. Bazele de Date In Romania
Introducere
În 2004, presa de investigație din România încă se caracterizează prin articole nesemnate, lipsa
interviurilor de confruntare sau relatarea unor investigații realizate de instituții ale statului, cum ar fi
Parchetul Național Anticorupție sau Corpul de Control al premierului.
Peste tot în lume, jurnalismul de investigație se definește prin cercetare originală asupra unor subiecte
de interes public, și dezvăluirea de informații pe care anumite persoane încearcă să le țină ascunse.
Peste tot în lume, calculatorul își face încet încet loc în definiție.
Jurnalismul asistat de calculator nu se referă la procesul de producție. De fapt, el se definește prin
folosirea calculatorului pentru orice altceva decât procesare de text și paginare. În această definiție
largă intră folosirea Internet-ului pentru a consulta arhiva ziarelor, pentru a obține informații de primă
mână sau pentru localizarea surselor, accesarea bazelor de date comerciale pentru documente primare,
dar și folosirea unor programe de calculator pentru prelucrarea informației.
Jurnalismul asistat de calculator este o descoperire care a încântat inima editorilor și reporterilor din
toată lumea. Exemplele sunt nenumărate. În Statele Unite, jurnaliștii au comparat lista oamenilor care
au votat cu lista oamenilor decedați, iar rezultatele au fost surprinzătoare. “Întotdeauna un articol va
avea potențial în clipa în care găsești oameni morți care votează”, spune Brant Houston, directorul
Investigative Reporters and Editors Inc (Houston, 1999, pg. 7).
În România, membrii Centrului Roman pentru Jurnalism de Investigatie (CRJI) au folosit bazele de
date comerciale pentru a demonstra că mulți oficiali români au înființat peste granițe firme folosind
bani publici.
Jurnalismul de investigație asistat de calculator generează idei de investigație noi și permite realizarea
unor articole în trecut imposibile. Un jurnalist nu va putea niciodată să analizeze manual 20.000 de
informații de același tip, fără a comite greșeli. Cu un program ca Microsoft Excel pot fi analizate în
numai câteva minute până la 64.000 de date.
CRJI folosește calculatorul în procesul de colectare a informației. Membrii sai nu au fost primii care
au folosit calculatorul, tot așa cum în prezent nu sunt nici singurii. În schimb, ei folosesc bazele de
date constant, încercând totodată să promoveze tehnicile jurnalismului asistat de calculator în cât mai
multe redacții. Acestea sunt motivele pentru care partea practică a acestei lucrări se concentrează
asupra lor. Ei sunt cei care au reușit să creeze un tip aparte de articole de investigații. Presa din
România începe încet încet să integreze calculatorul în procesul de colectare a datelor.
Însă presa de investigație din România nu a ajuns încă la etapele mai complexe ale jurnalismului
asistat de calculator. Jurnaliștii nu depistează tipare cu ajutorul bazelor de date create de ei înșiși și va
mai dura până ce redacțiile vor fi capabile să producă statistici complexe și corecte.
Membrii CRJI au un statut aparte în peisajul presei de investigație din România. Este bine știut faptul
că anchetele din presa română nu au un impact foarte mare. Ilegalitățile semnalate de acestea de cele
mai multe ori continuă și după dezvăluirea lor. Acest lucru se întâmplă măcar parțial și din cauza
articolelor – prost sau insuficient documentate. Ei bine, membrii CRJI au găsit un domeniu în care
textele lor vor avea mereu consecințe.
O mare parte din activitatea lor se referă la dezvăluirea firmelor private înființate din bani publici de
politicieni. „Anchetele mele sunt cam toate pe principiul ‘Follow the money.’ Ele strică afacerile.
Sigur, ale unor oameni cu activități mai puțin legale. Eu le prezint în ziar și oamenii ăia sunt nevoiți să
iasă din afacere, să pună pe altcineva în locul lor, să lichideze firma cutare, deci se întâmplă ceva,
fiindcă ei, fie nu mai pot să aibă parteneri de afaceri, fie nu mai pot să fie parteneri cu oameni care
sunt cunoscuți sau acuzați sau dubioși” (Radu, Anexa B, pg. 11, p. 39). Iar aceste anchete nu ar fi
posibile în absența bazelor de date comerciale care înglobează registrul comerțului din mai multe țări.
Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul dintre acestea expune coordonatele jurnalismului de
investigație, de la definiții sau etapele parcurse de un articol de investigație și până la tipurile de surse
de informare. Al doilea capitol pune bazele jurnalismului asistat de calculator.
Autoarea lucrării a plecat de la premisa ca jurnalismul de investigație asistat de calculator se
organizează în jurul a două mari operațiuni – stocarea și prelucrarea datelor.
Capitolul integrează jurnalismul asistat de calculator în cel tradițional, arătând cum calculatorul este o
modalitate mai rapidă de a obține documente primare, de a consulta surse secundare, de a găsi
referințe și informații de background și de a localiza surse umane.
Astfel, după definirea câtorva noțiuni, capitolul organizează tehnicile asistate de calculator în două
categorii, tehnici cu un pas și cu doi pași. Al doilea capitol se oprește asupra tehnicilor cu un pas,
respectiv asupra informațiilor stocate pe Internet, care nu trebuie prelucrate pe calculator cu ajutorul
unui program. Capitolul al treilea se referă la bazele de date, în jurul cărora se organizează tehnicile cu
doi pași. Al patrulea capitol prezintă concluziile la care a ajuns această lucrare.
Dincolo de teorie, această lucrare s-a concentrat asupra aspectelor practice. Astfel, considerațiile
asupra avantajelor utilizării diferitelor programe în jurnalismul asistat de calculator sunt dublate de
exemple de articole de investigație realizate cu ajutorul programelor gen Microsoft Excel.
Definirea Internetului este însoțită de o listă de pagini Web cu informații utile. În acest fel, lucrarea de
față poate fi privită și ca un ghid introductiv în jurnalismul de investigație asistat de computer.
Mai mult, lucrarea de față este prima de acest gen care se concentrează pe folosirea tehnicilor asistate
de calculator în redacțiile din România. Autoarea a încercat să ilustreze cât mai multe situații cu
exemple românești.
În ceea ce privește analiza practică, trebuie precizat că lucrarea se concentrează asupra procedeelor de
obținere a informației, nu asupra produselor finite. Analiza practică se grupează în jurul a trei
interviuri de profunzime. Doua dintre acestea aparțin membrilor CRJI. Al patrulea îl are ca subiect pe
Drew Sullivan, jurnalist și profesor american, membru al Investigative Reporters and Editors și unul
dintre promotorii jurnalismului de investigație asistat de calculator.
De-a lungul carierei sale, Sullivan a instruit mii de jurnaliști cu privire la tehnicile asistate de
calculator. Totodată, el este unul dintre membrii fondatori ai National Center for Computer-Assisted
Reporting (NICAR) din Statele Unite. În ultimii ani, Sullivan a locuit în Bosnia și Herzegovina, unde a
ținut seminarii și cursuri de instruire pentru jurnaliștii de investigație din Balcani.
Partea practică a acestei lucrări cuprinde și o monitorizare efectuată în perioada 1-6 martie, asupra
articolelor de investigație publicate de Adevărul, Evenimentul Zilei și Jurnalul Național. Monitorizarea
se organizează în jurul a trei câmpuri – titlul articolului, autor și sursa investigației. Aceste câmpuri
demonstrează că jurnalismul de investigație din România mai are mult de parcurs până la a se maturiza
și a se pune în serviciul publicului, oferindu-i acestuia articole imparțiale, bine documentate și de
interes public.
Mai trebuie adaugat ceva – calculatorul nu trebuie așezat pe un piedestal. Acesta este o unealtă utilă,
dar care nu garantează nimic. Mai mult, utilizată prost, ea poate duce la greșeli foarte grave.
Calculatorul este numai o unealtă, nu o finalitate. Mai mult, el nu înlocuiește munca de teren.
În cuvintele lui Elliot Jaspin, unul dintre primii jurnaliști care au folosit tehnicile asistate de calculator,
„calculatoarele nu transformă un reporter prost într-unul bun. Ele transformă un reporter bun într-unul
foarte bun” (Jaspin, apud Houston, 1999, pg. 3).
Sumar:
Capitolul 1: Jurnalismul de investigație
1.1 Definiții și precizări
1.2 Traseul unui articol de investigație
1.2.1 Stabilirea temei
1.2.2 Studiul de fezabilitate
1.2.3 Decizia de a merge sau nu mai departe
1.2.4 Interviul de confruntare
1.3. Metoda inelului exterior. Surse de informare.
1.3.1 Documentele
1.3.1.1 Sursele secundare
1.3.1.2 Sursele primare
1.3.2 Observația personală
1.3.3 Sursele umane
1.4 Calități și cunoștințe necesare unui jurnalist de investigație
Capitolul 2: Jurnalismul de investigație asistat de calculator
2.1 Definiții și clasificări
2.2 Internetul în jurnalismul asistat de calculator
2.2.1 Colectarea de informații asistată de calculator (computer-assisted reporting-CAR) și
documentarea asistată de calculator (computer-assisted research)
2.2.2 Căutarea de referințe asistată de calculator (computer-assisted reference)
2.2.3 Rendezvous-ul asistat de calculator (computer-assisted rende-vous)
2.3 Evaluarea informației luate de pe Internet
Capitolul 3: Bazele de date în România
3.1 Calculatorul și baza de date
3.2 Tipologia bazei de date
3.2.1 Baza de date guvernamentală
3.2.2 Baza de date comercială
3.2.3 Baza de date creată de jurnaliști
3.2.3.1 Baza de date singulară
3.2.3.2 Baza de date generală
3.3 Jurnalismul de investigație transfrontalier
3.4 Etica jurnalismului de investigație asistat de calculator
3.5 Studiu de caz: Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație
Capitolul 4: Concluzii
Bibliografie
Anexe
Capitolul 1: Jurnalismul de investigație
1.1 Definiții și precizări
Prima caracteristică a jurnalismului de investigație presupune ideea originală. Cu toate acestea, o
monitorizare a anchetelor publicate între 1 și 6 martie în cotidianele Adevărul, Evenimentul Zilei și
Jurnalul Național arată că presa de investigație din România nu se poate susține singură, ci are nevoie
de surse din alte instituții abilitate să investigheze. “Dezvăluirile Evenimentului Zilei privind corupția
la vârf din armată se confirmă” – așa începe cel mai important articol de investigație al zilei de 6
martie 2004 în cotidianul Evenimentul Zilei (Anexa A, Monitorizare 1-6 martie 2004).
Articolul anunță ancheta deschisă de către Parchetul Național Anticorupție (PNA) în cazul unui
general. Sursa investigației nu este reporterul, ci PNA. Dezvăluirile coincid însă cu cele ale Jurnalului
Național, al cărui articol este și el generat de aceeasi sursa. Astfel, deși această știre are valoare
informativă pentru cititori, totuși, ea este departe de a fi un articol de investigație.
“Că ai tu surse foarte bune la Parchet și că îți mai dau din când în când câte un pont, când vor ele, asta
nu înseamnă că faci investigații, asta înseamnă că ai surse”, spune Paul Radu, jurnalist de investigație
și membru fondator al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) (Anexa B, Radu,
interviu personal, pg. 2, p.6).
Numeroși autori (Clark Mollenhoff, Steve Weinberg, Paul N. Williams) sunt de acord că prima
trăsătură ce definește jurnalismul de investigație este cercetarea originală. Ideea investigației, ca și
execuția, aparține reporterului, și nu surselor sale.
Prea multe articole din presa din România sunt numite impropriu “investigații” – “Acuzat de trafic de
influență, șeful Serviciului Administrativ din Primăria Oradea-trimis în judecată de PNA” (Adevărul,
3 martie 2004), “Doi baroni PSD, în luneta PNA” (Evenimentul Zilei, 5 martie 2004), “Razie-
Taximetriștii-fantomă trași pe dreapta” (Jurnalul Național, 4 martie, 2004), “Săptămână neagră pentru
traficanții de droguri” (Evenimentul Zilei, 5 martie 2004). Ele nu sunt altceva decât relatări ale
investigațiilor întreprinse de diferite departamente de poliție sau de alte instituții de control.
Clark R. Mollenhoff întregește deicorupție (PNA) în cazul unui
general. Sursa investigației nu este reporterul, ci PNA. Dezvăluirile coincid însă cu cele ale Jurnalului
Național, al cărui articol este și el generat de aceeasi sursa. Astfel, deși această știre are valoare
informativă pentru cititori, totuși, ea este departe de a fi un articol de investigație.
“Că ai tu surse foarte bune la Parchet și că îți mai dau din când în când câte un pont, când vor ele, asta
nu înseamnă că faci investigații, asta înseamnă că ai surse”, spune Paul Radu, jurnalist de investigație
și membru fondator al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) (Anexa B, Radu,
interviu personal, pg. 2, p.6).
Numeroși autori (Clark Mollenhoff, Steve Weinberg, Paul N. Williams) sunt de acord că prima
trăsătură ce definește jurnalismul de investigație este cercetarea originală. Ideea investigației, ca și
execuția, aparține reporterului, și nu surselor sale.
Prea multe articole din presa din România sunt numite impropriu “investigații” – “Acuzat de trafic de
influență, șeful Serviciului Administrativ din Primăria Oradea-trimis în judecată de PNA” (Adevărul,
3 martie 2004), “Doi baroni PSD, în luneta PNA” (Evenimentul Zilei, 5 martie 2004), “Razie-
Taximetriștii-fantomă trași pe dreapta” (Jurnalul Național, 4 martie, 2004), “Săptămână neagră pentru
traficanții de droguri” (Evenimentul Zilei, 5 martie 2004). Ele nu sunt altceva decât relatări ale
investigațiilor întreprinse de diferite departamente de poliție sau de alte instituții de control.
Clark R. Mollenhoff întregește definiția jurnalismului de investigație cu alte două caracteristici
fundamentale:
• Subiectul articolului este de mare interes pentru cititori;
• Actorii implicați în subiect încearcă să ascundă adevărul.
Diverși autori adaugă definiției și alte elemente. Lucinda F. Fleeson precizează că articolul de
investigație dezvaluie corupția, nedreptățile și abuzurile de putere și explică probleme sociale
complexe. De asemenea, el “studiază un model de probleme sistemice, nu doar un incident izolat, care
afectează un singur individ” (Fleeson, 2003, pg.6).
Steve Weinberg susține și el ideea investigării carențelor în sistem. Pentru aceasta, el recomandă
jurnaliștilor să își bazeze cercetarea pe două întrebări: “Cum se presupune că ar trebui să meargă acest
sistem” si “Cât de bine funcționează el în realitate”?
Melvin Mencher spune că jurnalismul de investigație caută să dezvăluie fapte pe care anumiți oameni
încearcă să le țină secrete. Aceste fapte pot fi ilegale, sau legale, dar abuzive. “Prin abuzive înțelegem
că într-un fel sau altul aceste fapte rănesc oamenii sau îi privează de anumite drepturi” (Mencher,
1986, pg. 109).
1.2 Traseul unui articol de investigație
Paul N. Williams vede acest traseu ca format din 11 pași. Aceștia se referă la stabilirea temei
(conception), studiul de fezabilitate, decizia de a merge sau nu mai departe (go-no go decision),
stabilirea unui plan (basebuilding) și stabilirea sarcinilor în echipă, cercetarea originală, re-evaluarea,
umplerea găurilor, evaluarea finală, scrierea și editarea, publicarea și articolele de urmărire. Dintre
acestea, câteva etape merită o discuție mai amănunțită.
1.2.1 Stabilirea temei
Primul pas este ideea, iar Williams trece în revistă diverse modalități sau locuri de unde ar putea veni
aceasta. În primul rând, ea poate să apară într-o conversație cu sursele curente și de încredere ale
reporterului. Sursele la care se referă Williams nu apar pe neașteptate pentru a da ponturi la momentul
potrivit. “Sursele se câștigă, se dezvoltă, se verifică și se protejează de-a lungul unei anumite perioade
de timp” (Williams, 1978, pg.17).
Apoi, ideea poate veni din lectura altor ziare, fie ele naționale sau internaționale. Radu spune că el
citește în fiecare dimineață presa internațională, căutând referiri la România. Astfel, el a citit un articol
dintr-un cotidian francez din care a aflat de arestarea a doi francezi. Spre finalul articolului, se preciza
că cei doi aveau mai multe pașapoarte, printre care și unele românești. Acest lucru i-a atras atenția,
astfel că Radu spune că a căutat numele celor doi în Registrul Comerțului românesc.
El a aflat astfel că cei doi “aveau o serie de firme inființate în țară, că sunt asociați cu personalități ale
vieții românești – Ilie Năstase, jucătorul de tenis, la fel, Marcel Pușcaș, fostul director al Steaua. Și am
avut o anchetă bună – mergând pe teren, văzând firmele, intervievând personaje din anturajul
francezilor care erau încă aici în România” (Radu, pg. 9, p.34).
Jurnaliștii de investigație păstrează de regulă dosare în domeniile care îi interesează, adăugând la acele
dosare orice informație nou apărută, fie ea obținută din documentarea personală sau din lectura
ziarelor. Aceste dosare păstrate la zi pot produce investigații reușite.
Diversitatea documentelor care alcătuiesc dosarele, ca și tabloul complet pe care acestea îl pot da
asupra unui subiect de interes pentru reporter este subliniată de Fleeson: “informații de relații publice,
comunicatele de presă, documentele originale, tăieturile din ziare, articolele, cărțile de vizită și alte
materiale”. (Fleeson, 2003, pg. 11)
O altă sursă de inspirație este știrea de ultimă oră, spune Williams. În vreme ce reporterii scriu o
relatare a evenimentului așa cum se vede el la exterior, jurnalistul de investigație nu trebuie decât să se
întrebe cum și de ce s-a întâmplat respectivul eveniment, trecând astfel de suprafață. Articolul despre
afacerea Watergate nu ar fi existat niciodată dacă Bob Woodward s-ar fi oprit la simpla relatare a
procesului celor care au intrat într-un sediu al Partidului Democrat.
De asemenea, Williams listează și articolele de urmărire. Întorcându-se la un eveniment vechi de
câteva luni, pentru a vedea care a fost continuarea acestuia, reporterul poate descoperi un nou unghi de
abordare, dictat de noile turnuri de situație.
În România, un subiect foarte bun de urmărit în timp se referă la adopțiile internaționale. De la
moratoriumul care le oprea pe acestea temporar în 2001 și până în prezent (n.r. aprilie 2004), când
Legea privind regimul juridic al adopțiilor, aprobată deja de Senat, așteaptă și votul Camerei
Deputaților, un jurnalist putea găsi periodic noi unghiuri de abordare.
Observarea directă a lumii este un alt punct de plecare. “Pur și simplu stați si fixați peretele cu privirea
întrebându-vă ce se întâmplă în acest oraș care afectează multă lume, dar despre care nu se scrie
niciodată” (Williams, 1978, pg. 18).
Drew Sullivan consideră observația directă ca fiind printre cele mai importante surse de idei. “De ce
toți polițiștii locali, plătiți destul de prost, conduc mașini frumoase? De ce primarul vizitează Cipru
atât de des? De ce s-a închis restaurantul acela care era mereu plin de clienți? De ce durează
construcția acelei clădiri atât de mult? Acestea sunt lucruri care pur și simplu nu par a fi în regulă. Și le
găsim în jurul nostru în fiecare zi” (Drew Sullivan, interviu personal, Anexa D, pg. 6, p. 25).
Aceasta este ceea ce autorul și jurnalistul de investigație Don Ray numește J.D.L.R (n.r. Just doesn’t
look right). Pur și simplu nu pare în regulă este, potrivit lui Ray, una dintre cele mai fidele surse de
subiecte de investigat (Ray, 1999, pg. 33).
Fleeson pledează și ea pentru lărgirea ariei de interes a articolului de investigație. Jurnaliștii nu trebuie
să se limiteze, spune ea. Dincolo de subiectele care expun corupția și actele criminale din locuri
vizibile, se află și idei mai puțin țipătoare. Poate că următorul articol de investigație nu se va găsi la
guvern, ci într-o școală generală, spune ea, dând exemplul unei școli care a pretins că este atât de
saracă încât nu își putea permite calculatoare, în vreme ce directorii acesteia investiseră milioane de
dolari din banii școlii în diferite afaceri private (Fleeson, 2003, pg. 6).
Radu spune că are o abordare și mai generală. “Cel mai bine e să pornești de la un proiect. Pe
investigații ai o grămadă de posibilități. Să luăm un exemplu. Să zicem că vrei să faci o investigație
pe… industria oțelului din România. […] Îți pui o foaie de hârtie în față și vezi ce vrei să obții pe acest
proiect” (Radu, pg. 8, p. 27).
După o documentare pregătitoare, jurnalistul află din ce firme, combinate și legi se compune industria
oțelului în România. Urmează documentarea în cazul respectivelor combinate și compararea
informațiilor până se ajunge la locuri comune. În clipa în care Radu a aflat că mai multe firme
producătoare de oțel au fost cumpărate de aceeași companie rusească, el a început să își pună întrebări.
“[…] De fapt, rușii nu sunt interesați să producă oțel în România, ci dat fiind că au un excedent de oțel
produs în Rusia, au interes să îl vândă pe piața Uniunii Europene, unde au cotă peste care nu pot să
vândă. Ei produc cu mult peste cotă, așa că interesul lor e să cumpere fabrici de oțel din România, să
oprească producția, și să folosească și cota României pe piața UE pentru a-și vinde oțelul” (Radu, pg.
8, p. 28).
Pornind de la o idee generală, Radu a scris o serie de articole de investigație, iar firul căutărilor se
poate ramifica la nesfârșit, spune el.
În fine, ultimul loc de inspirație propus de Williams este pontul. Rămâne însă la latitudinea
reporterului daca va alege această soluție. Sursele pot avea motive proprii și deloc dezinteresate pentru
a-i servi reporterului un pont. Radu spune că el nu folosește ponturile, și că preferă să știe că proiectul,
de la idee și până la execuție este al său.
“Apreciez ponturile într-un singur caz. Dacă eu public o investigație în ziar astăzi, cineva citește și mai
îmi dă niște informații pe subiectul meu. În cazul asta, apreciez pontul, e foarte bun. Evident că verific,
fac și dreg, normal. Dar în cazul ăla chiar aștept pontul” (Radu, pg. 9, p.31).
Sullivan are însă o altă părere despre pont. “Întotdeauna verific pontul, ori de câte ori îmi este dat unul.
Poate că nu scriu un articol de pe urma sa, dar îl folosesc pentru a întâlni oameni” (Sullivan, pg. 6,
p.27).
În cazul lui Sorin Ozon, pontul s-a dovedit a fi foarte util. El a scris articolul de investigație referitor la
afacerea Țigareta, după ce a primit o “înregistrare a unei discuții telefonice dintre Virgil Măgureanu
(pe atunci directorul SRI) și un traficant de țigări” (Sorin Ozon, interviu personal, Anexa C, pg.4, p.
20). El spune că unul dintre motivele pentru care a decis să urmărească pontul a fost faptul că persoana
care i l-a dat era de încredere.
1.2.2 Studiul de fezabilitate
Înainte de orice, proiectul investigației trebuie să îi convingă pe editori. De aceea, el trebuie să
răspundă la diverse întrebări ce țin de numărul oamenilor necesar realizării proiectului, de timpul
alocat, resurse sau riscurile la care poate fi supusă redacția prin publicare. Proiectul trebuie să treacă
de testul interesului public.
“Înainte de a te apuca de orice subiect, petrece câteva zile gândindu-te numai la ce articol minim și la
ce articol maxim pot rezulta”, spune Drew Sullivan. “Dacă articolul minim nu este unul pe care l-ai
publica în ziarul tău, abandonezi subiectul, chiar dacă articolul maxim este foarte bun. Trebuie să scoți
măcar un articol din munca ta, chiar dacă nu cel mai bun posibil. Câteodată, cel maxim este
extraordinar, și atunci lucrezi la el în continuare, dar numai în timpul liber” (Sullivan, pg. 7, p. 32).
Sullivan adaugă și că probabil ca toți reporterii au articole pe care încă nu pe-au scris, dar la care nu au
renunțat niciodată. “Marele meu subiect încă deschis se referă la testele nucleare din timpul războiului
din Vietnam. Lucrez la el de mai bine de 10 ani, nu activ, dar citind tot ce pot găsi despre acest subiect
și nerenunțând niciodată la el” (Sullivan, pg. 7, p. 32).
Odată stabilit că proiectul afectează mulți oameni, Williams recomandă enumerarea obstacolelor de
orice fel (financiar, legal, de resurse umane, de timp sau de lungimea articolului) și soluțiile posibile.
Fleeson insistă pentru construirea unui “sprijin instituțional” (Fleeson, 2003, pg.7) pentru proiect,
adăugând că de cele mai multe ori, reporterul va începe documentarea pe cont propriu. Abia ajungând
într-un punct sigur cu documentarea, reporterul respectiv va primi atenția editorilor, ca și resursele și
înțelegerea necesare. Fleeson mai spune că o redacție își va construi secția de investigații în timp,
odată cu adunarea experienței.
Mai mult, se va lua în considerare dacă investigația poate fi ținută sub tăcere, spune Williams. Este
foarte important ca alte ziare să nu afle la ce se lucrează, dar este și mai important ca actorii implicați
în subiect să nu fie alertați mai devreme decât este cazul, pentru a nu le da acestora timp să își acopere
greșelile.
În plus, va fi instituția de presă pusă în dezavantaj? Pe lângă problemele juridice, jurnalistul de
investigație trebuie să țină seama și de interesele ascunse ale patronatului.
“[…] Aceasta este o profesie precară, iar capriciile personale ale patronului sau afilierea editorului cu
un amic politic pot cântări mai mult decât orice număr de martori direcți și decât orice număr de
dovezi puternic documentate” (Mollenhoff, 1981, pg. 4).
1.2.3 Decizia de a merge sau nu mai departe
Aceasta se ia în timp util, înainte ca procesul de documentare să dureze prea mult. Reporterul sau
echipa de reporteri trebuie să decidă dacă investigația va genera o poveste minimă. “Dezvoltati cel
putin un subiect minim care sa merite sa fie publicat” (Fleeson, 2003, pg.8).
Pentru eventualitatea unei serii de articole, Fleeson recomandă organizarea atentă a materialului. Dacă
din diferite motive, editorii amână publicarea unui articol până se va găsi suficient spațiu pentru
acesta, sau până se va ivi un moment oportun, subiectul respectiv riscă să crească. De pildă, astfel se
poate ajunge la o serie de articole despre abuzurile poliției, folosind 12 exemple ce ilustrează abuzul,
toate relatate separat, de-a lungul timpului (Fleeson, 2003, pg. 16).
1.2.4 Interviul de confruntare
De-a lungul procesului de documentare, reporterul va avea numeroase interviuri cu persoanele
implicate în subiect și nu numai, dar interviul de confruntare este văzut ca o specie aparte, diferențiat
nu atât prin tehnicile sale, cât prin scop.
Una dintre caracteristicile de bază ale jurnalismului de investigație este dezvăluirea unor fapte pe care
unii oameni încearcă să le țină secrete. Interviul de confruntare se adresează exact acelor persoane care
au încercat să oculteze informația.
Rațiunea interviului de confruntare este poate exprimată cel mai bine de către Mollenhoff, care
recomandă jurnaliștilor „să folosească dovezi directe, nu din auzite, și palpabile atunci când scriu
articole care acuză pe cineva și să dea acelei persoane dreptul de a răspunde la acuzațiile făcute”
(Mollenhoff, 1981, pg. 357).
Acest ultim pas înainte de redactarea și publicarea unui articol de investigație necesită o pregătire
riguroasă. Fleeson consideră interviul de confruntare o șansă de a verifica materialul obținut anterior.
Williams vede în interviu două scopuri. Primul este acela de a obține mai multe informații, iar al
doilea este “de a da posibilitatea țintei să comenteze sau să respingă informațiile pe care le are
reporterul și acuzațiile pe care acesta crede că le dovedesc ele” (Williams, 1978, pg.81).
Înainte de realizarea interviului, Fleeson spune că reporterul trebuie să știe exact ce vrea să obțină.
Sullivan merge un pas mai departe și spune că “Reporterul trebuie să știe răspunsul la întrebările sale
încă înainte de a intra” (Sullivan, pg.13, p.63).
Diverși autori se concentrează asupra diferitelor tactici de intervievare. Este însă suficient de spus că
pe lângă documentația necesară investigației, reporterul ar trebui să afle mai multe și despre
intervievat. Știind în avans dacă acesta este nervos din fire, sau tăcut, sau are o preferință pentru golf,
familie, film sau o anumită culoare i-ar putea ajuta reporterului în abordarea interviului.
Pe măsură ce interviul avansează, iar întrebările devin din ce în ce mai specifice, Williams sugerează
reporterului să arate documente. Dacă reporterul are un anumit document care contrazice afirmația
intervievatului, el ar trebui să îl arate. “Scopul este ca ținta să fie prinsă în contradicții și minciuni,”
spune el (Williams, 1978, pg.86).
Totuși, înainte de a se ajunge aici, Robert Greene spune că tehnica sa nu este aceea de a-l confrunta pe
intervievat cu minciuna de la prima încercare. “Îi mai pun întrebarea odată, astfel încât să nu existe
nici o urmă de îndoială că acesta nu a înțeles întrebarea” (Greene, apud Williams, 1978, pg.86).
În cele din urmă, Peter Benjaminson si David Anderson recomandă ca reporterii să păstreze limita
bunului simț. Ei nu trebuie să acuze sau să joace rolul judecatorului. Reporterul se află acolo pentru a
afla versiunea subiectului asupra faptelor, nu să împartă judecăți de valoare.
1.3. Metoda inelului exterior. Surse de informare.
Odată stabilit că ultimul pas în procesul investigației este interviul de confruntare, se impune o
ierarhizare a pașilor, în funcție de sursele la care se apelează pentru colectarea informației. Aceste
surse pot fi persoane și documente, la care se adaugă observația personală.
Williams spune că este vital ca investigația să fie “tăcută” pentru cât mai mult timp posibil. Cercetarea
începe astfel de la documente. Brant Houston, Len Bruzzese și Steve Weinberg numesc această
ierarhizare în funcție de surse inelul exterior (the outer ring) (Houston, Bruzzese, Weinberg, 2002,
pg.5). Aceasta începe cu documentele secundare, continuă cu cele primare și termină cu sursele
umane.
1.3.1 Documentele
Înainte de orice altceva, jurnalistul de investigație optează pentru documente. Acestea “pot minți ca și
sursele umane, pentru că, în definitv, ele sunt pregătite de oameni. Cu toate acestea, spre deosebire de
oameni, documentele nu dau replica și nu pretind că au fost prost citate” (Weinberg, 1995, pg. 6).
Acesta este motivul pentru care nu toate sursele sunt egale, spune Mencher. Jurnalistul de investigație
va urmări întotdeauna cuvântul scris. Este ceea ce Mencher numeste “venerație pentru tipar”
(veneration for print) (Mencher, 1991, pg.287).
Una dintre premisele de la care pleacă jurnalismul de investigație, spune Weinberg, este aceea că orice
lasă în spatele său o urmă de documente, fie că este o persoană fizică sau orice tip de instituție, de la
organisme guvernamentale și până la firme private, organizații nonguvernamentale sau diferiți hibrizi.
Jurnalistul de investigație va pleca de la premisa că undeva, există un document despre instituția,
persoana sau subiectul investigat, spune Weinberg, ceea ce doi foști reporteri ai ziarului The
Philadelphia Inquirer numesc a avea “o stare de spirit a documentului” (documents state of mind)
(Steele, Barlett apud Houston, Bruzzese, Weiberg, 2002, pg.5).
Documentul-sursă poate fi de două feluri: secundar sau primar.
1.3.1.1 Sursele secundare
Citind articole publicate în diferite ziare pe o perioadă de timp, un jurnalist ar putea să descopere un
tipar în raziile întreprinse de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA). Citind cinci relatări
despre raziile ORDA, el ar putea să descopere că Oficiul a controlat activitatea unei firme, omițând o
altă firmă de același profil, cu un capital similar. Odată depistat tiparul și implicit o idee de articol,
jurnalistul va trece la cercetarea originală și la căutarea propriilor surse. Punctul de plecare a fost însă
sursa secundară.
Când un reporter lucrează de la exterior spre interior, informațiile deja publicate sau emise audiovizual
pot fi un punct de plecare. De la sursele secundare pot veni idei de articole, se poate realiza o
documentație pentru viitoare interviuri sau se poate ajunge la surse primare.
Houston, Bruzzese si Weinberg enumeră o listă de posibile astfel de surse – publicații, e-mailul de
tip newsletter, grupurile de discuție, cărți de referințe, dizertatii, teze și lucrări de diplomă, cărți
etc.
Arhivele diferitelor publicații sunt din ce în ce mai ușor de găsit. Pe lângă biblioteci, ele se găsesc de
cele mai multe ori pe Internet. În ceea ce privește presa românească, majoritatea publicațiilor centrale
sau naționale au pagini Web, iar arhiva lor este accesibilă gratuit. O discuție detaliată despre sursele
secundare disponibile prin Internet și baze de date urmează în capitolul al doilea al acestei lucrări.
O altă categorie de surse secundare este newsletter-ul, sau buletinul informativ. Editura Polirom
trimite periodic prin poștă clienților din baza sa de date, o broșură cu noile apariții de carte. Acesta
este cel mai inofensiv exemplu de buletin informativ. Dar Editura Polirom trimite același buletin și în
format electronic clienților care au adresă de e-mail.
Într-o societate puternic influențată de computer, aproape orice instituție oferă posibilitatea
transmiterii buletinului informativ prin e-mail. Majoritatea publicațiilor trimit buletine informative cu
știrile zilei, sau ale săptămânii, în funcție de periodicitate celor care se abonează la acest serviciu.
Organizații non-guvernamentale, ca și multe instituții ale statului, care au o pagină web, oferă și ele
acest serviciu. Diferența constă în profilul instituției. Dacă un ziar trimite știrile zilei prin e-mail, o
organizație non-guvernametală de mediu va trimite, de exemplu, un buletin informativ cu activitățile
programate în următoarea perioadă.
Similar e-mailului de tip newsletter este grupul de discuție. Acesta poate fi găsit numai pe Internet și
este o modalitate foarte bună de a găsi posibile surse sau de a afla mai multe despre un anume subiect.
Un grup de discuție se bazează pe un anume subiect. Variante ale grupului de discuție sunt forum-ul și
chat-ul, singura diferență între acestea fiind modalitatea de stocare a informațiilor. Ele vor fi discutate
în amănunt în capitolul al doilea al acestei lucrări.
Despre acestea, Nora Paul, directoarea Institute for New Media Studies spune că sunt „publice și
disponibile pentru oricine vrea să le citească sau să le răspundă. În momentul de față, există peste
80.000 de subiecte de discuție active pe Internet, acoperind orice subiect posibil, de la artă la zoologie”
(Paul, 1999, http://www.poynterextra.org/extra/newcar /index.html, accesat în decembrie 2003).
Cărțile de referințe conțin informații biografice despre persoane publice, ca și informații despre
diferite instituții. The Investigative Reporter’s Handbook numește Gale Research Institute ca fiind
sursa cea mai exhaustivă de referințe. Institutul american actualizează anual un catalog, care există și
în variantă electronică, ce conține “detalii despre mii de grupuri profesionale și de comerț, organizații
de servicii sociale și afaceri publice, sindicate, cluburi, plus adunări religioase, sportive sau bazate pe
hobby-uri” (Houston, Bruzzese, Weiberg, 2002, pg. 25).
Poate cea mai importantă carte de referințe biografice este Who’s Who, dar biografii ale politicienilor
sau ale altor persoane publice sunt ușor de găsit în orice țară.
Informațiile biografice pot fi de un real folos. Ele pot duce fie la o idee de articol, fie la descoperirea
altor surse, secundare sau primare. Consultând informațiile biografice, un reporter poate afla numele
fostei soții a unui politician, care ar putea vorbi despre neregulile campaniei electorale ale fostului ei
soț.
Dizertațiile, tezele și lucrările de diplomă sunt o altă categorie de surse secundare. Ele pot fi găsite
în bibliotecile facultăților, iar informațiile pe care le conțin pot fi foarte importante. „Doctoranzii și
masteranzii primesc deseori acces de neegalat în diferite instituții, pentru că ei nu sunt considerați o
amenințare de către acestea” (Houston, Bruzzese, Weiberg, 2002, pg. 27).
Bibliotecile sunt de asemenea casa unei alte categorii de surse secundare – cărțile. Nu există metodă
mai bună de a afla tot ce se poate despre un anumit subiect decât o carte, singurul dezavantaj fiind
timpul necesar consultării uneia. Dar, în cazul unui proiect important, a cărui realizare se desfășoară
într-o perioadă mai mare de timp, un drum la bibliotecă este indicat.
1.3.1.2 Sursele primare
“Am reconstituit oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Pot să îi reconstruiesc numai din informații
publice – când și unde s-au născut, culoarea ochilor, câte mașini au, cât au plătit pentru ele, de unde au
împrumutat bani ca să plătească pentru ele, numele giranților lor, cât de des își schimbă mașina, când
au divorțat, câte amenzi rutiere au primit, de cât timp sunt proprietarii locuinței lor sau situația la zi a
impozitelor lor” (Rose, Lou, How to Investigate your Friends and Enemies, in Houston, Bruzzese,
Weiberg, 2002, pg. 37).
Din păcate, traseul documentelor menționat de Rose este mult mai scurt în România, unde informațiile
de interes public “sunt puține, limitate, accesul la ele este greoi și, în cazul bazelor de date, costisitor”
(Ozon, pg.6, p.30).
Un inventar făcut de Ken Metzler în News Gathering, identifică printre documentele primare rapoarte
anuale, emise de majoritatea agențiilor și instituțiilor, peste tot în lume, arhivele tribunalelor și ale
poliției, rapoarte de cercetare, informații din domeniul taxelor, impozitelor și al proprietăților
imobiliare, informații legate de afaceri, cum ar fi licențe, autorizații de construcție, inspecții, rapoarte
și statistici electorale sau informații personale (Metzler, 1979, pg. 143).
Pe lângă acestea, Metzler numește și informații militare, informații rutiere, anuare școlare sau petiții.
La toate acestea, Fleeson adaugă propuneri legale, date din recensăminte, rapoarte medicale, ca și
broșuri sau rapoarte de relații publice ale companiilor. De cele mai multe ori, acestea oferă nume,
adrese și “includ promisiuni publice cu privire la planurile companiei” (Fleeson, 2003, pg. 11).
Legislația României însă nu consideră informațiile personale (certificate de naștere, căsătorie, divorț
sau deces) ca fiind de interes public. Situația este valabilă și în cazul informațiilor militare sau rutiere.
Iar dacă un jurnalist dorește să obțină informații din arhiva tribunalelor, îi va fi imposibil să le obțină,
deoarece, deocamdata, aceste informații nu sunt stocate pe calculator, ci numai în arhive fizice.
În România, accesul la diferite documente primare este discreționar, el fiind condiționat în mare
măsură de sursele jurnalistului. Aceasta cu toate că, din 12 octombrie 2001, în România există Legea
numărul 544 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Potrivit primului articol al legii, “Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes
public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale relațiilor
dintre persoane și autoritățile publice”.
Totuși, Legea 544 este încă recentă și va lua timp până când ea va deveni un fapt comun și recurent.
Organizații non-guvernamentale ca Centrul pentru Jurnalism Independent, Agenția de Monitorizare a
Presei sau Amnesty International organizează cursuri și publică studii menite a-i informa pe jurnaliștii
români cu privire la folosirea acestei legi.
Radu spune că în pofida legii, instituțiile publice reușesc să se eschiveze de la a da un răspuns. “Am
încercat să obțin de la Ministerul Finanțelor niște informații. Aveam bilanțurile unor firme active în
domeniul petrolului și de acolo am văzut că acestea au datorii imense către statul roman – e vorba de
firme cu nume mari. Mai trebuie să spun că Ministerul de Finanțe are o listă publicată pe site cu marii
datornici, pe care firmele respective nu apăreau. Așa că am făcut o cerere să-mi specifice în cazul
firmelor 1, 2, 3, cu nume, numărul de înregistrare la Camera de Comerț, toate datele, dacă au vreo
datorie la stat. Răspunsul primit de la minister a fost ‘Consultați lista cu marii datornici de pe site-ul
nostru’” (Radu, pg.18, p.66).
Dar aceasta nu ar trebui să îi descurajeze pe jurnaliștii de investigație.
“Informațiile de interes public sunt greu de obținut peste tot în lume”, spune Sullivan. “În Statele
Unite ele obișnuiau să fie mai accesibile, dar ‘Războiul împotriva terorismului’, laolaltă cu
personalitatea administrației Bush le-au făcut mult mai greu de obținut decât în trecut” (Sullivan, pg.5,
p.18).
În plus, este important de precizat că în fiecare țară există o cantitate mare de informații disponibile.
Misiunea jurnalistului este de a le găsi. David Randall spune că o mare parte din informațiile greu
accesibile pot fi localizate “prin intermediul unor surse de referință standard, cum ar fi: liste ale
publicațiilor oficiale, rapoarte de la corpurile legislative, liste ale instituțiilor publice, registre privind
proprietarii companiilor sau registre de instituții care primesc finanțare de la guvern” (Randall, 1998,
pg. 109).
Începând cu anii ’90, posibilitatea de a obține aceste documente primare a crescut, datorită apariției
bazelor de date comerciale. Informațiile financiare ale unei firme pot fi accesate astăzi mult mai ușor,
deoarece, printre multe alte informații utile, bazele de date înglobează și registrele comerțului din
diferite state.
Documentele primare rămân cea mai importantă sursă de informare în jurnalismul de investigație din
orice țară. Informația în sine nu este foarte importantă, spune Sullivan. “S-a creat o afacere, s-a
cumpărat o casă, s-a emis o autorizație de a practica medicina. Dar combinate cu alte informații și cu
surse umane, aceastea devin foarte relevante. A arăta că un anume om de afaceri a vândut o casă unui
anume politician înseamnă a arăta că cei doi au o relație pe care ambii o negau în public” (Sullivan,
pg.5, p.20).
Benjaminson și Anderson spun că documentele primare se încadrează în trei mari categorii –cele pe
care publicul are dreptul să le vadă prin lege, cele pe care publicului îi este interzis prin lege să le vadă
și cele pe care legislația nu le menționează.
Din punctul lor de vedere, pentru un jurnalist, singura distincție între cele trei se referă la găsirea celei
mai bune metode de a ajunge la ele. În plus, Benjaminson și Anderson recomandă jurnaliștilor ca
atunci când instituția care a produs un document nu le permite accesul la acesta, să încerce să îl obțină
de la posibilele instituții la care documentul a fost trimis (Benjaminson, Anderson, 1990, pg. 41).
Spre exemplu, dacă Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPC) refuză să îi
ofere unui jurnalist raportul cu privire la numărul copiilor cu handicap instituționalizați, acesta poate
obține raportul de la o organizație non-guvernamentală care se ocupă de drepturile copiilor din
orfelinate. O astfel de organizație, cum ar fi Holt International Children’s Services, derulează diferite
programe împreună cu ANPC, astfel că șansele ca ea să fi primit respectivul raport sunt mari. Mai
mult, jurnalistul poate afla care sunt organizațiile non-guvernamentale care deruleză programe în
colaborare cu statul chiar de pe site-ul ANPC (http://www.copii.ro), sau verificând din surse
secundare.
Totuși, este important de reținut că un articol de investigație nu se oprește odată cu obținerea
documentelor. După ce jurnalistul le verifică, urmează îmbinarea documentelor cu surse umane.
Sullivan menționează un articol care a arătat cum caii protejați de stat erau vânduți de angajați unor
abatoare. “Articolul a rezultat pentru că ne-am uitat la documentele primare despre angajații statului.
Apoi ne-am uitat la listele persoanelor care adoptaseră cai. Am comparat listele pentru a vedea dacă
există angajați ai statului care au adoptat cai. Am găsit un grup de angajați ai unui birou care
adoptaseră zeci de cai. Si membrii famillilor lor. Și vecinii lor” (Sullivan, pg. 5-6. p.22).
Verificând documente primare, Sullivan a aflat că existau angajați ai statului care adoptaseră cai. Dar
documentele nu îi raspundeau la de ce, astfel că informația lui era incompletă și irelevantă. El a mers
la casele angajaților respectivi pentru a afla mai multe. Sullivan a perseverat, chiar și când persoanele
implicate au refuzat să îi vorbească. El s-a întors la documentele primare și, verificând informații
personale, a aflat că unul dintre angajați divorțase între timp.
Fosta soție a acceptat să vorbească și Sullivan a aflat astfel că acei cai, protejați prin lege, erau vânduți
la abatoare. “Documentele primare nu spuneau mare lucru pe cont propriu. Împreună însă, puse cap la
cap, au generat un articol foarte bun” (Sullivan, pg.6, p.23).
1.3.2 Observația personală
Reporterul care asistă la o conferință de presă relatează din observație personală. În timpul unui
interviu, reporterul este atent la elemente descriptive. Astfel, o parte importantă din colectarea de
informații se face prin observația personală, spune Metzler.
Altfel spus, “o poveste despre satul unor membri ai comunității rroma este incompletă dacă reporterul
nu vizitează comunitatea pentru a descrie satul și condițiile de viață ale locuitorilor” (Fleeson, 2003,
pg. 13).
În funcție de gradul de implicare a reporterului în subiect, Metzler clasifică observația personală în trei
categorii: observația non-intruzivă, observația non-participativă și cea participativă (Metzler, 1979,
pg. 132).
Observația non-intruzivă operează în baza conceptului ‚musca de pe perete’. “Cred că o parte
importantă a jurnalismului înseamnă pur și simplu să mergi în diverse locuri și să observi ce se
întâmplă”, spune Sullivan. “Eu am fost în baruri în care se aflau femei traficate, pur și simplu
observând cum funcționează locul. Nu trebuie să ma recomand ca reporter dacă ma aflu într-un loc
unde îi este permis oricărui membru al publicului să se afle. Dar nu o să mint în legătură cu cine sunt”
(Sullivan, pg.14, p.67).
Observația non-intruzivă îl ajută pe reporter să culeagă informații de context, descriptive, fără ca el
să își ascundă identitatea.
Observația non-participativă face parte din procesul normal de colectare a informațiilor. La o
conferință de presă sau la locul unui incendiu, reporterul culege informații direct, din prima mână.
Probleme apar de-abia la observația participativă, sau jurnalismul undercover, în cazul căreia
jurnalistul parcurge diferite etape, de la a-și ascunde identitatea până la a-și asuma o alta și de a deveni
el însuși parte integrantă din subiectul investigat.
Radu, care a folosit tehnicile undercover de două ori, justifică utilizarea acestora “doar atunci când
informația nu poate fi obținută pe alte cai, când simți că tu ca jurnalist ai făcut tot posibilul să obții
acele informații – interviuri, baze de date, tot felul… Poți folosi și tehnicile undercover, dar trebuie sa
pui foarte bine în balanță dacă folosirea acestor tehnici e dictată de interesul public, dacă e un interes
major” (Radu, pg. 12, p. 44).
Înainte de a folosi tehnicile undercover, jurnalistul trebuie să se întrebe dacă informația pe care dorește
să o obțină va avea un rol decisiv în a-i face pe cititori să înțeleagă un abuz semnificativ (Williams,
1978, pg. 95).
În cazul lui Radu rezultatul a justificat procedurile. Ambele situații în care el a folosit tehnicile
undercover au fost pentru reportaje de televiziune. Prima oară a filmat cu camera ascunsă într-un
orfelinat în care copiii erau vânduți. Reportajul a fost realizat în colaborare cu o echipă de jurnaliști de
la postul american ABC.
“Omul nu are cum să aibă acces la așa ceva. Și nici tu ca jurnalist nu ai acces, ce faci? Stai în fața
orfelinatului și pândești când ies transporturi de copii afară? Nu merge în felul ăsta. Și atunci, singura
metodă a fost să intrăm cu camera ascunsă” (Radu, pg. 12, p. 45).
Poate cel mai celebru exemplu de jurnalism undercover este Acțiunea Mirage, a cotidianului Chicago
Sun Times. În 1979, șefa de atunci a secției de investigații, Pam Zeckman, împreună cu o echipă de
reporteri au deschis barul Mirage și i-au înregistrat cu camera ascunsă pe toți oficialii care veneau să le
ceară mită pentru acordarea diverselor autorizații de funcționare.
Seria de articole rezultată este celebră, spune Mollenhoff, dar jurnaliștii de la Chicago Sun Times au
respectat anumite reguli. Astfel, ei au ținut camerele mergând pe toată durata existenței barului, pentru
a demonstra astfel că ei nu au provocat oficialii să le dea mită, ci că aceștia au venit din propria lor
inițiativă. Astfel, folosind tehnicile undercover, ei au expus corupția sistemului, lucru pe care altfel nu
l-ar fi reușit, arătând totodată că ei nu au provocat nimic din ce s-a întâmplat.
Sau, în cuvintele lui Williams, “reporterul trebuie să fie un observator pasiv, nu cel care provoacă sau
modifică ceea ce observă. El nu trebuie să manipuleze sau să fie selectiv în observația sa” (Williams,
1978, pg. 96).
A doua oară când Radu a folosit camera ascunsă a fost pentru primul episod al emisiunii Martorii,
difuzată de Prima TV. Radu, alături de doi alți jurnaliști, a folosit camera pentru a arăta că în București
se vând femei pentru câteva sute de dolari. Reportajul a reprezentat o colaborare între jurnaliștii
români și Institute for War and Peace Reporting. În cazul acesta, folosirea tehnicilor undercover se
justifică, deoarece este evident că traficanții de persoane nu ar fi vorbit cu niște jurnaliști.
“Dar de aici până la a folosi camera ascunsă pentru provocări ieftine sau pentru materiale ieftine,
glume, farse, nu cred că e cazul” (Radu, pg. 13, p. 47).
Cel mai nevinovat exemplu de ocultare a identității a ajuns deja anecdotă. Este vorba de reporterul
care sună la locul unei tragedii oarecare și îi spune celui care răspunde, “’Aici e doctorul O’Banion.
Câți morți aveți acolo’? După o scurtă pauză, potrivit anecdotei, cel care a răspuns la telefon spune
‚Nu, eu sunt doctorul O’Banion. Tu cine naiba ești’?” (Benjaminson, Anderson, 1990, pg. 104).
Așadar, este foarte important ca această formă a observației să fie folosită numai în cazul în care toate
celelalte metode de a obține informația au eșuat.
Sullivan spune că există și un test pentru ca jurnalistul să afle dacă este indicată folosirea tehnicilor
undercover. “Testul este: dacă le-aș spune cititorilor mei cum am obținut informația, ar crede ei că am
procedat greșit? Și trebuie să fii dispus să le spui cititorilor cum ai obținut informația, de dragul
credibilității” (Sullivan, pg. 14, p. 69).
Desigur, există și excepții, iar acestea sunt dictate de condițiile din fiecare țară în parte. “Spre
exemplu, în Transnistria, unde dacă spui că ești jurnalist, nu poți intra în zonă, iar dacă intri și spui
adevărul, te arestează” (Ozon, pg. 7, p. 38).
1.3.3 Sursele umane
Aflate la finalul procesului de colectare a informațiilor, acestea au rol vital, vizibil mai ales în
comunicarea rezultatelor investigației către cititori. „Documentele capătă o nouă semnificație atunci
când sunt explicate de către surse din interior și de către experți” (Houston, Bruzzese, Weinberg, 2002,
pg. 6).
În funcție de poziția lor față de subiect, sursele umane se împart în trei categorii: expertul (cel mai
credibil, cel care cunoaște cel mai bine un anumit domeniu și o persoană neimplicată în subiectul
investigat), sursa direct implicată în subiect (cea care provoacă subiectul sau joacă un rol în acesta) și
victima (neimplicată în subiect, dar care suportă consecințele acestuia).
Deși fiecare subiect are caracteristici proprii și, implicit, metode diferite de a localiza surse umane,
Ray identifică mai multe modalități de a ajunge la actorii acestuia. Prima întrebare pe care trebuie să
și-o pună un reporter, spune el, este “Cine ar ști răspunsul?”
Persoana care are răspunsul la întrebarea reporterului ar putea fi oricine. Nu este obligatoriu ca
aceasta să fie un oficial guvernamental sau un profesor universitar.
Ray ia ca exemplu un articol despre un doctor care pare mai degrabă un măcelar decât un chirurg.
După un telefon la o facultate de medicină, jurnalistul va afla numele unui expert în domeniul care îl
interesează.
În The Investigative Reporter’s Handbook, Weinberg precizează că un articol de investigație se poate
concentra asupra unui subiect, a unei instituții sau a unei persoane. Oricare ar fi varianta aleasă,
reporterul va ajunge la punctual în care are nevoie de surse umane pentru a-i răspunde la întrebări.
Iar când aceasta se întâmplă, nu este obligatoriu ca sursa respectivă să fie un profesor universitar. Ray
enumeră o listă a potențialelor surse: prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, parteneri de jogging etc.
Lista poate fi mult mai lungă, în funcție de ingeniozitatea reporterului. “Cineva care se ascunde nu va
spune multor oameni unde se află, dar mama sa probabil că știe” (Ray, 2000, pg. 3).
Spre exemplu, un reporter scria un articol despre un doctor acuzat că își hărțuia pacientele. Ray spune
că nici una dintre pacientele hărțuite nu dorea să își spună povestea unui jurnalist sau autorităților care
anchetau cazul. Totuși, victimele trebuie să își fi spus poveștile cuiva. Dar cui? Răspunsul era simplu:
cosmeticienelor.
Reporterul s-a dus la saloanele de frumusețe din oraș și a convins câteva angajate să îi vorbească. În
curând, primea telefoane și acasă de la acestea, care îi spuneau ultimele bârfe auzite de la cliente.
O altă metodă de a găsi drumul cel mai scurt către o sursă este înțelegerea sistemului, spune Ray. În
clipa în care reporterul înțelege cum funcționează sistemul, el poate găsi locurile de unde să afle mai
multe informații. Dacă cineva primește o amendă pentru depășirea vitezei, care este locul acestei
amenzi în sistem? În Statele Unite, persoana care primește amenda trebuie să se ducă la tribunalul
local pentru a o contesta sau pentru a o plăti. Aceasta înseamnă că jurnalistul va găsi mai multe
informații la tribunal. De cele mai multe ori, el va avea acces la procesul-verbal întocmit de polițistul
care a dat amenda.
“Iată o șansă de a afla unde anume s-a aflat o persoană la o anumită oră într-o anumită zi. Ar putea
aceste informații fi importante? Ar ajuta dacă reporterul ar afla că în mașină se mai aflau alte trei
persoane? Sau că ploua? Sau că șoferul ar fi trebuit să poarte ochelari de vedere?” (Ray, 1999, pg. 33).
O altă categorie de surse pe care Ray o recomandă este cea a victimelor și a dușmanilor. Primarul
Traian Băsescu ar pune cu siguranță la dispoziția oricărui jurnalist orice urmă de document acuzator la
adresa Partidului Social Democrat. Dușmanii sunt foarte ușor de localizat. De cele mai multe ori,
intervievatul întrebat “Ce părere au dușmanii dumneavoastră despre subiectul X?” va spune nu numai
părerea dușmanilor, ci și numele acestora. Iar tot ce trebuie să facă reporterul respectiv este să îi
contacteze.
Steve Weinberg spune că foarte mulți jurnaliști uită să inventarieze o lungă listă de posibili dușmani –
“foștii”. Fostul primar, fostul director, fostul administrator de bloc, fosta soție, fostul coleg de birou,
lista de foști este infinită.
“Într-adevăr, sunt furioși, plini de resentimente și doresc să se răzbune”, spune Ray, dar aproape de
fiecare data îi vor oferi jurnalistului un punct valoros de plecare (Ray, 1999, pg. 33). Alți posibili
dușmani ar fi concurența sau partea adversă în orice proces legal intentat unei persoane sau instituții.
De asemenea, deja celebrul dicton “Urmărește banii” este și el o metodă de a localiza surse umane.
“Criminalul trebuie să fi cumpărat arma de undeva. Preotul care a fugit cu fondurile bisericii trebuie să
fi cumpărat un billet de avion de la o agenție și fără îndoială va cheltui banii undeva. Pedofilul trebuie
să aibă o factură de telefon. Profiturile obținute din vânzarea drogurilor trebuie să fi fost spălate
undeva” (Ray, 1999, pg. 33).
În această situație, documentele primare și informațiile de interes public pot fi de mare folos. Registrul
comerțului oferă informații despre acționarii firmelor. Dosarele poliției oferă informații despre
persoanele care au cumpărat o armă, sau despre cele care vând arme pe piața neagră.
Alte întrebări care pot duce automat la surse bune de intervievat sunt cine câștigă, cine pierde, cine
plătește și, mai ales, cui îi pasă?
În plus, de-a lungul anilor, jurnalistul își va forma obligatoriu un număr de surse, spune Fleeson.
“Unele dintre numele acestor oameni nu vor apărea niciodată în ziar, dar acești oameni vă pot oferi
informații care să se transforme în subiecte de presă. Acestea pot acționa ca baze ale problemelor
curente” (Fleeson, 2003, pg. 8).
Ea include printre contactele pe care jurnaliștii ar trebui să le dezvolte funcționari din birouri
guvernamentale, oficiali, lideri ai comunității, avocați, ofițeri de poliție sau oameni de afaceri. Practic,
orice persoană întâlnită poate fi o sursă.
“A învăța să iei un interviu poate dura o viață întreagă și este cea mai importantă unealtă în
jurnalismul de investigație sau de orice fel. Un jurnalist foarte bun la interviuri poate să intre într-o
încăpere și să iasă de acolo cu un articol câștigător de premii” (Sullivan, pg. 13, p. 64).
1.4 Calități și cunoștințe necesare unui jurnalist de investigație
Sullivan organizează tipurile de cerințe ale jurnalismului de investigație în jurul operațiunilor de
colectare, analiză și prezentare a informației (Sullivan, pg. 2, p. 3).
Astfel, pentru a colecta informații din documente, un jurnalist trebuie să știe cum funcționează
birocrația, guvernul și lumea afacerilor. Pentru a obține informații de la surse electronice, acesta
trebuie să cunoască tehnicile jurnalismului asistat de calculator, iar în cazul surselor umane, Sullivan
spune că un jurnalist trebuie să aibă cunoștințe elementare de psihologie.
În ceea ce privește analiza informațiilor, cunoștințele necesare se referă la abilitatea de a folosi baze de
date și diferite programe pe calculator care permit vizualizarea, sortarea și gruparea informației. În
ceea ce privește prezentarea acesteia, “trebuie să înțelegem graficele și alte elemente vizuale care ne
permit să explicăm articolele mai bine cititorilor sau telespectatorilor noștri” (Sullivan, pg. 2, p. 6).
Mollenhoff numește trăsăturile, înnăscute sau dobândite, ale jurnalistului de investigație – integritate,
obiectivitate, tenacitate, simțul moralei și compasiunea (Mollenhoff, 1981, p. 6). Dar pe lângă toate
acestea este necesară cunoașterea unor tehnici specifice. Mollenhoff recomandă înainte de orice
familiarizarea reporterului cu legislația țării. Printre legile din România, a căror cunoaștere este
necesară, se numără Legea privind liberul acces la informații de interes public (544/2001), Legea anticorupție
(161/2003) sau cele 10 legi electorale (http://www.elector.ro/lege.htm).
Legea privind liberul acces la informație va mai întârzâia până la aplicarea sa corectă și constantă, dar
ea este totuși un mare avantaj pentru jurnaliști. Randall spune că în Statele Unite, reporterii au putut
afla cu ajutorul ei, printre altele, informații despre accidente neraportate la obiective nucleare sau
despre gardieni de la fabrici de armament care aveau antecedente penale.
În România, jurnalistul clujean Vasile Hotea Fernezan a solicitat, în baza legii liberului acces la
informație de interes public, Serviciului Român de Informații (SRI) să îi comunice numărul de
autorizații și numărul de cereri (și perioada pentru care au fost aprobate) emise de Parchetul de pe
lângă Curtea Supremă de Justiție pentru înregistrarea convorbirilor telefonice, defalcat pe anii 2001 și
2002, respectiv pe categorii – ziariști, lideri politici și magistrați. Hotea a vrut să afle și veniturile
încasate de SRI în anul respectiv. Pentru că nu i s-a răspuns la cerere, Hotea a dat SRI în judecată, iar
Tribunalul Cluj i-a dat câștig de cauză. Recursul depus de SRI a fost însă acceptat, iar în prezent cazul
urmează a fi rejudecat (Evenimentul Zilei, Jurnalist contra SRI, 24 octombrie 2003).
Radu spune că un jurnalist de investigație trebuie să știe în primul rând în ce mediu lucrează. “Trebuie
să cunoască foarte bine situația politică, situația economică, să vadă care sunt cercurile de interese,
care îl pot împiedica la un moment dat, și trebuie să știe să pună în balanță toate astea. Să știe că
jurnalismul de investigație are anumite unelte de care se poate folosi” (Radu, pg.3, p.10). Astfel,
potrivit lui, jurnalistul trebuie să știe ce unelte să folosească pentru a obține informații economice și
financiare, să știe să analizeze un bilanț, să își organizeze informațiile foarte bine și “să știe tot timpul
că sunt lucruri pe care nu le știe și să întrebe un expert atunci cand nu știe ceva” (Radu, pg.4, p. 13).
Prima dintre aceste unelte este calculatorul. Acesta a revoluționat jurnalismul de investigație din toate
punctele de vedere. Trecând peste paginare și culegerea textelor, calculatorul este baza de acces către
Internet și depozitarul unor programe care fac posibila analiza unor cantități uriașe de informații.
Jurnalismul de investigație asistat de calculator generează și face posibile idei de articole originale și
înlesnește accesul la surse secundare, ca și la documente oficiale. Până a ajunge acolo însă, jurnalismul
de investigație din România mai are multe etape de parcurs.
Capitolul 2: Jurnalismul de investigație asistat de calculator
2.1 Definiții și clasificări
În 1996, când un avion s-a prăbușit în apropiere de Georgia, Statele Unite, un reporter de la Associated
Press (AP) a folosit o bază de date online numită PhoneDisk pentru a obține numerele de telefon ale
tuturor celor care locuiau în apropiere de locul accidentului. Vecinii au descris scena cu lux de
amănunte, iar AP a transmis un articol detaliat cu mult înainte ca vreun alt reporter să fi ajuns la fața
locului (Simon, Napolitano, 1999, http:// archives.cjr.org/year/99/2/nerds.asp, accesat martie 2004).
În octombrie 2002, când autoritățile române l-au arestat pe istoricul american Kurt Treptow pentru
pedofilie, jurnaliștii nu aveau alte informații despre acesta, decât ce știau de la sursele lor din Parchet.
Șeful secției de investigații a cotidianului Adevărul, Liviu Avram, a dat o căutare pe
http://www.google.com pentru a vedea ce ziare există în Miami Beach, Florida, locul de naștere al
istoricului. El a contactat apoi editorii acelor ziare, cerându-le informatii despre Treptow.
Calculatoarele au schimbat fața jurnalismului, din clipa în care ziarele și-au aruncat mașina de scris,
iar televiziunile au trecut la editarea digitală (Paul, 1999, http://www.poynterextra.org/extra
/newcar/index.html, accesat decembrie 2003).
Trecerea la producția asistată de calculator a afectat rapid și semnificativ felul în care este transmisă
informația. Impactul calculatorului asupra procesului de colectare a informației este mai subtil, dar la
fel de semnificativ, spune Paul.
Calculatorul a adus “posibilitatea de a numi în câteva zile, de a vedea în câteva ore o investigație vastă
care altfel, ar fi avut nevoie de luni, poate chiar ani, în care 95% din timp ar fi fost consacrat
compilării ‘manuale’ de date” (Lapointe, 1999, pg. 94).
Jurnalismul asistat de calculator înseamnă folosirea acestuia pentru orice altceva decât culegerea și
procesarea textului, care țin de producție, spune Lapointe. Fie că este vorba de accesarea unei
publicații online pentru a afla mai multe detalii, de căutarea documentelor primare în baze de date sau
de folosirea unor programe de calcul pentru a analiza cifre și statistici, toate aceste activități intră în
aria vastă a jurnalismului asistat de calculator.
Colectarea de informații cu ajutorul calculatorului a început sa fie folosita constant în 1980, în Statele
Unite ale Americii, unde o mână de jurnaliști inovatori au înțeles că nu pot scrie articolele pe care le
vor fără să folosească un computer. Elliot Jaspin, de la Providence Journal a analizat baze de date
guvernamentale pentru a scrie despre polițiști corupți, iar The Atlanta Journal and Constitution a
câștigat un premiu Pulitzer pentru analiza discrimării rasiale în acordarea de credite bancare (LaFleur,
1999, http://www.jour.city.ac.uk/CD/car/ire/CarOview.htm, accesat martie 2004).
Tehnicile asistate de calculator au fost folosite de aproape toți câștigătorii premiului Pulitzer din 1990
și până în prezent, pentru articole de investigație încadrate într-o tematică vastă, însă adevărata știre
este că astăzi, un reporter poate folosi aceste tehnici pentru proiecte de zi cu zi, de la un articol de
Pulitzer la un articol pentru ziarul unei mici comunități.
“Toată lumea ar trebui să fie invitată la petrecerea asta” (Houston, apud Simon, Napolitano, 1999,
http:// archives.cjr.org/year/99/2/nerds.asp, accesat martie 2004).
“Petrecerea” se numește CAR, prescurtare de la termenul american computer-assisted reporting. Paul
o numește CAJ, computer-assisted journalism, și o împarte în patru mari categorii, în funcție de
activitatea jurnalistică pe care o presupune fiecare în parte:
• Colectare de informații asistată de calculator (computer-assisted reporting) Tehnicile de
colectare tradiționale, cum ar fi interviurile, căutarea informațiilor de context, întreținerea
surselor sau obținerea ponturilor pot fi îmbunătățite și extinse cu ajutorul calculatorului.
• Documentare asistată de calculator (computer-assisted research). Singura dinstincție între
colectare și documentare este originea sursei. Colectarea se referă la surse primare, informații
oficiale, obținute prin interviuri, observație sau analiză proprie pe calculator, în vreme ce
documentarea se referă la surse secundare, cum ar fi arhivele media ale diferitelor publicații.
• Căutare de referințe asistată de calculator (computer-assisted reference). Referințele
reprezintă mici detalii, cum ar fi definiții, statistici, grafia corectă a unui cuvânt. Grafia se leagă
de acuratețea datelor prezentate, în vreme ce restul referințelor adaugă detalii și culoare
articolului. Ele pot fi obținute foarte repede cu ajutorul calculatorului. Sursele de referințe, cum
ar fi dicționarele, glosarele, almanahurile sau encicopediile sunt la îndemână, stocate online sau
pe CD.
• Rendezvous asistat de calculator (computer-assisted rendez-vous). Acest domeniu al CAR
include grupuri de discuție, forumuri și chaturi. Rendezvous-ul este cel mai nou aspect al
jurnalismului asistat de calculator, spune Paul. El îi oferă jurnalistului posibilitatea de a
asculta/vedea părerile oamenilor cu privire la un anumit subiect, de a căuta sfaturi sau de a găsi
surse.
Houston împarte jurnalimul asistat de calculator în trei părți – programe de contabilitate
(spreadsheets), programe de analiză a bazelor de date (database managers) și resurse online (Houston,
1999, pg. 6). Practic, aceasta este o clasificare în funcție de suportul pe care se află informația.
Dar informația ce va fi analizată într-un program de contabilitate poate să provină din mediul online,
astfel că se impun niște nuanțări. Calculatorul este baza, într-adevăr. Dar, de exemplu, căutarea unui
număr de telefon se poate face într-un singur pas, prin accesarea unui site direct de pe Web. În cazul
bazelor de date, se poate vorbi de doi pași – localizarea informației, online sau prin alte mijloace, și
stocarea sa în calculator, pe hard.
De exemplu, un jurnalist ar putea localiza online lista românilor care au votat Constituția în județul
Prahova. Acesta este primul pas, dar simpla localizare nu înseamnă mare lucru.
Astfel, al doilea pas este salvarea informației obtinute dintr-o bază de date, pe calculator și prelucrarea
acesteia cu ajutorul unui program. Astfel, am putea împărți tehnicile asistate de calculator in două
categorii: tehnici cu un pas și cu doi pași. Odată stabilit acest lucru, am putea spune că acest capitol
vorbește despre tehnicile Internet, în vreme ce capitolul al treilea va vorbi despre tehnicile în doi pași –
– folosirea bazelor de date.
Important este că Internetul și implicit computerul nu reprezintă o unealtă opțională. Ele sunt întradevăr
unelte, dar care au revoluționat procesul de colectare și prelucrare a informației. “Un reporter
care nu este un inițiat al e-mailului, care nu știe sa folosească fișiere atașate, nu își poate face treaba”,
spune Neil Reisner, specialistul CAR de la cotidianul The Miami Herald (Reisner, apud Simon,
Napolitano, 1999, http://archives.cjr.org/year/99/2/ nerds.asp, accesat martie 2004).
2.2 Internetul în jurnalismul asistat de calculator
Internetul este o trusă de unelte – e-mail, paginile Web, protocolul de transfer al fișierelor, grupuri de
discuție, forumuri, accesul la fișiere audio și video etc.
“A ști ce unealtă să folosească pentru diferitele activități jurnalistice este primul pas al reporterilor în
folosirea eficienta a Internetului” (Wendland, 2001, http://www.poynter.org/column.asp?id=
32&aid=4439, accesat martie 2004).
Astfel, tehnicile CAR sunt prezente de-a lungul tuturor etapelor parcurse de un articol de investigație,
de la găsirea ideii și până la redactarea textului. În ceea ce privește Internetul, Houston îl împarte în
două categorii – sursele secundare tradiționale, cum ar fi arhivele ziarelor și sursele primare
nontradiționale, cum ar fi bazele de date ale agențiilor guvernamentale sau grupurile de discuție
(Houston, 1999, pg. 128).
De asemenea, Houston consideră că un jurnalist poate utiliza Internetul pentru:
• documentare. Un jurnalist poate găsi arhivele ziarelor, studii, cărți și alte documente.
• interviuri. Cu ajutorul lumii online, pot fi găsiți experți, victime sau participanți la un anumit
eveniment.
• analiză. În clipa în care un jurnalist găsește o bază de date online utilă, el poate folosi diferite
programe de calculator pentru a analiza informațiile din acea bază.
• stocarea informațiilor. Internetul și implicit calculatorul pot ajuta la crearea dosarelor de
presă pe care un jurnalist de investigație le păstrează pe un anumit domeniu de interes pentru el
(Capitolul 1, pg. 3).
2.2.1 Colectarea de informații asistată de calculator (computer-assisted reporting-CAR) și
documentarea asistată de calculator (computer-assisted research)
Singura diferență între cele două categorii constă în statutul informației căutate. Documentarea se
referă la sursele secundare. Paul limitează aceste surse la arhivele publicațiilor, e-mailul de tip
newsletter sau categoria lucrărilor de diplomă, dizertații și teze de doctorat disponibile online prin
anumite librării.
Ea încadrează celelalte categorii de surse secundare menționate în primul capitol (pg. 11), respectiv
grupurile de discuție și cărțile de referințe în sfera căutării de referințe și a rendezvous-ului asistate de
calculator (Paul, 1999, http://www.poynterextra.org/extra/newcar/index.html, accesat în decembrie
2003).
CAR înseamnă că „jurnaliștii folosesc calculatoarele nu numai pentru a scrie articole, ci și pentru a
căuta cu ajutorul bazelor de date online, pentru a colecta o cantitate mare de informații publice de la
agenții guvernamentale, pentru a analiza acele informații și pentru a folosi acea analiza în scopul de a
lansa articole la nivel înalt și cu un context mai adânc ca niciodată” (Houston, 1999, pg. 3).
Informațiile rezultate din folosirea acestor tehnici, complementează tehnicile tradiționale, care oferă
cifre, dar care nu oferă posibilitatea de a le plasa într-un context. Folosind calculatorul se obțin date
noi, se depistează tipare, se descoperă date ascunse. În plus, folosirea calculatorului reprezintă o
metodă de verificare independentă a informației (Paul, 1999, http://www.poynterextra.org
/extra/newcar/index.html, accesat decembrie 2003).
Internetul își dovedește utilitatea încă de la începutul traseului urmat de un articol de investigație, el
fiind o sursă inepuizabilă de subiecte. Pentru a scrie articole de investigație, „este foarte important să
știi pe ce lume trăiești” (Radu, pg. 8, p. 30). Internetul este suportul cu cea mai mare rată de
actualizare și primul loc unde apar noutățile, fie ele reale sau inventate. Astfel, pentru a găsi subiecte,
Paul recomandă jurnaliștilor să:
• se înscrie într-un grup de discuție din domeniul care îi interesează (o discuție detaliată despre
grupurile de discuție în subcapitolul 2.2.3)
• scaneze periodic și alte grupuri de discuție din acel domeniu
• monitorizeze surse alternative de informare pe Internet. Un exemplu concludent se referă la
războiul împotriva terorismului, declanșat în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001.
Mass media tradiționale ofereau un punct de vedere vizibil pro-occidental. În acele momente,
jurnaliștii au găsit surse alternative de informare pe Internet – site-ul postului de televiziune
arabic cu sediul in Qatar Al Jazeera (http://english.aljazeera.net) fiind numai un exemplu.
• monitorizeze site-urile agențiilor guvernamentale și organizațiilor relevante în domeniul care îi
interesează – majoritatea acestor site-uri au secțiunea Noutăți. De asemenea, ele își
actualizează periodic pagina Web cu declarații de presă, anunțuri și programul evenimentelor
organizate.
Când, în martie 2004, Senatul a votat noul proiect de lege privind regimul juridic al adopțiilor, pe siteul
ANPC (http://www.copii.ro) a fost postat aproape în timp real textul legii și precizări cu privire la
aceasta.
Internetul poate fi folosit și pentru obținerea documentelor primare. Acestea se găsesc de regulă în
multitudinea de baze de date disponibile online. Despre acestea se va discuta pe larg în capitolul al
treilea al acestei lucrari. Însă și un raport al unei organizații non-guvernamentale poate fi considerat un
document primar. Iar acesta va fi cu siguranță postat pe pagina Web a organizației. Jurnalistul nu
trebuie decât să localizeze această pagină. Dacă el nu știe adresa exactă de Internet a instituției, o poate
afla folosind un motor de căutare, de genul Google (http://www.google.ro).
Pe Internet există o multitudine de astfel de motoare de căutare. Jonathan Dube, reporter pentru
MSNBC și autorul site-ului cyberjournalist.net, spune că Google este cel mai bun motor de căutare, în
vreme ce Yahoo este cel mai vechi.
O căutare pe Google va duce la paginile către care se fac cele mai multe linkuri, astfel că șansele de a
ajunge la paginile cele mai relevante și populare cresc. Motorul este eficient mai ales atunci când se
caută pagini oficiale. Pe de altă parte, Yahoo este indicat în clipa în care jurnalistul știe ce domeniu îl
interesează, pentru că motorul grupează pagini similare. O astfel de căutare va genera un număr de
site-uri din acea categorie (Dube, 2001, http://www.poynter.org/content/ content_view.asp?id=5033,
accesat martie 2004).
O căutare Google pe trafic de persoane a generat 59.300 de rezultate. O căutare pe “trafic de
persoane”, ghilimelele însemnând că motorul va căuta expresia exactă, a dus la 1.930 de rezultate.
Mergând din aproape în aproape, și urmând instrucțiunile de căutare aflate la
http://www.google.ro/intl/ro/help.html, jurnalistul va obține un număr de pagini Web pe tema
traficului de ființe umane, incusiv ale organizațiilor românești și nu numai, care luptă împotriva
acestuia.
Același lucru se va întâmpla folosind orice alt motor. Filtrele de căutare și aria de acoperire diferă de
la un motor la altul. Astfel, o căutare cu acceași frază, efectuată însă în Yahoo
(http://www.yahoo.com) a generat 25.400 de rezultate fără ghilimele. Fraza pusă între ghilimele a dus
la numai 324 de rezultate.
În respectivele site-uri, reporterul va găsi informații, studii, rapoarte, statistici pe care, după ce le
verifică, le poate folosi ca documente primare. Un astfel de document, pe tema aleasă drept exemplu,
se află pe pagina Web a SECI Center (Inițiativa Sud-Est Europeană, http://www.secicenter.org).
Este vorba de rezultatele Operațiunii Mirage 2003, o acțiune întreprinsă de mai multe state din Balcani
pentru depistarea și arestarea traficanților de persoane. Documentul conține numărul celor arestați,
numărul celor trimiși spre judecare, ca și numărul victimelor salvate, metodele folosite sau statele
participante.
Bazele de date funcționează pe același principiu al motorului de căutare, fiecare având tehnici
specifice de căutare. De asemenea, se mai poate remarca un avantaj al motorului. O enciclopedie sau
un tratat despre traficul de persoane în varianta pe hârtie, oricât de exhaustivă, nu va genera 1930 de
rezultate. Și chiar după îndepărtarea rezultatelor inutile, eronate sau provenind din surse de puțină
încredere, numărul de rezultate obținute online tot va fi mai mare.
“Folosirea imaginației în selectarea cuvintelor cheie poate duce la rezultate exotice”, spune Metzler,
amintind exemplul unui jurnalist care a efectuat o căutare prin alăturarea cuvintelor ‘Hamlet’ și
‘craniu’, găsind astfel mai multe relatări ale unor cazuri în care diverse persoane își cedau craniul după
moarte pentru producții teatrale ale piesei lui Shakespeare (Metzler, 1979, 145).
Următorul pas în căutarea de informații cu ajutorul Internetului este găsirea unor site-uri-portal, care
fac ele însele legătura către mai multe pagini Web pe o anume temă. În România, un exemplu este
http://www.ziare.com, care face legatura către sute de publicații locale sau internaționale.
De asemenea, majoritatea paginilor Web au o secțiune de Linkuri utile. Romania Development
Gateway oferă un director al organizațiilor nonguvernamentale din țară (http:// rogateway.
ro/node/185810/ongsearch, accesat octombrie 2003). Site-ul oferă informații de contact și o
mică prezentare a activității a peste 6400 de organizații, indexate între 1996 și 2002.
În plus, pe Web se găsesc site-uri realizate de jurnaliști pentru jurnaliști, care conțin colecții verificate
de linkuri și resurse online. Printre aceste site-uri se numără PowerReporting, Poynter etc. (Dube,
2001, http://www.poynter.org/content/content_view .asp?id=5033, accesat martie 2004).
Site-ul Guvernului, http://www.guv.ro este vârful unei rețele vaste de legături. El trimite către fiecare
minister în parte, iar pagina fiecărui minister trimite la rândul său, cel puțin ipotetic, către toate
agențiile guvernamentale ce aparțin de acesta.
“Pentru public, o pagină Web bună este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le poate oferi o
agenție guvernamentală pentru public. Este foarte practică, pentru că economisește timp și bani”
(Sullivan, http://www.drewsullivan.com/training/asap.htm, accesat septembrie 2003).
Printre calitățile unui site guvernamental perfect, Sullivan enumeră: posibilitatea ca reporterii să poată
descărca informații în calculatorul lor prin File Transfer Protocol (FTP), prezența unei documentații
“copioase” și precizarea clară acolo unde informația este incompletă. De asemenea, site-ul ar trebui să
fie actualizat des și ușor de accesat.
Pe site-urile guvernamentale românești se întâmplă foarte des ca informația să fie incompletă. Spre
exemplu, Agenția Națională a Medicamentului (ANM) publică pe site-ul său, http://www.anm.ro, lista
medicamentelor autorizate semestrial, ca și lista medicamentelor retrase de pe piață.
Acest lucru ar putea fi util jurnaliștilor, numai că informația este prezentată haotic. Listele se găsesc în
documente numite Buletin informativ, alături de diferite legi și regulamente specifice. Nu există însă
nici o precizare cu privire la conținutul buletinului, astfel că unui jurnalist îi va lua timp și determinare
pentru a găsi listele respective.
Iar atunci când le găsește, el va avea surpriza să constate că anumite semestre din 1999 și până în
prezent, lipsesc. Asfel, dacă intenția reporterului era să compare listele și să găsească un tipar în
retragerea anumitor medicamente de pe piață, el s-ar fi aflat în imposibilitatea de a o face, pentru că
informațiile sale ar fi fost incomplete.
Pe lângă aceste exemple, există site-uri consacrate anumitor domenii – în cazul Uniunii Europene, de
pildă, se găsesc doua site-uri exhaustive, care oferă informații de la istoric și până la scheme
organizaționale, dosare de presă sau dosare pe țări și regiuni. Aceste site-uri sunt
http://www.europe4journalists.com și http://www.euractiv.com. Acesta din urmă are sediul la
Bruxelles, dar și-a lansat în luna mai 2004 varianta în limba română, accesibilă la Euractiv.ro.
Revenind la aria de aplicabilitate a Internetului, acesta este și cel mai rapid mijloc de consultare a
surselor secundare. Practic, arhivele ziarelor s-au mutat online. În ceea ce privește presa românească,
majoritatea publicațiilor centrale sau naționale au pagini Web, iar arhiva lor este accesibilă gratuit. În
unele cazuri, (cotidianul Adevărul, săptămânalul Capital etc), arhiva poate fi accesată numai după
înregistrarea utilizatorului în baza de date a publicației, înregistrare care nu ia mai mult de cinci
minute.
Excepție de la regula gratuității o fac săptămânalul Academia Cațavencu și cotidianul Ziarul Financiar.
Similar, din ce în ce mai multe publicații regionale își creeaza pagini Web. Acestea pot fi accesate
ușor, pentru că există diferite portaluri sau alte pagini Web care adună linkurile către ele. Un exemplu
este publicația online http://www.revistapresei.ro, care include și un director de adrese web ale
ziarelor.
Poate că cel mai concludent exemplu este Ziare.com, de unde pot fi accesate ziare locale, regionale,
naționale sau internaționale. Ziare.com funcționează ca o bază de date a paginilor online ale
publicațiilor și numără aproximativ 23.000 de vizitatori pe săptămână, potrivit site-ului
http://www.trafic.ro, motor de contorizare a traficului pe Internet în România.
(http://stat1.trafic.ro/stat/ziarero/vizitatori/zi/#stat, accesat la 21 mai 2004).
Probleme apar odata cu accesarea publicatiilor internationale. În marea lor majoritate, accesarea
arhivelor costă. Una dintre cele mai bune modalități de acces la acestea o reprezintă bazele de date
comerciale. Pe lângă multe alte informații, ele includ și arhivele publicațiilor internaționale. Un
exemplu de astfel de bază de date comercială este http://www.lexisnexis.com.
Dar, odată eliminată problema costurilor, reporterii care lucrează în Casa Presei Libere pot citi ce se
întâmplă oriunde în lume, din Zimbabwe (http://www.thestandard.co.zw) și până în Cuba
(http://www.lanuevacuba.com), mulțumită programelor de traducere. Dacă în trecut, variantele mai
vechi ofereau traduceri improprii, programele din prezent au avansat.
Un exemplu este Systran, program încorporat motorului de căutare Alta Vista (Simon, Napolitano,
1999, http:// archives.cjr.org/year/99/2/nerds.asp, accesat martie 2004). Acesta traduce texte sau chiar
pagini Web din și în limbi ca engleza, franceza, portugheza, chineza, rusa, italiană etc. Rezultatul nu
va fi spectaculos, proză fluentă, ci o traducere în termeni simpli, ușor de înțeles.
Și modurile de folosire ale Internetului de-abia au început. El poate duce chiar și la surse umane greu
de localizat altfel, dar despre acestea se va discuta mai pe larg în subcapitolul 2.2.3. În plus, Internetul
poate ajuta redacțiile chiar și la nivel de imagine. Una dintre caracteristicile sale este convergența,
abilitatea sa de a îngloba informații în format scris, audio sau video.
Dacă în urmă cu câțiva ani, o redacție putea să aștepte până la câteva luni pentru a obține o imagine
prin satelit, acestea pot fi obținute în prezent în numai câteva ore, cu ajutorul Internetului și a bazelor
de date comerciale cum ar fi Space Imaging (http://www.spaceimaging.com), spune profesorul
Christopher Simpson de la Școala de Comunicare din cadrul American University (Simpson, apud
Simon, Napolitano, 1999, http:// archives.cjr.org/year/99/2/nerds.asp).
Fotografiile de dată recentă pot fi foarte scumpe, însă nu toate. Pe site-ul Federației Oamenilor de
Știință Americani, http://www.fas.org, fotografii arătând bombardamentele din Irak erau disponibile
gratuit la câteva ore de la atac. Singura condiție era atribuirea imaginilor preluate.
Fotografia din Fig.1 reprezintă o imagine din satelit a Bagdadului, realizată cu ajutorul satelitului
IKONOS, ce aparține companiei Space Imaging. Fotografia a fost făcută pe 1 aprilie 2003, în timpul
operațiunii Iraqi Freedom. Imaginea arată daunele provocate de bombele coaliției și mari pete de fum
provenind de la focurile aprinse de irakieni în tranșee pline de petrol.
Fig. 1: Imagine din satelit a Bagdadului, 1 aprilie 2003, Operațiunea Iraqi Freedom.
Departamentul de Stat al SUA a folosit imaginile preluate de satelitul IKONOS pentru a organiza
proiectul „Viitorul Irakului”, anterior începutului războiului. În timpul acestuia, IKONOS a fost folosit
pentru planificarea operațiunilor militare, pentru evaluarea daunelor și pentru acordarea de ajutoare
umanitare. Imaginile au fost de asemenea folosite pentru crearea de baze de date ale regiunii utilizate
de Pentagon și de serviciile de informații (http://www.spaceimaging.com/gallery/top10_2003
/top10_1.htm#, accesat martie 2004).
Pentru un începător, posibilitățile oferite de lumea online vor părea haotice. Adevărul este că nu există
o scurtătură, sau o cheie universală. Singura modalitate de a folosi Internetul bine este aceea de a
petrece cât mai mult timp online.
„Navigați din timp și des”, evitând astfel erorile sau lipsa rezultatelor generate de căutări ineficiente
sau incomplete (Bunting, apud Paul, 1999, http://www.poynterextra.org /extra/newcar/index.html,
accesat în decembrie 2003).
2.2.2 Căutarea de referințe asistată de calculator (computer-assisted reference)
Houston nu exagera când spunea că tehnicile jurnalismului asistat de calculator conferă articolelor „un
context mai adânc ca niciodată” (Houston, 1999, pg. 3). Căutarea de referințe pe Internet va genera
întotdeauna informații de background, de pornire sau de verificare.
Compania Gallup oferă informații adiționale în cazul războiului din Irak. Site-ul publică periodic
sondaje de opinie, studii și analize despre contextul socio-politic din America. Conflictul din Irak este
o parte importantă a acestui context, astfel că o știre referitoare la arestarea lui Saddam Hussein poate
conține în rândurile sale și informația că aproape jumătate din populația Irakului crede că Saddam ar
trebui să fie judecat pentru crimele sale, dar de către judecători irakieni
(http://www.gallup.com/content/ login.aspx?ci=11737, accesat mai 2004).
Aceasta este o informație de context, obținută cu un minimum de efort, dintr-o sursă credibilă, care
poate transforma o știre cu una, maxim doua surse.
Căutarea de referințe asistată de calculator poate fi împărțită în două categorii – căutarea de informații
pentru acuratețe și căutarea de informații de context. Acuratețea unei informații sau chiar a unui
cuvânt poate fi obținută cu ajutorul dicționarelor sau enciclopediilor, iar cele de context, de către
diferite site-uri ce oferă sondaje, statistici, hărți, almanahuri etc.
Sursele de referințe, cum ar fi dicționare, glosare, almanahuri sau encicopedii sunt astăzi la îndemâna
oricărui jurnalist, stocate online sau pe CD. Avantajul unei enciclopedii online față de una stocată pe
CD este rata de actualizare. O enciclopedie cinematografică stocată pe CD se va opri la anul în care a
fost publicată.
Sursele de referințe există și în format clasic, dar calculatorul a ușurat vizibil accesarea acestora, fie și
numai datorită faptului că este mult mai ușor să cauți o informație pe CD sau online, decât răsfoind o
enciclopedie de 5000 de pagini. În plus, Internetul oferă posibilitatea de a consulta mai multe surse și
de a verifica astfel o definiție în doua sau mai multe dicționare.
Din păcate, Internetul nu conține și un dicționar românesc oficial, ci numai http://dexonline.ro. Pagina
nu este insa varianta oficiala. În schimb, limba engleză este foarte bine reprezentată. Merriam-Webster
are un dicționar online ce conține 500.000 de cuvinte și sintagme.
Hărțile disponibile online sunt o altă sursă de referințe. Practic, orice parte a lumii poate fi localizată,
iar site-urile ce conțin hărți sunt nenumărate. Printre acestea se află atlasul oferit de Mapquest, care
oferă și informații generale despre fiecare țară în parte (http://www.mapquest.com/atlas/main
.adp?region=world, accesat aprilie 2004). Pentru Statele Unite și Canada, directorul de hărți de la
Yahoo poate localiza vizual chiar și o stradă, dacă utilizatorul cunoaște numele acesteia sau codul
poștal.
În cazul orașului București, pe site-ul primăriei Capitalei se află o hartă interactivă bine pusă la punct,
care găsește o adresă în funcție de numele și numărul străzii străzii. Tot pe site-ul primăriei se găsesc
harta RATB, harta metroului, o hartă în funcție de codul poștal și hărți reprezentând zonarea fiscală a
ultimilor doi ani (http://www.pmb.ro).
Codul poștal este foarte ușor de aflat, în situația în care nu se cunoaște decât numele străzii, de pe siteul
Poștei Române, http://www.posta-romana.ro. De asemenea, site-ul permite căutarea numelui străzii
în funcție de codul poștal.
Alte surse de referință standard ar fi Pagini Albe – cărți de telefon (http://www. paginialbe.ro) și Pagini
Aurii – cărți de afaceri (http://www.paginiaurii.ro), ideale pentru localizarea surselor. De altfel,
sistemul Paginilor există în nenumărate țări, este foarte ușor de folosit și poate da rezultate.
“Anul trecut am făcut o investigație despre Nicu Gheară și afacerile lui din Spania. Am publicat și
adresa vilei lui din Ibiza. După ce am publicat ancheta, directorul Evenimentului Zilei a fost informat
că părinții mei lucrează în SIE și că numai așa am putut eu să aflu adresa lui din Ibiza. Când am auzit
mi-a venit să râd” (Radu, pg.5, p.15).
Fig. 2: Motorul de căutare Pagini Albe din Spania
În realitate, Radu a dat o căutare în Paginas Blancas după ce, în urma unor căutări într-o bază de date,
aflase că Gheară avea afaceri în Spania. Rezultatul poate fi observat în Fig. 3.
Așadar, cu ajutorul calculatorului lumea a devenit mult mai mică. Rezultatele căutării au arătat nu
numai că Gheară avea o casă în Insulele Baleare, ci și informațiile legate de acestea – adresă, număr
de telefon, localizarea casei pe hartă și instrucțiuni pentru a ajunge la ea.
Fig. 3: Rezultatele căutării numelui Nicu Gheară în Paginas Blancas
Cartea de telefon online este însă numai un început. Ea poate fi folosită în clipa în care jurnalistul știe
care este sursa sa, și are nevoie de datele acesteia. Subcapitolul următor discută posibilitățile pe care le
are jurnalistul de a descoperi surse noi.
2.2.3 Rendezvous-ul asistat de calculator (computer-assisted rende-vous)
“Un rendezvous se definește ca un loc în care oamenii vin de obicei în număr mare” (Paul, 1999,
http://www.poynterextra.org/extra/newcar/index.html, accesat în decembrie 2003). Printre
nenumăratele modalități de a folosi grupurile de discuție în procesul de colectare a informațiilor, Dube
menționează:
• “răsfoirea” grupurilor în căutare de subiecte de articol
• un jurnalist poate afla cum reacționează lumea la știrile de ultimă oră. Un exemplu concludent
se leagă de știrea din luna aprilie, potrivit căreia Catedrala Neamului urmează a fi construită în
Parcul Carol. Pe forumul Primăriei capitalei exista o dezbatere aprinsă, iar accesându-l, un
reporter putea afla părerile bucureștenilor cu privire la acest subiect.
• găsirea surselor pentru articole
• verificarea surselor și posibilitatea de a afla mai multe despre acestea (Dube, 2002,
http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=3128, accesat martie 2004). De exemplu, când
poliția l-a arestat pe americanul taliban John Walker Lindh, jurnaliștii de la The Wall Street
Journal au aflat informații despre el, și chiar mesaje postate de el pe Google Groups.
Google (http://groups.google.com) și Yahoo (http://groups.yahoo.com) sunt două dintre cele mai mari
surse de grupuri de discuție. Google Groups, spune Dube, funcționează ca o bază de date ce conține
grupuri formate în ultimii 23 de ani – este vorba de 700 de milioane de mesaje, din 1981 și până în
prezent, organizate pe aproximativ 35.000 de subiecte de discuție.
În respectivele mesaje, un jurnalist poate găsi informații deosebit de interesante, ca de exemplu, primul
mesaj postat vreodată despre virusul HIV, datând din 1982 (http://groups.google.com/
groups?threadm=bnews.rabbit.1002).
Comunitățile virtuale în continuă creștere reprezintă tot atâtea locuri în care jurnaliștii pot localiza
surse. Unul dintre cele mai mari avantaje ale grupurilor este acela că oricine vrea să posteze un mesaj
va trebui să aibă și o adresă de e-mail.
Mai mult, Sree Sreenivasan, profesor la Universitatea Columbia din New York, spune că grupurile de
discuție sunt o modalitate foarte bună de a găsi “oameni reali”. Internetul a făcut posibilă localizarea
surselor oficiale și a experților, dar grupurile de discuție ajută la găsirea victimelor sau a oamenilor
afectați de un fenomen sau altul (Sreenivasan, 2003, http://www.poynter.org/column.asp
?id=32&aid=33707, accesat martie 2004).
Spre exemplu, un jurnalist român care vrea să scrie un articol despre adopțiile internaționale nu va
avea nici o problemă cu localizarea surselor oficiale. Îi va fi însă greu să găsească părinți adoptivi
internaționali. Dar o simplă căutare pe Yahoo Groups îi va revela cel puțin trei grupuri de discuție
referitoare la adopții internaționale, unde va găsi cu siguranță sursele de care are nevoie.
În ceea ce privește localizarea surselor-experți, există o modalitate ideală, numită ProfNet
(http://www.profnet.com). ProfNet este un sistem de localizare a surselor experți prin intermediul email-
ului, înființat în anii ’90 de către Daniel Forbush de la State University din New York.
Jurnalistul trebuie să acceseze site-ul și să trimită o cerere pentru găsirea unui expert într-un anumit
domeniu. Cererea este preluată și trimisă ofițerilor de relații cu publicul din peste 7000 de instituții din
întreaga lume, printre care 1200 de universități, 4000 de corporații, 1200 de firme de relații publice
1000 de agenții guvernamentale și organizații non-profit.
Cererile reporterilor sunt trimise de trei ori pe zi, iar cele 7000 de instituții incorporează 14.000 de
ofițeri de relații cu publicul care citesc și transmit mai departe cererea.
“Ideea este aceeași cu a suna la universitatea locală pentru a găsi un expert, numai că în loc să dați un
singur telefon, dați 14.000 în același timp” (Callahan, 2002, http://www.reporter.umd.edu, accesat
februarie 2004).
O altă variantă a grupului de discuție este forumul, singura diferență între cele două fiind metoda de
accesare. Astfel, majoritatea site-urilor găzduiesc și secțiunea Forum, unde utilizatorii pot posta
mesaje direct pe Internet. Grupul de discuție, pe de altă parte, necesită înscrierea utilizatorului în baza
sa de date.
După aceasta, utilizatorul poate citi sau posta mesaje prin e-mail. Grupurile trimit celor înscriși în
bazele lor de date toate mesajele postate într-o zi, dar oferă utilizatorului și opțiunea de a citi mesajele
online, la adresa grupului. Această variantă este foarte utilă, pentru că astfel adresa de e-mail nu va fi
invadată zilnic de zeci de mesaje.
Paul recomandă reporterilor care postează întrebări și mesaje pe grupuri sau forumuri să se identifice
ca jurnaliști. “Aplicați aceleași norme etice ca atunci când stați față în față cu oamenii. Dacă aveți
nevoie de comentarii pentru un articol, asigurați-vă că v-ați prezentat și ați precizat în ce context vor fi
folosite respectivele comentarii” (Paul, 1999, http://www. poynterextra.org/extra/newcar/index.html,
accesat în decembrie 2003).
La rândul său, Jason Fry de la Wall Street Journal, spune că jurnaliștii care se înscriu într-un grup de
discuție, unde oamenii formează deja o comunitate, trebuie să petreacă puțin timp încercând să
înțeleagă respectivul grup. “Procedați exact așa cum o faceți în lumea reala, câștigați-le încrederea”
(Fry, apud Lavin, 2000, http://www.poynter.org/content/ content_view.asp?id=3710, accesat martie
2004).
În clipa în care un jurnalist a găsit sursele de care are nevoie, el va folosi alte unelte – e-mailul și
chatul. Interviurile prin e-mail sunt foarte eficiente. Reporterul poate obține, dacă sursa cooperează, nu
numai răspunsuri, ci și fișiere atașate.
În plus, e-mailul este dovada scrisă că sursa a dat acele răspunsuri, în cazul în care acestea vor protesta
ulterior. El oferă sursei posibilitatea de a reflecta și de a formula un răspuns. Pentru o victimă a
traficului de ființe umane, poate fi mai ușor să răspundă la întrebări dificile pe această cale. În plus, emailul
este cea mai accesibilă modalitate de a lua un interviu unei persoane dintr-o altă țară.
Dar, pe de altă parte, e-mailul prezintă dezavantaje. Reporterul nu poate adresa întrebări spontane sau
să dezvolte imediat o temă de discuție. Prin e-mail, reporterul nu piate observa reacțiile sursei, ezitările
acesteia. Mai mult, reporterul nu poate ști cine îi răspunde la e-mail. Răspunsurile unui director ar
putea fi munca specialiștilor din departamentul de relații cu publicul (Dube, 2003,
http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=20417, accesat martie 2004).
2.3 Evaluarea informației luate de pe Internet
Acum că avantajele Internetului au fost prezentate, urmează veștile proaste. În 2001, un tânăr de 20 de
ani a spart secțiunea de știri a site-ului Yahoo și a rescris o parte dintr-un articol despre legea dreptului
de autor preluat de la Reuters. „Țineți minte, de fiecare dată când intrați într-un site, ați putea să o
faceți imediat după ce acesta a fost vizitat de hackeri” (Dube, 2002,
http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=3098, accesat martie 2004).
Cu alte cuvinte, cum poate un jurnalist avea încredere în informațiile găsite pe Internet? “Încrederea
nu are nimic de-a face cu informația, obținută electronic sau altfel” (Houston, 1999, pg. 128).
Un jurnalist trebuie să verifice și să încrucișeze sursele în cazul oricărei informații obținută din mediul
online.
“Unul dintre cele mai bune moduri de a obține informații credibile este de a merge în locuri credibile.
Gândiți-vă întotdeauna la locul unde v-ați fi dus să obțineți informații de încredere ‘off-line’ – apoi
verificați dacă există o sursă online pentru acestea” (Paul, 1999, http://www.poynterextra.org/extra
/newcar/index.html, accesat în decembrie 2003).
În plus, de fiecare dată când un jurnalist decide să caute informații online, există anumite criterii de
evaluare a sursei informației. Jim Kapoun vorbește despre:
• acuratețe. Autorul trebuie să specifice o adresă fizică, o adresă de e-mail sau un număr de
telefon în secțiunea Contact. De asemenea, jurnaliștii trebuie să fie conștienți că există o
diferență între autor și Webmaster. Conținutul publicației online http://www.revistapresei.ro
este realizat de jurnaliști, dar structura site-ului aparține unui webdesigner. Dacă un site conține
adresa webdesignerului, aceasta nu înseamnă ca autorul informației poate fi contactat.
• autoritate. Cum este prezentat autorul? I se dă funcția? Unde este respectivul document
publicat? Site-urile cu terminația .gov aparțin agențiilor guvernamentale, iar de regulă,
informația publicată pe acestea este credibilă.
• obiectivitate. Este informația publicată într-un site satiric? Are scopuri publicitare sau
propagandistice? Un jurnalist trebuie să se întrebe de ce și pentru cine a fost scris textul în
cauză.
• actualitate. Câte linkuri ‘moarte’ conține site-ul respectiv? Este informația din pagină
depășită? Când a fost produsă respectiva informație? Care este rata de actualizare a site-ului?
Publicația online Poynter precizează în dreptul fiecărui text atât data la care acesta a fost
publicat, cât și data la care a fost actualizat sau modificat.
• aspectul tehnic. Dacă pagina necesită un anumit program de calculator pentru a fi vizionată,
cât din pagină se pierde în lipsa respectivului program? Informația este gratuită sau contra
cost? Site-ul sugerează un anume browser pentru accesare optimă? (Kapoun, 1998,
http://www.library.cornell.edu/olinuris/ref/webcrit.html, accesat mai 2004).
Dube mai adaugă și verificarea surselor, și recomandă jurnaliștilor să găsească cel puțin încă o sursă
cunoscută, preferabil una care nu provine din mediul online, care oferă informații similare (Dube,
2002, http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=3086, accesat martie 2004).
Iar în caz că un jurnalist vrea să știe pe numele cui a fost creată adresa Web a unui site,
http://www.allwhois.com oferă această posibilitate. Spre exemplu, dacă un jurnalist care scrie un
articol despre medicamentele compensate a găsit informații care i se par utile într-un site, Allwhois
este o metodă simplă de a afla dacă site-ul respectiv aparține unei fabrici de medicamente sau unui
necunoscut (Dube, 2002, http://www.poynter.org/column.asp?id=32 &aid=3101).
Între timp, Steve Miller de la New York Times a stabilit o abordare ierarhică a informației preluate din
mediul online. Scala Miller a Integrității Informației de pe Internet (MIDIS-Miller Internet Data
Integrity Scale) spune că informațiile online cel mai sigure sunt:
• date guvernamentale. Miller spune că aceste informații pot fi contestate moral de jurnaliști,
dar că ele pot fi citate în siguranță.
• studii universitare
• grupuri de interese. Potrivit lui Miller, faptul că aceste grupuri au o agendă politică nu
înseamnă că informațiile lor sunt eronate. Amnesty International reprezintă un grup de interese,
și cu toate acestea, studiile sale sunt citate de către presă (Paul, 1999, http://
www.poynterextra.org/extra/newcar/index.html, accesat în decembrie 2003).
Într-adevăr, jurnaliștii au făcut destul de multe greșeli folosind Internetul sau chiar calculatorul. Dar
tehnicile CAR nu au nici o vină. Informațiile eronate au existat cu mult timp înaintea Internetului,
spune Paul. Iar prin verificarea informațiilor obținute online și prin respectarea normelor etice și
metodologice, tehnicile CAR pot deveni cel mai bun aliat într-o redacție.
“Una dintre cele mai mari schimbări posibile prin jurnalismul asistat de calculator este aceea că
redacțiile nu mai trebuie să depindă de surse externe pentru a obține informații. Ziua articolului bazat
pe două surse și un comunicat de presă a luat sfârșit” (Moeller, 1995, http://www.ajr.org?
article_printable.asp?id=1464, accesat octombrie 2003).
Capitolul 3: Bazele de date în România
3.1 Calculatorul și baza de date
Cotidianul The Philadelphia Inquirer a folosit calculatorul pentru a analiza modul în care judecătorii
hotărau în cazurile deținuților albi și afroamericani acuzați de aceleași infracțiuni (Mencher, 1991, pg.
86).
Paul Radu, membru fondator al Centrului Român pentru Jurnliam de Investigație (CRJI) a luat lista
companiilor care au datorii imense către statul român din pagina Web a Ministerului de Finanțe, apoi a
efectuat o căutare într-o bază de date pe numele firmelor respective. Rezultatul a fost o serie de
articole publicate în Jurnalul Național care dezvăluia că multe dintre firmele respective au fost
înființate de chiar angajații statului.
“Jurnalismul de investigație înseamnă deseori că redacția însăși produce documente, în loc să depindă
de diferite industrii sau agenții publice” (Mencher, 1991, pg. 147). Din acest punct de vedere, bazele
de date și modalitățile prin care informațiile pe care le conțin pot fi interpretate cu ajutorul
calculatorului joacă un rol vital.
Dicționarul Merriam Webster definește baza de date ca “de regulă, o vastă colecție de informații
organizate astfel încât să poată fi căutate și localizate rapid, prin intermediul calculatorului”
(http://www.m-w.com/cgi-bin/dictionary?book=Dictionary&va=database).
Această parte a jurnalismului asistat de calculator de referă la stocarea informațiilor în calculator,
informații care pot sau nu să fie obținute din mediul online. Multe baze de date se găsesc în momentul
de față online, mai ales cele comerciale.
Însă un jurnalist poate solicita și obține de la instituțiile guvernamentale informații stocate pe CD.
Indiferent de modul în care sunt obținute, informațiile vor fi apoi stocate pe calculator și interpretate.
Acestea sunt tehnicile jurnalismului asistat de calculator formate din doi pași menționate în capitolul al
doilea al acestei lucrări.
Astfel, Pagini Albe este ea însăși o bază de date, dar folosirea ei nu implică doi pași. Reporterul care o
accesează pentru a afla numărul de telefon sau adresa unei surse nu trebuie să stocheze această
informație pe calculator pentru a o analiza. În schimb, baza de date a firmelor care au datorii față de
statul roman, publicată pe site-ul Ministerului de Finanțe, poate fi stocată pe calculator. Cu ajutorul
unui program, se poate stabili ușor care sunt companiile cu cele mai mari datorii, oferindu-i
jurnalistului un punct de plecare într-un articol de investigație.
În plus, acest capitol nu este strict dependent de mediul online. În 1992, reporterii de la cotidianul
American Hartford Courant investigau eliberarea deținuților din penitenciare înainte de executarea
completă a pedepsei, din cauza lipsei de locuri. Niciunde pe Internet nu exista o bază de date a
deținuților din acel stat, sau din oricare alt stat. Reporterii au solicitat aceste informații de la serviciul
guvernamental care se ocupa de penitenciare. Oficialii au fost de acord să le ofere aceste informații.
Desigur, era vorba de 20.000 de dosare și reporterilor le-ar fi fost imposibil să le analizeze manual
într-un mod eficient, corect și în timp util. Numai că reporterii au cerut ca informațiile să le fie oferite
pe CD. Ajunși în redacție, jurnaliștii au realizat propria lor bază de date, una ce conținea informații
oficiale, dar care nu fusese obținută cu ajutorul Internetului (Houston, 1999, pg.1).
În ultimii zece ani, bazele de date au dus la articole de investigație care altfel ar fi fost imposibil de
realizat. Jurnaliștii George Landau și Tim Novak de la St. Louis Post-Dispatch au comparat lista
persoanelor decedate cu lista persoanelor care au votat în statul respectiv. Fiind vorba de mii de nume,
acest lucru ar fi fost imposibil sau foarte greu de realizat manual, dar cu ajutorul calculatorului și al
listelor din baze de date, investigația a dus repede la rezultate șocante.
“Un bărbat numit Admiral Wherry, un militar veteran care deținea un atelier de reparat anvelope în
partea de est a orașului a murit acum mai bine de doi ani. Dar aceasta nu l-a împiedicat să voteze
pentru Partidul Democrat din Illinois pe 20 martie”, începea articolul despre frauda electorală
(Houston, 1999, pg. 50).
Potrivit lui Mencher, calculatorul are trei funcții de bază în demersul jurnalistic:
• Punerea în ordine alfabetică. Astfel, mii de nume pot fi aranjate în ordine alfabetică, funcție
utilă pentru a vedea de câte ori figurează un nume într-o bază de date. O listă cu numele
politicienilor care au efectuat călătorii în străinătate ar putea fi ordonată în funcție de date, dar
calculatorul poate aranja numele alfabetic.
• Ierarhizarea. Orice listă poate fi aranjată în ordine în funcție de diverse criterii, iar computerul
va dezvălui astfel, de exemplu, rata mortalității infantile în diferitele orașe într-un stat. Această
informație ar putea să nu fie o știre în sine, dar îl va face pe jurnalistul care vede că cei mai
mulți copii mor în Botoșani de exemplu, să se întrebe de ce, care sunt cauzele.
• Corelarea. Computerul poate compara două baze de date diferite. O listă cu profesorii de
școală generală dintr-un oraș poate fi comparată cu lista condamnărilor pentru ofense sexuale.
Un reporter ar verifica acest lucru pentru a vedea dacă procesul de angajare al școlilor este
suficient de strict și supravegheat (Mencher, 1991, pg. 87).
3.2 Tipologia bazei de date
Bazele de date oferă o lume de posibilități. Cu ajutorul lor, jurnaliștii au acces la o arhivă media
internațională, pot obține informații oficiale sau localiza persoane.
Directorul de baze de date online realizat de Gale Research conține aproximativ 5000 de baze de date,
disponibile prin 700 de vânzători.
Localizarea unei persoane este astăzi mai ușoară decât in trecut. Există numeroase baze de date online
sau pe CD care conțin mii de numere de telefon, adrese, locuri de muncă, dosare cu evidența votanților
din diferite regiuni etc.
Din punctul de vedere al sursei, baza de date poate fi guvernamentală sau comercială. De asemenea,
jurnaliștii sunt o sursă care generează baze de date, folosind informațiile obținute din cele comerciale
și guvernamentale.
3.2.1 Baza de date guvernamentală
În ianuarie 2003, Hank Asher din Florida avenit la Casa Albă pentru a demonstra utilitatea uneltei
împotriva terorismului pe care a inventat-o după atacurile din 11 septembrie 2001. Unealta, ce avea să
fie botezată Matrix, era un program de calculator capabil să examineze informații despre miliarde de
persoane. În câteva secunde, programul generează nume, adrese, numere de înmatriculare și asocieri
cu alte persoane. Câteva luni mai târziu, se aproba folosirea a 8 milioane de dolari pentru conectarea
fiecărui stat american la respectivul program (O’Harrow, 2004, http://www.muckraker.org/
one_investigation.php?id=1194& topic_id=15&show_all=0, accesat mai 2004).
Aceasta nu înseamnă nici pe departe că jurnaliștii vor avea acces la acel program, dar este un alt pas
menit să distrugă una dintre scuzele cel mai des invocate de către instituțiile guvernamentale în clipa
în care refuzau cererea jurnaliștilor de a primi o informație sau alta. Scuza respectivă este “Nu avem
informația stocată în calculator”.
Pe site-ul Ministerului de Justiție din România nu poate fi găsită nici o bază de date care să conțină
procese, penale sau civile, încheiate sau statistici referitoare la acestea. Aceasta cu toate că informațiile
sunt de interes public.
Astfel, jurnalistul care vrea să scrie un articol despre condamnările traficanților de ființe umane în
ultimii doi ani va trebui să ceară aceste informații direct de la oficiali. Practic, obținerea acestor
informații ar putea dura foarte mult, în mare parte pentru că, într-adevăr, ele nu sunt stocate pe
calculator. Instituțiile din România se află de-abia la începutul etapei informatizării datelor.
În curând însă, stocarea pe calculator nu va mai fi o problemă. Legea Anticorupție prevede înființarea
“Sistemului Electronic Național ca sistem informatic de utilitate publică, în scopul asigurării accesului
la informații publice și furnizării de servicii publice către persoane fizice și juridice” (Legea Nr.
161/2003, Art. 9).
Sistemul Electronic Național se organizează în jurul paginilor Web http://www.e-guvernare.ro, care
cuprinde toate datele la nivel de adminstrație centrală, și http://www.e-administratie.ro la nivel de
administrație locală. Astfel, jurnaliștii români pot pleca de la premisa că informația originată de
instituțiile statului se află și pe support digital. Urmează negocierea cu diferitele instituții pentru a o
primi.
LaFleur are câteva recomandări pentru jurnaliștii care negociază cu statul pentru informații electronice
(La Fleur, 2002, pg. 65). Astfel, jurnaliștii trebuie să:
• cunoască legislația statului, privind accesul la informațiile publice, inclusiv informațiile
publice în format electronic;
• știe exact ce informații vor să obțină. Nu trebuie să ceară unei agenții guvernamentale toate
informațiile de care dispune aceasta, ci să se asigure că cererea lor este foarte specifică.
• știe cât costă obținerea informației. În mod normal, ei nu ar trebui să plătească decât pentru
duplicarea informației (Xerox, dischetă, CD).
• știe cine administrează informația electronică în cadrul unei instituții. Aceasta ar fi situația
ideală. Numai administratorul informației ar putea să lămurească felul în care aceasta a fost
introdusă în calculator și să verifice acuratețea acesteia. În plus, spune LaFleur, în majoritatea
cazurilor, administratorii tehnici sunt încântați atunci când cineva se arată interesat de munca
lor.
• obțină datele atât în suport electronic, cât și pe hârtie. În felul acesta, se poate verifica dacă
informația digitală corespunde celei obișnuite.
• știe numărul de dosare sau informații conținute de baza de date și să verifice acest număr în
clipa în care primesc baza de date de la oficiali.
• nu accepte ceva mai puțin decât ce și-au propus să obțină. O agenție guvernamentală va
pretinde că anumite informații sunt confidențiale. Dar jurnalistul are nevoie de toate procesele
împotriva traficanților de ființe umane încheiate în ultimii doi ani dacă vrea ca analiza sa
asupra condamnărilor sa fie pertinentă.
• nu uite de munca de teren. Dacă jurnaliștii pot verifica informația din dosare mergând pe teren,
ar trebui să o facă fără ezitare. Informațiile se modifică. Un jurnalist care scrie un articol despre
cele mai periculoase zece poduri din oraș trebuie să meargă pe teren să vadă dacă podurile
menționate în documente nu au fost reparate în cele șase luni care au trecut de la redactarea
acestora.
Reporterul trebuie să plece mereu de la presupunerea că va obține informația. El trebuie cel puțin să
încerce. Radu spune că a cerut informații care nu se aflau într-o baza de date, “niște informații de la
Ministerul Apărării Naționale, informații pe suport video. Mi-au spus că nu pot să îmi dea, fiindcă nu
au casete. Le-am cumpărat casetă și mi-au dat. Mai sunt și probleme din astea, unele de natură
logistică, de bani, de tot felul” (Radu, pg. 16, p. 58). Câteodată, numai de atât este nevoie.
În plus, deși puține, există baze de date guvernamentale românești accesibile online. Una dintre
acestea este Registrul Comerțului, accesibil la http://www.onrc.ro, unde pot fi consultate informații
despre firmele înființate în România. ReCom, cum se numește varianta online a Registrului, oferă
informații importante despre firme, inclusiv acționariatul și capitalul actival acestora.
ReCom aparține de Ministerul de Justiție, iar accesul se face contra cost. Există diferite niveluri de
acces. Astfel, pentru informații de identificare a unei firme (nume, forma juridică, număr de
înmatriculare, adresa, cod fiscal, număr de telefon și fax) se percepe un tarif de 45.000 de lei.
Pentru alte informații, cum ar fi acționariatul și cota de participare a acestuia, administratorii, capitalul
social, cifra de afaceri, profitul brut, participarea străină la capital, pentru fiecare dintre acestea în parte
se percepe un tarif de 12.750 lei. (http://recom.onrc.ro/tarife.htm)
Informații despre firmele românești pot fi obținute online și de la Ministerul de Finanțe. Baza de date
poate fi accesată gratuit la http://www.mfinante.ro/link.jsp?body= /contribuabili/agenti_nume.htm,
însă ea nu oferă decât informații legate de bilanțurile firmelor, fără acționariat.
În plus, alte două baze de date guvernamentale pot fi accesate gratuit. Este vorba de bazele de date
legislative, aflate pe site-ul Ministerului de Justiție (http://domino2. kappa.ro/mj/superlex.nsf),
respectiv al Camerei Deputaților (http:// www.cdep.ro/pls /legis/legis_pck.frame).
Superlex are mai multe câmpuri de căutare. Astfel, o lege poate fi localizată în funcție de emitent, de
tipul actului sau de anul în care a fost publicată în Monitorul Oficial. Baza de date conține atât
documente interne, cât și internaționale, iar arhiva cuprinde legi începând cu 1864.
“Declarațiile de avere sunt și ele baze de date și le găsești peste tot, în ministere, primării, instituții din
administrația publică. Sunt destul de puține și destul de sărace, comparate cu bazele de date din alte
țări. Nu toată informația care ar trebui să fie publică este publică, deocamdată. Dar e un început”
(Radu, pg. 15, p. 57).
3.2.2 Baza de date comercială
Oferite de către companii private contra cost, bazele de date comerciale sunt de fapt, colecții de baze
de date individuale ce pot fi căutate simultan, de obicei contra cost.
Paul le clasifică în trei mari categorii, în funcție de tipul de informație pe care îl oferă
(http://www.poynterextra.org/extra/newcar/index.html, accesat decembrie 2003). Astfel, bazele de
date comerciale pot fi:
• supermarketuri (superstores). Acestea însumează de fapt diferite baze de date din toată
lumea. Fiecare oferă acces la diferite publicații și la arhive media exhaustive, dar nu se opresc
aici. Din categoria Supermarket fac parte baze de date ca Lexis-Nexis, Dialog, Dow Jones,
News-Retrieval, Datastar, NewsNet, Dun&Bradstreet sau DataTimes. În afara arhivelor media,
fiecare în parte oferă informații de interes public și documente primare specifice.
Lexis-Nexis de exemplu conține arhivă media internațională, registrul comerțului din Statele Unite,
Canada, Australia și nu numai, procese penale sau civile încheiate la tribunale din Marea Britanie,
Australia, Noua Zeelandă, Irlanda, Scoția, Canada, statele Uniunii Europene, legislația în SUA și
statistici de la diferite instituții guvernamentale și nu numai.
Iar în ceea ce privește cetățenii americani, un director al persoanelor care au votat și unde, un director
al persoanelor cu permis de conducere plus amenzile de circulație primite de fiecare, un director al
celor cu asigurare de viață sau de orice alt tip, un director al plătitorilor de taxe etc.
Desigur, informațiile considerate a fi de interes public diferă de la o țară la alta, astfel că bazele de date
stochează din fiecare țară acele informații al căror acces este reglementat prin lege.
• buticuri (boutiques). Baze de date care oferă informații numai din anumite domenii, de
exemplu numai scenariile de știri de televiziune sau numai un director cu posesorii de permis
de conducere.
Din acest punct de vedere ele se aseamănă cu bazele de date oferite de instituții guvernamentale.
Exceptând sursa emitentă și eventual gratuitatea, Superlex poate fi un exemplu de baza de date butic.
• hibrizi. Cum ar fi CompuServe, America Online, Genie, Prodigy sau Delphi. Ele oferă
informații asemănătoare celor din categoria Supermarket, dar conțin și liste de grupuri de
discuție și forumuri online, magazine online, jocuri, mersul trenurilor sau programul de zbor al
companiilor aeriene.
Unii hibrizi oferă linkuri către supermarketuri, care pot fi accesate într-o masură limitată fără a plăti
pentru ambele baze de date.
Ca și în cazul Internetului, nu există scurtături. Un jurnalist învață să caute într-o bază de date stand
cât mai mult în ea. “În primul rand, e clar că în momentul în care te afli față în față cu calculatorul și ai
deschis o fereastră cu Lexis-Nexis și îți dai seama ce înseamnă Lexis-Nexis, câte informații sunt acolo,
începi să cauți” (Radu, pg. 16, p. 59).
În România, CRJI organizează cursuri de instruire în domeniul bazelor de date. Dar conceptul este atât
de nou, încât cererile sunt puține. În plus, puține sunt redacțiile care se abonează la o bază de date
comerciale.
„Cam toate ziarele au conturi la ONRC (n.r.Registrul Comerțului). La bazele de date comerciale
externe ajungi doar dacă îi convingi pe cei de la ziarul unde lucrezi că merită să facă un cont”, spune
Radu, adăugând că singura modalitate de a reuși este prin a arăta editorilor ce se poate face cu un
abonament de 250 de dolari pe lună la Lexis-Nexis. O altă modalitate de acces este prin intermediul
organizațiilor internaționale.
“La noi te poți duce la ambasada Statelor Unite. Nu te lasă pe tine să cauți, ci o fac ei pentru tine, dar,
oricum, este o cale de acces” (Radu, pg. 14, p. 52).
Fig. 4: Prima pagină a bazei de date comerciale Lexis-Nexis
Un alt aspect important al bazelor de date este verificarea informațiilor obținute prin intermediul lor.
Încrucișarea surselor este foarte importantă. Jurnalistul care a extras de pe Lexis-Nexis informațiile
financiare ale unei firme poate verifica prin ReCom dacă firma respectivă are o filială în România.
Similar, dacă informațiile din Lexis-Nexis îi arată că anumiți acționari sunt români, o căutare a
numelor acestora în ReCom ar putea dezvălui alte firme în care aceștia sunt implicați. Dacă jurnalistul
vrea să afle mai multe detalii despre acționari, el va efectua aceeași căutare și în Lexis și în
Dun&Bradstreet, pentru a confirma informațiile.
“Deci, totul continuă, merge la infinit. Si stai acolo până crezi că ai găsit toate informațiile și ai găsit
toate conexiunile necesare. Asta e foarte important. Să nu te oprești. Tot timpul să cauți cât mai mult și
să-ți formezi o logică. O logică a căutării. Fiindcă evident că mi s-a întâmplat de multe ori să caut ceva
și să fiu furat de altceva. Porneam pe o cu totul și cu totul altă cale și îmi dădeam seama după vreo
două ore că, stai puțin, eu pornisem de la altceva” (Radu, pg. 17, p. 62).
În plus, baza de date este numai un punct de plecare. Urmează munca de teren și localizarea surselor
umane. Bazele de date comerciale reprezintă o unealtă mai mult decât utilă. Din păcate, ele sunt încă o
necunoscută printre jurnaliștii din Balcani, spune Radu, care a predate diferite cursuri de jurnalism
asistat de calculator în regiune.
“Mulți cunosc bazele de date locale din țara lor, dar nu știu ce înseamnă Lexis Nexis, Dun&Bradstreet
sau Dialog, sau că poți să le folosești atât de bine și că îți dau atât de mult de muncă”, spune Radu,
subliniind că bazele de date sunt de mare ajutor pentru reporteri în societatea afectată de globalizare
din prezent.
“Marile corporații se întind peste tot și trebuie să obții date despre ele, ori cu informațiile de la nivel
local nu faci nimic. Trebuie să ai contextul” (Radu, pg. 15, p. 56).
3.2.3 Baza de date creată de jurnaliști
În 2001, Radu lucra la propria sa bază de date. Era vorba de informații despre firmele înființate sau din
care făceau parte angajați ai ministerelor din România. În momentul acela, faptul că un consilier de la
Ministerul de Justiție era directorul unei firme alături de Fănel Păvălache nu însemna mare lucru. Doi
ani mai târziu însă, când Păvălache a fost arestat pentru luare de mită, Radu era singurul jurnalist din
România care avea informații despre afacerile sale.
“În momentul arestării, dacă se căutau la Camera de Comerț firmele lui, nu aparea nimic. El a fost
grijuliu să își șteargă orice urmă din acele firme. Eu aveam informațiile deja stocate și a fost foarte util
în contextul acela” (Radu, pg.5, p. 18).
Acesta este numai unul dintr-o mie de motive pentru care jurnaliștii ar trebui să stocheze informațiile
adunate de-a lungul anilor. De fapt, să le stocheze într-un fel organizat.
În funcție de aplicabilitatea bazei de date, se poate spune că jurnaliștii pot crea două tipuri de baze de
date: singulară, folosită pentru un singur articol (sau o serie de articole pe aceeași temă) sau o bază de
date generală, cu o durabilitate mai mare în timp.
3.2.3.1 Baza de date singulară
Bazele de date folosite pentru un singur articol au rolul de a interpreta și sorta cantități uriașe de date
imposibil de analizat manual.
Elliot Jaspin, unul dintre promotorii jurnalismului asistat de calculator depășește recordurile. În 1995,
lucrând pentru Cox Newspapers, el a analizat 100 de milioane de informații pentru o serie de articole
despre cum medicii de pe întreg teritoriul Statelor Unite se îmbogățeau pe spezele sistemului de
asigurări de sănătate. La proiect au lucrat 25 de reporteri sub îndrumarea lui Jaspin, iar seria de articole
a demonstrat că 72 de medici au încasat cel puțin un milion de dolari fiecare de pe urma tratării
bătrânilor (Ciotta, 1996, http://www.ajr.org/article.asp?id=1293, accesat martie 2004).
Informația stocată în calculator poate fi analizată cu ajutorul unor programe, în funcție de tipul și
volumul informației.
Houston consideră că uneltele de bază în această categorie a jurnalismului asistat de calculator sunt
programele de contabilitate și programele de analiză a bazelor de date (Houston, 1999, pg. 6).
Exemplul cel mai simplu de program de contabilitate este Microsoft Excel. Aceste programe sunt
foarte bune în clipa în care informațiile de prelucrat se referă la cifre. “Multe ziare au folosit programe
de conmtabilitate pentru a analiza statisticile crimelor, arestările pentru posesie de droguri, corupție
guvernamentală, impozite și bugetul municipal” (Houston, 1999, pg. 25).
Programele permit adăugarea rapidă a coloanelor de cifre, compararea și sortarea acestora, operațiuni
matematice și realizarea graficelor. Baza de date a companiilor ce datorează bani statului român poate
fi analizată cu ajutorul programului Excel. Se poate afla suma totală a datoriilor, se poate face un top
al firmelor cel mai îndatorate, sumele pot fi transformate în procente etc.
Din punct de vedere tehnic, programul permite analiza a până la 64.000 de informații, deși Houston
recomandă jurnaliștilor să nu lucreze cu mai mult de 1000 de informații deodată, pentru a evita greșeli.
Pe lângă prelucrarea unor baze de date deja existente, programul poate fi folosit și pentru crearea unor
baze de date originale.
Într-un articol despre creșterea prețurilor pe piața imobiliară, jurnaliștii nu au la dispoziție o bază de
date cu aceste prețuri în mai multe orașe. Ei vor trebui să adune informațiile de la agenții imobiliare pe
care să le introducă apoi într-o bază de date. Desigur, acesta poate fi un punct de plecare pentru un
articol de investigație – de ce, de exemplu, au crescut prețurile într-o localitate anonimă? Ar putea fi
pentru că statul plănuiește în secret să deschidă un parc de distracții în acea localitate, parc ce poate
distruge mediul înconjurător.
Un exemplu de program care analizează baze de date este Microsoft Access. Programul poate grupa
tipuri similare de informație sau poate face legătura între diferite fișiere prin cuvinte cheie. De
asemenea, el permite compararea a două baze de date distincte.
Programe de acest gen au dus la articole cu success garantat. În Statele Unite, jurnaliștii au comparat
listele profesorilor de școală generală cu listele persoanelor acuzate de ofense sexuale sau listele
șoferilor de autobuze pentru copii cu listele persoanelor acuzate de conducere sub influența alcoolului.
De asemenea, mai multe publicații au comparat lista votanților cu lista persoanelor decedate.
“Întotdeauna un articol va avea potențial în clipa în care găsești oameni morți care votează” (Houston,
1999, pg. 7).
Calculatorul a înlesnit apariția unor articole inedite și complet documentate, care probabil că nu ar fi
existat în absența acestuia. Dar aceasta nu înseamnă că reporterii ar trebui să așeze calculatorul pe un
piedestal. Ceea ce rămâne este jurnalismul de calitate în serviciul publicului. Philip Meyer, unul dintre
părinții jurnalismului asistat de calculator, atrage atenția asupra acestui aspect. La data publicării cărții
sale, Precision Journalism, în 1973, el prevestea rolul calculatorului în viitorul redacțiilor.
“Intenția mea nu era să promovez calculatorul, ci ideea de jurnalism ca știință socială” (Meyer, apud
Rom, pg. 10). Meyer promovează ideea originală, nu numai stocarea pe calculator a baze de date gata
făcute.
3.2.3.2 Baza de date generală
Aceasta este memoria jurnalistului. După câțiva ani de experiență, baza de date generală a unui
jurnalist de investigație poate fi o resursă de invidiat. Această bază de date nu are o rețetă sau un
manual de instrucțiuni. Ea depinde în întregime de jurnalistul care o creează. El este cel care decide ce
informații să stocheze.
Baza de date a lui Ozon datează de 10 ani, iar el spune că o actualizează în permanență. “Ea este
organizată în mai multe părți. Cele mai importante sunt: A. Cazuri investigate de mine. B. Cazuri in
curs de investigare (multe din ele devenind, la un moment dat, parte din A) C. Cazuri investigate de
alții, care au legatură cu investigațiile mele. D. Cazuri investigate de alții care nu au legatură cu
lucrările mele, dar pe care eu le consider interesante. E. Pe persoane F. Pe ‘afaceri’” (Ozon, pg.4, p.
15).
Un alt exemplu este baza de date a lui Radu. “În general, îmi fac baze de date pe firme și mi le
organizez după acționari. Dacă cineva este acționar în mai multe firme, baza de date îmi permite să
dau o căutare pe numele persoanei, și îmi afișeaza toate firmele în care acesta este acționar. După
aceea, am organizat și pe persoane juridice care sunt acționari în firme. Și după adrese ale firmelor (e
vorba de mii de firme)”. Informațiile economice provin din diferitele baze de date comerciale sau
guvernamentale accesate de Radu de-a lungul anilor.
“Apoi, în bază, plecând de la firmele pe care le am, pot să ajung la articole care au fost scrise despre
acestea sau despre privatizare, fraude in general, comunicate date de diverse instituții. Este ca o arhivă,
organizată pe mai multe câmpuri (după firmă, numele actorilor implicați sau după subiectul general),
care ajută și ea destul de mult” (Radu, pg. 6, p. 21-22).
În plus, o bază de date poate conține notițele luate de reporter de-a lungul anilor, adrese, informații de
contact ale surselor-experți la care se poate apela constant etc. În plus, este bine știut faptul că
informațiile publicate în mediul online pot fi modificate sau chiar șterse într-o perioadă de timp relativ
scurtă. Același principiu se aplică și bazelor de date comerciale și guvernamentale. Jurnalistul care a
găsit informații din aceste medii ar trebui să le stocheze fie și numai din acest motiv.
Un alt motiv ar fi structura. Informațiile deja grupate într-o modalitate organizată și la îndemână pot
scuti foarte mult timp în procesul de colectare a informației.
“Sunt informații care la un moment dat nu par folositoare, dar care în timp pot să devină foarte
valoroase. Și pot să devină valoroase doar dacă le ai. Iar stocându-le, le ai în permanență” (Radu, pg.6,
p.19).
Mai trebuie menționat încă un element în favoarea calculatorului, pe lângă posibilitățile jurnalistice pe
care le oferă. El promovează jurnalismul de echipă. “Deși nu este determinat numai de tehnologie,
jurnalismul de echipă predomină vizibil în redacțiile care folosesc intensiv calculatorul” (Moeller,
1995, http://www.ajr.org/article_printable.asp?id =1464, accesat octombrie 2003).
Echipe de jurnaliști realizează peste tot în lume, articole de investigație mai documentate ca niciodată.
Echipele pot fi formate numai din jurnaliști, sau pot fi cooptați experți în statistică, bibliotecari,
asistenți sociali etc. Există situații în care jurnaliști de televiziune formează echipe cu reporteri de
investigație din presa scrisă.
Așadar, nu întotdeauna jurnaliștii provin din aceeași redacție. Câteodată, ei nu provin din aceeași țară.
3.3 Jurnalismul de investigație transfrontalier
În 2002, membrii CRJI au contactat jurnaliști din diferite țări din Balcani și au realizat o investigație
trasfrontalieră pe tema traficului de ființe umane. “Când investighezi traficul de persoane, ideal este să
urmărești filiera. Dar poate că redacția nu are banii necesari, și oricum, un jurnalist din Bosnia știe
mult mai bine situația din Bosnia, nu?” (Radu, pg. 19 p.70).
De asemenea, CRJI a scris numeroase articole despre oficiali guvernamentali corupți. Mulți dintre
aceștia își înființaseră firme peste granițe. Dictonul ‚Urmărește banii’ implică în societatea de astăzi
trecerea granițelor, iar în absența jurnalismului asistat de calculator, reporterilor de investigație români
le-ar fi foarte greu să găsească dovezi. Redacțiile nu își permit călătorii în străinătate. Totuși, “crima
trece granițele fără efort. Jurnaliștii trebuie să facă la fel” (Sullivan, pg. 17, p. 86).
Iar bazele de date comerciale sunt cea mai bună modalitate de a urmări banii de la un continent la
altul, fără ca reporterii să se deplaseze din fața calculatorului. În plus, Internetul oferă o multitudine de
site-uri cu informații internaționale.
“Jurnaliștii din afara Statelor Unite obțin mult mai ușor documente și baze de date despre țara lor din
SUA, indifferent că este vorba de trafic de țigări, informații militare sau economice” (Houston,
Bruzzese, Weiberg, 2002, pg. 69).
În afara bazelor de date, printre paginile Web cu informații de uz internațional se numără CIA World
Fact Book, la http://www.cia.gov, care oferă informații detaliate despre fiecare stat în parte.
Pe partea informațiilor economice, Banca Mondială, la http://www.worldbank.org/html/
extdr/regions.htm și Fondul Monetar Internațional, la http://www.imf.org /external/country/index.htm.
În ceea ce privește drepturile omului, mai multe instituții oferă studii și alte informații folositoare.
Printre acestea, Human Rights Watch (http://www.hrw.org) și Amnesty International (http://
www.amnesty.org).
În ceea ce privește contactarea altor reporteri, “este foarte important să faci parte din organizații
internaționale. Eu sunt membru al International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ), printre
altele. Dacă am nevoie de informații din Elveția, scriu la ICIJ, care mai degrabă mă pune pe mine în
legătură cu un jurnalist elvețian membru ICIJ, decât pe un alt jurnalist roman de care nu au auzit. Plus
că o astfel de organizație poate oferi membrilor parole de acces la baze de date” (Radu, pg. 19, p. 71).
În afară de ICIJ, numeroase alte rețele de jurnaliști sunt o bună sursă de contacte. Investigative
Reporters and Editors este o rețea înființată în Statele Unite, dar care are membrii în mai multe țări.
Lista de contacte este publică și poate fi găsită la http://www.ire.org.
International Center for Journalists (ICFJ), cu sediul în Washington poate pune jurnaliști din țări
diferite în legătură, însă cererea trebuie trimisă direct la ICFJ, în absența unei liste publice de contacte.
Similar, Committee to Protect Journalists (CPJ) pune în legătură jurnaliști, dar în situații excepționale.
“Dacă ai fi o persoană necunoscută care se recomandă ca jurnalist, ți-aș cere informații de background
despre tine, despre publicația pentru care lucrezi etc. Apoi aș verifica la publicația ta, să văd dacă ești
cine zici că ești și faci ce zici că faci. Abia apoi ți-aș da contactele pe care mi le ceri”, spune Nina
Ognianova, documentarist CPJ pentru Europa și Asia Centrală (Ognianova, mail personal, 22 mai
2004).
Așadar, calculatorul, de data aceasta prin intermediul Internetului, este baza proiectelor regionale, care
urmăresc un fenomen de la punctul inițial și până la destinație.
3.4 Etica jurnalismului de investigație asistat de calculator
Deși principiile etice în jurnalimul asistat de calculator sunt aceleași care se aplică în jurnalismul
tradițional, suportul pe care se află informația este unul în întregime nou.
Cazurile în care jurnaliștii au folosit citate preluate din grupuri de discuție fără a le verifica nu sunt o
raritate. Ulterior, s-a dovedit că citatele respective nu aparțineau persoanelor cărora le-au fost atribuite.
În alte cazuri, reporterii au publicat informații din baze de date guvernamentale fără a le verifica,
numai pentru a afla apoi că acestea nu erau corecte. Inutil de precizat multitudinea de cazuri în care
fotografia a fost manipulată cu ajutorul calculatorului (Steele, 1998, http://www.
Pointer.org/content/content_print.asp?id=5426, accesat martie 2004).
Principiile etice rămân același – acuratețe, corectitudine, respectarea vieții private, plagiatul etc. Un
jurnalist are obligația de a verifica un interviu luat prin e-mail ca și unul realizat prin telefon. Însă
procedeele diferă vizibil.
“Doar pentru că se află în format electronic sau pe monitorul unui calculator nu înseamnă că așa este”,
spune Houston. Printre directivele etice numite de el se află și:
• Verificați iar și iar cifrele. Comparați-le cu cele de anul trecut. Apoi comparați-le cu variant
ape hartie a bazaei de date.
• Urmăriți erorile din bazele de date. O literă greșită sau o virgulă în plus pot distorsiona vizibil
rezultatele prelucrării informațiilor din bazele de date.
• Nu modificați cifrele și rezultatele pentru a vă demonstra ipoteza. Mai mult, odată articolul
terminat, căutați argumente pentru a vă discredita descoperirile. Dacă aceste argumente există,
încercați să remediați.
• Nu faceți mai mult decât ceea ce știți. Consultați un expert dacă aveți nevoie de statistici sau de
o interpretare complexă a acestora.
• Înainte de a cita dintr-un e-mail sau grup de discuție, verificați cine este autorul citatului.
• Respectați legea dreptului de autor atunci când citați surse de pe Internet. Plagiatul este la fel
de valabil în mediul online, cât și în cel offline (Houston, 1999, pg. 200).
J.D. Lasica răspunde și el la câteva întrebări legate de etica în folosirea grupurilor de discuție. “Este în
regulă ca jurnaliștii să bântuie prin grupurile de discuție fără să se identifice? Rareori și numai atunci
când subiectul are o importanță publică semnificativă. Pot reporterii să citeze din grupurile de discuție
fără a cere permisiunea autorilor? În mediul online acesta este considerat un lucru rău în cazurile
fericite, și unul lipsit de etică în cel mai rău caz” (Lasica, 2002,
http://www.ojr.org/ojr/lasica/1017775272.php, accesat iunie 2004).
Una dintre cele mai serioase probleme pe care le ridică jurnalismul asistat de calculator se leagă de
acuratețea informației. Jurnaliștii pot alege să citeze numai surse convenabile, care le susțin punctul de
vedere, în detrimentul surselor cu autoritate în domeniul ales. De asemenea, reporterii pot cita selectiv
din documentele găsite pe Internet.
“Este foarte important să păstrăm fidelitatea față de context, să citim documente întregi, astfel încât
cuvântul, fraza sau ideea pe care dorim să o dezvoltăm să fie fidelă contextului original dat de autor”
(Woo, apud Steele, 1998, http://www. Pointer.org/content/ content_print.asp?id=5426, accesat martie
2004).
O altă problemă serioasă se referă la originea informației. “Jurnaliștii pot crea informații care nu
existau înainte”, spune Steele. La sfârșitul anilor ’80, reporteri de la USA Today și de la Gannett
News Service au găsit o modalitate cu totul nouă de a evalua instituțiile financiare. Nu existau alte
surse de informare sau studii ale industriei bancare. Jurnaliștii au primit ajutor de al experți pentru a
construi formulele de calcul, dar ei sunt cei care au ales variabilele pentru formule, cei care au analizat
rezultatele și au tras concluziile (Steele, 1998, http://www.pointer.org/content/content_print.asp?
id=5426, accesat martie 2004).
“Nimeni altcineva nu are acces la datele noastre și nu ne poate provoca. Noi trebuie să fim dispuși să
explicăm metodologia și felul în care am ajuns la fapte” (Connor, apud Steele, 1998,
http://www.pointer.org/content/ content_print.asp?id=5426, accesat martie 2004).
Meyer recomandă trei lucruri menite a evita problemele în prelucrarea datelor. “Explicați ce ați făcut,
aplicați formulele cu consistență și nu pretindeți prea mult de la rezultate” (Meyer, apud Steele, 1998,
http://www.pointer.org/content/ content_print.asp?id =5426, accesat martie 2004).
De asemenea, invadarea vieții private este o problemă etică a jurnalismului asistat de calculator. Prin
bazele de date, reporterii au practic acces nelimitat la viețile oamenilor. “Intimitatea nu este o
problemă care ține de ce căutăm. Este o problemă legată de ce publicăm. Pe mine nu mă deranjează că
prin calculator putem afla date care ne permit să invadăm viața privată” (Meador, apud Steele, 1998,
http://www.pointer.org/content/ content_print.asp?id =5426, accesat martie 2004).
Radu este de acord cu acest punct de vedere. “Nu pot să neg că am folosit informații de genul asta, dar
nu le-am publicat.Le-am folosit numai pentru background. Este important să știi cât mai multe despre
personajul pe care îl investighezi și atunci, dacă eu am văzut că scrie acolo că are un credit cu minus,
îmi spun, stai puțin, omul ăsta n-a făcut bani, înseamnă că banii ăia pe care i-a furat au mers în altă
parte. Îmi oferă niște impresii, niște idei și datele astea personale”(Radu, pg. 17, p. 65).
3.5 Studiu de caz: Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație
Înființat în toamna anului 2001, CRJI a devenit activ de-abia la sfârșitul anului 2002. În prezent,
membrii CRJI sunt singurii jurnaliști de investigație din România care folosesc constant baze de date
guvernamentale, comerciale sau proprii.
“În clipa în care a apărut prima idee de înființare a CRJI-ului, eu eram în Slovacia, Ștefan (n.r Cândea,
membru fondator) era în Germania. Locuiam într-un apartament cu mai mulți jurnaliști – un slovac,
un ungur, un lituanian și tot vorbind despre investigații și entuziaști, am zis să facem o rețea zonală de
jurnaliști. Asta se întâmpla în 2000. Am mai luat noi legatura cu niște bulgari și niște sârbi. Din
lucrurile astea nu s-a nascut nimic pe moment, dar acolo s-au pus bazele CRJI-ului de azi” (Radu, pg.
20, p. 74).
Articolele de investigație semnate de membrii CRJI exemplifică integrarea tehnicilor asistate de
calculator în procesul tradițional de colectare și interpretare a datelor.
În 2003, Paul Radu, Sorin Ozon și Ștefan Cândea au lucrat la o serie de articole privind implicarea
statului în firme din străinătate. Rândurile ce urmează conțin relatarea lui Radu asupra procesului de
colectare a informațiilor. Relatarea integrală se află în Anexa B.
“Nu vă putem da nici o informație cu privire la compania Balkan Petroleum pentru că ar
însemna să încălcăm secretul comercial”. Acesta a fost răspunsul autorităților române la
cererea Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) de a obține informații despre
persoanele implicate într-o companie, cu sediul la Londra, ce avea datorii uriașe față de statul
roman.
Răspunsuri ca acesta creează un zid de beton între jurnaliștii din Balcani și informațiile de
interes public.
Crima organizată și politicienii corupți se folosesc de nenumărate metode pentru a da
banii murdari dispăruți, iar politicienii și Mafia din Balcani nu sunt o excepție, fiind mereu cu
un pas în fața autorităților. De regulă, autoritățile din Balcani își opresc investigațiile la granița
națională, fără să privească imaginea de ansamblu.
Dar jurnaliștii pot și trebuie să vadă situația globală. Iar o metodă de a o vedea este prin
folosirea bazelor de date ca Lexis-Nexis sau Dun&Bradstreet. Aceste baze de date conțin
informații despre companiile comerciale înființate peste tot în lume. Bazele de date le oferă
jurnaliștilor posibilitatea de a vedea dacă firma străină care tocmai a câștigat o licitație publică
importantă de la guvern aparține, din întâmplare, unor persoane din respectivul guvern.
Imediat după ce am primit răspunsul descurajant al autorităților române, cu privire la
compania Balkan Petroleum (BP), am accesat baza de date http://www.lexisnexis.com
/professional.
Potrivit bazei de date, BP avea doi directori, Liana Radu, cetățean roman, care locuiește
în București, și un irlandez pe nume David Grannel. Baza de date lista în dreptul numelor și
adresele lor, alături de data nașterii.
Mai jos urmează extrase din documentul financiar despre BP, aflat pe Lexis-Nexis.
BALKAN PETROLEUM LIMITED
Registration No.: 04844465
OPERATING-STATUS: Live
EXECUTIVE LIST:
L.C.I. SECRETARIES LIMITED (Resigned Secretary)
L.C.I. DIRECTORS LIMITED (Resigned Director)
Marian Alexandru IANCU
Liana RADU (Resigned Director)
Christopher David GRANNELL (Resigned Director)
Liana RADU
ADDRESS: 119 Bvd. Lacultei, Bl.5az, Sc.a, Et.6, Ap.21 Sector 2, Bucharest, 7000. Romania
NATIONALITY: Romanian
OCCUPATION: Engineer […]
Pentru documentul întreg, accesați Anexa G. Baza de date a fost accesată la aproape un an de la
publicarea articolelor de investigație CRJI, astfel că se pot observa rezultatele – atât Liana Radu cât și
Davin Grannell s-au retras din funcția de director.
Cu aceste informații, investigația noastră asupra datoriilor pe care BP le avea față de statul
roman a luat o nouă turnură. Datorită informației de pe Lexis Nexis am putut să o vizităm pe
directoarea româncă a BP la ea acasă. Bineînțeles, ea nu a vrut să ne vorbească. Ne tot întreba de
unde am obținut informațiile respective. Era destul de nervoasă, și-a sunat șeful, apoi a țipat la
noi.
Radu spune că atunci că nu a plecat de acolo imediat. El a așteptat până ce directoarea a ieșit din casă
și i-a luat numărul de înmatriculare al mașinii.
Ne-am dat seama că avea ceva de ascuns, ceea ce, în sine, era deja o informație în plus.
Așa că am mers mai departe. La o altă bază de date. De data aceasta era vorba de o bază de
date a poliției ce conținea numerele de înmatriculare ale mașinilor. Am verificat numărul
mașinii conduse de directoarea BP. Am aflat astfel că mașina fusese furată din Yugoslavia în
2001.
Mașina era înregistrată pe numele Mirelei Nistoroiu. În dreptul ei se afla și un număr de telefon. Radu
spune că a sunat la acel număr. Înainte să apuce să se recomande, vocea de la celălalt fir spunea că a
apelat la cabinetul lui Dan Iosif, consilierul de stat al președintelui Ion Iliescu.
În clipa în care Radu s-a recomandat, telefonul s-a închis brusc. Radu a accesat imediat Internetul și a
afalt numărul de telefon al cabinetului. În clipa în care a sunat din nou, el avea deja un interviu de
confruntare, în locul unui apel pentru a afla mai multe informații.
Deja știam că vom avea un articol de investigație foarte bun.
Dar nu ne-am oprit aici. Ne-am întors la Lexis-Nexis și am verificat numele directorului
irlandez. David Grannel era asociat în mai multe companii comerciale cu doi dintre ei mai
controversați oameni de afaceri români.
Primul, Frank Timiș, un investitor în industria exloatării miniere a aurului din Europa de
Est, fusese arestat de două ori în Australia pentru posesie de heroină. Al doilea, Ovidiu
Tender, un om de afaceri apropiat de președintele Iliescu, fusese implicat la începutul lui 2003
într-un scandal privind spălarea de bani în Columbia. Scandalul dusese la arestarea unui
oficial NATO, partener de afaceri al lui Tender.
În acest moment, subiectul crescuse și continua să se ramifice. Am găsit legături între
acest caz, servicii secrete și Mafia rusească. Am mai aflat că acel consilier prezidențial
obținuse un “credit” de la una dintre companiile legate de BP.
Anexa conține harta legăturilor între personaje. Radu face aceste hărți în cazul subiectelor care se
ramifică. Astfel, cu ajutorul bazelor de date care îi arată acționarii companiilor, el realizează legăturile,
pe care le poate dovedi cu documente.
După cum se vede, subiectele care au ieșit la iveală în jurul afacerii BP se bazează pe
căutări în baze de date. Totuși, este cazul să menționez încă un aspect – căutarile în afacerea
BP, ca și în alte cazuri la care a lucrat CRJI, nu sunt haotice. Ele se bazează pe un proiect, de
fapt, ele reprezintă o parte importantă din ceea ce noi numim jurnalism de proiect.
În cazul companiilor străine, noi am creat o bază de date cu toate firmele în care
apăreau numele politicienilor români controversați, a oamenilor de afaceri îndoielnici și a
persoanelor aflate în relații cu Mafia. Informațiile erau foarte interesante. De exemplu,
trezorierul Partidului Social Democrat are o companie în Elveția care funcționează din bani
publici. Un orfelinat roman nu a primit niciodată banii despre care se presupune că ar fi fost
donați de o fundație de caritate americană. Un fugitiv roman, aflat pe lista celor mai căutați
criminali de către Interpo, locuia liniștit în Atlanta, Georgia.
Totuși, este foarte important ca informațiile să fie verificate. Căutarile în baze de date
internaționale trebuie să fie urmate de căutări în baze naționale, cum ar fi registrele
comerțului. Noi am aflat că multe dintre companiile înființate peste granițe de români sunt de
asemenea active în România.
De exemplu, fratele unui ministru român a înființat o firmă de construcții în Germania.
Dar apoi, cu numele său “ascuns” în spatele companiei, el a deschis un sediu și în România.
Acestă companie a câștigat majoritatea licitațiilor publice organizate de ministerul condus de
fratele său.
Mai trebuie spus că încrucișarea surselor din bazele de date este mai eficientă dacă
informațiile stocate pe calculator sunt structurate logic. Membrii CRJI stochează toate
informațiile obținute din baze de date comerciale în propriile baze. Jurnalismul asistat de
calculator este cel mai bun prieten al jurnalismului de proiect.
Unul dintre cele mai mari avantaje ale jurnalismului de proiect și al bazelor de date este
asigurarea independenței reporterului față de informațiile “servite” de surse. Jurnalistul
obține el însuși hârtiile, dovezile. Abia după aceea urmează interviurile cu sursele umane.
În cazul trezorierului care avea o firmă finanțată din bani publici, în clipa în care l-am
sunat să îl întrebăm despre companie, a închis. Două minute mai târziu, m-a sunat pe mobil și
m-a întrebat dacă glumeam. Era absolut convins că niște prieteni de-ai lui îi jucau o farsă. A
fost greu să îl conving că sunt jurnalist.
Când un jurnalist caută răspunsuri în baze de date, rezultatele pot fi câteodată
surprinzătoare. Marele subiect poate fi la distanță de numai un click. Ni s-a întâmplat și nouă
la CRJI când, în luna septembrie 2003, am descoperit câteva persoane, implicate în cele mai
cumplite dezastre financiare din România ultimilor 10 ani, s-au unit într-o companie cu sediul
în Austria. Am aflat că acele dezastre financiare erau foarte bine planificate și eecutate. Am
aflat că acei oameni, ascunși în spatele unor companii străine, încă obțin bani publici de la
statul roman. Am aflat că printre companiile lor se afla și Balkan Petroleum, companie care
ne-a condus până în cabinetul președintelui României. Și înapoi la baze de date.
Capitolul 4: Concluzii
În momentul de față, membrii Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) sunt singurii
reporteri români care folosesc constant jurnalismul asistat de calculator și în special bazele de date.
Jurnalismul de investigație asistat de calculator “este o metodă mai ieftină, mai bună și mai rapidă de a
analiza un volum mare de informații” (Sullivan, pg. 10, p. 45). El poate fi împărțit în două mari
categorii, în funcție de stocarea și prelucrarea informației. Practic, stocarea și prelucrarea sunt doi pași,
astfel că jurnalismul asistat de calculator poate fi împărțit în tehnici cu un pas sau cu doi pași.
Tehnicile cu un pas se referă cu precădere la resursele disponibile pe Internet. Accesarea unui director
telefonic online pentru a localiza o sursă presupune un singur pas. Informația nu trebuie stocată
ulterior pe calculator. În cazul bazelor de date, se poate vorbi de doi pași – localizarea informației,
online sau prin alte mijloace, și stocarea sa în calculator, pe hard. De exemplu, un jurnalist ar putea
localiza online lista românilor care au votat Constituția în județul Prahova. Acesta este primul pas, dar
în acest caz, simpla localizare nu înseamnă mare lucru.
Astfel, al doilea pas este salvarea informației obtinute dintr-o bază de date, pe calculator și prelucrarea
acesteia cu ajutorul unui program. Așadar, tehnicile asistate de calculator se împart în două categorii:
tehnici cu un pas și tehnici cu doi pași.
Jurnalismul asistat de calculator generează subiecte de articole în întregime originale, folosind
concluzii și informații inexistente în afara redacției. Astfel, lista oamenilor care au votat și lista
oamenilor decedați sunt două entități separate, emise de două instituții guvernamentale distincte. Dar
cu ajutorul unui program de calculator se naște a treia listă, prin suprapunerea și compararea primelor
două, o listă care nu există în afara redacției. “Întotdeauna un articol va avea potențial în clipa în care
găsești oameni morți care votează” (Houston, 1999, pg. 7).
În funcție de sursa care a generat o bază de date, aceasta din urmă poate fi guvernamentală sau
comercială, accesibilă contra cost. Dar a treia listă din exemplul de mai sus este o bază de date
generată în redacție. Astfel, a treia categorie de baze de date este cea a jurnaliștilor.
Iar în funcție de aria de aplicabilitate, aceasta poate fi singulară sau generală. Lista votanților decedați
este un exemplu de bază de date singulară. Ea poate fi folosită numai în cazul unui articol sau unei
serii de articole de investigație pe aceasta temă. Baza de date generală conține interviuri, informații
despre firme, un director de contacte, o arhivă media pe temele de interes pentru reporter etc.
Conținutul unei baze de date generale depinde în întregime de experiența, interesele și creativitatea
reporterului.
Baza de date generată de jurnalist subliniază importanța stocării informației. În mediul online,
informația apare, se modifică și dispare într-un ritm accelerat. Reporterul care nu salvează o informație
riscă să nu o mai găsească a doua zi. Chiar și în bazele de date informația se modifică.
Baza de date a contribuit la apariția jurnalismului de proiect. CRJI a creat în 2001 o bază ce conținea
informații despre firmele, din țară sau străinătate, înființate de către oficiali români. Aceasta bază de
date a fost punctul de pornire al proiectului, care a generat serii întregi de articole pe tema generală a
corupției guvernamentale.
Ce se poate spune cu certitudine este că jurnalismul asistat de calculator a modificat vizibil procesul de
colectare a informațiilor. Poate mai încet în România, dar chiar și aici primii pași au fost făcuți, iar
faptul că din ce în ce mai multe resurse specific românești pot fi găsite pe Internet nu poate decât să
bucure.
“Una dintre cele mai mari schimbări posibile prin jurnalismul asistat de calculator este aceea că
redacțiile nu mai trebuie să depindă de surse externe pentru a obține informații. Ziua articolului bazat
pe două surse și un comunicat de presă a luat sfârșit” (Moeller, 1995, http://www.ajr.org?
article_printable.asp?id=1464, accesat octombrie 2003).
Bibliografie:
• BENJAMINSON, Peter, ANDERSON, David, 1990, Investigative Reporting,
Ames, Iowa State University Press, (ed. a 2-a)
• CALLAHAN, Christopher, A Journalist’s Guide to the Internet, 2002,
http://reporter.umd.edu, accesat februarie 2004
• CIOTTA, Rose, 1996, Baby You Should Drive This CAR,
http://www.ajr.org/article.asp?id= 1293, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2001, Internet SuperSearching for Journalists, http://www.
poynter.org/content/content_view.asp?id=5033, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2002, Don't Be Fooled This April,
http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=3098, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2002, Finding Sources Using Newsgroups, http://www.poynter
.org /column.asp?id=32&aid=3131, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2002, Internet IQ Checklist for Journalists, http://www.poynter
.org/column.asp?id=32&aid=3086, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2002, Searching Newsgroups, http://www.poynter.orgcolumn
asp?id=32&aid=3128, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2002, The Joke's on You, http://www.poynter.org/column.asp?id
=32&aid=3101, accesat martie 2004
• DUBE, Jonathan, 2003, E-Mail Interview Advice,
http://www.poynter.org/column.asp?id =32&aid=20417, accesat martie 2004
• FLEESON, Lucinda, F., 2003, Zece pași pentru realizarea reportajelor de
investigație, Washington D.C, International Center for Journalists (ICFJ)
• HOUSTON, Brant, 1999, Computer-Assisted Reporting, New York, Bedford/St.
Martin’s (ed. a 2-a)
• HOUSTON, Brant, BRUZZESE, Len, WEINBERG, Steve, 2002, The
Investigative Reporter’s Handbook – A Guide to Documents, Databases and
Techniques, New York, Bedford/St. Martin’s (ed. a 4-a)
• KAPOUN, Jim, 1998, Teaching undergrads WEB evaluation: A guide for library
instruction, http://www.library.cornell.edu/olinuris/ref/webcrit.html, accesat martie
2004
• LAFLEUR, Jennifer, 1999, Computer-Assisted Reporting – Using Your Computer to
Harvest Stories, http://www.jour.city.ac.uk/CD/car/ire/CarOview.htm, accesat martie
2004
• LAFLEUR, Jennifer, 2002, Negotiating for electronic records: doing your
homework will help get the data you need, in The Quill, Society of Professional
Journalists, No. 5, Vol. 90
• LAPOINTE, Pascal, 1999, Le journalisme a l’heure du net, Les Presses de
l’Universite Laval
• LASICA, J.D., 2002, A Scorecard for Net New Ethics, http://www.ojr.org/ojr/lasica/
1017775272.php, accesat iunie 2004
• MENCHER, Melvin, 1986, Basic News Writing, Iowa, Wm.C.Brown Publishers
• MENCHER, Melvin, 1991, News Reporting and Writing, Iowa, Wm.C.Brown
Publishers (ed. a 5-a)
• METZLER, Ken, 1979, News Gathering, New Jersey, Prentice-Hall, Inc. (ed. a 2-a)
• MOELLER, Philip, 1995, The Digitized Newsroom, http://www.ajr.org/
article_printable.asp?id=1464, accesat octombrie 2003
• MOLLENHOFF, Clark, R., 1981, Investigative Reporting – From Courthouse to
White House, New York, Macmillan Publishing Co Inc.
• O’HARROW, Robert, Jr, 2004, Anti-Terror Database Got Show at White House,
http://www.muckraker.org/one_investigation.php?id=1194&topic_id=15&show_all=
0, accesat mai 2004
• PAUL, Nora, 1999, Computer-Assisted Research – A Guide to Tapping Online
Information, http://www.poynterextra.org/extra/newcar/index.html, accesat
decembrie 2003
• RANDALL, David, 1998, Jurnalistul universal, Iași, Polirom
• RAY, Don, 1999, Information-gathering Strategies: The Investigative Mindset, in
The Quill, Society of Professional Journalists , No. 2, Vol. 87
• ROM, Louis, 2003, Pushing numbers: an increasing number of newsrooms use
technology to develop stories – CAR advocates call for even more, in The Quill,
Society of Professional Journalists, No.2, Vol. 91
• SIMON, Joel, NAPOLITANO, Carol, 1999, We’re all nerds now,
http://archives.cjr.org/ year /99/2/nerds.asp, accesat martie 2004
• SREENIVASAN, Sree, 2003, Using newsgroups, http://www.poynter.org/column
.asp?id =32&aid=33707, accesat martie 2004
• STEELE, Bob, 1998, Computer-Assisted Reporting Challenges Traditional
Newsgathering Safeguards, http://www.pointer.org/content/content_print.asp?id
=5426, accesat martie 2004
• SULLIVAN, Drew, The Media, the FOIA and Electronic Data,
http://www.drewsullivan.com /training/asap.htm, accesat septembrie 2003
• WEINBERG, Steve, 1995, The Reporter’s Handbook – An Investigator’s Guide to
documents and techniques, New York, Bedford/St. Martin’s (ed. a 3-a)
• WENDLAND, Mike, 2001, Five things journalists need to know about the Net,
http://www.poynter.org/column.asp?id=32&aid=4439, accesat martie 2004
• WILLIAMS, Paul, N., 1978, Investigative Reporting and Editing, New Jersey,
Prentice-Hall Inc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Bazele de Date In Romania (ID: 149017)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.