensitatea dorită.

Exersarea se poate realiza parțial (analitic, fragmentat) sau global.

Exersarea parțială va susține însușirea corectă a elementelor componente ale exercițiului, programului de exercitare etc.

Exersarea globală, în întregime, a exercițiului sau programului de exercitare, va conduce la însușirea temeinică și durabilă a acestora, oferind subiecților posibilitatea aplicării lui conștiente în procesul recuperator.

O metodă mai nou folosită în procesul educațional-terapeutic-recuperator este metoda studiului de caz, sau metoda cazurilor. Ea este cunoscută mai mult ca metodă de cercetare a pacientului și a evoluției sale, dar poate fi folosită eficient (în unele situații) și în scopul motivării subiecților pentru activitatea de recuperare și a stimulării învățării prin descoperire, ceea ce dezvoltă încrederea în forțele proprii și oferă mare satisfacție.

Metoda leagă foarte mult conținutul programelor de recuperare cu situații concrete din viață, folosind cazuri bine alese și transpuse (explicate, prezentate) în termeni adecvați pentru a fi înțeleși și stabilind variante pentru soluționarea lor. Relațiile care se stabilesc în folosirea studiului de caz sunt cele din figura nr. 13.

Figura nr. 13. Reprezentarea grafică a metodei cazurilor

Sunt posibile mai multe variante ale acestei metode:

Metoda situației, în care se prezintă o anumită situație complet, cu tot cu rezolvarea sa (cazul unui pacient cu o afecțiune similară și evoluția recuperării sale);

Studiul analitic al cazului, în care situația se prezintă complet, dar modul de rezolvare (evoluția subiectului și metodele folosite) doar parțial;

Pacientul nu beneficiază de nici o prezentare completă, acesta primind doar sarcini concrete de rezolvat (la subiecții bine motivați și ambițioși).

Principiile specifice proprii ale aplicării exercițiului fizic în Kinetoterapie

În afara principiilor preluate din pedagogie și adaptate pentru a fi folosite în activitatea specifică, pentru o mai bună structurare și folosire a exercițiului fizic în Kinetoterapie, trebuie respectate și următoarele principii specifice proprii (Moțet, D., Mârza, D., 1995):

"Primum non nocere" (în primul rând, să nu faci rău), principiu de bază în kinetoterapie, care înseamnă că nu se aplică nici un tratament fără convingerea că el poate îmbunătăți starea pacientului și, niciodată, sub nici o motivare, pentru a-i face rău. Pentru respectarea acestui principiu, kinetoterapeutul trebuie să posede cunoștințe temeinice de aplicare a exercițiului fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei, trebuie să dea dovadă de tact, de înțelegere și apropiere sufletească pentru a câștiga încrederea pacientului în efectele tratamentului.

Respectarea unui ritm care să nu deranjeze, să fie facil pentru pacient, să nu creeze stări de disconfort, să nu suprasolicite și, dacă se poate, să dea satisfacții generale și finale (la fiecare ședință).

Stabilirea pozițiilor și a trecerilor prin acestea în așa fel încât să faciliteze mișcările și legarea acestora într-o direcție care să asigure rezolvarea obiectivelor propuse și atingerea scopului urmărit.

Gradarea și dozarea exactă a efortului. Evoluția structurii exercițiilor, a încărcăturii, a succesiunii logice trebuie să respecte o gradare și o dozare exactă a efortului care nu trebuie să fie peste limitele stabilite prin mijloacele de explorare și evaluare (nici prea mult, nici prea puțin).

Amplitudinea nu trebuie apreciată subiectiv, ci ea trebuie să țină seama de parametrii măsurați și, dacă există posibilitatea, să fie condusă prin mijloace moderne de feed-back.

Intervalele dintre contracție și relaxare trebuie să țină seama de capacitatea de refacere a plăcii neuromotorii, ceea ce dă ritmul de execuție.

Nici un exercițiu nu trebuie să se execute în limite nedefinite, ci trebuie să țină seama de evaluarea inițială și de progresele înregistrate pe parcursul aplicării exercițiului fizic.

Fiecare ședință de tratament trebuie să reprezinte o verigă, repetată (cu valori diferite și amplitudini crescânde), amplificată, respectând o spirală a creșterii valorice care să ducă spre atingerea obiectivelor propuse.

3.3. Elemente de bază referitoare la efortul fizic și dozarea sa

Efortul fizic ca proces adaptativ

Dictionarul explicativ al limbii române (1996) definește efortul ca fiind ″încordarea voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit″

Efortul (fr.effort = sforțare) este ″rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman în timpul prestării unor activități de natura diferită″ (Dragnea, A. Și colab., 2000).

A. Dragnea, în 1996, citându-l pe Paul Popescu-Neveanu, definește efortul „o conduita conativă de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conștient și aconștient, în vederea depășirii unui obstacol, a învingerii unei rezistențe a mediului și a propriei persoane”.

Din punct de vedere biologic, efortul fizic este un stimul (excitant) biologic adecvat care obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, mecanice, termice. Acest stimul, când este bine dozat și administrat corespunzător particularităților individului, conduce la acumulări cantitative și calitative ce vizează obținerea unor performanțe superioare. Specificitatea stimulului este data de structura mișcării care solicită diverse grupe musculare, de durata acestei solicitări, de tipul de acțiune neuro-musculară, metabolică și de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar și de ansamblul de funcții pe care le activează într-o ordine precisă. ″Solicitările (stimulii) sunt fenomene – cauză care provoacă fenomene – efect (reacțiile organismului)″ (Evuleț-Colibaba, D. și Bota, I., 1998).

Efortul fizic este un proces adaptativ desfășurat pe mai multe direcții, planuri, în interiorul organismului uman (sistem muscular, energetic, transmitere și prelucrare a informației, psihic). Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului, orientarea efortului și caracterul efortului.

Efectele adaptative ale efortului fizic pot fi explicate prin intermediul curbei lui Folbort. Cercetătorul american I. Folbort (citat de Demeter, A., 1979), a conceput o curbă, o reprezentare grafică din care reiese importanța care trebuie acordată efortului în vederea mobilizării tuturor resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului indicilor morfofuncționali ai corpului.

Figura nr. 14. Curba lui Folbort (Demeter, A., 1979)

Folbort dovedește experimental că ″întotdeauna după efort și odihnă urmează o perioadă numită SUPRACOMPENSARE – exaltare, după A. Demeter, perioadă în care organismul își pune în acțiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncționali, care însă nu este prea lungă, existând tendința căderii indicilor organismului chiar sub valorile inițiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal″ (Demeter, A., 1979).

Conform teoriei lui Folbort, procesul se petrece în trei faze succesive:

scăderea capacității de efort, determinată de instalarea oboselii

faza de refacere, când capacitatea de efort, după odihnă, ajunge la nivelul inițial

procesele de refacere ale capacității funcționale nu se opresc la nivelul dinaintea efortului, ci continuă, instalându-se o nouă fază, în care capacitatea funcțională este mai mare decât înainte de efectuarea efortului respectiv, fază numită faza de suprarefacere sau de supracompensare.

Astfel, supracompensarea, refacerea (faza trofotropă) se transformă în susținător biologic al efortului (faza ergotropă). În acest moment, este foarte important modul în care acționează kinetoterapeutul, deoarece el trebuie să știe că, dacă excitantul (efortul) nu se repetă în faza de supracompensare, capacitatea funcțională regresează și se pierde beneficiul efortului anterior.

Clasificarea eforturilor

Cornelia Bota și B. Prodescu-Anton (1997), studiind marea diversitate a eforturilor fizice prestate în viața cotidiană, evidențiază posibilitatea clasificării acestora în mai multe categorii, în raport cu anumite criterii.

A. În funcție de intensitatea efortului:

efort de intensitate maximală, cu o durata de 10-15 secunde și consum energetic foarte mare;

efort de intensitate submaximală, cu o durată de până la un minut și consum energetic foarte mare (dar nu la fel de mare ca în cazul efortului de intensitate maximală);

efort de intensitate mare, cu o durată de până la 6 minute și consum energetic mare;

efort de intensitate moderată, cu o durată de până la 60 de minute și consum energetic moderat;

efort de intensitate mică, cu durata între 60 de minute și câteva ore și consum energetic mic.

B. Dupa aprovizionarea cu 02, a organismului:

efort anaerob, când acesta se realizează în condiții de apnee sau într-o ventilație limitată;

efort aerob, în care lucrul se desfășoară în condiții aerobe; doar în primele 2-3 minute, până când sistemele de captare și transport a oxigenului își ridică nivelul funcțional, se lucrează în deficit de oxigen.

efort mixt, care se întâlnește atunci când se alternează intensitatea astfel încât să se treacă și prin zona aerobă, cât și prin cea anaerobă.

C. După tipul de contracție:

efort izotonic (dinamic), în care contracțiile musculare presupun creșterea inițială a tensiunii interne și apoi păstrarea constantă a acesteia tot timpul contracției, iar fibrele musculare se scurtează sau se alungesc deplasând segmentele corporale;

efort izometric (static), care presupune doar creșterea tensiunii interne a fibrelor musculare, fără scurtarea sau alungirea mușchiului;

efort izokinetic (în care tensiunea internă este mare în toate fibrele musculare active, pe toată durata contracției).

D. În funcție de organul, aparatul și sistemul antrenat în efort:

efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adresează preponderent sistemului neuromuscular; eficiența acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare și organizare a sistemului nervos central și periferic, capabil să mobilizeze prompt, economicos și în condiții diverse, efectorii musculari;

efort de tip cardiorespirator, în care aparatele cardiovascular, respirator și sângele sunt direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de țesuturi în scopul degajării unei cantități suficiente de energie;

efort de tip energetic, denumit și efort endocrino-metabolic. Performanța depinde de posibilitățile organismului de a resintetiza, chiar în timpul efortului, substratul energetic metabolizat.

E. În funcție de caracterul repetării mișcărilor:

efort ciclic (stereotip, ritmic), în care mișcările se repetă în unitate de timp, într-un anume ritm și au avantajul unei mai rapide automatizări, desfășurându-se în condiții de economicitate energetică;

efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contracții și relaxări, în care, neexistând un ritm anume, nu se creează stereotipie dinamică și, în final, nu se produce automatizarea mișcărilor.

F. În funcție de caracterul efortului:

eforturi specifice, date de specificitatea stimulilor care caracterizează o anumită activitate;

eforturi nespecifice, cu o structură și o dinamică diferită de cea a eforturilor obișnuite.

Efortul fizic practicat sistematic are un efect pozitiv asupra organismului și a capacității de efort, numai dacă se respectă principiile metodice ale antrenamentului. În caz contrar pot aparea efecte negative atât în obținerea rezultatelor urmărite, cât și asupra stării de sănătate a persoanelor care depun efortul respectiv.

Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantități de energie musculară și nervoasă. Atunci când acest consum de energie este mare, datorită parametrilor efortului depus, apare oboseala. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin odihnă. Relația dintre efortul fizic și odihnă este fundamentală în kinetoterapie, deoarece definește dozarea efortului.

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizic

Organismul uman se adaptează și își ameliorează funcționalitatea în relație directă cu tipul de stimuli la care este expus. Efortul depus în timpul practicării exercițiilor fizice este cauza, iar adaptarea organismului este efectul. Stimulii optimi au ca rezultat un efect optim. Pentru a obține un efect optim, trebuie concepute programe de intervenție specifice pentru fiecare pacient și trebuie prescrise doze corespunzătoare de efort.

Cantitativ, efortul depus de un pacient într-o ședință de exercitare trebuie stabilit după capacitățile individuale și raportul corect dintre volum, intensitate și complexitate. Este esentială cunoașterea modalităților de aplicare a progresiei în angrenarea în efort a pacienților, pentru a obține rezultatele scontate, fără riscuri.

Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuți ca elemente fundamentale ale efortului fizic, cu ajutorul cărora se poate realiza dozarea efortului sunt:

Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanțe parcurse, kilograme ridicate, durata execuției etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă a efortului și se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal. Volumul reprezintă condiția prealabilă de ordin cantitativ pentru îmbunătățirea capacității de efort. Creșterea continuă a volumului de efort este una dintre modalitățile de obținere a creșterii capacității de efort, deoarece în lipsa unui volum relativ ridicat de efort (adaptat la capacitatea fiecărei persoane), organismele nu se pot adapta.

Totuși, o creștere prea mare a volumului de efort per ședință de exercitare poate fi dăunătoare. Harre (citat de Colibaba-Evuleț, D. și Bota, I., 1998) consideră că ″astfel de creșteri duc la oboseală, eficiență scăzută, efort muscular neeconomic și risc sporit de accidentare″. Prin urmare, dacă volumul per ședință de exercitare este deja suficient, este mai înțelept să crească numărul de ședințe de exercitare decât volumul de efort per ședință.

Dinamica volumului de-a lungul procesului de recuperare variază în funcție de particularitățile și evoluția fiecărei persoane și de obiectivele urmărite.

Intensitatea reprezintă relația dintre lucrul efectuat și timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului.

Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de execuție a mișcării sau de deplasare, numărul mișcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor și valoarea încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare. Cu cât o persoană depune mai mult efort în unitatea de timp, cu atât este mai mare intensitatea. Exercițiul muscular și implicarea sistemului nervos central și a psihicului, prin concentrare maximă, determină intensitatea în cadrul ședințelor de exercitare în Kinetoterapie.

Sarcini sau exerciții de nivel scăzut duc la o dezvoltare lentă, însă asigură o adaptare suficientă și constantă a funcționalității organismului. Exercițiile de intensitate mare au ca rezultat un progres rapid, dar conduc la o adaptare mai puțin stabilă, la un grad mai scăzut de constanță și la un grad mai mare de risc, atunci când este vorba despre persoane care prezintă deja anumite afecțiuni.

Utilizarea numai a exercițiilor intense nu este calea cea mai eficientă în procesul de recuperare, fiind necesară alternanța între volum și intensitate. Programele de exerciții cu volum mare și intensitate mică vor asigura baza pentru programele de exerciții de mai mare intensitate și vor da posibilitatea recuperării eficiente a capacității de efort.

Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănțuire a activității mușchilor și se află în legătură cu dificultatea însușirii și efectuării unor exerciții, cu greutatea coordonării mișcărilor. Complexitatea efortului este dată de numărul și dificultatea acțiunilor motrice efectuate simultan și nu are repercursiuni prea mari asupra consumului energetic. Oboseala generată de complexitatea efortului derivă din solicitarea sistemului nervos și, cu precădere, a sistemului nervos central, deoarece complexitatea are o relație directă cu capacitatea acestuia de a coordona execuția acțiunilor motrice.

Relația dintre volum, intensitate și complexitate

Practicarea exercițiului fizic implică, de regulă, atât cantitate, cât și calitate, motiv pentru care diferențierea lor în practică este dificil de realizat. O importanță relativ diferită acordată acestor componente conduce la efecte diferite asupra adaptării organismelor și a stării funcționale a pacienților. Cu cât volumul, intensitatea și complexitatea sunt mai mari, cu atât mai mari sunt consumurile energetice și stresul asupra sistemului nervos central și a psihicului pacientului, iar acesta va obosi mai repede.

Determinarea combinației optime între volum, intensitate și complexitate este o sarcină complexă și, de regulă, este dictată de particularitățile pacientului, de evoluția sa și de obiectivele urmărite. Deși aceste trei componente se completează una pe cealaltă, în funcție de etapa de recuperare, kinetoterapeutul va acorda o atenție mai mare uneia, luând în considerație, în același timp, modul în care componenta pe care se pune accent mai mare va influența pe celelalte și realizând reglajele necesare.

Durata efortului (timpul) este perioada de timp în care organismul prestează un anumit efort și se măsoară prin unități temporale, cronometrându-se timpul efectiv de lucru. De multe ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului.

Densitatea efortului este raportul între durata efortului și durata pauzei ce urmează după acesta. Studierea densității efortului impune cronometrarea timpului efectiv de execuție și a duratei pauzei. Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei ședințe de exercitare în care se urmărește creșterea capacității de efort, deoarece ea scoate în evidență modul de valorificare a timpului alocat ședinței de exercitare, atât din punct de vedere al volumului de efort, al intensității efortului sau al complexității efortului.

Dinamica efortului în cadrul ședinței de exercitare

Dozarea efortului este orientată în funcție de variatele forme de manifestare a oboselii ca răspuns la efortul prestat și se referă nu numai la intensitatea și volumul lucrului muscular, ci și la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulațiilor și la solicitarea progresivă și paralelă a acestor elemente și a sistemului nervos.

Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare și continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menținerea efortului la același nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea ședinței de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcțiuni apropiați de valorile înregistrate la începere.

Figura nr. 15. Curba efortului în cadrul ședinței de exercitare

Cheia succesului în practicarea exercițiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează în cadrul ședinței de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul ședinței de exercitare este condiționată de succesiunea și conținutul momentelor/părților sale. Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecților și după frecvența lor respiratorie. Dirijarea efortului se poate realiza pe două căi:

prin programarea volumului, a intensității și a complexității efortului;

prin mărimea și natura pauzelor dintre repetări.

În mod subiectiv, dinamica efortului poate fi apreciată și prin observarea atentă a subiecților, a coloritului feței acestora, a transpirației, a respirației, a coordonării mișcărilor, a atenției etc.

Pentru dirijarea efortului în cadrul ședinței de exercitare cel mai accesibil parametru fiziologic (din punct de vedere al posibilității de măsurare) este frecvența cardiacă.

Frecvența cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos, dar neantrenat, este de aproximativ 72 pulsații/min.

Frecvența cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei formule:

220 – vârsta, pentru indivizii antrenați (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea frecvența cardiacă maximă teoretică de 202 pulsații/min.)

200 – vârsta, pentru cei neantrenați și fără patologii cardiace (un individ în vârstă de 30 de ani va avea frecvența cardiacă maximă teoretică de 170 pulsații/min.)

Specialiștii domeniului au stabilit și o serie de procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuți pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecților, astfel:

Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) și pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se înmulțesc cu 4, pentru a obține frecvența cardiacă/minut, apoi se aplică formula:

P1 + P2 + P3 – 200

10

Rezultatele obținute se raportează la următorul etalon:

valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepțională

valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bună

valori între 5-10 = capacitate de efort bună

valori între 10-15 = capacitate de efort slabă

valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul

Proba vegetativă (clino-ortostatică), bazată pe reacția hipotonă: proba se referă la interpretarea valorii pulsului în repaus (culcat) și în picioare (după staționare de un minut). Dacă diferența este situată până la valorile 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferența este peste 15 înseamnă că organismul nu reacționează corect la efort, având o stare neurovegetativă nefavorabilă.

Rezumat

Influențele pe care exercițiul fizic le are asupra organismului sunt multiple și complexe, însă nu trebuie omis faptul că ele pot fi benefice, dar și nocive, în condițiile în care nu se realizează dozarea corespunzătoare a efortului.

Definițiile exercițiului fizic, selectate și prezentate în acest modul, sunt abordate în ordine cronologică, încercând să scoată în evidență evoluția cunoașterii științifice în domeniu și faptul că, treptat, s-a impus completarea definițiilor anterioare, ajungându-se la surprinderea întregii complexități a fenomenului și la extragerea caracteristicilor exercițiului fizic.

Dintre foarte multele clasificări ale exercițiului fizic, au fost selectate cele care prezintă cea mai mare relevanță și aplicabilitate în kinetoterapie.

Conținutul și forma exercițiului fizic sunt aspecte foarte importante din punct de vedere al înțelegerii esenței exercițiului fizic și, mai ales, din punct de vedere al înțelegerii modului în care trebuie gândit, structurat, explicat și demonstrat un exercițiu fizic.

Kinetoterapia preia o serie de principii și metode din pedagogie, pe care le adaptează și le folosește pentru aplicarea specifică a exercițiului fizic în scop profilactic, terapeutic și recuperator. De asemenea, pentru a obține rezultatele scontate, Kinetoterapia și-a elaborat și propriile principii de aplicare a exercițiului fizic, a căror respectare condiționează atingerea obiectivelor specifice.

Pentru a putea opera cu exercițiul fizic și pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie cunoscute câteva noțiuni generale care definesc efortul fizic (caracteristici, clasificări ale tipurilor de efort) și elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înțelegerea acestora, îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască și să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensității și a complexității efortului și posibilitatea măririi și alegerii naturii pauzelor dintre repetări.

În ultimele subcapitole mai sunt prezentate și câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuți pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecților.

Evaluare

Tema de control nr. 2:

Bibliografie

Academia Română, 1996, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București

Alexe, N., 2012, Istoria exercițiilor fizice, Ed. A II-a, Editura Fundației România de Mâine, București

Bota, C., Prodescu, B., 1997, Fiziologia educației fizice și sportului – ergofiziologie, Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea

Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri Sportive – Teorie și Metodică, Editura Aldin, București

Demeter, A., 1979, Fiziologia și biochimia educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București

Dragnea, A. & colab., 2000, Teoria Educației Fizice și Sportului, Editura Cartea Școlii, București

Dragnea, A., 1995, Antrenamentul sportiv. Teorie și metodică, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București

Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București

Hanțiu, I., 2013b, Educație fizică și sport. Teorie și metodică, Editura Universității din Oradea, Oradea

Ionescu, M., Chiș, V., 2001, Pedagogie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj

Joița, E., 1999, Pedagogie, Editura Polirom, Iași

Kirițescu, C., 1964, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură fizică și sport, București

Mitra, Gh., Mogoș, Al., 1980, Metodica educației fizice, Editura Sport-Turism, București

Moțet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exercițiului fizic în Kinetoterapie (Activități motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

Rusu, F., 2009, Educația fizică și sportul – fenomen cultural în societatea globală, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj

Șiclovan, I., 1972, Teoria educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București

http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC, 2013

http://www.sfatulmedicului.ro, 2013

http://fancycat.ro/exercitiul-fizic-corelat-cu-nasterea-neuronilor, 2013

http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic, 2013

http://sportsanatate. blogspot.ro/2008/09/importanta-exercitiilor-fizice-asupra.html, 2013

Capitolul 4. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator, preluate și adaptate din Educație fizică și sport

Scop

Cunoașterea componentelor procesului instructiv – educativ – recuperator din Kinetoterapie și a modalităților în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea

Obiective operaționale

După ce vor studia această unitate de curs, studenții vor putea:

Să înțeleagă conceptul de componente ale procesului instructiv – educativ – recuperator și sensul pe care acesta îl ia în Kinetoterapie

Să înțeleagă modul în care se realizează învățarea motrică

Să-și însușească noțiunile teoretice și metodice referitoare la deprinderile și priceperile motrice în Kinetoterapie

Să-și însușească noțiunile teoretice și metodice referitoare la calitățile motrice în Kinetoterapie

4.1. Generalități referitoare la componentele procesului instructiv – educativ – recuperator. Probleme generale ale învățării. Învățarea motrică

Generalități referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator

Componentele sunt finalități ale oricărui proces și, ca atare, se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (în cazul nostru kinetoterapeutul) în relația cu subiectul (în cazul nostru pacientul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape și categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienței muncii specialistului, ca și modul de participare a subiectului la practicarea exercițiilor fizice.

Educația fizică și sportul sintetizează între componentele instructiv-educative (Dragnea, A. și colab., 2000):

″cunoștințele teoretice și practice de specialitate

deprinderile și priceperile motrice

calitățile motrice

indicii morfofuncționali ai organismului

elementele de conținut ale celorlalte laturi ale educației generale″

Primele 4 (patru) sunt preluate și adaptate de Kinetoterapie și devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.

Ca și în Educație fizică și Sport, și în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator de specialitate sunt aceleași și ele pot fi definite ca ″elemente de bază care alcătuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice și corectiv-recuperatorii), asigurând în același timp și unitatea structurală a acestuia″ (Moțet, D. Și Mârza, D., 1995). Aceste componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relația lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exactă a calității muncii specialistului.

Probleme generale ale învățării. Învățarea motrică.

Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind el însuși un act educațional cu implicații medicale, aspectele vizând componentele acestui proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noțiuni de bază ale teoriei învățării și, mai ales, caracteristicile învățării motrice, ținând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează Kinetoterapia este exercițiul fizic.

Din punct de vedere pedagogic învățarea este definită ca ″proces de asimilare a cunoștințelor și formare a deprinderilor și priceperilor necesare activității practice viitoare″ (Ionescu, M., Chiș, V., 2001).

Din punct de vedere psihologic, în accepțiunea ei cea mai largă, învățarea este considerată ca fiind ″dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situațiilor sau a exersării″ (Golu, P., 2001). Astfel văzută, învățarea este un fenomen comun atât lumii animale, cât și celei umane. Spre deosebire de animale, învățarea umană este, în cea mai mare măsură, intenționată, rațională, urmărind scopuri fixate conștient. ″La om, învățarea constă în modificarea intenționată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienței individuale, cât și pe cea a dobândirii experienței sociale″ (Golu, P., 2001).

În procesul învățării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator și îndrumător al activității celui care învață. Procesul învățării nu se limitează însă numai la cunoștințe și acțiuni verbale, el este mult mai complex și cuprinde organizarea întregii comportări a individului, cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini etc. Datorită funcției reglatoare a cuvântului, omul este capabil să-și dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcție de condițiile în care se află, acționând în sensul adaptării sau readaptării la situațiile concrete în care se află.

Rezultatele finale ale învățării (cunoștințele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea și controlul celei intelectuale.

Din punct de vedere psihopedagogic, ″omul învață diferite forme de operare materială sau intelectuală, cum ar fi : cunoștințele, priceperile, deprinderile, obișnuințele, modalitățile de gândire și de expresie, de gândire și acțiune″ (Popescu-Neveanu, P., 1987); în general, omul învață comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite situațiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să gândească corect) și de relațiile cu societatea (să intre în relații cu semenii, să-și formeze deprinderile, obiceiurile și normele morale ale grupului). Fie că învață în procesul de educare (specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvață în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei), conținutul va fi același și va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească pentru a-și asigura o cât mai bună adaptare la mediu.

Există mai multe tipuri de învățare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de Montpellier (Epuran, M., 2010):

Învățarea condiționată (procesul condiționării), explicat prin schema reflexelor condiționate, de formare a unor reacții prin asociere cu diferiți stimuli.

Învățarea perceptivă, în care modificările reacțiilor perceptive constau în schimbări structurale ca reducerea pragului sensibilității, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoașterea sau identificarea structurilor în condiții de percepere dificile etc.

Învățarea senzori-motrică (denumită și perceptiv-motrică), constă în modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condițiile perceptive noi.

Învățarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacțiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian, înotul, patinajul, etc.). Cratty (citat de Epuran, M., 2010) a denumit acest tip învățare cognitiv-motrică pornind de la considerentul că majoritatea acțiunilor sunt conduse nu numai pe baza informației senzorial – perceptive, exteroceptive sau proprioceptive, ci și pe baza prelucrării inteligente.

Învățarea verbală, constă în învățarea limbajului, a semnificației cuvintelor și a utilizării acestora în comunicarea cu semenii.

Învățarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în condiții de prezentare variată și deosebită; a mai fost denumită și “învățare prin descoperire”.

Între tipurile de învățare, atât învățarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât și învățarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui șir întreg de acte de comportament, întâlnite în viața cotidiană. Învățarea motrică începe încă din stadiul inițial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creșterii, maturizării și dobândirii experienței de viață a individului, reprezentând baza vieții de relație. Învățarea mișcărilor este necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât și în joc, în dialogul cu sine, cu obiectele, cu alții. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare și de integrare socială, învățarea diferitelor structuri de mișcări fiind legic determinată de cerințele vieții.

4.2. Cunoștințele de specialitate

Cunoștințele de specialitate (teoretice și practice) se formează ca rezultat al înțelegerii și memorării datelor și informațiilor privind activitatea desfășurată, care conturează și perspectiva acestuia. Ele se însumează și se îmbogățesc pe parcursul activității creind noi structuri și relații, pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor, regulilor, noțiunilor etc.

Important pentru cunoștințele de specialitate este efectul în conștientizarea practicii, cu toate elementele componente caracteristice. Prin natura și bogăția cunoștințelor, prin conținutul lor, ele au o contribuție importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menținerea și dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităților motrice, ca și în îmbunătățirea indicilor dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoștințe, vorbim, de fapt, despre însumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.

În ceea ce privește metodica formării cunoștințelor, se impune să precizăm că acestea se realizează în cadrul exercitării (practicării exercițiilor fizice) și concomitent cu exersarea acțiunilor motrice, precedându-le, însoțindu-le sau încheind această activitate.

Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoștințele de specialitate se referă la următoarele aspecte mai importante:

reacția organismului la efort și la mișcare;

cerințele igieno-fiziologice de practicare a exercițiilor fizice;

învățarea motrică, formarea priceperilor și deprinderilor motrice, formarea obișnuinței de practicare a exercițiilor fizice;

recuperarea, menținerea, dezvoltarea calităților motrice;

optimizarea indicilor dezvoltării fizice;

noțiuni de etiologie, semiologie, patologie.

În raport cu natura, dificultatea și rolul acțiunii motrice, informațiile vor fi mai ample sau mai concise, referindu-se la:

rolul acțiunii respective;

condițiile în care își are aplicabilitatea;

mecanismul care stă la baza efectuării ei;

datele metodologice utile valorificării acțiunii motrice în activitatea independentă;

regulile și normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfășurării.

Metodologia formării cunoștințelor trebuie să țină seama și de particularitățile de vârstă ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experiența motrică anterioară, de capacitatea de percepere și înțelegere a componentelor și a acțiunii în totalitatea ei.

O importanță de loc neglijabilă o are explicarea și reliefarea (evidențierea) valorii exercițiilor folosite, a acțiunilor motrice, cu precizarea sensului și eficienței, a momentelor « cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii și a localizării mișcării sau exercițiului). Însoțirea demonstrației cu explicația lărgește capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind premise favorabile unei însușiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă stabilitate și eficiență.

În Kinetoterapie, cunoștințele de specialitate constau în reflectarea în conștiința participanților la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor folosite și a idealurilor și scopurilor urmărite, cu scopul conștientizării lor.

Se impune, pentru realizarea unor cunoștințe exacte, ca întreaga activitate de exercitare să fie condusă și supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicații, corectări, recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuțiilor etc.

Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată și spre evidențierea valorii fiecărui exercițiu, ca și a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-recuperare, folosind motivările științifice privind influențele și eficiența exercițiilor utilizate. Se impune, de asemeni, și folosirea datelor necesare înțelegerii și însușirii metodologiei în dozarea și autodozarea corectă a efortului.

Cunoștințele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor și a scopului propus, deoarece prin acestea se formează convingerile și motivația privind utilitatea și eficiența activității.

4.3. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice

Generalități

Activitatea motrică trebuie considerată ″sfera specifică de manifestare a personalității umane, în cadrul căreia se pot evidenția particularitățile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricității (atât sub aspectul deprinderilor, cât și al calităților motrice)″ (Dragnea, A., Bota, A., 1999).

În literatura de specialitate, multă vreme, s-au folosit noțiuni ca deprindere fizică, calitate fizică, pricepere fizică, termeni reconsiderați pe parcurs.

Indiferent de gradul de complexitate al unei acțiuni motrice, realizarea ei depinde de nivelul la care s-au format deprinderile de execuție a componentelor mișcărilor care, prin repetare, au fost însușite și consolidate în prealabil (iar, pe de altă parte, de valoarea la care sunt dezvoltate calitățile motrice solicitate de acțiunea respectivă).

Sfera deprinderilor nu se limitează doar la activitatea motrică. Multe acțiuni pe care le îndeplinim în mod obișnuit într-o zi au în componența lor mișcări realizate pe fondul unor deprinderi, al unor operații însușite în prealabil. Ordonând această categorie de acțiuni din cadrul activităților cotidiene, consolidate prin numeroase repetări, putem vorbi despre:

deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografică, luarea notițelor etc.);

deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor muzicale, a zgomotelor înconjurătoare etc.);

deprinderi de muncă;

deprinderi artistice;

deprinderi diverse.

Deprinderile ne apar deci ca ″modalități de acțiune, tehnici de execuție în cadrul unor activități deosebit de diverse, care perfecționate prin repetări multiple, au devenit componente automatizate ale activității respective″(Popescu-Neveanu, p., 1987). Ca acțiune automatizată, această deprindere însușită conștient, are un caracter voluntar și este supusă, în permanență, controlului conștiinței. Adunarea sau scăderea, punerea semnelor de punctuație etc., sunt operații pe care le realizăm adesea automat, fără a fi preocupați de logica lor; ele au fost însușite în cadrul unei activități conștiente și în orice moment pot fi puse sub controlul conștiinței (de exemplu, mersul).

Deprinderile motrice sunt considerate ″componente automatizate ale activității voluntare pe linia motricității″, ele putând fi definite ca ″lanțuri de reflexe condiționate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii și ale celorlalți analizatori, pe de o parte, și centrii motori interesați în coordonarea acestei activități, pe de altă parte″; ele sunt ″sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate și consolidate prin exerciții″. Deprinderile motrice reprezintă ″formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităților motrice″ (Hanțiu, I., 2011).

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiționată, bazată pe interacțiunea dintre diferitele excitații (kinestezice, vizuale, auditive etc.), transmise scoarței cerebrale în aceeași ordine și cu aceeași intensitate. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acțiunii, stabilind un lanț de conectări multiple și complexe între analizatori, zonele senzitive și motorii din scoarță, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare (cuvântul – "semnal al semnalelor" – specific omului).

Repetarea multiplă a mișcărilor care compun acțiunea, duce cu timpul la întărirea legăturilor temporare la nivelul scoarței cerebrale și a formațiunilor subcorticale, permițând totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare și dirijare a acțiunii și transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.

Criterii de clasificare și clasificarea deprinderilor motrice

Deprinderile motrice se clasifică diferit, în funcție de diferiți autori. O sinteză logică a tuturor părerilor, ne duce la considerarea următoarelor criterii de clasificare și a următoarei clasificări:

a) În funcție de finalitatea folosirii:

deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură) și utilitar-aplicative (cățărare, escaladare, tracțiune-împingere, exerciții de echilibru, târârea, ridicarea, manevrarea și transport de greutăți);

deprinderi specifice diverselor activități.

b) În funcție de aria de automatizare:

deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lanț de mișcări cu caracter fazic (ciclic), care se repetă în aceeași înlănțuire (mers, alergare, ciclism, înot etc.);

deprinderi complexe, care sunt parțial automatizate (care intră în componența diverselor activități în care mișcările nu au caracter ciclic).

c) În funcție de participarea sistemului nervos la formarea și valorificarea lor:

deprinderi propriu-zise, care se obțin prin repetări stereotipe, efectuate de un număr mare de ori (tehnici și procedee din ramuri sportive sau activități profesionale);

deprinderi perceptiv-motrice, la care învățarea este influențată de ambianță (acțiuni efectuate în condiții ambientale specifice: vânt, zgomot, prezența altor persoane etc.);

deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv și intensiv (jocuri sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.), sau partenerul cu care este necesar să se colaboreze eficient în orice situație (ne referim, inclusiv, la colaborarea cu pacientul în kinetoterapie).

Caracteristicile deprinderilor motrice

Diferiții autori care s-au ocupat de acest aspect, iau în considerare o multitudine de caracteristici, dintre care, din punctul nostru de vedere, mai importante ni se par următoarele:

Sunt componente ale activității voluntare (se învață prin voința omului sub controlul sistemului nervos central);

Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanț de acte motrice;

Odată consolidate se execută cu indici crescuți de stabilitate, precizie, coordonare, cursivitate, rapiditate, expresivitate, ușurință, consum redus de energie;

Automatizarea "eliberează", total sau parțial, scoarța cerebrală, asigurând participarea ei la alte acțiuni și contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;

Se perfecționează treptat și neuniform;

Deși sunt mișcări automatizate, ele se pot perfecționa în continuare;

Sunt ireversibile, mișcările componente înlănțuindu-se într-un singur sens și în aceeași succesiune.

Mecanismul și etapele formării deprinderilor motrice

Modurile în care se formează și se întăresc legăturile temporare, fenomenele de iradiere, concentrare și inducție a proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția), sunt principalele mecanisme și procese implicate în formarea și consolidarea deprinderilor motrice. La formarea stereotipului dinamic (expresie a automatizării deprinderilor motrice) se ajunge prin organizarea și sistematizarea continuă a proceselor nervoase, datorită intervenției celui de-al doilea sistem de semnalizare.

Durata necesară elaborării stereotipului dinamic, în general, ca și durata fiecărei etape în parte, diferă de la o acțiune motrică la alta, de la un individ la altul. ″Se poate aprecia că această durată depinde de următorii factori (Hanțiu, I., 2013b):

complexitatea mișcărilor care intră în componența deprinderii ce trebuie însușită;

experiența motrică anterioară și, îndeosebi, elementele comune care pot fi împrumutate (transferate) de la deprinderile însușite anterior la acțiunea motrică în curs de învățare;

nivelul de dezvoltare al calităților motrice solicitate în realizarea acțiunii;

nivelul de dezvoltare al capacității de coordonare (generală);

interesele, motivația subiecților privind acțiunea motrică respectivă, care poate determina participarea activă și conștientă, creșterea concentrării atenției, mobilizarea etc., susținute prin efortul de voință″.

Din punct de vedere psihofiziologic, în formarea și consolidarea deprinderilor motrice, se disting următoarele etape:

PRIMA ETAPĂ, caracterizată prin predominanța mișcărilor inutile și lipsa de coordonare, care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarță, la sistemul nervos ajungând numeroase excitații care iradiază mai multe zone senzitive și motorii, ca urmare a unei slabe inhibiții active; acest lucru provoacă o generalizare a răspunsurilor, "programarea" neselecționată a mișcărilor determinând contracții inutile și lipsă de coordonare.

La primele execuții, subiecții sunt crispați, ca urmare a contractării musculaturii întregului corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia), se fac mișcări inutile cu unele segmente ale corpului care nu ar trebui să participe la efectuarea mișcărilor respective, activitate neeconomicoasă care determină un mare consum de energie. Mușchii antagoniști (ai segmentului sau segmentelor participante la mișcare) sunt puternic contractați, fapt care determină scăderea forței de contracție a agoniștilor și modifică caracterul mișcărilor (parametrii spațiali, ritm, viteză etc.).

Această etapă este denumită de Prof. Dr. Andrei Demeter (1981) etapa mișcărilor grosolane, nediferențiate.

A DOUA ETAPĂ a fărmării deprinderilor motrice este ce a mișcărilor conforme cu scopul acțiunii, dar realizate prin încărdări puternice (contracții excesive). În această etapă, se reduc mișcările inutile, datorită numărului mare de repetări, fapt care determină diferențierea excitațiilor și o echilibrare a excitației și inhibiției. Comenzile de răspuns sunt mai precis selecționate, se reduce zona iradiată de excitație, concentrându-se la centrii motori adecvați; intervenția inhibiției duce la un proces de selecție, adică de eliminare a acțiunilor inutile și de sistematizare, fiecare verigă devenind excitant pentru veriga următoare; se realizează o coordonare mai bună între activitatea celor două sisteme de semnalizare. Concentrarea excitației corticale fiind însă parțială și inhibiția de diferențiere va fi parțială, ceea ce face ca programul elaborat de scoarță în vederea inițierii deprinderii motrice de răspuns, să cuprindă arii corticale suplimentare. La rândul lor, aceste zone corticale determină angrenarea în actul motor a unor grupe și lanțuri musculare suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate în spațiu și timp (datorită participării unui număr exagerat de mare de unități neuro-motorii). Delimitarea insuficientă și neprecisă a programului acțiunii motrice și implicit a comenzilor corticale de execuție trimise mușchilor agoniști și antagoniști, fac ca repartizarea tonusului muscular de contracție să fie inegală și haotică. Această situație determină o mișcare crispată și rigidă uneori, iar alteori, se poate realiza o mișcare cursivă, care surprinde executantul. Încercarea de a repeta execuția reușită nu se realizează datorită inexistenței "căilor bătătorite" la nivelul sistemului nervos central (bătătorirea se va realiza printr-un "du-te vino" care se face pe traseul căilor nervoase); acest lucru are mare importanță în procesul de recuperare, deoarece atunci când căile nervoase sunt întrerupte, este necesară "bătătorirea" altora noi.

Apropierea de sfârșitul acestei etape se caracterizează prin mărirea numărului de execuții reușite, în raport cu cele nereușite. Nu trebuie uitat faptul că oboseala nervoasă sau psihică, indispozițiile sau orice altă scădere a factorilor calitativi, se repercutează negativ asupra corectitudinii execuțiilor.

În această etapă trebuie să se acorde o atenție deosebită lucrului pentru înțelegerea momentelor de bază ale acțiunii, pentru corecta localizare, pentru educarea capacității de recepționare și apreciere corectă a impulsurilor proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza cărora se elaborează treptat simțul muscular specific deprinderii. Trebuie menționată necesitatea intervenției celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conștientizarea execuției corecte din programul deprinderii motrice.

Ca urmare a plasticității corticale foarte mari, copiii și adolescenții trec mai repede prin etapele inițiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un salt spectaculos de la prima la cea de a treia etapă.

A TREIA ETAPĂ, denumită și de diferențiere fină, corespunde elaborării propriu-zise a deprinderii motrice, care devine un bun câștigat.

Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor și teritoriilor corticale interesate în dirijarea și controlul mișcării; se obține, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat în programarea, dirijarea, controlul și supravegherea deprinderii motrice, din care – treptat – au fost excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiție.

În această etapă, întregul edificiu (aferent, central și eferent) este altfel dimensionat, astfel încât la corecta realizare a reacției motrice participă numai structurile centrale și periferice implicate în mișcare. Diferențierea fină obținută la nivel cortical se răsfrânge și la periferie, musculatura antagonistă fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin eficiente, armonioase, suple, capătă contur estetic.

Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a diferențierilor fine, să fie repetate cu o frecvență mai mare, deoarece acum nu mai apare iminența instalării oboselii neuropsihice sau, în orice caz, aceasta este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenție deosebită eliminării eventualelor incorectitudini. Consolisarea și finisarea deprinderilor motrice, în acestă etapă, sunt condiționate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltării calităților motrice, de particularitățile psihice și de plasticitatea corticală a subiectului (la care trebuie adăugate, în cazul deficienților, starea și gradul de gravitate a bolii/afecțiunii).

A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. ″Prin automatizarea actelor/acțiunilor motrice, se înțelege desfășurarea diferitelor mișcări/gesturi/deprinderi motrice fără oglindirea lor în conștiință″ (Demeter, A., 1981).

La om, ca și la animale, un mare număr de acte motrice simple (mai rar cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor conștientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reacții reflex condiționate care supraveghează, controlează și reglează unele funcții motrice și vegetative de bază care constituie suportul general al menținerii homeostaziei organismului, deci care sunt solicitate în orice moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcțiile sistemului cardio-vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ș.a.); solicitarea permanentă a acestor reacții de bază a făcut ca ele să se integreze (întipărească) în comportamentul indivizilor, transmițându-se pe cale ereditară (de exemplu, creșterea tensiunii arteriale în fața unui efort fizic sau intelectual).

Al doilea tip de reacții de ajustare și adaptare a comportamentului general, îl constituie automatismele secundare, în care pot fi cuprinse și deprinderile motrice care pornesc de la realizarea conștientă, iar în urma multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în conștiință (automatizare).

Expresie a automatizării deprinderilor motrice – ″stereotipul dinamic este bazat pe înlănțuirea unui număr variabil de reflexe condiționate și necondiționate, repetate de zeci, sute, mii de ori, în condiții aproape identice și, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic, invariabil, chiar dacă condițiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate față de cele în care a fost învățat″ (Epuran, M., 2010).

Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în execuție, în care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuția corectă a deprinderii în mod repetat, deteriorarea acesteia producându-se doar în condiții interne sau externe neobișnuite. Rezolvarea situațiilor depinde de plasticitatea scoarței cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze corecțiile necesare.

Lucrările de specialitate clasifică etapele de formare a deprinderilor motrice și din punct de vedere psihologic, pedagogic, metodic etc., pentru noi însă punctul de vedere psihofiziologic fiind cel mai convenabil.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiționat de următoarele condiții de bază:

a. Înțelegerea acțiunii. Pentru aceasta se cere ca:

subiecții să cunoască scopul acțiunii și procedeele folosite pentru realizarea sa;

explicațiile să fie prezentate într-un limbaj accesibil nivelului de înțelegere al fiecărui individ, astfel încât să se stimuleze motivația însușirii elementelor componente ale acțiunii motrice respective și a întregului program de exerciții;

se va porni de la explicarea clară a valorii deprinderilor motrice ce urmează a fi formate, a importanței exercițiilor folosite în scopul FERCMD acestora.

Această cerință reprezintă, de fapt, modalitatea de realizare a relațiilor dintre primul și al doilea sistem de semnalizare, în care ultimul deține rol de conducere.

b. Demonstrarea acțiunii reprezintă suportul faptic-intuitiv pe care se grefează explicațiile. Demonstrația, asociată cu explicațiile necesare înțelegerii structurilor mișcărilor componente, urmărește să schițeze mintal planul general al acțiunii și fazele din care este formată și prin care trebuie să se treacă (engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicație și demonstrație are drept rezultat reducerea la minimum a efectelor inducției negative. Nerespectarea unui raport optim, între cele două metode, creează dificultăți în învățare, întârziind procesul de formare a deprinderii motrice. Americanul L.M. Tomson (citat de Epuran, M., 2010), a ajuns – pe baze experimentale, la concluzia că randamentul crește în învățare cu 44% dacă demonstrația este însoțită de explicații complete, arătând totodată că detalierea acestora înainte și în timpul demonstrației are influențe negative, deoarece distrage atenția de la observarea elementelor principale, orientând-o spre cele de amănunt.

c. Continuitatea în repetarea acțiunii, este necesară deoarece numeroasele repetări și perfecționările continui ale mișcărilor componente asigură cadrul necesar echilibrării proceselor nervoase care stau la baza consolidării deprinderilor motrice în așa fel încât să se asigure perfecționarea și întărirea acestora în cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o constanță relativă a condițiilor de execuție a acțiunii motrice, iar eșalonarea corespunzătoare a repetărilor constituie cheia succesului. Americanul Pyle (citat de Epuran, M., 2010), subliniază avantajul pe care-l prezintă eșalonarea repetărilor în comparație cu gruparea lor masivă; de aici, derivă recomandarea privind necesitatea de a efectua în cadrul unei lecții/ședințe de exercitare un număr corespunzător de repetări și de a menține același program de-a lungul mai multor lecții/ședințe de exercitare, formând un sistem orientat spre însușirea unei/unor anumite deprinderi motrice. Trebuie respectată, de asemenea, obligativitatea prezenței în structura lecțiilor/ședințelor de exercitare a momentului rezervat repetării cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor cunoscute.

d. Întărirea – fixarea deprinderii prin autocontrol, reprezintă o metodă de consolidare a deprinderilor motrice. Pe parcursul sistemului de lecții/ședințe de exercitare se impune ca aprecierile făcute la adresa modului de lucru al subiectului să fie explicite și motivate (argumentate) și în concordanță cu capacitatea de înțelegere a subiectului, deoarece cunoașterea corectă a momentului la care s-a ajuns la învățare, a gradului de stăpânire a deprinderii, contribuie la stimularea interesului și la creșterea gradului de activizare și conștientizare. Fixarea deprinderii este favorizată, de asemenea, de autocontrol, motiv pentru care este necesar ca subiecții să fie învățați să-și aprecieze valoarea execuțiilor pornind de la modelul căruia trebuie să-i corespundă execuția.

e. Aplicarea deprinderilor în condiții variate și concrete, conforme cu activități practice diverse, contribuie la întărirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, în perioada de consolidare a deprinderilor, subiecții să fie supuși executării acțiunilor în condiții mereu schimbătoare, în condiții de efectuare a unor activități practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică, utilă; se impune ca modificarea condițiilor să nu modifice structura de bază a mișcării, ordinea componentelor.

4.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice

″Împreună cu deprinderile motrice, priceperile motrice formează baza comportamentului învățat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situațiile în care este pus subiectul″ (Marcu, V., 1995).

Priceperile elementare reprezintă prima fază a învățării unei acțiuni și priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activități motrice și intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca ″modalități de acțiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoștințelor și a unor capacități motrice, în condițiile inițiale ale învățării″ (Bompa, T.O., 2001).

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcțională, înglobând cunoștințe teoretice, experiență personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate și selectate pentru rezolvarea unor situații de asemenea complexe și schimbătoare. Ele sunt definite ca și ″comportamente de tip superior, constând în acțiuni eficiente, întreprinse în condiții schimbătoare și chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învățarea anterioară″ (Bompa, T.O., 2001).

Caracteristicile priceperilor sunt:

sunt componente neautomatizate ale activității motrice voluntare (folosirea lor depinzând de inteligența motrică);

aria de manifestare este direct proporțională cu nivelul de dezvoltare a priceperilor;

sunt dependente de experiența motrică anterioară (de deprinderile motrice stăpânite);

fac parte din sfera măiestriei și înarmează subiecții cu posibilități și instrumente necesare pentru a acționa adecvat în funcție de cerințele concrete impuse de activitatea practică (exprimă măiestria motrică în situații variabile);

principala cale folosită în formarea priceperilor este aplicarea repetată a cunoștințelor teoretice și practice în condiții mereu schimbătoare;

se consolidează prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin problematizare;

exercită influențe însemnate asupra proceselor de cunoaștere, favorizând reprezentările, memoria, imaginația, gândirea creatoare.

Figura nr. 16. Relația dintre priceperile și deprinderile motrice (după Epuran, M., 2002)

Mecanismul formării priceperilor motrice superioare se bazează pe cunoștințele și, mai ales, pe deprinderile motrice acumulate în activitatea anterioară. În momentul efectuării unei acțiuni noi, acestea sunt selectate rațional, permițând executarea conștientă a acțiunii respective. Generalizarea cunoștințelor, ca și a experienței motrice anterioare, dau subiectului posibilitatea de a acționa și în alte condiții, diferite de cele în care s-au format cunoștințele și deprinderile motrice.

4.5. Bazele teoretico-metodice ale calităților motrice

Generalități

Omului îi este înscrisă în programul genetic posibilitatea de a efectua o întreagă gamă de mișcări, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la mișcările segmentare la cele ale întregului corp. Aceste mișcări sunt rezultatul unei întregi game de factori care se combină și dintre care fac parte și calitățile motrice. Calitățile motrice fac parte din capacitatea motrică a individului uman. Ele dau esența pregătirii fizice (ca stare continuă) și a condiției fizice (ca stare de moment).

Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează și se perfecționează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mișcare în parte, calitățile motrice au la baza dezvoltării și perfecționării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice și morfologice ale diferitelor organe, aparate și sisteme ale organismului (se poate explica unui om cum trebuie să execute o mișcare oarecare – deprindere sau pricepere motrică, dar nici o explicație nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în funcția sistemului cardio-vascular, pentru obținerea unei mai bune rezistențe).

Din cele de mai sus rezultă că acționarea asupra calităților motrice reprezintă o preocupare majoră îndreptată spre îmbunătățirea parametrilor structurali și funcționali ai diferitelor organe, aparate și sisteme ale organismului. Calitățile omului neantrenat la efort exprimă, în cea mai mare măsură, componenta genetic determinată a parametrilor funcției motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic și continuu, prin intermediul procesului biologic general de adaptare față de cerințele efortului, duc la îmbunătățirea factorilor dimensionali și a capacităților funcționale ale diferitelor organe, aparate și sisteme ale organismului în întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităților motrice.

Calitățile motrice se definesc ca ″aptitudini ale individului de a executa mișcări exprimate în indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităților motrice)″ (Demeter, A., 1981).

E. Fleischman (citat de R. Manno, 1996) le denumește aptitudini motrice.

″Aptitudinile (engl. – skills) sunt trăsături durabile, greu de modificat, ale motricității omului. La nivelul superior al aptitudinilor se află abilitățile (engl. – ability), care definesc nivelul de măiestrie într-o sarcina motrică specifică″ (DEP, 1979). Trebuie reținut faptul că aceste aptitudini sunt perfectibile.

Asupra calităților motrice se poate acționa în sensul educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării (ERCMD), în funcție de vârstă. Astfel, viteza, îndemânarea și mobilitatea găsesc răspunsuri pozitive în perioada caracterizată de marea plasticitate a organismului, adică la vârste mici, diminuându-se spre vârstele mai mari, în timp ce forța și rezistența, înregistrează un raport invers.

Un aspect important al activității de influențare a calităților motrice este acela al cunoașterii modului în care se realizează restabilirea organismului după eforturile specifice. Astfel, Cârstea, Gh. (1999), consideră că ″după efortul implicat în acțiunea de dzvoltare/educare a calităților motrice, restabilirea nu este liniară: 70% din restabilire are loc în prima treime a timpului de revenire, 20% în a doua treime, iar 10% în a treia treime″. Restabilirea depinde, însă și de calitatea motrică; astfel, "în cazul forței ea durează cel mai mult, de aceea pauza între eforturi va fi mai mare, pe când după eforturile de îndemânare și de rezistență organismul își revine cel mai rapid, putându-se efectua mai multe antrenamente pe zi" (Zimkin, citat de Cârstea, Gh., 1999). În legătură cu acest aspect, se pune și problema raportului dintre volum și intensitate , în care un rol deosebit îl au pauzele dintre repetări, în acest sens recomandându-se:

după efort maximal (90-100%), pauză de 3-5';

după efort submaximal (75-85%), pauză 1'30"-3';

după efort mediu (60-70%), pauză 45"-2';

după efort mic (40-50%), fără pauză.

Calitățile motrice sunt în strânsă legătură (interdependență) cu deprinderile și priceperile, interdependență care trebuie înțeleasă în sensul că însușirea deprinderilor și priceperilor motrice necesită un anumit grad de dezvoltare a calităților motrice, pe care îl și influențează. Orice acționare pentru influențarea calităților motrice, realizată prin exercitarea deprinderilor și priceperilor motrice, influențează perfecționarea și consolidarea deprinderilor și priceperilor motrice respective. Orice influențare asupra unei calități motrice, are atingeri indirecte și asupra celorlalte calități motrice.

Clasificarea calităților motrice

Clasificarea aptitudinilor motrice (a calităților motrice) se poate face în mai multe moduri.

Gundlach (citat de Manno, R., 1996) evidențiază ″două categorii de aptitudini motrice:

aptitudini motrice condiționale (organico-musculare), care se bazează pe eficacitatea metabolică a mușchilor și aparatelor: aptitudini de forță (calitatea motrică forța); aptitudini de rezistență (calitatea motrică rezistența); aptitudini de viteză (calitata motrică viteza).

aptitudini motrice coordinative (perceptiv – motrice), care se bazează pe capacitatea de a regla și organiza mișcarea și permit dirijarea și prelucrarea informațiilor provenind de la analizatorii implicați în mișcare (tactil, kinestezic, vestibular, acustic) și in elaborarea abilităților motrice″.

La acestea s-a adăugat ulterior încă o categorie, și anume:

aptitudini motrice intermediare, care au consecințe energetice semnificative și nu joaca un rol important în organizarea mișcării, dar au un rol major în eficacitatea actului motric sau în expresivitatea lui. Printre cele mai semnificative exemple sunt mobilitatea, suplețea și viteza de reacție simplă.

În general, calitățile motrice se consideră a fi de două feluri:

calități motrice de bază

calități motrice specifice,

asupra acestor două grupe existând un consens, dar conținutul lor este văzut diferit de către specialiștii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc despre patru calități motrice sau fizice (viteză, forță, rezistență, îndemânare), alții de trei, excluzând îndemânarea (Mateev – îndemânarea poate fi o expresie a abilității omului și nu numai coordonare, o formă superioară de exprimare a relațiilor de coordonare), iar alții de cinci, adăugând și mobilitatea. Noi vom aborda punctul de vedere al acestora din urmă, tratând în continuare cinci calități, și anume:

viteza, care exprimă în general repeziciunea mișcărilor;

rezistența reprezentată de capacitatea psiho-fizică a organismului de a face față oboselii specifice activității depuse;

forța reprezentată de capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare, în raport cu o rezistență internă sau externă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare;

îndemânarea, care reprezintă forma complexă de exprimare a capacității de învățare rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă la situații variate, conform cu specificul deprinderilor motrice (de bază sau aplicative);

mobilitatea reprezentată de capacitatea omului de a executa cu segmentele corpului mișcări cu amplitudini diferite, exprimate în grade.

Bazele teoretico-metodice ale calității motrice viteza

Generalități

Definițiile date acestei calități motrice, deși formulate diferit, au același conținut, viteza fiind prezentată ca expresie a rapidității cu care se efectuează o mișcare (vezi formula generală a vitezei = spațiul parcurs în unitate de timp). Execuția actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) și calitativi (care se referă la durată = scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuțiilor fiind specifică efectuării mișcărilor corpului omenesc (creșterea vitezei poartă numele de accelerație, iar scăderea ei, de decelerație).

Cursivitatea execuției conferă exercițiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul al mișcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins în însușirea unei mișcări, deoarece o mișcare în curs de învățare nu păstrează ritmul, se execută "cu bruschețe", nu are continuitate.

De asemeni, este important de reținut că cea care dă valoare mișcării este viteza optimă de execuție (și nu cea maximă).

S-a demonstrat că viteza este condiționată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influențată prin exercitare, chiar dacă destul de puțin. Ambii termeni de exprimare a vitezei, cantitativi și calitativi, pot fi influențați și indirect, prin dezvoltarea altor calități care să favorizeze manifestarea vitezei.

Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spațio-temporală a mișcărilor, de care se leagă tempoul și ritmul. ″Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mișcărilor pe unitate de timp, care ne permite să calculăm intensitatea efortului și gradul de solicitare a organismului de către un anumit exercițiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp și spațiu, precum și raportul dintre aceste două mărimi″ (Cârstea, Gh., 1999). El este legat însă și de alte calități și manifestări ale organismului uman, fiind rezultantă a nivelului de coordonare, dar este legat și de precizie, abilitate, îndemânare etc. Astfel, efectuarea unui exercițiu într-un ritm adecvat și cu o viteză optimă, determină cursivitatea și eficiența exercițiului respectiv.

Factorii care condiționează viteza

Factorii care condiționează viteza sunt:

mobilitatea și forța proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția): cu cât excitația și inhibiția sunt mai mobile și mai puternice, cu atât se poate dezvolta o viteză mai mare;

frecvența și alternanța succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilor: cu cât impulsurile neuromotoare sunt maoi frecvente și se succed mai rapid, cu atât poate fi viteza mai mare;

timpul de reacție (latență) – timpul scurs între producerea stimulului și apariția reacției de răspuns; cu cât este mai mic, cu atât viteza poate fi mai mare;

timpul de transmitere a impulsurilor: cu cât este mai mic, cu atât viteza poate fi mai mare;

ritmul optim de alternare a contracției și relaxării grupelor musculare angrenate: capacitatea grupelor musculare de a alterna optim contracția și relaxarea, dă posibilitatea efectuării unor mișcări cu viteză mai mare;

caliatea fibrelor musculare și a proceselor energetice: integritatea și calitatea proprietăților funcționale ale mușchilor, precum și buna funcționalitate a întregului organism în relație cu metabolismul energetic, face posibilă efectuarea mișcărilor cu viteză mai mare; fibrele musculare albe sunt mai rapide, iar cele roșii sunt mai lente;

forța musculară: nu se pot efectua mișcări rapide, dacă forța grupelor musculare implicate nu este corespunzătoare;

lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară: segmentele mai scurte, o bună mobilitate articulară și elasticitate musculară favorizează o viteză mai mare;

capacitatea de concentrare a voinței: persoanele cu voință mai mare, vor putea efectua mai rapid mișcările;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare: capacitatea sistemului nervos central de a coodona rapid și eficient mișcările este în favoarea vitezei.

Formele de manifestare a vitezei

Formele de manifestare a vitezei sunt cele prezentate în figura nr. 17.

Figura nr. 17. Formele de manifestare a vitezei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării (ERCMD) vitezei

Acest proces este complex și, de aceea, se impune ca structurarea lui să fie atotcuprinzătoare. Deprinderile și priceperile motrice folosite în scopul dezvoltării vitezei, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie bine însușite, subiectul netrebuind să se concentreze asupra detaliilor de execuție;

exercițiile trebuie astfel alese încât să faciliteze execuția cu mare viteză;

durata totală se stabilește astfel încât, spre sfârșit, să nu scadă viteza de execuție;

repetările trebuie să se efectueze în așa fel încât durata lor să nu afecteze subiectul prin crearea unei stări de plictiseală, care favorizează instalarea oboselii;

pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică și biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se produce o estompare a excitației de pe scoarță, scăzând capacitatea de efectuare în bune condiții a repetărilor următoare.

Dintre metodele folosite de specialiști pentru dezvoltarea vitezei, am selecționat pe cele cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:

Metoda educării reacției motrice simple, care conține:

determinarea reacției și repetarea acesteia la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situației ambiante;

reacții repetate în situații normale (exersarea analitică a reacției motrice pe secvențe de mișcare, în condiții ușurate);

reacția senzo-motorie, prin care se urmărește dezvoltarea capacității de a distinge intervale scurte de timp între acțiunile motrice.

Metoda educării vitezei prin reacții complexe, care constă în:

determinarea reacției la un obiect în mișcare;

determinarea unor reacții cu alegerea unui răspuns.

Metode pentru educarea vitezei de execuție a mișcărilor:

metoda exercițiului repetat;

metoda autodepășirii.

Există și alte indicații și metodologii privind influențarea vitezei, dintre care am selectat câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:

Pentru viteza de reacție se folosesc exerciții care presupun reacții prompte la diferite semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exercițiile selectate trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reacție. Deși, aparent, exercițiile sunt puține, variantele și îmbinarea lor crează o multitudine de tehnologii de acționare, de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.

Pentru viteza de execuție și de repetiție, tehnologiile de acționare trebuie să urmărească creșterea continuă a numărului de repetări în aceeași unitate de timp sau efectuarea aceluiași număr de repetări în unități de timp din ce în ce mai scurte. Ritmul și tempoul pot fi liber alese (în funcție de capacitatea fiecărui executant), dar în unele cazuri se recomandă ca specialistul să impună ritmul de execuție (prin numărătoare sau bătăi ritmice), pe care treptat îl accelerează (acționând astfel asupra tuturor formelor de manifestare a vitezei – de reacție, de repetiție, de execuție). Mărirea vitezei de execuție se mai poate realiza și prin ușurarea obiectelor sau aparatelor utilizate în diferite tehnologii de acționare (gantere, mingi medicinale etc.).

Viteza de decizie poate fi influențată concomitent cu îmbunătățirea capacității de anticipație, evident rolul hotărâtor avându-l viteza de reacție. Sunt indicate tehnologiile incluse în activități globale (jocuri), care solicită imaginația, capacitatea de generalizare și alte activități realizate pe un fond de problematizare.

Bazele teoretico-metodice ale calității motrice forța

Generalități

Forța se definește ca fiind ″capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență internă sau externă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare″(Demeter, A., 1981). Forța mai poate fi definită și ca fiind ″capacitatea organismului de a învinge o rezistență prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăți, pe baza contracției musculare″ (Moțet, D., Mârza, D., 1995).

Forța se apreciază în Kgf (kilograme forță) și se măsoară cu ajutorul dinamometrului sau al greutăților marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în unitate de timp și se situează, în medie, la o putere mecanică de 1,5 Kg./m/s.

Factorii care condiționează forța

Factorii care condiționează forța sunt:

grosimea mușchiului: cu cât un mușchi este mai gros, va putea să dezvolte eforturi cu forță mai mare;

numărul de fibre musculare angrenate în contracție: cu cât numărul de fibre musculare angrenate ăn contracție este mai mare, cu atât va fi mai mare forța dezvoltată;

posibilitățile de coordonare a grupelor musculare: capacitatea sistemului nervos central de a coodona eficient mișcările este în favoarea forței;

avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate și de direcțiile în care acționează grupele musculare: brațele de pârghie mai scurte favorizează forța; acțiunea simultană a mai mule grupe musculare în aceeași direcție, va face ca forța dezvoltată să fie mai mare;

calitatea proceselor metabolice și a substanțelor energetice: buna funcționalitate a întregului organism în relație cu metabolismul energetic, face posibilă efectuarea mișcărilor cu forță mai mare; existența substanțelor energetice de calitate în organism și posibilitatea acestuia de a le prelucra pentru a produce energie, sunt favorabile forței;

nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice implicate în acțiune (viteză, rezistență): pentru a putea dezvolta eforturi de forță este necesar ca toate celelalte calități motrice să fie dezvoltate la nivel corespunzător;

vârstă și sex: fizologic, tinerii pot dezvolta eforturi de forță mai mari, decât persoanele în vârstă, același lucru fiind valabil și la bărbați, în comparație cu femeile (cu excepția situațiilor în care se compară persoane sedentare și decondiționate cu persoane având diverse grade de antrenament);

factori psihici (voință, motivație): persoanele cu voință și motivație mare vor reuși să dezvolte eforturi de forță mai mare.

Formele de manifestare a forței

Formele de manifestare a forței sunt cele prezentate în figura nr. 18.

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării forței

În metodologia influențării forței trebuie respectate anumite cerințe. Din punct de vedere al specializării noastre, acestea ar fi:

grupele musculare asupra cărora dorim să acționăm, se vor stabili după o explorare și evaluare prealabilă;

numărul de exerciții și repetări se vor stabili în raport cu particularitățile subiectului (deficiență, vârstă, sex, nivelul dezvoltării calităților motrice etc.);

pentru dezvoltarea forței anumitor grupe musculare deficitare, se vor selecționa exerciții a căror influență poate fi precis determinată și care pot fi executate corect de către subiect;

la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea în vedere cantitatea și calitatea efortului depus (volum, intensitate, complexitate);

încărcăturile și creșterea lor se vor fixa rațional, în raport cu particularitățile subiectului; numărul de repetări va fi invers proporțional cu încărcătura;

trebuie avut în vedere și raportul dintre masa musculară activă și surplusul de țesut adipos care creează unele dificultăți în efectuarea exercițiilor de forță.

Forța și viteza se găsesc într-un raport invers proporțional. Pentru a putea influența favorabil forța, ritmul de execuție folosit trebuie să fie mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor încărcături ușoare și este indicat pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calității combinate viteză-forță. Folosirea unei mase mari impune ritm mai mic.

Creșterea forței, efect ce apare la scurt timp de la începerea activității, nu este însoțită și de creșterea masei musculare, care se manifestă mult mai târziu.

Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forței, le amintim pe cele care se pot aplica în activitatea noastră: Metoda eforturilor repetate; Metoda eforturilor dinamice; Metoda eforturilor maxime; Metoda eforturilor statice.

Figura nr. 18. Formele de manifestare a forței

Bazele teoretico-metodice ale calității motrice rezistența

Generalități

Rezistența poate fi definită ca fiind ″capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei″ (Demeter, A., 1981). Rezistența poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Rezistența se evidențiază în acțiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate celelalte calități și având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit, în cele de tip anaerob. Dar și acțiunile motrice care reclamă eforturi maximale și frecvență mare în repetarea lor, precum și cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesită menținerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistență în regim de viteză.

Factorii care determină rezistența

Factorii care determină rezistența sunt:

posibilitățile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular și ale celorlalte funcții ale organismului care susțin efortul: cu cât toate aparatele și sistemele, dar în principal cele cardio-vascular și respirator, au posibilități funcționale mai crescute (pot asigura eficient aducerea în organism a unei cantități mai mari de oxigen, transportul acestuia spre mușchi, împreună cu substanțele nutritive și transportul produșilor toxici de uzură), cu atât este posibilă o rezistență mai mare la efort;

calitatea metabolismului și a resurselor energetice: buna funcționalitate a întregului organism în relație cu metabolismul energetic îi conferă persoanei o rezistență mai mare; existența substanțelor energetice de calitate în organism și posibilitatea acestuia de a le prelucra pentru a produce energie, sunt indispensabile rezistenței;

nivelul de dezvoltare al unor calități psihice: voința, motivația, interesul sunt factori dinamizatori care favorizează rezistența;

nivelul de realizare a coordonării de către sistemul nervos central a aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, a activității mușchilor agoniști și antagoniști, alternanța în contracție a fibrelor musculare: cu cât sistemul nervos central este mai antrenat și are o capacitate de coordonare mai bună, cu atât mai mult va fi mai bună rezistența;

relația dintre efort și pauză: pauzele scurte, care nu-i dau posibilitatea organismului să se refacă complet și, în condițiile inițierii unui nou efort, îl obligă să se adapteze la un nou nivel funcțional, sunt cele care favorizează dezvoltarea rezistenței.

Formele de manifestare a rezistenței

Formele de manifestare a rezistenței sunt cele prezentate în figura nr. 19.

Figura nr. 19. Formele de manifestare a rezistenței

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării rezistenței

Principiul de bază în acționarea pentru influențarea rezistenței este cel al raportului dintre intensitate și volum, în care pe măsură ce volumul crește, intensitatea scade și invers.

Un factor care are importanță în ERCMD rezistenței îl reprezintă tempoul în care se lucrează și încărcătura, sarcina suplimentară adăugată exercițiului. De reținut că tempourile ridicate favorizează dezvoltarea rezistenței în regim de viteză, iar cele scăzute rezistența de bază și că încărcăturile medii și mici favorizează dezvoltarea rezistenței mai bine decât cele mari.

Orice exercițiu poate contribui la dezvoltarea rezistenței dacă se mărește durata efortului. Pentru dezvoltarea rezistenței generale, se recomandă următoarele:

executarea exercițiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare;

la alergare, se va mări treptat distanța sau timpul, sau se va scurta pauza;

folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistență-forță;

la copii, folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastică, jocuri sportive, priceperi și deprinderi motrice aplicative etc.

În metodologia ERCMD rezistenței, trebuie să se respecte o serie de cerințe, dintre care amintim:

gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării sistemelor cardio-vascular și respirator;

se va pune accentul pe exercitarea rezistenței generale, pe creșterea capacității organismului de a consuma oxigen;

în ceea ce privește volumul și intensitatea efortului, se vor avea în vedere particularitățile subiectului;

se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea rezistenței, deoarece pot apărea influențe negative reflectate în echilibrul funcțional al marilor funcțiuni organice.

Rezistența se măsoară prin durata, distanța sau numărul de repetări ale unui anumit efort efectuat cu o intensitate relativ constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi numeroase tehnologii de influențare a rezistenței. Dintre metodele care se folosesc în acest sens, amintim:

Metoda eforturilor uniforme (folosește eforturi fără variații de ritm și tempou);

Metoda eforturilor variabile (folosește eforturi cu variații de ritm și tempou);

Metoda antrenamentului cu intervale sau fracționat.

Bazele teoretico-metodice ale calității motrice îndemânarea

Generalități

Dacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a îndemânării, am defini-o triplu dimensional:

ca o ″calitate motrică complexă″ (Ludu, V., 1969; Șiclovan, I., 1972; Epuran, M., 2005);

ca o ″aptitudine a individului de a învăța rapid o mișcare nouă″ (Mateev, Novicov și colab., 1980; Mathews, citat de Epuran, M., 2005);

ca o ″capacitate de a restructura rapid mișcările în condiții variate, în funcție de cerințele concrete de efectuare a acestora″ (Șerbănoiu, S., 2002).

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare și specificitatea ei în timpul executării unei/unor mișcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o ″aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mișcărilor (vechi și noi), cu precizie și indici superiori de viteză și forță, fără ca acestea să fi fost executate anterior″ (Rață, G., Rață, B., 2006).

Factorii care condiționează îndemânarea

Factorii care condiționează îndemânarea sunt:

gradul de solicitare a coordonării în timpul execuției exercițiilor: cu cât mișcările efectuate vor necesita un grad mai mare de coordonare și vor solicita mai mult sistemul nervos central, cu atât este mai puțin posibilă efectuarea exercițiilor cu îndemânare mare; cu cât mișcările sunt mai simple, cu atât vor putea fi executate cu grad mare de îndemânare;

precizia execuției, care are ca efect și o mare economie de energie: cu cât mișcările care sunt mai bine învățate și se execută cu indici crescuți de precizie, cu atât va fi mai bună îndemânarea, sistemul nervos central netrebuind să se concentreze asupra corectitudinii și preciziei execuției;

timpul însușirii acțiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatec: cu cât o persoană este mai îndemânatică (îndemânarea fiind o calitate condiționată mult genetic), cu atât va avea posibilitatea de a-și însuși mai repede a nouă acțiune motrică;

capacitatea scoarței cerebrale de a selecționa informațiile primite și de a programa coordonat impulsurile necesare contracției și relaxării mușchilor interesați în efectuarea acțiunii motrice corespunzătoare situației date: cu cât scoarța cerebrală este mai antrenată în selecția informațiilor și în elaborarea și transmiterea comenzilor de execuție către efectori, cu atât va fi posibilă dezvoltarea unei îndemânări mai bune;

nivelul de dezvoltare a analizatorilor: integritatea funcțională și acuitatea analizatorilor este indispensabilă pentru a putea realiza anumite acțiuni cu grad mare de îndemânare;

experiența motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor și deprinderilor motrice stăpânite: cu cât persoana respectivă are un bagaj motric anterior mai bogat, cu atât mai antrenat este sistemul nervos central în rezolvarea mai multor situații și cu atât mai mare va fi gradul de îndemânare;

mobilitatea articulară, elasticitatea musculară și gradul de dezvoltare a celorlalte calități motrice: posibilitatea de a realiza mișcări cu grad crescut de îndemânare este condiționată și de nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice;

gradul de stăpânire a deprinderilor motrice și posibilitatea folosirii lor în condiții cât mai diferite: cu cât persoana stăpânește mai multe deprinderi, pe care ulterior formării lor le-a exersat în condiții variate, cu atât va avea o îndemânare mai bună;

posibilitatea de a elabora acțiuni motrice noi prin întrebuințarea adecvată a celor cunoscute: la persoanele cu un bagaj motric bogat, există posibilitatea ca, atunci când se confruntă cu situații noi, să găsească mai ușor modalități eficiente de rezolvare pe baza experienței anterioare;

posibilitatea de a încadra și de a sincroniza propriile acțiuni cu acțiunile partenerului: în condițiile lucrului în grup sau cu partener se formează deprinderi de sincronizare a acțiunilor, fiind astfel posibilă desfășurarea unor acțiuni motrice comune cu grad mare de îndemânare.

Formele de manifestare a îndemânării

Figura nr. 20. Formele de manifestare a îndemânării

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării îndemânării

În metodologia influențării îndemânării se va avea în vedere o acțiune îndreptată către dezvoltarea coordonării, îmbăgățirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui să asigure timpul de odihnă. Cel mai bine se poate acționa asupra îndemânării în perioada dintre copilărie și adolescență, în cazul pacienților maturi trebuind să se lucreze mai intens, timp mai îndelungat și cu tehnologii mai stimulative.

Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD îndemânării, amintim:

folosirea unor poziții de plecare pentru exercițiile alese, diferite de cele obișnuite;

schimbarea tempoului și a sistemului de execuție;

limitarea spațiului în care se desfășoară exercițiul;

impunerea unor restricții în efectuarea tehnologiilor de acționare;

schimbarea frecventă a tehnologiilor de acționare;

creșterea complexității exercițiilor;

efectuarea exercițiilor în condiții variate (de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau aparate portative etc.).

În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel, Șebănoiu, S., 2002):

Prima etapă se caracterizează prin precizia în spațiu a coordonării mișcărilor, viteza mișcărilor nefiind luată în considerație; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.

A doua etapă este caracterizată de creșterea preciziei mișcărilor în spațiu și scurtarea timpului de execuție; în această etapă apare diferențierea îmbinării perceperii spațiului cu timpul în efectuarea exercițiului.

A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiții variate și chiar neobișnuite.

Bazele teoretico-metodice ale calității motrice mobilitatea

Generalități

Mobilitatea este condiționată de structura și tipul articulațiilor, ca și de calitatea ligamentelor, tendoanelor și mușchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciții, contracția agoniștilor începe înainte de întinderea antagoniștilor. Gradul de mobilitate crește concomitent cu elasticitatea musculară. Ea se poate modifica, în mare măsură, prin influențarea proceselor neuropsihice de relaxare și prin exerciții de stretching.

Pentru kinetoterapeuți, este important de știut că reducerea elasticității antagoniștilor în mișcările cu amplitudine este determinată de acțiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracția aceluiași mușchi, care se opune mișcării.

Factorii care determină mobilitatea

Factorii care determină mobilitatea sunt:

temperatura mediului ambiant: căldura relaxează mușchii și îi face mai elastici, crescând astfel mobilitatea, iar frigul declanșează o serie de reacții adaptative de termoreglare, care nu sunt favorabile elasticității musculare și implicit mobilității articulare;

ritmul celor 24 de ore: dimineața mobilitatea este mai redusă, deoarece inhibiția provocată de somn diminuează funcțiile;

gradul de oboseală: oboseala fiind caracterizată inclusiv prin acumularea de produși toxici de uzură la nivelul mușchilor, care le afectează acestora proprietățile funcționale (inclusiv elasticitatea), face ca mobilitatea să fie mai mică;

vârstă: fiziologic, tinerii ar trebui să aibă o mobilitate mai bună decât persoanele în vârstă (cu excepția situațiilor în care condiționarea genetică sau gradul de antrenament nu modifică această condiție);

sex: fiziologic, femeile ar trebui să aibă o mobilitate mai bună decât bărbații (cu excepția situațiilor în care condiționarea genetică sau gradul de antrenament nu modifică această condiție);

predispoziții genetice: mobilitatea este și ea o calitate motrică destul de mult condiționată genetic, motiv pentru care unele persoane sunt mai mobile și altele mai puțin mobile; unii se nasc cu laxitate articulară și este nevoie de fortificarea musculaturii pentru a proteja articulația și a fixa mobilitatea în limite anatomice și fiziologice.

Formele de manifestare a mobilității

Figura nr. 21. Formele de manifestare a mobilității

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării mobilității

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilității este de a îmbunătăți calitatea mișcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învățarea, îmbunătățirea etc. Deprinderilor motrice.

În metodologia influențării mobilității se acționează asupra a două elemente de bază:

factorul articulație, prin exercitarea componentelor articulare;

factorul muscular, prin întindere.

Mobilitatea poate fi recâștigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi și dezvoltată. Tehnologiile de acționare folosite în exercitarea mobilității sunt numeroase, în funcție de structura articulației (articulații cu mobilitate mare, medie, mică) și de scopul urmărit. Acestea pot fi: exerciții pasive, active libere, active cu rezistență (din partea kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistență) și îngreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu și la aparate (aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice). Aceste exerciții pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte fixe (de exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga și revenire la verticală, apoi spre dreapta și revenire), sau cu menținerea unei tensiuni pe cursa finală a mișcării; mișcările de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea corpului, fie cu mâinile la ceafă (prelungirea brațului de pârghie).

Pentru a obține efectul dorit, este necesar ca exercițiile utilizate să fie corect localizate, stabilindu-se și fixându-se poziția de lucru adecvată și planurile de acționare. De asemenea, se impune ca exercițiile să se efectueze cu amplitudine maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce stări de disconfort), în serii a căror număr se stabilește în funcție de posibilitățile subiectului (ca și numărul de repetări, de altfel). În pauzele dintre serii, se recomandă exerciții de relaxare. Ca și în alte situații, se recomandă ca exercițiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare (și pentru mușchii agoniști și pentru antagoniști).

Numărul de serii, ca și cel de repetări, va crește treptat, de la o săptămână la alta, sau de la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră care să crească gradul de eficiență, păstrând limitele impuse de particularitățile generale și specifice ale subiectului. Numărul de repetări va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim și ținând cont de faptul că pacientul nu trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da execuții incorecte sau va determina scăparea de sub control a mișcării).

Una din metodele cunoscute și folosite în ultimul timp pentru creșterea supleții musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de bază acțiunea musculară în trei etape (trepte):

contracție statică (izometrică);

relaxare relativ totală;

întindere lentă.

Mușchiul sau grupa de mușchi exercitate trebuie menținute în stare de întindere o perioadă de timp corespunzătoare posibilităților subiectului, dar nu mai puțin de 5’’ la începutul programului, după care se crește treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80’’). Timpul de menținere a întinderii crește treptat în funcție de evaluare.

Exercițiile pentru mobilitate se adresează articulațiilor și mușchilor, tendoanelor și, din acest punct de vedere, în cazul deficienților dar și al persoanelor sănătoase, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat decât cel activ.

Bazele teoretico-metodice ale calităților motrice combinate

Generalități

Întreaga literatură de specialitate consemnează combinarea unora dintre calitățile motrice.

″Prin calitate motrică combinată se înțelege efectuarea unor mișcări în care se manifestă preponderent două calități motrice″ (Bompa, T.O., 2001). Astfel, sunt cunoscute asocierile dintre forță-viteză (forță explozivă, detentă), dintre forță-rezistență, dintre rezistență-viteză etc.

Printre cauzele care au provocat orientarea preocupărilor către studierea calităților motrice combinate se numără:

Întregul eșafodaj al formării deprinderilor și gesturilor motrice și al valorificării lor în activitățile curente, depinde de nivelul calităților motrice care le evidențiază. Deprinderea motrică nu se realizează izolat, ci într-un context care este impus de anumite cerințe care-i imprimă structura, repetabilitatea și regimul acționării ei; adică, cât de rapid poate fi exprimată o deprindere motrică pentru a învinge rezistența unui obstacol într-o unitate de timp, fără ca eficiența ei să scadă, ci dimpotrivă să crească.

Substratul anatomo-funcțional al calităților motrice determină întreaga metodologie a perfecționării și adecvării lor la gesturile motrice cerute. Interrelația dintre obiectivele dezvoltării calităților motrice și perfecționarea deprinderilor motrice este logică, dozarea modificându-se însă în funcție de specificul activității.

Caracterul eterogen al frazei motrice, al acțiunii motrice, presupune angajarea în procentaje diferite a calităților motrice, fie ele de bază sau secundare. Această realitate complică metodologia perfecționării lor, niciodată ca un scop în sine, ci permanent încadrată într-un obiectiv complex.

Detenta

″Detenta (forța explozivă sau forța în regim de viteză) se definește ca fiind capacitatea unor grupe musculare de a dezvolta forța maximă într-un timp cât mai scurt″ (Gheorghe, D., 2008). Ea se manifestă diferit la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Specialștii consideră că există o relație apreciabilă între forța de contracție izometrică și rapiditatea executării unei mișcări.

Detenta este condiționată de următorii factori principali:

numărul fibrelor musculare care se contractă simultan (coordonarea intramusculară este solicitată foarte mult, deoarece este cunoscut faptul că atunci când un grup de mușchi se contractă, alții se relaxează);

viteza de contracție a fibrelor musculare active (mobilizarea rapidă a fosfaților atât din fibrele albe, cât și din cele roșii);

capacitatea de contracție a fibrelor musculare (grosimea secțiunii transversale).

Se poate concluziona că forța explozivă este determinată de forța maximă, care mai condiționează și "forța de demaraj" cu influențe în valoarea detentei.

″Forța de demaraj este capacitatea de a realiza o forță maximă la începutul mișcării (la debutul contracției musculare), având ca efect obținerea unei mari viteze inițiale″ (Bompa, T.O., 2001), foarte importantă în unele situații și momente ale recuperării, în funcție de particularitățile deficienței asupra căreia se acționează.

Componentele detentei reies din figura nr. 22:

Figura nr. 22. Componentele detentei (după Bompa, T.O., 2001)

Metodologia de dezvoltare a acestei calități motrice combinate este o rezultantă a îmbinării metodologiei folosite la cele două calități de bază, la care se adaugă toate căile pentru mărirea forței maxime, creșterea vitezei de contracție a mușchilor, sau prin îmbinarea judicioasă a acestor două direcții de lucru. Se recomandă lucrul cu greutăți mici, care favorizează manifestarea vitezei; acest sistem însă nu duce la îmbunătățirea vitezei de contracție și, ca atare, trebuie mărite încărcăturile. O altă problemă se referă la modul de abordare a acestor două direcții, alternativ sau simultan. Ultima variantă este de preferat, completându-se în funcție de situațiile concrete, forța maximă sau viteza de contracție.

În legătură cu metodologia dezvoltării forței în regim de viteză, se impune să precizăm că trebuie plecat de la dezideratul de a crește cât mai mult viteza de execuție, prin angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare în acțiune simultană. Ca procedee folosite pentru dezvoltarea acestei calități motrice combinate, amintim:

Power-trainingul, sau procedeul eforturilor explozive, sau al contracțiilor intense și rapide;

Procedeul eforturilor mijlocii, sau al încărcăturii medii.

Forța în regim de rezistență sau rezistența în regim de forță

Această formă de manifestare a forței se găsește implicată în diferite tipuri de efort, unele cu caracter ciclic, iar altele combinate.

″Forța în regim de rezistență reprezintă capacitatea de a depune un efort de forță timp îndelungat″ (Gheorghe, D., 2008).

Metodologia dezvoltării acestei calități motrice combinate este legată de modul de realizare a unei intensități de lucru, care este condiționată de următorii factori:

îngreuierea în procente forță;

forța maximă de contracție;

numărul de repetări sau timpul și ritmul de lucru.

Pentru o mai completă cunoaștere, se impune să amintim de o formă particulară a rezistenței de forță, și anume detenta în regim de rezistență (rezistența-detentă), care este determinată, în mare măsură, de capacitatea mușchilor implicați în efort de a-și restabili proprietățile de lucru în regim exploziv, de nivelul rezistenței generale și locale.

Din figurile care urmează, se pot observa unele posibilități de combinare a calităților motrice și relațiile dintre acestea.

Figura nr. 23. Combinațiile forței cu celelalte calități motrice (Bompa, T.O., 2001)

Figura nr. 24. Relațiile dintre rezistență și alte calități (Gheorghe, D., 2008)

În ceea ce privește metodologia dezvoltării forței în regim de rezistență, se impune realizarea dezideratului de a dezvolta forța și manifestarea ei la valori superioare, un timp cât mai îndelungat, urmărindu-se creșterea masei musculare și dezvoltarea capacității la efort aerob. Ca procedee folosite în dezvoltarea acestei calități motrice combinate, amintim:

Procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă sau Body-building); este o metodă specifică culturiștilor, dar se poate folosi și în cazul recuperării în urma unor îmbolnăviri sau traumatisme, datorită avantajului pe care îl are de a se aplica pe segmente;

Procedeul lucrului până la refuz, care folosește încărcături mari cu număr maxim de repetări;

Procedeul circuitului, care constă în efectuarea succesivă a unor exerciții pentru dezvoltarea forței, în combinație cu rezistența; are efecte deosebite asupra dezvoltării indicilor morfo-funcționali și a calităților motrice.

Interdependența dintre calitățile motrice și dintre deprinderile și calitățile motrice

În dezvoltarea calităților motrice trebuie pornit de la raportul de interdependență al acestora, în sensul că manifestarea deplină a unei calități este determinată de gradul de dezvoltare a celorlalte, precum și de participarea lor la acțiunea respectivă. Astfel, viteza de alergare poate fi realizată numai în cazul în care forța membrelor inferioare, a bazinului și abdomenului este bine dezvoltată și participă din plin la acțiune, iar valoarea rezistenței în regim de viteză o poate susține.

Relațiile dintre calitățile motrice se manifestă în mai multe sensuri, în funcție de specificul și complexitatea acțiunii. Ele pot avea un caracter favorabil, determinând transferul pozitiv, în sensul că utilizarea unor exerciții selecționate numai pentru dezvoltarea unei calități, poate produce și o creștere a indicilor de dezvoltare specifici altei calități.

Relațiile dintre calitățile motrice pot avea și un caracter negativ, în sensul că dezvoltarea unei calități prin exerciții specifice, poate determina o scădere a indicilor altor calități, fenomen ce poartă numele de transfer negativ.

Pe lângă aceste două tipuri de relații, în literatura de specialitate se menționează și caracterul neutru, în sensul că exercițiile selecționate pentru dezvoltarea unei calități motrice nu au influență asupra celorlalte.

Un alt tip de relații care trebuie cunoscut este acela al raportului de interdependență dintre calitățile și deprinderile motrice. În executarea unui exercițiu participă atât deprinderea, cât și calitatea motrică. Raportul de interdependență se accentuează pe măsură ce subiectul participă la un proces organizat de influențare, ca cel din cadrul diferitelor forme de kinetoterapie, deoarece în cadrul acestora deprinderea motrică nu poate fi însușită, consolidată și, mai ales, aplicată fără manifestarea uneia sau mai multor calități motrice specifice acțiunii executate. În același timp, calitățile motrice nu se pot dezvolta corespunzător în lipsa unor deprinderi motrice elementare sau complexe. Astfel, spre exemplu, simpla ridicare a membrului superior, presupune existența forței musculare, iar manifestarea indicilor de forță este posibilă numai prin intermediul deprinderii.

Rezumat

Componentele sunt finalități ale oricărui proces și, ca atare, se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (kinetoterapeutul) în relația cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape și categorii de vârstă).

Componentele procesului instructiv – educativ, în educație fizică și sport, sunt:

cunoștințele teoretice și practice de specialitate

deprinderile și priceperile motrice

calitățile motrice

indicii morfofuncționali ai organismului

elementele de conținut ale celorlalte laturi ale educației generale

Primele 4 (patru) sunt preluate și adaptate de Kinetoterapie și devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.

Învățarea este definită ca ″proces de asimilare a cunoștințelor și formare a deprinderilor și priceperilor necesare activității practice viitoare″ (Ionescu, M., Chiș, V., 2001).

Dintre tipurile de învățare clasificate după opiniile a diverși autori, din diverse puncte de vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanță clasificarea stabilită de Montpellier (Epuran, M., 2010).

Cunoștințele de specialitate (teoretice și practice) se formează ca rezultat al înțelegerii și memorării datelor și informațiilor privind activitatea desfășurată, care conturează și perspectiva acestuia.

Activitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalității umane, în cadrul căreia se pot evidenția particularitățile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricității (atât sub aspectul deprinderilor, cât și al calităților motrice).

Deprinderile motrice sunt considerate ″componente automatizate ale activității voluntare pe linia motricității″, ele putând fi definite ca ″lanțuri de reflexe condiționate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii și ale celorlalți analizatori, pe de o parte, și centrii motori interesați în coordonarea acestei activități, pe de altă parte″; ele sunt ″sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate și consolidate prin exerciții″. Deprinderile motrice reprezintă ″formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităților motrice″ (Hanțiu, I., 2011).

Sunt prezentate câteva dintre criteriile de clasificare și clasificările deprinderilor motrice și sunt subliniate caracteristicile deprinderilor motrice, în așa fel încât să faciliteze înțelegerea lor.

Sunt, de asemenea, prezentați factorii de care depinde durata formării și consolidării deprinderilor motrice, factori de care trebuie să se țină seama în activitatea practică.

Etapele formării deprinderilor motrice sunt prezentate din punct de vedere psihofiziologic (după Demeter, A., 1981) și prezintă importanță pentru înțelegerea mecanismelor prin care se realizează formarea stereotipului dinamic și automatizarea.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiționat de o serie de condiții de bază, cum ar fi: înțelegerea acțiunii, demonstrarea acțiunii, continuitatea în repetarea acțiunii, întărirea / fixarea prin autocontrol și aplicarea deprinderilor în condiții variate și complexe.

Împreună cu deprinderile motrice, priceperile motrice formează baza comportamentului învățat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situațiile în care este pus subiectul.

Priceperile elementare reprezintă prima fază a învățării unei acțiuni și priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activități motrice și intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca ″modalități de acțiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoștințelor și a unor capacități motrice, în condițiile inițiale ale învățării″ (Bompa, T.O., 2001).

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcțională, înglobând cunoștințe teoretice, experiență personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate și selectate pentru rezolvarea unor situații de asemenea complexe și schimbătoare. Ele sunt definite ca și ″comportamente de tip superior, constând în acțiuni eficiente, întreprinse în condiții schimbătoare și chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învățarea anterioară″ (Bompa, T.O., 2001).

Caracteristicile priceperilor motrice derivă din definițiile anterioare.

Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează și se perfecționează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mișcare în parte, calitățile motrice au la baza dezvoltării și perfecționării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice și morfologice ale diferitelor organe, aparate și sisteme ale organismului.

Calitățile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mișcări exprimate în indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităților motrice) (Demeter, A., 1981).

Ele se clasifică diferit, în funcție de opiniile diverșilor specialiști, dar noi am preluat clasificarea care se referă la 5 calități motrice și anume: viteza, forța, rezistența, îndemânarea și mobilitatea.

Definițiile date calității motrice viteza, deși formulate diferit, au același conținut, viteza fiind prezentată ca expresie a rapidității cu care se efectuează o mișcare (vezi formula generală a vitezei = spațiul parcurs în unitate de timp). Execuția actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) și calitativi (care se referă la durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuțiilor fiind specifică efectuării mișcărilor corpului omenesc (creșterea vitezei poartă numele de accelerație, iar scăderea ei, e decelerație).

S-a demonstrat că viteza este condiționată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influențată prin exercitare, chiar dacă destul de puțin. Ambii termeni de exprimare a vitezei – cantitativi și calitativi – pot fi influențați și indirect, prin dezvoltarea altor calități care să favorizeze manifestarea vitezei.

Forța se definește ca fiind ″capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență internă sau externă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare″ (Demeter, A., 1981). Forța mai poate fi definită și ca fiind ″capacitatea organismului de a învinge o rezistență prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăți, pe baza contracției musculare″ (Moțet, D., Mârza, D., 1995).

Factorii care condiționează viteza și forța, precum și formele lor de manifestare, sunt informații care trebuie însușite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării lor.

Rezistența poate fi definită ca fiind ″capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei″ (Demeter, A., 1981). Rezistența poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenței este determinată de posibilitățile sistemelor cardio-vascular, respirator și ale celorlalte sisteme și funcții care susțin efortul, precum și de nivelul de dezvoltare a unor calități morale și de voință.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare și specificitatea ei în timpul executării unei/unor mișcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o ″aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mișcărilor (vechi și noi), cu precizie și indici superiori de viteză și forță, fără ca acestea să fi fost executate anterior″ (Rață, G., Rață, B., 2006).

Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfășura mișcări cu amplitudine și este condiționată de structura și tipul articulațiilor, ca și de calitatea ligamentelor, tendoanelor și mușchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciții, contracția agoniștilor începe înainte de întinderea antagoniștilor.

Factorii care condiționează rezistența, îndemânarea și mobilitatea, precum și formele lor de manifestare, sunt informații care trebuie însușite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menținerii și dezvoltării lor.

În activitatea cotidiană, calitățile motrice combinate se întâlnesc mai frecvent decât calitățile motrice pure, motiv pentru care, în kinetoterapie, trebuie să se țină seama și de acestea și să se acționeze corespunzător pentru recuperarea lor. Fie că este vorba despre viteză în regim de forță, sau de forță în regim de viteză, fie că este vorba despre forță în regim de rezistență sau de rezistenă în regim de forță, sau de alte combinații, toate sunt utile, în mai mare sau în mai mică măsură, pentru a asigura un potențial funcțional optim pacientului, sau măcar pentru a-i reda un anumit grad de autonomie funcțională.

Evaluare

Bibliografie

Bompa, T.O., 2001, Dezvoltarea calităților biomotrice, CNFPA, București

Cârstea, Gh., 1999, Educație Fizică – fundamente teoretice și metodice, Casa de editură Petru Maior, București

Demeter, A., 1981, Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice, Editura Sport-Turism, București

Dicționar enciclopedic de psihologie, 1979, Universitatea din București

Dragnea, A. & colab., 2000, Teoria Educației Fizice și Sportului, Editura Cartea Școlii, București

Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităților motrice, Editura Didactică și Pedagogică, București

Epuran, M., 2005, Metodologia cercetării activităților corporale, Editura FEST, Bucuresti

Epuran, M., 2010, Învățarea motrică: Aplicații în activități corporale, Editura Discobolul, București

Epuran, M., 2010, Învățarea motrică: Aplicații în activități corporale, Editura Discobolul, București

Gheorghe, D., 2008, Teoria antrenamentului sportiv, Editura Fundației România de Mâine, București

Golu, P., 2001, Psihologia învățării și dezvoltării, Editura Fundației Humanitas, București

Hanțiu, I., 2011, Teoria educației fizice și sportului, Editura Universității din Oradea, Oradea

Hanțiu, I., 2013b, Educație fizică și sport. Teorie și metodică, Editura Universității din Oradea, Oradea

Ionescu, M., Chiș, V., 2001, Pedagogie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj

Ludu, V., 1969, Îndemânarea și metodica dezvoltării ei, Editura CNEFS, București

Manno, R., 1996, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, SDP 371 – 374, CCSP, București

Marcu, V., 1995, Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în Kinetoterapie, Edit. Universității Oradea, Oradea

Matveev, P.L și Novikov, A., 1980, Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport-Turism, București

Moțet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exercițiului fizic în Kinetoterapie (Activități motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

Popescu-Neveanu, P., 1987, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București

Rață, G., Rață, B., 2006, Aptitudinile în activitatea motrică, Editura EduSoft, Iași

Șerbănoiu, S., 2002, Capacitățile coordinative în sportul de performanță. Editura AFIR, București

Șiclovan, I., 1972, Teoria educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București

Capitolul 5. Criterii și metode de apreciere a creșterii și dezvoltării

Scop

Înțelegerea noțiunilor de bază referitoare la creștere și dezvoltare și a modalităților prin care acestea pot fi evaluate

Obiective operaționale

După ce vor studia această unitate de curs, studenții vor putea:

Să cunoască diferențele dintre noțiunea de creștere și cea de dezvoltare

Să cunoască factorii care condiționează creșterea și dezvoltarea

Să-și însușească legile creșterii și dezvoltării

Să-și însușească modalitățile de operare cu metodele și criteriile de apreciere a creșterii și dezvoltării

Să cunoască deficiențele de creștere și dezvoltare

5.1. Creșterea și dezvoltarea: definiții, factori care o condiționează, legi ale creșterii și dezvoltării

Definiții

Viața omului este caracterizată de trei perioade principale:

Perioada de creștere și dezvoltare (de evoluție), caracterizată de acumulări cantitative și calitative;

Perioada de maturitate și reproducere. În această perioadă, organismul nu stagnează, ci involuează treptat, deoarece începând chiar de la naștere anumite componente se degradează și mor (de exemplu, celulele sistemului nervos);

Perioada de involuție, echivalentă vârstei înaintate (vârsta a treia), caracterizată de accelerarea proceselor involutive.

Prin creștere și dezvoltare se înțelege ″complexul dinamic de procese și fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluția sa, de la naștere și până la maturitate″ (Șerbescu, C., 2011).

Aceste noțiuni, deși au o bază comună și apar ca aspecte ale aceleiași evoluții morfo-funcționale, prin conținutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creșterea se desfășoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulțirii celulelor, țesuturilor, fibrelor musculare etc. Și poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălțimii, greutății, diametrelor, perimetrelor ș.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă și procesele de creștere și funcționalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferențierile caracterelor morfologice și funcționale ale țesuturilor, prin perfecționarea și adaptarea progresivă a aparatelor și sistemelor, prin evoluția complexă și integrarea coordonată a lor într-un tot unitar. Dacă procesul de creștere poate fi măsurat și controlat cu ușurință, dezvoltarea – ca ansamblu de modificări funcționale, de îmbunătățiri calitative, se cercetează și se apreciază cu mai multă dificultate.

Factorii care condiționează creșterea și dezvoltarea organismului

Creșterea și dezvoltarea corpului sunt condiționate de factori endogeni (interni) și exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieții, având o intensitate sporită în copilărie și tinerețe.

Factorii interni care influențează creșterea și dezvoltarea organismului sunt: ereditatea și marile funcțiuni organice, coordonate de sistemul nervos și endocrin.

Ereditatea este o funcțiune fundamentală care asigură transmiterea caracterelor la urmași, fiind strâns legată de proprietatea celulelor tinere de a se înmulți și regenera. Jocul complicat al legilor eredității, fenomenele de dominanță și recesivitate, mutațiile și alte mecanisme genetice favorizează și mai mult această variație a caracterelor ereditare. Deși copilul este produsul ereditar al părinților, el este o ființă diferită de ei, având caractere proprii rezultate din unirea – în proporții diferite, a celor două patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se face prin legi generale imuabile, după un adevărat cod genetic. Ereditatea influențează atât forma corpului și structura țesuturilor, cât și funcțiile organice, evoluția și potențialitatea genetică a individului. Cercetarea atentă și metodică a antecedentelor ereditare poate aduce informații prețioase pentru stabilirea diagnosticului și prognosticului unei afecțiuni.

Funcționarea aparatelor și sistemelor organice, condiționează viața și sănătatea fiecărui individ. În ceea ce privește creșterea, sarcina principală este îndeplinită de funcțiile metabolice, care antrenează în efortul lor constructiv și funcțiile digestive, respiratorii și circulatorii. Dezvoltarea este condiționa de adaptarea și perfecționarea tuturor acestor funcțiuni la necesitățile vieții biologice și sociale. Sinergia lor funcțională se schimbă și se restabilește în funcție de sex, în timpul fiecărei perioade de vârstă.

Figura nr. 25. Factorii care condiționează creșterea și dezvoltarea

(Moțet, D., Mârza, D., 1995)

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele nervos și endocrin. O importanță deosebită se recunoaște factorilor endocrini care au o mare influență asupra creșterii în înălțime și freutate, asupra dezvoltării aparatului genital și caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sâni etc.), asupra tipului și gradului de evoluție somatică și organică. Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare și reglare a creșterii și dezvoltării, aflate sub conducerea sistemului nervos central și a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma că sistemul endocrin declanșează acțiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ.

Creșterea somatică se desfășoară pe două direcții:

creștere somatică globală, realizată prin sporirea masei;

creștere somatică diferențiată, realizată prin modificarea formei și funcțiilor țesuturilor și organelor.

Creșterea în greutate este precedată și urmată de o creștere activă în înălțime. Această alternanță corespunde activității ritmice și echilibrate a două constelații hormonale: una anabolică, dominată de vag, care stimulează creșterea ponderală și alta catabolică, dominată de acțiunea simpaticului.

Factorii externi care influențează creșterea și dezvoltarea organismului se pot clasifica în:

Factori care acționează asupra evoluției intrauterine (topografia bazinului, durata sarcinii, felul de viață, alimentația, starea de sănătate, eventualele tratamente medicale – medicamente toxice, iradieri – ale mamei).

Factori care acționează în momentul nașterii (prezentația fătului la naștere, unele manevre medicale sau chirurgicale etc.).

Factori are acționează asupra evoluției extrauterine (micro- și macroclimatul înconjurător – aer, căldură, lumină, umiditate, geoclimatul – așezarea geografică, natura solului, anotimpurile, condițiile de mediu social-economic, educația etc.).

Creșterea și dezvoltarea copilului sunt condiționate și de alimentație, digestie, absorbție, repartizarea și fixarea elementelor plastice în celulele corpului, precum și de utilizarea elementelor plastice în conformitate cu nevoile organismului. La acestea se adaugă valoarea de influențare a activităților motrice care, prin fenomenele de adaptare și supracompensare, ajung să stimuleze (și, într-o oarecare măsură să dirijeze) creșterea și dezvoltarea.

Toate activitățile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar – prin aceasta sunt angajate în activitate respirația, circulația, schimburile nutritive și procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârșește structura funcțională a țesuturilor, stimulează creșterea și dezvoltarea și duce la o bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.

Legile creșterii și dezvoltării

Aceste legi definesc și fundamentează procesele de creștere și dezvoltare ale organismului uman (figura nr. 26).

Figura nr. 26. Legile creșterii și dezvoltării (Moțet, D., Mârza, D., 1995)

5.2. Metode și criterii de apreciere a creșterii și dezvoltării

Metode folosite pentru aprecierea creșterii și dezvoltării

Examenul somatoscopic

Aprecierea creșterii și dezvoltării copiilor și tinerilor se face prin observarea analitică, statică a aspectelor morfologice ale întregului corp și a fiecărei părți separat și, la nevoie, prin probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic, examen care are următoarele caracteristici:

I. Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:

Înălțimii și greutății, armoniei între întreg și părți, atitudinii și comportamentului motric;

Aspectelor morfologice ale tegumentelor și fanerelor, ale țesuturilor subtegumentare, mușchilor, oaselor, articulațiilor – la nivelul întregului corp;

Organelor și funcțiilor acestora, prin observarea formei și volumului cavităților în care sunt cuprinse și a manifestărilor motrice exterioare.

II. Se cercetează apoi caracterele morfologice și funcționale parțiale, pe regiunile și segmentele corpului, astfel:

examinarea părții anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de sus în jos, observând la fiecare regiune și segment abaterile de la normal în ceea ce privește: mărimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformații, sechele etc.), tulburări funcționale decelabile pe baza unor manifestări exterioare, proporționalitatea în raport cu alte regiuni; la fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă și, apoi, pe segmente;

III. Examinarea se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor regiuni sau segmente (de genul exercițiilor corective și hipercorective) și cu o serie de investigații funcționale ale principalelor aparate și sisteme ale organismului.

Examenul antropometric

Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care dau informații în legătură cu creșterea și dezvoltarea celor investigați, pe baza cărora se pot calcula indicii de proporționalitate. Așadar, aceste două modalități de examinare se interpătrund, completându-se reciproc și formând așa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.

Pentru examenul antropometric se folosesc:

cadrul somato-antropometric;

trusa antropometrică, care conține:

panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor și a lungimii segmentelor;

compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);

taliometru, pentru măsurarea înălțimilor (corp, bust);

cântare, pentru măsurarea greutății;

dinamometre, pentru măsurarea forței;

goniometre, pentru măsurarea mobilității;

spirometre, pentru măsurarea capacității vitale etc.

Rezultatele obținute prin măsurători se prelucrează statistic și se compară cu cifrele medii, calculate pe vârste și sexe, sau cu valorile standard ale creșterii și dezvoltării, cunoscute din literatura de specialitate, subiecții putând fi încadrați în trei categorii:

sub cifrele medii sau valorile standard – hipo- sau subdezvoltați;

în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard – normal dezvoltați;

peste cifrele medii sau valorile standard – hiper- sai supradezvoltați.

După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul întregului corp, cât și pe fiecare regiune și segment în parte.

Calcularea indicilor antropometrici și fiziologici

Compararea, asocierea sau raportarea valorilor obținute prin aplicarea examenului antropometric și funcțional între ele, are ca rezultat stabilirea unor indici antropometrici și fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolența, robustețea, proporționalitatea dintre segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai importanți pentru aprecierea creșterii și dezvoltării sunt:

Indicele de corpolență-Bouchard sau de nutriție – Quetelet, se calculează împărțind greutatea (în kg. sau în g.), la talie (în dcm. sau cm.) (G/T)

La adulți, pentru o corpolență medie sau o stare bună de nutriție, fiecărui centimetru din înălțimea corpului trebuie să-i corespundă 400 g. greutate corporală (bărbați) și 390 g. (femei); valoarea indicelui se interpretează astfel:

peste 500 -> corpolență crescută;

între450-500-> tendință de îngrășare;

între 390/400-450 -> zonă normală

între 300-390/400 -> corpolență scăzută;

sub 300 -> nutriție nesatisfăcătoare.

Indicele pulmonar (de rezistență)-Demeny, reprezintă raportul între capacitatea vitală (în cm.3) și greutatea corporală (în kg.) (CV/G) și dă indicații despre măsura în care, la o anumită greutate corporală capacitatea vitală este corespunzătoare; valoarea indicelui se interpretează astfel:

peste 60 -> foarte bun;

între 60-55 -> bun;

între 55-50 -> mediu;

sub 50 -> slab.

Indicele toracic-Erissmann se calculează scăzând din perimetrul toracic mediu, jumătate din înălțimea taliei (Ptm – T/2); acest indice dă indicații privind gradul de dezvoltare a toracelui și proporția între lungimea și grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de aproximativ 5,8 cm. la bărbații adulți și de 3,5 cm. la femei. Abaterile în plus de la aceste valori reprezintă un torace supradezvoltat, iasr abaterilem în minus reprezintă un torace subdezvoltat.

Indicele de proporționalitate-Adrian Ionescu rezultă din scăderea jumătății taliei din înălțimea bustului (B – T/2) și dă indicații despre proporționalitatea dintre trunchi și lungimea membrelor inferioare; la bărbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la femei de 3-4 cm.

Indicele de proporționalitate prezintă variații în funcție de vârstă, astfel:

la trei ani: – aprox. 9 cm., la băieți;

– aprox. 8 cm., la fete;

la pubertate: – aprox. 3 cm., la băieți;

– aprox. 4 cm., la fete;

în jur de 19 ani: – aprox. 4 cm., la băieți;

– aprox. 6 cm., la fete;

Acest indice este mult folosit în pediatrie, pentru cercetarea creșterii normale și depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie și în controlul medical al sportivilor, pentru aprecierea proporționalității corpului.

Criterii de apreciere a creșterii și dezvoltării

Aprecierea creșterii globale a corpului

În lucrările de specialitate, creșterea globală este reprezentată prin indicii de înălțime și greutate.

Înălțimea este influențată mai mult de ereditate și mai puțin de factorii de mediu, de aceea ea reprezintă un factor mai stabil decât greutatea și variază în limite mai restrânse (nu scade decât în cazuri foarte rare).

Înălțimea corpului sau talia este considerată unul dintre principalii indicatori ai creșterii somatice. Valorile taliei se pot împărți în trei grupe: mijlocii, mari și mici, la care se pot adăuga grupele extreme, foarte mari și foarte mici.

Greutatea este un indice foarte labil, care depinde mai puțin de factorii genetici și mai mult de influențele mediului extern (alimentație) și intern (metabilism), fiind deci un indice sensibil și semnificativ pentru funcția metabolică și capacitatea organismului de a fixa sau pierde rezervele nutritive. Evoluția greutății variază în limite mai largi decât a taliei; ea poate să rămână staționară, să crească sau să scadă. Raportate la vârsta cronologică, valorile greutății pot fi medii, mici sau mari, foarte mari și foarte mici.

În viața intrauterină, greutatea și înălțimea corpului cresc intens și progresiv, depinzând în special de starea de nutriție a mamei. După naștere, corpul crește într-un ritm din ce în ce mai lent, însă cu variații individuale din ce în ce mai mari.

Prin raportarea greutății la talie se pot face aprecieri cu privire la gradul de corpolență și armonie în dezvoltarea somatică.

La greutate mai pot fi raportate și alte date morfologice și funcționale, ca de exemplu, capacitatea vitală și forța musculară, aceste raportări ajutând la aprecierea robusteții și vigorii corpului.

S-au făcut numeroase cercetări asupra creșterii copiilor și tinerilor, în urma cărora s-a ajuns la următoarele concluzii (Marcu, V., Dan, M., 2010):

″ritmul și viteza creșterii în înălțime și greutate, ca și succesiunea perioadelor mai active sau mai lente, nu corespund la cele două sexe:

fetele au o creștere mai accelerată în perioada prepubertară și pubertară, când îi depășesc pe băieți, pentru scurt timp, atât în înălțime cât și în greutate, după care creșterea încetinește, oprindu-se înaintea celei a băieților;

la băieți, pubertatea se desfășoară mai târziu și mai încet, dar pentru o durată mai lungă de timp, fapt care permite creșterea în continuare în înălțime și greutate; după 15 ani, băieții ajung fetele din urmă și le depășesc, talia și greutatea continând să crească până la 25-26 de ani.

în desfășurarea procesului de creștere în înălțime și greutate, apar perioade de încetinire sau staganare (paliere sau platouri), distribuite neuniform de-a lungul perioadei de evoluție″.

Aprecierea creșterii segmentare a corpului

Creșterea globală a înălțimii și greutății corpului este rezultatul creșterii segmentelor care îl compun: cap, gât, trunchi, membre superioare și membre inferioare.

Ritmul inegal al creșterii acestor segmente determină schimbări continue în proporțiile corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evoluției au loc în viața intrauterină și în primii ani de după naștere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se produce maturizarea sexuală.

În studiul creșterii segmentare, se cercetează mai întâi capul și gâtul, apoi trunchiul și membrelor superioare și la sfârșit membrele inferioare.

Capul, în viața intrauterină, reprezintă jumătate din lungimea corpului (spre sfârșitul lunii a II-a). În lunile următoare, restul corpului începe să crească repede. La sfârșitul lunii a V-a, capul constituie a treia parte, iar la naștere, a patra parte din corp. La 2 ani, capul reprezintă 1/5, la 6 ani 1/6, la 12 ani 1/7 și la sfârșitul creșterii 1/8 din înălțime. Înălțimea capului crește, după naștere, de aproape două ori; circumferința craniului se mărește în raport cu vârsta: în primul an de viață ea este cu 1-3 cm. mai mare decât perimetrul toracic, devine egală între 1-2 ani, iar mai târziu, valoarea perimetrului toracic depășește cu mult valoarea circumferinței capului.

Creșterea gâtului este lentă în primii 6 ani și mai rapidă spre pubertate. Variațiile în lungime și grosime sunt determinate, în general, de factorii constituționali și de starea de nutriție a organismului.

Trunchiul crește foarte mult în viața intrauterină, ajungând să reprezinte 32-35% din înălțimea corpului; până la 13 ani, creșterea este lentă, devenind apoi din ce în ce mai intensă până la maturitate. Trunchiul crește în înălțime aproape de 3 ori. Lățimea trunchiului (apreciată la nivelul umerilor și bazinului) este relativ mare în viața intrauterină și continuă să crească în primii 6 ani. Înainte de pubertate, creșterea este mai lentă, după care continuă progresiv, până la maturitate. Diametrul biacromial se dublează la 6 ani și se triplează la maturitate.

Spatele se dezvoltă în raport cu creșterea în lungime și înălțime a trunchiului:

în uter, copilul stă ghemuit, iar spatele prezintă o curbură totală cu convexitatea îndreptată posterior;

după naștere, curbura se îndreaptă și în primele luni spatele devine plan;

în primele 3 luni, coloana vertebrală capătă o curbură cervicală cu convexitatea îndreptată anterior (datorită ridicării capului);

în următoarele luni, apare o curbură dorso-lombară cu convexitatea îndreptată posterior (datorită trecerii la poziția așezat);

după 9 luni, apare și curbura lombară cu convexitatea îndreptată anterior (datorită începerii mersului).

Toracele se dezvoltă foarte mult în viața intrauterină. După naștere, în primele luni, toracele crește mai rapid decât restul corpului. Perioada 5-17 ani la fete și 6-18 ani la băieți, denumită și perioada toracelui îngust, reprezintă o fază de evoluție deficitară a dimensiunilor toracelui și a funcției respiratorii. Creșterea perimetrului toracic se consideră terminată în jurul vârstei de 20 de ani.

Bazinul este, la naștere, foarte mic, diametrul său antero-posterior fiind mai mare decât cel transversal. Când copilul se ridică în picioare și merge, bazinul se lărgește și se înclină înainte și în jos. Diametrele bazinului se dublează la 6 ani față de naștere și se triplează la maturitate.

Membrele superioare pot fi urmărite în creșterea lor fie global, fie pe segmentele care le compun. Dimensiunile lor pot fi raportate la cele ale membrelor inferioare, ale trunchiului sau ale corpului întreg. În viața intrauterină membrele superioare sunt mai lungi decât cele inferioare, dar înainte de naștere devin sensibil egale. Lungimea lor se dublează la 4 ani și se triplează la 12 ani, față de momentul nașterii. Creșterea lor în lungime se oprește la 18 ani la fete și la 25 ani la băieți. La naștere, membrele superioare sunt egale în lungime cu trunchiul, pe care îl depășesc la 2 ani, cu 114-116% și la 6 ani cu 123-124%.

Membrele inferioare cresc și se dezvoltă mai mult decât cele superioare, atât în grosime, cât și în lungime, mai ales după naștere. În viața intrauterină, membrele inferioare cresc destul de încet, la naștere ele reprezentând 40% din lungimea corpului întreg și 96% din lungimea trunchiului. Lungimea membrelor inferioare se dublează până la 3 ani, se triplează la 6 ani, crește de 4 ori la 12 ani și de 5 ori la vârstă adultă.

Aprecierea creșterii și dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor și sistemelor organice

Creșterea și dezvoltarea elementelor somatice

a. Pielea și țesuturile subcutanate

După Lassabliere (citat de Marcu, V. și Dan, M., 2010), ″pielea măsoară la noul-născut circa 2300 cm.2 și crește în primul an până la 4550 cm.2. La adult, pielea are o întindere de circa 15000 cm.2 la bărbat și de 11500 cm.2 la femeie″.

Pielea noului-născut este fină, subțire și de culoare roz. Glandele sebacee, bine dezvoltate, secretă abundent. Glandele sudoripare sunt rare și puțin dezvoltate. Aspectul pielii se schimbă cu vârsta și sexul: se modifică grosimea, elasticitatea, culoarea, pigmentația. Dispoziția stratului grăsos subcutanat este asemănătoare la ambele sexe până la 7 ani, dar în preajma pubertății încep să apară diferențieri.

Pielea capului noului născut este acoperită cu păr subțire și rar, care va crește și se va diferenția ca formă, grosime, culoare și ondulație, în funcție de sex, încă din primii ani.

În preajma pubertății apare părul axilar și pubian, crește cantitatea de pigment, se accentuează secreția seboreică și apare acneea juvenilă.

Unghiile, scurte și subțiri la noul născut, se alungesc și se îngroașă în anii următori. După pubertate, pielea, părul și țesuturile subcutanate, capătă caractere juvenile, feminine sau masculine.

Deși greutatea corpului crește de peste 20 de ori de la naștere până la viața adultă, țesutul adipos crește de numai 4 ori.

b. Mușchii scheletici

Creșterea și dezvoltarea lor începe încă din viața intrauterină și se termină după vârsta de 40 de ani. La naștere, musculatura reprezintă aproximativ 23% din întreaga greutate a corpului, la 9 ani ajunge la aproximativ 27%, la 15-16 ani la aproximativ 33%, la 17-18 ani la aproximativ 45%.

Modificările de ordin cantitativ ale mușchilor, se însoțesc și de modificări în compoziția lor chimică; astfel, în timp ce mușchii noului născut conțin multă apă și puține substanțe solide, procentul de substanțe proteice și de săruri minerale crește odată cu vârsta.

Proprietățile fiziologice ale mușchilor (excitabilitate, conductibilitate, contractilitate, tonicitate) cresc progresiv cu vârsta și gradul de antrenament. Elasticitatea scade progresiv, masa și forța musculară cresc progresiv cu vârsta, diferențiat pe sexe.

c. Oasele

Formarea oaselor începe din primele luni de viață intrauterină și durează până la vârsta adultă. Creșterea în lungime se face pe seama cartilajelor diafizo-epifizare, iar creșterea în grosime, pe seama periostului.

În prima copilărie, oasele conțin o mare cantitate de apă și foarte puține săruri minerale. Țesutul osos are, la această vârstă, o structură fibrilară, bogat vascularizată. În copilăria medie, structura fibrilară a oaselor este înlocuită cu o structură lamelară, procentul de apă scade, crescând în schimb sărurile minerale. La această vârstă, procesul de osificare esate foarte avansat, dar nu complet: oasele lungi prezintă zone de creștere care se mențin până la sfârșitul creșterii generale.

Evoluția osificării scheletului, constituie un indice foarte prețios pentru stabilirea vârstei fiziologice a copilului sau tânărului.

d. Articulațiile

Articulațiile încep să se formeze încă din viața intrauterină. Mișcările pe care le face fătul în uter, reușesc în foarte mică măsură să dezvolte sistemul articular; numai funcțiile motoare (de sprijin, de mișcare), de după naștere, reușesc să stimuleze dezvoltarea articulațiilor.

În copilărie, caracterul funcțional dominant al articulațiilor este mobilitatea: la pubertate, cresc extremitățile articulare ale oaselor și se întăresc mijloacele de contenție; după pubertate, crește stabilitatea articulară și se delimitează sensul și amplitudinea definitivă a mișcării.

Creșterea și dezvoltarea aparatelor și sistemelor organice

a. Aparatul respirator

În viața intrauterină, sângele matern asigură oxigenul necesar existenței și creșterii germenului și apoi fătului. La naștere, prin secționarea cordonului ombilical, aportul de sânge se întrerupe și în organismul copilului se acumulează bioxid de carbon, care excită centrii nervoși respiratori și declanșează mecanismul primei respirații proprii.

Înainte de naștere, plămânii sunt strânși în partea superioară și posterioară a toracelui; după primele respirații, ei încep să se lărgească și să coboare în jos și înainte.

În primul an de viață, plămânii cresc intens, mărindu-și volumul de aproape 4 ori. Creșterea lor devine din ce în ce mai lentă, până la pubertate, după care se accelerează din nou, treptat, până la maturitate.

Cantitatea de aer ce se vehiculează prin plămânii copiilor este redusă, deoarece alveolele sunt încă mici și, pentru a compensa acest neajuns, ritmul respirator, la această vârstă, este crescut. Treptat, frecvența respiratorie scade și volumul respirator crește, ajungând la adult de 16-18 respirații pe minut și respectiv 400-500 cm.3 de aer. Capacitatea vitală crește progresiv, ajungând la adult la 4000-5000 cm.3.

b. Aparatul circulator

Aparatul circulator începe să se dezvolte încă din primele luni de viață intrauterină.

De la naștere până la 20 de ani, cordul crește în greutate de 12 ori (creșteri apreciabile în primii doi ani de viață și la pubertate). Volumul inimii crește progresiv, ajungând la adult de 250-300 cm.3. Frecvența cardiacă este mai mare la copii și scade cu vârsta. La pubertate, se constată o ușoară accelerare a contracțiilor cardiace. Tensiunea arterială este foarte scăzută la copiii mici, dar crește progresiv cu vârsta.

Sistemul limfatic este foarte dezvoltat la copii: vasele sunt mai largi, circulația limfei este mai activă, iar ganglionii mai voluminoși decât la adulți. Sistemul limfatic începe să scadă mai ales după pubertate.

c. Aparatul digestiv

Dezvoltarea și perfecționarea acestui aparat se face pe etape. La naștere, aparatul digestiv nu poate digera decât laptele. Către sfârșitul primei perioade, odată cu apariția primei dentiții, poate digera și alte alimente și abia după desăvârșirea celei de-a doua dentiții, organele de digestie sunt capabile să facă față unei alimentații apropiate de cea a adultului. Segmentele tubului digestiv se adaptează treptat la necesitățile funcționale.

d. Aparatul uro-genital

Rinichii noilor născuți și ai copiilor mici sunt relativ grei și funcționează mai intens decât ai adulților. Vezica urinară este mică și situată în abdomen, la noul născut, deoarece bazinul este încă neîncăpător; pe măsură ce acesta își mărește volumul, ea coboară în bazin.

Organele sexuale feminine și masculine încep să se dezvolte în perioada prepubertară și dezvoltarea lor se termină odată cu creșterea. La băieți, după pubertate, se începe în testicole spermatogeneza și secreția hormonilor masculini. Pubertatea se manifestă la fete prin apariția menstruației și secreția hormonilor feminini.

e. Sistemul endocrin

În cadrul sistemului endocrin se disting 4 cicluri funcționale: metabolic, de creștere și dezvoltare, de diferențiere sexuală, de coordonare și echilibru.

În cadrul ciclului metabolic acționează tiroida și paratiroidele, suprarenalele și pancreasul.

Hormonii glandelor cu secreție internă influențează direct sau indirect procesele de creștere și dezvoltare somatică, organică și psihică.

Glandele care contribuie la diferențierile sexuale au fie acțiune inhibitoare (în prima perioadă de creștere), fie una stimulatoare (în timpul și după pubertate).

Din categoria glandelor cu caracter coordonator și de echilibrare funcțională, fac parte glandele endocrine tipice, glandele mixte și formațiile glandelor cu rol neurovegetativ, din tot organismul.

Cele mai multe dintre glande, apar încă din viața intrauterină; evoluția lor este condiționată de rolul pe care îl au de îndeplinit în diferite perioade de viață.

f. Sistemul nervos

Se dezvoltă încă din faza embrionară a vieții intrauterine, începând cu măduva spinării, bulbul și formațiunile nervoase subcorticale. Scoarța cerebrală se găsește incomplet dezvoltată la naștere, cu neuronii centrali nediferențiați, cu fibrele nervoase incomplet mielinizate și cu puține ramificații dendritice. Procesele de diferențiere a celulelor nervoase, de mielinizare a fibrelor și de înmulțire a ramificațiilor se desfășoară intens până la 3 ani și se desăvârșesc până la 8 ani.

g. Organele de simț

Organul vizual este la naștere complet dezvoltat, dar copilul nu vede; după câteva zile încep să apară primele semne care arată că organul vederii a început să funcționeze. Treptat, funcționalitatea organului vizual își mărește aria de cuprindere, se coordonează.

Organul auzului este destul de bine dezvoltat la naștere, dar copilul nu aude; după câteva zile încep să apară primele semne care atestă faptul că organul auzului începe să funcționeze. În timp, se perfecționează treptat, până la vârsta de 12 ani. Dezvoltarea limbajului corect depinde, în mare măsură, de dezvoltarea auzului.

Mirosul se dezvoltă destul de târziu, abia după primul an de viață.

Gustul se dezvoltă mult mai devreme ca celelalte simțuri (apar reacții încă din primele zile).

Simțul tactil, fiind legat de instinctul suptului, se dezvoltă foarte timpuriu, mai ales la nivelul gurii, buzelor, limbii și, în general, a mucoasei bucale. În restul corpului, progresează odată cu simțul văzului și auzului. Acest simț se dezvoltă mai devreme la membrele superioare decât la membrele inferioare.

Simțul termic este bine dezvoltat la naștere.

Se constată că organele de simț nu se dezvoltă izolat sau independent unele de altele. Asociindu-se, ele se întăresc reciproc, se stimulează și se perfecționează. Aceste asocieri duc la îmbogățirea cunoașterii și la declanșarea unor diverse procese psihice.

Aprecierea creșterii și dezvoltării corpului pe vârste și sexe

Creșterea și dezvoltarea copilului se desfășoară în două etape distincte: prenatală și postnatală.

Viața intrauterină începe în momentul în care celula primară, ovulul fecundat, se fixează în mucoasa intrauterină unde, găsind condiții favorabile, crește și se înmulțește. În timpul vieții intrauterine au loc cele mai intense și mai rapide procese de creștere și dezvoltare din întreaga viață a omului (în acest timp se succed: 28 de generații de celule, 15 dintre ele evoluând în primele 8 zile; în primele 15 zile germenul crește de 50 de ori în dimensiunile liniare și de 125.000 ori în volum; de la circa un gram cât cântărește la 2 săptămâni, corpul ajunge la aproximativ 3 kg. la naștere; se admite că greutatea noului-născut este de 500 milioane ori mai mare decât a celulei primare.

Viața extrauterină a fost împărțită schematic în trei etape:

prima etapă, a evoluției, corespunzătoare vârstei de creștere și dezvoltare;

a doua etapă, vârsta maturității;

a treia etapă, involutivă, corespunzătoare vârstei înaintate.

Pentru noi, cea mai importantă este prima etapă care, la rândul ei, se împarte în trei perioade:

copilăria

adolescența

tinerețea

Vârsta copilăriei

Copilăria se împarte în trei părți: copilăria mică, mijlocie și mare.

a. Copilăria mică sau prima copilărie, se împarte în: – perioada de nou-născut

– perioada de sugar

– perioada de copil mic

Noul născut este considerat copilul în primele patru săptămâni de viață. Viața noului născut este dominată de procesele vegetative.

În primele zile se produc modificări importante ale aparatelor cardio-vascular și respirator. La sfârșitul primelor patru săptămâni, la greutatea de la naștere se adaugă un spor de 450-600g., iar la lungime 3-4 cm.; perimetrul craniului se mărește cu 1,5-2 cm., iar al toracelui cu aprox. 3 cm.

În activitatea nervoasă a noului născut, predomină reflexele necondiționate, ereditare, de hrană (mecanismul suptului, înghițirii) și de apărare (mișcările de tresărire a corpului, clipitul, agățarea cu degetele). La mișcările instinctive, se adaugă mișcările organelor (bătăile cordului – din primele luni ale vieții intrauterine; evacuarea excrețiilor – de la naștere), mișcările reflexe (reacții necoordonate și nediferențiate produse de excitații puternice interne sau externe) și cele expresive (plânsul, zâmbetul, agitația caracteristică stărilor de plăcere sau neplăcere). Reacțiile de adaptare se întregesc prin manifestări neuromotoare (copilul începe să se miște limitat din luna a IV-a – a V-a a vieții intrauterine, după naștere aceste mișcări devenind libere și crescând astfel în amplitudine, frecvență și viteză de execuție, dar rămânând tot necoordonate).

Sugar este socotit copilul în primul său an de viață.

În această perioadă, creșterea și dezvoltarea corpului se desfășoară într-un ritm care scade treptat, dar care rămâne totuși cel mai rapid din întreaga perioadă de viață extrauterină. Copilului i se dezvoltă în primele luni capacitatea senzorială și în ultimele luni cea neuromotorie. În această perioadă învață să-și ridice capul, să-l țină ridicat, să-l miște, să se întoarcă de pe spate pe abdomen și invers, să se ridice în poziția șezând, să se târască și, mai târziu, să se ridice în picioare și să meargă.

Gesturile instinctive din primele luni se transformă în mișcări intenționale și acestea, la rândul lor, după 6-9 luni devin mișcări voluntare.

Simțul echilibrului și al coordonării mișcării se câștigă treptat, pe baza experienței repetate.

Copilul mic (1-3 ani) crește mai încet decât sugarul, din punct de vedere somatic, dar se dezvoltă intens organic și psihic. Își dezvoltă o serie de abilități manuale, precum și atenția, imaginația și capacitatea de a imita. Deplasându-se în spațiu își lărgește relațiile cu mediul, își însușește cunoștințe noi și învață să îndeplinească unele acțiuni voluntare.

Se produc schimbări caracteristice pe sexe, astfel: la naștere, indicii somatici arată valori apropiate la cele două sexe (corpolență, robustețe); la 3 ani, la fete, raportul dintre talie și greutate este cu puțin mai mare, trunchiul este mai scurt, perimetrul toracic și lățimea umerilor sunt mai mici.

b. Copilăria mijlocie (3-6/7 ani)

În această perioadă corpul copilului continuă să crească în înălțime și greutate, realizând valori medii aproape egale la ambele sexe. În timp ce talia crește cu valori medii anuale din ce în ce mai mici, greutatea crește cu valori din ce în ce mai mari. Valoarea creșterii capului, trunchiului și perimetrului toracic se reduce în fiecare an, în schimb, valorile creșterii membrelor se măresc. Lățimea bazinului rămâne în continuare mai mică decât lățimea umerilor.

Funcțiunile organice se îmbogățesc, iar indicii fiziologici arată o capacitate de adaptare din ce în ce mai bună.

Dezvoltarea psihică face progrese mari. Diferențele dintre sexe sunt foarte mici în ceea ce privește asimilarea de cunoștințe, gândirea, emotivitatea și chiar voința, dar apar deosebiri accentuate în ceea ce privește comportamentul și unele deprinderi motrice.

Bilanțul creșterii globale arată diferențe foarte mici între cele două sexe.

c. Copilăria mare, începe la 6/7 ani și se încheie la 10/11 ani.

Creșterea corpului urmează ritmul încetinit din perioada precedentă, valorile medii anuale și media celor patru ani rămânând foarte apropiate la ambele sexe. Spre sfârșitul acestei perioade apar primele modificări în sistemul endocrin și nervos, care preced procesele pubertare. Dezvoltarea scoarței cerebrale și perfecționarea funcțiilor psihice, favorizează activitatea școlară.

Încă de la această vârstă, fetele au o tendință de accelerare a creșterii taliei, raportul dintre bust și membrele inferioare și dintre perimetrul toracic și trunchi având aceeași tendință.

Vârsta adolescenței

Adolescența începe în perioada prepubertară, se manifestă din plin în perioada pubertară și continuă în perioada postpubertară. Durata și ritmul schimbărilor ce caracterizează perioada adolescenței variază destul de mult la cele două sexe; evoluția este mai scurtă și ritmul mai accelerat la fete decât la băieți.

a. Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10/11 ani și durează, la fete în medie doi ani, până la 12/13 ani, iar la băieți patru ani, până la 14/15 ani.

La ambele sexe, prepubertatea se caracterizează printr-o creștere rapidă în înălțime, însă fără o creștere corespunzătoare în greutate. Oasele lungi și subțiri, musculatura insuficientă și articulațiile prea mobile, favorizează producerea atitudinilor deficiente ale corpului și oboseala prematură la efortul fizic. Astfel de discordanțe se mai observă și la creșterea în lungime a segmentelor și la creșterea în greutate a organelor, fapt care explică nu numai schimbarea proporțiilor corpului, ci și dezechilibrul dintre creșterea somatică și dezvoltarea organică. Aceste discordanțe se însoțesc de tulburări funcționale și psihice, care se încadrează, de regulă, în așa numitele "crize pubertale".

Fenomenul cel mai remarcabil ce se produce în această perioadă este accelerarea creșterii în înălțime și greutate, a cărei intensitate este mai mare la fete decât la băieți. Această accelerare începe la 11 ani și durează, pentru înălțime, până la 13 ani și pentru greutate, până la 14 ani. Este unicul moment din evoluția omului, când cele mai reprezentative valori somatice sunt mai mari la fete decât la băieți și când curba creșterii taliei și greutății fetelor depășește, pentru 3-4 ani, curba băieților. Depășirea băieților de către fete, nu se limitează la valorile staturale și ponderale. În perioada prepubertară, la fete se observă o tendință de dezvoltare a întregului organism și de accentuare a diferențelor față de băieți.

Preubertatea la fete se anunță prin modificări ale caracteristicilor sexuale și, în special, prin creșterea sânilor, prin apariția treptată a părului pubian (care precede cu circa 9 luni apariția primei menstruații) și axilar. Caracterele sexuale secundare apar mai târziu la băieți, mai lent și mai discret decât la fete.

b. Perioada pubertară ocupă un interval de timp cuprins între 12/13 și 15/16 ani la fete și între 14/15 și 17/18 ani la băieți. Poate fi însă mai lungă sau mai scurtă, după durata proceselor și fenomenelor complexe, care transformă copilul în adolescent.

Accentuând importanța dezvoltării organelor sexuale, se folosește ca prim punct de plecare al pubertății, apariția menstruației la fete și a secreției spermatice la băieți.

Unele țesuturi și organe cresc și se dezvoltă mai intens, altele își încetinesc ritmul, iar altele, devenind inutile, își încetează activitatea și involuează.

În creșterea somatică se produc în continuare modificări care acentuează diferențele dintre fete și băieți. Creșterea în înălțime încetinește progresiv la fete, în timp ce la băieți se produce o accelerare care restabilește raporturile dinaintea fazei prepubertare. Creșterea în greutate continuă să fie intensă până după pubertate, mai ales la fete.

La pubertate se schimbă ritmul creșterii segmentare și se stabilesc definitiv proporțiile corpului.

Se realizează la ambele sexe o convergență și o reliefare a caracterelor fizice și organice. După creșterea accelerată în înălțime urmează, pe baza legii alternanțelor, o intensificare a creșterii organelor și o dezvoltare a funcțiilor respective. Sistemul nervos se dezvoltă în continuare, ajungând la punctul culminant al evoluției sale, se echilibrează.

c. Perioada postpubertară. După ce în perioada pubertară s-a reglat ciclul menstrual la fete și s-au dezvoltat organele genitale la băieți, urmează un stadiu de consolidare morfologică și funcțională, care durează unul sau doi ani. În acest timp, curbele creșterii în înălțime ale celor două sexe se despart, indicând pentru fete un nivel constant al valorilor taliei, iar pentru băieți o creștere lentă a acestora. Curbele creșterii greutății, continuă să urce la ambele sexe, indicând o împlinire a corpului prin creșterea mai mult în grosime a oaselor, prin dezvoltarea țesutului conjunctiv, grăsos, muscular. Prin creșterea diametrelor și perimetrelor, corpul se apropie de dimensiunile omului tânăr. Proporțiile dintre segmente se fixează și rămân definitive. Organele ajung la dimensiuni normale, iar funcțiile lor se încadrează în sinergia globală a organismului. Sistemul nervos, ajuns la un nivel corespunzător de dezvoltare, controlează și reglează acest complex funcțional.

Vârsta tinereții

Este etapa de încheiere a creșterii și dezvoltării generale a corpului, precum și a pregătirii pentru viața adultă. Corpul pierde caracteristicile adolescentului, fetele îmbracă morfologia feminină, iar băieții pe cea masculină. Are loc maturizarea sexuală, la tinere se diferențiază formele grațioase ale corpului, trăsăturile fine și vocea caracteristică, iar la tineri se diferențiază creșterea bărbii și mustăților, vocea groasă, robustețea bărbătească.

Viața psihică a tineretului este dominată de preocupări superioare intelectuale și morale, de interese afective puternice și de necesitatea pregătirii pentru viață.

5.3. Deficiențele de creștere și dezvoltare

Generalități

″Prin deficiențe și tulburări de creștere și dezvoltare se înțeleg abaterile de la normal ale creșterii somatice și dezvoltării organice și psihice, în perioadele de evoluție″ (Șerbescu, C., 2011).

Deficiențele în creșterea înălțimii și greutății corpului sunt abateri de la normal care se pot constata comparând între ei copiii, adolescenții și tinerii de aceeași vârstă și sex. Se consideră normală înălțimea și greutatea care se încadrează între cifrele medii stabilite pe vârste și sexe. Pe cei care prezintă valori ale înălțimii mai mari decât media îi numim suprastaturali, pe cei cu valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutății îi numim supraponderali, pe cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste două componente, înălțimea și greutatea, în noțiunea de constituție somatică, putem vorbi de valori somatice medii la normosomi (eurisomi), de valori scăzute la hiposomi și crescute la hipersomi. Valorile extreme se încadrează în noțiunile de nanosomi (pitici) și giganți (uriași).

Deficiențele prin insuficiența creșterii în înălțime a corpului

Hiposomia este o deficiență ușoară atunci când creșterea corpului se face proporțional, când funcțiile organice se desfășoară normal și când valorile înălțimii și greutății rămân mai mici din cauza întârzierii creșterii.

Nanosomii sau piticii sunt deficienți nu numai prin talie foarte mică și greutate scăzută, ci mai ales prin caracterele morfologice și funcționale care însoțesc această creștere insuficientă. În această categorie sunt incluse:

Subnanismul, poate fi de origine organică (hepatică, intestinală, renală, respiratorie etc. Formele mai ușoare de întârziere a creșterii în înălțime se produc datorită carențelor alimentare.

Nanismul primar este o deficiență congenitală sporadică sau familială; proporțiile corpului rămân normale și pubertatea se produce la timp.

Nanismul hipoplazic este atribuit unor influențe nefavorabile în viața intrauterină sau după naștere; proporțiile corpului rămân normale, prezintă deseori tulburări ale aparatelor respirator, cardio-vascular și digestiv.

Nanismul secundar este atribuit unor cauze care influențează organismul în creștere la un moment dat. Copilul se naște și evoluează normal până la aprox. 4 ani, după care datorită unor boli, sau fără o cauză cunoscută, ritmul creșterii și dezvoltării încetinește brusc ("piticii infantili"). Proporțiile corpului nu mai corespund vârstei, iar dezvoltarea organică și psihică rămân infantile.

Nanismul total este provocat de oprirea creșterii și dezvoltării întregului corp, însoțită de o stare de debilitate accentuată și de scăderea vitalității. Este o formă rară de deficiență a creșterii staturale.

Nanismul distrofic este provocat de tulburări grave ale aparatului digestiv sau de alte boli debilitante (rahitismul stă de multe ori la baza acestor deficiențe).

Nanismul prin distrofie osoasă este provocat de o întârziere în creșterea scheletului, datorită încetinirii procesului osteogen, din cauza unor condrodistrofii sau disostoze.

Nanismul endocrin este reprezentat prin formele tireogene, hipofizare și timice (nanism tireogen, hipofizar, timic).

Nanismul mongoloizilor (maladia Langdon-Down), se datorează unei aberații cromozomiale a celulei germinale, care ar putea prezenta un cromozom în plus. Acești copii pot avea o stare de nutriție satisfăcătoare, însă dezvoltarea lor mintală este întotdeauna deficitară.

Nanismul prin tulburări nervoase se datorează îndeosebi encefalopatiilor care se pot produce înainte, în timpul sau după naștere.

Deficiențe prin creștere ponderală insuficientă

Insuficiența ponderală primară (greutatea corpului insuficientă încă din viața intrauterină) este condiționată de nașterea prematură, de imaturitate sau de debilitate congenitală.

Insuficiența ponderală secundară (greutatea nu crește în ritmul potrivit, paralel cu înălțimea, întârzie în creștere sau scade temporar) se datorează tulburărilor digestive și de nutriție, acute și cronice, tulburărilor de metabolism, anorexiei de natură organică sau psihică, care duc la scăderea în greutate, sau unor afecțiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului, vaselor și sângelui, boli constituționale ale stomacului și colonului, boli cronice ale ficatului și splinei, paraziți intestinali sau ai căilor biliare, boli ale rinichilor și căilor urinare, care dau debilități fizice și organice.

Trebuie menționată cașexia (maladia Simonds), care este o stare de denutriție gravă, cu slăbirea accentuată a membrelor, care apare mai ales la fete în perioada pubertară și care este provocată de o anorexie nervoasă și mintală.

Deficiențe prin exces sau precocitate în creșterea staturii

Hipersomia se produce printr-o creștere rapidă și prematură, printr-o intensă accelerație a ritmului creșterii. Creșterea se prelungește în timp dincolo de limitele ei normale. Aceste deficiențe apar mai rar și sunt socotite mai puțin grave decât hiposomiile sau nanismul.

Hipersomii nu sunt considerați deficienți atunci când corpul lor crește proporțional, organele și funcțiile lor fac față necesităților vârstei și când au o dezvoltare psihică normală.

Din categoria hipersomiilor ca deficiențe prin exces a creșterii în înălțime, fac parte:

Gigantismul primar (hipersomia primară) este congenital și familial. dezvoltarea organelor și cea psihică sunt normale, pubertatea se produce la timp, corpul este proporțional.

Gigantismul secundar (hipersomia secundară) se poate produce după vindecarea unor boli care au frânat creșterea. Creșterea în înălțime este însoțită de o creștere în greutate și chiar tendință de îngrășare, putând realiza "gigantismul hipertrofic".

Gigantismul endocrin este realizat de excesul de hormoni somatotropi ai hipofizei, de atrofia sau hipofuncția gonadelor, sau de hiperfuncția timusului (gigantism hipofizar, hipogonadic, timic).

În ceea ce privește deficiențele prin precocitate în creșterea staturii, printre acestea se numără:

Pubertatea precoce de origine hipofizară și nervoasă, care constă în creșterea și dezvoltarea precoce a glandelor sexuale și creșterea rapidă a înălțimii și greutății corpului. Datorită osificării premature a cartilajelor de creștere a oaselor lungi, creșterea se oprește la puțin timp după pubertate.

Pubertatea precoce de origine epifizară, este o pubertate adevărată, cu maturație sexuală completă. Creșterea corpului și osificarea cartilajelor de creștere se încheie mai devreme, așa încât, la vârsta adultă, talia este mai scurtă decât cea normală.

La băieți, se poate produce, în urma unor procese patologice cerebrale, o macrogenitosomie precoce.

În cazul unor tumori ale glandelor sau ale corticalei suprarenale, se produce o falsă pubertate precoce, în care nu există ovulație sau spermatogeneză.

Deficiențe prin creștere ponderală excesivă

Deficiențele prin creștere ponderală excesivă sunt reprezentate de diversele tipuri de obezitate. ″Obezitatea este acumularea în exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor cauze funcționale (supraalimentație, inactivitate fizică) și patologice (predispoziții ereditare și familiale, cauze digestive și metabolice, endocrine și nervoase sau asocieri ale acestora)″ (Mota, M., Dincă, M., 2010).

Clasificarea tipurilor de obezitate se face în funcție de diferite criterii, astfel:

După cantitatea depozitelor grăsoase: obezitate mică (10% peste greutatea ideală), mijlocie (20% peste greutatea ideală) sau mare (30% peste greutatea ideală);

După dispunerea depozitelor grăsoase: obezitate generală sau parțială;

După asocierea unor modificări în compoziția sângelui : obezitate anemică (cu scăderea cantității de hemoglobină) și obezitate pletorică (cu creșterea numărului de hematii);

După gradul de gravitate: obezitate benignă (mai puțin gravă) și malignă (mai gravă);

După factorii care o generează:

Obezitatea noului născut este o formă primară, benignă, generală, de grad mijlociu, determinată de factori ereditari sau constituționali și de condiții favorabile de dezvoltare intrauterină.

Obezitatea copilului mic este, de cele mai multe ori, o formă secundară, generală, mică sau medie, datorată supraalimentației sau apărând după vindecarea unor boli.

Obezitatea adolescentului începe în perioada prepubertară sau mai devreme și este o obezitate mică sau medie, care involuează cu vârsta.

Obezitățile endocrine sunt asociate întotdeauna cu leziuni ale centrilor nervoși din creier, realizând sindroame mixte neurohormonale (sindromul adipozogenital, sindromul Cushing, obezitatea gonadică, obezitatea tiroidiană).

Obezitățile prin cauze diverse și asociate se produc după encefalopatii infantile (sindromul Laurence-Biedl), meningite, poliomielite etc.

Deficiențe prin creșterea neproporțională a staturii

Disproporțiile și disarmoniile de creștere se produc datorită fie unor cauze ereditare, fie altor cauze care acționează în viața intrauterină sau extrauterină. Ele pot fi globale sau parțiale, definitive sau trecătoare și pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau hipersomia.

Deficiențele care interesează corpul întreg sunt: acondroplazia, acromegalia și acromicria.

Acondroplazia (nanismul disproporționat) este forma tipică de scurtare a corpului asociată cu creșterea neproporțională a membrelor. Această deficiență este determinată de unele procese patologice localizate mai ales la oasele lungi ale membrelor. Boala este congenitală și familială. Funcțiile vegetative și viața psihică se desfășoară la nivel mediu.

Acromegalia este o distrofie osoasă care produce creșterea disproporționată a corpului. Boala a fost definită de Pierre Marie ca o hipertrofie necongenitală a extremităților membrelor superioare și membrelor inferioare, asociată cu deformații cranio-faciale.

Acromicria este o deficiență care realizează un tablou clinic invers acromegaliei. Creșterea este tulburată de atrofia scheletului și a tuturor țesuturilor de la nivelul extremităților (mâini, picioare), care prezintă un volum mic și o cianozare permanentă.

Deficiențele parțiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioară și cea inferioară, dintre partea dreaptă și cea stângă și dintre segmentele simetrice ale corpului. Se mai pot constata disproporții între cap și trunchi, între membrele superioare și membrele inferioare. La acestea se adaugă o serie de defecte în forma și structura elementelor somatice și organice, ca: aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme, paramorfisme, alungiri, scurtări, îngroșări, subțieri, creșteri asimetrice și inegale (gigantism segmentar).

Asimetriile sunt deformații destul de frecvente. Creșterea exagerată poate fi determinată de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronică a cartilajelor osteogenetice (gigantism local). Întârzierea în creștere este provocată de procese paralitice sau traumatice, care produc o atrofie cu scurtarea și subțierea oaselor. Deviațiile și deformațiile capului și gâtului, ale trunchiului și coloanei vertebrale, ale centurii scapulare și membrelor superioare, ale bazinului și membrelor inferioare, favorizează creșterea și dezvoltarea asimetrică a elementelor aparatului de sprijin și mișcare.

Leziunile traumatice grave, intervențiile chirurgicale sau ortopedice și toate procesele patologice care modifică forma, structura și funcțiunile corpului (amputații, anchilozări, cicatrici profunde și întinse, etc.) pot deveni cauzele unei creșteri și dezvoltări asimetrice.

Deficiențele dezvoltării morfofuncționale globale

Încetinirea, întârzierea, grăbirea sau devierea proceselor și fenomenelor de evoluție, pot să producă deficiențe morfofuncționale importante.

Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat, care pot să producă o alterare a armoniei morfologice și o tulburare a sinergiei funcționale. Alteori, întregul complex morfofuncțional este împiedicat să funcționeze normal.

Încetinirile și opririle în evoluție prelungesc durata unei perioade de creștere și dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei următoare. Se folosește frecvent noțiunea de întârziere în dezvoltare, iar caracterelor involuate li se dă numele perioadei din care provin (puerilism, infantilism – când se definește o rămânere în urmă globală -, sau caractere puerile, infantile – când acestea apar la vârsta adolescenței sau tinereții).

Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcții, sau chiar la evoluția prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor secundare sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parțială și chiar îmbătrânire precoce).

Devierile de la normal în evoluția organismului pot să provoace modificări în sensul feminizării băieților și a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).

Rezumat

Prin ″creștere și dezvoltare se înțelege complexul dinamic de procese și fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluția sa, de la naștere și până la maturitate″ (Șerbescu, C., 2011).

Aceste noțiuni, deși au o bază comună și apar ca aspecte ale aceleiași evoluții morfo-funcționale, prin conținutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creșterea se desfășoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulțirii celulelor, țesuturilor, fibrelor musculare etc. și poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălțimii, greutății, diametrelor, perimetrelor ș.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă și procesele de creștere și funcționalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferențierile caracterelor morfologice și funcționale ale țesuturilor, prin perfecționarea și adaptarea progresivă a aparatelor și sistemelor, prin evoluția complexă și integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.

Creșterea și dezvoltarea corpului sunt condiționate de factori endogeni (interni) și exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieții, având o intensitate sporită în copilărie și tinerețe.

Cele 5 legi ale creșterii și dezvoltării ghidează kinetoterapeutul în procesul de apreciere a creșterii și dezvoltării copiilor și îl ajută să stabilească un diagnostic funcțional corect.

Principalele metode de apreciere a creșterii și dezvoltării sunt: examenul somatoscopic, examenul antropometric și calcularea indicilor antropometrici și fiziologici.

Corelând toate aceste date cu cele obținute în cadrul aprecierii creșterii globale și segmentare a corpului, a aprecierii creșterii și dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor și sistemelor organice și a aprecierii creșterii și dezvoltării corpului pe vârste și sexe, kinetoterapeutul poate avea o imagine corectă a evoluției copilului și poate identifica mai ușor eventualele abateri de la valorile medii stabilite de literatura de specialitate pe categorii de vârstă și sex.

Prin ″deficiențe și tulburări de creștere și dezvoltare se înțeleg abaterile de la normal ale creșterii somatice și dezvoltării organice și psihice, în perioadele de evoluție″ (Șerbescu, C., 2011).

Categoriile de deficiențe și tulburări de creștere și dezvoltare care trebuie cunoscute și luate în considerare în momentul în care se realizează aprecierea creșterii și dezvoltării copiilor sunt: deficiențele prin insuficiența creșterii în înălțime a corpului, deficiențe prin creștere ponderală insuficientă, deficiențe prin creștere ponderală excesivă, deficiențe prin creșterea neproporțională a staturii, deficiențele dezvoltării morfofuncționale globale.

Evaluare

Tema de control nr. 3:

Bibliografie

Marcu, V., Dan, M. (coord.), 2010, Manual de kinetoterapie, Editura Universității din Oradea, Oradea

Mota, M., Dincă, M., 2010, Patologia Nutrițional Metabolică, Editura Medicală Universitară, Craiova

Moțet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exercițiului fizic în Kinetoterapie (Activități motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

Șerbescu, C., 2011, Kinetoterapia deficiențelor fizice, Editura Universității din Oradea, Oradea