Bazele Juridice ale Colectivizarii
CUPRINS:
Introducere
CAPITOLUL I : AGRICULTURA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1945- 1948:
Subcapitolul 1. Partidul Comunist și problema agrară. Decizia politică a colectivizării
Subcapitolul 2. Reforma agrară
Secțiunea 2.1. Cadru general
Secțiunea 2.2. Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăților private în agricultură
Secțiunea 2.3. Contribuția Frontului Plugarilor
Secțiunea 2.4. Legea de Reformă Agrară și aplicarea ei
Subcapitolul 3. Bazele juridice ale colectivizării
Secțiunea 3.1. Hotărârile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferința Națională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945
Secțiunea 3.2. Ofensiva împotriva țăranilor înstăriți
Secțiunea 3.3. Legislația
Secțiunea 3.4. Înființarea de cooperative agricole de aprovizionare, desfacere și valorificare
Secțiunea 3.5. Legi cu caracter restrictiv
CAPITOLUL II: EVOLUȚIA AGRICULTURII ROMÂNEȘTI SUB INFLUENȚA REGIMULUI COMUNIST AL LUI GHEORGHE GHEORGIU-DEJ (1948-1865) :
Subcapitolul 1. Cadrul general al procesului de colectivizare
Secțiunea 1.1. Viziunea comunistă asupra agriculturii
Secțiunea 1.2. Îndrumători și activiști P.C.R. trimiși la sate
Secțiunea 1.3. Etapele aplicării politicii agrare a P.C.R
Subcapitolul 2. Începuturile colectivizării
Secțiunea 2.1 Modelul colectivist sovietic – surse teoretice și practici sociale
Secțiunea 2.2. Noi încercări de impunere a colectivizării în lumea satelor românești
Secțiunea 2.3. Rezoluția Plenarei C.C. al P.C.R cu privire la transformarea agriculturii
Subcapitolul 3. Cooperativizarea agriculturii în România. Documente din arhiva C.C. al P.C.R
CAPITOLUL III: DEZVOLTAREA AGRICULTURII MODERNE ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST AL LUI NICOLAE CEAUȘESCU ( 1965- 1989):
Subcapitolul 1. Caracterizarea generală a agriculturii
Subcapitolul 2. Planurile de modernizare a agriculturii
Subcapitolul 3. Agricultura și industrializarea produselor agricole
Subcapitolul 4. Trecerea la agricultura intensivă
Subcapitolul 5. Ritmuri și proporții în dezvoltarea agriculturii în Republica Socialistă România
Capitolul IV: Retribuirea muncii în unitățile agricole:
Subcapitolul 1. Principii de retribuire
Subcapitolul 2. Sistemul socialist de retribuire. Conținut și particularități
Subcapitolul 3. Retribuirea muncii în stațiunile pentru mecanizarea agriculturii
Secțiunea 3.1. Retribuirea în regie a muncitorilor agricoli
Secțiunea 3.2. Retribuirea în acord a mecanicilor agricoli
Subcapitulul 4. Retribuirea muncii în cooperativele agricole de producție
Secțiunea 4.1. Forme de retribuire aplicate în practică
Capitolul V: Zonarea producției agricole și perspectivele dezvoltării agricole
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Pentru început, aș dori să motivez alegerea acestei teme din cadrul disciplinei Istoria Economiei. Știm cu toții poate ce importanță colosală a avut și încă mai are ( deși poate nu în aceeași măsură) ramura agriculturii în dezvoltarea sectorului economic de pretutindeni și, de ce nu, în crearea unei Românii moderne. Pot afirma cu o convingere stăruitoare că întotdeauna mi-a plăcut să urmăresc lucrurile în evoluție și să surprind principalele aspecte ale acesteia precum un fotograf sau un regizor care face stop cadre pentru a urmări în amănunt toate detaliile. Tot astfel, eu consider că tranziția României spre o țară modernă, de talie occidentală se face prin eforturile susținute ale agriculturii care, datorită înzestrării naturale pe care o are țara noastră deține un potențial nemărginit și, spun eu, neexploatat încă la capacitate maximă. Aceste argumente sunt capabile să deschidă tuturor apetitul de a afla mai multe cu privire la această ramunră a sectorului economic, considerată de unii „ ramura înfloritoare a economiei naționale”, apelativ pe care se pare că l-a căpătat în timpul guvernării comuniste. Aceste „ zvonuri”( în mare parte povestite de părinți sau de apropiați care au trăit în acea epocă de „ istorie glorioasă”) mi-au trezit o sete incredibilă de cunoaștere în așa fel încât am realizat că trebuie neapărat să-mi adâncesc studiul până în profunzimea lucrurilor și să mă documentez mai în amănunt pentru ca cercetarea mea științifică să nu rămână fără ecouri în literatura de specialitate. Un alt motiv pentru care am ales să îmbogățesc sfera cunoștințelor atât în ceea ce mă privește cât și în ceea ce-i privește pe cei care vor avea oportunitatea să citească cercetarea mea științifică este faptul că eu încă mai consider că pământul românesc este unul unic în lume, care ne oferă nebănuite perspective de dezvoltare și de obținere a unor producții de masă.
Din cele auzite de la apropiați, în timpul guvernării comuniste, România a reușit să construiască o agricultură intensivă și „ de mari randamente”, așa cum afirma însuși Nicolae Ceaușescu, obținând ani de-a rândul producții masive la hectar, lucru care îi conferea de multe ori locul întâi în Europa la multe culturi. Astfel, scopul urmărit prin intermediul acestei lucrări este să descopăr contextul care a generat acest fapt de o importanță colosală în dezvoltarea agriculturii și măsurile implementate și aplicate în practică. Afirm acest lucru întrucât consider că, chiar dacă realitatea timpului este alta acum și contextul este altul, deci perioadele diferă în esență, acele soluții care au relansat pe atunci agricultura pot constitui acum dacă nu o rezolvare a problemelor, măcar un punct de plecare în găsirea unor noi soluții pentru reîmprospătarea din temelii a sectorului agricol românesc.
Cele afirmate anterior vin ca un argument plauzibil în susținerea importanței acestei teme deoarece, extrapolând, acest studiu științific poate avea aplicatibilitate și în ziua de astăzi, când omenirea este tot mai mult amenințată de riscul epuizării resurselor naturale datorită creșterii populației globului și suprapopulării habitatelor naturale sau distrugerea acestora de către intervenția nimicitoare a omului. De aceea, remarc eu, este deosebit de important să obținem o cantitate din ce în ce mai mare de hrană și să utilizăm resursele Terrei în mod rațional întrucât creșterea tot mai accentuată a populației va duce la o insuficiență a susținerii întregii mase de oameni. Iată de ce subliniez eu că este importantă relansarea agriculturii românești, lucru pe care si-l propune poate într-o manieră indirectă cercetarea mea științifică.
Obiectivele urmărite de mine în redactarea acestei lucrări fac obiectul celor cinci capitole în jurul cărora am structurat întreaga informație atent documentată și anume:
≥ stabilirea importanței sectorului agricol în realizarea venitului social național și determinarea ponderii sale în structura economiei naționale;
≥ determinarea tehnicilor și a metodelor care au făcut posibilă crearea unei agriculturi de mari randamente;
≥ identificarea problemelor economice și tehnice cu care se confrunta țara noastră în acea perioadă;
≥ relevarea studiilor și a cercetărilor făcute de specialiști pentru găsirea de soluții necesare propulsării agriculturii din România în topul celor mai productive din Europa;
≥ dezvăluirea etapelor esențiale ale procesului de modernizare a agriculturii;
≥ identificarea poziției oficiale a guvernului precum și cadrul legislativ din domeniul agricol;
≥ mărturiile celor direct afectați și implicați în procesul de sovietizare a agriculturii românesti.
Această lucrare își pornește pledoaria în jurul a două concepte cheie și anume: colectivizare și cooperative. Dar la ce se referă practic acești doi termeni? Să trecem în revistă o scurtă definiție a lor.
1. Colectivizarea se referă la trecerea mijloacelor de producție în proprietate colectivă prin naționalizare, expropriere; unirea mijloacelor de producție ale țărănimii în cooperative; unirea proprietăților agricole și determinarea lucrării în comun a pământului.( sursa: www.webdex.ro/online/dictionar/colectivizare)
2.În forma lor pură, cooperativele sunt asociații ale persoanelor fizice (cooperative de gradul I) sau juridice (cooperative de gradul II: asociații ale cooperativelor de gradul I) care, păstrându-și proprietățile și independența totală a activității proprii de producție, se asociază într-o entitate juridică nouă pentru a rezolva nevoi comune (aprovizionare, stocare, desfacere, etc.)
(sursa: http://www.postdoctorat.ro/Documente/Evenimente/Simpozion%20Alimentatie%20poze/COOPERATIA%20AGRICOLA-1pdf)
Lucrarea mea este alcătuită din cinci capitole structurate astfel:
Capitolul I: „ Agricultura României în perioada 1945- 1948” dorește să surprindă intrarea Partidului Comunist Român pe scena politică din România, acapararea puterii prin falsificarea alegerilor precum și adoptarea cadrului legislativ al proiectelor agrare viitoare. Totodată, este punctat cadrul general al reformei agrare din 1945, precum și demersurile partidului în demararea procesului de colectivizare a agriculturii.
Capitolul II: „ Evoluția agriculturii românești sub influența regimului comunist al lui Gheorhe Gheorgiu-Dej (1948- 1965) surprinde în esență desfășurarea procesului de colectivizare forțată a spațiului rural românesc după teoria și practica socialistă precum și mărturii inedite ale unor țărani care se plângeau de abuzurile puterii, documente extrase din arhivele C.C. al P.C.R.
Capitolul III: „ Dezvoltarea agriculturii moderne în România în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu” (1965- 1989) își propune să prezinte evoluția agriculturii românești prin date concrete și tabele statistice extrase din Anuarele Republicii Socialiste România în ceea ce privește producțiile medii la hectar la diferite culturi dar și a altor indicatori specifici domeniului agricol. Se prezintă aici și drumul parcurs de țara noastră spre obținerea unei agriculturi intensive.
Capitolul IV: „ Retribuția muncii în unitățile agricole” are rolul de a ne explicita mai pe larg modalitățile de plată pentru muncitorii cooperativelor agricole precum și maniera de calcul a retribuției.
Capitilul V: „ Zonarea producției agricole și perspectivele dezvoltării agriculturii” aduce în lumina tiparului studii de specialitate întreprinse de cercetătorii români pentru a descoperi cele mai fertile zone ale țării atât din punct de vedere al structurii terenurilor cât și al climei care influențează dezvoltarea propice a unor anumite categorii de culturi.
Metodologia acestei lucrări conține secvențe precum: fundamentarea teoretică care încearcă să surprindă elementele definitorii ale agriculturii în esență, documentarea propriu-zisă care are ca scop obținerea de informații necesare dezbaterii temei, și, nu în cele din urmă, exemple concrete cu privire la metodele aplicate în agricultură de autoritățile comuniste.
În ceea ce privește documentarea bibliografică am consultat atât documente primare cum ar fi cărțile de specialitate, documente secundare precum articole din reviste sau ziare, apelând totodată și la legislația timpului sau la informații în format electronic specifice website- urilor.
În încheiere, consider că această lucrare îmi este utilă atât mie cât și altor persoane. În ceea ce mă privește, utilitatea indiscutabilă a studiului rezultă din faptul că m-a ajutat să acumulez noi cunoștințe și să descopăr o lume și o epocă pe care nu am avut ocazia să o cunosc dar și, de ce nu, să apreciez și să conștientizez suferința și strădaniile strămoșilor noștri în încercarea de a ne oferi nouă acum tot ceea ce este mai bun. Altor persoane le-ar putea fi utilă deoarece ar putea reprezenta baza găsirii unor soluții (inspirate din experiența anterioară) pentru a obține dacă nu rezultate mai bune, măcar unele care să le egaleze pe cele trecute.
CAPITOLUL I : AGRICULTURA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1945- 1948
Subcapitolul 1.Partidul Comunist și problema agrară. Decizia politică a colectivizării
Deși Partidul Comunist Român începuse de timpuriu să își impună ideile sale extremiste printre români, intrarea sa in viața politcă legală s-a produs la 23 august 1944. Principalu.C. al P.C.R.
Capitolul III: „ Dezvoltarea agriculturii moderne în România în timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu” (1965- 1989) își propune să prezinte evoluția agriculturii românești prin date concrete și tabele statistice extrase din Anuarele Republicii Socialiste România în ceea ce privește producțiile medii la hectar la diferite culturi dar și a altor indicatori specifici domeniului agricol. Se prezintă aici și drumul parcurs de țara noastră spre obținerea unei agriculturi intensive.
Capitolul IV: „ Retribuția muncii în unitățile agricole” are rolul de a ne explicita mai pe larg modalitățile de plată pentru muncitorii cooperativelor agricole precum și maniera de calcul a retribuției.
Capitilul V: „ Zonarea producției agricole și perspectivele dezvoltării agriculturii” aduce în lumina tiparului studii de specialitate întreprinse de cercetătorii români pentru a descoperi cele mai fertile zone ale țării atât din punct de vedere al structurii terenurilor cât și al climei care influențează dezvoltarea propice a unor anumite categorii de culturi.
Metodologia acestei lucrări conține secvențe precum: fundamentarea teoretică care încearcă să surprindă elementele definitorii ale agriculturii în esență, documentarea propriu-zisă care are ca scop obținerea de informații necesare dezbaterii temei, și, nu în cele din urmă, exemple concrete cu privire la metodele aplicate în agricultură de autoritățile comuniste.
În ceea ce privește documentarea bibliografică am consultat atât documente primare cum ar fi cărțile de specialitate, documente secundare precum articole din reviste sau ziare, apelând totodată și la legislația timpului sau la informații în format electronic specifice website- urilor.
În încheiere, consider că această lucrare îmi este utilă atât mie cât și altor persoane. În ceea ce mă privește, utilitatea indiscutabilă a studiului rezultă din faptul că m-a ajutat să acumulez noi cunoștințe și să descopăr o lume și o epocă pe care nu am avut ocazia să o cunosc dar și, de ce nu, să apreciez și să conștientizez suferința și strădaniile strămoșilor noștri în încercarea de a ne oferi nouă acum tot ceea ce este mai bun. Altor persoane le-ar putea fi utilă deoarece ar putea reprezenta baza găsirii unor soluții (inspirate din experiența anterioară) pentru a obține dacă nu rezultate mai bune, măcar unele care să le egaleze pe cele trecute.
CAPITOLUL I : AGRICULTURA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1945- 1948
Subcapitolul 1.Partidul Comunist și problema agrară. Decizia politică a colectivizării
Deși Partidul Comunist Român începuse de timpuriu să își impună ideile sale extremiste printre români, intrarea sa in viața politcă legală s-a produs la 23 august 1944. Principalul obiectiv al comuniștilor era o politică agrară care să ducă la colectivizarea agriculturii, însă, inițial, in primii ani postbelici, și-au indreptat politica înspre desăvârșirea „revoluției burghezo-democratice” prin care se construia un climat favorabil transformării socialiste a agriculturii. Cu toate că țara noastră adoptase și implementase una dintre cele mai radicale reforme agrare din Europa în anul 1921, poziția comuniștilor era îndreptată înspre „ rezolvarea problemelor agrare postbelice prin exproprierea moșierilor și împroprietărirea țăranilor.”
Pentru a câștiga cât mai mulți simpatizanți și adepți, partidul comunist încerca să atragă susținerea politică a țăranilor, pe care îi îndemna la împărțirea marilor proprietăți ale moșierilor în mod abuziv, încă de dinainte de intrarea în vigoare a reformei agrare. Autorul Henry Roberts considera că în legătură cu problema agrară „ ceva trebuia fără discuție făcut” însă perspectivele colectivizării din România văzute prin ochii Uniunii Sovietice, nu apăreau întocmai favorabile.
„ Motivată în primul rând de imperative politice și nu de consederente economice, reforma agrară din 23 martie 1945 nu a avut drept scop consolidarea micii proprietăți, ci distrugerea marilor proprietăți agricole.”
„ Dupa înfăptuirea reformei agrare, comuniștii aveau să păstreze o tăcere ostentativă in legătură cu planurile lor de colectivizare a agriculturii, pozând, tactic, în apărători ai proprietății țărănești.”
În această manieră, prin intermediul broșurii < Comuniștii și proprietatea particulară >, cu ocazia alegerilor parlamentare din 1946, comuniștii afirmau că de „rezultatul alegerilor depinde ca țăranii să poată lucra în liniște și culege roadele de pe ogorul lor”.
Cu ajutorul falsificării alegerilor, comuniștii au reușit să preia puterea, promisiunile lor electorale nemaicontând deoarece aceștia au inceput procesul confiscării unor anumite categorii de proprietăți rurale. „ La sfârșitul lui 1947, după abolirea monarhiei, proprietățile familiei regale au fost naționalizate” intrând in posesia statului comunist mai multe clădiri și terenuri, in timp ce familia regală era obligată să părăsească România și să trăiască in exil.
Subcapitol 2. Reforma agrară
Secțiunea 2.1.Cadru general
Reforma agrară din 1945 a reprezentat o manieră prin care comuniștii doreau atragerea susținerii maselor de țărani, în mare parte neștiutori de carte, prin împroprietărirea acestora cu suprafețe însemnate de teren. Se apreciază însă că această soluție nu a facut decât să aducă un regres în agricultură deoarece s-au distrus marile proprietăți agricole, singurele care beneficiau de o tehnologie de ultimă generație și în cadrul cărora se incepuse puternic procesul de mecanizare.
În Transilvania, spre exemplu, cea mai mare parte a fermelor agricole aveau drept model cel austro-ungar, unde proprietatea deținută de acestea era cuprinsă între 250-500 de hectare. Cea mai mare parte a acestor ferme avea spații de locuit în incinta lor pentru personalul lucrător și familia acestora, aplicându-se cele mai avansate tehnologii de producție. Pe tot parcursul anului țăranii lucrau împreună cu familiile lor astfel: femeile la cultura vegetală, bucătărie, croitorie, țesătorie și alte activități gospodărești iar copiii ajutau în general la muncile ușoare, printre care și îngrijirea animalelor. Fiecare problemă apărută era tratată ca atare în cadrul fermelor, fiecare implicându-se ca într-o mare familie pentru găsirea unei rezolvări, supravegherea și controlul calității fiind asigurate de personal de înaltă calitate și responsabilitate.Datorită marii diversități a activităților desfășurate, disciplina era riguros respectată, orice încălcare a regulilor fiind aspru pedepsită. Aceste pedepse se refereau la faptul că bărbatul era nevoit să parăsească împreună cu familia sa incita fermei și să își caute de lucru în altă parte, de multe ori fiind nevoit să se mute în alt sat.
Acest model întâlnit în Transilvania nu reprezenta idealul, însă, asigura pe atunci o bună desfășurare a unei societăți în continuă dezvoltare. Din această cauză se consideră că măsura reformei agrare din martie 1945 nu a fost tocmai soluția perfectă pentru societatea românească.
Reforma agrară (declanșată de publicarea Legii 187 în Monitorul Oficial din 23 martie 1945) a adus exproprierea suprafeței de 1.109.000 hectare aparținând proprietarilor deținători a peste 50 de hectare, dintr-un total de 1.468.000 de hectare. Din această mare parcelă, un număr de 825.000 de hectare a revenit țăranilor îndreptățiți să primească pământ, restul de 243.000 de hectare trecând în proprietatea statului și formând bazele gospodăriilor agricole de stat. „ Scopul declarat al reformei agrare din 1945 a fost mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care aveau mai puțin de 5 hectare, crearea de noi gospodării țărănești pentru muncitorii agricoli fără pământ. Consecințele acestei reforme au fost însă mai complexe asupra spațiului românesc."
Reforma agrară din anul 1945 avea să schimbe radical structura agrară și distribuția terenurilor agricole din România, lucru evidențiat și de tabelul numarul 1.
Structura agrară în România în anii 1930-1945;
*Cele 2 cifre nu mai sunt identice pentru că România a pierdut o parte din provinciile sale istorice( Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia);
Aplicarea acestei reforme precum și distrugerea fermelor de mari dimensiuni pentru împroprietărirea țăranilor nu a făcut decât să dezbine o formă a agriculturii care dădea rezultate notabile. În acest fel, această lege bazată doar pe criterii juridice și social-politice nu a făcut decât ca România să ajungă codașa Europei la producția agricolă pe hectar la cea mai mare parte a culturilor vegetale dar și la alți indicatori specifici activității agricole. Reforma agrară din 1945 a avut drept scop unul propagandistic, de atragere a susținerii politice a marilor mase reprezentate de țăranii ( în mare parte neștiutori de carte) dar care reprezentau circa 80-85% din totalul populației acelor vremuri.
„ Istoria agriculturii românești de dupa 1945 a continuat să fie loc de continue experimente pentru comuniști care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea C.A.P.-urilor, astfel că prin diverse pârghii economice- în special prin politica prețurilor de achizitie a produselor agricole respectiv a prețurilor serviciilor prestate C.A.P.- urilor de către fostele S.M.A.-uri (Stațiuni de Mașini Agricole ce aparțineau statului)- statul român regla practic profilul fostelor C.A.P.-uri.” Acestui fapt se mai adaugă și conducerii C.A.P.-uri, care împreună cu familiile lor au sustras în mod constant mari cantități din așa-zisele producții record, în timp ce marea majoritate a țăranilor se afla la pragul supaviețuirii.
„ Chiar dacă reforma agrară din 1945 a încercat să diminueze marile și nejustificatele inegalități sociale existente la acea vreme, istoria confirmă că aceasta, pe termen lung nu și-a atins scopul. Inegalitatea a continuat să existe doar că aceasta, sub masca reformei și a democrației, a îmbrăcat forme noi, mai subtile și mai greu de cuantificat.”
„Una peste alta, s-ar putea spune că reforma agrară din 1945 a pregatit starea de spirit care va insoți neîncetat efortul de a colectiviza agricultura. Pe de o parte, i-a instigat pe țăranii săraci împotriva moșierilor și a celorlalți consăteni mai înstăriți. Transferul sau, mai bine spus, furtul legal al pământului de la cei devotați ideilor de muncă și eficiență pentru a-i răsplăti pe marginalii comunităților a fost o primă lovitură dată sistemului etic care organiza comunitatea rurală in care influența si autoritatea se aflau condiționate de vârstă, înțelepciune și rezultatele muncii.”
Secțiunea 2.2. Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăților private în agricultură
Noul guvern instalat la 6 martie 1945 și condus de doctorul Petru Groza avea nevoie de legitimare ( mai ales că ajunsese la putere prin falsificarea alegerilor electorale) dar și de susținerea politică a unei mase mari de populație, care să îi sprijine politica. Și cum marea majoritate a populației din România era reprezentată de țărani, la acea vreme s-a simțit nevoia unei reforme care să îi împroprietărească fără despăgubire pe țăranii săraci, desființând astfel marea dominație a moșierilor. Acest lucru avea să apară în ochii țăranilor ca fiind dreptatea socială înfăptuită de comuniști și să atragă simpatia întregii clase muncitoare, însă, în realitate era o capcană atent gândită și planificată. Mai mult, pentru a face cunoscut programul partidului, comuniștii, încă de pe vremea guvernului condus de Groza, au început o puternică propagandă prin intermediul presei, în care se promitea cu fermitate aplicarea reformei agrare. Astfel, într-un articol apărut în ziarul Scânteia intitulat Declarațiile Guvernului cu privire la Reforma Agrară aceștia susțineau faptul că: „[…] prin reforma agrară proprietatea individuală țărănească pășește pe un drum de prosperitate.” Pe lângă acestea, țăranilor li se mai promiteau și condiții avantajoase de creditare pentru procurarea uneltelor necesare lucrării pământului, cu alte cuvinte, un sprijin consistent din partea statului care părea că încurajează dezvoltarea proprietății private la nivelul întregii societăți și eliminarea uriașelor inegalități sociale dintre români. Aceste idei se întâlnesc și în programul de guvernare al F.N.D. care susținea implemntarea de urgență a reformei agrare, precum și confiscarea terenurilor de peste 50 de hectare, fiind direct vizați marii moșieri care dețineau averi substanțiale si puteau reprezenta un pericol la adresa Partidului Comunist. Mergând în aceeași direcție, politica adoptată de Platforma-Program a Blocului Partidelor Democratice oferea garanția respectării mai presus de toate a proprietății individuale, prevazându-se că „ gospodăria țărănească, având la bază proprietatea individuală asupra pământului va fi apărată și întărită.”
Însă realitatea istorică avea să fie cu totul alta. Promisiunile electorale aveau să sporescă încrederea în Partidul Comunist, situație favorabilă, acesta urmând să implementeze adevărata politică agrară, diferită în proporții covârșitoare de ceea ce era prezentat țăranilor. Astfel, spre sfârșitul acestei perioade se văd deja trasate noile direcții ale politicii partidului, acesta folosind un discurs dublu: pe de-o parte erau asigurați muncitorii de proprietate asupra pamântului, iar pe de altă parte se simțeau tot mai pronunțate ideile de accedere a țăranilor în cooperativele agricole.
Cu toate acestea, în prima parte a acestei perioade, discursurile partidului erau orientate încă în direcția sprijinirii țăranilor săraci prin acordarea unei proprietăți de teren agricol pentru a-și asigura existența. Pentru a întări această poziție, comuniștii apelau la propagandă, lansând articole în presa timpului. Unul dintre aceste articole, intitulat „ Veți putea păstra pământul numai dacă veți face zid în jurul guvernului care vi l-a dat” declara: „[…] astăzi pământul este al vostru. Acest pământ trebuie însă păstrat. Și veți putea păstra pământul numai dacă veți face zid în jurul guvernului care vi l-a dat.” În acea perioadă se promova tot mai mult imaginea unui guvern care apără proprietatea privată a țăranilor și un aliat de încredere al celor care doresc să își muncească pământul în liniște. Al doilea articol, „ Sprijinirea proprietății individuale” afirma că: „[…] guvernul democrat înțelege să sprijine proprietatea țărănească și credincios angajamentelor luate prin Platforma- Program a Blocului Partidelor Democratice, el va căuta pe toate căile, mai ales prin credite ieftine- acum după etatizarea Băncii Naționale- să întărească această proprietate.”
Secțiunea 2.3. Contribuția Frontului Plugarilor
Reforma agrară nu era promovată în acea perioadă de incipit a colectivizării doar prin propagandă prin media ci și, așa cum arată și Bogdan Tănăsescu , printr-o a doua manieră de obținere a legitimării, legată însă tot de reforma agrară și de aplicarea ei: înscrierea cât mai multor țărani într-o organizație numită FRONTUL PLUGARILOR.
Contribuția acestei organizații la organizarea vieții politice și sociale a țării este evidentă, prin afilierea sa la P.C.R. și apartenența sa la F.N.D. dar și din articolele vremii apărute în ziarul Scânteia: „[…] Prietenul, doctor Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor a alcătuit un proiect de lege”, „[…] Țărănimea se înmănunchează în Frontul Plugarilor”. Principalul obiectiv al Frontului Plugarilor, stabilit în cadrul primului Congres din data de 24 iunie 1945, desfășurat la București, a fost necesitatea implementării cât mai rapide a reformei agrare. Pentru realizarea cu succes a acestui lucru, membrii Frontului Plugarilor se vedeau nevoiți să explice direct țăranilor importanța acestei reforme, precum și să mobolizeze clasa muncitoare de la sate în a sprijini guvernul lui Petru Groza.
Prin intervenția sa, Frontul Plugarilor a avut un rol decisiv în implementarea programului comunist și a reformelor sale în cadrul spațiului rural. Acesta, pentru a obține cât mai mulți simpatizanți de partea sa a acceptat inițial să-i primească în cadrul său și pe acei țărani care erau mai înstăriți și care dețineau o suprafață mai mare de teren arabil. Cu toate acestea, țăranii mai înstăriți erau ținuți deoparte de conducerile locale ale Frontului, fiind evident că accesul lor în cadrul organizației nu era altceva decât un compromis temporar. Aceste conduceri erau acordate oamenilor săraci ai satului, după cum stabilise și primul Congres al Frontului Plugarilor, mulțimea săracă a țărănimii fiind mult mai ușor de manipulat în favoarea intereselor partidului.
Obținând legitimarea de care avea nevoie, guvernul lui Petru Groza a trecut la fapte, adoptând legea agrară. Trebuie știut faptul că izvoarele acestei legi datează încă de pe vremea vechii guvernări, în care se prevedea adoptarea unei legi în domeniul agrar care urmărea să exproprieze averea țăranilor ce aveau în folosință mai mult de 50 de hectare. Mergând în aceeași direcție, un alt proiect de lege ce purta amprenta partidului țărănist din februarie 1945 prevedea exproprierea pământului în favoarea veteranilor de război. Cu toate acestea, meritele reformei agrare au fost atribuite ( pe nedrept!) doar Prtidului Comunist, aceasta fiind prezentată ca un act de justiție socială.
Secțiunea 2.4. Legea de Reformă Agrară și aplicarea ei
Scopul întocmirii legii agrare a fost pe larg dezbătut de către guvernul lui Petru Groza într-un document care a apărut înaintea publicării legii în Monitorul Oficial din 23 martie și 12 aprilie 1945 intitulat „ Declarațiile guvernului cu privire la reforma agrară”, ce afirma următoarele: „ Pământul trecut asupra statului este împărțit la plugari pentru completarea lotului de 5 hectare, întruncât prin această lege se urmărește împroprietărirea plugarilor fără pământ sau cu pământul sub acest lot”.
De astfel, la primul capitol al legii, articolul 1, aliniatul b expune principiul proprietății particulare în deținerea pămământului: “ Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase și productive, pe gospodării care sunt proprietate particulară a celor ce le stăpânesc.” În ceea ce privește exproprierea pământului, Capitolul II al legii susținea foarte clar de unde va confisca pământ pentru împroprietărirea țăranilor (art 3. alineatul h): “Prisosul terenurilor agricole constituind proprietăți ale persoanelor fizice care depășesc suprafața de 50 de hectare.” Legea agrară arăta și maniere prin care trebuiau să fie puse în aplicare prevederile sale în Capitolul IV (articolul 10) : “Se creează Comisii de Plasă pentru a coordona lucrările reformei agrare.”
Un exemplu edificator pentru aplicarea reformei agrare este Județul Putna în cadrul căruia s-a dispus și o reorganizare a structurilor organizatorice și politice în favoarea partidului communist. Din punct de vedere organizatoric, legea agrară dădea undă verde Comisiilor de Plasă să coordoneze și să vegheze la punerea în aplicare a legii la nivel local iar la nivelul satelor prin Comitetele Comunale și Adunările Obștesti, care se aflau în subordinea lor. În articolul < Îndrumări pentru Comitelele de Plasă > publicat în ziarul Scânteia se arată și componenta celor ce aveau să alcătuiască aceste comisii: “ în spiritul Legii și Rugulamentului Reformei Agrare pot face parte din Adunarea obștească a satelor numai plugarii fără pământ sau cu pământ mai puțin de 5 hectare.[…].
Tot astfel nu vor putea fi aleși în Comitetul Comunal și nici delegați în Comitetul de Plasă, aceia care nu întrunesc condițiile de mai sus”. Comitetele Comunale aveau rolul de a obține o situație generală a deținerii propietăților agricole, acestea fiind ulterior atent verificate și aprobate de Comitetele de Plasă. Această formă de organizare era specific sovietică, unde Lenin în < Programul agrar și național > din 1917 prevedea că: “ întregul drept de a dispune în privința pământului, de a determina condițiile locale de stăpânire și folosință trebuiau să se găsească în întregime și exclusiv nu în mâinile funcționarilor, ale birocraților ci în mâinile Sovietelor regionale și locale de deputați ai țăranilor.”
În acest fel, era dorit ca cei care impart pământurile să provină din rândul țăranilor săraci care erau mult mai ușor de manipulat, înlăturând funcționarii cu experiență, lucru ce a îngreunat cu mult aplicarea legii în teritoriu.
Această situație era întâlnită și în județul Putna spre exemplu. Astfel că toate datele colectate din teritoriu (așa numitele tablele de reform agrară), treceau de la Comitetele Comunale la Comitetele de Plasă pentru a ajunge mai apoi la Camera de Agricultură a județului Putna. Toate aceste etape pe care trebuiau să le parcurgă datele culese din teritoriu arată o îngreunare a punerii în aplicare a reformei agrare. Astfel, în prima parte a anului 1946 nu s-au realizat decât un număr de 30 de exproprieri parțiale ( în limita de 50 hectare ). Nici cealaltă jumătate a anului 1946 nu ne demonstrează contrariul, astfel că întru-un tabel din 15 octombrie 1946, numărul celor parțial expropriați conform Legii 187/1945 abia ajungea la 68.
Proasta gestionare a reformei agrare la nivel local precum și ritmul lent de punere în aplicare a prevederilor sale sunt semnalate într-o notă a Ministerului Agriculturii și Domeniilor din 11 Februarie 1946: „ cu ocazia inspecțiilor ce am făcut în cuprinsul acestui Inspectorat am constatat ca nu toate bunurile aparținând Statului prin efectul Legii Agrare au fost luate în primire de dos.” În acest fel, subliniază aceeași notă, se dispune că: „ imediat să se ia în primire toate bunurile expropriate și trecute Statului prin efectul Legii Reformei Agrare. Să se ia măsuri de bună administrare. E regretabil că a trecut un an de la apariția Legii Reformei Agrare și Camerele Agricole încă nu au predat bunurile Statului.” Aceste constatări ale oficialilor statului relevă faptul că județul Putna nu era singurul care întâmpina această problemă și că situația era pe departe de a fi lămurită în acest sens. Ca drept urmare, pe parcursul unui an și jumătate (31 august 1946- februarie 1948) are loc o stabilizare a numărului de moșii expropriate dar și a numărului de țărani împroprietăriți. Acest lucru este relevat de tabelul următor compus din confruntarea a două tabele din doi ani diferiți și sugerează un trend ascendent în aplicarea legii agrare:
Sursa: Emis de Comisia Județeană de Îndrumători Putna la 31 august 1946, A.N.V, Fond Camera de Agricultură a județului Putna, dos. 52/1946, fila 333-334
< Tablou cu date statistice-economice > privind Reforma Agrară pe luna februarie 1948 în Fond Comitetul Județean Putna al P.C.R., dos. 4/1948, fila 19.
Până la data de 23 martie 1945, atunci când s-a publicat în Monitorul Oficial textul legii agrare în țară exista în proprietatea moșilor terenuri mai mari de 50 de hectare circa 18,8% din totalul suprafețelor cultivabile, acestea fiind afectate în mod direct de noile reglementări. Astfel, se prevedea ca aceste terenuri să intre în categoria celor expropriate, cu ele urmând a se împroprietări țăranii săraci și doritori de muncă și proprietate privată. Ponderea celorlalte proprietăți ce aveau mai puțin de 50 de hectare era următoarea: între 10 și 50 de hectare circa 21,2%, cele între 5 și 10 hectare circa 24,2%, iar cele sub 5 hectare dețineau 36%.
„ Era evident că reforma agrară nu servise decât în scopuri pur propagandistice pentru obținerea unei adeziuni și a unui suport politic în special în rândul categoriei țăranilor săraci. Se va vedea de altfel că și din rândul acestei categorii sociale totuși restrânse a existat o relativă suspiciune și uneori rezistență în privința noilor proiecte în politica agrară a țării, ce aveau să schimbe întreaga structură a societății țărănești de până atunci.”
Subcapitolul 3 Bazele juridice ale colectivizării
Secțiunea 3.1. Hotărârile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferința Națională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945
Legea de Reformă Agrară avea nevoie de o susținere mai acerbă decât propaganda care se făcuse în sprijinul său și pentru legitimarea programului politic al partidului. Chiar dacă poziția oficială a guvernului Groza era orientată înspre promovarea și încurajarea proprietății individuale, în realitate însă încă de la sfârșitul primei perioade încep să apară noi influențe în domeniul agrar. În acest sens, planurile partidului de cooperativizare a agriculturii își fac simțită prezența încă din 1945, mascate însă sub declarațiile privind „ necesitatea unei creșteri a eficienței în cultivarea pământului prin punerea în comun a inventarului agricol în scopul aprovizionării și desfacerii pe piață a produselor.” Această idee era lansată în cadrul unui articol lansat în presa vremii și intitulat „ Propășirea agriculturii prin întovărășirea micilor gospodării țărănești.”
La puțin timp distanță după apariția articolului, în cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945 apare și poziția oficială a guvernului în sprijinul acestei idei. Astfel, printre hotărârile adoptate, strategia politică din domeniul agriculturii prevedea înființarea de cooperative în cadrul satelor pentru a se realiza o mai bună și eficientă aprovizionare, desfacere dar și valorificare a produselor agricole. Se pot observa în această privință demersurile P.C.R. în declanșarea procesului de colectivizare a agriculturii românești.
Însă țăranii nu agreeau deloc ideea proaspăt lansată de organizare a producțiilor agricole în cadrul unor cooperative sătești. Nemulțumirile lor în această privință au fost relatate și de activiștii de partid. Spre exemplu, în localitatea Suraia raportul realizat de un activist de partid arată cum încrederea populară în P.C.R. scade într-o manieră ascendentă. În ceea ce privește colectivizarea agriculturii, același raport menționează că deși se aflau în pragul sărăciei, cei mai mulți țărani refuzau această idee, preferând să lucreze pământul altora: „ […] ei privesc Partidul Comunist cu neîncredere, spunând că preferă să lucreze pe la alți ca < oameni liberi > decât să fie < robi > la colhaz. Le-am explicat ce-i cu colhazurile și care a fost rolul lor în economia U.R.S.S., în România însă, spun că nu poate fi vorba de așa ceva. Sunt convinși pentru un moment, dar îndată ce vin în contact cu agenții reacțiunii devin iar neîncrezători. Aceasta și din cauza faptului că aceaștia îi toacă la cap toată săptămâna, la muncă, pe câtă vreme cu mine dau ochii numai sărbătoarea și atunci, numai dacă nu s-au înfundat prin cârciumi. Totuși cu un pic de muncă se va putea face ceva din ei.” Această relatare prezintă situația țăranilor din localitatea Suraia care privesc cu neîncredere și teamă munca în cadrul cooperativelor, situație general valabilă în toate satele României lui Petru Groza.
„ Pe lângă activitatea propangandistică a celulelor sătești și comunale de partid s-a urmat cu eficiență o a doua direcție de atragere a țăranilor în diferite forme cooperatiste de practicare a agriculturii. Strânsa colaborare cu Frontul Plugarilor devenea acum o condiție absolut necesară pentru reușita politicii aplicate de comuniști la sate.”
Secțiunea 3.2. Ofensiva împotriva țăranilor înstăriți.
La început, în cadrul Frontului Plugarilor se puteau înscrie și țăranii proveniți din așa-numita „ burghezie sătească” care dețineau proprietăți mai mari de teren agricol, însă nu puteau depăși statutul de membru al organizației și nici nu aveau acces la conducerea administrațiilor locale ale Frontului. Aceștia au fost acceptați să facă parte din organizații doar pentru a spori numărul membrilor și pentru atragerea de noi susținători. Însă, odată cu alegerile din 19 noiembrie 1946 câștigate de comuniști care acum dețineau pe lângă puterea executivă și pe cea legislativă, poziția partidului se schimbă radical.
Deținând controlul absolut al puterii în stat, partidul communist își schimbă radical politica, abandonând ideea unei agriculturi bazate pe libera concurență de piață și pe garantarea proprietății individuale. De acum încolo comuniștii declanșează ofensiva implementării muncii în cooperative agricole, menite să asigure guvernului un mai mare control asupra agriculturii în general. Astfel, vechea poziție a partidului care susținea proprietatea particulară este abandonată, fiind vizați în primul rând țăranii mijlocași și înstăriți. Pentru aceasta, un rol decisiv l-au avut organizațiile de bază comunale și sătești ale Partidului Comunist și organizațiile locale ale Frontului Plugarilor care au acționat împotriva < chiaburimii >.
În scurt timp, guvernul lui Petru Groza a demarat o puternică campanie de defăimare a țăranilor cu suprafețe mari de teren agricol în presa centrală apărând o serie de articole, cum ar fi cel intitulat „ Adâncirea diferențierii sociale în rândul satelor” din ziarul Scânteia. În cadrul acestui articol era prezentată incompatibilitatea existenței în societatea românească a „ țărănimii muncitoare” laolaltă cu „ chiaburimea exploatatoare” fiind promovată ideea ca statul nu va mai permite ca o anumită categorie de oameni să profite de o alta datorită condiției sociale. În acest fel, țăranii înstăriți nu îi vor mai putea utiliza ca zilieri la muncile agricole pe cei săraci întrucât „ [….] Acuzații fătișe, aruncate chiaburimii că speculează sărăcimea și că strânge averi prin numeroase mijloace de exploatare, pe seama țărănimii muncitoare, au fost formulate în mai toate adunătile […].”
La nivelul satelor, atât Frontul Plugarilor cât și organizațiile locale de bază ale P.C.R. pregăteau măsuri drastice menite să elimine din viața socială pe țăranii cu avere și să le confiște agoniseala, ducând astfel la dispariția unei clase sociale și la realizarea egalității sociale între români. Pentru obținerea acestui rezultat, Frontul Plugarilor “avea de realizat mai înainte de toate o drastică epurare din propriile organizații comunale și sătești a chiaburilor, deci a celor care cu doar puțin timp în urmă fuseseră utili pentru deplina reprezentativitate a corpului social al țărănimii.”
Spre exemplu, în cadrul județului Putna s-a constatat că Frontul Plugarilor nu a gestionat eficient această problemă, țăranii înstăriți regăsindu-se printre membrii organizației. „ Frontul Plugarilor nu a reușit complectamente să înlăture elementele chiabure, dușmănoase ale țărănimii muncitoare. Cu ajutorul Partidului se va proceda la curățirea elementelor chiabure, legionare și reacționare pătrunse în Frontul Plugarilor cu scopul de a dezbina închegarea țărănimii muncitoare. În rândurile țăranilor, Partidul Frontului Plugarilor se bucură de priză și popularitate însă din punct de vedere organizatoric nu în toate Plășile își trăiește viața!” În acest sens, P.C.R. a decis implementarea unor măsuri prin care să fie înlăturați din comisiile de administrare a coopereativelor și din primării a persoanelor „ care nu corespund” cu alte cuvinte a tuturor opozanților, aceștia fiind înlocuiți cu oameni de încredere ai noului regim de democrație populară.
Secțiunea 3.3. Legislația
Liniile directoare ale politicii guvernului Groza și-au propus să organizeze statul după principiile comuniste, astfel că era nevoie de o reformă majoră la nivelul întregii economii naționale. Astfel, după alegerile câștigate din 1946, guvernul comunist decidea schimbări legislative majore care să legitimeze hotărârile de trecere sub controlul deplin al statului a celor mai multe sectoare economice, agricultura reprezentând una din prioritățile ce figurau în agenda lui Petru Groza.
La 7 iunie 1947, Parlamentul României, constituit în majoritate din comuniști adopta Legea de Circulație a Bunurilor Agricole, care prevedea ca acei producători agricoli care nu aveau ca ocupație de bază agricultura să nu mai aibă dreptul de a cumpăra pământ. Limitea suprafeței de teren ce putea însă a fi achiziționată a fost stabilită la maximum 15 hectare însă, statul avea dreptul ( conferit de aceeași lege ) de a supraveghea și controla vânzarea, având astfel și posibilitatea de a cumpăra suprafețele destinate vânzării. Această măsură se considera că împiedică formarea marilor proprietăți fonciare și viza, în fond, eliminarea clasei țăranilor de mijloc sau înstăriți. Prin această lege, piața liberă a pamântului dispărea, controlul fiind exclusiv al statului, acesta putând lua terenuri la prețuri mult mai mici, pe care tot el le stabilea.
În scopul completării Legii pentru circulația bunurilor agricole, la 26 iunie 1947, Consiliul de Miniștri adoptă Legea pentru regimul Circulației Produselor Agricole, conform căreia țăranii erau obligați să-și mecanizeze procesul de recoltare a cerealelor, prin utilizarea mașinilor agricole, în special a batozelor. Acest lucru nu făcea decât să restrângă și mai mult sfera proprietarilor de teren agricol și să ducă astfel la dispariția proprietății particulare întrucât acele mașini agricole se aflau în posesia unui număr foarte mic de țărani. Restul producătorilor agricoli se vedeau nevoiți să apeleze fie la țăranii deținători de batoze, sau dacă nu la stat prin intermediul Stațiunilor de Mașini Agricole ( S.M.A. ), înființate încă din 1946. Mai mult, aceeași lege interzicea proprietarilor sau arendașilor să efectueze lucrări de treieriș fără a avea în prealabil o autorizație de la stat în acest sens: „ […] este interzis proprietarilor și arendașilor de mașini și batoze de treierat, precum și prepușilor lor, de a treiera fără să aibă autorizație de treieriș pentru campania din 1947, sau de a treiera în altă zonă decât cea indicată pe autorizație.”
Pentru a deține controlul asupra producțiilor agricole, statul a inpus deținerea unei evidențe a cantității recoltate de țărani, evidență care era ținută de proprietarii de mașini agricole sau de prepușii lor, care aveau obligația de a întocmi registre de treierat în acest sens. „ Un control direct era aplicat deținătorilor de batoze sau prepușilor lor de către o comisie formată din primarul și notarul comunei, alți doi mici producători agricoli (desemnați de prefect și de directorul oficiului economic ) însoțiți de cel puțin un jandarm sau ostaș.” Aceste măsuri erau menite sa-l oprească pe țăran de la declararea doar a unei părți din producția agricolă pe care o recoltase. Aceeași lege avea rolul și de a pune bazele sistemului de colectare a poduselor agricole din gospodăriile țărănești, adoptând totodată și aplicarea impozitului în natură. Acesta era fixat de către o comisie ministerială și se calcula progresiv, ținând cont de cele patru categorii de productivitate a pământului.
Ca urmare a adoptării celor două legi, exista temerea că țăranii ar fi tentați să nu își mai lucreze pământul, însă statul avea și în acest sens o soluție: înființarea unui organism de coordonare- Comandamentul Unic de Însămânțări. Acesta hotăra că: „ […] mobilizarea pentru muncile din toamna aceasta ( 1947) trebuiau să meargă pănă la ultimul secretar de primărie și agent agricol comunal și până la ultimul plugar din județele respective. […] Nu se admite nici o scuză pentru nimeni dacă nu și-a dus la îndeplinire sarcina primită și vom aplica cele mai grave sancțiuni, indiferent de cine este vinovatul.” Eventualele abateri erau judecate de către Ministerul Afacerilor Interne care devenea organ de control și coerciție.
Articolul, „ Măsuri ordonate de Ministerul de Interne în vederea Campaniei de Însămânțare” publicat în ziarul Scânteia avea rolul de a aduce noi completări: „ […] în termen de 48 de ore să se constituie comandamentele unice județene și comunale prevăzute în Jurnalul Consiliului de Miniștri numărl 184 din 18 februarie 1947, pentru aplicarea planului de mobilizare generală în vederea însămânțărilor, executându-se toate dispozițiile suscitatului Jurnal și instrucțiunile primite ulterior, pentru realizarea în timp util a întregului plan de însămânțări, din toamna acestui an.”
Astfel, pentru realizarea planurilor de producții agricole, se făcea apel la organele locale ale Ministerului de Interne, în acțiunea de constrângere a țăranilor. În acest sens, nu se mai ținea cont nici măcar că țăranului, care reprezenta majoritatea socială a României acelor vremuri i se lua până și dreptul elementar de a hotărî dacă dorește sau nu să își lucreze pământul.
Secțiunea 3.4. Înființarea de cooperative agricole de aprovizionare, desfacere și valorificare
În cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din octombrie- noiembrie 1945 s-a decis înființarea de cooperative agricole de aprovozionare industrială, de desfacere și valorificare a produselor agricole întrucât se considera mult mai eficientă munca în comun iar rezultatele obținute erau net favorabile celor obținute prin munca pe cont propriu.
Anul 1946 aduce cu sine înființarea Stațiunilor de Mașini Agricole care aveau rolul de a asigura un anumit control al producțiilor agricole precum și posibiliatea de constrângere a țăranilor de a apela la serviciile acestor stațiuni mecanice. Inițial,statu s-a preocupat să mărească și să diversifice parcul auto al Stațiunilor de Mașini Agricole în așa fel încât să creeze un monopol în acest domeniu și să înlăture orice concurență, țăranii fiind mai mult decât nevoiți să apeleze la serviciile statului.
În iunie 1946, guvernul dorește să vină în sprijinul țăranilor și astfel adoptă Legea pentru organizarea creditului agricol, numai că reușește să creeze o puternică diferențiere a producătorilor individuali de țăranii înscriși în cooperative. Diferența consta în faptul că doar țăranii care dețineau propriile gospodării agricole erau nevoiți să garanteze un împrumut prin „ gajuri agricole pe recolte încolțite sau culese precum și orice alte gajuri libere de orice sarcini.”
„ Legea urmărea prin aceste facilități să determine o aderare de proporții mari la cooperativele agricole. Aceste demersuri aveau o deosebită importanță pentru comuniști căci, prin intermediul lor, guvernul putea să coordoneze o parte a activităților comerciale, precum și capitalul deținut de membrii cooperatiști”
Secțiunea 3.5. Legi cu caracter restrictiv
Descurajarea proprietății individuale nu se făcea doar prin legislația din domeniul agricol, ci mergea mai departe până la schimbarea legilor de bază ale comerțului. Se dorea ca producătorul agricol individual să nu mai realizeze niciun fel de profit în așa fel încât să nu mai aibă altă soluție decât să fie nevoit să se înscrie în cadrul unei cooperative agricole. Acest rezultat nu putea fi obținut decât dacă statul controla prețurile de pe piață. În acest fel, s-a decis introducerea prețurilor de mercurial prin care guvernul fixa prețul ( unul mult mai scăzut decât valoarea sa reală ) pentru diferitele produse agricole vândute de țărani.
Introducerea mercurialului nu făcea decât să îi limiteze țăranului posibilitățile de a-și duce zilele din propria muncă în cadrul gospodăriei sale, statul cumpărând la un preț scăzut producțiile obținute individual și obținând profit de pe urma acestora prin valorificarea lor ulterioară.
Legile privind regimul circulației bunurilor și produselor agricole au contribuit la sărăcirea țăranului deținător de proprietate particulară care și așa se afla la limita de supraviețuire prin introducerea unui regim al cotelor și unui impozit în natură datorat statului. Adoptarea acestor măsuri a condus la o împovărare a țăranului până la limita la care nu se va mai alege cu niciun câștig de pe urma recoltei. În acest fel, în momentul când a fost impus, mercurialul a provocat o serie de modificări în domeniul agriculturii: piața liberă aproape că nu mai exista fiind înlăturată orice formă de concurență datorită monopolului impus de stat, care fixa prețurile.
„ Refuzul țăranilor de a vinde a generat o lipsă imediată de produse agricole, ce au făcut ca în final guvernul să renunțe ( în 8 octombrie 1947 ) la prețurile de mercurial. Deși măsura de introducere a mercurialului a ființat doar câteva luni de zile, ea a generat o serie de consecințe provocate de regimul extrem de dur față de țărănime pe care-l aplică partidul comunist, mai ales în componenta sa legislativă.”
CAPITOLUL II: EVOLUȚIA AGRICULTURII ROMÂNEȘTI SUB INFLUENȚA REGIMULUI COMUNIST AL LUI GHEORGHE- GHEORGIU DEJ (1948-1865)
Subcapitolul 1. Cadrul general al procesului de colectivizare
Secțiunea 1.1. Viziunea comunistă asupra agriculturii
Urmările celui de-al doilea război mondial s-au văzut imediat întrucât pierderile teritoriale suferite în vara anului 1945 au condus la și o mai pronunțată fărâmițare a proprietăților de teren agricol. Din această cauză, obținerea unor producții la scară largă era aproape imposibil de realizat. Văzând această situație, liderii comuniști au ajuns la concluzia că micile proprietăți private nu puteau ajuta la colectarea unor producții masive dacă erau lucrate individual. Șansele de a obține o agricultură performantă creșteau dacă pământul era lucrat laolaltă, fiind mult mai ușor de gestionat. În acest fel, s-a considerat la momentul respectiv că soluția rezolvării problemei consta în expoloatarea agricolă pe spații mari de teren și că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăți mari de teren și să le administreze eficient este statul.
La nivel declarativ, Partidul Comunist susținea mica proprietate agricolă în perioada 1945- 1949, chiar dacă pe cealaltă parte se vedeau deja trasate liniile politicii de cooperativizare a agriculturii. În realitate însă, comuniștii erau adepții dogmei marxist- leniniste care arăta că: „ mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă.”
Strategia inițială a partidului comunist era de a obține legitimarea politică și susținerea țăranilor săraci pentru a putea obține o dezbinare a solidarității sociale din mediul rural. Și cum clasa țăranilor săraci reprezenta marea majoritate a populației din România, dacă P.C.R. atrăgea susținerea acestora putea mai apoi să își realizeze obiectivele ascunse încă de la începutul perioadei de guvernare.
Scopul declarat al reformei comuniste în domeniul agricol era alinierea agriculturii la standardele occidentale prin introducerea mecanizării și a structurilor socialiste la sate. Procesul de colectivizare a agriculturii a reprezentat cel mai amplu proiect întreprins de comuniști ce s-a derulat pe o perioadă lungă de timp. El a afectat întreaga populație rurală a României, care în 1948 reprezenta majoritatea covârșitoare a țării, aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Toți cei care au încercat să se împotrivească planurilor partidului au avut puternic de suferit, fiind umiliți, maltratați, închiși sau chiar uciși și asta doar pentru că au încercat să își apere proprietatea, refuzând să dea statului comunist agoniseala lor de-o viață. Dovadă în acest sens stau numeroasele mărturii ale supraviețuitorilor torturii, documente din arhivă conținând sentințe judecătorești de condamnare la închisoare pentru mai mulți țărani sau chiar rapoartele secrete ale Securității și Partidului Comunist Român.
Prin măsurile drastice luate împotriva țărănimii, procesul de colectivizare apare în fond ca un război îndreptat împotriva micii proprietăți private, în care partidul- stat a încercat să dezbine solidaritatea țărănimii, pentru realizarea planurilor sale ascunse.
Mai mult, existența unei „ țărănimi libere” care să nu facă parte din partidul comunist ca activiști sau să se afle în sfera de control a partidului reprezenta o reală amenințare deoarece izbugnirea unei răscoale a întregii clase țărănești ar fi dus la pieirea P.C.R. Tocmai din această cauză, această categorie socială trebuia atent supravegheată, iar eventualele încercări de împotrivire de la planurile partidului combătute prin represiune. Privită din alt unghi, necesitatea unui control asupra țărănimii era evidentă întrucât aceasta, prin proprietatea asupra pământului, producea resursele necesare nu numai plății datoriilor de război și alimentării populației urbane, ci și dezvoltării economice a țării. În acest fel, este de înțeles vădita îngrijorare a partidului în privința „țărănimii libere” și preocuparea acestuia pentru deținerea puterii absolute asupra întregii societăți. Reorganizarea socială a satului românesc prin intermediul planurilor de expropriere sau prin exploatarea frecventă a țăranului devenise o condiție sine qua non pentru implementarea proiectului de industrializare forțată a României, cu care se va confrunta țara noastră ulterior.
Pentru a-i putea atrage pe țărani de partea partidului era nevoie ca aceștia să adopte ideologia comunistă și principiile socialiste dacă nu de bună voie, atunci în mod forțat. Numai că țărănimea românească era una tradiționalistă și nu vroia să renunțe la obiceiurile și tradițiile de muncă transmise din moș strămoș pentru a învăta acum noi tehnici și metode de lucru a terenurilor agricole. Astfel, partidul comunist a găsit de cuviință să se infiltreze adânc în viața comunităților pentru a putea avea control asupra mijloacelor de producție și remunerare, impunând în cele din urmă țăranilor un nou ritm de viață.
Procesul de colectivizarea a implicat și o încercare de sovietizare a statului românesc prin adoptarea strategiilor agricole care au dat rezultate uimitoare în U.R.S.S. Pentru a reuși implementarea cât mai exactă a politicilor sovietice s-a apelat la vizite de lucru pentru schimb de experiență. În acesct sens, nenumărate delegații de tehnicieni și țărani ruși au venit în România pentru a convinge țărănimea să abandoneze formele de muncă și de viață tradiționale. În același timp, delegații de români au fost trimise în U.R.S.S. pentru a vedea cu ochiul liber succesul tehnicilor implementate de sovietici. Aceste vizite întreprinse erau puternic promovate în media, propaganda oficială a partidului preaslăvind politica sovietică, a cărei agriculturi era considetată „ cea mai avansată din lume.”
Secțiunea 1.2. Îndrumători și activiști P.C.R. trimiși la sate
Dupa anul 1946, activitatea partidului se intensifică în sensul că se instalează la comune și la sate tot mai multe celule de partid pentru a deține controlul direct al situației din teren. Odată ajunși în rândul țărănimii, comuniștii urmau întocmai îndrumările politicii de partid în domeniul agriculturii. Astfel, ei aveau drept principale obiective: demascarea chiaburimii, promovarea reformelor guvernului Groza, întărirea legăturilor țărănimii muncitoare cu clasa muncitoare de la orașe, întărirea și dezvoltarea sectorului cooperatist. Aceste celule de partid aveau rolul de a coordona în principal activitatea agricolă din teritoriu, îndrumătorii și activiștii P.C.R. trimiși la sate alegând ca și conducători ai acestor structuri din rândul țărănimii sărace, ușor de manipulat.
„ În satul lor, activiștii de partid nu se bucurau de o credibilitate deosebită, dovadă sunt reacțiile nedisimulate ale țăranilor față de noua ordine socială ce avea să schimbe complet baza tradițională a statului, sedimentată timp de secole. Presiunea continuă a agitatorilor trimiși la sate precum și șirul nesfârșit al rechzițiilor, exproprierilor abuzive, intervențiilor brutale în economia gospodăriilor individuale creau în lumea satului un puternic sentiment de dezrădăcinare.” Țăranii se aflau într-o mare dificultate întrucât se vedeau puși în fața unei alegeri de care depindea viitorul lor: pe de o parte puteau să se înscrie într-o formă de lucru a pământului în colectiv sau, pe de altă parte, puteau continua să-și dețină proprietatea privată asupra pământului însă, în acest caz, intrau în conflict cu sistemul și implicit cu autoritățile comuniste. Pentru a preveni o astfel de situație, urmau să fie trimiși numeroși îndrumători sau activiști de partid la sate care aveau să discute cu țăranii pentru a-i convinge de „ necesitatea unirii eforturilor pentru campania însămânțărilor de primăvară.”
„ Alte subiecte ce aveau să devină constante ale propangandei agitatorilor la sate erau cele legate de campaniile de recoltare și de colectare a produselor agricole, achitarea impozitului în natură, proclamarea Republicii Populare Române și perspectivele create prin instaurarea deplină a regimului de democrație populară bazat pe clasa muncitoare de la orașe și sate, avantajele aduse țărănimii de cooperativele agricole etc.” Persoanle care urmau să răspândească principiile comuniste în mediul rural benificiau de o atentă pregătire și îndrumare în cadrul Școlii de cadre țărănească. Activiști de partid proveniți din mediul urban trimiși la sate erau de multe ori insuficienți astfel că ei încercau atragerea și pregătirea de persoane din satele în care erau trimiși să popularizeze planurile partidului. Pentru acest lucru, erau aleși oamenii intelectuali cum ar fi învățătorii sau inginerii agronomi, persoane puternic respectate în cadrul lumii rurale. Un întreg algoritm era respectat: Comisia specializată cu învățământul de partid avea rolul de a recruta oamenii, Comisia de studii și documentare întocmea materialul didactic folosit pentru școli de cadre și lecții și era responsabilă de răspândirea materialulul propagandistic prin afișe sau grafice cu însemnele pardidului comunist, Comisia de artă și cultură se ocupa cu strângerea și prelucrarea informațiilor din teritoriu și, nu în cele din urmă Comisia de difuzare, prin intermediul căreia se transmiteau toate informațiile de interes local sau național, în special cu ajutorul ziarului Scânteia. Aceasta din urmă era implicată alături de Ministerul Informațiilor într-un proces de eliminare din cadrul bibliotecilor a tuturor materialelor ce dețineau informații nepotrivite și popularea lor cu altele care nu intrau în contradicție cu dogma și principiile comuniste.
În anul 1948, statul cominist trece la măsuri radicale și astfel în baza Decretului Marii Adunări Naționale din iunie este introdus sistemul cotelor. Prin această măsură, statul avea dreptul de a colecta grâu, orz, secară sau ovăz. Pentru a se ține o evidență cât mai corectă a acestor colectări, guvernul a înființat Comisiunea de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (C.S.C.P.A), care se ocupa de campania de recoltare pentru anii 1948-1949.
Secțiunea 1.3. Etapele aplicării politicii agrare a P.C.R.
Impunerea ideologiei comuniste la sate s-a realizat în principiu urmărind patru pași esențiali. În primul rând, se impunea existența unei baze legale în demararea cooperativizării, astfel că demersul legislativ a devenit o condiție sine qua non a implementării principiilor comuniste la sate. Odată emisă legea sau decretul, drumul era deschis pentru următorii doi pași esențiali. Mecanismul Propagandei asigura răspândirea în cele mai îndepărtate colțuri ale țării a ideologiei și învățăturilor comuniste, dar și a tuturor hotărârilor de partid. Următorul pas important în derularea procesului îl constituia acțiunile concrete ale P.C.R. „ Atunci când activitatea organizațiilor locale nu reușea punerea în practică a obiectivelor legiferate prin decrete ale M.A.N. din diferite motive, însă în special datorită manifestării unei puternice opoziții a țărănimii față de noile măsuri îndreptate împotriva ei, interveneau organele de represiune ale Miliției și Securității. Ele vor reprezenta un factor determinant în procesul de colectivizare a agriculturii, îndeplinind sau suplinând de cele mai multe ori activitatea secțiilor locale de partid.”
Subcapitolul 2. Începuturile colectivizării
Secțiunea 2.1 Modelul colectivist sovietic – surse teoretice și practici sociale
În centrul politicilor partidului comunist se afla „ transformarea socialistă a agriculturii” sau colectivizarea. Originile acestui proiect datează din timpuri îndelungate, cu mult înainte de secolul XIX. Cel care teoretizează acestă ideologie este însă Karl Marx, care preia ideea muncii pentru un țel comun însă îi dă un alt aspect- egalizarea tuturor claselor sociale și reducerea lor la una singură: proletariatul. Prin această idee, Marx considerea că desființarea oricărei forme de proprietate și reducerea societății la o singură clasă socială avea rolul de a înlătura exploatarea anumitor categorii sociale de către altele mai bine cotate. Lenin avea să aplice teoria marxistă însă nu pornind de la condițiile inițiale (cele create în urma colapsului sistemului capitalist occidental) ci de la acele condiții întâlnite în Rusia anului 1917. Cu toate acestea, Lenin a fost nevoit de multe ori să devizeze de la principiile teoriei marxiste deoarece nu se pliau pe realitățile Rusiei acelor vremuri. Nu același lucru îl va face însă și Stalin care, odată deținând în mâinile sale frâiele puterii avea să aplice teoria marxistă în termenii propriei voințe.
În România, colectivizarea a reprezentat principalul obiectiv al politicilor agrare ale P.C.R. Colectivizarea avea rolul de a expune implicarea deplină a statului comunist în agricultură, stat care veghea la bunăstarea poporului său. „Conform teoriei marxiste (și practicii ulterioare a sovieticilor), rolul statului în economie trebuia să fie total, în așa fel încât acesta să poată fi finanțelor, producător și distribuitor. Dar pentru ca statul să reușească să gestioneze întregul flux al economiei, el trebuia să înlăture orice formă de concurență ce ar fi putut interveni, iar acest lucru implică de fapt necesitatea desființării proprietății particulare”.
Lucrurile erau simple pentru mediul urban deoarece introducerea monopolului statului se rezuma la câteva operațiuni printre care: naționalizarea întreprinderilor industriale și miniere (care aduceau aproximativ 90% din producția țării), a băncilor sau a societăților de asigurare. Situația se complica însă când venea vorba de aplicare acelorași metode în mediul rural.
Secțiunea 2.2. Noi încercări de impunere a colectivizării în lumea satelor românești
Când a ajuns la putere, P.C.R. a înțeles că orice planuri avea, cu țărănimea trebuia să adopte o tactică diferită, tactica pașilor mărunți pentru că dorea legitimizarea puterii și se temea de o eventuală răscoală țărănească care i-ar fi subminat puterea (țărănimea fiind cea mai mare clasă socială din întreaga populație a României a acelor vremuri). Astfel, partidul comunist a promis solemn respectarea proprietății private până aproape de sfârșitul anului 1946, când în descrierile oficiale se văd primele semne ale promovării cooperativelor.
În acest fel, începând cu anul 1946, guvernul încearca să atragă simpatia, susținerea și încrederea țăranilor prin încurajarea acestora să acceadă în cadrul cooperativelor. Țăranii au fost atrași de condițiile avantajoase de lucru, de faptul că puteau beneficia de utilajele agricole moderne capabile să le ușureze munca și nu în cele din urmă de credite fără garanții.
Această perioadă de sprijinire a țăranilor nu avea însă să dureze mult. După anul 1947, o serie de măsuri adoptate de guvernul comunist aveau să-l împovăreze peste măsură pe țăranul și așa sărac, cu scopul de a descuraja deținerea proprietății particulare. Dacă, în ciuda măsurilor adoptate, țăranul se încăpățâna să continue să își lucreze pe cont propriu pământul (proprietate personală) statul se vedea nevoit să aplice un regim mult mai dur.
Ofensiva împotriva țărănimii înstărite a fost reluată în forță odată cu anul 1949 când se prevedea că: „ organizațiile de partid de la țară au sarcina de a conduce lupta pentru îngrădirea chiaburimii, lupta pentru întărirea sectorului socialist în agricultură. În același timp, organizațiile de partid au sarcina de a educa pe țăranii muncitori în spiritul luptei de clasă necruțătoare și a vigilenței neobosite împotriva chiaburimii, demascând neîncetat chipul hidos al chiaburimii, viclenia și atitudinea lui de dușman de moarte al intereselor țărănimii muncitoare.”
Statul comunist era hotărât să urmeze prin orice mijloace planurile sale de colectivizare a agriculturii. Primul pas este făcut în anul 1949, atunci când este adoptată Legea pentru introducerea pedepsei cu moartea prin care oricine se împotrivea hotărârilor adoptate de guvernul comnunist era pasibil de o asemenea pedeapsă. Acestă măsură conferea un cadru perfect justificabil din punct de vedere legislativ pentru exterminarea țăranilor oponenți. „ Apariția legii era fundamentul tuturor abuzurilor ce aveau să fie săvârșite, culminând cu execuțiile demonstrative care vor instaura un climat general de neîncredere și teroare.”
Cu puțin timp înaintea Plenarei prin care se anunța în mod oficial trecerea la o nouă formă socialistă de practicare a agriculturii era emis un decret de expropriere a tuturor moșiilor și terenurilor țăranilor înstăriți care fuseseră odată limitate, prin legea agrară din 1945 la maximum de 50 hectare.
Mergând mai departe, comuniștii au promulgat Legea Impozitului Agricol prin care se hotăra ca veniturile agricole și neagricole ale gospodăriilor țărănești să fie impozitate în mod progresiv. Prin aplicarea acestui impozit autoritățile urmăreau sărăcirea tuturor producătorilor particulari. Aceștia se vedeau puși în situația de a se sustrage cumva de la achitarea dărilor sau chiar de a renunța să mai lucreze pământul, urmând a-l vinde sau chiar dona statului. Însă, ceea ce urmărea guvernul comunist era ca acești oameni să renunțe să mai lucreze pe cont propriu și să se înscrie într-un colectiv agricol.
„ Instutuirea sistemului colectării cotelor era indisponibil legată de nevoia statului de acumulare de capital, materializată prin rechiziționarea produselor agricole. Pe de altă parte, statul își asigura astfel un spațiu larg de manevră prin controlul producției țărănești ( prin cota pe care producătorul era obligat să o dea statului ) și chiar prin fixarea planului de cultură”.
Decretul 183/1949 avea rolul de a aduce completări Legii pentru Reprimarea Speculei Ilicite și a Sabotajului Economic din 1945 și conferea cadrul legal asupra colectării forțate, orice încercare de împotrivire de la deciziile luate de autoritățile centrale sau locale fiind aspru pedepsită, cu închisoare de la 1 la 12 ani. „ Nerespectarea deciziilor luate de Consiliul de Miniștrii, de Organele locale ale Puterii de Stat precum și nerespectarea deciziilor referitoare la dirijarea, organizarea și controlul producției, circulației, distribuției și consumului mărfurilor de orice fel, neprevăzute în planul de Stat.” (art.2, litera a)
Astfel, țăranii găsiți vinovați puteau fi condamnați la ani grei de temniță, proprietățile lor urmând a fi de cele mai multe ori confiscate și transformate în sedii ale gospodăriilor agricole colective sau în imobile pentru S.M.T. -uri.
Având spatele asigurat de cadrul legislativ ce fusese adoptat și atent promovat, conducătorul statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej urma să declare la sfârșitul anului 1948 adevăratele intenții ale guvernului comunist în ceea ce privește agricultura, admirând și considerând necesar implementarea în spațiul românesc a modelului sovietic de organizare a gospodăriilor țărănești colective. Primul său discurs evidenția: „ o problemă deosebit de complexă pentru partidul nostru, ca și pentru celelalte partide comuniste și muncitorești frățești este construirea socialismului la țară. Dacă la oraș, cu toată împotrivirea înverșunată a dușmanului de clasă am reușit să smulgem relativ ușor puterea economică din mâinile clasei exploatatoare a clasei capitaliștilor, după reforma agrară care a expropriat clasa moșierilor, s-a menținut clasa capitalistă cea mai numeroasă, chiaburimea. Avem la sate un ocean de mici gospodării individuale (peste 3 milioane) care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi , ceas de ceas, spontan și în proporție de masă. Partidul nostru are de îndeplinit sarcina grea a lichidării stării de înapoiere a agriculturii, a asigurării unei înalte productivițății a acesteia, a salvării țărănimii muncitoare de mizerie, a lichidării exploatării la sate. Tot în experiența istorică a P.C. al U.R.S.S. a găsit partidul nostru răspuns la întrebarea: – ce drum să urmeze pentru a îndeplini cu succes această sarcină? -Care poate fi deci soluția – întreba tovarășul Stalin. Soluția -spunea I.V.Stalin- este trecerea de la micile gospodării țărănești fărămițate, la marile gospodării unificate pe baza cultivării în comun a pământului, trecerea la cultivarea colectivă a pământului pe baza unor tehnici noi, superioare.”
Cea de-a doua declarație a lui Dej urmărea să pregătească terenul pentru planul economic general de treansformare a agriculturii românești într-una colectivă și de mari randamente. Se aprecia ca prim pas în construirea colectivizării înființarea cooperativelor agricole de aprovizionare și desfacere: „ cooperativele de aprovizionare și desfacere vor ajuta pe de-o parte țărănimea cooperatoare să scape de speculanți, aprovizionându-se cu produse industriale de care are nevoie, iar pe de altă parte, vor asigura aprovizionarea cu produse alimentare a muncitorimii de la orașe. Realizarea pe baze sănătoase a unei rețele largi de cooperative de aprovizionare și desfacere, va deschide calea asocierii țăranilor săraci și mijlocași în gospodării colective, ca o formă superioară de exploatare a pământului.”
Secțiunea 2.3. Rezoluția Plenarei C.C. al P.C.R cu privire la transformarea agriculturii
Rezoluția Plenarei C.C. al P.C.R. din 2-5 martie 1949 urmărea realizarea ultimului pas în desăvârșirea procesului de colectivizare a agriculturii. După spusele autorităților comuniste, țăranul rămânea proprietar particular al terenului deținut însă numai împreună cu ceilalți membri ai gospodăriilor agricole, cu alte cuvinte proprietatea era deținută la comun de toată lumea în mod egal: „ Aici intervenea un factor nou ce schimba în esență sensul proprietății, căci, printr-un simplu artificiu logic, proprietatea comună anula practic dreptul individual al țăranului la proprietate.” Așadar, în ciuda asigurărilor date de stat cu privire la păstrarea proprietății particulare a țăranilor, acest lucru era practic imposibil deoarece, odată pătruns într-o Gospodărie Agricolă Comună (G.A.C.), țăranul dona practic terenul său statului, fiind de acord să împartă cu acesta recolta obținută.
„ Teoria marxistă era așadar, transpusă în practică și în România prin intermediul înființării acestei noi forme (ideale, utopice) de organizare colectivă a muncii. Țelul suprem- obținerea monopolului de stat asupra capitalului, prin transferul proprietății particulare în gestiunea statului ca non-proprietate colectivă- era aproape atins. Însăși titulatura oficială a colectivizării- < transformarea socialistă a agriculturii >- îsi aroga dreptul de a traduce în practică proiectul imaginar al mitologiei comuniste.”
Construcția G.A.C.- urilor avea să reprezinte un proiect de durată întrucât comuniștii doreau ca această formă de organizare a muncii sătești să dureze o eternitate. Această idee era exprimată chiar de textul adoptat în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 3-5 martie : „ În urma dezvoltării științifice, pe calea gospodăriilor colective, acestora le va fi asigurată pe veci folosința întregului pământ care aparține acestor gospodării colective. Astfel va fi rezolvată trecerea pământului în proprietate obștească.” Totodată, în cadrul aceleiași Plenare era stabilită și strategia socială a desfașurării procesului de colectivizare: „ politica noastră față de țărănime trebuie să fie clară: să sprijinim pe țărănimea sărăcă, strângem alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii.”
Subcapitolul 3. Cooperativizarea agriculturii în România. Documente din arhiva C.C. al P.C.R.
În cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 3-5 martie 1949 s-a decis declanșarea ultimului pas în procesul de colectivizare a agriculturii românești și anume: construirea Gospodăriilor Agricole Comune. În legătură cu acest aspect, însuși secretarul general al partidului și conducătorul țării Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma: „ Partidul va duce o muncă sistematică în sânul țăranilor săraci și mijlocași spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodării colective, deoarece colectivizarea agriculturii e posibilă numai în baza liberei consimțiri a țăranilor.”
Documentele prezentate în cele ce urmează provin din arhiva C.C. al P.C.R. fond Cancelarie, fiind emise în anul 1952 și reprezentând plângeri ale țăranilor din zona Craiovei, din comunele Podari, Florești și Cătane Nou adresate lui Gheorghe Gheorgiu-Dej în care își exprimau doleanțele cu privire la abuzurile realizate de activiștii de partid în timpul creării Gospodoriilor Agricole Comune. Aceste documente reprezintă doar câteva exemple dintr-un mare șir de plângeri înregistrate în toate satele din România și pe toată durata colectivizării agriculturii. Politica urmărită de partid în domeniul agriculturii inspirată de modelul bolșevic trebuia să atragă țăranii în formele comune de muncă a pamântului în mod liber și prin dorința lor liber exprimată ca urmare a unei puternice lupte de lămurire duse de partid. În realitate însă lucrurile nu au stat deloc așa. Colectivizarea în satele românești s-a făcut în mod forțat, realizându-se numeroase abuzuri îndreptate împotriva celor care se opuneau planurilor autorităților comuniste.
După căderea comunismului și redobândirea libertății de exprimare, multe documente rămase secrete au vazut lumina tiparului, fiind accesibile tuturor celor care au dorit să afle adevărul despre colectivizarea agriculturii. În acest fel, s-au putut compara documentele de partid cu cele inedite din arhive și cu mărturiile celor care au participat direct la colectivizare. În urma analizării acestor documente s-a descoperit că există o mare neconcordanță între legile existente în acea perioadă, discursul oficial al membrilor de partid, documentele de partid și ceea ce s-a constat a fi realitatea socială. După cum ne arată și documente prezentate mai jos, colectivizarea satului românesc a generat o serie de efecte sociale nefaste cum ar fi certuri în familii, despărțiri, tragedii și culminând cu trimiterea în judecată sau la muncă forțată a tuturor celor care se impotriveau sistemului, acestora confiscându-li-se automat și întreaga lor avuție. În acest fel, s-a procedat la persecutarea țăranului român cu scopul de a-l convinge să se înscrie în organizațiile de muncă în comun, de cele mai multe ori utilizându-se în acest scop tortura fizică alături de condamnările la închisoare. În acelși timp, numeroși salariați de la diferite instituții și întreprinderi au fost folosiți pentru ca, alături de activiștii de partid să ducă „ munca de lămurire” asupra clasei țăranilor. De cele mai multe ori aceștia efectuau vizite acasă la săteni atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte în care stropeau cu gaz alimentele pentru ca mai apoi să confiște ceva din curțile oamenilor sau de pe câmp ( utilaje, animale etc.) cu scopul de a-i atrage pe aceștia la Gospodăriile Agricole Comune sau la Sfatul Popular și a-i obliga să treacă de partea statului comunist și să urmeze întocmai politica agrară instaurată de acesta.
O altă metodă folosită pentru atragerea țăranilor într-o formă agricolă comună a fost introducerea unor dări exorbitante pe care țăranii trebuiau să le achite statului chiar dacă lucrau sau nu pământul proprietate particulară. Cei care încercau să se sustragă achitării acestor datorii erau aspru pedepsiți, de cele mai multe ori cu închisoarea. Chiar și atunci când țăranii erau la zi cu plata datoriilor către stat, aceștia erau informați despre o restanță la impozit sau la produsele din colectări. În acest fel se urmărea ca țăranul să fie lăsat fără niciun bob de grâu sau porumb din recolta proprie și astfel sa renunțe să-și mai lucreze pământul pe cont propriu.
În acest proces al colectivizării, comuniștii au dovedit că nu au niciun scrupul în obținerea rezultatelor pe care le doreau astfel că elevii sau studenții ai căror părinți refuzau să se înscrie în G.A.C. erau exmatriculați, același lucru întâmplându-se și cu cei care erau salariați.
Țăranii români nu erau familiarizați cu ideologia comunistă și doreau să facă totul pe cont propriu. Însă, fără desființarea proprietății particulare asupra pământului, statul nu putea avea controlul absolut asupra societății.
Întreaga clasă a țărănimii s-a opus planurilor de colectivizare a agriculturii demarate de comuniști, aceștia trecând la represiuni atunci când întâlneau rezistență. O notă raport a serviciului „ C” din M.A.I. ( număr 00104106128.11.1959) arată că între anii 1951-1952 au fost arestați un număr de 34738 de țărani și au fost organizate 438 de procese publice ( judecate la Sfaturile Populare) cu intenția de a-i speria pe țărani și de a-i determina să se supună colectivizării.
Plenara C.C. al P.C.R. din 19-20 august 1953 a hotărât consolidarea și dezvoltarea G.A.C.-urilor și întovărășirilor agricole. Mai târziu se trasează obiectivele politicii agricole, astfel că la Congresul al II-lea al P.C.R. din decembrie 1955 se specifică ca până în anul 1960 să se socializeze întreg sectorul agricol. Ulterior, Plenara C.C. al P.C.R. din iulie 1956 făcea un apel la toate comitetele regionale de partid să intensifice procesul colectivizării. În fapt, acestora le erau trasate obiectivele de realizat în ceea ce privește întinderea suprafețelor ce trebuiau colectivizate.
După anul 1956 înregistrăm o intensificare a ritmului colectivizării, urmând ca șase ani mai târziu să se constate că acest proces era în cea mai mare parte finalizat (cu trei ani mai devreme decât era preconizat în cadrul Congresului al III-lea al P.C.R. din iulie 1960). Se finaliza astfel, dupa 13 ani, „ războiul ” economic și social îndreptat împotriva clasei țărănimii care a dus la exterminarea țăranului ca entitate economică, deoarece a fost transformat din proprietar, producător și beneficiar al muncii sale, într-un simplu proletar agricol.
În cele ce urmează sunt prezentate documente din arhiva C.C. al P.C.R. în care țăranii se plângeau de abuzurile pe care le-au suferit ca urmare a demarării procesului de colectivizare forțată a spațiului rural românesc.
Trebuie precizat că s-au păstrat toate particularitățile de scriere, așa cum apar în documente.
„TOVARĂsE PREsEDINTE,
Va aduc la cunostinta urmatoarele: În comuna Podari, satul Balta Verde, s'a facut o întovarasire fortata.Tovarasul secretar al organizatiei împreuna cu tovarasul presedinte al Sfatului Popular si un militian au umblat din casa în casa, atât ziua, cât si noaptea, si au fortat si amenintat ca îi ia cu masina ca îi duce la Canal daca nu semneaza si i-au închis în camera si îi tineau arestati. Cred ca partidul nu stie despre aceste fapte pe care le fac tovarasii nostri pe la sate, care au cautat spre a se îmbogati de când au intrat în câte un servici. Secretarul de baza este si colector la CSC si toti au câte un serviciu. De aceia va rog, tovarase presedinte, de a lua masuri de ce fac acestia pe la sate ca au pus oamenii în zapaciala de nu stie ce sa mai faca.Atât va aduc la cunostinta si daca trimiteti spre cercetare are sa iasa mai multe pe care tovarasii le fac pe aci, ceea ce partidul nu are cunostinta de asa ceva.
Nastasie Ciuica”
„TOVARĂsE GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ,
Subsemnatii locuitori din comuna Floresti, raionul Baia de Arama, regiunea Craiova, Of. P. Brosteni, cu respect va rugam sa ne primiti si noua plângerea care am facut-o noi la dumneavoastra si va rugam ca sa luati în considerare aceasta plângere a noastra. În comuna Floresti a luat nastere GAC pe ziua de 26 Octombrie 1952, fiind fortati de catre tovarasul Balanescu dela raionul de Partid Baia de Arama.Venind în sat, sau mai bine zis în comuna Floresti, amenintând pe locuitori cu fel de fel de vorbe murdare, pâna la urma amenintându-o si cu Baraganul, acela care nu se înscrie în GAC îl ia mama dracului sau Baraganul.Tov. Popescu, secretarul doi al PMR dela raionul Baia de Arama, dând ocazie ca el este acela Mare (adica el taie si spânzura) ori face ce zice el ori daca nu sa dispara din Floresti. Tov. Domnica Dragola, colectoare la raionul Baia de Arama, ameninta pe muncitori cu diferite vorbe, spunând ca i s-a îndeplinit scopul si ca trebue sa faca cum zice ea. Furajele care le au oamenii, ea spune ca trebue ca sa le dea toate, totul ce sa gaseste la om acasa. Care în cartea cu "10 întrebari si 10 raspunsuri" despre GAC nu prevede asa.Ei au facut invers, din contra când cetateanul este pe deplin convins, plus de aceasta trebuia ca sa mai lase la om furaje si cereale.Tovarasul Mogoi, presedintele Fr. Plugarilor, si cu tov. Jianu, tot dela raionul Baia de Arama, la ridicarea atelajelor dela oameni, sau manifestat cu fel de fel de cuvinte nejuste pâna la urma amenintându-i si cu Militia caci acela om, care nu vrea sa dea nimica la GAC merge la
Baragan. Oamenii nu au bine voit ca sa faca GAC pe motivul ca ei nu au fost lamuriti ce este cu GAC si ce rost are acest GAC.Oamenii plâng pe toate drumurile si spun si comunelor vecine care merg, spun ca le-au luat totul si acuma au ramas cu ochi în Maracini.Daca Dvs. nu rezolvati nimic cu aceasta GAC, noi mai mult distrugem decât construim pentru ca la ridicarea atelajelor au facut alarma în sat parca era la razboiul din 1916, asa plângeau oamenii.
Va rugam sa luati masuri cu acest GAC care a facut în halul acesta. Gânditi-va Dv. acesti treizeci de colectivisti care mai au si câte trei sau 5-7 copii, gânditi-va si dv. aceste plângeri unde ar ajunge.Va rugam ca sa ne scuzati scrisul pentru ca noi nu avem liceul, am facut si noi cum am stiut.Am scris aceasta cu lacrimi în ochi.
Iorgu Dagota Maria Studor Gorica Draghici Tudor Toma”
„TOVARĂsE SECRETAR GENERAL,
Subsemnatul Marin Leoveanu din comuna Catane Nou, raionul Bailesti, regiunea Craiova, va aduc la cunostinta urmatoarele: În luna septembrie a.c. a venit în curtea mea tovarasul Buzatu dela comisia CSC Bailesti, unde m'a înjurat, mi-a spus ca ma leaga si ma trimite la Canal, daca nu ma trec la colectiv cu tot pamântul. Ducându-ma la Sfat sa spun cele întâmplate m'am întâlnit în strada cu tovarasul Burnea Marin si cu tovarasul vicepresedinte stefan I. Catiga unde le-a spus si Domnilor, tot ca tov. Buzatu. Daca nu ma trec la colectiv ma încadreaza în rândul chiaburilor si voi fi ridicat ca si ceilalti chiaburi si dus pe Baragan sau la Canal. Eu atunci i-am spus ca nu e pacat de mine, om batrân, sa-mi faca el acest lucru. El mi-a raspuns ca sa fie al dracului în sufletul lui care s'a gândit la mine. Ca cum a venit tatal meu cu tot ce a avut în casa, asa sa vii si tu. Atunci de frica m'am dus si am luat una cerere, am complectat-o cu terenul de pamânt de 4,50 ha, unde am bagat si pamântul sotiei de 3 ha, fara ca ea sa fi fost întrebata de cineva. Când ea a auzit ca i-am trecut si pamântul ei a început scandalul.Când gospodaria a luat fiinta, sotia mea a fugit de acasa spunând ca ea nu merge si nu-si da pamântul la gospodarie. Vazând tovarasii ca ea nu vrea sa vie si sa-si dea pamântul au venit s'o lamureasca, zicându-i ca daca nu vrea sa mearga în gospodarie tov. Burnea Marin i-a zis ca-i da otrava, iar tov. presedinte al Sfatului mi-a zis s'o las ca sunt femei destule si pe ea o trimite la Tito. Cred ca aceste vorbe nu trebuiau spuse de un presedinte al Sfatului, pe care partidul l-a trimis sa lamureasca lumea si nu a ameninta cu fel de fel de vorbe înspaimântatoare. Tovarase secretar general, întrucât sotia mea nu a consimtit si s'a dus si si-a însamântat locurile, adica dreptul ei de pamânt 3 ha, iar eu am fost chemat noaptea la gospodarie unde am fost înjurat de presedinte Nicolaie Baltaretu, Nicolaie Gorgan, Constantin Durla, deasemeni si tov. Ion Rasteanu m-au înjurat pe strada, auzind tov. Ion Garlosu si alte persoane, spunând ca sunt reactionar. În ziua de 29 Octombrie a.c. au venit în curtea casei mele tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, Nicolaie Baltaretu, Florea Paduraru, Anghel Mirea, Gheorghe M. Gheorghe, Savu Petrisor, Dinu Ilie Pintilie, Gh. Ciobanu, care cu abuz de putere punând mâna cu forta mi-au rapit un car, una caruta, una vaca, una grapa, si rotile plugului, dându-le la gospodarie. Spunându-le sa-mi lase carul sa duc sfecla si caruta sa-mi duc bumbacul, dece îmi rapesc inventarul, tov. stefan I. Cotiga s'a pronuntat ca aceasta nu este nimic o sa vezi si mai multe, care nu le stiu ce ma asteapta, fiindca acum e timpul lui, ca are sa ma faca el pe mine sa-l pomenesc. Pe ziua de 1 Decembrie m'am dus la gospodarie ca sa-mi iau carul sa-mi duc sfecla la gara. Aici am fost înjurat si îmbrâncit si dat afara tot de tov. vice presedinte al Sfatului, stefan I. Cotiga, spunându-mi sa ies afara banditule .Pe ziua de 9 Decembrie m'am dus sa-mi iau caruta unde mi-a fagaduit-o ca mi-o dau sa-mi duc bumbacul la statie, dar am fost îmbrâncit de tov. Burnea Constantin si dat afara, spunându-mi ca asta merit. Tovarase secretar general, va aduc la cunostinta ca de când gospodaria s'a inaugurat si pâna astazi eu trai bun cu sotia nu mai am. Nu mai sunt spalat, mâncat si îngrijit, la vârsta de 58 de ani sa fii despartit de sotie.
Traiasca lupta pentru pace!
Marin Loveanu
Traiasca Republica Populara Româna!”
CAPITOLUL III: DEZVOLTAREA AGRICULTURII MODERNE ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST AL LUI NICOLAE CEAUȘESCU ( 1965- 1989)
Subcapitolul 1. Caracterizarea generală a agriculturii
Ramură principală a economiei românești, agricultura a înregistrat numeroase transformări, atât de structură cât și de producție.
„ Dezvoltarea și modernizarea bazei tehnico-materiale, perfecționarea organizării și conducerii unitare a agriculturii, a tehnologiilor agricole, sistematizarea teritoriului și a localităților, extinderea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole au influențat puternic asupra gradului de intensitate al agriculturii.”
Anul 1982 a consemat o participare a agriculturii la valoarea produsului social total în valoare de 15,9% , ponderea sa în realizarea venitului național fiind de 19,7%. Liniile politicii comuniste în domeniul agrar au urmărit modernizarea în ansamblu a acestui sector economic, investițiile în agricultură crescând de la 7,66 miliarde de lei în 1965, la 32,8 miliarde de lei în 1982. În perioada epocii socialiste, agricultura României a consemat rezultate notabile în ceea ce privește producția de cereale, plante tehnice, fructe sau struguri. „ Astfel, în 1980, România a realizat 2,85% din producția mondială de porumb (locul întâi în Europa și al patrulea pe glob), 1,48% din producția de orz, 6,2% din cea de semințe de floarea soarelui(locul î ntâi în Europa și al patrulea pe glob) și 2% din cea de struguri (locul șapte în Europa și al zecelea pe glob).”
În perioada guvernării comuniste, agricultura a cunoscut două perioade esențiale de dezvoltare și anume:
Perioada 1945-1965 când agricultura era considerată o ramură complementară a economiei naționale;
Perioada 1965-1989 în care agricultura s-a ridicat la rangul de ramură principală a realizării venitului național;
După anul 1966, agricultura a continuat să se dezvolte progresiv mai ales că procesul colectivizării se încheiase cu un succes notabil. Erau create condițiile dezvoltării unei agriculturi intensive, cu baze moderne. În acest sens, statul a suplimentat fondurile destinate investițiilor în agricultură fiind posibile astfel executarea de lucrări de îndiguiri, desecări, de regularizare a cursurilor apelor, de combatere a eroziunii terenurilor, de fertilizare a solurilor dar și de construire a unor sisteme moderne de irigații.
„ Investițiile realizate în agricultură au sporit de la 50 de miliarde de lei (1966-1970) la 74,8 miliarde de lei (1971-1975) și la 122,3 miliarde de lei în cincinalul (1976-1980), ceea ce a permis o utilizare tot mai rațională a fondului funciar și o creștere continuă și stabilă a producției agricole.
În anii cincinalului 1971-1975, când s-a realizat un amplu program de îmbunătățiri funciare au fost amenajate pentru irigații circa 800 de mii hectare, au fost livrate agriculturii 4,5 miliarde tone îngrășăminte chimice substanță activă, s-au construit numeroase sere legumicole moderne, au fost date în exploatare 388 de obiective agrozootehnice și a sporit parcul de tractoare, mașini și utilaje agricole.”
Realizând faptul că pentru a obține producții record este nevoie de o bază modernă a agriculturii, statul comunist a continuat să aloce din an în an mai multe fonduri dotării agriculturii, investițiile fiind structurate în cadrul tabelului următor:
Ameliorarea fondului funciar în perioada 1962-1980 și estimări pentru 1981-1985 (mii hectare)
Alte măsuri implementate de autoritățile comuniste în domeniul agricol au constat în cultivarea unor soiuri de cereale modificate în așa fel încât să reziste mult mai bine perioadelor secetoase, dar și extinderea raselor de animale de mare productivitate.
„ Formarea și pregătirea cadrelor de specialiști în agricultură, creșterea nivelului tehnic și a conștiinței specialiștilor din agricultură asigură în mare măsură realizarea progresivă a producțiilor agricole. Numărul specialiștilor agricoli a crescut de la 11.152 în 1960 la 51.927 în 1982 din care 55% cu studii superioare (ingineri agronomi zootehniști, ingineri mecanici, medici veterinari).”
Subcapitolul 2. Planurile de modernizare a agriculturii
Construirea unei agriculturi socialiste moderne a urmărit în principiu trei factori esențiali: mecanizarea, chimizarea și îmbunătățirile funciare.
Mecanizarea reprezintă procesul prin care munca manuală sau tracțiunea animală este substituită de mașini și utilaje agricole, capabile să execute unele lucrări și procese tehnologice. „ Astfel, în anul 1982 agricultura dispunea de 168.989 de tractoare fizice (ceea ce înseamnă un tractor la 58 de hectare de teren arabil- față de 2.493 hectare în 1938), 65.997 de combine tractate și autopropulsate, 13.293 de mașini de împrștiat îngrășăminte chimice, 49.739 de semănători mecanice, 20.538 de prese pentru balotat paie și fân etc.”
Dotarea sectorului agricol cu mașini agricole este influențată în cea mai mare parte de particularitățile reliefului (pantă, gradul de fragmentare), de climă (viteza și direcția vântului, precipitațiile) sau de caracteristicile solului (umiditate, tipul solului). În acest fel s-au dispus alocarea de mașini agricole în funcție de fiecare regiune în parte, de caracteristicile și nevoile sale. După gradul de accesibilitate al tractoarelor și mașinilor agricole, întâlnim mai multe tipuri teritoriale, printre care: zone de mare accesibilitate a tractoarelor și mașinilor agricole, zone cu accesibilitate medie a tractoarelor și mașinilor agricole, și zone cu accesibilitate redusă a tractoarelor și mașinilor agricole.
Pe lângă consecințele practice ale utilizării mașinilor în agricultură, mecanizarea a mai avut drept rezultat reducerea populației ocupate în agricultură, estimându-se în continuare scăderea considerabilă a acesteia.
Chimizarea. „Îmbunătățirea fertilității solului cu ajutorul îngrășămintelor chimice, folosirea mijloacelor de protecție a plantelor reprezintă alte metode moderne de asigurare a unor producții agricole sporite.
Îngrășămintele se aplică pentru completarea necesarului de substanțe nutritive, pentru facilitarea descompunerii resturilor organice, intesificarea activității microbiologice.”
După descoperirea beneficiilor aduse de folosirea îngrășămintelor chimice, s-a continuat folosirea acestora într-o cantitate tot mai mare, evoluția acestora fiind înregistrată în următorul tabel:
Evoluția cantități de îngrășământe chimice folosite în agricultură (tone)
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R, 1983, DCS, p. 131;
Subcapitolul 3. Agricultura și industrializarea produselor agricole
Dezvoltarea unei agriculturi moderne în România socialistă era o condiție obligatorie pentru obținerea unor recolte din ce în ce mai bogate, capabile să susțină consumul propriu al țării, dar și cererea de export care era considerabil mai mare. În acest fel, comuniștii au conștientizat că succesul în agricultură îl reprezenta apropierea ei de industrie. Acest lucru s-a realizat prin mecanizarea proceselor de producție, prin instalații complexe de irigații, prin culturile de sere și producție timpurie a unor soiuri, prin mijloacele aproape industriale folosite la ferme de animale sau prin intermediul electrificării, chimizării și al îmbunătățirilor funciare (desecări, indiguiri etc). „ Între industrie și agricultură, arată tovarășul Nicolae Ceaușescu, există o strânsă legătură și condiționare reciprocă. Orice subapreciere a uneia sau altuia poate provoca disproporții în dezvoltarea economică generală, poate avea repercursiuni negative asupra întregii vieți sociale.
Rezolvarea cu succes a sarcinilor complexe din agricultură este o condiție esențială a înfăptuirii întregului program de dezvoltare a patriei noastre, constituie o parte componentă a operei de desăvârșire a construcției socialiste, a procesului de trecere treptată spre comunism.”
„ Două tendințe esențiale par să se desprindă în evoluția actuală a agriculturii în lume: necesitatea de a obține recolte mai mari prin randamente cât mai ridicate la hectar, pentru a satisface cerințele tot mai ridicate ale pieței și ale populației în creștere, îndeosebi a celei urbane și concurența pe plan mondial, care impunea obținerea de recolte la preț redus. Din această evoluție decurg două consecințe importante: prima, trecerea la agricultura intensivă care devenise o necesitate ce tinde a se guvernaliza, și în legătură cu aceasta, trebuința de a se aplica pe scară largă o știință și o tehincă înaintate și folosirea mijloacelor de producție moderne care să inflențeze într-o măsură tot mai mare, factorii naturali de care depinde procesul de producție, pentru a se asigura un flux productiv continuu (ceea ce se obișnuiește a se denumi „ metode industriale ” aplicate în agricultură, inclusiv la creșterea animalelor), iar a doua consecință, lichidarea treptată a micii proprietăți individuale țărănești, care folosește pratici tradiționale.”
Subcapitolul 4. Trecerea la agricultura intensivă
Dacă în perioada capitalistă se practica o agricultură extensivă și de mici randamente comuniștii au simțit nevoia schimbe radical structurile producției agricole și să facă posibilă trecerea la o agricultură intensivă, de mare productivitate. Bazele acestei transformări au fost puse în anul 1945, odată cu adoptarea noului proiect de Lege Agrară care prevedea împroprietărirea fără despăgubire a țăranilor fără pământ sau cu pământ mai puțin de 50 de hectare și totodată, desființarea moșierimii, considerată a fi dușmanul de clasă. Însă, aplicarea pe scară largă a mecanismelor moderne nu se putea face decât pe suprafețe întinse de teren astfel că până la trecerea micilor proprietăți în proprietatea statului și crearea de Gospodării Agricole Comune nu a mai fost decât un pas.
„ În ceea ce privește ponderea suprafeței agricole raportată la unități socialist-agricole în 1973, aceasta se prezenta astfel: din totalul de 14,9 milioane de hectare teren agricol și 9,7 milioane de hectare teren arabil, circa 95% din suprafețele arabile aparțineau sectorului socialist și anume: peste 17,1% întreprinderilor agricole de stat (I.A.S.) și aproape 75% cooperativelor agricole de producție (C.A.P). Doar o mică suprafață de terenuri agricole, cu deosebire în ținuturile de dealuri înalte și de munte, a rămas în sectorul individual, unde posibilitățile cooperativizării sunt reduse din cauza micii dimensiuni și dispersării în spațiu a loturilor individuale.”
Dar, „ realizarea unei agriculturi intensive de mare randament, arată tovarășul Nicolae Ceaușescu- necesitate obiectivă a construcției socialiste- cere eforturi susținute pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestei ramuri, reclamă investiții pentru mecanizare, chimizare pentru îmbunătățiri funciare și totodată, impune o preocupare constantă pentru aplicarea în porducție a cuceririlor științei agrozootehnice avansate.”
Subcapitolul 5. Ritmuri și proporții în dezvoltarea agriculturii în Republica Socialistă România
În perioada României socialiste, agricultura era văzută drept o ramură de bază a economiei, punând în valoare o moștenire națională de neprețuit- fondul funciar- ( în suprafață de aproximativ doua treimi din pământurile țării).
Poziționarea geografică avantajoasă precum și condițiile de mediu prielnice și structura favorabilă a pământului din România au condus la facilitarea practicării agriculturii în țara noastră. Structura fondului funciar din România socialistă, guvernată de Nicolae Ceaușescu se poate observa în următorul tabel:
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R, 1985, p.12, 116;
Odată cu trecerea timpului, numărul locuitorilor țării s-a mărit în așa fel încât aceștia au avut trebuințe din ce în ce mai mari. Industrializarea masivă a țării, precum și mărimea suprafețelor urbane și transformarea satelor în orașe au avut drept principal efect micșorarea fondului funciar al țării ceea ce a implicat necesitatea imediată a dezvoltării agriculturii intensive, care să acopere nevoile de export. În acest fel, planurile partidului comunist aflat la putere erau de a obține din ce în ce mai mari cantități de produse de pe aceeași suprafață de teren, în condițiile în care terenul era exploatat rațional.
În acest sens, P.C.R. a adoptat în programul său de guvernare „ realizarea unei agriculturi moderne intensive, de înaltă productivitate.” Însuși președintele țării, Nicolae Ceaușescu afirma: „ pentru a avea o agricultură moderenă. În stare să satisfacă din plin la creșterea avuției naționale, este nevoie de investiții tot mai mari.”
Pentru a susține această idee, investițiile au crescut considerabil în acest domeniu an de an, așa cum se vede în următorul tabel:
Investiții în Agricultură- miliarde de lei
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R, 1985,p 204, 206;
Analizând datele din tabelul de mai sus, constatăm că în acea perioadă ritmului mediu anual de creștere a valorii investițiilor în agricultură între anii 1965-1984 a înregistrat o creștere de 8%, apropiindu-se de ramura industriei, unde creșterea a fost de 8,5% și aproximativ egal cu ritmul mediu de creștere a investițiilor din întreaga economie națională. Datorită faptului că s-a observant „ o anumită contradicție între dezvoltarea mai puternică a industriei și dezvoltarea într-un ritm mai încet a agrculturii…” nivelul investițiilor a crescut într-un ritm mai mare, pentru a le ajunge din urmă pe cele din industrie. În acest fel observăm că între anii 1981-1984 au crescut considerabil fondurile alocate pentru dezvoltarea agriculturii, ponderea investițiilor din agricultură în totalul investițiilor din întreaga economie socialistă a crescut la 15,7%, după ce în anii trecuți se redusese până la valoarea de 13,4%.
Odată cu creșterea investițiilor din agricultură, mai mulți bani au fost alocați pentru mărirea fondurilor fixe, astfel că între anii 1965-1984 s-a înregistrat o creștere de 4,4 ori. „ De remarcat, însă că în perioada 1981-1984 ritmul de creștere a fondurilor fixe din agricultură a egalat pe cel din industrie ( ambele situându-se peste nivelul mediu al economie naționale), având drept consecință oprirea tendinței de reducere a ponderii fondurilor fixe din agricultură și chiar o ușoară creștere a acesteia.”
În acest sens, edificatoare sunt datele din următorul tabel:
Structura fonduriloe fixe pe principalele ramuri ale economiei naționale
Sursa: Anuarele statistice ale R.S.R., 1981, p. 110 și 1985, p. 51;
Investițiile în agricultură, și în principal în fondurile fixe au urmărit modernizarea agriculturii prin achizitioanarea de mașinării și utilaje de ultimă noutate, capabile să transforme agricultura românească într-o agricultură intensivă, capabilă să satisfacă nevoile din ce mai mari și mai specifice ale populației. Astfel, s-au alocat mai multe fonduri modernizării bazei tehnico-materiale a cooperativelor agricole, urmărindu-se mecanizarea agriculturii, îmbunătățirea fondului funciar, dar și introducerii de noi substanțe chimice care să favorizeze o mai bună dezvoltare a procesului productiv și obținerea de rezultate mai mari.
Tabelul următor ne prezintă în ce măsură au fost direcționate fondurile destinate mecanizării agriculturii:
Evoluția principalelor componente ale parcului de tractoare și mașini agricole
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 129;
Acest proces de mecanizare a agriculturii a ajutat la favorizarea unei mai bune desfășurari a mai multor domenii de activitate, printre care: culturile de câmp, legumicultura, producerea și pregătirea furajelor, zootehnia, transporturile, etc. Totodată se remarca o scădere a suprafeței ce revine pe un tractor de la 182 de hectare teren agricol în anul 1965 la doar 86 de hectare teren agricol în anul 1984.
Însă, prin crearea unei agriculturi intensive nu s-a urmărit doar mecanizarea agriculturii. „ Programul de îmbunătățiri financiare vizează un evantai larg de lucrări: irigații, îndiguiri, desecări, combaterea eroziunii solului etc, menite să ducă la o creștere radicală a fertilității solului, prin înlăturarea acțiunii nefavorabile a unor factori naturali. Astfel, suprafața amenajată pentru irigații a ajuns în anul 1984 la 2,6 milioane de hectare, fiind de 11,7 ori mai mare decât în 1965.”
Așa cum afirma și autorul, se urmărea din ce în ce mai mult fertilizarea solului, pentru obținerea de recolte cât mai mari. Astfel s-a văzut necesară introducerea îngrășămintelor minerale și din ce în mai mult s-a considerat chimizarea agriculturii o condiție esențială pentru obținerea de performanțe agricole mai mari de la an la an. “ Pe temeiul sporirii de 10,5 ori a cantității de îngrășăminte minerală produse de industria chimică, în perioada la care ne referim, cantitatea folosită în agricultură a crescut de 4,4 ori, revenind 78 kilograme substanță activă la un hectar teran agricol în 1984, făță de 18 kilograme în 1965.” Edificatoare în acest sens, sunt datele prezentate în tabelul următor:
Îngrășăminte chimice produse și folosite
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 95, 145;
În acest timp, studiile chimiștilor români dar, și avansarea științei de peste hotare, au impus o ameliorare a sortimentelor de îngrășăminte folosite în așa fel încât să se reușească îmbunătățirea calității producțiilor.
Astfel, dacă până în 1965 se foloseau mai mult îngrășămintele fosfatice, ulterior s-a simțit necesitatea utilizării îngrășămintelor azotoaze, și apoi a celor potasice. Pe partea cealaltă însă, s-a înregistrat o creștere tot mai mare a fungicidelor, ierbicidelor, insecticidelor, biostimulatorilor, sau substanțelor farmaceutice de uz veterinar etc.
În atingerea obiectivului propus-crearea unei agriculturi moderne- o mare importanță a avut-o cercetarea științifică, datorită căreia s-au realizat noi soiuri de plante și hibrizi ce au capacități productive lărgite și au fost promovate tehnologii noi în toate subramurile agriculturii. În același timp au fost descoperite și introduse în zootehnie noi specii de animale, iar pentru cele deja existente s-au căutat măsuri pentru îngrășare constantă, realizându-se noi capacități de producție.
Pentru ca toate acestea sa fie posibile, s-a acordat o atenție sporită dezvoltării și susținerii în pregătiri a specialiștilor, numărul celor care lucrează în agricultură crescând cu 2,4%, creșterea cea mai mare înregistrând-o specialiștii cu studii superioare.
Rezultatul acestor masive inventiții s-a materializat în creșterea produselor agricole și în îmbunătățirea structurii sale, lucru relevat și de tabelul următor:
Dinamica creșterii producție agricole (1965=100%)
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 12, 133-135;
Din datele prezentate în tabel observăm că ritmul de creștere a populației de 0,9% a fost depășit de ritmul mediu anual de creștere a producției globale agricole de 4,1% ceea ce înseamnă că agricultura poate susține necesarul de resurse alimentare al locuitorilor țării.
„ Pe fondul menținerii practic constante a terenului cultivat ca arabil ( 101,6% în anul 1984 față de 1965), s-au produs creșteri mai accentuate a suprafețelor alocate pentru leguminoase: boabe (174,1%), plante tehnice (164,8%), legume (156,1%) ceea ce a dus la sporirea ponderii acestora pe seama suprafețelor cultivate cu cereale și plante furajere.
De asemenea, a crescut ponderea suprafețelor viilor altoite și indigene în totalul suprafețelor cu vii de la 43,3% în 1965 la 67,8% în 1984, în principal pe seama reducerii la aproape 1/2 a suprafețelor viilor hibride.”
Această creștere a producției agricole este reflectată și de tabelul următor:
Producțiile medii la hectar
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 153, 175;
Concomitent cu sporirea producției agricole, pe baza investițiilor, se înregistrează și o creștere a efectivelor de animale.
„ Materializarea influenței creșterii numărului de animale asupra volumului și structurii disponibilului alimentar se realizează prin intermediul randamentulelor acestora. Sporirea producțiiei medii pe animal, în condițiile creșterii numărului de animale, amplifică efectul modificării numerice a efectivelor.”
Relevante în acest sens sunt datele din tabelul următor:
Producțiile medii în creșterea animalelor
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 192;
„ Efectul conjugat al modificării suprafețelor cultivate și a efectivelor de animale, pe de o parte, și a randamentelor medii pe hectar și respectiv pe animal, pe de altă parte, s-au pus în evidență în sporirea continuă a producțiilor totale. ”
Dinamica producției totale la principalele produse (media anilor 1961-1965=100%);
Sursa: Calculat după Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 152, 171, 175;
„ Dacă diferitele elemente privind ritmurile și proporțiile dezvoltării agriculturii sunt mai lesne de pus în evidență sub aspectul valoarei de întrebuințare a substanțelor utile, cuantificarea în expresie valorică a acestora întâmpină serioase dificultăți de ordin metodologic chiar conceptual.”
În anii regimului socialist al lui Nicolae Ceaușescu, recensămintele au înregistrat creșterii minore ale populației, în pofida măsurilor acestuia de sporire a locuitorilor patriei. Astfel, în România Socialistă, creșterea populație s-a realizat într-un ritm mai lent decât a producțiilor agricole, astfel că numărul de produse ce revin în medie pe locuitor au crescut considerabil an de an. Acest lucru nu putea decât să favorizeze bunăstarea socialistă a oamenilor care trăiau în România Socialistă construită de “tovarășul” Ceaușescu.
Producțiile principalelor produse agricole pe locuitor
Sursa: Anuarul stastistic al R.S.R., 1985, p. 195;
Reprezentând o ramură de bază a economiei socialiste, agricultura și-a adus în mare parte contribuția esențială la mărirea produsului social și, prin urmare a venitului național. Astfel, creșterea accentuată a producției agricole a anturat o creștere în aceeași direcție a produsului social și venitului național, ponderile cu care aceasta a contribuit la bunăstarea societății fiind înscrise în tabelul următor:
Dinamica produsului social și a venitului național din agricultură
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 48, 29;
„ Cu toate că produsul social și venitul național în agricultură a crescut an de an în mod susținut, ritmul mediu al creșterii imdicatorilor respectivi pe ansamblul economiei naționale (7,6% respectiv 7,7%) și în mod deosebit față de industrie (8,7% respectiv 10,0%). Aceasta se datorește, în principal, dependenței producției și însăși a reproducției mijloacelor de producție specifice de factorii naturali, de ritmul proceselor biologice care stau la baza producție agricole.” Cu toate acestea, chiar dacă atât venitul național cât și produsul social din agricultură au înregistrat o evoluție favorabilă, ponderea acestor indicatori în totalul venitului național a cunoscut o pantă descendentă, lucru arătat de datele înregistrate în tabelul următor:
Ponderea produsului social și a venitului național din agricultură
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 44, 45;
Măsurile adoptate de președintele României socialiste, Nicolae Ceaușescu, au îndreptat țara pe drumul industrializării masive, în așa fel încât, scăderea ponderii agriculturii în produsul social și în venitul național este una firească.
Indiferent de aceasta, s-a semnalat o pondere mai ridicată a agriculturii în construirea venitului național, față de cea în produsul social, situației opusă, față de cea înregistrată în industrie. „ Chiar dacă fenomenul se atenuează treptat, el ilustrează o eficiență mai mare a cheltuielilor materiale în agricultură și implicit potențialul de care dispune aceasta în creșterea economică generală.”
Faptul că în agricultură s-au înregistrat cheltuieli materiale cu mult mai mici decât în industrie s-a datorat în mare parte situațiilor în care producțiile agricole folosesc pentru a „ supraviețui” energia solară care este gratuită, în comparație cu energia folosită pentru a pune în funcțiune întreaga industrie, energia electrică, ale cărei costuri de producție, stocare sau transport sunt considerabile. Din cele afirmate anterior, deducem că agricultura reprezintă singura ramură a economiei naționale care are un bilanț energetic pozitiv (datorită surselor de energie regenerabilă) în pofida faptului că un segment din cadrul ei –creșterea animalelor- are un bilanț negativ, la fel ca celelalte domenii.
Greutatea specifică a venitului național în produsul social
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 45;
Pentru a determina cu cât a contribuit efectiv agricultura la creșterea venitului național este necesar să vedem cuantumul acesteia pe o persoană ocupată, următorul tabel prezentându-ne datele concrete:
Dinamica venitului național pe o persoană ocupată (%)
Sursa: Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 49-60;
Analizând datele din tabelul anterior, constatăm că venitul național a crescut în comparație cu populația ocupată în agricultură care, pe parcursul perioadei luate în calcul, a înregistrat o diminuare masivă ceea ce a avut un efect imediat, creșterea venitului național corespunzător unei persoane ocupate. Surprinzător sau nu, ritmul de creștere al venitului național pe o persoană ocupată din agricultură a fost unul efectiv mai mare comparativ cu cel din industrie, în ultimii ani ai perioadei analizate , observându-se acest lucru într-o manieră mai pronunțată. Și în ceea ce privește produsul social pe o persoană ocupată, lucrurile au stat asemănător, ritmul mediu din agricultură pe întreaga perioadă fiind de 7,5%, față de cel înregistrat de industrie de doar 5,8%.
„ Eliminarea practic a decalajului dintre dinamica productivității muncii nu înseamnă implicit și eliminarea diferențelor dintre nivelurile productivității muncii în cele două ramuri de bază ale economiei naționale, ci numai reducerea lor.”
În acest sens, difențele între productivitățiile muncii celor două ramuri ale economiei socialiste au fost vizibile, lucru arătat și demonstrat de datele înscrise în următorul tabel:
Evoluția raportului dintre eficiența muncii în industrie și agricultură sub aspectul venitului național pe o persoană;
Sursa: Calculat după Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 45-60;
Pentru a aprecia ritmurile de dezvoltare ale agriculturii este necesar să comparăm situația înregistrată de țara noastră în acea perioadă cu ceea ce s-a întâmplat în agriculturi similare, spre exemplu țările europene semantare ale C.A.E.R. Diferențele înregistrate sunt susținute de o serie de factori care au influențat și agricultura fiecărei țări cum ar fi: condițiile de mediu, structura suprafețelor agricole, fertilitatea solului, care împreună cu diferențele de densitate ale populației au condus la variații substanțiale ale resursei de teren agricol pe locuitor.
Resursa de teren agricol în țările europene membre
Sursa: Statisticeskii ejegodnik strau-cilenov soveta economiceskoi vzaimpomoșmi, Moskva, 1984, p. 163;
Dacă analizăm ca an de referință anul 1975, ritmul de dotare al agriculturii țării noastre era considerabil mai mare în comparație cu celelalte state europene membre ale C.A.E.R.
În ciuda acestui lucru, structura culturilor pe grupe mari este asemănătoare, chiar dacă suprafața agricolă este acoperită cu plante diferite în funcție de latitidine, condițiile geografice și de mediu.
Structura terenului arabil pe principalele grupe de culturi (%) -1983-
Sursa: Statisticeskii ejegodnik stran- celenov sovieta ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva,1984, p170-174;
*Anuarul statistic al R.S.R., 1984, p. 134-136;
Următorul tabel ne prezintă consumul de energie electrică și îngrășăminte minerale folosite în agricultură, dar și puterea nominală a tractaorelor:
Unele elemente ale bazei tehnico-materiale a agriculturii (1983)
Sursa: Statusticeskii ejegodnik stran-cilenov soveta ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moska, 1984, p.45, 201, 203, 204;
În țara noastră, în perioda analizată s-a constatat că volumul investițiilor în agricultură l-a depășit cu mult pe cel din statele europene membre ale C.A.E.R. (6,7% în medie pe an) în timp ce unele țări, cum ar Polonia, R.D.G, Ungaria sau Bulgaria au inregistrat chiar un regres în acest domeniu.
Alocarea energiei electrice, a îngrășămintelor dar și puterea nominală a tractoarelor folosite determină într-o importantă măsură creșterea producțiilor agricole dar și a randamentelor medii pe unitatea de suprafață, lucru pus în evidență de datele tabelului următor:
Producție medie la hectar la principalele culturi de câmp (media 1981-1983)
Sursa:-Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984, p181,182,185;
*- 1976-1984;
** -Anuarul statistic al R.S.R., 1984, p. 140, 185;
Și din punct de vedere al producției animale, România socialistă s-a situat mai bine comparativ cu celelalte state europene membre ale C.A.E.R, următorul tabel fiind relevant:
Efectivele de animale (1983)
Sursa: *Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984,p187-189;
**Anuarul stastistic al R.S.R., 1985, p. 365;
„ Ritmurile înalte de creștere a efectivelor se regăsesc în sporurile importante ale producțiilor animale. Numai că nivelurile relative ale creșterilor producțiilor animale totale, comparativ cu cele realizate în alte țării, nu se mai situează la aceeași categorie. Astfel, la carne ne situăm pe locul 3 (117%), după Bulgaria și Ungaria, la lapte pe locul 4 (114%), după Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, la lână tot pe locul 4 (125%) după Ungaria, Polonia și Cehoslovacia și abia la ouă pe locul 2 (144%) după Uniunea Sovietică.”
În acest sens, tabelul următor ne arată valorile producțiilor medii pe animal la două dintre produse.
Producția medie pe animal (1983)
Sursa: Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984,p.197;
România socialistă, sub atenta îndrumare a „ tovarășului” Ceaușescu a înregistrat o creștere majoră atât a producției vegetale cât și a celei animale în așa fel încât ritmul sporului populației a fost devansat cu mult de cel al producției globale agricole, „ țara noastră relizând valoarea cea mai ridicată a corelației dintre indicele de creștere a producției agricole și indicele populației.” (tabelul următor)
Corelația dintre creșterea producției globale și creșterea populației ( 1975-1983)
Sursa: Calculat după Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984,p. 8, 157;
„ Diferențele dintre ritmurile creșterilor producțiilor în cultura platelor și creșterea animalelor și mai ales a nivelurilor randamentelor medii au făcut ca ponderea poducției amimale în producția globă agricolă să fie una dintre cele mai scăzute.”
Ponderea producției animale în producția globală agricolă
Sursa: Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984, p. 158;
*Anuarul statistic al R.S.R., 1985, p. 138;
Variațiile înregistrate la diverși indicatori care au influență atât în producția vegetală cât și cea animală au avut drept consecință modificarea cantităților de produse agricole ce reveneau în medie pe cap de locuitor, atât în România socialistă, cât și în celelalte state europene membre ale C.A.E.R.
„ În general, ritmul creșterii producției pe locuitor se situează la cote superioare, în special în producția vegetală unde, la principalele produse (cartofi, legume, cereale) țara noastră obține cele mai înalte creșteri. În același timp însă cantitățile de produse agricole pe locuitor realizate în 1983 se situează la cote mai scăzute, cu deosebire la produsele animale.” Edificatoare în acest sens sunt dalete prezentate în următoarele tabel:
Producția principalelor produse agricole pe locuitor (1983)
Sursa: Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva,1984,p198,199;
*1980;
**Anuarul statistic al R.S.R., 1984, p.136, 137, 159,163;
Producția principalelor produse agricole animale pe locuitor (1983)
Sursa: Statisticeskii ejegodnic stan-ulenov sovita ekonomiceskoi vzaimopomoșmi Moskva, 1984, p. 200;
Întreaga politică din domeniul agriculturii s-a datorat hotărârilor esențiale ale Programului Partidului de „ situare permanentă în centrul întregii societăți și statului a omului –factorul determinat al întregii dezvoltări sociale- a satisfacerii cerințelor și nevoilor sale în continuă evoluție.” Congresul al XVIII- lea al P.C.R. a luat măsuri importante care au trasat liniile evolutive în acest domeniu înregistrate între anii 1986-1990.
Însăși Nicolae Ceaușescu susținea în raportul prezentat în cel de-al XVIII- lea Congres al partidului ca, pe viitor „ se va asigura satisfacerea cetințelor de consum, în conformitate cu normele științifice pentru dezvotarea și apărarea sănătății poporului, înflorirea deplină fizică și intelectuală, a personalității umane.”
Capitolul IV: Retribuirea muncii în unitățile agricole
Subcapitolul 1. Principii de retribuire
În viziunea socialistă, „cointeresarea materială a oamenilor muncii, inclusiv a celor din agricultură, în crestera cantitativă, în îmbunătățirea calitativă și în ieftinirea producției” a constituit un factor esențial pentru obținerea de rezultate productive favorabile. În acest sens, partidul comunist a considerat ca priorități „ sporirea cointeresării materiale, în toate compartimentele de activitate și perfecționarea continuă, în acest cadru a sistemului și formelor concrete de retribuire a muncii”. Aceste principii sunt dezbătute pe larg în documentul Congresului al X-lea și al XI-lea ale Conferinței Naționale a Partidului ca și în documentele plenarelor C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967 și din 25-26 martie 1974.
Pentru sectorul de agricultură, edificatoare sunt documentele Plenarei C.C. al P.C.R. din 18-19 iunie 1973 și ale Conferinței pe țară a cadrelor de conducere din unitățile agricole de stat și cooperatiste din 27 februarie-1 martie 1974. Astfel se precizează că în cadrul unităților agricole cointeresarea materială a muncitorilor se realizează conform principiilor socialiste de repartizare a remunerației în funcție de cantitatea și calitatea muncii pe care aceștia au întreprins-o.
Economia socialistă cosidera în principiu că repartiția după muncă este „ o necesitate economică obiectivă, o condiție esențială a progresului și dezvoltării multilaterale a noii orînduiri.” Acest principiu a fost testat de V.I. Lenin, acesta demonstrând că o economie puternică are nevoie ca de aer de aplicarea corectă a regulilor de retribuire. Însă, pentru ca munca să devină cu adevărat o modalitate de stimulare a muncitorilor în vederea obținerii de producții cât mai mari calitativ și cantitativ și cu costuri de producție cât mai mici trebuie găsită o soluție pentru a se reduce cu cât mai mult posibil cheltuielile de muncă. În acest sens, doctrina socialistă a ajuns la concluzia că retribuirea muncii nu se poate realiza ținând cont numai de timpul de muncă prestart. Astfel, s-au identificat o serie de factori care sunt necesari pentru determinarea muncii cum ar fi: durata, intensitatea, complexitatea, calificarea sau condițiile de desfășurare.
Asigurarea remunerației muncitorilor se face în mod diferențiat în funcție de „caracterul proprietății socialiste ce stă la baza organizării unităților agricole.” Unitățile agricole de stat ( I.A.S, S.M.A.) acordă remunerații în bani pentru toate unitățile din sectorul respectiv în timp ce cooperativele agricole de producție oferă pentru munca prestată bani și produse, unele doar bani iar altele exclusiv produse.
Sistemul socialist de retribuire a muncii funcționează după câteva principii esențiale și anume:
Retribuirea muncii se va face direct proporțional cu rezultatele obținute în producție în fiecare etapă dar și cu fondurile disponibile din momentul respectiv. Însuși Nicolae Ceaușescu , președintele P.C.R. și al Republicii Socialiste România considera vital pentru economia socialistă respectarea cu strictețe a acestui principiu. În acest sens, el afirma în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 25-26 martie 1947 că „ Mărimea retribuției fiecăruia poate fi decât legată nemijlocit de fondurile generale de care dispunem într-o anumită etapă de dezvoltare a societății noastre.”
O unitate agricolă trebuie să asigure retribuirea muncii unui muncitor în funcție de cât a contribuit acesta la sporirea producției, cu alte cuvinte, valoarea nou creată de el pe care a adăugat-o la producția efectivă să fie egală cu valoarea remunerației pe care acesta o primește pentru munca prestată.
Retribuția muncii trebuie sa se facă și ținând cont de nivelul de calificare al muncitorilor întrucât se subînțelege că o persoană cu o calificare mai mare va produce o valoare mai mare în cadul producției decât una mai slab calificată, astfel că și suma depusă de ambele persoane trebuie să fie plătită corespunzător.
Complexitatea și intensitatea muncii reprezintă un alt principiu primordial în retribuirea muncii deoarece muncile mai grele și mai complexe care necesită un efort considerabil de resurse atât fizice cât și intelectuale să fie mai bine plătite decât muncile care implică mai puțin efort sau cunoștințe.
Unitățile agricole socialiste trebuie sa aibă în vedere pentru a efectua retribuția muncii în mod corespunzător și „ cantitatea de muncă efectivă pe care o depune un lucrător pentru a efectua o anumită lucrare sau pentru a produce un anumit produs”.
Retribuirea muncii trebuie să ia în considerare și condițiile de desfășurare a procesului productiv astfel că persoanele care lucrează într-un mediu periculos sau posibil dăunător pentru sănătate să primească o remunerație mai mare comparativ cu cei care își desfășoară activitatea în condiții favorabile de muncă.
„ Indiferent de forma în care se realizează, retribuția muncii trebuie să asigure o creștere continuă a câștigului lucrătorilor agricoli.”
Este obligatoriu ca un muncitor să primească o singură retribuție pentru munca prestată.
Plata acordată lucrătorilor trebuie concepută în așa fel încât să se reușească scăderea cheltuielilor de producție pentru a se asigura mărimea considerabilă a volumului de produse destinate în special piețelor externe care vor facilita creșterea investițiilor.
Organizarea retribuției atât în cadrul întreprinderilor agricole de stat cât și cooperatiste „ trebuie condusă încât să asigure o creștere procentuală mai rapidă a productivității muncii față de creșterea retribuției sau câștigului mediu.”
Aplicarea în practică a principiului socialist de retribuție a muncii trebuie astfel concepută încât să realizeze într-o manieră cât mai clară, simplă și precisă și să nu existe loc de interpretări sau modificări de la litera legii.
În completarea principiilor mai sus enunțate, Nicolae Ceaușescu a subliniat în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 25-26 martie 1974, importanța respectării echității în muncă și în retribuție în așa fel încât să nu existe o discrepanță uriașă între veniturile mari și cele mici.
Subcapitolul 2. Sistemul socialist de retribuire. Conținut și particularități
Retribuția muncii din punct de vedere al principiilor socialiste prevede că acesta se realizează în mod diferențiat în funcție de disponibilitățile fiecărui sector sau categorie de întreprinzător în parte.
În acest fel, în ceea ce privește agricultura (I.A.S., S.M.A.) se aplică principiul sistemului tarifar de retribuire a muncii ceea ce înseamnă că fiecare muncitor va primi lunar o sumă de bani repartizată și planificată egal din venitul național pentru cantitatea și calitatea muncii depuse.
SISTEMUL TARIFAR DE RETRIBUIRE PE CATEGORII ȘI TREPTE
Acest sistem constituie principala modalitate a statului de a pune în aplicare principiile socialiste demonstrate cu succes de omologul Lenin în U.R.S.S. Principalii beneficiari ai acestui sistem tarifar sunt cei care activează în agricultură, în sectoarele de producție și care își primesc remunerația în funcție de calitatea muncii prestate, cantitatea de produse obținute dar și de timpul de lucru, condițiile în care se desfășoară și calificarea muncitorului.
Sistemul tarifar de retribuire are în componență trei elemente care se completează unul pe altul și care decurg unul din altul:
Retribuția tarifară de bază. Acesta retribuție se realizează ținând cont de unitatea de timp-oră, zi, lună- și reprezintă plata de bază pentru prima categorie de calificare, care este și cea mai slabă. Celelalte categorii de calificare își obțin plata prin înmulțirea retribuției tarifare de bază cu coeficientul de calificare corespunzător grupei lor de calificare.
Până în anul 1967 această retribuție tarifară de bază nu se aplica, cu atât mai puțin în agricultură în așa fel încât stabilitatea și diferențierea câștigurilor în funcție de importanța muncii prestate nu erau întocmai respectate, încălcându-se astfel principiul echității în muncă.
Obsevând situația existentă, Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967 a dispus schimbarea sistemului existent și mărirea valorii retribuției în toate întreprinderile economice, printre care și cele agricole. În acest fel s-a dispus ca să existe o diferențiere clară a categoriilor de muncă după calificare, condiții de lucru și importanța muncii prestate și ca retribuția tarifară să reprezinte aproximativ 90% din câștigul lunar al unui muncitor.
b) Rețelele tarifare de retribuire reprezintă acea parte a sistemului tarifar de retribuție care ajută la determinarea retribuției lucrătorilor, ținând seama de calificarea acestora. „Rețele tarifare de retribuire sunt formate dintr-un număr de categorii tarifare și din coeficienți tarifari care cresc pe măsură ce sporește calificarea tarifară de retribuire. Numărul de categorii tarifare cuprinse într-o rețea tarifară de retribuire depinde de complexitatea și de particularitățile producției ce se desfășoară în unele sectoare de activitate, de nivelul de calificare și de gradul de mecanizare a proceselor de muncă.”
Pentru a se realiza retribuția tarifară a muncitorilor aparținând aceleiași categorii tarifare (adică cu aceeași specializare) au apărut treptele de retribuție tarifară care analizează și experiența muncitorului, vechimea și aptitudinile sale personale. Accesul într-o astfel de treaptă prevăzută în fiecare categorie se face doar cu acordul șefului subunității de producție și are nevoie de aprobarea directului unității agricole. „ Trecerea de la nivelul retribuției, fără salturi, pe baza calităților personale, constant dovedite pe o perioadă de timp, a cărei durată nu poate fi mai mică de un an pentru trecerea de la nivelul de bază la prima treaptă și doi ani pentru trecerea de la o treaptă la alta.”
Dacă, se constată că un muncitor nu mai îndeplinește responsabilitățile în muncă cu aceeași convingere se poate hotărâ, la nivelul unităților agricole, retrogadarea acestuia. În condițiile în care acesta pleacă dintr-o unitate prin demisie, renunță la treptele obținute până la acea dată și nu mai poate beneficia de acestea doar după o perioadă de cel puțin un an de la noua angajare și în cazul în care îndeplinește condițiile necesare și fără să poată depăși treptele câștigate până atunci.
c) Indicatoarele tarifare de calificare au în componență însușirile unui muncitor cu privire la calificarea sa atât din punct de vedere profesional cât și tehnologic. „ Cu ajutorul indicatoarelor tarifare de calificare, care privesc caracteristicile tehnologice (cum sunt: complexitatea, greutatea, precizia, răspunderea pentru lucrarea executată), se determină categoria lucrării în timp ce pe baza caracteristicilor profesionale (cunoștințele de specialitate, iscusința, deprinderile necesare executării unei anumite lucrări) se determină categoria tarifară de retribuire a lucrătorului respectiv.”
Indicatoarele tarifare de calificare apar în funcție de meserii, specialități sau categorii în interiorul meseriilor sau specilităților. Pentru ca un muncitor să acceadă intr-o treaptă superioară de calificare este necesar ca el să se prezinte în fața unei comisii la cererea șefului său de subunitate și să respecte anumite condiții, printre care:
„ – lucrătorul respectiv să fi efectuat în ultimele trei luni, în majoritatea timpului lucrări superioare categorie lui de încadrare;
– să fi îndeplinit sarcinile de producție, cu respectarea calității prescrise;
– să îndeplinească condițiile de stagiu prevăzute de indicatoarele tarifare de calificare. “
Sistemul tarifar de retribuire pe funcțiuni are aplicabilitate în ramurile de activitate ale unităților agricole de stat care au ca obiect al muncii diferite instalații sau mașinării și a căror contribuție în muncă se poate determina cu exactitate. Pentru determinarea remunerației se aplică aceleași principii care au stat la baza sistemului tarifar de retribuire pe categorii și trepte.
Pentru a se realliza diferențierea retribuției în cadrul aceleiași specializări s-a apelat la un sistem de gradații care țin cont de o serie de factori, printre care: vechimea neîntreruptă în muncă, experiența, rezultatele etc.
„ În agricultura cooperatistă repartiția după cantitatea și calitatea muncii nu îmbracă forma exclusivă a retribuției bănești, ci se realizează, așa cum s-a arătat – în natură și în bani, numai în natură pentru unele lucrări sau numai în bani- în forme variate, specifice și corespunzătoare proprietății socialist-cooperatiste, care stă la baza cooperativelor agricole de producție.“
Subcapitolul 3. Retribuirea muncii în stațiunile pentru mecanizarea agriculturii
Munca agricolă într-o astfel de unitate este realizată de muncitori calificați și angajați pentru o perioadă nedeterminată de timp. Muncitorii din cadrul S.M.A. lucrează în cadrul secțiilor de mecanizare din interiorul fiecarei cooperative agricole, iar necesarul de mecanici se stabilește în funcție de necesitățile fiecărei unități în parte, dar și ținând cont de parcul de tractoare și mașini agricole disponibil.
În funcție de numărul de lucrări de efectuat, în cadrul S.M.A. pot exista și perioade când nu există de lucru astfel încât mecanicii pot beneficia de concediu fără plată o perioadă care nu poate depăși o sută douăzeci de zile anual. Felul în care se acordă aceste concedii, modalitățile de folosire a mecanicilor în perioadele cu activitate redusă precum și modalitatea de salarizare în această perioadă sunt similare cu cele ale I.A.S.-urilor.
„ În scopul retribuirii după cantitatea și calitatea muncii depuse de fiecare în parte, muncitorii permanenți și temporari din cadrul S.M.A. se încadrează potrivit rețelei tarifare stabilite în șapte categorii, fiecare categorie având trei trepte de retribuire.” Această încadrare este realizată de către comisia tehnică a unității și la recomandarea șefului de secție.
În cazul S.M.A.-urilor retribuirea se putea face în regie sau în acord , iar pentru toate categoriile de muncitori timpul de muncă era considerat de opt ore pe zi.
Secțiunea 3.1 Retribuirea în regie a muncitorilor agricoli
Această formă de acordare a remunerației se realize condorm tabelului următor:
“ Retribuții tarifare de încadrare pentru mecanici agricoli și mecanici de întreținere din S.M.A., în lei”
-extras din “Economia și Organizarea muncii în Agricultură”, editura Ceres, București, 1975;
Acest principiu se aplică în general pentru munca din cadrul S.M.A. –urilor care nu poate fi măsurată și cuantificată. Între aceste sarcini se încadrazează: „ executarea reparațiilor în atelierele S.M.A. sau la secții; efectuarea îngrijirilor tehnice zilnice, stocarea și întreținerea mașinilor în perioadele când acestea nu sunt folosite în câmp; efectuarea de lucrări pentru care nu sunt elaborate norme de muncă; executarea de transporturi, când acestea nu se fac în acord; deplasarea de la o unitate sau secție, la locul și de la locul de muncă; realizarea unor amenajări la sediul unității sau secției ori a altor acțiuni gospodărești; plata pe timpul trimiterii în delegații, la școlarizare, la instructaje.”
În toate împrejurările și situațiile de muncă menționate mai sus se specifică faptul că timpul normal de muncă remunerat este de opt ore pe zi cu posibilitatea de plată a orelor suplimentare, în măsura în care acestea sunt realizate.
Secțiunea 3.2 Retribuirea în acord a mecanicilor agricoli
Acest principiu are aplicabilitate pentru acele munci pentru care există norme de muncă, respectiv pentru muncile agricole de câmp. Retribuirea se face zilnic, conform următorului tabel:
Lucrările pe care un S.M.A. le realizează sunt încadrate de către organele de specialitate ale Ministerului Agriculturii Industriei Alimentației și Apelor. „ Tariful de plată pe unitatea de măsură ( ha, tonă etc.) se stabilește prin raportarea retribuției tarifare zilnice corespunzătoare categoriei de încadrare a lucrării, la norma de muncă stabilită pentru lucrarea respectivă.”
Să luăm la analizat un exemplu pentru a înțelege mai bine:
Semănarea unei porțiuni de grâu face parte din categoria a IV-a de complexitate , căreia îi este echivalentă o retribuție de o sută opt lei pe zi, norma de muncă fiind de 13,5 hectare pe zi. În această situație vom avea urmatoarele calcule: = 8,00 lei pe hectar. Astfel, dacă se realizează de către un muncitor 15 hectare într-o zi, el va primi 120 lei/zi (8,00×15=120 lei);
Normele de producție pentru diferite lucrări diferă din perspectiva perioadelor de timp când se realizează, de înclinația terenului dar și de lungimea parcelelor de câmp. Pentru a se realiza diferențierea s-a apelat la o serie de coeficienți de corecție și de echivalare a retribuției:
Coeficientul de corecție pentru lucrările realizate în timpul iernii are valoare de 0,8 și diferențiază lucrările în funcție de dificultatea impusă de caracteristicile prielnice sau neprielnice ale anotimputilor;
Coeficientul de corecție pentru munca efectuată în schimbul II este echivalent cu 0.9, diferențiindu-se în acest fel munca efectuată pe timpul zilei cu cea efectuată în condiții de luminozitate mai scăzută;
Coeficientul de corecție pentru lucrarea de arat la vița de vie în situația când se realizează pentru prima dată intr-o manieră mecanizată și munca este mai dificilă decât de obicei este de 0,85;
Coeficienții de corecție pentru înclinarea pământului și lungimea parcelelor sunt identificați în următorul tabel:
Subcapitolul 4. Retribuirea muncii în cooperativele agricole de producție
Secțiunea 4.1 Forme de retribuire aplicate în practică
În cadrul cooperativelor agricole de producție , primordial este același principiu socialist care veghează buna funcționare a tuturor unităților agricole din țară și anume- cointeresarea materială a membrilor cooperativei agricole. Astfel, și aici punerea în practică a acestui principiu este echivalentă cu acordarea unei retribuții corespunzătoare ținând seama de cantitatea și calitatea muncii întreprinse.
În consolidarea acestor principii, însuși secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu, dar și președintele R.S. România a adoptat o serie de măsuri cu privire la îmbunătățirea organizării retribuției în cadrul Ședinței de Lucru de la C.C. al P.C.R. din 23 noiembrie 1976.
Astfel, ținuându-se seama de măsurile impuse, retribuirea muncii în cooperativele agricole de producție se realizează precum urmează:
„ – retribuirea pe bază de acord global cu tarife pe unitatea de produs sau la 1000 de lei producție obținută;
– retribuirea cu tarife pe normă de muncă;
– retribuirea cu tarife pe unitatea de timp;
– retribuirea procentuală din producția obținută la unele culturi sau produse ( fânețe naturale, fasole și dovleci intercalați, coceni, cules de fructe pe soiuri, sortat și transportat fructe.).”
Pentru muncitori, acordarea plății care se cuvenea muncii efectuate se putea realiza prin plată bănească, în natură și în bani, sau doar în natură, în funcție de specificul și disponibilitățile unității agricole. Felurile de retribuire a plății după măsurile impuse de partidul P.C.R. se pot aplica pe întreaga producție a unității, doar pe o porțiune, sau pe segmente diferențiat în funcție de ferme, culturi sau pe specii de animale în funcție de condițiile economice și materiale pe care le întâlnește fiecare unitate agricolă de producție.
Însă, se cere determinarea mai întâi a unor elemente pentru ca procesul de retribuție să se facă în mod corect, după cum urmează:
„ – normele de muncă pe categoria I de culturi, specii și categorii de animale și pe ansamblul cooperativei;
– producția în expresie naturală și valorică;
– tarifele de plată pe norma de categoria I și pe categorii de lucrări;
– tarifele de plată la unitatea de produs sau la 1000 de lei producție.”
Pentru a se determina normele de muncă de categoria I trebuie mai întâi să se fixeze câte norme de muncă există pe cele 6 categorii de complexitate a lucrărilor, „ prin însumarea manoperei din devizele de lucrări pentru fiecare cultură, categorie de animale, alte activități și personal tehnico- economic de altă specialitate, administrativ sau de altă servire.”
Normele de muncă pe categorii de lucru devin norme de catergoria I prin influența unor coeficienți, denumiți coeficienți de echivalare astfel:
Categoria I = coeficient 1
Categoria a II-a = coeficient 1,10
Categoria a III-a = coeficient 1,25
Categoria a IV-a = coeficient 1,40
Categoria a V-a = coeficient 1,60
Categoria a VI-a = coeficient 1,80
Pentru a se determina tarifele de plată pe norme de categoria I se urmează câțiva pași, printre care:
„ se stabilește fondul de retribuire a muncii pe întreaga unitate. Din valoarea producției globale planificate se scad cheltuielile materiale care se vor efectua pentru obținera producției: semințe, furaje, îngrășăminte, ierbicide, insecto-fungicide, alte materiale, plata S.M.A., impozite, taxe și prime de asigurare. Din suma rămasă se rețin minimum 18% pentru fondul de dezvoltare, iar restul se alocă celorlalte fonduri statutare, printre care și celui pentru retribuirea muncii.
Se împarte fondul de retribuire constituit la numărul total de norme de muncă de categoria I și se obține tariful de plată pentru o astfel de normă.”
Pentru a înțelege mai bine cum se determină tariful de retribuire pe categoria I de muncă, vom lua un exemplu: O cooperativă agricolă a înregistrat un număr total în valoare de 100 000 de norme de categoria I și un fond de retribuire a muncii de 4 000 000 de lei. Astfel, din calcul rezultă că tariful pe o normă convențională va fi: = 40 de lei.
Dacă se determină tariful de plată pe norma de categorie I, se poate calcula și echivalentul celorlalte 5 norme de categorie astfel:
Categoria I → 40 x 1= 40 de lei;
Categoria II → 40 x 1,10 = 44 de lei;
Categoria III → 40 x 1,25 = 50 de lei;
Categoria IV → 40 x 1,40 = 56 de lei;
Categorria V → 40 x 1,60 = 64 de lei;
Categoria VI → 40 x 1,80 = 72 de lei;
Capitolul V: Zonarea producției agricole și perspectivele dezvoltării agricole
„ Trecerea de la faza empiric- tradițională la o agricultură de mari randamente, științific fundamentată s-a făcut după 1950 în perioada de înfăptuire a cooperativizării și a avut la bază studiile pentru zonarea producției agricole.”
Zonarea agriculturii se referă în principiu la studierea caracteristicilor solului și a condițiilor meteorologice pentru a determina ce areale sunt potrivite pentru fiecare producție de plante, în așa fel încât să se obțină cea mai bună recoltă posibilă. Astfel, s-au întreprins numeroase studii de acest fel, prima etapă (1954-1958) fiind atribuită Academiei Republicii Socialiste România, care a reușit, prin intermediul specialiștilor săi să realizeze un portofoliu diversificat și pe larg explicitat asupra rapoturilor dintre carateristicile plantelor de cultură și condițiilor diferențiale ale naturii locurilor. În acest proces, un rol important l-a avut diferențierea limitelor de areale a unor suprafețe de teren, mai precis determinarea spațiilor ecologice ale pământului țării, necesare în realizarea regionării geografice. Aceste cercetări au arătat caracteristicile esențiale ale zonelor și posibilitățile lor geologice și meteorologice, având drept obiectiv principal, dezvolatarea unei agriculturi intensive până în perioada anilor 1960.
„ În anii ce au urmat, Comisia Centrală de Zonare a producției agricole din Cadrul Ministerului Agriculturii a aprofundat și concretizat prin confruntări pe unități administrative materialul adunat, elaborând, prima zonare a producției agricole care s-a aplicat în planificare, extinzând orizonturile prognozei pe o perioadă mai depărtată, indicând căile de dezvoltare proprii fiecărui teriotoriu, încadrate în măsurile de ansamblu pentru progresul agriculturii țării.” În acest fel, studiile specialiștilor au relevant faptul că este neapărată nevoie ca aceste cercetări și implicit zonarea agriculturii să se facă în mod periodic, pentru a vedea evoluția agriculurii României și pentru a releva „o imagine cât mai completă a drumului pe care trebuie să îl parcurgă Sistemul de agricultură din fiecare teritoriu, a tendințelor de schimbare a structurilor teritoriale de producție agricolă din fiecare teritoriu, astfel încât să se încadreze în dezvoltarea de ansamblu a țării noastre.”(S. Hantia și colab, 1973)
Congresul al X-lea al P.C.R. cu privire la dezvoltarea în perspectivă mai îndepărtată a agriculturii dar și Conferința Națională din iulie 1972 au stabilit ca obiectiv pentru Institutul de Cercetare pentru Economia Agrară și Organizarea Întreprinderilor Agricole Socialiste o a treia etapă a lucrărilor de zonare prin care să se deternine în teritoriu principalele modalități de dezvoltare a agriculturii intensive care să impună deciziile de repartiție teritorială a producției.
„ Dacă în genere, prin zonarea producției agricole se înțelege delimitarea de teritorii sau de zone cu profil omogen în vederea realizării unui anumit volum de produse agricole necesare economiei naționale pentru o anumită etapă concepția de fond, a acestui operații s-a modificat în timp.” În acest fel se observă o anumită evoluție caracterizată prin faptul că în prima perioada se dorea armonizarea repartiției producției agricole cu condițiile de sol și mediu urmând ca ulterior să se realizeze o corelație mai subtilă, revizuită din timp în timp deoarece mijloacele de producție tot mai moderne impun condiții mult mai prielnice dezvoltării agriculturii în teritoriu. Astfel, studiile specialiștilor au dus la descoperirea de soiuri mult mai rezistente condițiilor climatice sau geologice și implementarea unor metode moderne precum chimizarea ogoarelor sau irigațiile, au condus la schimbarea conceptului de condiții naturale, acestea nemaireprezenentând o condiție primordială pentru producțiile agricole. Această etapă a zonării caracteristică acelei perioade înfățișa o zonă de producție “ca un teritoriu glisant care se mărește sau se micșorează, se mută dintr-o parte a țării în alta, în raport cu mecesitățile economice, cu mijloacele de producție puse la dispoziția agriculturii, și nu numai, în raport cu anumite condiții naturale.” (S.Hantia, 1973). Mulțumită implementării acestor metode noi, zonarea producției agricole impune o mai mare mobilitate a produselor în teritoriu, urmând ca producțiile agricole să se realizeze și după nevoile tot mai mari ale societății.
Printre țintele fixate de guvernul socialist în acest domeniu pentru următorii ani se numărau: „ asigurarea necesarului alimentației populației țării la nivelul normelor fiziologice optime, asigurarea bazei de materii prime pentru industrializarea alimentară (și parțial a celei ușoare), eliberarea unui însemnat cuantum din forța de muncă agricolă care să treacă în alte sectoare ale economiei naționale.” În acest fel, se urmărea ca în anul 1980 numărul persoanelor care vor lucra în alte ramuri decât în agricultură să se ridice la 73,5% din totalul forței de muncă, în ramura agricolă rămânând doar 26,5% dintre muncitori. Tot astfel, se dorea atenuarea factorilor de mediu în agricultură, în așa fel încât să se obțină o producție mare în mod constant și o bază furajeră pe măsură pentru susținera creșterii animalelor. Acest lucru presupunea însă și necesitatea imediată a derulării procesului de mecanizare a agriculturii.
În următorii ani, atât Congresul al XI-lea al P.C.R. cu privire la cincinalul 1976-1980 cât și liniile directoare ale dezvoltării economice sociale a României pentru perioada 1981-1990 au subliniat necesitatea modernizării agriculturii, întrucât: „ întreaga dezvoltare a agriculturii va urmări intensificarea procesului de transfornare a producției agricole într-o variantă a muncii industriale. Pentru fiecare județ și comună se va stabili un program complet cuprinzând structura optimă a culturilor, dinamica șeptelului, dotarea cu tractoare și mașini agricole, cu îngrășăminte și alte substanțe chimice”. Totodată, programele partidului comunist aveau în vedere „ extinderea la sate a unor activități de prelucrare industrială a unor produse agricole. ”
Pentru perioada 1981-1990, partidul aflat la conducerea țării dorea implementarea unor sisteme moderne în agricultură, generalizându-se astfel mecanizarea complexă prin introducerea în C.A.P.-uri sau I.A.S.-uri o serie de mașini agricole și tractoare unitare de mare putere. Se estima pe atunci că se va implementa cu succes sistemul de irigații și că astfel totalul suprafeței irigate va ajunge la 5 milioane de hectare în 1990 iar terenurile ce necesită indiguiri sau desecări pentru a combate eroziunea solului vor fi acoperite de această problemă în proporție de 65-70%.
Cu ajutorul acestor măsuri se aștepta ca producția agricolă să crească într-o manieră în care să fie capabilă să susțină dezvoltarea sectorului zootehnic. În previziunile P.C.R. se aștepta ca producția vegetală să crească la apoximativ 3700 Kg de grâu la hectar și 5300-5800 Kg de porumb la hectar aceste producții fiind capabile să susțină creșterea și dezvoltarea zootehniei la aproape 50% din totalul producției agricole.
„ Tendința de folosire cât mai intensă a fondului funciar, manifestată tot mai accentuat în anii din urmă, cu un reflex firesc al trecerii la o agricultură de mari randamente, se materializează în prezent prin legea privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale pe terenuri degradate sau improprii agriculturii.” În acestă manieră, cercetările specialiștilor privind zonarea agriculturii vizau și transformarea satelor în zone urbane, însă numai acolo unde nu se întruneau condițiile prielnice dezvoltării agriculturii. „ Prin sistematizare trebuie să se asigure apărarea cu strictețe și bună gospodărire a fondului funciar, restrângerea la minimum a suprafețelor construite, simplificarea și raționalizarea rețelei de drumuri comunale și de câmp de transport a energiei electrice, de linii telefonice și de canale de irigații care brăzdează terenurile agricole, în vederea redării producției agricole a tuturor acestor suprafețe ocupate, urmărindu-se prin toate mijloacele economisirea pământului, importantă avuție națională.”
„ O altă idee majoră care se desprinde din recentele documente de partid și de stat este aceea a îmbinării funcției agricole, dominante în mediul rural, cu activitatăți complexe industrial agrare și chiar industriale, cu cele ale corporației meșteșugărești, ale asociațiilor intercooperatiste, ale stațiunilor pentru mecanizarea agriculturii etc., care prezintă condiții mai bune de dezovoltare economică și care au persective de a deveni localități urbane în următorii 15-20 de ani.”
Aceste hotărâri adoptate de către P.C.R. prevedeau că agricultura va înregistra progrese notabile datorită tehnicilor moderne care urmau a fi implementate în agricultură și astfel, producțiile de cereale vor crește considerabil ceea ce va genera condiții de viață mult mai bune și acoperirea necesităților de consum ale oamenilor dar și apropierea treptată a condițiilor de viață de la sate cu cele de la orașe.
CONCLUZII:
Prin intermediul lucrării pe care am efectuat-o am încercat să ofer o imagine cât mai realistă asupra unei perioade de o însemnătate colosală în evoluția istorică a națiunii românești. După preluarea puterii de către comuniști, România a traversat poate una dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria sa agrară, pătată însă cu sângele clasei țărănimii, care a îndurat numeroase abuzuri pentru înfăptuirea idealului măreț.
Lucrarea de față, „ Agricultura României în perioada 1945-1989” își doreste să ofere o imagine de ansamblu asupra modificărilor suferite de lumea satului românesc, modificări ce stau sub egida ideologiei marxist- leniniste folosite de comuniști. Aceasta prezintă aspecte care nu au fost promovate întrucât o parte din ele făceau parte din documentele secrete de partid sau din cele ale Securității. Cercetarea mea științifică reunește atât păreri oficiale cât și cuvântări ale țăranilor de rând și prezintă evoluția agriculturii vazută pe de-o parte prin ochii puterii comuniste și pe de cealaltă parte prin cei ai sătenilor afectați în mod direct de deciziile nemiloase adoptate de comuniști.
Privind peste ani, noi, cei care nu am trăit în „ epoca glorioasă a înfloririi agriculturii” putem analiza detașați și fără implicare emoțională evenimentele marcante ale guvernării comuniste. În acest fel, putem considera că procesul colectivizării agriculturii a avut un caracer politic în principal, nu neapărat social sau economic așa cum se intenționa. Această idee era promovată chiar de pe atunci în ziarul Scânteia care aprecia că problema împroprietăririi țăranilor și cea a exproprierilor moșierilor se realiza „ în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”.
În ceea ce privește sectorul economic, obiectivul principal al comuniștilor l-a reprezentat instaurarea monopolului absolut al statului pentru că astfel puteau deține controlul absolut asupra pieței, înlăturând orice formă de concurență. Atunci când a fost atins, statul ajunsese să devină unic finanțator, producător și distribuitor, adică principalul actor pe piața economică românească.
În spațiul rural românesc, încercările de colectivizare au întâmpinat o îndelungată rezistență din partea țăranilor întrucât aceștia erau o categorie de oameni conservatori și păstrători ai tradițiilor strămoșești de lucrare a pamântului, transmise pe linia genetică, din tată în fiu. Intervenția statului comunist a fost așadar dramatică pentru această categorie socială, întrucât a zdruncinat din temelii forma tradițională de organizare a statului românesc.
Colectivizarea agriculturii a reprezentat în fapt procesul de trecere a proprietății de la statul privat, la cel colectiv.
Legea de reformă agrară a urmărit la început obținerea legitimării politice a partidului proaspăt ajuns la putere astfel ca dr. Petru Groza a găsit modalitatea perfectă de a atrage marile mase ale populației spre a-i sprijini demersurile legislative cum altfel, decât printr-o lege care să le confere proprietate asupra pamântului și astfel, posibilitatea de a-și câștiga existența prin roadele muncii lor. Însă, realitatea timpului arată că acest proces al împroprietăririlor a fost mai mult la nivel declarativ decât aplicat în practică, lucru relevat și de procentul inițial al suprafețelor împroprietărite de numai 18,8% din întreaga suprafață cultivabilă a țării. Din aceste date reiese faptul că reforma agrară din 1945 a fost o capcană întinsă țărănimii neștiutoare de carte, aceasta fiind puternic manipulată prin discursuri politice false și promisiuni mincinoase. Odată ce și-au atins scopul însă, comuniștii au uitat de proiectul de reformă agrară demarat în 1945 și au scos la iveală adevăratele lor intenții în domeniul agricol și anume: colectivizarea agriculturii și nimicirea proprietății private. În acest fel, statul putea deține controlul absolut asupra societății, instaurând un regim monopolistic în întreaga economie națională.
Lucrarea de față prezintă și rezistența țăranilor în fața autorităților comuniste dar și represiunile suferite de aceștia pe drumul spre făurirea unei agriculturi socialiste, „ de mari randamente”. Acest studiu dezvăluie și abuzurile la care au fost supuși cei care se împotriveau sistemului, de la confiscarea bunurilor sau condamnarea la închisoare până la aplicarea pedepsei cu moartea. Prin această lucrare am dorit să exprim atât sentimentele unei clase sociale persecutate de ideile fixiste ale unor oameni ajunși să dețină frâiele puterii dar și procesul de dezrădăcinare a țăranului român. Dincolo de statistici sau cifre, puterea comunistă a reușit să dezbine clasa țărănimii și să-l „ omoare” odată cu proprietatea privată și pe țăranul tradiționalist și iubitor de pamânt și de îndelednicirile specifice spațiului rural românesc.
Lăsând în urmă toate studiile sau aprecierile vremii, totuși câteva cuvinte ar putea recompune (măcar în mică parte) imaginea realității timpului și urmările colectivizării agriculturii: neîntrerupta propagandă de partid, instaurarea unui climat nefavorabil de bănuială și suspiciune între țărani, zeci de mii de arestări fără temei legal, deportări ilegale, execuții sumare, fărâmițarea nucleului civic și a tradițiilor autentice din sânul societății țărănești, culminând cu dezrădăcinarea țăranului transformat într-o marionetă de clasă.
BIBLIOGRAFIE:
LUCRĂRI GENERALE:
1. Boia, Lucian, ( coordonator), Miturile comunismului românesc, București, Editura Universității 1995;
2. Cucu, Vasile, Iordan, Ion (coordonatori), Georgrafia României- Geografie Umană și Economică, vol. II, Universitatea din București, Institutul de Geografie, Editura Academiei Publice Socialiste România, 1984;
3. Georgescu, Vlad, Istoria Românilor, Editura Humanitas, 1992;
4. Lenin, V., I., Opere, Vol. 24, București, Editura pentru Literatură Politică, 1954;
5. Markham, Reuben H., România sub jugul sovietic, (trad. George Achim), București, Editura Fundația Academia Civică, 1996;
6. Mircea, Viorel, Istoria economică a României, București, Editura „ Dunărea de Jos”, 2007;
7. Mureșan Maria, Mureșan Dumitru, Istoria economiei, București, Editura Economică, 1998;
8. Nițescu, M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995;
9. Soulet, François, Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,Iași, Editura Polirom, 1998;
10. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Alfa, 1996;
11. Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorgiu- Dej, București, Editura Universității, 1995;
12. Tufescu, Victor, România- natură- om- economie, București, Editura Științifică, 1974:
LUCRĂRI SPECIALE:
1. Cătănuș, Dan, Roske, Octavian (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, București, INST, 2000;
2. Dobrincu, Dorin și Iordachi, Constantin( editori), Colectivizarea agriculturii și problema agrară: Repere social politice în „ Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România ( 1945-1962)”, Iași, Editura Polirom, 2005.
3. Guran, P., Colectivizarea între mit și realitate în „ Miturile comunismului românesc”, București, Editura Universitară, 1955;
4. Neguicioiu, Aurel, „ Ritmuri și corelații în dezvoltarea economică a României Socialiste”, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1989;
5. Șandru, Dumitru, Reforma agrară din 1945 în România, București, INST, 2000;
6. Sârbești, Nica; Găină, Ion, Economia și organizarea muncii în agricultură, Editura Ceres, 1975;
7. Tănăsescu, Bogdan, Colectivizarea agriculturii între propagandă și realitate, Editura Globus, 1995;
8. Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949 pentru sanctionarea infractiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949 ;
9. Legea nr.187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, publicată în Monitorul Oficial nr. 63/23 martie 1945;
10. Legea nr. 203 din 23 iunie 1947 pentru reglementarea circulației și stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole publicată în Monotorul Oficial nr. 140/23 iunie 1947;
11. Legea din iulie 1947 pentru Organizarea Creditului Național Agricol, publicată în Monitorul Oficial nr.299/939;
Surse web:
1. Bărănescu, Florin, Colectivizarea agriculturii în județul Putna și în raioanele Adjud și Panciu, din http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/
2. Cum s-a realizat cooperativizarea agriculturii in Romania. Documente din arhiva CC al PCR în :
http://www.scritube.com/economie/agricultura/Cum-s-a-realizat-cooperativiza1241151017.php;
3. Evoluții și mutații în agricultura României,
în http://www.scribd.com/doc/44958269/Evolutii-Si-Mutatii-in-Agricultura-Romaniei
4. Henry, L., Roberts, The Change in Economic and Agrarian Policy, in Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Hamden, Conn., Archon Books, 1969, pp. 318-331; în articolul Colectivizarea agriculturii, 1949-1962: decizie politică, etape, rezistență și represiune din http://360romania.eu/360romania-59/colectivizarea-agriculturii-1949-1962-decizie-politic-etape-rezisten-represiune-184/ ;
5. Reforma agrară din 1945
în http://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma_agrar%C4%83_din_1945;
6. Colectivizarea, distrugerea proprietatii si a omului, 19 Februarie 2009 în
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/colectivizarea-distrugerea-proprietatii-si-a-omului-146701.html.
BIBLIOGRAFIE:
LUCRĂRI GENERALE:
1. Boia, Lucian, ( coordonator), Miturile comunismului românesc, București, Editura Universității 1995;
2. Cucu, Vasile, Iordan, Ion (coordonatori), Georgrafia României- Geografie Umană și Economică, vol. II, Universitatea din București, Institutul de Geografie, Editura Academiei Publice Socialiste România, 1984;
3. Georgescu, Vlad, Istoria Românilor, Editura Humanitas, 1992;
4. Lenin, V., I., Opere, Vol. 24, București, Editura pentru Literatură Politică, 1954;
5. Markham, Reuben H., România sub jugul sovietic, (trad. George Achim), București, Editura Fundația Academia Civică, 1996;
6. Mircea, Viorel, Istoria economică a României, București, Editura „ Dunărea de Jos”, 2007;
7. Mureșan Maria, Mureșan Dumitru, Istoria economiei, București, Editura Economică, 1998;
8. Nițescu, M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995;
9. Soulet, François, Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,Iași, Editura Polirom, 1998;
10. Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Alfa, 1996;
11. Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorgiu- Dej, București, Editura Universității, 1995;
12. Tufescu, Victor, România- natură- om- economie, București, Editura Științifică, 1974:
LUCRĂRI SPECIALE:
1. Cătănuș, Dan, Roske, Octavian (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, București, INST, 2000;
2. Dobrincu, Dorin și Iordachi, Constantin( editori), Colectivizarea agriculturii și problema agrară: Repere social politice în „ Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România ( 1945-1962)”, Iași, Editura Polirom, 2005.
3. Guran, P., Colectivizarea între mit și realitate în „ Miturile comunismului românesc”, București, Editura Universitară, 1955;
4. Neguicioiu, Aurel, „ Ritmuri și corelații în dezvoltarea economică a României Socialiste”, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1989;
5. Șandru, Dumitru, Reforma agrară din 1945 în România, București, INST, 2000;
6. Sârbești, Nica; Găină, Ion, Economia și organizarea muncii în agricultură, Editura Ceres, 1975;
7. Tănăsescu, Bogdan, Colectivizarea agriculturii între propagandă și realitate, Editura Globus, 1995;
8. Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949 pentru sanctionarea infractiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949 ;
9. Legea nr.187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, publicată în Monitorul Oficial nr. 63/23 martie 1945;
10. Legea nr. 203 din 23 iunie 1947 pentru reglementarea circulației și stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole publicată în Monotorul Oficial nr. 140/23 iunie 1947;
11. Legea din iulie 1947 pentru Organizarea Creditului Național Agricol, publicată în Monitorul Oficial nr.299/939;
Surse web:
1. Bărănescu, Florin, Colectivizarea agriculturii în județul Putna și în raioanele Adjud și Panciu, din http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/
2. Cum s-a realizat cooperativizarea agriculturii in Romania. Documente din arhiva CC al PCR în :
http://www.scritube.com/economie/agricultura/Cum-s-a-realizat-cooperativiza1241151017.php;
3. Evoluții și mutații în agricultura României,
în http://www.scribd.com/doc/44958269/Evolutii-Si-Mutatii-in-Agricultura-Romaniei
4. Henry, L., Roberts, The Change in Economic and Agrarian Policy, in Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Hamden, Conn., Archon Books, 1969, pp. 318-331; în articolul Colectivizarea agriculturii, 1949-1962: decizie politică, etape, rezistență și represiune din http://360romania.eu/360romania-59/colectivizarea-agriculturii-1949-1962-decizie-politic-etape-rezisten-represiune-184/ ;
5. Reforma agrară din 1945
în http://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma_agrar%C4%83_din_1945;
6. Colectivizarea, distrugerea proprietatii si a omului, 19 Februarie 2009 în
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/colectivizarea-distrugerea-proprietatii-si-a-omului-146701.html.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bazele Juridice ale Colectivizarii (ID: 126561)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.