Bazele Teoretice, Reglementarile Dreptului de Proprietate Privata

Fiind o categorie complexă, proprietatea privată, poate fi interpretată în mai multe sensuri: ca bază a sistemului economic, ca libertate publică, ca drept subiectiv real.

În sensul său economic, proprietatea exprimă o relație socială de apropiere de către oameni a bunurilor materiale.

Drept categorie economică, proprietatea privată reflectă relațiile dintre oameni în procesul de producție și de repartiție a bunurilor materiale. Proprietatea privată caracterizează în ale cărui mîini se află mijloacele de producție și cărui interes servesc. Astfel, sub aspect economic, proprietatea privată exprimă o relație de apropiere, de însușire a premiselor materiale ale unui proces de producție. Cînd însușirea respectivă este determinată prin acte normative, ocrotită și garantată de către stat, proprietatea privată îmbracă un veșmânt juridic, devenind astfel și o categorie juridică. Sub aspect juridic, proprietatea își găsește exprimarea atât în dreptul de proprietate, cît și în întregul sistem economic al societății.

Ca și multe alte fenomene și categorii sociale, proprietatea nu rămîne neschimbată, ci e supusă unui flux continuu. Mai mult decât atât, la etapa actuală proprietatea devine o categorie primordială care tot mai mult se evidențiază din multiplele probleme sociale, iar dreptul la proprietate privată e consacrat ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

Așa dar, ca noțiune economică, proprietatea desemnează relațiile dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor, în scopul desfășurării unor activități de producție și de consum.

Analiza categoriei economice a „proprietății” o corelăm cu concepția asupra „dreptului” ca factor obiectiv, care exclude tratarea arbitrară, prin ignorarea legilor economice obiective, a problemelor economice influențate de aceste legi. Fiind o categorie economică primară, noțiunea „proprietate” poate fi examinată independent de alte categorii economice, majoritatea cărora comportă un caracter secundar (indici economici, relații sociale, relații de muncă, preț, valoare ș.a.). Mai mult decât atât, examinarea altor probleme economice, în particular din domeniul social și al relațiilor de muncă, a arătat că la baza perceperii juste practic a tuturor problemelor economice se află concepția obiectivă asupra „proprietății”, cea mai importantă categorie economică, care determină problemele juridice și legislative în domeniul relațiilor sociale și al relațiilor de muncă, care condiționează repartiția bunurilor rezultate din activitatea de producție.

Din punct de vedere economic orice raport de însușire a unor bunuri constituie un raport de proprietate, dar numai acele relații de apropriere care sînt reglementate prin lege capătă caracterul de raport juridic de proprietate. Proprietatea, ca premisă a oricărei activități economice, adică a funcționării motorului oricărei societăți, nu putea rămîne în afara sferei de reglementare a dreptului, căci finalitatea dreptului constă anume în organizarea și asigurarea funcționării societății. Etapa de dezvoltare economică a unei societăți impune atît fixarea categoriei bunurilor ce pot forma obiect al dreptului de proprietate, cît și regimul juridic aplicabil acestora.

Astfel, proprietatea ca realitate economică și socială a constituit premisa nașterii dreptului de proprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementărilor edictate de acesta.

Noțiunea de “drept de proprietate” urmează a fi utilizată în sens obiectiv și în sens subiectiv.

În sens obiectiv, dreptul de proprietate desmnează ansamblul normelor juridice, care privesc proprietatea în sensul larg al termenului, în acest sens, dreptul de proprietate este o instituție juridică.

În sens subiectiv, dreptul de proprietate are următoarele accepțiuni:

lato sensu – se înțelege dreptul de proprietate asupra oricăror bunuri, fie corporale sau incorporale;

stricto sensu – se înțelege dreptul de proprietate supra bunurilor corporale mobile sau imobile, ca drept patrimonial, drept real, absolut, etc.

În articolul 46 al Constituției RM este reglementat: Dreptul la proprietate privată și protecția acesteia. Și deși legiuitorul în articolul respectiv nu arată expres care poate fi titularul acestui drept el ușor se subînțelege reieșind din denumirea Capitolului II al acesteia Drepturile fundamentale ale omilui. Deci, în această lege fundamentală nu este dată o definiție dreptului de proprietate privată, dar în literatura juridică sunt aduse mai multe definiții de diferiți autor.

Susținem definiția conform căreia: Dreptul de proprietate privată reprezintă acel drept real, care aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice, în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosința și dispoziția asupra unor bunuri, mobile sau imobile, care se află în circuitul civil în condițiile stabilite de legislația în vigoare, având următoarele caractere: real, perpetuu, absolut, exclusiv, sesizabil, alienabil, prescriptibil.

Pînă în prezent, în literatura de specialitate nu există o concepție unanimă privind definirea dreptului de proprietate privată. Posibil, aceasta se datorează și importanței majore a termenului ce urmează a fi definit. Marea majoritate a autorilor definesc dreptul de proprietate privată prin atributele acestuia. Totuși în doctrină, îndeosebi în doctrina occidentală, determinarea clasică a împuternicirilor proprietarului ca triadă de împuterniciri provoacă critici grave. Creșterea numărului de restricții ale dreptului de proprietate privată, dezagregarea lui în drepturi parțiale care există de sine stătător, transformarea drepturilor necorporale într-un obiect comun al proprietății demonstrează foarte clar caracterul învechit (perimat) și inaplicabil al tratării conținutului dreptului de proprietate privată ca totalitate de drepturi ce vizează posesia, folosința și dispoziția. Important este să evidențiem că doar proprietarul are dreptul de a dispune cu bunul fără a-l avea în posesie. Este absolut clar că folosința, înțeleasă ca drept de a extrage din lucruri particularitățile utile este absolut fără sens referitor la hîrtiile de valoare.

Cecul, de exemplu, reprezintă o valoare patrimonială, iar dreptul de proprietate asupra lui este justificat doar din cauza că, în baza acestui document, de la bancă poate fi cerută achitarea sumei bănești indicate în el. Cu alte cuvinte, dreptul de folosință se realizează în acest caz prin dreptul de creanță.

Se propun modele alternative de împuterniciri ale proprietarului, în care conținutul dreptului de proprietate privată apare ca un catalog de elemente posibile (peste 10 la număr). Totodată, fiecare drept concret de proprietate poate cuprinde numai cîteva dintre ele, prezentînd „un mănunchi” de drepturi. Potrivit lui A. M. Honore, în expunerea lui V. A. Kikoti, în componența proprietății se disting unsprezece drepturi: de posesie (inclusiv asupra bunului nematerial); de folosință; de gestiune, adică adoptarea deciziei privind subiectul și modul în care poate fi folosit; dreptul de a obține venit din utilizarea personală a bunului și din permisiunea acordată altor persoane de a-1 folosi; dreptul de înstrăinare, consum, irosire, modificare sau lichidare a bunului; dreptul de securitate, adică imunitatea la expropriere; dreptul de cedare (transmitere) a obiectului; termenul nelimitat; interdicția pentru utilizarea nocivă, adică obligația de a evita utilizarea obiectului în detrimentul sănătății altor persoane; ca sancțiune, adică posibilitatea de a confisca bunul pentru plata unei datorii; caracterul restant, existența unor reguli care asigură restabilirea drepturilor încălcate (nu a dreptului de proprietate în totalitate). L. Becker, fiind de acord în principiu cu A. M. Honore, a efectuat niște calcule, din care rezultă 1500 de variante ale drepturilor proprietarului.

Savantul rus Sklovski considera că definirea proprietății prin intermediul unei enumerări este un indiciu al limitării dreptului, este descoperirea directă a deficienței potențiale, deseori existente a acestui drept. Prin prăbușirea ideii de proprietate se poate explica triumful concepției triadei după regula, perfect formulată de Lao Tzi: „Cînd întregul s-a spart, cioburile cer identificare”. Nu este întîmplător faptul că, după ce proprietatea a fost repusă în valoare, critica acestei concepții s-a intensificat substanțial.

Este important faptul că, în principiu, din punct de vedere tehnic nu poate exista o enumerare exhaustivă. În caz contrar, se va cheltui multă energie pentru a combate, într-o luptă inutilă, această enumerare, fie „adaptînd” la triadă, fie „eliminînd” din ea sau din orice altă enumerare fenomene concrete ale vieții. Cu atît mai mult nu are sens a căuta esența proprietății în triadă sau în orice altă enumerare detaliată a drepturilor.

Cel mai mare neajuns al metodologiei, potrivit căreia esența proprietății este cuprinsă în elementele triadei, rezidă în opinia persistentă despre echivalența „drepturilor de posesie, de folosință și de dispoziție” în orice situație. Ca rezultat, atât în teoria dreptului, cât și în jurisprudență se sesizează rar diferența dintre posesia obiectului de către proprietar, arendaș sau custode, că atitudinea lor față de obiect, motivația și comportamentul lor sînt diferite. Dacă proprietarul este liber, lipsit de griji, atașat de obiectul care îi aparține, își face un plan de viitor privind acest obiect, atunci arendașul tinde să exploateze obiectul la maximum și să obțină cîștig momentan, este îngrijorat de uzura acestuia și de gîndul că reparațiile pe care le efectuează sînt pentru obiectul altuia. Pentru custode posesia obiectului în general este lipsită de sens. Persistă sentimentul că obiectul nu-i aparține, este un bun străin, servind doar ca o sursă de neliniște. Însă din punctul de vedere al triadei în toate cele trei cazuri „dreptul de posesie” este același. Evident, este imposibil a înțelege sensul autentic al dreptului atîta timp cît nu se percepe diferența dintre dreptul de posesie (sau folosință) în diverse situații juridice, în funcție de gradul de apartenență al bunului.

Nu există nici o îndoială că activitatea proprietarului în lumea sa materială, indiferent de noțiunile prin care aceasta este descrisă, fie posesie sau folosință, întotdeauna va fi calitativ și principial nouă, comparativ cu comportamentul într-o lume materială străină, aparținînd altor persoane. Este absurdă ipoteza că drepturile cedate de proprietar altor persoane sînt aceleași drepturi pe care le deținea proprietarul.

Or, sensul triadei constă în faptul că elementele componente ale acesteia, „drepturile”, din punct de vedere calitativ, par a fi egale și nu suportă nici un fel de modificări la transmiterea lor, ca urmare, toată bogăția relațiilor de drept se reduce la diverse variante ale unei mozaici simple, formate din trei elemente identice, iar flexibilitatea și multiaspectualitatea vieții este substituită prin scheme lipsite de viață. Însă atunci cînd, conducându-ne de adevărurile vieții și ale dreptului, descoperim varietatea și multitudinea proprietății lor și diverselor utilizări ale acestora în funcție de gradul de posesie, întreaga valoare a triadei se risipește în mod firesc și rămîn doar dificultățile și incomoditățile legate de ea, după cum consideră savantul rus Sklovskii K..

Această concepție își găsește reflectare și în lucrările savantului rus A.V. Venediktov, care susține că atributele dreptului de proprietate privată – posesia, folosința și dispoziția – atât în parte, cât și în ansamblu, nu redau nici amploarea dreptului de proprietate privată, nici esența sa.

Așa dar, definirea dreptului de proprietate privată doar prin atributele sale nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social-economic, nici una din perspectivele citate nefiind îndestulătoare pentru a ilustra rolul uriaș jucat de instituția proprietății private în istoria omenirii, precum și relația indestructibilă dintre individ și proprietate, demonstrată de pornirea aproape instinctuală a persoanei umane spre exercițiul verbului a avea. Relația dintre individ si proprietate este mult mai complexă decât o pot descrie demersurile strict tehnice, fie ele economice sau juridice.

Hegel afirma că abia în proprietate persoana este ca rațiune, iar voința individului capătă existență în fapt numai prin proprietate. Astfel poate fi explicată legătura dintre proprietate și ideea de individualitate, de personalitate, s-a afirmat chiar că proprietatea face parte integrantă, într-un sens larg, desigur, din personalitatea subiectului de drept, ea se confundă cu dreptul de a fi al personalității juridice – în sensul de calitate de subiect de drept – drept ireductibil, care stă la baza oricărui sistem juridic democratic.

De aici și legătura dintre proprietate privată și un atribut esențial al personalității umane: libertatea. Relația dintre proprietate și libertate este atât de strânsă, încât nu rareori între ele s-a pus semnul egalității: proprietatea înseamnă libertate; și chiar dacă această relație de egalitate ar fi contestată, însă nu ar putea fi negat rolul proprietății de garant al libertății moderne, ceea ce face aceste două categorii indisociabile.

Sklovski susține că dacă nu are sens să căutăm esența proprietății în drepturile proprietarului (în elementele triadei), înseamnă că trebuie să apelăm la altceva. Substanța sa autentică trebuie să conțină acele calități care disting proprietatea de alte fenomene juridice, iar acestea, după cum se știe, sînt caracterul exclusiv, absolut, deplin ș.a..

În acest sens Venedictov susține că esența dreptului de proprietate e în atitudinea față de obiectul proprietății ca față de „al său”, proprietarul exercitând acest drept în putere proprie și în interes propriu. De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său „în interesul propriu”, respectiv, este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate conform propriului său interes.

În doctrina națională Sergiu Baieș afirmă că la definirea dreptului de proprietate urmează să avem în vedere atît împuternicirile, cît și puterea reală dată și garantată proprietarului de legislația în vigoare. În acest context, particularitățile dreptului de proprietate privată constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie și în interes propriu. Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce cei ce exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute. Numai astfel poate fi determinată poziția specifică a proprietarului în raport cu situația oricărei alte persoane care exercită prerogativele proprietății în temeiul unor alte drepturi subiective asupra unuia și aceluiași bun.

Ținînd cont de o asemenea diferență de abordare și reieșind din faptul că orice definiție semnifică o limitare (căci a defini înseamnă a institui o limită, o graniță, deci a limita, latinescul „definitio” se traduce literalmente ca limitare, instituire a granițelor), conținutul dreptului de proprietate privată poate fi determinat numai în liniile cele mai generale, ca o posibilitate a subiectului să întreprindă, așa cum crede de cuviință, orice acțiuni neinterzise referitor la obiectul dreptului de proprietate privată și să ceară de la terțe persoane, inclusiv de la stat, respectul față de proprietatea sa.

După cum am relatat mai sus, legislația în vigoare a Republicii Moldova nu conține definiția dreptului de proprietate privată. Art. 315 din Codul civil RM enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără a defini acest drept. Astfel, Codul civil RM nu relatează nimic despre elementele – exercitarea dreptului de proprietate privată în putere proprie si interes propriu – ce caracterizează dreptul de proprietate privată și delimitează împuternicirile proprietarului de cele ale altor persoane.

Codul civil român nou, prin articolul 555, al. 1), definește proprietatea în felul următor: ”Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusive, absolute și perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

În opinia profesorului C. Bîrsan, la care ne alăturăm și o susținem, dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului și unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor, aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesiunea, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

Legislația civilă germană prevede că proprietarul este în drept să dispună după cum dorește de bunul său. Art. 903 Cod civil german prevede că „proprietarul bunului poate dispune de bun după bunul său plac, dacă aceasta nu contravine legii și drepturilor persoanelor terțe, și poate înlătura orice intervenție”.

Fiind un drept subiectiv, dreptul de proprietate privată are un șir de caractere proprii, care îl deosebesc de toate celelalte drepturi reale și anume:

a) Caracterul absolut, ce rezidă din faptul că dreptul de proprietate privată este recunoscut titularului său în raporturile cu toți ceilalți subiecți de drept, care sunt obligați să se abțină de la acțiunile de a-l atenta. Fiind un drept absolut, dreptul de proprietate este, în acelaș timp, inviolabil. Principiul de inviolabilitate derivă din prevederile Constituției RM, art. 46, al. 2), prin care se declară: Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Acelaș principiu de inviolabilitate este prevăzut și de art. 316 CC RM, care prevede: (1) Proprietatea este, în condițiile legii, inviolabilă. (2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă și prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condițiile legii. (3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăți imobiliare cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile ei.

După cum reeese din normele citate mai sus dreptul de proprietate privată suportă o serie de limitări în exercitarea sa, determinate de necesități sociale. Aceasta înseamnă că, sub motivația unor necesități sociale, statul poate impune o serie de limite dreptului de proprietate privată.

Limitele normale ale dreptului de proprietate privată au în vedere fie interesele economice și sociale generale, fie interesele domeniului public, fie interesele private ale altora și sînt deosebit de variate.

Așadar, chiar dacă dreptul de proprietate privată a fost definit ca un drept absolut, un drept care permite titularului său să se folosească de lucru și să dispună de el în modul cel mai complet, legea sau convenția părților intervin și aduc anumite limite acestui drept. Se impune, deci, un echilibru între interesul general și cel individual în ce privește reglementarea dreptului de proprietate privată.

Deși dreptul de proprietate este un drept absolut și inviolabil, el nu este și nelimitat. Limitele, impuse dreptului de proprietate pot izvorî din lege, din voința părților (convenționale) și din hotărâre judecătorească.

În opinia savanțiolor C. Bîrsan, P. Perju, M.M. Pivniceru, sintagma “în limitele determinate de lege” semnifică toate îngrădirile în privința obiectului și a unor attribute ale dreptului de prorproietate privată, menite să apere interesele private sau cele obștești.

În literatura de specialitate nu este abordată o casificare unitară a limitelor dreptului de proprietate privată, dar în prezenta cercetare vom face o generalizare a clasificărilor, abordate de savanții români.

În opinia autoarei Laura Maria Crăciuneanu, Limitele materiale se referă doar la bunurile corporale și delimitează exercitarea dreptului de proprietate privată în funcție de caracterele materiale ale obiectului dreptului de proprietate, rolul voinței juridice fiind secundar în raport cu corporalitatea bunului (spre exemplu limitele impuse de suprafața terenului sau proprietatea apelor).

Limitele juridice se referă la conținutul dreptului de proprietate privată, ele răsfrângându-se asupra exercitării atributelor dreptului de proprietate, avînd temei fie în voința legiuitorului (îngrădiri legale), fie în voința instanței de judecată (îngrădiri judiciare) sau chiar a titularului dreptului de proprietate privată (îngrădiri convenționale).

Codul civil nou român, aplicabil din 01.10.2011, reglementează expres formele limitărilor dreptului de proprietate privată în conținutul capitolului III, cu următoarele secțiuni:

Secțiunea I – Limite legale: art. 602 – 625;

Secțiunea II – Limite convenționale: art. 626 – 629;

Secțiunea III – Limite judiciare: art. 630.

Legislația națională, prin prevederile codului civil, regelementează limitele drepturlui de proprietate privată în instituția dreptului de vecinătate (art. 377 – 394 CC RM) și limitări pentru lucrări de interes general, cînd autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăți imobiliare cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile ei (art. 316 CC RM).

În opinia noastră, nu poate fi realizată delimitarea prin clasificarea limitelor drepturlui de proprietate privată în materiale și juridice, ca fiind două categorii separate, deoarece orice limitare a dreptului de proprietate privată poate exista doar în cazurile expres prevăzute de legislație, respectiv, toate limitele dreptului de proprietate privată sunt de ordin juridic, iar la rîndul său, limitele juridice, prin prisma al. 3), art. 316 CC RM, pot fi instituite de lege (legale) sau de drepturile unui terț (convenționale și judiciare).

Aspectul juridic și material al limitărilor dreptului de proprietate privată, considerăm, că se suprapun, i.e. se impun concomitent în cazul bunurilor materiale (mobile șau imobile), ca obiect al dreptului de proprietate privată.

Alți autori clasifică limitele dreptului de proprietate privată în dependență de interesul ocrotit sau urmărit prin stipularea lor în limite stabilite în interes privat și limite stabilite în interes public.

Profesorul Corneliu Bîrsan deosebește, în dependență de întinderea în timp a limitelor dreptului de proprietate privată, în limite temporare și definitive ale dreptului de folosință asupra bunurilor – proprietate privată, din prima categorie făcînd parte rechizițiile, iar din a doua – exproprierea în interes public.

La rechiziție, ca fiind limitare temporară sau definitivă, ale dreptului de proprietate privată, ne vom referi în continuare, aceasta prezentând interes practic și teoretic deosebit, deoarece rechiziția, în viziunea noastră, este nu doar o modalitate de limitare a dreptului de proprietate privată, dar, în unele cazuri, și modalitate de încetare a acestuia pentru proprietar.

Art. 342 (întitulat “Rechiziția”), al.1) CC RM prevede: În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situație excepțională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorității publice, în modul și în condițiile stabilite de lege.

În opinia autorului Băieșu Sergiu, rechiziția este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag în interesul societății, în modul și în modul și în condițiile stabilite de actele legislative.

Considerăm că prin interpretarea citată, rechiziției, in linii generale, i se atribuie acelaș mecanism legal de realizare și aceleaș efecte juridice ca și exproprierea – încetarea dreptului de proprietate ca urmare a intervenirii unei necesități sociale, despăgubirea materială a fostului proprietar.

Conform art. 1 a Legii cu privire la rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public nr. 1384-XV  din  11.10.2002 “rechiziție de bunuri – măsură excepțională prin care autoritățile administrației publice împuternicite prin lege obligă instituțiile publice, agenții economici, precum și cetățenii la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, în condițiile prezentei legi”.

În opinia noastră, rechiziția, este o modalitate de limitare a dreptului de proprietate privată, prin limitarea posesiei și folosinței bunului proprietarului, cu cedarea în posesie și folosință a bunului autorităților publice competente, în scopul utilizării acestora în interes social. Această limitare poate fi temporară sau definitivă (în ultumul caz, limitarea, ca fenomen juridic, se transformă din limitare în încetare a dreptului de proprietate privată) în dependență de gradul de uzură a bunului rechiziționat la finele perioadei de declarare a mobilizării, a stării de război, a stării de asediu sau de urgență, precum și în caz de concentrări militare, exerciții sau antrenamente de mobilizare ori pentru prevenirea, localizarea sau înlăturarea consecințelor calamităților naturale, a avariilor tehnogene și a catastrofelor.

b) Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Acest caracter derivă din împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept. El poate utiliza bunul sau așa cum dorește, fără ca vre-o altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în exercitiul dreptului său. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze” dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte personae, ca drepturi reale, dezmembraminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale, după cum, în cazul proprietății comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulți titulari asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri, fără, însă a se pune astfel în discuție caracterul exclusiv al dreptului.

În literatura juridică de specialitate română s-a afirmat că, privit prin prisma caracterului său exclusiv, dreptui de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol” ceea ce semnifică împrejurarea că „terții nu au, în principiu, nici o parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuințeze, nici să îl folosească și nici să dispună de el. Exclusivitatea se afIă în raport și cu dreptui de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.

c) caracterul perpetuu și transmisibil al dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată are acest caracter, deoarece el durează atât timp, cât există bunul care îi formează obiectul. Evident că natura bunului va influența acest caracter al dreptului de proprietate. Nimeni nu a susținut și nu va susține vreodată caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri consumptibile, căci ar fi un nonsens.

În realitate această caracteristică are un sens juridic propriu. Mai intai, este de reținut сă dreptul de proprietate nu are о durată limitată in timp, ci durează atât timp, cât există bunul asupra caruia el se exercită. În același timp, el nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. De asemenea, se poate transmite prin acte între vii și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește – circumstanțe ce îi determină dreptului de proprietate privată caracter transmisibil.

În al doilea rând, el este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun.

În al treilea rând, din moment ce dreptul de proprietate privată nu se pierde prin neuz, înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el poate fi apărat, anume acțiunea in revendicare, trebuie să fie imprescriptibilă extinctiv.

Caracterizînd dreptul la proprietate privată ca un drept subiectiv, se poate spune că, în liniile cele mai generale, acest drept apare ca măsură de comportament permis al persoanei autorizate, el evidențiindu-se prin caracterul său absolut, exclusiv și perpetuu. La o studiere mai aprofundată a dreptului subiectiv se constată că acesta are o anumită structură, în care un rol decisiv îl joacă obiectul dreptului de proprietate privată.

Este de menționat că problematica, cu privire la obiectul dreptului de proprietate privată, este poate una dintre cele mai discutate în doctrina dreptului civil național și occidental. La nivel teoretic, unii juriști consideră că în calitate de obiect al dreptului de proprietate privată se presupun numai bunurile corporale. Astfel găsim că dreptul de proprietate privată nu poate exista, în principiu, decît asupra unor bunuri corporale. Este necesar ca obiectul dreptului de proprietate privată să fie un bun, iar acesta să fie material. Se argumentează că, pornind de la conținutul economic al relațiilor de proprietate, putem spune că obiect al dreptului de proprietate privată poate fi tot ceea ce se poate însuși ca marfă. Acest mod de abordare a problemei însă ar fi prea larg, deoarece efectiv, în fiecare caz, poate deveni marfă tot ceea ce este legat de activitatea umană. De aceea este necesar să concretizăm că poate fi obiect al dreptului de proprietate privată nu pur și simplu marfa, ci rezultatul muncii omului, care îmbracă formă de marfă. Toate celelalte obiecte rezultate din activitatea omului, dacă îmbracă formă de marfă, pot fi obiecte ale relațiilor care, într-o măsură oarecare, se reglementează prin norme ale dreptului de proprietate privată, dar totdeauna obțin un regim juridic special, fiindcă este imposibil a extinde pe deplin asupra lor normele dreptului de proprietate privată.

Potrivit altor opinii, obiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi și bunurile necorporale.

Deci, conform punctului de vedere clasic (expus mai sus), obiect al dreptului de proprietate privată pot fi numai bunurile corporale. În cazul unui asemenea punct de vedere, un șir întreg de obiecte ale drepturilor civile care au însușiri de marfă, sau care țin de activele economice se află în afara cadrului protecției juridice oferită de dreptul de proprietate privată (proprietatea intelectuală, informația, drepturile de creanță). Merită atenție punctele de vedere ale profesorilor M. M. Braghinski și V. V. Vitreanskii referitor la faptul că recunoașterea “bunurilor” ca obiect al respectivului raport de drept devine, într-un șir de cazuri, prea îngustă.

Pentru depășirea unor eventuale urmări negative ale abordării expuse, este oportun a se extinde cercul obiectelor dreptului de proprietate privată în scopul apropierii conținutului economic și juridic al dreptului de proprietate privată. În asemenea caz, obiect al dreptului de proprietate privată ar putea fi considerat orice obiect care are următoarele însușiri:

a) valoare economică ce poate fi exprimată în bani;

b) realitate (sau prezență), adică să fie un obiect care există în realitate și nu unul presupus.

Valoarea acestei abordări constă în faptul că ea permite a uni într-o singură instituție toate obiectele drepturilor civile, care au două caracteristici de bază pentru „proprietatea economică”, și de a extinde asupra lor garanțiile constituționale fundamentale ale dreptului de proprietate privată, cum ar fi principiul respectării proprietății și posibilitatea de a cere de la orice persoană să se abțină de la acțiunile, ce încalcă dreptul de proprietate privată, condiții speciale pentru restricția dreptului de proprietate privată.

Aceasta ar contribui la stabilitatea în relațiile sociale respective, din punctul de vedere al staticii.

Desigur, trebuie conștientizat faptul că sub una și aceași instituție, se unesc în acest caz drepturi subiective absolut diferite după natura lor (corporale și necorporale; obiecte ale drepturilor: real, obligațional, de membru) și în virtutea acestei realități, regimul de drept al dreptului de proprietate privată nu poate fi identic pentru toate obiectele. Reglementarea juridică trebuie să fie diferențiată, pentru a reflecta cît mai exact particularitățile protecției dreptului de proprietate privată concret în funcție de obiectul acestuia, cu condiția respectării garanțiilor principale ale dreptului de proprietate privată .

Conținutul oricărui drept subiectiv reprezintă împuternicirile subiectului, iar dreptul de proprietate privată nu este o excepție. Vorba e că, răspunsul la întrebarea despre împuternicire este legat nemijlocit de faptul, ce se subînțelege prin obiectul dreptului de proprietate privată. Dacă obiectul dreptului de proprietate privată este un bun material, atunci acest drept este caracterizat ca posedare la maximum posibil în raport cu un anumit tip de resurse limitate, fapt ce permite delimitarea dreptului de proprietate privată de alte drepturi reale. Dacă se acceptă alt punct de vedere, conform căruia obiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi nu numai lucrurile corporale, atunci împuternicirile proprietarului vor depinde (din cauza diferențierii regimurilor de drept) de acel tip de obiect asupra căruia se extinde.

Astfel, pentru dreptul de autor legea stabilește un anumit cerc de împuterniciri patrimoniale (reproducerea, demonstrarea în public, executarea în public, înștiințare pentru informarea generală, traducerea și altele), care nu se reduc la triadă (art. 11 a Legii privind drepturile de autor și drepturile conexe).

Dacă acceptăm concepția dreptului de proprietate privată care include obiectele dematerializate, atunci, referitor la unele obiecte incorporale (proprietatea intelectuală, informația), se poate de asemenea vorbi, cu siguranță, de caracterul absolut al dreptului de proprietate apărut.

În primul și în al doilea caz avem de-a face cu dreptul de proprietate privată în statică. Însă, după cum se știe, există, de asemenea și relații de proprietate în dinamică, atunci cînd persoanele intră în diferite relații de schimb, de creare a bunurilor materiale. În acest proces, persoanelor le apar diferite drepturi de creanță față de contractanții lor, care sînt de natură obligațională. În același timp, persoana care dispune de un asemenea drept de creanță, poate potențial să transmită dreptul său oricărei terțe persoane. Astfel, pe baza raporturilor de drept de creanță, poate să apară un nou raport de drept. Din punct de vedere economic, o astfel de formă derivată, și mai complicată, a activelor persoanei particulare reprezintă, desigur, o marfă, o proprietate și necesită o protecție corespunzătoare absolută de orice terțe persoane și de stat. În practică, acest lucru este deosebit de actual, atunci cînd statul, reglementînd anumite raporturi, limitează, se implică în raporturile de drept de creanță ale subiecților particulari, fapt ce se poate răsfrînge nefavorabil asupra activelor economice ale acestora (arestul conturilor bancare, declararea restructurării datoriei de stat, împiedicarea executării sentinței judiciare). Drept argumentare teoretică a extinderii protecției absolute a dreptului de proprietate privată asupra acestui tip de active ar putea servi categoria raporturilor de drept „mixte”, care îmbină și calitățile relative, și pe cele absolute (în special, administrarea de gir, ipoteca, arenda). Adepți ai acestui tip de raporturi juridice sînt M. I. Braghinski, I. K. Tolstoi. În acest caz, se poate afirma că dreptul de proprietate privată asupra dreptului de creanță are de asemenea un caracter absolut.

Totalizînd analiza conținutului dreptului de proprietate privată, putem conchide că, la nivel de doctrină, există două concepții de bază ale dreptului de proprietate privată – concepția clasică și concepția universală. Pentru concepția clasică sînt caracteristice astfel de particularități ca:

• orientarea spre obiecte materiale care, de regulă, sînt lucruri individual-determinate;

• existența triadei împuternicirilor proprietarului;

• delimitarea clară între raporturile absolute și cele relative (reale și obligaționale), iar dreptul de proprietate privată poate acționa numai în cazul primelor.

La rîndul său, pentru concepția universală a dreptului de proprietate privată sînt caracteristice:

a) extinderea dreptului de proprietate privată asupra tuturor valorilor circulante care au însușiri de valoare economică, de existența reală, independent de natura lor materială sau nematerială;

b) regimuri diferențiate ale dreptului de proprietate privată pentru diferite obiecte;

c) posibilitatea existenței dreptului de proprietate privată absolut în raport cu drepturile care au apărut din raporturile obligaționale (relative).

Considerăm că concepția universală a dreptului de proprietate privată este mai aproape de conținutul economic al proprietății și, în virtutea acestui fapt, ea oferă posibilitatea de a apăra cu maximă eficiență activele economice ale persoanelor care participă la circuitul civil.

Cu condiția acceptării concepției universale a dreptului la proprietate privată, în structura obiectelor dreptului de proprietate privată se evidențiază clar obiectele materiale, de care se poate dispune fizic, și nemateriale, care există sub formă ideală (proprietatea intelectuală, drepturile de creanță). Instituția dreptului de proprietate privată în acest caz, include chestiunile generale care se aplică tuturor obiectelor, precum și regimuri de drept aparte, care țin cont de particularitățile reglementării juridice ale unui sau altui obiect. Din acest punct de vedere, dreptul de proprietate privată asupra bunurilor materiale este unul din regimurile de drept care face parte din instituția generală a dreptului de proprietate privată.