Baza de Agrement Si Cercetare In Delta Dunării

Bază de agrement și cercetare în Delta Dunării

Cuprins

Capitolul I

Introducre. Definirea temei

Capitolul II

Delta Dunării. Caracteristici geografice, demografice și socioeconomice

Capitolul III

Turismul in Delta Dunării

Dezvoltarea și evolutia turismului. Scurt istoric Turismul in Europa

Turismul in Romania.Clasificare

Turismul montan

Turismul de litoral

Turismul in delta

Capitalul IV

Cercetare Acvacultura și Biologie

Capitolul V

Exemple și studii de caz

Prezentarea zonei Murighiol

In strainatate

In Romania

Capitolul VI

Motivatie personala

Capitolul II

Delta Dunării. Caracteristici geografice, demografice și socioeconomice

Un paradis natural se intinde la vărsarea Dunării in Marea Neagră, acolo unde fluviul iși incheie lunga călătorie de 2 860 km din Munții Pădurea Neagră ai Germaniei. Secole de-a randul, suprafața Deltei s-a extins datorită malului adus de fluviu, formandu-se astfel o rețea de canale, de lacuri, de insule acoperite cu stuf, de păduri tropicale, de pășuni și de dune de nișip care acum acoperă o suprafață de aproape 5 640 km2. Acest tăram al apelor adăpostește peste trei sute de specii de păsari și nenumarate specii de pești, de la sturioni la crapi și bibani, in timp ce varietatea de 1 150 de specii de plante cuprinde de la liane impletite pe trunchiurile copacilor in pădurile de stejar până la nuferi. Nu e de mirare că Delta Dunării a fost desemnată de catre UNESCO ca fiind o "Rezervație a Biosferei".

Delta Dunării – Geneză și evoluție

Cel mai tânăr pământ al țării, Delta Dunării potrivit oamenilor de știința iși are originile in urmă cu aproximativ 13 000 de ani. In formarea Deltei se conturează mai multe faze distincte.

Faza 1: Pe locul Deltei și prelungindu-se mult in amonte se afla inițial Golful Tulcea. Datorită unei impreșionante cantități de aluviuni transportate de Dunăre și datorită unui flux și reflux extrem de mic (aproximativ 50 cm), in acest golf s-au creat condițiile formării unei Delte.

Faza 2: In urmă cu aproximativ 13 000 de ani, intre insulele Caraorman și Letea s-a format un cordon litoral, care a inchis Golful Tulcea transformindu-l intr-o lagună.

Faza 3: Colmatarea lagunei duce la formarea unei suprafețe mlăștinoase in care Dunarea iși sapă unul din cele mai vechi brațe: Sfantul Gheorghe. In urmă cu aproximativ 9 000 de ani aluviunile transportate de brațul Sfantul Gheorghe fac ca Delta să avanseze in dreptul lui și in același timp inchid Golful Babadac conturand viitorul complex Razim – Șinoie.

Faza 4: Un nou braț al Dunării străpunge "cordonul inițial" (in urma cu 7 000 de ani, chiar in dreptul viitoarei localitătii Crișan) și va depozita aluviuni la capătul său. Acest braț se va numi Sulina și va avea o avansare rapidă in mare care se datorează probabil unei oarecare colmatări a brațului Sfantul Gheorghe. De asemenea se conturează partea de Nord a Deltei și brațul care ii va da naștere: brațul Chilia.

Faza 5: Colmatarea brațului Sulina obligă apele Dunării să caute altă ieșire la Marea Neagră, astfel "cordonul inițial" este străpuns din nou in partea de nord (in urma cu 2 000 de ani, in dreptul localitatii Periprava), luand naștere brațul Chilia. Aluviunile depuse de noul braț Chilia vor duce la inaintarea Deltei in partea de Nord. In interiorul Deltei colmatarea lacurilor și formarea unor noi grinduri este un proces natural ce continua și astăzi.

Primele mărturii despre Delta Dunării le avem de la "părintele istoriei" Herodot (484-425 i. Hr.), care scria despre existența a 5 brate ale Dunării. Polybiu (sec II i. Hr.) pomenește in lucrările sale despre 7 brațe și de mari acumulări de nișip la gurile Istrului. Din secolul al XV-lea și pină in secolul al XIXlea Dobrogea și gurile Dunării vor fi stăpinite de Imperiul Otoman.

Istoricul Deltei Dunării

De-a lungul istoriei Dunărea a cunoscut mai multe denumiri: "Danubius", "Istrus", "Histru", "Danare", "Donaris", "Phisos", "Rio Divino. Napoleon Bonaparte conșidera că este "Le roi des fleuves de l'Europe". Herodot din Halicarnas scria intr-una din lucrările sale: "Intre fluviile care au renume și care sunt navigabile cand vii de la mare este și Istrul…".

Ceva mai departe, in 489, povestind despre campania lui Darius in ținuturile sciților, intr-un episod despre niște ionieni aliați ai regelui pers, conduși de un oarecare Mandrocles, el scrie: "de la țărmul mării,(Mandrocles) urcă fluviul cale de două zile și incepu să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului".

Capitolul II. POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL

Minunile sălbaticiei

Dacă vă opriți intr-un sat de pe malul apei, veți descoperi pescarii gătindu-și propria verșiune a borșului rusesc la foc in aer liber. Acest ținut sălbatic al apelor vă face să descoperiți multe lucruri

uimitoare. O excurșie in Deltă va rămane o amintire de neuitat din toate punctele de vedere. Deși au aparut numeroase amenajări turistice și poșibilitați pentru deplasare, Delta Dunării reprezintă un potențial turistic și economic de o deosebită valoare, ce asteaptă să fie valorificat in toate valențele sale.

Cercetarile recente au dus la identificarea a 955 specii de cormofite spontane, reprezentand:

· elemente eurașiatice (28%)

· elemente estice (24%)

· elemente europene (14%)

· elemente cosmopolite și adventive.

Din punct de vedere ecologic numai un sfert dintre specii (26%) sunt legate de mediul acvatic (hidrofile, higrofile și higromezofile), restul fiind mezofile, xerofile, eurifile, halofile, psamofile. Nota dominanta o dau stuful, papura, salciile, plantele plutitoare (nuferii, cornacii, cosorul). In Delta iși gasesc refugiul o serie de specii rare, cum sunt : Ephedra distachya, Carex colchica, Nymphaea candida, Convolvulus perșicus.

Relieful

Relieful Deltei Dunării cuprinde in regim natural terenuri joase și terenuri inalte. Altitudinea medie a reliefului Deltei este de 0,5m, iar altitudinea maximă de 13 m. in grindul Letea. Circa 3/4 din suprafața Deltei este șituată la altitudini pozitive și 1/4 sub nivelul de 0 m. Caracteristicile terenurilor din Delta Dunării sunt impartite in doua categorii:

a) Terenurile joase cuprind mlaștini, lacuri (Isac, Obretin, Matita, Merhei etc.), girle, canale (de exemplu: Litcov, Dranov, Dunavat), brate secundare (Tataru, Cernovca), ostroave (Tataru, Babina, Cernovca); sunt terenuri inundabile și parțial, in partea de vest, indiguite și desecate.

b) Terenurile inalte sunt neinundabile (13 % la cele mai mari ape) și in general grinduri. Există grinduri longitudinale (fluviale), transversale (fluvio-maritime) și continentale. Grindurile longitudinale sunt create de aluviunile depuse de fluviu. Grindurile fluvio-maritime au fost formate in timpuri istorice, de aluviunile aduse de fluviu și de curenții circulari ai Mării Negre; aceste grinduri sunt Letea, Caraorman, Sărăturile, Ivancea și Crasnicol.

Grindul Letea are altitudinea maximă din Delta (13m) și reprezintă o mare acumulare de nișip, dispus in fișii aproape paralele sub forma unui evantai, cu un relief de dune; pe acest grind se află pădurea Hașmacu Mare-Letea, monument al naturii. Grindul Caraorman (cu o altitudine maximă de 8m) reprezintă de asemenea o mare acumulare de nișip; grindul Sărăturile, șituat la vărsarea brațului Sfintu Gheorghe in mare, formează, pe țarm, cea mai lată plaja din țară. Grindul Chilia (cu altitudinea de 9 m) este o porțiune a uscatului predeltaic (Campia Bugeacului, de la nord) inclusă Deltei datoră formării și evoluției brațului Chilia; este acoperit cu loess. Grindul Stipoc (3 m) este mult erodat (genetic este tot un grind continental).

Acest relief imbină cele mai noi cu cele mai vechi unitați de relief din țară: delta cuaternară a Dunării, care impreună cu complexul Razelm este a doua din Europa ca marime, recent formată-din epoca preistorică-prin colmatarea unui golf marin devenit liman, și imparțită de cele trei brațe (Chilia-cel mai nordic și cel mai nou, de 116 km, ce transportă 63 % din totalul apelor fluviului, Sf. Gheorghe-cel mai vechi, de 118 km, pe care curg 22 % din ape, Sulina-cel mai scurt, de 64 km, amenajat pe un canal pentru navigație, transportă 15 % din ape) ale Dunării in trei mari ostrove complexe: Letea, Sf. Gheorghe, Dranov. Aceste trei mari ostrove sunt brăzdate de brațe secundare, gârle și canale artificiale ( in continuă extindere prin materialul adus de marele fluviu, înaintand spre mare)și lanțul munților hercinici ai Măcinului (cu altitudini de 467 m in vf. Tutuiatul) și Podișul Cașimcei, Tulcei, Babadag, Niculițel (larg vălurite), in nord (erodat puternic și acoperit cu depozite noi).

Relieful mai este reprezentat printr-o succeșiune de câmpii litorale continuate spre selful continental al Mării Negre, printr-un front litoral. Câmpia deltaică este delimitată spre nord de abrupturile podișului Bugeac, spre sud înaintând până la contactul cu laguna Razelm și canalul Periteasca. In cadrul câmpiei deltaice, pe parcursul evoluției, s-au diferențiat două tipuri de câmpii: fluvială și marină. Câmpia deltaică fluvială se extinde pe 61% din suprafața deltei, fiind delimitată spre est de contactul cu câmpia marină. Relieful campiei se dezvolta pe o stivă de sedimente nișipoase, nișipo-lutoase și luto-nișipoase cu origine fluvială acumulate sub controlul fluviului.

Altitudinea medie a intregii câmpii fluviale este de 0,6m. Șesurile deltaice sunt ușor fragmentate de gârle, sahale și canale, precum și de crestele grindurilor fluviale.

Solurile specifice sunt aluvosolurile și gleisolurile aluviale, în alternanță cu histosoluri și limnisoluri. Salinitatea solurilor este slabă. Energia de relief este in medie de 3,5m, maxima atingand 14,5m și datorându-se prezenței dunelor înalte de pe câmpurile Letea și Caraorman. Psamosolurile carbonatice sau gleizate, precum și histosolurile dau notă pedologica specifică. Salinitatea solurilor variază intre foarte puternica și slaba. Deltele secundare ale brațelor Chilia și Sfântu Gheorghe sunt partea activă a deltei, în care se desfășoară procese de înaintare în Marea Neagră cu intenșități, direcții și ritmuri foarte diferite după cum am vazut mai sus.

Țărmul este elementul principal al frontului litoral. De la nord spre sud se succed țărmurile

mlăștinoase ale Deltei secundare Chilia și vestului golfului Musura, țărmurile de tip barieră deltaică, țărmul insulei barieră Sacalin, țărmul mlăștinos dintre Ciotic și Zatonul Mare, bariera deltaică și

lagunară dintre Zatonul Mare și Edighiol, țărmul câmpului marin Chituc. Cu exceptia țărmurilor mlăștinoase, fiecare tip de țărm are plaje specifice. Cele mai intinse plaje se afla la Sfântu Gheorghe.

Clima

Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de insulele nișipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Această suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația generală a atmosferei, rezultând un mozaic de microclimate.

Radiația totala variază între un minim de 3, 5 Kcal/cmp, înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl/cmp, în luna iulie. În funcție de intenșitatea activității centrilor barici principali, se instalează condiții specifice de vreme: zile de iarnă blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vînturi puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde și uscate (când acționaza anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacționează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vtă de cea a stepelor pontice. Această suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația generală a atmosferei, rezultând un mozaic de microclimate.

Radiația totala variază între un minim de 3, 5 Kcal/cmp, înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl/cmp, în luna iulie. În funcție de intenșitatea activității centrilor barici principali, se instalează condiții specifice de vreme: zile de iarnă blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vînturi puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde și uscate (când acționaza anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacționează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).

Durata de strălucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusă.

Temperatura se distribuie neuniform pe suprafața deltei. Mediile multianuale indică creșterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94 °C, in delta fluviala (Gorgova), de 10,96 °C, pe țărmul mării (Sulina), de 11,05 °C, iar in largul Mării Negre (Platforma Gloria), de 11,86 °C.

Sumele anuale ale temperaturilor medii zilnice efective se apropie de 16,00 °C.

Umezeala aerului inregistreaza cele mai mari valori de pe teritoriul Romaniei. Umezeala relativă a aerului variază iarna intre 88 – 84% la Gorgova și 89 – 85% la Sulina și Sfântu Gheorghe, iar vara, intre 69 – 71% la Gorgova și 77 – 80%, la Sulina și Sfântu Gheorghe.

Precipitațiile sunt reduse cantitativ și scad de la vest spre est datorită efectului suprafeței active specifice deltei, precum și al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării (Tulcea) se înregistrează o cantitate medie multianulă a precipitațiilor de 450 mm, iar la Sulina, de 360mm. În cea mai mare parte a deltei cad între 350 și 400 mm ploaie, iar pe litoralul deltaic și cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm.

Stratul de zapadă este subțire și se menține perioade scurte de timp, numai in iernile mai aspre. Asemenea șituații s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985, când apele mării lângă țarm au înghețat timp de 45 – 60 zile.

Vânturile dominante bat din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerări de vânt înregistrându-se iarna și în sezoanele de tranziție. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spațiul Deltei Dunării. La intrarea in deltă, la Tulcea, mediile pe 90 ani relevă că sunt 142 zile de vară și 60 zile de iarnă, iar primăverile au durata aproape egală cu toamnele. La Sulina aceleași medii multianuale indică 145 zile de vară și numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).

Clima Deltei este determinată de poziția ei în extremitatea estică, unde predomină climatul continental mai arid, de altitudinea coborată și de influențele mării (relativ reduse totuși), care ii dau o nuanță pontică.

Temperatura medie anuala este de peste 10 °C, cea mai ridicată din țara noastră. Precipitațiile sunt foarte reduse (400-450 mm/an), Delta fiind regiunea cea mai secetoasă din țară. Lipsa precipitațiilor este compensată de umiditatea datorată evaporației de pe suprafețele acvatice.

2.3. Hidrografia

Hidrografia este formată din Dunăre, brațele Dunării, lacuri, bălți, mlaștini. Cele trei brațe duc din volumul apelor fluviului astfel: Chila 58%, Sulina 18,8% și Sfantu Gheorghe 23,2%. Debitul solid este de 58,7 mil.t. aluviuni pe an, dintre care o parte sunt depuse în Deltă și altă parte sunt transportate in mare; la vărsarea în mare se formează, datorită aluviunilor, delta secundară a Chiliei, bara de la Sulina și insulele Sacalin. De asemenea, există in interiorul Deltei, o rețea hidrografică secundară formată din bălți, mlaștini, canale, girle și brațe secundare.

Un specific peisagistic și hidrografic este dat de suprafețele lacustre; cele mai importante lacuri sunt Dranov (cel mai intins din delta propriu zisă), Rucșca, Merhei, Matița, Tatanir, Fortuna, Obretin, Gorgova, Bogdaproste, Isac, Puiu, Puiuleț, Roșu. În sudul Deltei se află șituată laguna Razim-Șinoe, cel mai mare complex lacustru (700 kmp.), format din lacurile Razim (415 kmp.), Șinoe, Zmeica, Golovița. Este desparțit de mare prin grindurile Chituc și Perișor, are ape salmastre, adâncimi mici, două insule (Popina, mai inaltă, de 48 m, care este o rezervație de faună și insula Grădiștea).

În prezent laguna este un domeniu de pescuit. Deși bogațiile Dunării și in deosebi ale Deltei au fost puternic afectate de braconieri și de un management inadecvat, acest teritoriu mai pastrează amintirea vremurilor de belșug.

Rețeaua hidrografică secundară a Deltei Dunării are, in linii mari, 4 componente:

sahale (foste brațe ale Dunării, in curs de colmatare), gârle (sahale de mici dimenșiuni)

canaluri (sahale rectificate și dragate).

periboine (spărturi de litoral, guri pe unde se face schimb de ape). Se alatură acestora formațiunile de natură depreșionar-lacustră șimple: ghioluri (adancime 0,50-3 m).

limanuri (la gura unor mici rauri).

lagune (vechi golfuri marine).

mlastini (ape puțin adânci, pot seca).

japse (ape de la viituri)

complexe: lacuri depreșionare (Padina, Sontea, Furtuna, Dranov, Matița, Obrețin etc.).

Hidrografia Deltei cuprinde totodată cordonul litoral corespunzator, zona maritimă șituată in lungul țărmului, lată de 10-15 km, cu o adancime mai mică de 25 m, influențată de vărsarea apelor dulci. Rețeaua hidrografică este reprezentată de brațele Chilia, Tulcea, Sulina și Sfantu Gheorghe,

precum și de canalele, garlele și sahalele dintre acestea, în lungime totala de cca. 3500 Km.

Brațul Chilia incepe la M.43 unde se afla Ceatalul Ismail și are o lungime de 121 Km până la

gura de vărsare a brațului Stâmbulul Vechi din delta secundară Chilia. Brațul așigură, în prezent,

scurgerea a 55% din debitul total al Dunării la varful deltei. Specificul brațului este dat de cele doua difluențe, prima intre Pardina (Km 76) și Chilia Veche (Km 46), iar cea de a doua intre Km 38 și Periprava (Km 22). Aceste despletiri cu ostroavele dintre ele reprezintă delte secundare vechi ale brațului Chilia. În aval de Valkov se află vârful deltei secundare Chilia care a început să se formeze la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ajungând, în prezent, la o suprafață de 400 Kmp, având un ritm mediu de creștere de 1,8 Kmp pe an. Cea mai mare parte a deltei secundare Chilia se află pe teritoriul Ucrainei.

Brațul Tulcea începe la M.43 (Ceatalul Ismail), are numai 17 Km. și așigură, în prezent, scurgerea a 45 % din debitul total al Dunării. Intre M.41 și M. 37 se formează o buclă de meandru, care culminează în dreptul orașului Tulcea, unde se află și cea mai mare adâncime (38m).

Brațul Sulina incepe la Ceatalul Sfântu Georghe aflat la M.34. Inițial avea o lungime de 84 Km, era meandrat și foarte puțin adânc. Brațul Sulina a fost amenajat pentru navigație începand din anul 1857 prin dragaje, iar din anul 1868 prin taierea buclelor meandrelor. Lucrările au fost încheiate în anul 1902, cand brațul Sulina era scurtat cu 21 Km., fiind complet rectificat și transformat în canal navigabil pentru nave oceanice. Aceste lucrari au fost primele intervenții antropice cu efecte majore în transformarea structurii și funcționării șistemului deltaic. În prezent transportă cca. 22 % din debitul total al brațului Tulcea. În aval de orașul Sulina brațul se continuă cu un canal protejat de diguri, care inainteaza în mare aproape 8 Km. La gura canalului se acumuleaza sedimente nișipoase și mâloase formându-se o bară care trebuie dragata continuu pentru așigurarea adâncimii minime de 11m necesară accesului navelor marine.

Brațul Sfântu Gheorghe începe la ceatalul cu același nume (M.34), are o lungime totala de 110 Km și transporta cca. 23% din debitul bratului Tulcea. Nu prezinta difluențe. În aval de Km. 85 meandreaza larg formând 7 bucle de meandru, cea mai mare fiind intre Km. 85 și Km. 64, cunoscută sub numele de meandrul Murighiol. Brațul se termină cu o deltă secundară mică a cărei suprafață este, în prezent, de 13 Kmp. Delta a început să se formeze la începutul secolului trecut, dezvoltându-se cu un ritm mediu multianual de 0,07 Km2 pe an. Delta secundarâ Sfântu Gheorghe este barată de insula barieră Sacalin.

Sahalele sunt brațe vechi ale Dunării rămase în interiorul deltei. Între brațele Chilia și Sulina erau sahalele Șireasa, Șontea, Păpădia, Iacob, Adâca, Pardina, Repedea, Gotca, Poliacova, Brățusca, Stătului. Dintre acestea numai Șontea și ultimele trei se mai mențin in prezent, restul fiind complet transformate sau au disparut ca urmare a îndiguirilor și desecărilor. Între brațele Sulina și Sfântu Gheorghe erau două sahale mari, Litcov și Macovei, ambele transformate prin lucrari hidrotehnice.

Gârlele sunt artere naturale de legatura între brațe și acvatoriile stagnante din interiorul deltei. Între brațele Chilia și Sulina se păstrează gârlele Eracle, Lopatna, Matița, Sulimanca, Măgearu. Între Sulina și Sfantu Gheorghe sunt gârlele Perevolovca, Vatafu, Busurca, Impuțita, iar la sud de bratul Sfântu Gheorghe erau gârlele Dunavăț, Dranov și Cernet, amenajate sub conducerea lui Gr. Antipa, înca la începutul secolului. Majoritatea garlelor sunt in prezent colmatate sau sunt rectificate.

Acvatoriile stagnante sunt ghiolurile, bălțile, japsele, zătoanele, lagunele. Ghiolurile sunt lacuri deltaice cu suprafață și adâncimi mari aflate în prezent în diferite stadii de colmatare. Principalele ghioluri sunt: Fortuna, Matița, Babina, Merhei, Obretin (intre brațele Chilia și Sulina), Gorgova, Isac, Puiuleț, Puiu, Lumina, Roșu (intre Sulina și Sfantu Gheorghe) și Dranov (la sud de Sfantu Gheorghe).

Bălțile au suprafețe și adancimi mici, multe dintre ele provenind din colmatarea minerala și biogenă a ghiolurilor. La nord de brațul Sulina bălțile mai importante sunt: Tătaru, Meșter, Papadia, Nebunu, Băclănești, Babinti, Roșca, Buhaiova, iar la sud de Sulina, bălțile: Iacub, Cuibida, Pojarnic, Roșuleț, Uzlina.

Japsele sunt bălți într-un stadiu avansat de colmatare, mai ales biogena. În timpul verii japsele sunt invadate de vegetație submersă și plutitoare ceea ce le confera aspect de mlaștină. Zătoanele sunt lacuri alungite și înguste formate prin închiderea micilor golfuri deltaice de către barierele nișipoase în evoluție ascendentă.Când barierele deltaice intra în faza evoluției descen-dente zătoanele sunt deschise, la început prin portițe care se maresc treptat. Astfel s-au format Zătonul Mare și Zătonul Mic din sudul deltei.

Lagunele sunt acavatorii întinse formate prin închiderea golfurilor dobrogene de către serii de bariere nișipoase. Cea mai mare este laguna Razelm (420 Kmp.), urmată de Șinoe (115 Kmp.), Golovița (85 Kmp) și Zmeica (60 Kmp.). Lagunele sunt alimentate cu ape venite din brațul Sfântu Gheorghe prin canalele Dunavăț și Dranov. În sudul lagunei Razelm se afla lagunele mici din complexul Periteasca, Leahova. Raporturile dintre acvatoriile curgătoare și cele stagnante se stabilesc în funcție de regimul polifazic al scurgerii apelor pe Dunăre. Primavara, pe masură ce debitele fluviului cresc, apele tulburi, încarcate cu aluviuni și nutrienți pătrund prin canale, garle și sahale în interiorul deltei alimentând ghiolurile, balțile și japsele. Aceasta este secvența de umplere care dureaza frecvent până la sfârșitul lunii mai și în timpul căreia se poate acumula în delta un volum de maximum 5 miliarde mc de apa. Urmează secvența de stagnare a apelor în deltă cand are loc un proces de decantare a aluviunilor, anual depunându-se in delta cca. 1 milion tone de sedimente. Cu cât debitele intrate la vârful deltei vor fi mai mari, cu atat secvența de stagnare va fi mai lungă.

2.4. Vegetația.

În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină stuficolă, care ocupa cca. 78% din suprafața totală.

Principalele specii sunt Șstuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică și numeroase alte specii. Vegetația de sărături ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri saliniazate și solonceacuri marine. Specificul este dat de prezența speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frașin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate și se dezvolta pe 6% din totalul suprafeței. Sunt specifice deltei fluviale unde dau nota caracteristica peisajului.

Întâlnim patru tipuri de zăvoaie : zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului și sunt formate mai ales din Salix alba și Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc zăvoaile formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zavoaie foarte rar înundate formate din plop (Populas canescens și P.alba), la care se adaugă speciile plantate : plopul negru hibrid, arțarul american și frașinul de Penșilvania; un tip de zavoi mai rar este arinișul (predomină Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marina.

Vegetația pajiștilor de stepă nișipoasă este extinsă pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se mai ales pe câmpurile marine Letea, Caraorman și Sărăturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya.

Vegetația pajiștilor mesofile de grind se dezvoltă pe cca. 3% din totalul suprafeței deltei, în special pe

pe grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomină Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetația acvatică din ghioluri, bălti și japse ocupă 2% din totalul deltei.

Pentru vegetația submersa sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum

verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadenșis.

Vegetația plutitoare este mai variată. Predomină Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea albă, Nuphar luteum, Trapa natans. Plaurul este o formațiune specifică stufăriilor mașive, plaurul este un strat gros de 1-1,6m format dintr-o împletitură de rizomi de stuf și de rădăcini ale altor plante acvatice în amestec cu resturi organice și sol. Inițial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor și bălților transformându-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vânt, se deplasează pe suprafața apei. Vegetația plaurului diferă de restul stufăriilor. Stuful (Phragmites australis) se dezvoltă aici în cele mai bune condiții, fiind mai înalt și mai gros. Alături de stuf întalnim rogozul, menta, feriga de apă (Nephrodiumthelypteris), cucuta de apă, troscotul, salcia pitică, precum și plantele agățătoare Calystegia sepium și Solanum dulcamara. Pe plaur se formează coloniile de pelicani comun și creț. Tot pe plaur trăiesc porcul mistret, câinele enot, bizamul, lutra, nurca, vulpea.

Vegetația emersă este dominată de stuf (Phragmites australis), papură (Typha latifolia și T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Una dintre curiozitățile morfo-fiziologice ale stufului este că nu își poate închide porii respiratori, motiv pentru care evaporă în permanență apă, mai concret 30-50 de litri de apă evaporată pe fir, pentru întreaga Deltă, 3-4 milioane mc. într-o șingură vară. Stuful este cel mai important combustibil pentru locuitorii Deltei, lemnul gășindu-se greu în aceste zone. Pe vremuri era foloșit bălegarul de vită frământat cu paie, tăiat în calupuri și uscat, în prezent foloșit poate doar în comuna Sfântu Gheorghe. Renumita ciorbă pescarească se gătește în mod tradițional la foc făcut cu maldăre de stuf. Să nu uităm că din stuf nu se obține numai materia primă necesară fabricării hârtiei ci prin prelucrarea industrială a celulozei se obțin cele mai diverse produse, de la eter până la alcool.

În ecoșistemul apelor curgătoare sunt cuprinse, în primul rând, brațele Dunării, dar și o serie de gârle și canale mai importante. Prima verigă a vieții din acest mediu este planctonul, fito- și zoo-, ce servește drept hrană numeroaselor animale, cum ar fi viermii, moluștele, larvele. Trebuie precizat că și peștii se dezvoltă în condiții optime. Apele stagnate formează la rândul lor un ecoșistem din care fac parte lacurile, gârlele, canalele împotmolite, acest șistem fiind caracterizat printr-o floră bogată, submersă și plutitoare. Aici pot fi menționate: brădișul (Myrlophyllum), cosorul (ceratophyllum), nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), ciulinul de baltă (Trapa nataus), limba broaștei (Alisma plantago), sageata apei (Sagittaria sagitifolia), plantele cu rădăcini și frunze plutitoare, care se găsesc la marginea lacurilor, lintișa (Lemna), peștișoara (Salvinia natans), rizacul (Stratiotes abides), limba apei (Potamogeton natanz), ciulinii de apă (Trapa natans), iarba broaștelor (Hydrocharis morșisrane) și mătasea broaștei (Spirogyra).

Suprafețele mlăștinoase și inundabile formează și acestea un ecoșistem distinct al stufurilor și plaurului, fiind sunt dominate de o vegetație predominant reprezentată prin din stuf (Phragmites communis), 80% și papură (Typha latifolia), rogoz (Carex dioica), feriga de apa (Nephrodium thelypteris), pipirig (Sairpus radicans), măcriș (Rumex hidrolapatum), "Nu mă uita" (Myosotis palustris), stânjenei galbeni (Iris prendocorus), izma broaștei (mentha aquatica), cucuta de apă (Cicuta virosa) și salcia cenușie (Salix cinerea).

Grindurile marine, cum ar fi Letea și Caraorman, au relieful nișipos sub formă de dune, aici dezvoltându-se păduri de stejar, alături de alte specii forestiere, ornamentate cu liane, conferind acestor zone un aspect subtropical. Flora specifică acestei zone cuprinde specii de arbori ca: stejarul (Quercus robus), salcia alba (Salix alba), frașinul (Fraxinus angustifolia), ulmul (Ulmus foliacea), plopul alb, cenușiu și tremurator (Plopulus alba, Populus canescens, Populus tremular), arbuști ca porumbarul (prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna), maceșul (Rosa canina), cătina albă (Hyppophae rhomnoides), cătina roșie (Tamarix gallica), vita sălbatică (Vitis șilvestris), iedera (Hedera helix), hameiul (Humulus lupulus), pădurile combinate de pe grinduri, toate acestea învelite în liane cu lungimi de peste 25 m (Periploca graeca).

Vegetația tufișurilor dezvoltate pe nișipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe țărmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafeței deltei și sunt dominate de Tamarix ramoșisșima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides. Pădurile de câmpuri marine Letea și Caraorman sunt șleauri de șilvostepa, numite local hasmace, cu stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Q. robur), frașin (Fraxinus angustifolia), plop tremurator (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea), și cu plantele agățătoare Periploca graeca, Vitis șilvestris, Hedra helix, reprezinta numai 0,8% din totalul suprafeței Deltei Dunării.

Plante carnivore din Delta Dunării. Otrățelul de baltă (Ulticularia Vulgaris) este una din cele două specii de plante carnivore din Delta Dunării. Această plantă nu este fixată de fundul apei ci pluteste, doar floarea galbenă se ridică deasupra luciului. Tulpina scufundată este deosebit de ramificată și poarta un număr mare de capcane de forma unui săculeț mic, plin cu aer, prevăzut cu un capac. Dacă un animal mic, insectă în special, se află în apropierea capacului, capacul se deschide brusc, aerul iese din sac și apa care intră absoarbe și prada. Capacul se închide rapid și victima va muri de foame după cel mult trei zile, apoi este digerată de plantă .Cu ajutorul capcanelor sale otrățelul de baltă poate să prindă până la o mie de astfel de viețuitoare pe zi, fiecare insectă fiind digerată în cca 20 de minute. Săculeții au însă și un alt rol. După ce planta și-a format fructul, căpăcelele capcanelor înțepenesc lăsând apa să pătrundă în înterior. Planta devine mai grea, se scufundă și astfel semințele vor ajunge la fundul apei unde vor putea să reziste în cursul iernii. Aldrovada, cea de-a doua plantă carnivoră, are frunzele așezate două cate două, ca paginile unei cărți. Marginile frunzelor sunt prevăzute cu spini, astfel că atunci când o insectă atinge perii senșibili de la suprafața frunzei, acestea se închid și prind victima ca într-o cușcă. Aceste specii de plante și-au dezvoltat capcane pentru că ele trăiesc în ape unde există perioade când concentrația de azot și fosfor este prea mică, astfel că ele își procură aceste elemente vitale din corpul prăzilor pe care le prind.

Printre plantele din apropierea Deltei Dunării care atrag atentia se numara și Noctiluca Miliaris. Pescarii din complexul Razim-Șinoe și cei din Sfântu Gheorghe spun că dacă în anumite perioade din an, te scalzi noaptea în unele zone din Marea Neagră sau din complexul Razelm, când ieși din apă corpul îți este fosforescent. Fenomenul este denumit ,,lumanarea de mare,,.

Fauna.

Fauna cuprinde animale terestre (iepure, lup, vulpe, cânele enot, mistreț), mamifere de apă (bizamul, vidra), păsări (280 specii, dintre care amintim speciile de pelicani, cormorani, egrete, gârlițe etc.) și o bogată faună acvatică cuprinzând pești comuni (somn, caras, știucă crap, plătică etc.) și sturioni (morun, păstruga, cegă, nisetru).

Datorită condițiilor prielnice create de varietatea mare de habitate terestre și acvatice, precum și proximitatea câtorva subzone ale regiunii faunistice palearctice (ex. mediteraneană, pontică, eur-așiatică), fauna Rezervatiei Biosferei “Delta Dunării” este reprezentată de 3.541 de specii (3061 nevertebrate și 480 vertebrate). În perioada inventarierii speciilor din Rezervația Biosferei “Delta Dunării” au fost descoperite și 2 specii noi pentru știință: Centaurea pontica, și Elymus pycnattum deltaicus.

Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici viețuiește 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice și de moluște gasteropode de Europa și tot aici își găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra și Felis șilvestris. Dintre mamiferele de uscat amintim: cerbul (Dama dama), căpriorul (Capreolus capreolus), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), dihorul pătat (Vormela peregusna), bursucul (Meles meles), vulpea, iepurele.

Speciile de mamifere de apă includ: bizamul (Ondrata zibethica), hermina (Mustela erminea/herminea), vidra, nurca, nevastuica, mistrețul, pișica salbatică și câinele enot, unele specii fiind foarte importante din punct de vedere cinegetic. Din punct de vedere faunistic și cinegetic, speciile de păsări, se împart in :

Specii sedentare – care trăiesc în delta toată viața lor, cum sunt: rața cap brun (Aythya ferina), vulturul codalb (Haliaentos albicilla), fazanul (Phașianus colchicus), guguștiucul (Streptopelia decaocto), ghionoaia neagră (Dendrocopus martius), cioara griva (Corvus cornix), coțofana (Picapica), ș.a.

Specii migratoare – oaspeți de vara – specii care vin și se reproduc în zona deltei pe timpul verii și migrează mai la sud în perioadele mai reci ale anului, cum e pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul creț (Pelecanus crispus), egreta mică (Egretta garzetta), egreta mare (Egretta alba), chira de baltă (Sterna hirundo), stracul galben (Ardeola ralloides), turturica (Streptopelia turtur), cucu (Cuculus canorus), uliul de trestie (Circus aeruginosus). Unele specii tind să devină sedentare, cum sunt: cormoranul mare (Phalocrocorax carbo, corcodelul mare (Podiceps cristatus), mierla (Turdus merula), rața roșie (Aythya nyroca) și altele.

Specii migratoare – oaspeți de iarna – specii originare din zonele nordice, care ierneaza în deltă: fundacul polar (Gavia artica), rața pitică (Anas crecca), șoimulețul de iarnă (Falco columbarius), huhurez coadă lungă (Stryx uralienșis), martinul trei degete (Rissa tridactila), pasărea omătului (Plectophenax nivealis).

Specii de pasaj – ce cuibăresc mai la nord de teritoriul țării noastre, trecând prin deltă primavara și toamna, ca de exemplu: rața fluierătoare (Anas penelope), cocorul (Grus grus), șitarul de pădure (Scolopax rusticola), sturzul viilor (Turdușiliacus), etc.

Specii accidentale sau de invazie – se referă la speciile care ajung în deltă accidental, fiind păsări ce provin din alte zone, ca de exemplu corcodelul urechiat (Podiceps auritus), fundacul glacial (Gavia immer), rața mandarin (Aix galericulata), rața neagră (Oedemia nigra), gâsca gulerată (Branta berniclea), etc. Iar speciile de invazie apar în perioade neregulate, fără un ciclu bine determinat și în diferite anotimpuri în funcție de specie cum sunt: găinușa de stepă (Syrohaptes paradoxus), mătăsarul (Bombicilla garrulus), ș.a.

Nevertebratele formează, de departe, cea mai mare parte din fauna Deltei Dunării cu peste 3.000 de

specii. Din acestea sunt 435 de specii de viermi și rotifere, 91 de specii de moluște, 115 specii de crustacee, 168 de specii de arahnide și 2.244 de specii de insecte. Până în prezent au fost descrise 37 de specii noi pentru știință, incluzând un vierme Proleptobchus deltaicus, 5 specii de arahnide, o specie de pește Knipowitschia cameliae și 30 de specii de insecte, printre care Isophya dobrogenșis, Diaulinopșis deltaicus și Homoporus deltaicus.

Insectele din Delta. Una din cele mai cunoscute unicate este Palyngenia longicauda, numele popular al ei fiind rusalia, pentru că apare de obicei în luna mai, de Rusalii. Trăiește circa o zi, timp în care zboară șii se împerechează deasupra luciului apelor mari curgătoare, unde își depune ouăle. Larva trăiește 3 – 4 ani, săpându-și galerii pe fundul argilos al albiei. Specia era deosebit de răspândită în urmă cu 40-50 ani pe tot traseul Dunării, fiind foarte bine cunoscută de catre localnici, mai ales de pescari. Aceștia colectau larvele, cunoscute sub denumirea de mitilic, cu un cilindru metalic special confecționat, direct de pe fundul Dunării, din zonele numai de ei știute, pentru a le foloși la pescuitul cegii, la pripoane. Specia s-a dovedit deosebit de senșibilă la poluarea apei, dispărând de mulți ani din râurile mari din interiorul țării, iar pe Dunăre, în ultimii 10 ani s-a mai semnalat doar sporadic, în exemplare izolate. Localnicii Deltei Dunării își amintesc de momentele apariției în trecutul nu prea îndepărtat, a numărului imens de insecte zburătoare, în fiecare an, când după reproducere, exemplarele moarte acopereau ca un covor, de la un capăt la celalalt, albia Dunării.

În 1961, în apropierea localității C.A. Rosetti, și patru ani mai târziu, pe Insula Popina, a fost semnalată pentru prima dată prezența speciei de arahnide cunoscută sub numele de vaduva neagră (black widow). Înțepătura acestui păianjen poate fi mortală daca nu este tratată. Printre păianjenii de dimenșiuni mari din Delta, cel mai mare poate atinge șase centimetri.

Fauna piscicolă din Delta Dunării are o varietate remarcabilă, cuprinzând 86 de specii incluse in 22

de familii. Majoritatea acestora sunt specii de apă dulce, dar sunt reprezentate și specii marine precum și specii eurihaline care trăiesc în Marea Neagră și pătrund în Deltă și in Dunăre în timpul sezonului de reproducere. Aproximativ o treime dintre specii au fost și sunt valorificate economic prin pescuitul comercial intensiv, inclusiv grupul de sturioni (specie prohibită pentru o perioadă de 10 ani, începand cu 2006) și scrumbia de Dunăre (Alosa pontica).

Somnul este socotit „crocodilul” apelor noastre. Este un răpitor temut, cu fălci puternice, gura mare,

dinți ascuțiți, întorși spre fundul gurii, ca să nu-i scape nimic. Vânează mai ales în timpul nopții. Lăcomia somnului este proverbială.

Morunul este gigantul peștilor din Marea Neagră și Marea Caspică. Pește marin migrator, ajunge in râuri și fluvii pentru a se reproduce, odată cu venirea primăverii. În Dunăre, ajunge deseori pană la Porțile de Fier.

Păstruga, pește migrator marin, pentru reproducere migrează în fluvii. Dintre toți sturionii, păstruga are talia cea mai zveltă și mai elegantă.

Nisetrul este un pește marin migrator care parcurge distanțe foarte lungi, pentru a se inmulți în fluvii.

Cega este sturionul adaptat exclusiv vieții de apă dulce. Se hrănește cu larve de insecte, precum și cu insecte adulte.

Crapul are corpul musculos, acoperit cu solzi mari. Se hrănește cu larve de insecte, scoici mici, icre de

broaște, melcișori și plante mărunte.

Linul este peștele bălților, al micilor bazine și al râurilor de șes cu apă liniștită, invadată de vegetație. Corpul său este înalt, acoperit cu o piele groasă, cu toate înotătoarele rotunjite.

Plătica este un pește întalnit în toate apele dulci ale Europei. Uneori, plătica ajunge la dimensiuni destul de mari: 50-60 cm și 8-10 kilograme.

Pe fundul apelor liniștite, trăiește roșioara. Are solzi mari, bine fixați, argintii pe spate, cu reflexe aurii pe laturi. Nu mănancă mult și, de obicei, consumă resturi, viermișori, larve de insecte. Interesant este că, in perioada reproducerii, femela depune icre ce se lipesc de vegetația acvatică.

Soră cu roșioara, babușca este un pește larg răspandit în bazinul dunărean. In apele unde trăiește, babușca preferă fundurile nișipoase, hrănindu-se cu alge și moluște.

Cleanul pare a fi frate bun cu păstrăvul când vine vorba de lăcomia sa la mancare: deseori se arcuiește după pradă, chiar și în afara apei. Hrana, după care inoată fără incetare, este variată – larve de insecte, resturi vegetale, viermi, pui de pește și icre. Acest pește, hrăpăreț cum nu e altul, este numit de pescari „hoața de știucă” sau „talharul bălților”.

Pește de pradă, știuca are toate însușirile corespunzătoare: trupul lung, puțin turtit lateral, care spintecă apa cu ușurință; dinți mari și puternici, încovoiați spre interior, pentru ca prada să nu poată scăpa. Proverbială pentru lăcomia sa, știuca inghite tot ce-i iese in cale: pești, șerpi, broaște, șoareci de apă, boboci de gască sau de rață.

In raurile de șes, in bălți și lacuri, bibanul este nelipșit. Fire lacomă, bibanul se aruncă și inghite orice pradă. Ajunge, de obicei, la o lungime de 20-35 cm, foarte rar la 50-60 cm.

Fauna amfibienilor și a reptilelor este bine reprezentată, cele mai multe din specii fiind protejate prin

lege. Amfibienii sunt reprezentați de 10 specii de broaște: broasca de lac mare (Rana ridibunda), buhaiul de baltă (Bombina bombina), brotăcelul (Hyla arborea), broasca de pămant brună (Pelobates fuscus), broasca râioasă brună (Bufo bufo), broasca râioasă verde (Bufo viridis), Broasca de pământ șiriaca (Pelobates syriacus balcanicus), Rana lessone și 2 specii de șopârle de apă, triton (Triturus dobrogicus, T.vulgaris). Reptilele sunt reprezentate de 11 specii incluzând țestudine, șoparle (Sauria) și șerpi (Serpentes).

Rezervatia Biosferei “Delta Dunării” ramane, insa cea mai renumită pentru fauna ornitologică, fiind

înregistrate în total 331 specii (în afara celor 520 de specii inventariate în toată Europa de Vest). Zona are o importanță universală pentru cuibăritul multor populații de păsări cum sunt pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul creț (Pelecanus crispus) și cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus). Se mai ăntalnesc aici colonii importante de starc lopătar (Platalea leucorodia) și cateva specii cuibăritoare de vultur codalb (Haliaeetus albicilla). Zona Deltei Dunării este un loc de popas major, atat de primavară cat și de toamnă, pentru câteva milioane de păsări, în special rațe, barza albă (Ciconia ciconia) și numeroase specii de păsări de pradă. In sezonul de iarnă, RBDD găzduiește grupuri mari de lebede și gaște, incluzând aproape întreaga populație de gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis).

Cele 331 specii de păsări includ: cea mai mare parte a populației Europene de pelican comun (Pelecanus onocrotalus) și pelican creț (Pelecanus crispus); 60 % din populația mondială de cormoran mic (Phalacrocorax pygmaeus); 50 % din populația mondială de gâscă cu gat roșu ( Branta ruficollis) (pe perioada iernii).

Coloniile de cuibărit. O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului formând colonii care sunt aglomerări de cuiburi pe spații, în general mici. Cauzele asocierii sunt legate de penuria suprafețelor de construcție a cuiburilor, precum și de avantajele oferite de prezența unui număr mare de păsări în apărarea cuiburilor cu ouă sau pui. Coloniile de cuibărit au reprezentat dintodeauna atracția deltei. Miile de cuiburi construite pe crengile zăvoaielor de salcie sau în stufării, zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de păsări care iși hrănesc puii, transformă coloniile de păsări intr-un rai nu numai al ormitologilor, dar și al oricărui iubitor al naturii. În Delta Dunării sunt mai multe tipuri de colonii : de stârci, lopătari, tigănuși și cormorani, de pelicani și cormorani, de pescăruși, de avoazete și ciocantorși, de chirighite, de chire. Colonia de pelicani din zona cu regim de protecție integrală Roșca-Buhaiova este cea mai mare din Europa și este un exemplu de colonie mixtă. Aici se asociază mai multe mii de perechi de pelican comun, cu zeci, pănă la sute de perechi de pelican cret și cormoran mare, într-un peisaj care amintește de Jurassic Park. Accesul în apropierea coloniilor este permis numai specialistilor, care au autorizații speciale obtinuțe de la ARBDD din Tulcea.

Mamiferele sunt reprezentate de 42 de specii incluzand specii de importanță conservativă europeană cum sunt vidra (Lutra lutra) și nurca europeană (Lutreola lutreola). Bizamul (Ondatra zibethicus) și mistrețul (Sus scrofa) ce au importanță economică pentru blană și respectiv, pentru vânătoare. Alți prădători sunt reprezentați de hermină (Mustela erminea), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), vulpea (Vulpes vulpes) și pișica sălbatică (Felis șilvestris). Prin Convenția de la Berna sunt protejate un mare număr de păsări (313 din totalul de 331 specii), urmând apoi un numar de 22 de specii de mamifere dintre care 7 specii sunt strict protejate, și de asemenea un număr de 24 de specii de pești din care 22 specii sunt protejate.

Rezervații naturale

Se poate ajunge la rezervațiile naturale străbătând canale înguste, trecând pe lângă plauri acoperiți cu stuf și pe langă păduri, prin locurile în care pelicanii și cormoranii se adună ca să prindă pește. Operatiunile de inventariere a speciilor de plante și animale din Delta Dunării efectuate sub conducerea Administratiei Rezervatiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD), au dus la identificarea a 5200 specii, ceea ce reprezintă o biodiverșitate remarcabila. Desigur, numărul total de specii este mai mare, cercetările viitoare urmând să-l precizeze. Printre cele 29 regiuni umede din jurul Mării Negre aflate în atenția forurilor mondiale pentru protecția naturii, Delta Dunării ocupa locul întai, nu numai ca suprafață, dar și ca biodiverșitate. Prezența unui numar atât de mare de specii se datorează atât mozaicului de biotopi care oferă cele mai diferite condiții, de la cele pur acvatice, la cele palustre, sărături, dune de nisip uscate, așezări omenești, cât și poziției geografice la interferența stepelor pontice, pădurilor central-europene, regiunilor balcano-moeșice și mediteraneene. Din punct de vedere ecologic Delta Dunării este o asociere de ecosisteme într-un sistem de rang superior care este biomul deltaic. Acesta este alcătuit din 27 ecosisteme strâns legate prin interconexiuni într-o structură care se schimbă continuu pe măsură ce delta evoluează. Dinamica foarte activă, caracteristică oricărui sistem teritorial tânăr, determină fragilitatea deosebită a biomului deltaic. Orice modificare apărută într-un loc se va propaga rapid pe spații largi dereglând întregul. Este vorba de o funcționare după principiul pânzei de păianjen: orice ruptură al unui nod al pânzei se va repercuta imediat asupra întregii pânze. De aceea protecția naturii deltei trebuie sa fie preocuparea principala a tuturor : populație locala, turiști, economiști, manageri, administrații de la diferite niveluri. Ecosistemele din Delta Dunării se grupează in 4 categorii: acvatice (11 ecoșisteme), palstre (4), terestre (5) și antropizate (7). Cel mai mic numar de ecosisteme se înregistrează pe spații întinse în stufăriile masive (2 – 3 ecosisteme), iar cel mai mare număr pe câmpurile marine Letea și Caraorman (16 ecoșisteme), ceea ce reprezintă o diversitate ecologică remarcabilă.

Cele mai cunoscute rezervații naturale sunt: Roșca-Buhaiova-Hrecisca-rezervație faunistică în depresiunea Matița, între grindurile Letea și Chilia, are o suprafața de 15.400 ha. Aici se cuibărește în fiecare primavară cea mai mare colonie de pelicani din Europa. Vegetația luxuriantă mai găzduiește și colonii de egrete, lopătari și stârci galbeni; Perișor-Zatoane-rezervație faunistică în estul depresiunii Dranov (în sudul localității Sf. Gheorghe). Pe o suprafață de 14.200 ha se cuibăresc cele mai numeroase lebede precum și pelicanul creț, cormoranul. Nucleul rezervației este format din lacurile Zătonul Mare și Zătonul Mic; Periteasca-Leahova- rezervație faunistică în complexul lagunar Razim-Sinoe (3.900 ha) unde se întâlnește cea mai populară regiune cu păsări de coastă. Cuprinde o serie de grinduri nisipoase și lacurile Leahova Mare și Mică, Periteasca, Pahane și Cosna; Pădurea Letea- rezervație forestieră pe grindul cu același nume (la 7 km sud de localitatea Periprava). Este caracterizată prin abundența plantelor agățatoare care se încolăcesc pe arbori, dând aspectul unei păduri tropicale. Dintre arborii întalniți aici amintim: stejari brumării, ulmi, plopi, sălcii;

I.Populația și așezările

AȘEZARILE OMENEȘTI DIN DELTA DUNĂRII

Omul a fost prezent in deltă încă din antichitate, după cum atestă mărturiile arheologice descoperite la Chilia Veche și pe câmpul Letea. Prima așezare permanentă populată mai ales cu păstori moldoveni a fost Satul Nou, amplasat în partea centrală a câmpului marin Letea.

Majoritatea satelor poartă nume rusești sau ucrainene. Pe harta Vidrașcu, din anul 1910, sunt 22 sate și orașul Sulina, ceea ce înseamnă că în 40 ani numărul așezărilor din interiorul deltei a crescut cu 8 sate, majoritatea rezultate din colonizarea sprijinită de Serviciul Pescariilor Statului sub conducerea lui Gr. Antipa, care a stabilit și un regulament al operațiunii de colonizare în deltă. În prezent, în interiorul deltei sunt 22 sate, majoritatea cu o populație de 100 – 250 locuitori.

Singurul oraș din deltă este Sulina, care în prezent are aproape 5000 locuitori. Istoria orașului Sulina, pe numele vechi Sollina, începe la gura brațului Sulina pe harta lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul în anul 950. Poziția gurii brațului Sulina la începutul mileniului al doilea era cu totul alta, iar evoluția ei a fost foarte activă în ultimile câteva sute de ani. Populația Deltei este grupată in 15 localități rurale și două orașe: Tulcea și Sulina.

Tulcea: poartă de intrare in Deltă, oraș cu puțin sub 100 000 de locuitori, construit pe locul așezarii geto-dace Aegyssus, datat acum 2 600 de ani, menționat cu actualul nume în 1595 pe harta lui Paolo Giorgici. Este un oraș cu funcție navală, industrială și turistică.

Sulina: cel mai estic oraș al țării, situat la gura brațului Sulina, orașul romanesc cu cea mai mică altitudine (3.5m), port de intrare a vaselor maritime pe Dunăre.

Mult timp presiunea umana asupra deltei a avut caracter conservativ datorită atat modului tradițional de utilizare a resurselor, cât și numarului redus de locuitori. Primul impact dur a avut loc la sfarșitul secolului trecut, când a fost amenajat pentru navigație canalul Sulina. Tăierea meandrelor și consolidarea malurilor a rupt unitatea deltei și a modificat regimul scurgerii. Al doilea impact dur a fost declanșat de Gr. Antipa la începutul secolului în vederea creșterii productivității pescariilor și s-a materializat prin tăierea a zeci de kilometri de canale pentru așigurarea circulației apelor între brațele Dunării și ghioluri. A treia intervenție de proporții s-a desfășurat în perioada 1970 și a avut ca scop exploatarea stufului. A patra etapă de artificializare a deltei a avut caracter agricol și s-a desfașurat în anii 1980. Atunci au fost îndiguite și desecate marile poldere Șireasa și Pardina, precum și alte 22 incinte cu suprafață totala de 53.505 Ha. Alte amenajari cu caracter piscicol sau silvic au impus construcția de noi diguri, astfel încât la sfarșitul anilor 80 suprafața totală îndiguită din interiorul deltei era de 103.385 Ha.

3.1. Vestigii istorice

ENISALA -(la 17 km de Jurilocva)- aici s-au găsit urmele unor așezări traco-getice (sec IX-VII i.Hr.

A fost ridicată de puterea imperială bizantină și de cea comercială genoveză la sfârșitul secolului al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea și ulterior inclusă în sistemul defensiv al Țării Românești, iar mai apoi fiind transformată în garnizoană a Imperiului Otoman. Abandonată de către turci, cetatea s-a ruinat în urmatoarele veacuri, dar este singura cetate medievală care a supraviețuit confruntărilor armate ruso-turce desfășurate pe teritoriul Dobrogei.

Parțial reconstruită și având un cochet drum de acces ce duce călătorul până la poarta de intrare, Enisala, singura cetate medievală din Dobrogea, este pregatită să își redobândească, de această dată in pace, gloria de odinioară.

Este situată în vecinatatea satului Enisala, pe un deal ce domină peisajul, la intersecția unor importante drumuri de apă și de uscat, fiind construită pe cel mai înalt promontoriu situat între lacurile Babadag și Razim. Denumirea cetății provine de la turcescul “yeni” (nou), respectiv regionalismul dobrogean “sale” (asezare, sat), adică așezare nouă. Se pare că turcii au preluat această denumire de la unitatea administrativă de lângă cetate, căreia i se spunea Vicus Novus (Satul Nou), apoi Novoe Selo. În același timp, cetatea este cunoscută si sub denumirile Heraclia sau Heracleea.

Cetatea Enisala a fost construită cu scop militar, defensiv și de supraveghere de la înălțime a drumurilor de pe uscat dar mai ales de pe apă, într-o perioadă în care gurile Cernet si Dunavăț nu erau înca blocate, iar actualul lac Razim era încă golf al Mării Negre. Cetatea a fost ridicată de puterea imperiala bizantină și de cea comercialș genovezș la sfârșitul secolului al XIII-lea și la începutul secolului al XIV-lea, secol în care a avut rol militar, politic, administrativ și mai puțin economic, făcând parte din lanțul de colonii genoveze care cuprindea orașele Chilia și Likostomion din Delta Dunării, Cetatea Albă de la gurile Nistrului, Caffa și Balaclava din sudul Crimeei.

FORTIFICAȚIA TROESMIS – (la 3 km de comuna Turcoaia)- cetate traco-getică menționată în sec. III i.Hr. cu ocazia conflictului militar dintre Lyșimach – Dromichete. În perioada romană a devenit un puternic centru militar, ridicată mai apoi la rangul de "municipium". Între sec I – sec.VII d.Hr. a fost unul dintre cele mai mari orașe din Dobrogea.

FORTĂREAȚA NOVIODUNUM, ISACCEA – cetate romano-bizantină cu nume celtic, construiă în 369 d.Hr. A avut un important rol strategic-comercial, fiind ridicată la rangul de "municipium"; Cetatea cunoaște o mare înflorire după cum indică edificiile și monumentele publice, băile.

FORTĂREAȚA ARRUBIUM, MACIN – castru roman, așezare cu nume celtic, atestată documentar în anul 100 d.Hr. (În doua diplome militare). A fost un important punct la granița imperiului în timpul stăpinirii romano-bizantine.

CETATEA DINOGETIA, GARVAN – numele ei a fost menționat pentru prima dată de către Ptolemeu în cunoscuta sa lucrare "Geographia" (sec. II d.Hr.). Inițial așezare geto-dacă și apoi romană, cetatea Dinogeția a fost ridicată în timpul împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.). Distrusă în 559 d.Hr. de un trib huno-bulgar, cetatea a fost reconsolidată și amplificată în sec. X-XII.

3.2. Edificii religioase

BAȘILICA, NICULIȚEL (la 15 km de Isaccea) -cea mai veche construcție cunoscută până în prezent în țara noastră, fiind unicat arhitectonic în Europa. Bașilica – cripta au fost construite în timpul împăratului Valens (dupa anul 370 d.Hr.)

MĂNĂSTIREA COCOȘ -(la 8 km – Isaccea și la 9 km nord-est – satul Nifon) – ridicată in 1835 în stil oriental (turcesc), dar cu puternice influențe din arhitectura românească. Deține un muzeu de artă medievală și moderă ce include și colecții de carte veche și icoane.

MĂNĂSTIREA CELIK – DERE (satul Telița, comuna Frecăței, la 22 km de Isaccea) construită între anii 1841-1844 de către călugării români și ruși. Păstrează o colecție de artă medievală. Lângă mănăstire poate fi vazută o raritate în peisajul romanesc: o moară de vânt.

MOSCHEEA LUI ALI-GAZA PASA, BABADAG – (la 35 km sud de Tulcea) – cel mai vechi monument de arhitectură musulmană din România (sec. xVII). Are un minaret ce măsoară 23 m în înălțime.

Capitolul IV. ELEMENTE DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR

4.1. Folclor in Delta Dunării.

Dansul Călușarilor vine din negurile timpului, fiind de origine precreștină. Dansul a fost legat ca origine și de străvechiul cult al Soarelui. Dansul Călușarilor se practică în sudul țării, dar și în Moldova de Rusalii. Cu toate că de Rusalii se sărbatorește Pogorarea Sfantului Duh, romanii i-au asociat acestei sărbători și semnificații magice. De Rusalii se sărbatorea în trecut Rozalia, sărbatoarea trandafirilor. Călușarii execută un ritual magic, care evoluează în jurul fructului de alun numit căluș. În dansul lor magic există un moment când unul dintre executanți este doborât la pământ cu steagul de alun. Cei care joacă sunt inițiați după un ritual secret, bine păstrat, pentru a fi demni de a juca acest dans. Călușarii se joacă în timpul Rusaliilor, când timp de două-trei săptămâni călușarii merg în sate pentru a-i vindeca pe cei bolnavi cu puterea pe care au dobândit-o. Prin acest dans se protejează oamenii, vitele și recoltele de forțele malefice. Rusaliile sunt un fel de iele care dansează, deosebit de frumos, noaptea, în cerc, în aer sau pe pământ. Dacă sunt vazute de un muritor sau acesta calcă pe locul în care au dansat (acolo unde iarba este arsă) se îmbolnăvește grav. Rusaliile pot lua mințile oamenilor, aceștia căzând într-un fel de transă care nu poate fi vindecată de medici, ci doar prin dansul călușarilor. Mai întâi se identifică spiritul bolii de către vătaful călușarilor. Apoi vătaful atinge cu steagul (care are la capăt o legatură de usturoi, una de pelin și un șnur roșu) pe unul din călușari. Călușarul atins cade la pămant, preluând astfel asupra lui răul care iese din cel bolnav.

Acest dans și-a pierdut în timp semnificația magică, devenind un dans care se caracterizează prin forță, agilitate, ritm. Un dans asemănător se joacă în sud-vestul Egiptului, de către locuitorii din oaza Kharga. Exista mici deosebiri de coregrafie și de costum; costumele dansatorilor egipteni nu sunt la fel de viu colorate.

Folclorul reflectă puternic evenimentele istorice, astfel cântecul țăranului român a fost oglinda sufletului, a vieții sale cu bucurii și tristeți. În doine el cantă pădurea, dorul, durerea, mila, nostalgia, speranța, decepția, dorința de libertate. Colindele sunt tot așa de vechi ca și doinele. Poartă cu ele increderea în fapte bune, în omenia și ospitalitatea românească. Folclorul dispune de o impresionantă mulțime de cântece, colinde, urări din care reiese filosofia populară asupra existentei. Ele au fost invațate și interpretate la sate cu o seriozitate și gravitate de ritual (sorcova, plugușorul, urările de "Anul Nou" și Crăciun) Colindele și toate tradițiile sărbatorilor, la fel ca și doinele și baladele iși au sursele de inspirație în viața omului de la sate trăit in mijlocul naturii, cu necazurile și bucuriile sale.

4.2. Etnografie in Delta Dunării.

Cel care înlesnește cunoașterea fenomenului etnografic este țăranul român, purtătorul de cultură și creatorul acesteia. El este purtătorul costumului popular, al datinilor și obiceiurilor, el făurește obiectele ce intră în rândul valorilor de creație populară. Gama aspectelor etnografice care ar trebui să rețină atenția turistului este vastă: de la structura vastă a așezării, tipul de gospodărie, detalii specifice de arhitectură la uneltele de muncă ale ocupațiilor caracteristice locului, la portul popular, obiceiuri și datini.

Adesea aceste valori etnografice prezintă interes tocmai pentru că pot fi cunoscute direct lângă sau de la realizatorii lor. Fiecare zonă etnografică are trăsăturile reprezentative din viață, cultură și civilizația localnicilor. De la Delta Dunării, de unde satele mai păstrează nu doar obiceiurile lipovenești de a găti borșul pescăresc și interesantele unelte și tehnici de pescuit; de la casele mici acoperite cu stuf până in Nordul Moldovei la cuptorul cu vatră din ograda țăranului sau la uneltele agrare și meșteșugărești de aici; de la pictura pe lemn, prelucrarea artistică a pieilor și jocul Călușarilor din Oltenia pană la casele cu cerdac și etaj ori la țârlele și stânele din Muntenia, poporul român își conservă limba și portul, destinele și traditiile sale. Portul popular românesc ornamentat prin țesătură, cusătură și coloritul, scoarțele cu trandafiri sau bujori realizate într-o cromatică pentru care numai sătenii dețin "secretul", dantelaria în lemn și glazura unui sortiment larg de produse de argilă, teatrul nescris, dansurile, poezia populară, dansurile, obiceiurile și datinile sunt mesagere pline de semnificații ale culturii traco-dacice și romane.

Caracterizare fizico-geomorfologică.

• Grindurile fluviatile s-au format deoparte și alta a brațelor cu apă curgătoare, sau a

fostelor brațe (Rusca, Păpădia, Șontea etc.). Au înălțimi de 2-5 m, mai late spre vârful Deltei

(2,5 km) și îngustate către mare. La ceataluri sau alte bifurcații ele se alătură și formează

câmpuri de grinduri. Grindul Stipoc, în aspectul său fluviatil, închidea inițial un liman comun

al râurilor Catlabug și Chitai (Ucraina); el a fost străpuns ulterior prin formarea brațului

Chilia.

• Grindurile maritime reprezintă un fost cordon litoral împărțit în sectoare, la care s-au

adăugat ulterior alte grinduri mai mici dispuse în evantaie. Sunt orientate perpendicular pe

grindurile fluviatile, reprezentând vechi linii de țărm. Principalele sectoare sau complexe de

grinduri marine sunt: Jibrieni (Ucraina), Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile, Crasnicol,

plus Sacalin. În fața complexului Razelm se extind cordoanele Perișor și Chituc. Direcția de

răsfirare a grindurilor indică uneori locurile unde se formau delte secundare și poziția gurii de

fluviu care le determina sensul dezvoltării. Înălțimea lor obișnuită este de până la 4 m,

rămânând multe suprafețe neinundate (spre mare inundațiile se ridică la numai 1-2,5 m).

Vântul formează pe ele dune din nișipurile uscate de deasupra, neafectate de pânza freatică,

înălțate până la 7-12 m. Uneori dunele au formă de barcane. Suprafața ocupată de grindurile

marine este de 270 km2

• Câmpurile și câmpiile sau depreșiunile sunt cele care se extind obișnuit între

grinduri. Totuși noțiunea de câmp semnifică mai ales grindurile foarte late sau complexele de

grinduri rezultate prin alipire. Câmpiile depreșionare, în sens strict, se umplu total cu apă în

timpul viiturilor, la ape medii se conturează în interiorul lor areale întinse lacustromlăștinoase,

iar la ape mici apa se restrânge în lacuri, bălți, japșe și zătoane.

In delta fluviatilă pot fi deosebite următoarele câmpuri mlăștinoase și câmpii:

– Pardina (o depreșiune între brațul Chilia și grindurile Stipoc-Chilia), care a fost

îndiguită și desecată, rămânând cu multe canale;

– Câmpul Șireasa (un câmp de grinduri șituat în cotul de la Ismail al brațului

Chilia, continuat către brațul Tulcea cu câmpul de grinduri Pătlăgeanca, iar spre est cu un

areal mlăștinos); Câmpia Șontea-Furtuna (la sud de grindul Stipoc și până la brațul

Sulina, iar în est ajunge la Mila 23, arealul fiind dominant mlăștinos);

– Câmpia Matița-Sahale (între Câmpul Chilia – la vest, grindul Letea la est, brațul

Chilia la nord și brațul Sulina-Dunărea Veche la sud; este unitatea cea mai extinsă, cea mai

adâncă, cu cea mai frumoasă asociere de lacuri și cu cele cinci sahale – brațe colmatate ale

Chiliei); Câmpul Rusca (cu grinduri fluviatile, între Sulina și Sf. Gheorghe, îndiguit și în

parte desecat);

– Câmpia Gorgova (mai la est de Rusca și până la grindul Caraorman, mlăștinoasă

și cu lacuri foarte mari); Câmpia Dranovului (la sud de brațul Sf. Gheorghe, nord de

Razelm și până la grindul Crasnicol, cu multe amenajări pentru piscicultură).

În delta maritimă se găsesc de asemenea, câmpuri de grinduri șimple sau asociate și

câmpii mlăștinoaso-lacustre. Între brațele Chilia și Sulina este Câmpul Letea (cu vârful la

localitatea Periprava pe Chilia și răsfirat spre S și SE, către golful Musura și brațul Sulina).

Între brațele Sulina și Sf. Gheorghe sunt trei unități: două câmpuri de grinduri, Caraorman și

Ivancea-Sărăturile și Câmpia Sulinei, o largă depreșiune ce reunește areale mlăștinoase și

lacuri ca Lumina, Roșu, Puiu ș.a. La sud de brațul Sf. Gheorghe, între grindurile Perișor (spre

mare) și Crasnicol, este Câmpia Zătoanelor, formată din fâșii înguste de grinduri despărțite

de fâșii mlăștinoase mici și alungite numite japșe (când sunt estompate; se usucă la ape mici și

nu au stuf), sau melea și zătoane (când sunt foarte alungite, au apă permanentă și stuf).

• Deltele secundare se găsesc numai pe brațul Chilia: cea actuală, în continuă

formare, este Delta Chiliei, la ieșirea în mare a apelor brațului respectiv. Altele două, mai

vechi, sunt la nord de Pardina (unde se află ostroavele Câșlița, Tătaru ș.a.) și a doua este

Periprava sau Delta Sahalelor (între Câmpul Chilia și linia grindurilor Jibrieni-Letea, cu

ostroavele Babina, Cernovca ș.a.).

• Insulă barieră și bară se formează la gura Sf. Gheorghe (insula Sacalin, un

cordon litoral segmentat) și la gura Sulinei (un mic grind submers, dragat des pentru a nu

împiedica navigația).

• Frontul deltei și prodelta, aparțin practic de litoral

Formarea și evoluția deltei reprezintă probleme abordate de mulți autori, adesea

sub formă de ipoteze. Un studiu mai recent, bazat pe foraje și datări de vârste absolute, deci

mai documentat paleogeografic, aparține lui N. Panin (1974, 1983).

Delta actuală a luat naștere numai în holocen, după terminarea glaciațiunii würmiene și

ridicarea nivelului Mării Negre în jurul celui actual, perioadă când au fost întrunite, pe acest

teritoriu, condiții specific deltaice. În una-două faze ale pleistocenului au mai putut exista

astfel de condiții, pentru același loc, dar mare parte din sedimentele acestor delte mai vechi au

fost erodate, mai ales în timpul regreșiunilor din glaciarul würm. Resturile lor sunt foșilizate

de sedimentele holocene. Forma actualei delte, ca și locul de structurare au fost impuse de

următoarele cauze:

– ridicarea postglaciară a nivelului Mării Negre până la – 8 + 4 m față de actual;

– conturarea celor două golfuri (Delta și Razelmul), între care primul ușor

subșident;

– localizarea gurii Dunării în arealul acestor golfuri;

– cantitatea mare de aluviuni adusă de fluviu;

– existența unui curent litoral impus de vânturile de NE, care aduce aluviuni

dinspre Nistru și Nipru;

– largă platformă continentală cu adâncimi foarte mici;

– existența unui relief predeltaic cu mulți martori de eroziune (inselberguri)

acoperiți cu loess, pe care s-a sprijinit formarea unor grinduri marine și chiar fluviatile

(Stipoc).

În formarea și evoluția deltei se conturează patru faze principale.

1) Relieful predeltaic, ca suport imediat al deltei, s-a realizat în glaciarul würm, când

nivelul mării a scăzut mult. Se apreciază că în würm III, acum circa 18.000-15.000 ani î.e.n.

nivelul era la – 100 – 130 m (regreșiunea neoeuxină). În aceste condiții platforma continentală

devenise o stepă rece, cu depuneri de loess, peste care Dunărea s-a adâncit și s-a alungit mult

către est. Dovadă stă loessul îngropat la – 6 – 8 m sub grindul Caraorman și în alte locuri, care

conține și faună de climat rece. Alungirea Dunării s-a făcut pe brațul Sf. Gheorghe

aproximativ către canionul Viteaz de pe fruntea platformei. Adâncirea Dunării în deltă s-a realizat conform scăderii nivelului de bază și a legii profilului de echilibru, ea reșimțindu-se

până în amonte de Giurgiu. Concomitent s-au adâncit și celelalte văi care debușau în Dunărea

de Jos sau în acest areal subșident și care reprezenta un loc de convergență: Ialpug, Catlabug,

Chitai, Cogâlnic. Relieful se transformase într-un fel de gruiuri ce se dirijau spre Sf.

Gheorghe (Dunărea de atunci), adesea fragmentate adânc și ele. Ca dovadă, holocenul, ce

mulează relieful predeltaic, are groșimi variabile, de la câțiva metri la circa 80 m.

2a) În holocen (în urmă cu 12.000 ani), când ghețarii se topesc, are loc transgreșiunea

generală postglaciară (faza Marea Neagră veche). Nivelul mării crește repede și apoi tot mai

lent și chiar cu oscilări. Actuala platformă continentală intră sub apă, țărmul înaintează spre

Dobrogea de azi și spre Deltă, valea adâncă a Dunării și celelalte văi din zonă sunt invadate

de apa mării, iar gurile lor transformate într-un fel de estuare. Începe apoi colmatarea

regreșivă și ridicarea albiilor, fenomene inverse decât în würm și al cărui „remuu” se șimte

până în Câmpia Română Centrală (bararea limanurilor Comana, Cătălui, Mostiștea, Snagov

etc.). Acum se declanșează formarea limanurilor. Podișul Bugeac-deltă și estul Câmpiei

Române se transformă în câmpie. Depunerile sub formă deltaică sau de con ale aluviunilor

dunărene s-au realizat deșigur pe tot drumul de retragere a gurii Sf. Gheorghe în lungul

platformei litorale. Ele au fost însă preluate de avansarea abraziunii marine.

Condiții de conturare a structurii Deltei actuale apar numai atunci când nivelul mării

atinsese – 10 – 6 m, adâncime la care se află loessul sub grindul Caraorman (care face parte

din primul cordon deltaic litoral). Cordonul litoral Letea-Caraorman (1 pe fig. 75) se

construiește acum 11.700 – 7500 ani (N. Panin, 1989) de către curentul litoral și reprezintă

elementul structural ce transformă estuarul în golf-liman, care apoi devine deltă fluviatilă.

Acest cordon s-a închegat din sectoare sprijinite pe insule ale reliefului predeltaic, care

proveneau din resturi ale unor inselberguri sau cumpene și gruiuri würmiene. Către peninsula

Dunavăț cordonul era întrerupt de șingura ieșire a Dunării în mare, brațul Sf. Gheorghe, care

construiește aici delta secundară Sf. Gheorghe I ( 2 pe fig. 75), între anii 8900-7200 înainte de

actual (N. Panin). Această deltă a avansat în ultimă fază până la grindul litoral Crasnicol și la

ramificațiile estice ale grindului Caraorman.În acest timp delta fluviatilă se colmatează numai

în jumătatea sa sudică, deoarece Dunărea construise în nord un lung grind fluviatil pe

aliniamentul Stipoc. Acest grind transformase în limanuri toate gurile văilor din Bugeac:

Ialpug, Catlabuc și Chitai (Cogâlnicul pare să fi fost inițial închis de un cordon litoral, după

care s-a format și grindul maritim Jibrieni). Grindul nordic fluviatil s-a sprijinit, în formarea

sa, pe pintenul Izmail (Ucraina), pe martorul de câmp Stipoc și pe sudul Câmpului Chilia. La

sudul grindului Stipoc apăruse al doilea braț dunărean, Sulina, care la început colmata

numaidelta fluviatilă, mergând către lacurile Matița.

2 b) În urmă cu 7200 (5200 î. Ch.) ani, în faza nivelului maxim marin, de circa + 4, +5 m

(transgreșiunea danquerquiană), din optimum climatic, între 5000-2500 î. e.n.),

brațul Sf. Gheorghe începe să se împotmolească, produce o deviere către sud și realizează o

deltă către Razelm, Delta Dranovul de Vest (4 pe fig. 75). Volumul principal de apă este de

acum preluat de Sulina, care depășește puțin cordonul litoral, începând să construiască Delta

Sulinei I (3 pe fig. 75). Concomitent, un mic cordon litoral închide Razelmul (prelungirea sud

3 pe fig. 75). Din această fază s-au păstrat și petice dintr-o terasă de 3-5 m, în fapt o luncă

înaltă, pe care s-au gășit dese urme neolitice și de bronz.a

3) Răcirea climei conduce la o regreșiune a mării, cunoscută sub numele de retragerea

phanagoriană (2000 î. e. n.), sau dacică, cu un minimum de – 2, – 4 m, spre anul zero. Timp

de 5200 de ani î.e.n. (până spre anul zero) Sulina a fost brațul principal și, spre sfârșit (anii

2000 – 0 î.e.n.), favorizată de regreșiunea amintită, realizează cea mai avansată deltă

marină,delta Sulinei alungită până la circa 15 km est față de gura actuală a brațului. În timpul

regreșiunii, pe locurile eliberate de mare se încheagă un sol care va fi ulterior foșilizat. Este

epoca culturilor antice (sclavagiste, tracică, elenă, romană, dacică).

4) Cea din urmă fază în formarea Deltei se plasează în ultimii 2000 de ani, când

începe o ușoară transgresiune. Aceasta are oscilări până pe la anii 1500 (+ 1 m între anii

0 – 1000 – transgreșiunea nimpheană, și – 1 m către anii 1500), după care nivelul crește cu

circa 2 mm/an (transgreșiunea valahă). Se colmatează brațul Sulina; începe abraziunea deltei

Sulina; se intenșifică aluvionarea în delta fluviatilă; se formează brațul Chilia peste limanele

nordice (traversând grindurile Stipoc, Chilia și Jibrieni) și construind, pe rând, trei delte

secundare: Pardina (8), delta Sahalelor (9) și delta Chilia Și brațul Sf. Gheorghe are un ușor

avans, trecând peste grindul Crasnicol și formând delta Sf. Gheorghe II (4 pe fig. 75); în sud

se închide lacul Șinoie, prin grindul Chituc, cu material ros de mare din delta Sulinei dar și

adus de Sf. Gheorghe.

Câteva modele anterioare de formare a Deltei. Până la realizarea unor foraje în

sedimentele Deltei (interpretate mai ales de N. Popp și N. Ionescu 1958, E. Liteanu și

colab. 1961, 1963, N. Panin 1983, 1989 ș.a.), au existat multe cercetări bazate pe observații

asupra morfo-hidrografiei actuale și interpretarea acestora în sens ipotetic-evolutiv. Ipotezele

sau modelele conturate aparțin în special următorilor autori:

Gh. Murgoci (1912), Gr. Antipa (1914)5, C. Brătescu (1923), G. Vâlsan (1934, 1935), H.

Slanar (1945), M. Pfannenstiel (1950), V. P. Zencovici (1956) completat de P. Coteț (1960), I.

C. Petrescu (1957), Banu A. și Rudescu L. (1957) ș.a.

• Gr. Antipa (1914) conșideră că delta s-a format mai întâi într-un liman închis de

un cordon litoral, care a fost străpuns pe rând de șase guri dunărene. Cordonul era

compus din grinduri individuale, care începeau de la gura Nistrului și țineau până la capul

Caliacra. Primul braț care străpunge cordonul a fost Sf. Gheorghe. El mai avea două ramuri

spre SE (Razelm), Dunavățul și Cernețul. Urmează Sulina și ultimul a fost Chilia. Cordonul

inițial era subțire; ulterior, vânturile de NE și valurile au realizat noi cordoane în evantai către

SE față de grindurile Letea și Caraorman. Acestea închideau mereu, în spatele lor, lagune

înguste și alungite, care apoi se colmatau. Acum s-a format și grindul Sărăturile și Perișor-

Chituc, delta avansând mereu în mare.

• C. Brătescu (1923) pornește de la un golf care se întindea și în estul Câmpiei

Române. Urmează o retragere a mării, perioadă în care se depune un strat de loess, îngropat

azi de exemplu sub brațul Sulina la 6-7 m. În acest loess s-au gășit foșile de mamut

(Rhinoceros antiquitatis) ș.a. Dunărea avea un șingur braț, Sf. Gheorghe, cu gura de vărsare

mult către est. Urmează o transgreșiune care transformă Delta într-un nou golf, în care

Dunărea depune aluviuni. Când gura Dunării ajunge, prin aluvionări progreșive, la gâtuirea de

la Isaccea începe istoria Deltei actuale. Factorii care au contribuit la geneza Deltei sunt:

curentul fluviatil și curentul maritim care crează grinduri (fluviatile și marine), apoi dunele,

insulele, bancurile de aluviuni etc. Rolul principal inițial a revenit brațului Sulina care a înaintat unghiular în mare, dar succeșiv, în patru linii. În urma începerii colmatării gurii

acestui braț, el staționează și curentul principal de apă și aluviuni trece pe Sf. Gheorghe și

mai recent pe Chilia. O dată cu ieșirea brațelor din golf în mare se creau și cordoanele fluviomarine

din sudul lor, ultimul format fiind Letea. Trecerea alternativă a curentului fluviatil de

pe un braț pe altul este ideea de bază în evoluția și avansarea Deltei de la vest către est.

• G. Vâlsan (1934, 1935) privește Delta într-un mod cu totul nou, ca o unitate care

este în regreșie datorită abraziunii. Delta maritimă s-a clădit independent de cea fluviatilă

pe o zonă de plaje și a fost inclusă deltei fluviatile ulterior, când brațele Dunării s-au intrus

aici, unde formează construcții fluviatile minime, ca delta Chiliei în formă de conopidă, bara

submersă de la Sulina și pâlnia brațului Sf. Gheorghe. Cordoanele maritime din nordul și

sudul Deltei se îndreptau convergent, sub formă de tombolo dublu, către Insula Șerpilor (fig.

76), între ele rămânând un cap triunghiular. Acest țărm-tombolo era foarte instabil, în spatele

grindurilor formându-se mereu lagune, dar și distrugându-se. Ca vârstă, primul cordon litoral

ar fi de la sfârșitul perioadei glaciare, căci în el s-au gășit Rhinoceros antiquitatis și

Elephasmeridionalis, iar celelalte suntpostglaciare.

· V. P. Zencovici (1956) pornește tot de la un golf, barat de grindurile litorale

Jibrieni, Letea, Caraorman, colmatat de Dunăre. Cu timpul, în limanul colmatat s-au fixat

trei brațe dunărene. Primul a fost Sf. Gheorghe la nord de gura căruia s-a format

cordonulCaraorman. După anastomozarea sa a urmat Sulina, avansând și mai repede și

impunând totodată formarea grindului litoral Letea spre nord, dar și Crasnicol către sud. S-a

revenit apoi la Sf. Gheorghe care a impus formarea cordonului Sărăturile. Ultimul a fost brațul

Chiliei, când grindurile Letea și Sărăturile încep să fie erodate, dar se crează delta Chiliei,

precum și grindul Jibrieni, iar țărmul de la sud de Sf. Gheorghe se stabilizează.

· C. Petrescu (1957) conșideră că în sudul fiecărei guri de vărsare a brațelor a

funcționat câte un centru de acțiune, care determina o rezultantă NV-SE a curentului fluviatil

(V-E) cu cel litoral (N-S) și chiar cu vânturile de NE. Inițial a fost numai brațul Sf. Gheorghe

axat pe falia Focșani-Galați-Tulcea-Mahmudia, care a impus grinduri către sud. Evoluția

deltei de la nord de falie s-a accentuat ulterior din cauza subșidenței de aici. Au apărut apoi și

celelalte brațe ale Dunării, la gura cărora s-a format câte un grind fluviatil în evantai (Letea,

Caraorman, Sărăturile), plus Jibrieni dependent de un braț mai nordic dispărut. Cordonul

Jibrieni-Caraorman, care a barat golful și l-a transformat în liman, s-a creat abia atunci când

transgreșiunea mării a pătruns printre cordoane (fluviatile ?) și a clădit țărmuri succeșive de

la est la vest, ultimul Jibrieni-Caraorman fiind în prelungirea țărmului Bugeacului. În prezent

delta se deplasează de la nord la sud, ca dovadă grindul Jibrieni nu mai este în deltă, iar

efectele acestora se șimt la sud de Sf. Gheorghe. Deltele secundare se realizează numai acolo

unde există adăpost (Bugeacul la nord de Chilia și grindul Sărăturile la nord de Sf. Gheorghe).

Majoritatea cercetătorilor pun accent pe rolul jucat de grindurile fluvio-maritime și

pe aportul pe care l-a avut în diferite faze fiecare din cele trei brațe dunărene. Evoluția deltei

rezultă din următoarele elemente: un golf cu aspect de estuar, plus unul mai sudic (Halmyris),

un cordon litoral care a închis golful și l-a transformat în liman și apoi în deltă fluviatilă,

brațe fluviatile care au străpuns cordonul și au impus noi grinduri marine șituate tot mai la est

de cordon.

Toți autorii admit o etapă predeltaică compusă dintr-o fază de uscat și una de golf.

În faza de uscat s-a depus loess, Dunărea curgea pe un șingur braț (Sf. Gheorghe) și

se alungea mult către est, împreună cu alte văi (Murgoci 1912, Brătescu 1922 ș.a.).

Plasarea în timp a acestui uscat diferă după autori. Unii admit un uscat din villafranchian

și până la sfârșitul glaciarului (Antipa 1912, Murgoci 1912, Vâlsan 1935, Pfannenstiel

Privire de șinteză asupra cunoașterii genezei și evoluției Deltei Dunării, Studii Geografice

asupra Dobrogei, Constanța (1968). 1950 ș.a.), iar alții plasează în acest timp și una sau două

transgreșiuni (Petrescu 1957, Liteanu 1961). E. Liteanu susține chiar că în würm

transgreșiunea a ajuns până la Brăila. Ceilalți autori constată o regreșiune în würm (- 80 m

Pfannenstiel 1950, – 46 m Petrescu, iar mai recent se susține – 130 m în würm III). Acum s-au

format văile submerse. În faza de golf apa mării ar fi ajuns până la Călărași (Murgoci 1912),

sau până la Brăila (Liteanu 1961). Dar trecerea de la golf la liman și deltă se face atunci când

nivelul mării era la minus 3-4 m. La această poziție se ajunge printr-o regreșiune de la un

nivel mai înalt, de circa + 4 m (Murgoci 1912, Antipa 1912, Brătescu 1922, Liteanu 1961

ș.a.), sau, după alții, prin transgreșiune (Vâlsan 1935, Pfannenstiel 1950, Fedorov 1956,

Petrescu 1957 ș.a.). De asemenea, se presupune că în cadrul golfului existau mai multe insule

și câteva peninsule (exemplu peninsula Chilia). Acestea vor juca un rol deosebit în fixarea

cordonului litoral care va bara golful și în dirijarea brațelor Dunării (Murgoci, 1912).

Etapa deltaică prezintă mai multe diferențieri conceptuale care se referă la:

vechimea deltei (2500 de ani la Murgoci, iar ceilalți o plasează începând cu holocenul

inferior – acum circa 12.000 ani), existența sau inexistența fazei intermediare de liman,

modul de formare al deltei fluviatile și al deltei maritime ș.a.

În ce privește delta fluviatilă, ea s-a format, după diferiții autori, în două moduri.

a) Mai întâi s-a realizat un liman barat de un cordon exclușiv maritim. Ideea îi aparține lui

Antipa (1912) preluată apoi de mulți alții. Dunărea a colmatat relativ rapid acest liman,

formând numeroase grinduri și o deltă de tip Misșisșippi, dar brațele principale erau cele

actuale. Se admite totuși că brațul Chilia era plasat la sud de grindul Stipoc și apoi s-a deplasat

spre nord, într-o zonă lacustră, facilitat și de o veche vale în care se colectau râurile-limane

din sudul Bugeacului (Murgoci, 1912). În ce privește lungimea cordonului litoral și numărul

gurilor care l-au străpuns există totuși deosebiri de vederi. Murgoci (1912) prelungește

grindul maritim inițial la sud de peninsula Dunavăț și admite șase guri dunărene, din care

trei se deschideau spre actualul Razelm. Tot el crede că brațele principale aveau inițial o zonă

de adunare a apelor la sud de peninsula Chilia-Caraorman unde veneau brațele Chilia, Șontea

și Sulina, motiv pentru care brațul Sf. Gheorghe a avansat mai repede în mare, dar și în

Razelm, mai ales prin brațul Dunavăt

b) Al doilea mod de formare a deltei fluviatile exclude faza de liman. C. Brătescu este cel

care conșideră că Dunărea a transformat golful în deltă fără a fi fost barat în prealabil. Cordonul litoral Jibrieni-Istria a început formarea sa pe sectoare și numai atunci când brațele Dunării avansaseră cu colmatarea până la acest aliniament. Ultimele sectoare de grinduri au fost Istria și Jibrieni-Vâlcov. În plus, nișipul cordoanelor ar fi fluviatil. Deci delta fluviatilă nu a fost barată, ci s-a autobarat în momentul când a intrat în contact cu aliniamentul curentului litoral. Acum delta a devenit de tip barat, ca cea a Nilului. Tot Brătescu accentuează dinamica alternativă a brațelor fluviatile prin anastomozarea celui mai avansat și trecerea întâietății pe

un braț alăturat care va avansa și mai mult, după care începe să se împotmolească.

Delta maritimă se compune din grinduri foste sau actuale litorale, perpendiculare pe

cele fluviatile, dar ele însele au orientări diferite: cordonul principal (Jibrieni-Caraorman) se

dirijează aproape nord-sud, evantaiele sudice ale grindurilor Letea și Caraorman spre sud-est,

iar celelalte (Ivancea-Sărăturile, Crasnicol-Perișor și chiar Chituc) către sud-vest (aproape

perpendiculare pe primele). De aici și interpretări diferite. a) Delta maritimă ar fi o formă de

avansare în mare, concepție susținută de aproape toți cercetătorii. Dar mecanismul formării

diferitelor grupuri de grinduri și originea nișipurilor prezintă variante. După Antipa, ca și

după Brătescu, Zencovici, Petrescu ș.a., grindurile se formau în fața fiecărei guri de vărsare a

Dunării, la întretăierea cu curentul litoral și închizând mereu în spate lagune. Totuși, varianta

Zencovici conșideră că grindurile se formau numai la nord de gura brațului (unde curentul

litoral își încetinea mersul și se descărca de nișip), iar Petrescu le admite ca realizându-se spre

sud. Brătescu socotește nișipul grindurilor aproape exclușiv fluviatil, iar evantaiele se

dispersează pornind de la un punct staționar ca cel de la Periprava sau Ivancea (pe Chilia și Sf.

Gheorghe). Între cele două puncte avansa brațul Sulina care trăgea după șine și evantaiele

grindurilor, spre est. În general, aceste concepții admit că delta maritimă este mai nouă ca cea

fluviatilă

b) Delta maritimă ca formă de regreșiune are ca autor pe G. Vâlsan. El presupune un

șistem de lagune formate pe o plajă când Dunărea nu exista sau era un șingur braț la „liziera

Dobrogei”. Șistemul de lagune și-a fixat baza pe cordonul marin Jibrieni-Istria, care închidea

golful. De la acest cordon s-au dezvoltat apoi cordoane în unghi, care creșteau pe șistemul

celor de la Cape Kenedy. Prin vârful acestor cordoane se fixase o scurgere de apă deversată

din laguna de tip golf. Ultimele cordoane au ajuns cu vârful până la insula Șerpilor, formând

un tombolo dublu. Fenomenul se petrecea când nivelul mării era la minus 4 m. Transgreșiunea

ulterioară a afectat estul acestei delte lagunare, iar procesul de abraziune a impus o continuă

regreșiune, activă și azi. Numai ulterior formării deltei maritime, delta fluviatilă ar fi atins

cordonul litoral, l-a străpuns prin brațele Dunării și a alipit la șine delta maritimă. Așadar,

după toți autorii amintiți, etapele de formare a deltei actuale ar fi: liman, deltă de tip

Misșisșipi, deltă barată (de cordonul litoral) și delta fluvio-maritimă.

Forța de muncă în Delta Dunării

Localitățile din Biosfera Deltei Dunării sunt concentrate în cea mai mare parte în lungul brațelor Dunării și ocupă suprafețe reduse de teren din cauza suprafețelor mici de terenuri neinundabile existente.

Populația activă din rezervație reprezintă 35,3% din total, având un grad de ocupare de aproximativ 81.4% repartizat diferențiat pe activități:

pescuit și piscicultură (15,3%)

agricultură și șilvicultură (29%)

industrie, construcții, comerț, prestări servicii (15,7%)

turism, transporturi, comunicații (15,4%)

sănătate (1,9%)

învățământ, educație, cultură (5,7%)

administrație publică (13,5%)

alte activități (3,6%).

Rata șomajului este de 18,6% și este neuniform distribuită în localitățile rezervației.

Din cele mai vechi timpuri, pescuitul a constituit principala ocupație a locuitorilor din Delta Dunării. Deși în ultimul timp resursa piscicolă a cunoscut un anumit regres, pescuitul reprezintă în continuare principala preocupare, cu precădere în localități cum sunt Crișan, Mila 23, Gorgova și Sfântu Gheorghe.

Cea de-a doua ocupație principală a locuitorilor Deltei o constituie creșterea animalelor, care dintr-o activitate inițial temporară (transhumanța), a devenit o preocupare permanentă la sfârșitul secolului XIX. Localități cu tradiție în creșterea animalelor sunt: Letea, Periprava, C.A.Rosetti, Sfiștofca și Caraorman.

2.3.2. Contextul economic

Zona economică acoperă o suprafață totală de 306.100 ha (52,8% din suprafața rezervației) și cuprinde terenuri în regim liber de inundație, terenuri îndiguite pentru foloșință agricolă, piscicolă și șilvică și terenurile pe care sunt amplasate așezările umane.

Activitățile economice cele mai importante desfășurate în această zonă includ exploatarea durabilă a fondului piscicol și exploatarea terenurilor agricole, acestea însumând peste 63.770 ha. În cea mai mare parte, acestea sunt ocupate de terenuri arabile (67,61%) și de pajiști naturale (32,04%)

Prin practicarea turismului, valorile naturale și culturale ale Deltei Dunării constituie resurse valorificabile. Delta Dunării, însă, nu este valorificată din punct de vedere turistic la adevăratul potențial. Din datele prezentate în Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal Delta Dunării, la nivelul anului 2007 s-a înregistrat un număr de 73.767 de turiști, însumând 1,06% din totalul pe țară. Deși numărul turiștilor a crescut față de anii anteriori, gradul de ocupare a structurilor de cazare este cu 10 procente mai mic decât media pe țară. Analizele realizate au identificat faptul că, deși întreg teritoriul prezintă un potențial turistic deosebit, probleme legate de infrastructura specific turistică și infrastructura tehnică împiedică o valorificare corectă a patrimoniului natural și cultural.

2.3.2.1 Agricultură și pescuit

Terenurile agricole însumează o suprafață care reprezintă 11,6% din teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării, fiind preponderent concentrate, în proporție de aproximativ 68%, în delta fluvială, mai evoluată sub aspect morfologic și pedologic.

Din suprafața de teren agricol, peste 54% se află în incintele agricole îndiguite și desecate, iar restul pe Câmpul Chiliei, grindurile marine, cele de mal ale brațelor principale și grindurile fluvio-marine. În structura de foloșință a terenului agricol, cea mai mare pondere revine terenului arabil (67,61%), urmat de pajiștile naturale (32,04%). Viile și livezile ocupă suprafețe neînsemnate (0,34%), acestea fiind șituate, de regulă, în vatra satelor, pe loturile private ale locuitorilor. În privința structurii culturilor agricole, se constată ponderea cerealelor păioase, a porumbului și a florii-soarelui – 75,02%, celelalte culturi (inul pentru ulei, legumele și furajele de pe ogor propriu) ocupând 24,97% din suprafață. Se mai cultivă pepeni și plante de nutreț.

Terenurile agricole aflate pe grindurile marine, grindurile de mal și șesul deltaic în regim liber de inundare sunt ocupate cu pășuni și mici suprafețe arabile, exploatate tradițional de populația locală, majoritatea fiind crescători de animale și mici producători de cereale, legume și furaje.

Un număr de 10 operatori economici practică agricultură ecologică în Delta Dunării:

producție vegetală: 6 operatori pe o suprafață totală de 3108 ha;

producția animală: 4 operatori cu 245 familii de albine;

În Delta Dunării sunt înregistrate efective de peste 15600 bovine, 110000 capete ovine, 7151 caprine, 4517 porcine, 83600 capete păsări, 5080 familii albine.

Agricultura tradițională a fost practicată în zonele cu suprafețe mari de teren arabil: Chilia, Pardina, Plaur, Sălceni, Ceatalchioi și Pătlăgeanca, formate din soluri aluvionare de pe grindurile fluviatile cu risc mic de inundare. Din cauza solurilor sărace (nișipoase), agricultura a cunoscut o mai mică dezvoltare pe grindurile marine Letea și Caraorman.

Pescuitul a constituit și constituie cea mai reprezentativă activitate economică în Delta Dunării, având în vedere structura acesteia, aproximativ 85% de terenuri inundabile.

2.3.2.2 Industrie

Majoritatea unităților industriale sunt concentrate în localitățile urbane din zona limitrofă a deltei propriu-zise. Astfel industria se dezvoltă pe baza exploatării și valorificării resurselor naturale, în primul rând a resurselor piscicole, agricole (legumicole, cerealiere, animaliere etc.), stuficole.

Între resursele specifice, peștele și stuful prezintă cea mai mare însemnătate, atât pe plan local pentru economia arealului deltaic, cât și în funcționarea unor ramuri industriale de interes național. Acestor resurse li se alătură, în proporții mai mici, lemnul de esențe moi (salcie și plop), resurse agricole, vânatul, precum și particularitățile peisagistice ca mijloc de punere în valoare prin turism. Amplasarea unităților cu activitate industrială este strâns legată și condiționată de existența resurselor de sol și subsol ce constituie materia primă pentru ramurile industriale respective, ca și de căile de transport (fluviale, maritime, terestre), de potențialul uman al regiunii, gradul de urbanizare și, de tradiția meșteșugărească. În perimetrul RBDD funcționează câteva unități economice ce reprezintă industria alimentară: puncte de colectare pește, centre de panificație la Crișan și Sulina.

2.3.2.3 Transport

Statutul de rezervație naturală și preponderența mediului acvatic conferă o specificitate deosebită facilităților de transport în zona Delta Dunării, legătura cu și între localitățile Deltei Dunării fiind poșibilă numai pe căile navigabile interioare.

Serviciul public de transport pe căile navigabile interioare cuprinde transportul de persoane și mărfuri de strictă neceșitate între localitățile din Delta Dunării și municipiul Tulcea și este subvenționat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Transportul public de persoane și mărfuri între Tulcea și localitățile din Delta – Dunării este organizat și așigurat prin curse regulate de nave de pasageri pe următoarele rute:

Tulcea – Ceatalchioi – Plaur – Pardina – Tatanir – Chilia Veche și retur

Tulcea – Partizani – Maliuc – Gorgova – Crișan – Sulina și retur.

Tulcea – Bălțenii de Jos – Mahmudia – Sfântu Gheorghe și retur.

Crișan – Mila 23 și retur

Crișan – Caraorman și retur.

Un element important sub aspect economic îl constituie transportul, în timpul sezonului de vară, a unui număr important de turiști, constatându-se în ultimii ani o revigorare a turismului cu nave fluviale.

Supravegherea navigației și controlul traficului în apele naționale navigabile și în porturi se exercită de Autoritatea Navală Română, autoritate centrală de specialitate din subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.

Reglementările, supravegherea și controlul navigației în apele naționale, altele decât cele navigabile, sunt de competența Administrației Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și a Conșiliului Județean Tulcea, pe teritoriul cărora se află aceste ape.

Reglementările întocmite de către Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și de Conșiliul Județean Tulcea se aprobă de către Guvernul României.

Activitatea de supraveghere și control se organizează de Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și de Conșiliul Județean Tulcea, cu avizul Autorității Navale Române.

Județul Tulcea este străbătut de o rețea totală de drumuri publice de 1.318 km, repartizată astfel :

drumuri naționale 327 km, dintre care 153 km reprezintă drumul european DE 87;

drumuri județene 480 km;

drumuri comunale 511 km.

accesul rutier spre Delta Dunării se așigură pe trei drumuri naționale, două drumuri județene și două drumuri comunale.

În perimetrul județului există aeroportul „Delta Dunării”, situat la 14 km de municipiul Tulcea.

Transportul pe calea ferată se efectuează cu dificultate și întârzieri , linia de cale ferată 812 Medgidia – Tulcea neceșitând lucrări de modernizare, în vederea sporirii tonajului maxim și ridicării vitezelor de circulație, precum și electrificarea liniei cu adaptarea corespunzătoare a instalațiilor aferente de echipare.

.

2.3.2.4. Turism

Statutul Deltei Dunării de arie protejată a determinat un proces de reorganizare a turismului ce se desfășoară pe acest teritoriu, în contextul valorificării durabile a resurselor naturale și în special a resursei peisagistice cu impact minim asupra integrității ecosistemelor naturale.

Componentele principale ale peisajului din Delta Dunării sunt cele aproape 400 de lacuri de diferite mărimi, stufărișurile, pădurile de stejar și frașin, dunele de nișip, plajele de pe litoralul marin deltaic, toate acestea conferă o diverșitate și varietate spațială deosebită.

Totodată, așezările umane, prin unicitatea lor, precum și arhitectura specifică reprezintă atracții turistice deosebite.

Diverșitatea acestor resurse face poșibilă practicarea, în perimetrul Rezervației Biosferei Delta Dunării, a turismului, în diferitele sale forme:

Turism pentru odihnă și recreare, practicat prin intermediul companiilor de turism, în hotelurile de pe teritoriul rezervației sau hoteluri plutitoare, combinând excurșiile pe canale și lacuri pitorești cu băile de soare și apa marină pe plajele șituate de-a lungul coastei Mării Negre;

Turism de cunoaștere (itinerant), practicat fie individual, fie prin intermediul excurșiilor organizate, potrivit pentru grupurile mai mici de vizitatori care au ocazia sa exploreze varietatea peisajului sălbatic, combinând plimbările cu bărci propulsate manual pe canale pitorești cu drumeții de-a lungul canalelor sau pe grindurile fluviale și marine, etc.

Turism specializat (științific) pentru ornitologi, specialiști, cercetători, studenți;

Programe speciale de tineret, pentru cunoașterea, înțelegerea și prețuirea naturii;

Ecoturismul, cu rol în promovarea utilizării durabile a biodiverșității, prin generarea de venituri, locuri de muncă și oportunități de afaceri, cu distribuția echitabilă a beneficiilor rezultate către populație și comunitatea locală;

Turism rural (în cadrul căruia turiștii sunt găzduiți și ghidați de localnici), are tradiție în Rezervația Biosferei Deltei Dunării, multe familii de localnici găzduind și însoțind vizitatorii în Delta Dunării. Acest tip de turism reprezintă un important potențial pentru îmbunătățirea veniturilor populației locale.

Turism pentru practicarea sporturilor nautice, foto, safari.

Turism pentru practicarea pescuitului sportiv, foarte apreciat de vizitatorii de toate vârstele, în orice sezon, pentru orice specie de pește, și vânătoare sportivă.

2.4. Riscuri și vulnerabilități

Dintr-o primă analiză a șituației economico-sociale din zona Deltei Dunării, se pot identifica o serie de puncte vulnerabile, care constituie, sau pot deveni, amenințări.

Astfel, pentru mediul social se evidențiază următoarele:

condițiile de mediu favorizează răspândirea zoonozelor precum și emergența unor boli infecțioase cu potențial sever de sănătate publică, Delta Dunării fiind o zonă endemică pentru holeră și gripă aviară;

starea actuală a șistemului sanitar face impoșibilă intervenția promptă în cazul apariției de epidemii;

aprovizionarea cu apă potabilă precum și lipsa canalizării pentru apele menajere reprezintă probleme cu impact asupra morbidității și mortalității prin boli specifice;

poșibilitățile de acces la serviciile medicale, pentru populația expusă la factori de risc, sunt limitate, având un impact important pe sănătate;

lipsa infrastructurii și dotărilor pentru furnizarea de servicii medicale de calitate;

deficit de personal medical cu studii superioare și medii;

lipsa infrastructurii școlare, preșcolarii și elevii din învățământul primar fiind netransportabili/foarte greu transportabili, mai ales în condiții climaterice nefavorabile.

infrastructură precară pentru depozitarea deșeurilor;

probleme de acceșibilitate, determinate de nefuncționarea aeroportului din Tulcea la capacitatea necesară, precum și de lipsa unui pod peste Dunăre în zona Brăila-Galați, care să faciliteze legătura zonei cu centrul și nord-estul, implicit conectarea la axele de dezvoltare.

Activitățile curente din porturi au un impact negativ asupra mediului, condițiile existente fiind insuficiente în raport cu cerințele minime pe care România și le-a asumat prin convențiile internaționale și prin legislația europeană transpusă în legislația națională:

operarea inadecvată a mărfurilor pulverulente în vrac: operatorii de mărfuri vrac utilizează tehnologii inadecvate de operare, ceea ce conduce la poluarea directă a aerului mediului înconjurător, datorită disperșiei pulberilor, și indirect la poluarea apei. Mărfurile vrac depozitate pe cheu și platforme sunt antrenate de vânt și apele pluviale în bazinul portuar conducând la poluarea apei și a sedimentelor. Acest fenomen este predominat în zonele în care se operează cereale, minereu, cocs, bauxită, fosfați, îngrășăminte, uree;

activitatea de reparații nave, executată în șantierul naval și docurile plutitoare de reparații reprezintă o sursa importantă de poluare a apei și sedimentelor, cu reziduuri petroliere, rugină, metale grele, compuși toxici;

deversări necontrolate de reziduuri petroliere și gunoi de la nave;

poluarea aerului cu noxe provenite de la navele care tranzitează cât și de la navele operative;

tratarea inadecvată a reziduurilor petroliere și apelor de spălare provenite de la tancurile petroliere, a apelor de balast de la tancurile de transport substanțe chimice lichide, a apelor tehnologice și de platformă din terminalul petrolier; după îndepărtarea și recuperarea produsului petrolier, apa este deversată în bazinul portuar fără o tratare prealabilă.

Alte amenințări pentru protecția ecoșistemului:

lipsa lucrărilor de protecție împotriva inundațiilor;

depunerile de aluviuni;

poluarea apei și a aerului cu noxele emanate ca urmare a transportului cu ambarcațiuni cu motoare de mare viteză;

poluarea sonoră produsă de zgomotul motoarelor;

realizarea unor activități neadaptate condițiilor specifice zonelor de deltă: amenajarea de mari incinte agricole, amenajări șilvice cu specii neadecvate zonei;

supradimenșionarea exploatărilor specifice Deltei (agricole și piscicole) sau de exploatarea stufului.

Riscurile aferente mediului economic:

proliferarea fenomenului de braconaj piscicol;

fragmentarea și utilizarea necorespunzătoare a terenurilor agricole;

dotări turistice insuficiente;

tehnică agricolă învechită;

suprafață irigată redusă;

nivel redus de accesare a fondurilor destinate susținerii agriculturii;

exploatațiile zootehnice sunt de dimenșiuni mici;

lipsa de pregătire profeșională a celor care cultivă pământul;

emigrația populației și îmbătrânirea forței de munca;

slaba reprezentare a asociațiilor de producători.

STURIONII

Sturionii sunt unii dintre cei mai valoroși pești din Dunărea Inferioară. Până în secolul al XIX- lea aceștia migrau în sus pe Dunăre până în Germania și, pentru multe comunități de pescari, reprezentau o sursă importantă de venit. Sturionii au fost multă vreme extrem de importanți pentru economia României și cea a Bulgariei, așa că scăderea populațiilor de sturioni din ultimele decenii a devenit o preocupare nu doar pentru pescarii comerciali și oamenii de știință, cât și pentru Stat și

agențiile sale.

În lume există 27 de specii ale ordinului sturionilor (Acipenseriformes) , toate fiind întâlnite în emisfera nordică. Acești pești trăiesc în râuri, lacuri și apele de coastă din Europa, Asia și America.

Dunărea Inferioară și Marea Neagră sunt printre ultimele zone naturale de reproducere rămase la nivel mondial. Cum România și Bulgaria împart cea mai mare parte a Dunării Inferioare, aceste două țări se confruntă cu o mare responsabilitate pentru conservarea sturionilor. În urmă cu un secol, șase specii de sturioni erau native Dunării: morunul (Huso huso), păstruga (Acipenser stellatus), nisetrul (A. gueldenstaedtii), cega (A. ruthenus), șipul (A. sturio) și viza (A. nudiventris).

Cinci dintre acestea sunt clasificate de către IUCN ca fiind pe cale de dispariție – șipul fiind considerat deja extinct în Dunăre, iar viza fiind extrem de rară. Cega a fost evaluată ca fiind vulnerabilă.

Pescuitul excesiv – odată legal și în prezent ilegal – precum și comerțul nesustenabil cu caviar provenit de la sturionii sălbatici au fost identificate ca fiind principala amenințare la adresa sturionilor din Dunăre. Principalul factor responsabil pentru pescuitul excesiv este valoarea economică extrem de ridicată a caviarului. Există o piață neagră înfloritoare în toată regiunea1, iar caviar ilegal provenit din Bulgaria și România a fost găsit în unele state membre ale UE.

Extras din Ordin nr. 189 din 09 martie 20099(ordin privind prohibitia pescuitului) :

 f) cursul vechi al bratului Sfantu Gheorghe din zonele rectificate, in tot timpul anului, cu exceptia pescuitului recreativsportiv, care se va desfasura in afara perioadei de prohibitie, cu eliberarea imediata in mediul acvatic natural a pestelui si a altor vietuitoare acvatice capturate; 

   g) pe bratul Sfantu Gheorghe, incepand cu data intrarii in vigoare a prezentului ordin pana la data de 15 mai inclusiv, cu exceptia capturarii de reproducatori de sturioni in stare vie, in zona km 22-25;

Principalele cauze pentru care sunt vânațti sturionii în România, dar și în alte țări sunt :

1. Sturionii sunt printre cei mai valoroși pești din bazinul inferior al Dunării, dar după multe decenii de supraexploatare, în ciuda măsurilor de protecție, aceștia cad în continuare pradă braconierilor.

2. Migrația de reproducere este vitală pentru sturioni, dar barajele îi împiedică să ajungă la locurile de reproducere.

3. Sturionii sunt sensibili la schimbările habitatului, iar distrugerea acestora poate afecta reproducerea și hrănirea.

Situația acuală a sturionilor din Delta Dunării

În Bulgaria, capturile totale anuale au scăzut de la 63,5 tone în anii 1940 la 25,3 tone în perioada 1995-2004. În România – Delta Dunării fiind un punct-cheie pentru pescuit – capturile anuale au scăzut de la aproximativ 1144 tone în anii 1940 la mai puțin de 8 tone în anul 1995. Cu toate că pescuitul sturionilor este în prezent ilegal, braconajul este foarte răspândit. Acest lucru a fost demonstrat în anul 2012 în cadrul unui prim studiu de piață al WWF în cele două țări. Conform acestuia, în ciuda protecției legale sub forma interdicției de pescuit, caviar ilegal provenit de la sturioni sălbatici a putut fi cumpărat în România de către echipa de teren în repetate rânduri, în timp ce în Bulgaria acesta a fost doar oferit spre vânzare fără finalizarea tranzacției. În plus, un studiu al confiscărilor din perioada 2000-2009 a arătat că România și Bulgaria nu au raportat cazuri de comerț ilegal cu caviar, dar au existat 14 cazuri în care cele două state erau implicate, raportate de alte state membre le UE (Austria, Franța,Germania, Ungaria.

Sturionii sunt comercializați pentru caviarul foarte valoros, precum și pentru carne. De asemenea, există un comerț cu ouă fertilizate precum și cu puieți pentru fermele piscicole. Cega este vândută ca juvenil pentru bazine precum și în scopuri ornamentale. Numărul de ferme de sturioni prezintă cea mai rapidă creștere din sectorul acvaculturii la nivel regional. Dacă această industrie va opera în conformitate cu cerințele de conservare a naturii, atunci efectul asupra comunităților locale și pentru sturionii sălbatici ar putea fi pozitiv. Altfel, companiile angajate în creșterea sturionilor devin un potențial pericol pentru cei aflați în sălbăticie deoarece li se permite extragerea unui anumit număr de exemplare pentru reproducere artificială, indivizi care, dacă nu sunt redați mediului natural așa cum prevede legislația, devin pierderi pentru specie.

CERINȚELE NECESARE PROIECTĂRII UNEI CRESCĂTORII DE PEȘTI

Atunci când se proiectează o crescătorie pentru pești, este necesară folosirea unor reproducători captivi, controlul atent al ciclului de reproducere astfel încât să poată fi prelungită perioada de reproducere. În vederea proiectării unei crescătorii este necesar un cumul de informații asupra proceselor biotehnologice, precum și protocoale de testare a puieților. Acestea includ:

achiziționarea de pești reproducători

transportul si descărcarea acestora

exploatarea depunerilor de icre , inclusiv pe termn lung

stimularea hormonala a reproducătorilor si producției de gameți

fertilizarea ouălor și dezlipirea acestora

incubarea ouălor

creșterea larvelor în incubatoare

creșterea de puiet în iazurile de îngrășare

descărcarea apelor din iazuri

numararea puieților si eliberarea lor in sălbăticie

cultură de hrană vie pentru pești

A.Unitate de creștere a zooplanctonului, B.Unitate de creștere a larvelor, C.Unitate pentru adăpostirea reproducătorilor, D. Unitate pentru înțărcare

Scheme moderne de crescătorii

Scăderea tot mai accentuată a reproducătorilor în sălbăticie este un considerent important în momentul proiectarii unei crescătorii de pești. Așadar, unele modele de crescătorii care au ținut pasul cu timpul, au preferat o locație cât mai aproape de zona de litoral sau de ape, adaptarea reproducătorilor la condițiile artificiale și exploatarea unor reproducători domesticiți.

Schema în plan a unei crescătorii de sturioni prezintă următoarele zone si subzone:

unitate pentru acumularea și exploatarea pe termen lung a reproducătorilor cu reglare termică.

Unitare cu rezervoare pentru adaptarea si colectarea reproducătorilor și obținerea de gameți maturi de la acești reproducători.

Instalații compacte pentru regularizarea temperaturii apei în rezervoare.

Zona pentru incubator dotat cu un sistem de recirculare a apei tratate și de control al temperaturii

Unitate pentru adăpostirea larvelor care ajung să se hrăneasca exogen

Sistem condiționat pentru răcirea și ăncălzirea aerului din încăperi precum și sitem de control a temperaturii apei

Rezervoare pentru puieți cu tempertura apei controlată

Unitate de producere a hranei vii

Laboratoare si supervizare a unității de producție

Unitate de tratare a apei

Eficiența reproducătorilor într-un mediu artificial poate fi crescută prin schimbarea sezonului de colectare a gameților si creșterea larvelor și a puieților. În vederea realizării acestui fapt, crescătoriile de sturioni ar trebui să fie echipate cu module speciale pentru controlul regimului termic al apei si aerului.

Exemplu de incubator de pești cu regim multifuncțional:

Rezervor de plastic (15-25 ) echipat cu un sistem “flow-through” si alimentare cu apă recirculată

Sistem compact pentru reglarea regimului termic al apei

Sistem de incubare tip “Osetr”

Sistem pentru dezlipirea ouălor de sturioni

Unitate operaționlă

Facilități de stocare a apei cu un sistem de tratare a acesteia

Rezervor (1.5–2 )

Sistem de oxigenare a apei în rezervoare pentru tranziția larvelor la hrănirea exogenă

Selectarea unei locații pentru proiectarea de crescătorii

Alegerea unui sit perfect pentru construirea unei crescătorii de pești trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:

Caracteristicile sursei de apă

Distanța între zonele de capturare(de preferat mai puțin de 25-30 km) pentru a evita transportul de reproducători

Distanța față de cea mai apropiată localitate precum și calitatea infrastructurii

Distanța față de o sursă importantă de energie

Distanța față de zona de eliberare a puieților(de preferat, mai puțin de 15-18km)

Nivelul apei freatice (nu ar trebui să influențeze evacuarea apei din bazine )

Structura unei crescătorii de pești:

Unitate de inmulțire a peștilor, incluzând o unitate cu temperatură scăzută unde se află reproducătorii

Unitate de incubare pentru colectarea ouălor

Bazin de creștere a larvelor și puieților

Unitate de producție a hranei

Laboratoare, administrație, birouri, etc.

Unitate pentru adăpostirea reproducătorilor cu zonă pentru prepararea hranei

Unitate pentru adaptarea reproducătorilor salbatici la condițiile artificiale ale unei crescătorii;

Unitate de transport

În timpul construcției unei crescătorii de pești este necesară considerarea in apropiere a unui sistem de tratare a apei și purificarea acesteia(bazin pentru sedimentare,sisteme de filtrae a nisipului). Apa pentru bazinele din incubator trebuie să fie furnizate doar prin intermediul unui iaz de sedimentare, în timp de apa pentru bazinele de producție ar trebui să fie pompată prin sisteme de sedimentare.

Unitate pentru reproducători

Funcțiunea acestei unități este dată de întreținerea adecvată a stocurilor de pești reproducători pentru a asigura o aprovizionare în timp util de ouă fertilizate de cea mai bună calitate, ce urmează apoi a fi transportate în sectorul de creștere a larvelor.

Unitățile de reproducere au facilități amplasate atât în interiorul unei clădiri cât și în exteriorul ei. Instalațiile în aer liber sunt utilizate în mod normal pentru întreținerea peștilor pentru o perioadă mai lungă de timp, dar de asemenea pot conține unităși de carantină pentru tratarea peștilor. Facilitățile din interiorul clădirii sunt utilizate în special în timpul iernii, atunci când condițiile severe ale anotimpului geros pot afecta supraviețuirea peștilor, dar și în perioadele de reproducere, când pot fi manipulate mult mai ușor condițiile de temperatură si dozate cantitățile de lumină.

Calculul pentru dimensionarea unităților de stocare a peștilor

Unitatea de genitori necesită spațiu suficient pentru a-și menține reproducătorii în condiții sănătoase, astfel încât aceștia să poată da naștere ouălor viabile și să poată fi folosiți pentru mai mult de un sezon de reproducere .

Volumul total de apă V necesar pentru creșterea pe termen lung a reproducătorilor poate fi calculat luând în considerare următoarele puncte :

greutatea corporală totală a femeii FBW, care, la rândul său, depinde de cantitatea de ouă necesare (această cifră poate fi calculată folosind fecunditatea feminină care este de 120 000 de larve de două zile per kg/ greutate corporală în cazul de bibanului și 350 000 pentru doradă) ;

greutatea corporală totală a masculului MBW, care depinde de raportul sexual (în mod normal se calculează câte doi masculi pentru fiecare femelă) și mărimea medie individuală a masculului ;

ratele de supraviețuire a larvelor pentru diferite specii;

densitate D (D ar trebui să fie de 1 kg/ m3 în iazuri mari de pământ , și de până la 5 kg/ m3 în rezervoarele din plastic mai mici sau rezervoare de beton );

modelul de reproducere (hermafrodit ș.a.);

numărul de icre produse anual S, plus o marjă de siguranță de 50 % ;

Volumul de apă necesar pentru pești (V1), exprimate în m3, se calculează după formula: V1 = [(fbw1 + mbw1): D1] x S1.

Volumul total necesar este calculat ca și o sumă de V1 + V2 + V3…, și depinde de numărul de specii crescute cu adaosul unui factor de siguranță de 50%.

Această formulă se referă la stocul de reproducători, în cazul în care toată biomasa necesară este la apogeu. Când volumul cuprinde și reproducerea în afara sezonului, trebuie considerată referirea la rezervoarele suplimentare plasate în interiorul clădirii, pentru controlul temperaturii și luminii.

Bazinele localizate în exterior trebuie amplasate în apropierea incubatorului. Cele mai comune iazuri de pământ sunt de formă dreptunghiulară, sau bazine din beton rotunde, cu un volum situat între 50 și 200 m3. Această capacitate este suficientă pentru adăpostirea unui număr bun de pește, dar în același timp, permite un control facil vizual al genitorilor captivi și un debit adecvat de apă.

Rezervoarele în care peștii sunt stocați temporar pentru a obține ouă fertilizate, sunt de obicei plasate într-un sector dedicat. Ele ar trebui să fie amplasate în cea mai liniștită parte a clădirii, pentru a reduce perturbarea reproducătorilor. O zonă adiacentă ar trebui să fie rezervată pentru a curăța, a dezinfecta și stoca echipamentul unității de depunere a icrelor.

Ferestrele pentru această secțiune nu sunt strict necesare, deoarece depunerea icrelor necesită condiții de lumină controlate, dar ele pot fi instalate pentru a reinnoi aerul și a reduce umiditatea din interiorul unității de depunere a icrelor. Ventilatoare de presiune ar putea fi folosite în locul ferestrelor .

Podeaua din această unitate ar trebui să fie placată cu gresie sau acoperită cu rășină epoxidică, pentru a facilita curățarea și pentru a menține condițiile de igienă. Este necesară prezența unor canale de drenaj montate sub pardoseală pentru a lasă apa acumulată să se scurgă repede. Astfel, pardoseala trebuie să aibă o pantă de cel puțin 2 % .

Izolarea termică a pereților și acoperișului este recomandată a fi realizată în locații cu ierni reci, pentru a acoperi costurile ridicate de încălzire. Este necesară proiectarea unui cadru de grinzi de oțel, acoperit cu zinc, suspendat deasupra tancurilor de pești pentru a permite instalarea principalelor sisteme de încălzire, de alimentare cu apă și de recirculare, de lumină și sisteme electrice și provizii de oxigen de urgență.

Atunci când se proiectează dispunerea unui sistem de recirculare a apei este nevoie de spațiu suficient în apropierea tancurilor, pentru a găzdui diferitele sale componente, cum ar fi filtre mecanice, filtre biologice, pompe, sterilizatoare, precum și dispozitive de încălzire. În cazul în care scurgerea este plasată sub podea, jgheaburile cu filtrele biologice ar trebui să fie construite cu mult peste nivelul podelei, pentru a preveni intrarea murdăriei sau substanțelor chimice toxice folosite pentru dezinfectarea podelelor.

Rezervoare pentru depunere a icrelor

Rezervoarele de reproducere sunt de obicei rotunde sau pătrate (cu colturi rotunjite), cu o capacitate de 4-20 m3. Ele sunt realizate din beton, FRP, sau sunt căptușite cu PVC. Controlul complet al condițiilor de mediu permite adăpostirea unei densități de pește de până la 15 kg/m3, considerabil mai mare decât cea utilizată pentru instalațiile de stocare pe termen lung. Rezervoare de reproducere sunt , de asemenea, utilizate pentru a obține ouă și în afara sezonului de reproducere.

Adâncime unui rezervor trebuie să se limiteze la 1,5 m, pentru a facilita activitatea depusă de tehnicieni. Chiar dacă sunt folosite colectoare automate de ou, ar trebui să fie lăsat suficient spațiu în jurul tancurilor de depunere a icrelor pentru a permite și o colectare manuală de ouă și manipulare de reproducători .

În regiunile cu temperaturi scăzute iarna, rezervoarele de reproducere sunt umplute cu apă de mare încălzită, păstrate la temperaturi între 14 și 18 °C. Pentru a reduce consumul de combustibil , un sistem de recirculare semi – închis este adesea adoptat.

Indiferent de formă și dimensiune, rezervoarele de reproducere trebuie să îndeplinească următoarele condiții :

control facil al populației de pește;

acces ușor la fundul rezervorului de curățare de zi cu zi;

o curățare simplă de rutină;

înlocuire și acces ușor la priză;

stres minim pentru pești la recoltare;

asigurarea unui înnot optim pentru pești;

lipsa de probleme de transport în cazul rezervoarelor prefabricate;

utilizarea optimă a zonei acoperite disponibile în interiorul clădirii, care solicită rezervoare pătrate sau dreptunghiulare, mai degrabă decât rotunde ;

o proiectare simplă a sistemelor de sprijin (alimentare cu apă/canalizare, alimentare cu aer, sursa de alimentare, lumini);

În funcție de forma, numărul și de spațiul disponibil, rezervoarele pot fi aranjate în grupuri sau în rânduri. În orice caz, personalul ar trebui să aibă acces la cel puțin 75 % din perimetrul lor. Spațiul dintre rânduri sau grupuri ar trebui să fie suficient de larg ( 0.8-1.5 m ), pentru a permite utilizarea de cărucioare.

Unitatea de producție a hranei pentru pești

Această unitate este dedicată producției de microalge, rotifere și saramură, creveți nauplii (Artemia sp.), în cantități mari pentru a fi utilizate ca hrană pentru larve de pește viu .

Unitatea are sub- unități separate pentru :

fitoplancton și tulpini pure de rotifer pentru culturi de volum mic;

fitoplancton și rotifer pentru culturi în sac;

cultură de masă a rotiferelor și îmbogățiri;

producție de masă pentru Artemia nauplii și îmbogățire;

teste de laborator;

dispunerea incăperilor în unitatea de producție a hranei

Fiecare sub- unitate este găzduită într-o cameră de dimensiuni variabile, cu pereți și pardosea placate cu gresie și faianță, prevăzută cu aer condiționat, cu sisteme pentru distribuția apei tratată de mare și de aprovizionare cu apă dulce, sistem de distribuție a aerului, lumini de lucru, fișe de siguranță și un sistem de scurgere.

Primele trei sub- unități ar trebui să fie plasate adicent pentru a simplifica rutina de lucru, deoarece acestea reprezintă trei etape diferite ale aceluiași proces de producție. Acestea ar trebui să fie plasate în apropierea unității de creștere a larvelor pentru a reduce distanța de transport. Laboratorul deservește întreaga unitate, la care se adaugă alte compartimente. Laboratorul de patologie trebuie amplasat într- o cameră separată, pentru a preveni posibila răspândire a bolilor.

Algele și tulpinile pure rotifere (adăpostite în recipiente mici pâna la flacoane de la 5-10 litri), trebuie să fie păstrate într-o cameră cu aer condiționat, în condiții sterile, pentru a evita contaminarea. Podeaua și pereții din această cameră trebuie să fie placate cu gresie și faianță, pentru spălarea și dezinfectarea ușoară. Un sistem de scurgere mic este tot ceea ce este necesar, deoarece toate vasele de cultură sunt ținute închise sau sunt drenate în chiuvetă. O cameră adiacentă de dimensiuni mai mici, cu aceleași măsuri de precauție pentru igienă, este rezervată pentru duplicarea culturilor și depozitarea de consumabile.

Culturile, crescute fie în tuburi de testare, vase de sticlă sau plastic, sunt plasate pe rafturi cu lumini și se păstrează la o temperatură de 14-16 ° C. Un sistem de alimentare cu aer îmbogățit cu CO2, conectat la vasele de cultură oferă o sursă suplimentară de carbon și asigură turbulența necesară. O soluție ideală pentru tulpinile pure este un incubator luminat, în care toate tuburile de testare sunt stocate în condiții optime.

Ca toate volumele de cultură să fie sterilizate și pregătite în prealabil, această cameră este doar o parte a unității de hrana vie, fără o sursă de apă de mare tratată. Toate accesoriile de sticlărie, mediu de apă și substanțe nutritive sunt sterilizate înainte de utilizare, în conformitate cu procedurile atestate. Echipamentul de sterilizare variază în funcție de sistemul ales, și este de obicei adăpostit în laborator sau într-o cameră adiacentă de serviciu. O lampă germicid ( lumina UV ) trebuie instalată pentru a controla contaminarea bacteriană reziduală din aer. Această lampă UV trebuie să fie pornită doar atunci când nu există personal în interiorul camerei, și, prin urmare, butonul de securitate ar trebui să fie instalat pe ușă .

În subunitatea de cultivare a algelor și rotiferelor se regăsesc cantități mari de saci din polietilenă (PE). Pungile sunt adăpostite într -o cameră specială adiacent subunității descrise mai sus. Podeaua din această cameră ar trebui să fie placată cu gresie pentru a facilita procedurile de curățare și ar trebui să aibă o pantă de cel puțin 2 %, față de canalele de scurgere .

Două modele de bază de saci de PE de diverse capacități sunt utilizate: o pungă mică simplă sau dublă, suspendată ( capacitate 50 la 150L ) și una mai mare dispusă în picioare în interiorul unui cilindru de plasă de sârmă ( până la 400l). Partea de jos a sacului este sigilat, fie prin sudare la cald, sau în cazul pungilor duble în formă de U, doar prin înnodare. Cele mai mari pungi sunt plasate în interiorul unui cilindru de plasă de sârmă plasat pe o fibră de sticlă sau o bază de lemn care are o tăietură centrală în formă de V. Această formă de V permite amplasarea corectă a fundului de sac .

Saci suspendați atârnă de standurile amplasate fie în centrul camerei, sau de-a lungul pereților . A doua soluție este preferată atunci când se utilizează perete transparent, pentru a profita de lumina soarelui. Standurile sunt realizate de preferință din oțel zincat pentru a preveni coroziunea. Pentru același motiv, plasele de sârmă ar trebui să fie acoperite cu plastic .

Ori de câte ori este posibil , proiectare ar trebui să includă ferestre mari sau pereți de sticlă.

Această sub-unitate este conectată la sistemul de distribuție de apă de mare încălzită, prin intermediul unor robinete. Pungile sunt umplute folosind furtunuri flexibile, care pot fi deconectate, golite și plasate într-un bazin cu soluție de hipoclorit pentru dezinfectare.

Din cauza căldurii produsă de către sistemul de iluminat artificial, aerul condiționat poate fi uneori necesar pentru a menține temperatura în limite optime (18-22 °C). În plus, poate fi necesar să se răcească aerul în cele mai calde luni ale anului, pentru a menține creșterea algelor în cadrul condițiilor sale optime.

Apa de la robinet ar trebui să fie ușor accesibilă, cu cateva puncte de livrare și ar trebui să fie asigurat un lavoar pentru curățenia de rutină.

În subunitatea de cultură de masă a rotiferelor și îmbogățirii lor, rotiferele sunt cultivate în cantități mari în rezervoare de capacitate mai mare decât pungile descrise anterior, iar apoi îmbogățite înainte de a fi alimentate la larve de pește. Această producție este realizată într-o anumită cameră, de obicei adiacentă culturii în sac, pentru a facilita transferul de culturi dintr-o cameră în alta. Ca recoltarea să aibe loc în aceeași cameră, care implică cantități mari de apă cultură, este necesar un sistem de drenaj eficient.

Rezervoare optime de creștere sunt rezervoarele rotunde, cu un fund conic cu o capacitate variind între 1 și 4 m3. Suprafața lor interioară poate fi optimă pentru curățenie dacă se acoperă cu gel alb. Este nevoie de o scurgere adecvată, cu o supapă la vârful conului pentru operațiunile de recoltare.

Gestionarea culturilor necesită observații frecvente (monitorizare a calității apei, de hranire, de îmbogățire și de curățare), așadar aceste rezervoare sunt de obicei plasate în rânduri duble, separate printr-o pasarelă de lemn sau de metal.

Producția de creveți în saramură (Artemia) și stadiile larvare (nauplii și metanauplii), este efectuată într -o cameră separată, de obicei adiacentă subunitatății de rotifere din motive practice (aceeași alimentare cu apă de mare tratată, sisteme de aer condiționat și accesul la același personal). Design-ul nu ar trebui să includă ferestre sau pereți transparenți, pentru că recolta de Artemia nauplii necesită condiții de întuneric total. Ca și în alte unități, podeaua și pereții ar trebui să fie placate cu gresie, pentru a ajuta la menținerea condițiilor de igienă. Ca recoltarea să aibă loc în aceeași cameră, este necesar aprovizionarea cu un sistem de drenaj adecvat (o gură de vizitare centrală sau canalizare) .

Diferite modele de tancuri au fost adoptate pentru incubarea de saramură de creveți și pentru îmbogățirea lor. Cu toate acestea, rezervorul cu nază rotundă și cu fund conic oferă aproape toate condițiile ideale în ceea ce privește circulația apei, aerisirea si recoltarea. Capacitate unui rezervor poate fi, de obicei, mai mică ( 1-2 m3) decât cea a rezervoarelor pentru cultura de masă de rotifere, pentru a oferi o mai mare flexibilitate de producție .

Rezervoarele trebuie să aibă o fereastră transparentă în apropierea vârfului conului, pentru a atrage nauplii la recoltare prin intermediul unei surse de lumină. O scurgere cu o supapă de la vârful conului este utilizată pentru recoltare .

Pentru efectuarea activității de rutină , aceste rezervoare trebuie să fie poziționate de-a lungul pereților pentru a lăsa un spațiu liber suficient în centrul camerei, în vederea operațiunilor de recoltare .

Unitatea de creștere a larvelor

Creșterea de pește în stadiile larvare are loc într-o cameră mare, de obicei, situată nu departe de unitatea de producție de alimente pentru a facilita transportul de alge, rotifere și creveți. Aceeași cameră trebuie să aibă suficient spațiu pentru a găzdui următoarele facilități auxiliare :

rezervoarele în care ouăle sunt incubate ;

zonă în care toate echipamentele necesare în această cameră ar putea fi curatate in mod curent , dezinfectate și depozitate;

rezervoarele izolate pentru depozitarea la rece a hranei pentru animale vii;

Ferestrele nu sunt necesare, creșterea larvelor necesită condiții de lumină controlate, dar ele pot fi instalate pentru a reînnoi aerul din interiorul camerei și pentru a reduce umiditatea. Podea și pereții ar trebui să fie placate cu gresie pentru a asigura condiții de igienă corespunzătoare și pentru a facilita curățarea frecventă. Deoarece la recoltare rezervoarele sunt golite, este necesar un sistem de drenaj adecvat . Ar trebui să se facă cu canale ecranate sub podea, care ar trebui să aibă o pantă de cel puțin 2 % .

Atunci când este utilizat un sistem de recirculare a apei, ar trebui să fie planificat spațiu suficient, aproape de rezervoarele de creștere a larvelor, pentru a plasa componente, cum ar fi filtre mecanice și biologice, pompe, sterilizatoare și dispozitive de încălzire / răcire. În cazul în care canalele de scurgere normale pot fi plasate sub podea, trebuie să se țină cont de faptul că acest lucru nu poate fi făcut pentru jgheaburi transportoare de apă la filtru biologic. Aceste jgheaburi ar trebui să fie plasat deasupra nivelului solului, pentru a preveni murdărirea cu substanțe chimice toxice, cum ar fi dezinfectantele folosite pentru a spăla podeaua.

Incubarea ouălor poate avea loc fie în rezervoarele de creștere a larvelor sau în rezervoare destinate acestui scop, de obicei, rezervoare rotunde cu fund conic pentru eficiența circulației apei în acestea. Capacitatea lor variază între 100 și 500 l, la un volum mic se permite o rată de schimb mai mare de apă și face ca recolta a larvelor recent eclozate să fie mai mai ușoară. Deoarece incubarea ouălor durează doar câteva zile, rezervoarele pot fi utilizate pentru mai multe cicluri de incubație. Materialele folosite sunt din fibra de sticla sau plastic, care asigură o parte interioară netedă pentru a evita deteriorarea ouălor și larvelor. Datorită cantităților relativ mici de apă necesare, sistemul de alimentare cu apă pentru aceste rezervoare este de preferință de tip flux continuu.În mediem capacitatea rezervoarelor variază între 2 și 12 m3. Ele sunt cel mai frecvent realizate din fibră de sticla, dar și betonul armat, PE și PVC sunt , de asemenea, utilizate .

În funcție de forma, numărul lor și de spațiul disponibil, rezervoarele sunt aranjate fie în grupuri, sau în rânduri simple sau duble. În orice caz, personalul ar trebui să aibă acces la cel puțin 75% din perimetrul lor. Spațiul dintre rânduri sau grupuri ar trebui să fie suficient de larg (0.8-1.5 m), pentru a permite utilizarea de cărucioare pentru distribuirea hranei pentru animale vii.

Unitatea pentru înțărcare

Unitatea de înțărcare este, în esență, organizată ca unitatea de creștere a larvelor. Diferențele dintre cele două unități sunt indicate mai jos.

Datorită dimensiunii mari a rezervoarelor de creștere și a densități inițiale mai mici a peștilor, sectorul de înțărcare cere mult mai mult spațiu. De obicei, este adiacent unității de creștere a larvelor, tocmai pentru a facilita transferul de pește.

Ferestrele pot fi instalate pentru a reduce gradul ridicat de umiditate și de a reînnoi aerul. Cât timp cresc peștii, ferestrele ar trebui să fie adaptate treptat la lumina naturală, evitând cîderea razelor soarelui pe bazine.

Sistemul de drenaj este de asemenea mai mare decât în unitatea de creștere a larvelor. Uși mari sunt recomandate pentru a muta echipamentele, precum și containere mari pe roți pentru a transport puietul la sfârșitul ciclului de înțărcare. Preferabil un drum asfaltat ar trebui să ruleze pe o parte a clădirii pentru a oferi un acces facil la camioane folosite pentru livrarea de echipamente și pentru transportul de puiet.

Rezervoarele pentru unitateaa de înțărcare se caracterizează printr-o dimensiune mai mare decât rezervoarele larvare și pot fi de diferite forme. Modelelor adoptate sunt rezervoare rotunde, cu fundul plat sau ușor concav. În medie, capacitatea lor variază între 10 și 30 m3, deoarece volumele mai mari poat limita flexibilitatea necesară pentru sortarea frecventă a peștilor, care este o practică de rutină în înțărcare. Ele sunt de obicei realizate din fibră de sticlă și beton armat, dar zidăria, folii de plastic si PVC rigid sunt, de asemenea, utilizate.

Proiectare căii de rulare este un rezervor dreptunghiular prin care curentul de apă curge de la orificiul de intrare plasat la un capăt, la ieșire, care este amplasat la capătul opus. Eficiența sa hidraulică este satisfăcătoare, cu condiția ca zonele moarte și stratificarea să fie evitate prin reglarea fluxului de apă și aerarea rezervorului. Pentru a preveni vârtejuri circulare, care pot fi acumula deșeuri și resturi, raportul dintre lungime ( l ) și lățime (w ), ar trebui să nu fie mai mic de 6 . Pentru o gestionare ușoară , adâncimea apei este de obicei ținută la un metru, în timp ce panta de jos este 1-2 % .

De multe ori, o țeavă din PVC este utilizată ca ieșire din rezervor, din cauza ușurinței de instalare și utilizare. O altă soluție foarte bună este, de asemenea, un călugăr cu trei seturi de caneluri pentru :

a preveni pește de la evadarea ( ecran interior );

a evacua apa de jos și sedimentele, prin ajustarea dalei;

a păstra nivelul dorit de apă;

Deoarece priza acoperă întreaga secțiune a rezervorului, acest tip de ieșire este mai eficient (din cauza unui risc redus înfundarea , și înlocuirea acestuia fiind mult mai ușoară) decât un canal de scurgere central, sau un terminal cu o țeavă ecranată. Eliminarea deșeurilor se face în funcție de viteza apei ( legată de rata de reînnoire ) , și a biomasei de pește, deoarece un număr mare de pești va stârni mai multe sedimente.

Stație de pompare

Mărimea stației de pompare depinde de cantitatea de apă necesară și de tipul, dimensiunile și numărul de pompe instalate, inclusiv stand-by de unități.

Locul unde stația de pompare trebuie să fie localizată ar trebui să fie ușor accesibil, pentru a simplifica transportul de pompe și alte echipamente. Mai mult decât atât, stația de pompare trebuie să fie amplasată cât mai aproape posibil de incubator, pentru a facilita supravegherea constantă .

Stația de pompare, chiar și atunci când sunt utilizate pompe submersibile, ar trebui să fie protejată cel puțin de un șopron și ar trebui să aibă o iluminare bună, pentru a facilita întreținerea și eventualele reparații. Prize electrice auxiliare ar trebui să fie furnizate și , dacă este posibil, să fie posibilă utilizarea cât mai des de apă dulce, pentru a facilita lucrările de întreținere. În cazul în care stația de pompare este situată în apropiere de malul mării, aceasta ar trebui să fie protejată, nu numai împotriva acțiunii valurilor, dar, de asemenea, împotriva apei sărate care poate fi adusă de vânt.

Pompele orizontale sunt, în mod normal, plasate într-o cameră mică, împreună cu panoul de control electric și panourile de alarmă, pentru a asigura un grad de protecție rudicat împotriva agenților atmosferici. Această cameră include, de obicei, un mic atelier în care, cele mai frecvent utilizate instrumente pentru întreținerea și reparația pompei să fie stocate permanent .

Necesitatea pentru o eventuală intervenție de urgență ar trebui să fie avută în vedere, în faza de proiectare . Atunci când se utilizează pompe submersibile mari sau verticale, spațiul în care acestea sunt adăpostite ar trebui să fie suficient de mare pentru a permite personalului tehnic să își efectueze munca în condiții de siguranță pe pompe, fără a le muta de la locul lor. Ori de câte ori greutatea unei pompe previne manipularea în mod direct, stația de pompare trebuie să fie echipată cu un braț și o macara pentru a ridica pompele și a le plasa pe o platformă de beton. Această platformă ar trebui să fie construită lângă scaunul pompa, pentru o mai bună întreținerea de rutină, sau în cazul în care devin necesare reparațiile de urgență.

Stație de pompare pentru conectarea incubatorului și epurarea apelor uzate

Această secțiune se referă la conductele de aprovizionare cu apă de mare la incubator . Lungime de țeavă și diametru, depind de localizarea stației de pompare față de clădirile incubatorului și, de asemenea, depinde de dimensiunea componentelor sale ( conducte și sisteme de tratare ). Ea trebuie să fie proiectată în raport cu cantitatea de apă care trebuie furnizată .

O conductă este utilizată în mod normal, atunci când apa este distribuită sub presiune. Este mai bine ca această conductă să fie plasată sub nivelul solului, să traverseze drumurile agricole, fără a afecta circulația vehiculelor. Deoarece conductele necesită întreținere și curățare periodică pentru a îndepărta nisipul, acestea nu pot fi complet îngropate. Cel mai bine este de a le plasa într-un șanț , bine protejat de grile sau de plăci de beton .

Cameră cu boilere

Această unitate găzduiește sistemul de încălzire a apei și a aerului. Capacitatea sistemelor și, prin urmare, dimensiunea camerei, depind de condițiile climatice locale. Cerințele zilnice sunt determinate de diferența dintre temperaturile exterioare ( aer / apă ) și cele care trebuie menținute în zonele de lucr , dar și de volumele de apă / aer necesare diferitelor unități de creștere .

Camera ar trebui să conțină două cazane care lucrează în rotație, cu fiecare dintre ele având o capacitate suficientă pentru a asigura caloriile necesare în timpul perioadei de vârf a operațiunilor de incubare. Dublul sistem previne întreruperi în procesul de încălzirei de apă și de alimentare cu aer, în caz de eșec al unui cazan. Sistemele de încălzire se bazează de obicei pe arzătoare de petrol sau gaze naturale de combustibil. Din camera cazaului, două țevi de oțel hrănesc schimbătoarele de căldură pentru încălzirea apei de mare și a încălzitoarelor de aer. Fiecare conductă ar trebui să fie izolată în mod corespunzător, pentru a evita pierderile de căldură .

Camera centralei trebuie să fie construită în conformitate cu normele de siguranță naționale / locale, care ar putea stabili dimensiunea minimă , cerințele de aerare și , datorită prezenței de rezervoare de combustibil, distanța minimă dintre cazane și clădirile din jur. Ar trebui să fie furnizate prize electrice auxiliare de întreținere și în cele din urmă, ar trebui să fie plasat în afara camerei cazanului din motive de siguranță .

.

Cameră de producere a energiee electrice

Ca o regulă generală, ar fi cel mai bine pentru a localiza incubatoarele în zone care ar putea fi ușor conectate la rețeaua de energie electrică. Cu toate acestea, un generator ar trebui să fie întotdeauna gata de a furniza energie în caz de pierdere de energie electrică .

Generatorul trebuie instalat cu panoul său de control, astfel încât, de îndată ce apare necesitatea, acesta să poată fi în mod automat (sau manual) să reducă la minimum perioada de pană de energie.Carcasa camerei generatorului trebuie să fie situată în afara incubatorului. Ar trebui să fie izolată fonic, pentru a reduce zgomotul provocat de motorul diesel al generatorului.

Ateliere

Aceasta este unitatea în care are loc cea mai mare parte de întreținerea și reparare a echipamentelor incubatorului. Această unitate ar trebui să garanteze că totul merge bine atunci când se ocupă atât de întreținere, cât și de situațiile de urgență care se poat întâmpla în timpul sezonului de producție de rutină .

Designul său respectă regulile aplicate în mod normal: un spațiu relativ mare și liber, în centrul camerei, echipat cu un troliu și bănci puternice în jurul ei, pentru a facilita munca chiar pe echipamentele mari și grele. Acest spațiu central ar trebui să fie suficient de mare pentru a permite intrarea de vehicule mici, cum ar fi tractoare sau camionete, aducând bucăți mari de echipamente de serviciu. O serie de bănci de metal sunt plasate de-a lungul pereților, dotate cu toate uneltele necesare. Un depozit este, de obicei, atașat la atelier care să dețină stocul de piese de schimb. Atelierul de lucru ar trebui să fie iluminat corespunzător, atât în ​​interior cât și în afară. Ar trebui să fie, de asemenea, conectat la circuitele de apă dulce și de energie electrică ( 380V 220 și ).

Magazin de hrană pentru animale

Această unitate, care într-o fermă de pește mare ocupă un depozit mare, nu are nevoie de mult spațiu într-un cuibar. Doar câteva sute de kilograme de furaje uscate pentru larve și alevini sunt păstrate de obicei în stoc, chiar și în timpul perioadelor de producție complete. Hrana ar trebui situată într-o cameră uscat , curată.

Când se utilizează hrană umedă, o mică zonă din interiorul incubatorului (eventual o cameră mică separată) ar trebui să fie rezervată pentru pregătirea acesteia . O bancă mare, ușor de spălat, ar trebui să fie plasată aproape de o chiuvetă mare, prevăzută cu un robinet de apă dulce. Zona ( sau camera ) trebuie să includă, de asemenea, un congelator ( -20 °C, 400 la 600L capacitate), în cazul în care sunt depozitate materii prime (pește sau cefalopode congelate), și un frigider mare (0 până la 4 °C , capacitate de 200l) să păstreze alimentele .

Laboratorul incubatorului

Laborator este o cameră, de obicei, situată în apropiere de unitatea de fito/zooplancton. Dimensiunea acesteia depinde de tipul și numărul de operațiuni și de numărul de angajați care lucrează acolo. Personalul este de obicei responsabil pentru unitatea de fito/zooplancton, precum și pentru unitățile de producție de larve. Laboratorul trebuie să fie suficient de mare pentru a permite lucrarea împreună într-un mod confortabil, în timpul efectuării unor unor analize de rutină, sau efectuării testelor de cercetare.

Pereți cu ferestre poat fi o caracteristică convenabilă a acestei camere, astfel încât incubatorul să poată fi ușor ținut sub supraveghere continuă.

Laboratorul este o " cameră umedă " și impune standarde mai sigure, în special pentru circuitele de energie electrică și podelele alunecoase care ar trebui să fie evitate.

Laboratorul ar trebui să fie, de asemenea, echipat cu unele bancuri pentru microscoape și analiza calității apei și ar trebui să conțină o chiuvetă mare. Un frigider mic este folosit pentru a stoca soluții chimice și droguri. Compușii chimici trebuie să fie depozitați într-un dulap cu cheie și să fie protejați împotriva umidității.

Alte tipuri de laboratoare pot fi prezente în incubator. Chiar dacă aceasta nu este o practică comună, unele ferme sunt implicate activ în programele de cercetare pentru a fi aplicate ulterior la sistemele de producție. În astfel de cazuri, laboratorul trebuie să se instituie în mod diferit în funcție de programul de cercetare care urmează să fie pus în aplicare. În cazul în care un incubator de pești are un laborator de patologie, ar trebui să fie separat de unitățile de producție pentru a crește siguranța și a evita infecțiile accidentale.

Mobilierul în aceste laboratoare ar trebui să fie similar cu cel al unui laborator de cercetare, să conțină, de exemplu, banci anti – coroziune pentru instrumente științifice, dulapuri cu uși transparente pentru depozitarea sticlăriei și produse chimice, precum și birouri mari cu rafturi .

Zone de curățare

Zone speciale pentru procedurile de curățare sunt menționate aici datorită importanței lor deosebită în activitatea unei crescătorii. Fiecare unitate de producție ar trebui să aibă propria sa zonă de curățare în care toate echipamentele lavabile să fie curățate după utilizare, dezinfectate și stocate pentru a fi ușor accesibile .

Zonele de curățare ar trebui să fie amplasate suficient de departe de rezervoarele de cultură / de creștere, pentru a evita orice contaminare posibilă cu detergenți sau substanțe chimice folosite pentru a curata echipamentul. Ar fi esențial planificării diferitelor zone de curățare separat unele de altele, pentru a reduce riscul de contaminare între diferitele secțiuni incubator .

Fiecare zonă de curățare ar trebui să fie suficient de mare pentru a permite stocarea temporară a echipamentelor. Ar trebui să fie prevăzute cu o masă și un perete – suport în care echipamentul spălat poate fi agățată să se usuce. Podeaua de beton trebuie să aibă o pantă bună de scurgere a apei spre un canal de drenaj, pentru a evita acumularea de apă și detergenți și pentru a facilita spălarea.

Birouri

Birourile ar trebui să fie situate într-o clădire adiacentă, mai degrabă decât în interiorul incubatorului, care este o zonă umedă și zgomotoasă și care nu este potrivită pentru munca de birou .

Numărul de birouri va depinde de dimensiunea de incubator și , în cele din urmă , a fermei adiacente. Într- un incubator ar trebui să existe un birou pentru directorul general, unul pentru personalul implicat în activitatea de contabilitate și cel puțin un birou suficient de mare pentru personalul tehnic .

Orientarea camerelor ar trebui să fie distribuite în funcție de activitățile lor specifice :

directorul general are în mod normal contacte frecvente cu vizitatorii externe sau ar putea avea nevoie pentru a organiza întâlniri cu personalul său. Biroul său ar trebui să fie, prin urmare, reprezentativ și suficient pentru a funcționa ca o sală de ședințe mai mare;

contabilul și personalul clerical are nevoie de mobilier adecvat, de exemplu, pentru a stoca documente (corespondență, echipamente și materiale comenzi, etc ). În plus, ei vor solicita birouri de lucru, mese de telefoane, faxuri, copiatoare, calculatoare, imprimante și mașini de scris;

personalul responsabil de producție va petrece timpul citind sau scriind documente tehnice, și astfel, va avea nevoie de un birou confortabil și o bibliotecă;

Personalul tehnic petrece majoritatea timpului lor în incubator, dar face apelurile frecvente la biroul său. Ei poartă adesea cizme de cauciuc, prin urmare, un etaj ușor de spălat ar trebui să fie planificat pentru această funcție. Acest spațiu ar trebui să fie organizat mai mult ca un spațiu comun, mai degrabă decât un birou. Personalul ar trebui să fie în măsură să socializeze. Această cameră ar trebui să se conecteze cu un vestiar și un grup sanitar.

TURISM

1.1.Conceptul de turism

Originea numelui

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” se trage din termenul englez „tour” care înseamnă călătorie, sau de la verbele „to tour”, „to make a tour”, adică a călători, a face o călătorie, a conlinda. Termenul a apărut în Anglia în preajma anului 1700, pentru a desemna acțiunea de voiaj ce era întreprinsă atât pe teriroriul țării cât și în afara granițelor ei. La rândul său, acest termen englez derivă derivă din cuvântul francez „tour”, însemnând călătorie, plimbare, mișcare în aer liber, drumeție, fiind apoi preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement, de destinație, recreeere și plăcere. Termenul francez are însă rădăcini mult mai vechi, deoarece el deriva din cuvântul grec „tournos” și din cel latin „turnus”, cu semnificația tot de călătorie în circuit.

Definiții

Turismul este o activitate de recreere aflată în deplină afirmare și evoluție, fiind pentru numeroși specialiști un fenomen căruia au încercat să-i propună dimensiuni în timp și spațiu și să îi atribuie o definire cât mai exactă.

În lucrarea „Handbuch der Schweizerischen Volkswirtschaft ”(1905) aparținând autorului E. Guyer-Freuler, acesta arată că turismul în sens modern al cuvântului este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbare a mediului de viață pe nașterea și dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumusețile naturii.

În anul 1910 austriacul J. von Schullen descria turismul ca un „fenomen care desemnează toate legăturile, în special economice și care intră în acțiune pentru rezidenții temporari străini dispersați înăuntrul unei comune, unei provincii, unui stat determinat”.

Profesorul elvețian dr. W. Hunziker a propus o definiție a termenului de turism în anul 1940, acceptată la nivel mondial: „Turismul este ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrativă oarecare”.

Termenul de „turism” propune în primul rând o serie de activități prin care omul își petrece timpul liber în decursul unei călătorii într-o altă localitate sau țară, cu scopul de a vizita oameni, monumente, muzee pentru îmbogățirea cunoștințelor generale sau pur și simplu de a se relaxa.

Istoria turismului în lume

Călătoria propriu-zisă a început o data cu practica războaielor și a schimburilor de bunuri. Ea a căpătat un scop ofensiv: cucerirea unui trai mai bun, uneori în detrimentul semenilor mai slabi. Oricum, se poate afirma că originea călătoriei poate fi plasată în Comuna Primitiva, atunci când, mânați de necesități materiale, oamenii căutau la distanță ceea ce nu puteau găsi în preajma locuinței lor. Aceste călătorii nu pot fi în niciun caz identificate cu călătoriile în scop turistic, dar ele au trezit dorința de deplasare și curiozitatea oamenilor de a cunoaște ceea ce se afla dincolo de locul în care își desfășurau existența.
De-abia din Antichitate se poate vorbi despre apariția călătoriei turistice care, deși menținea o parte a vechilor determinări, putea fi motivată și de căutarea plăcerii. Elapa turismului incipient își are debutul în Antichitatea timpurie.

2000 de ani înaintea lui Hristos, în India și Mesopotamia călătoriile în scop comercial au fost considerate foarte importante încă de la începuturile civilizației. Portul Lothal (sudul Indiei) a fost un centru comercial esențial, situat între civilizațiile de pe valea Indului și cele sumeriere.

Anul 600 î.Hr.Cea mai veche formă de turism sub formă de agrement poate fi datată din această perioadă de timp, în Imperiul Babilonian si cel Egiptean. În Babilon a existat un muzeu de antichități, deschis pentru public. Egiptenii, pe de altă parte, organizau ceremonii religioase, la care participau credincioși devotați. Multi oameni vizitau orașele mari pentru a admira opere de arta, în special clădirile cu caracter religios sau monumental. În India, regii călătoreau în interesul imperiului. Brahmanii și oamenii obișnuiți călătoreau și ei, la rându-le, în scopuri religioase. Mii de aristocrați și plebea se aglomerau în Sarnath sau Sravasti pentru a fi întâmpinați de zâmbetul celui luminat – măritul Buddha.

500 î.Hr. în civilizatia greacă călătorii greci călătoreau în locurile în care existau temple dedicate zeilor, pentru a le aduce ofrande. Grecii se delectau cu diferite festivaluri religioase, iar în mod treptat, aceste activități s-au legat din ce în ce mai mult de plăcerea de a călători. Se călătorea și în dorința de a participa sau a urmări activitățile sportive. Atena avea să devină un centru important pentru mulți călători ce doreau să vadă atracții majore, precum Partenonul. Au fost înființate hanuri și dependințe portuare pentru a răspunde nevoilor turiștilor. Curtezanele erau principalul "serviciu" de divertisment. Aceasta marchează și era nașterii textelor turistice. Herodot poate fi considerat părintele cărților de călătorie, fiind primul care a pus pe hârtie anumite experiențe din diferite destinații ale regiunii Mării Mediterane. Au aparut și primele ghiduri turistice scrise, descriind, în principal, destinații precum Atena, Sparta sau Troia. Răsar și semnele care indicau direcția spre un anumit han sau obiectiv, dispuse de-a lungul principalelor căi de acces.

Imperiul Roman. Inexistența unor granițe standard precum și siguranța călătoriilor pe mare oferită de protecția patrulelor romane, facilitează primele călătorii în Imperiul Roman. Drumurile principale, împreună cu hanurile apărute de-a lungul lor (precursoarele motelurilor moderne), promovează și favorizează creșterea turismului. Romanii obișnuiau să călătoreasca în Sicilia, Grecia, Rhodes, Troia sau Egipt. Începand cu anul 300 d.Hr., Țara Sfântă a devenit o destinație populară. Romanii introduc ghidurile turistice scrise, numite "itineraria", cu liste de hoteluri și notițe privind calitatea acestora. Au fost construite case secundare, în preajma Romei, folosite de către aristocrați ca reședințe de primăvară/vară. Cele mai frecventate erau reședințele în jurul orațului Napoli, la sud de Roma. Napoli atrage deopotrivă intelectualii sau personalitățile retrase din viața socială sau politică. Cumae a atras partea superioară a societății, așa cum Baiae atrăgea plebea.

Evul Mediu sau etapa pseudo-turistică, când premisele atât de favorabile ale afirmării turismului în antichitate se estompează din cauza fanatismului religios și a circumstanțelor politice: fărâmițarea domeniilor feudale într-un mare număr de state, fiecare cu o legislație proprie adesea restrictive circulației persoanelor și a deselor războaie între seniorii feudali. Călătoriile devin periculoase și dificile pentru cei care călătoresc din motive comerciale sau profesionale. Acum apar primele drumuri de-a lungul și de-a latul Europei. Deosebit de cunoscută este activitatea desfașurată de-a lungul “drumului mătăsii“ ce traversa Asia de la Est la Vest cu ramificații spre Bizanț și centrul Europei. Concomitent se intensifică legăturile maritime, în special în bazinul Mării Mediterane, unde apar primele porturi mari, devenite apoi puteri maritime în toată lumea (Veneția, Genova, Marsilia). Același rol îl au transporturile pe apă din Asia de Est și Sud-Est, deși în ambele cazuri scopul principal era comerțul sau diplomația, amprenta turistică se făcea simțită. Circulația comercianților a dus la edificarea unei dense rețele de hanuri localizate, cu predilecție de-a lungul drumurilor continentale, la intersecția acestora sau în orașe.

Europenii încearcă să găsească noi rute care să-i facă faimoși. sau pentru a găsi noi piețe de desfacere pentru produsele lor. Muzicieni sau fețe religioase încearcă să răspândească mesajele lor mutându-se din loc în loc. Călătoriile în scop de expansiune a sferei de influență sunt deja o obișnuință, astfel un număr important de călători îl reprezentau oamenii de știință, artiștii, calfele și studenții care se îndreptau spre marile centre universitare.În aceași perioadă se înfiripa din nou, după o întrerupere de câteva sute de ani, turismul cultural, favorizat de înființarea primelor universități cum sunt cele de la Bologna (1119), Ravenna(1130), Sorbona(1200), Cambridge (1209), Oxford(1214), Padova(1222), Neapole(1224), Pisa(1346), Praga(1348), Cracovia(1364), Viena(1365).

Din cauza nesiguranței drumurilor și a decăderii civilizației antice, călătoriile bolnavilor spre izvoarele curative au scăzut. Deplasarea dintr-o regiune în altă regiune îmbracă în această perioadă forma predilectă a pelerinajelor religioase, care aveau o semnificație deosebită pentru religie și reprezenta o călătorie lungă către locurile sfinte. Pelerinajele în primele secole creștine se făceau la locurile biblice, mormintele martirilor sau sfinților, locurile de reședință ale calugărilor celebrii. Centrele de atracție regională sunt Roma si Ierusalimul pentru creștini, Meesa și Medina pentru musulmani, Lhasa sau sanctuarele din India pentru budiști, muntele Fugi pentru japonezi. Spre aceste locuri se îndreaptă convoaie de credincioși conduse de ghizi călugări. 

      Evul Mediu târziu și Epoca Renașterii și a marilor descoperiri geografice a favorizat dezvoltarea unui turism modern, în contextul lărgirii orizontului spiritual și științific al umanității. Etapa turismului modern se subdivide în trei importante perioade: perioada cuprinsă între secolele XV și XVII (inclusiv), perioada cuprinsă între începutul secolului al XVIII-lea până în anul 1950, iar ultima perioadă, cea a turismului de masă, dupa anii 1950.

Sub conducerea reginei Elisabetei I, tinerii învățăcei de la curtea Marii Britanii sunt încurajați să își continue studiile la marile universități din alte țări, pentru a învăța noi obiceiuri, alte limbi și pentru a dobândi experiență. În timp această tradiție ajunge să se încetățenească, pentru ca fiecare tânăr dornic de învățătură să își dorească a fi școlit la o universitate de mare prestigiu. Această călătorie educațională, pe parcusul a multor ani, făcută împreună cu un tutore poartă denumirea de Grand Tour.

Călătoriile de plăcere apar și ele împreună cu cele în scopuri educaționale, aristocrația sau chiar păturile de jos mai avute doresc să vadă civillizații sau orașe recunoscute pentru frumusețea lor precum Veneția sau Florența. Până în secolul al XVIII-lea, turismul se dezvoltă cu mare rapiditate, în etape, luând locul turismului educațional. Activitatea turistică devine inhibată de începerea Războaielor Napoleoniene pentru aproximativ 30 de ani, marcând astfel sfârșitul modei Grand Tour.
Primul ghid turistic apare în anul 1672, în Franța, fiind elaborat de Saint Morece, ghid urmat, după aproape două secole de cele editate în Anglia sau Germania. Începand cu deceniul doi al secolului nostru, geografia turismului ajunge obiect de studiu la universitățile din Dusseldorf (1914), Roma (1925) și Berlin(1929).

Perioada revoluției industriale intervine ca o pistă de relansare pentru activitățile turistice. Explozia demografică din țările Europei Apusene a dus la creșterea bruscă a turismului și la schimbarea modului de viață într-un context recreativ. Căile de transport se diversifică si ele, apar mult mai multe rute: căi ferate, căi aerine, trenuri si autoturisme mai rapide.Apar primele hoteluri, se deschid noi stațiuni balneare dar și montane în Germania, Franța, Cehoslovacia și alte țări.

Spa-urile reprezintă o stare de bine, o relaxare, fiind prezente în viața oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, resorturile de acest fel pe uscat încep să se aglomereze, permițând celor de pe malul mării să se dezvolte.Introducerea vapoarelor cu aburi din secolul XIX înseamnă lărgirea orizontului turistic, resorturile de la o distanță mai mare devin un loc de întâlnire sau chiar de cură și însănătoșire pentru nobili.

De asemenea se dezvoltă și primele întreprinderi și activități cu caracter strict turistic, apărând astfel călătoria turistică, inițiată de Thomas Cook, în anul 1841, cel care va pune ulterior bazele agențiilor de voiaj. Apar cluburi de turism alpin, se promovează activități de recreere, de la practicarea individuala până la turismul de masă.Într-o perioadă a înfloririi romantismului și nașterii impresionismului pe plan cultural, are loc reorientarea omului spre natură, spre valorile eterne ale peisajului și a valorificării cadrului natural.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se pun bazele infrastructurii turistice propriu-zise, a așezărilor cu funcție turistică de pe Coasta de Azut (Nisa, Cannes, Monte Carlo, Saint Tropez), cele de pe riviera italiană (San Remo, Savonna, Viarregio) sau spaniolă (Torremolinos, Aquillas, Santiago de Ribera).

Generalizarea pașapoartelor și reglementarea timpului liber prin instituirea începând cu 1910, în unele state, a concediului plătit, au constituit factori de mare importanță în amplificarea activităților turistice. Îmbunătățirea condițiilor de viață și costul relativ acceptabil al produsului turistic, au fost factorii economici și sociali ce au impulsionat călătoriile de agrement și curative.

Perioada turismului de masă a secolului XX se dezvoltă din a doua jumătate a secolului XXI și se datorează unor cauze importante: scurtarea zilei de muncă și a săptămânii de muncă în țările cu forță de muncă ocupată în industrie sau servicii, sau cele cu o agricultură puternic mecanizată; în consecință, a crescut productivitatea muncii și ponderea timpului liber destinat recreerii. O a doua cauză se referă la ridicarea nivelului de trai, fiind posibilă alocarea din venit activităților recreative si refacerii fizice și psihice. Alte cauze semnificative sunt dezvoltarea căilor de transport si creșterea vitezei de deplasare, diversificarea ofertelor turistice, creșterea nevoii de recreere și recuperare ca urmare a amplificării stresului specific unei vieți urbane actuale. În această perioadă se intensifică atât turismul intern cât și turismul internațional, în cea mai mare parte a țărilor de pe întreg mapamondul. Acest turism este stimulat de înlesnicirile, consulare și vamale, precum și de apariția unor organisme de profil internațional, printre care se menționează: Organizația Mondială a Turismului înființată în 1970, Academia Internaționlă de Turism, Federația Universală a Asociațiilor de Voiaj, Federația Internațională de Balneologie și Climatologie. De asemenea apar tot mai multe firme cu activități turistice, cum ar fi: Thomson Travel, Travel Trust, Club Mediteraneen, Club Europeen, Inturist, Cedac, Ibus, ONT.

Turismul contemporan prezintă anumite particularități, după cum urmează:

creșterea caracterului de masă, prin antrenarea a sute de milioane de persoane;

creșterea razei de deplasare, atât la nivel continental cât și la nivel intercontinetal;

la nivel de consum, volumul turismului este în continuă creștere, devenind astfel o resursă financiară majoră și o ramură importantă a economiei în multe țări;

diversificarea tipurilor de turism în concordanță cu cerințele cererii; apare turismul curativ-balnear și de agrement secondat de turismul cultural sau sportiv, turismul de tranzit devine deseori asociat celui de sejur îndelungat;

mobilitatea deosebită datorită perfecționării și diversificării căilor și mijloacelor de transport;

antrenarea în activități turistice a populației cu venituri mai mici, rezultând o accentuare a caracterului social al turismului;

apare o întinerire a turismului de vacanță prin afirmarea acestuia;

naturalizarea turismului prin creșterea importanței resurselor aparținând cadrului natural protejat;

Orizontul turismului în viitor se va lărgi cu siguranță și mai mult prin robotizare, cibernetizare și automatizarea proceselor de producție din societatea contemporană, asociată creșterii presiunii mașinii asupra spiritului.

Componente ale produsului turistic

1.3.1. Tipuri de turism

În activitatea turistică internă și internațională se practică o gamă largă de forme si aranjamente turistice, determinate de modalitățile de satisfacere a nevoii de turism, de condițiile de realizare a echilibrului cerere-ofertă, de particularitățile organizării călătoriei. Există oportunități pentru practicarea unui turism inedit în multe locuri ale lumii, datorită unor forme interesante de relief sau a istoriei acelei zone.

Aceste forme de turism pot fi dezvoltate la scară mai mare decât formele de turism tradiționale și în regiuni diferite. Pentru comercializarea acestor forme de turism sunt necesare cunoștinte de specialitate, iar autoritățile locale trebuie să înțeleagă modalitatea lor de dezvoltare înainte de asumarea unor riscuri suplimentare și de implicare a comunității locale, a oamenilor de afaceri în dezvoltarea lor.

Formele de turism sunt definite în funcție de diferite criterii sau factori ce favorizează o individualizare a fenomenului turistic. Astfel de criterii sunt: distanța, durata, proveniența turiștilor, numărul turiștilor, gradul de organizare, modul de desfășurare, mijloace de transport utilizate, vârsta turiștilor, aportul social, particularitățile regiunii de destinație.

Forma de turism poate fi definită prin aspectul pe care îl îmbracă asocierea mai multor tipuri de servicii (transport, cazare, alimentație, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum și modalitatea de comercializare a acestuia.

Pentru practicarea turismului există o serie de criterii și posibilități de grupare a formelor de turism:

în funcție de locul de proveniență sau originea turiștilor, se distinge:

turismul intern practicat de populația unei țări în interiorul granițelor sale;

turismul internațional, rezultat al deplasării persoanelor în afara granițelor țării lor de reședință. Turismul internațional se subdivide în turism emițător (outgoing), de trimitere sau pasiv, care se referă la plecările turiștilor autohtoni peste graniță și turism receptor (incoming) – de primire sau activ – care cuprinde sosirile de turiști din alte țări pentru petrecerea vacanței în țara primitoare.

după modalitatea de comercializare a vacanțelor, se disting următoarele forme de turism:

turismul organizat se caracterizează prin angajarea anticipată a principalelor servicii legate de călătorie și sejur. Această angajare se realizează prin intermediul contractelor (voucher-ul, biletul de odihnă și tratament) sau a altor tipuri de întelegere convenite între turist și agenția de voiaj sau alți organizatori de vacanțe (hoteluri, companii aeriene).

turismul pe cont propriu, numit uneori și neoganizat, nu presupune angajarea prealabilă a unor prestații turistice. Vizitatorul hotărăște singur asupra destinației, duratei deplasării, perioadei de realizare a acesteia, mijlocul de transport, modalităților de agrement.

turismul semiorganizat (mixt) se caracterizează prin îmbinarea trăsăturilor specifice celor doua forme deja prezentate.

în funcție de gradul de mobilitate a turistului, se poate vorbi de:

turism itinerant sau de circulație, caracterizat printr-un grad de mobilitate ridicat, în care programul cuprinde vizitarea mai multor locuri, cu șederi scurte (1-2 zile) în același perimetru.

turism de sejur, cu un grad de mobilitate redus, ce presupune petrecerea vacanței în aceeași localitate, indiferent de durata acesteia. Turismul de sejur se subdivide, la randul lui în: turismul de sejur scurt (turism de weekend) ce presupune una sau două înnoptari, turism de sejur mediu care coincide cu durata standard a călătoriilor (12 – 15 zile) și un turism de sejur lung, atunci când timpul de staționare într-o localitate depășește, de regulă, 30 zile.

din punct de vedere al frecvenței de manifestare a cererii se distinge:

turism continuu (permanent) organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (de exemplu turism cultural, de afaceri);

turism sezonier legat de existenta anumitor condiții naturale sau evenimente culturale, artistice, sportive. El se grupeaza în: turismul de iarnă, turismul de vară, turismul de circumstanță (ocazional);

turismul de circumstanță are o durată relativ scurtă, de la câteva ore la câteva zile și se poate desfășura pe întreaga perioadă a anului. Printre atracțiile la care această formă de turism este sensibilă, se înscriu manifestările și evenimentele limitate ca durată (festivaluri artistice, expoziții, competiții sportive), dar pot fi și anumite construcții cu funcție turistică permanentă, unde vin în momentele de recreere persoane antrenate în alte activități. 

după mijlocul de transport folosit, formele de turism pot fi grupate în:

turismul pedestru antrenează din cele mai vechi timpuri numeroși turiști ce se deplasează în zona periurbană, dar și în regiunile muntoase. În cadrul acestei forme de turism trebuie incluse și turismul cinegetic, pescuitul și alpinismul. Turismul pedestru oferă cea mai stransă conexiune între om și natură, cu un caracter eminamente recreativ;

turismul rutier se practică de numeroși participanți, pe distanțe scurte (cicloturismul), lungi sau foarte lungi (cu motociclete, automobile sau autocare), iar prin utilizarea gradului său de independență, acest tip de turism crește substanțial. Este cea mai dinamică formă de turism actuală, datorită perfecționării căilor și mijloacelor de transport, precum și dezvoltării posibilităților de a avea un mijloc de transport propriu;

turismul feroviar este preferat de prezența unor mijloace de transport sigure, cu un confort sporit, optime pentru deplăsari la distanțe mari. Este practicat sub forma călătoriilor în circuit, sau de către turiști ce se deplasează spre anumite localități alese ca loc de desfășurare a activității recreative sau curative;

turismul naval s-a dezvoltat cu rapiditate datorita numeroaselor forme de mijloac de transport, cum ar fi plutele arhaice, ambarcațiunile cu vâsle, rame sau motor, nave de pasageri fluviale sau maritime. Cel mai des acest tip de turism se practică pe lacurile interioare, în anumite sectoare ale fluviilor și râurilor (cele ce traversează marile aglomerații urbane) și în zonele de litoral, unde se practică un adevărat cabotaj turistic. O altă variantă îndrăgită a turismului naval este croaziera în bazinul unor mări intercontinentale (Mediterană, Caraibe, Marea Japoniei);

turismul aerian a luat mare avânt în a doua jumătate a secolului XX, prin dezvoltarea acestor mijloace rapide de transport. Este practicat de persoanele cu venituri mari, dornice de a-și satisface necesitățile recreative la foarte mari distanțe. Deltaplanele și elicopterele, tot mai intens utilizate în acest scop, încearcă să diversifice opțiunile în acest domeniu.

în funcție de motivația deplasărilor, se pot distinge următoarele forme ale circulației turistice:

turismul de recreere și agrement este o formă frecvent întâlnită ce oferă un un prilej de a cunoaște locuri noi, istoria și obiceiurile ținuturilor vizitate; din acest punct de vedere, el interferează cu turismul cultural. Scopul practicării turismului de recreere și de agrement îl constituie satisfacerea nevoilor recreative ale populației antrenată în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică și psihică. Practicarea turismului de recreere nu este apanajul unei anumite categorii de populație, el este la îndemana tuturor claselor sociale sau a celor care locuiesc sau nu în zone aglomerate și medii stresante. Principalele trăsături ale turismului de recreere sunt:

antrenarea unui număr mare de persoane, majoritatea provenind din țesutul urban, acolo unde există o îndepărtare accentuată față de natură; acest tip de turism este practicat de toate grupele de vârstă, dar în special de tineret si de populația matură;

în zonele temperate ale globului, unde se concentrează o populație numeroasă, turismul de recreere prezintă un caracter sezonier evident: vara și iarna, cele două anotimpuri extreme, constituie „vârfurile” cererii turistice;

în funcție de solicitările materiale ale populației, distanța de deplasare variază cel mai mult;

durata actului recreativ este si ea variabilă. În general, predominant este turismul de scurtă si medie durată, echivalent weekend-uli sau unei fracțiuni de concediu de odihnă. Durata lungă a recrearii este specifică unui grup restrâns, proveniți în majoritate absolută dintre pensionari;

eficiența economică a turismului de recreere este una dintre cele mai ridicate. Acest lucru se întâmpla deoarece turismul își satisface cerințele recreative prin utilizarea tuturor elementelor  infrastructurii destinate acestui scop. Nu este mai puțin adevarat că există un mare număr de turiști cu venituri reduse, în special tineri, la care recreerea se realizează în urma unei minime  solicitări a produsului turistic;

realizarea unei infrastructuri proprii, în care elementelor comune  tuturor tipurilor de turism (baze de cazare și alimentație)  li se asociază dotări specifice, menite să amplifice și să satisfacă polivalent  cerințele  de agrement (piscine, săli de jocuri diverse, terenuri de sport, discoteci).   

Turismul de recreere valorifică, în primul rând, însușirile estetice ale fondului turistic aparținând cadrului natural. Din această cauză, „schimbarea locului” reprezinta o condiție a recreerii și agrementului. În acest domeniu nu își  au locul standardele și nici rețele unice; aici intervine profesionalismul agențiilor de voiaj de a lansa o ofertă cât mai variată pentru a putea răspunde la cât mai multe cerințe ale turiștilor.      

turismul de tratament și cură balneară este o formă specifică a turismului de odihnă, care a luat o amploare mare nu atât ca urmare a dorinței de a preveni anumite boli, cât, mai ales, datorită creșterii surmenajului și a bolilor profesionale provocate de ritmul accentuat și crescut al vieții moderne. Acest turism se practică în stațiuni cunoscute pentru proprietățile lor terapeutice, pentru apele minerale, termale, pentru nămoluri, situate într-un climat cât mai natural.

turismul sportiv constituie o altă formă a circulației agreată de anumite categorii ale populației. Acest tip de turism poate acoperi toate categoriile de sporturi, de la cele nautice, sporturile de iarna până la alpinism, vânătoare, pescuit;

turismul științific are un caracter ocazional, cu referință la activitățile practicate de angajații unei firme prin participarea acestora la congrese, la vizitarea unor obiective industriale, zone agricole, a unor obiective hidroenergetice. Din punct de vedere științific, un interes aparte îl prezintă vizitarea unor peșteri, rezervații naturale, monumente ale naturii sau arhitecturii;

turismul de cumpărături (shopping tourism) este determinat de deplasările ocazionale în alte localități sau țări, în vederea achiziționării unor produse în condiții mai avantajoase decât cele oferite pe plan local (național), sau a unor produse pe care nu le ofera piața locală.

după  caracteristicile socio-culturale ale cererii se disting următoarele forme de turism:

turismul particular (privat) se adresează unor persoane cu venituri ridicate, care, de regulă, dispun de o a doua reședință, cum ar fi case de vacanță la munte sau la mare. Aceste persoane se deplasează cu mijloace proprii de transport și recurg la servicii deosebite și forme de cazare cu un grad de confort mai ridicat;

turismul social este un turism de masă, agreat de persoanele cu posibilități financiare relativ limitate. Acești turiști solicită forme ieftine de cazare și mijloace de transport în comun, sau cel mult închiriate, unde pot beneficia de unele reduceri la tarifele de transport. În aceeași categorie se încadreaza și cei care solicită bilete prin sindicat;

turismul pentru tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresându-se, cu precădere, categoriilor tinere ale populației. Această formă de turism apelează la tabere de creație, cantonamente, vacanțe la prețuri medii și submedii, fiind utilizate mijloacele de transport mai ieftine, forme suplimentare de cazare, pensiuni;

turismul de afaceri este acea formă de turism practicată de angajați sau de alte categorii de persoane, în interes de serviciu, în interiorul sau în afara țării de reședință, incluzând: participarea la întâlniri de afaceri, târguri și expoziții, conferințe și reuniuni. Turismul de afaceri deține, astăzi în lume, circa 20% din totalul călătoriilor internaționale și aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având cote diferite de la o țară la alta, în funcție de dotarea turistică și nivelul de dezvoltare economică.

după categoria de vârstă și ocupația turiștilor se disting diferite forme de turism:

turism pentru tineret;

turism pentru populația activă;

turism pentru pensionari;

după caracteristicile prestației turistice principale preferată de turiști:

turismul de sejur pe litoral, practicat în special pentru cura heliomarină, sporturile nautice, odihnă și recreere, tratament balnear;

turism de sejur montan, practicat în vacanțele din tot timpul anului, dar mai ales în sezonul alb datorită sporturilor de iarnă: schi, săniuță,bob, patinaj, snowboard;

turismul în stațiunile balneo-climaterice reprezintă un sector major în cadrul turismului românesc, datorită multitudinii de stațiuni de acest gen aflate pe teritoriul românesc, recunoscute pentru apele benefice termale si minerale;

turismul cu caracter special, și anume turism de vânătoare, pescuitul, turismul sportiv;

după caracteristicile socio-economice ale cererii clientelei se pot încadra următoarele forme de turism:

turismul politic încadrează participarea la evenimentele politice însemnate sau la sărbătorile naționale, călătorii internaționale în interes politic;

turismul urban se referă la petrecerea timpului liber sau a vacanțelor ăn orașe, metropole, în scopul vizitării acestora, participarea la anumite evenimente caracteristice cum ar fi spectacole, expoziții, muzee recunoscute.

turismul rural reprezintă o soluție reușită în ceea ce privește armonizarea cerințelor turismului cu exigențele protejării mediului și dezvoltării durabile și se definește în sens larg prin dorința de a petrece vacanța în mijlocul naturii, de întoarcere la viața simplă, la străbuni și la obiceiuri tradiționale. După caracteristicile geografice ale zonelor în care sunt amplasate și dupa categoria valorilor artistice, satele turistice se grupează în sate etnofolclorice, de creație artistică și artizanală, peisagistice și climatice, viti-pomicole, pastorale, pescărești și vânătorești, pentru practicarea sporturilor de iarnă;

Formele de turism prezentate oferă o imagine complexă a activității turistice, a caracterului serviciului turistic de a se particulariza în raport cu specificul cerințelor fiecărui turist sau grup de turiști, a varietății problemelor ce trebuie soluționate de organizatorii de turism.

1.3.2. Cazarea 

 Activitatea unităților de cazare reprezintă un ansamblu de acțiuni care se desfășoară în hoteluri și alte forme de cazare, în scopul asigurării condițiilor pentru înnoptarea și odihna turiștilor, precum și a serviciilor suplimentare prestate în unitățile anexe, corespunzător profilului și categoriei de încadrare în funcționarea acestora și de cerințele turiștilor.

Activitatea unităților de cazare reprezintă în fapt, o îmbinare armonioasă a unor pachete de servicii oferite turiștilor în scopul asigurării unui sejur cât mai agreabil. Pachetele de servicii diferă de la o unitate de cazare la alta, potrivit criteriilor de clasificare ale unităților și se împart în:

serviciile de cazare propriu-zise răspund necesităților fiziologice, de odihnă și recreative ale turiștilor;

serviciile complementare sunt legate de funcțiile de cazare ți de posibilitățile oferite turiștilor pentru petrecerea sejurului în condiții optime;

servicii de asigurare a alimentației prin serviciul la cameră, sau room-service, în spațiile restaurantelor din incinta complexului de cazare;

servicii comerciale, legate de aprovizionarea turiștilor cu bunuri necesare în timpul sejurului;

servicii de informare oferite de unitățile de cazare turiștilor;

Potrivit caracteristicilor constructive, calității compartimentării și dotării acestora cu mobilier, instalații, inventar textil și alte obiecte necesare în dotare, precum și serviciile oferite, unitățile de cazare se clasifică pe categorii de confort prezentate pe număr de stele, în baza unor criterii prestabiliteîn acest scop de Forul Tutelar al Turismului:

hoteluri de 1,2,3,4,5 stele

hoteluri apartament de 1,2,3,4,5 stele

moteluri de 1,2,3 stele

vile de 1,2,3,4,5 stele

cabane de 1,2,3 stele

bungalow-uei de 1,2,3 stele

sate de vacanță de 1,2,3 stele

campinguri de 1,2,3,4 stele

pensiuni turistice si ferme agroturistice de 1,2,3 stele

camere de închiriat în locuințe familiale de 1,2,3 stele

nave fluviale, maritime și ocanice de pasageri de 1,2,3,4,5 stele

vagoane de dormit(transport feroviar) de 1,2 stele

Vilele sunt unități de cazare turistică cu o capacitate de cazare relativ redusa (10-12 camere), realizate de regulă din structuri de lemn, cărămidă, beton, cu o arhitectură specifică zonei de amplasare. Acest tip de organizare funcționează în clădiri independente, situate în stațiuni de odihnă și stațiuni balneo-climatice, sau în zone de interes turistic (vară-iarnă), care asigură cazare turiștilor sosiți la odihnă sau tratament, cu oferta unor servicii speciale.

Vilele pot fi încadrate pe categorii superioare, în funcție de zona turistică de amplasare, forma construcției, compartimentarea, precum și serviciile oferite turiștilor, corespunzator gradului de confort asigurat. Vilele pot funcționa ca unități independente sau se pot anexa unui complex hotelier.

Cabanele se regăsesc în zone montane, rezervații naturale, lacuri, în apropierea stațiunilor de odihnă, stațiunile balneare, precum și în zonele cu alte obiective de interes turistic (zone montane de creastă, izolate și greu acesibile, cu preocupări sportive, pescuit, vanatoare, etc.).

Clasificarea cabanelor se face pe categorii în funcție de zona construcției, zona turistică, compartimentare și dotare, pe fluxul de cazare și alimentație, precum și confortul serviciilor asigurate. Cabanele trebuie să asigure: o gama variată de servicii, în funcție de zonă și anotimp, posibilitatea închirierii de echipamente și materiale sportive de iarnă (săniuțe, schiuri, bocanci, pulovere, etc.), închirierii de ustensile pentru pescuit, jocuri distractive de teren și salș, desfacerii unor articole de cosmetică, parfumerie, artizanat, felicitări, pansamente, medicamente specifice de urgență, sisteme de informare (afișaje, pliante), precum și conversații directe cu personalul cabanier, referitoare la prevenirea turiștilor de zonele accidentale.

Bungalow-urile sunt unități de cazare turistică cu o capacitate redusă, realizate în general din lemn sau alte materiale similare. În zonele cu umiditate ridicată (munte-mare) acestea pot fi construite si din zidărie sau pot fi ridicate de la sol (unitate lacustră). Bungalow-urile se amplasează de regula în perimetrul campingurilor, a satelor de vacanță, sau într-o zonă cu spatii complementare, pe lângă alte spații și forme de cazare. Ele asigură cazare turiștilor și oferă servicii prestate de unitatea de baza, funcționând în general cu activitate sezonieră.

Campingul (popasul turistic) este unitatea cu destinație turistică care asigură terenuri pentru camparea turiștilor veniți cu mijloace proprii de transport sau rulote, precum și cazarea în căsuțe și bungalow-uri.

Terenurile pentu amplasarea popasului turistic, trebuie să fie astfel amenajate și dotate, încât să permită turiștilor să parcheze mijloacele de transport, să-și pregătească masa în locurile special amenajate cu instalații curente de apă și canalizare, dependință pentru prelucrări primare a alimentelor și dependință cu instalații și utilaje termice de pregătire a preparatelor propii și oficiu special pentru spălat vesela (cu costurile aferente).

Campingurile sunt unități cu caracter sezonier de vară și trebuiesc amplasate în locuri pitorești, cu microclimat favorabil, ferit de zgomot și de artere cu circulație intensă (rutieră și feroviară), ferite de alte surse de poluare sau care pun în pericol sănătatea și securitatea turiștilor (linii de înaltă tensiune, terenuri sub nivelul mării, zone inundabile, etc.).

Campingurile pot fi amplasate în apropierea principalelor trasee turistice (campinguri de  tranzit ), în perimetrul sau vecinătatea stațiunilor de odihnă, sau în locuri pitorești de interes turistic, pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării sau în zone montane.

Elementul de bază al campingului îl constituie “parcela de campare”, aceasta reprezentând o suprafață de teren bine delimitată și marcată (unde se poate parca mijlocul de transport) și parcela de instalare a cortului sau rulotei, asigurându-se totodată suprafața liberă necesară pentru mișcarea și odihna a 4 turiști din autovehiculul campat. Rețeaua de alei trebuie să permită legătura între spațiile de cazare-campare și toate celelalte amenajări care asigură serviciile în camping, inclusiv terenurile de agrement.

                  Din suprafața totală a campingului, cel puțin 15% trebuie să fie plantată cu arbori sau arbuști și o vegetație abundentă, suficientă pentru a arunca o umbră confortabila și a oferi o ambianță agreabilă.

Formele turismului practicate în Delta Dunării

Turismul în Delta Dunării

Turismul în deltă nu a dispus de o capacitate de cazare suficientă, fiind necesar construirea de hoteluri, cabane și alte forme de servicii pentru întâmpinarea turiștilor. Gradul de ocupare a capacităților de cazare existente în localitățile Deltei Dunării și limitrofe deltei este încă mic în comparație cu cererea turistică, îndeosebi în vârf de sezon.

În localitățile din deltă și limitrofe deltei există unități comerciale cu amănuntul și de alimentație publică care satisfac în mare măsură din punct de vedere al calității și diversității sortimentelor necesitățile turistilor. Numărul și structura unităților, gama de produse și servicii sunt mult diversificate, în special în timpul sezonului.

Oferta de cazare în Delta Dunării este însă diversă și cuprinde hoteluri, hoteluri plutitoare și alte tipuri de nave, campinguri, case de oaspeți, pensiuni de 2, 3, 4 și 5 margarete și tabere de tineret. Servirea mesei se face în general în locuirile de cazare.

În prezent se utilizează o abordare din perspectiva zonării pentru a defini caracterul fiecărei zone specifice din cadrul Deltei Dunării. Acest lucru va permite identificarea elementelor unice de marketing (USP) ce pot fi folosite atât în dezvoltarea de produse cât și în marketing-ul îndreptat către grupurile țintă.

Zonarea pentru turism și recreere este un concept folosit cu precădere în zonele naturale, atât în America de Nord cât și în Europa, încă din anii ‟70, pentru a oferi cele mai bune oportunități pentru diverse tipuri de experiențe și în același timp pentru a nu suprasolicita sau chiar distruge mediul natural.

Această practică s-a dovedit a fi plină de succes în diverse arii protejate din lume, în scopul combinării politicilor de conservare a naturii cu o experiență treptată în natură a vizitatorilor și turiștilor.

Zonarea pentru turism și recreere este atât un instrument de conservare a naturii, deoarece respectă regulile de conservare, cât și un mecanism de dezvoltare durabilă ce corelează conservarea naturii cu opțiuni reale de dezvoltare.

Pentru o mai bună înțelegere a situației existente, au fost definite câteva concepte, și anume:

1. Puncte de acces și puncte centrale existente și potențiale;

2. Structura și tipologia vizitatorilor/turiștilor.

Puncte de acces și puncte centrale Punctele de acces sunt acele locuri prin care vizitatorii și turiștii intră în regiune și în fiecare zonă în parte Puncte centrale (Hub – termen de origine engleza) este un punct de acces din cadrul regiunii ce concentrează și poate direcționa fluxul de vizitatori în anumite zone în funcție de preferințele lor, tipul de experiență pe care și-l doresc și informațiile, infrastructura și serviciile disponibile. Termenul poartă de intrare a fost evitat deoarece o poartă este considerată un punct de acces în care vizitatorul/turistul nu petrece deloc timp, este doar invitat să treacă dincolo de poartă și să se îndrepte spre următorul loc. În contrast, filosofia acestui concept este să atragă oamenii să stea, să câștige o experiență personală vizavi de locul vizitat și să cheltuie bani – începând de la punctele de acces până la destinația centrală. Există trei locuri în Delta Dunării ce pot fi considerate puncte de acces: Tulcea, Murighiol, Jurilovca.

În momentul de față există în arealul Deltei Dunării, și anume în zona R.B.D.D., opt zone pentru turism și recreere. În fiecare zonă pot avea loc o gamă largă de experiențe și activități, nu doar cele specifice zonei definite, însă caracterul zonei este clar definit de anumite activități specifice acesteia.

Astfel în arealul protejar al Deltei Dunării se disting 8 zone specifice : zona Tulcea, Chilia, Letea, Sulina-Sf. Gheorghe, Crișan, Murighiol, Jurilocva și Corbu.

Zona Crișan.

În prezent zona Crișan are vizitatori și turiști ce vin atât de pe piața internațională cât și de pe piața internă. Ei caută o experiență pură a Deltei Dunării, fiind atrași de:

observare de păsări și cultura din Deltă, dacă sunt turiști străini;

pescuit (turiști din România).

Zona Crișan este o destinație de prim rang pentru un tip de turism axat pe o experiență de natură lentă, prin activități de turism ce integrează acest tip de experiență.

Zona Murighiol

Zona Murighiol oferă două experiențe majore diferite în prezent este o poarta tradițională de intrare pentru un număr mare de turiști din România care călătoresc în grupuri mici (spre exemplu familii, prieteni) și au două motivații principale de a intra în Deltă prin Murighiol:

camping în împrejurimile Murighiolului (folosind sau nu locurile de camping private);

acces spre destinații mai îndepărtate (în special Sfântu Gheorghe), unde petrec vacanțe mai lungi. Ei folosesc Murighiol pentru a parca mașina și apoi se îndreaptă spre destinația finală: camping în natură, stând în a doua lor locuință (casă de weekend) sau folosind cazare locală.

Principala activitate a acestor turiști este pescuitul. Ei folosesc fie propriile ambarcațiuni fie închiriază bărci de la localnici (cu sau fără șofer).

De asemenea, această zonă devine o destinația de weekend ce acoperă Dunavățul de Jos, Mahmudia și Uzlina. Turiștii de weekend folosesc structurile de cazare existente. Ei vin în cupluri sau grupuri mici, și călătoresc în principal din orașe mari precum București.

Zona Jurilocva

În zona Jurilovca, complexul turistic de la Portița este cea mai faimoasă atracție ca destinație de vară, cu oferta ei tradițională soare, mare și nisip, atrăgând turiștii români cărora le place plaja.

Cealaltă atracție majoră este legată de un loc cultural: Enisala, cu ruinele vechii cetăți grecești care este vizitată în principal de turiștii ce trec cu mașina pe drumul principal (Jurilovca – Tulcea).

Lacul Razim este a treia atracție, folosită frecvent de turiștii de weekend în bărcile lor cu motor pe timp de vară, lucru ce s-a stabilit că pune presiune asupra populațiilor de păsări de-a lungul malului lacului.

În această zonă se poate practica un turim sezonier, împărțit de cele două mari anotimpuri: sezonul de vară, când turiștii se bucură de soare, mare, atracțiile arheologice, plimbările prin natură și ciclism; în sezonul de iarnă, turistul se poate delecta cu observarea păsărilor în zona Razim, ca o alternativă la vânătoare și cu fotografiatul în natura (digi-scoping).

Zona Sfântu Gheorghe – Sulina

În această zonă turistul poate beneficia de experiențe unice proprii arealului Sfântu Gheorghe, precum soare, mare , nisip, prescuit tradițional și autentic precum și de festivalul de film Anonimul ce se desfășoară timp de 10 zile. În Sulina, turistul este ăntâmpinat din nou de soare, mare și plajă, dar și de un patrimoniu cultural de excepție legat de istoria orașului sulina ca și statut de “porto-franco” (port liber) și de istoria Comisiei Deltei cu influența ei socio-culturală asupra locului.

Zona Chilia

În prezent pescuitul și vânătoarea este principala activitate de atracție pentru turiștii din România care vin în această zonă. Pe lângă biserica impresionantă și atelierul de împletituri din papură (Typha), nu există nicio altă atracție în zonă.

De asemenea, aici turistul poate experimenta un turism științific, pentru a afla și studia geomorfologia Deltei, ca și parte continentală a acesteia.

Zona Letea

Starea actuală a turismului se bazează de obicei pe o vizită de mai puțin de o zi în Letea, faimoasa pădure de stejar și nisip, de cele mai multe ori cu o oprire în sat. O astfel de vizită este efectuată mai ales conducând vizitatorii într-o remorcă deschisă trasă de un tractor, organizată dinainte de proprietarul singurei structuri de cazare din satul C. A. Rosetti. Doar o mână de turiști stau peste noapte într-unul dintre cele cinci așezări din zonă.

Zona Tulcea

În prezent, turiștii care ajung în Tulcea folosesc acest loc doar ca poartă de acces: foarte puțin timp este petrecut (o zi sau chiar mai puțin de o zi) în oraș sau împrejurimi. Tulcea are puține de oferit turiștilor momentan, și pentru atracțiile existente sunt foarte puține informații. Viziunea pentru zona Tulcea este de a deveni o experiență ce întregește experiența Dunăre, Deltă și Dobrogea (conceptul 3D). Obiectivul principal pentru zona Tulcea este de a oferi o experiență complementară și întreagă pentru turiștii care au vizitat sau intenționează să viziteze Delta, cu o mai bună scoatere în evidență a atuurilor orașului dar și a împrejurimilor naturale și culturale.

Turiștii Deltei Dunării

Grupurile de turiști care vizitează Delta Dunării sunt primiți și informați în funcție de cerințele și așteptările acestora. Astfel, cei care ajung în arealul Deltei sunt caracterizați de anumite criterii individualizate:

călători care fac scurte opriri și vizitatorii de o zi: aceste grupuri ajung de cele mai mult ori cu ajutorul vehiculelor proprii, iar în scurta lor vizită aceștia nu au nevoie decât de prezența unor puncte de alimentație și/sau îmbăiere.

vizitatori care înnoptează: Pentru că cei mai mulți dintre acești vizitatori tind să devină vizitatori care revin la locurile administrate intensiv, mai puțin fragile, apare o nevoie mai redusă pentru comunicarea axată pe comportamentul de mediu acceptabil. În schimb, prioritatea este încurajarea acelor activități care minimizează conflictul cu alți vizitatori ce înnoptează în acel loc, și caută să încurajeze vizitatorii cu perioade de ședere mai lungi să devină mai implicați în activitatea de conservare a ARBDD (în special în jurul zonei de înnoptare). Sunt un grup ideal care să beneficieze din programele de vară de vizitare.

căutătorii de confort în sălbăticie: Aceștia tind să includă o mare parte dintre vizitatorii străini (internaționali), dintre care mulți au un nivel scăzut de experiență în sălbăticia Deltei Dunării.

aventurierii în sălbăticie și căutătorii de mișcare: Aceste două grupuri sunt cele mai experimentate, capabile să-și administreze propria vizită într-o manieră de mediu acceptabilă.

Căutătorii de senzații. Acest grup are o cerință mare pentru comunicare care poate: conduce la minimizarea impactului lor asupra mediului; crește conștientizarea lor privind siguranța; încuraja considerația altor utilizatori de terenuri pentru conservare.

Forme de turism practicate în Delta Dunării

Delta Dunării sau „Țara Apelor”, arată că această împărăție a bălților și stufului, a grindurilor și cordoanelor litorale, împrăștiată în 3 brațe: Chilia, Sulina și Sfântul Gheorghe, apare la concurența cu albastrul cerului. Delta are o geometrie unică: lungi canale cu apă limpede umbrite de vegetație (plaur plutitor, pădure verde-vânată de stuf, zăvoaie de sălcii bătrâne, plopi, anini, pe care se împletesc liane), perpetuată de cârduri de lebede, pelicani, cormorani, stârci, rațe și gâște sălbatice, într-un țipătamestecat de la răsăritul la apusul soarelui

Imaginea deltei așa cum o știm, cu formă sa asemănătoare literei grecești, Δ, o datorăm cartografiei, care ne-a pus la dispoziție harta. „Grecii au dat numele de „Delta” acelei părți a Egiptului cuprinsă între ramificațiile Nilului în zona de vărsare în Marea Mediterană, pentru că aceasta avea forme asemănătoare cu cea de a 4-a litera majusculă a alfabetului lor, adică de formă triunghiulară; de aici denumirea a fost generalizată de către oamenii de știință pentru toate unitățile geografice mai mult sau mai puțin asemănătoare, ce iau naștere în zonele de vărsare ale fluviilor.

Delta Dunării trezește în minte tabloul celui mai nou pământ al țării, al unei naturi primitive,formată din plante și al unei sălbăticii ascunse, alcătuită din animale, ocrotite de un întins de ape, acoperit cu stuf și întrerupt de grinduri îndepărtate, pe care cresc păduri de sălcii și de plopi. Este locul preferat al păsărilor de baltă și al celor răpitoare, care își împart cu pescarii mulțimea peștilor.

Farmecul turistic îl formează caracteristicile terenului: tărâmurile nou ieșite din apă, canalele șerpuitoare și lacurile sclipitoare populate în adâncul lor cu cele mai diferite soiuri de pești.

De-a lungul unui an înfățișarea deltei se schimbă după anotimp. Primăvara este o explozie de viață, tot ceea ce este viu reclamându-și dreptul de a trăi. După trecerea iernii, deșteptarea naturii răscolește o goană a vietăților, unele după altele, către adăpost și hrană. Vara o vegetație luxuriantă se avântă din păienjenișul de canale spre lacurile cu apă adâncă și limpede. Oglinda apelor stătătoare se acoperă cu flori de nufăr. Toamna ia naștere o adevărată simfonie a culorilor: frunzele capătă diferite nuanțe de roșu, portocaliu, galben și verde; lacurile completează paleta cu albastru, indigo și violet. Iarna e o îngrămădire de zăpadă și gheață de un alburiu cenușiu în care pâlcurile de sălcii desfrunzite se văd împrăștiate la depărtări în aparență mari. Mamiferele se retrag în scorburi și vizuini pentru odihna mai mult sau mai puțin profundă a hibernării, întreruptă numai când se îmblânzește vremea. Canalele și ghiolurile au valurile împietrite de stuful gerului. Particularitățile cadrului natural al deltei a generat forme de turism specifice numai acesteizone. Astfel, pe măsura dezvoltării bazei materiale a turismului de deltă, motivațiile turistice principale care au determinat deplasarea turiștilor spre această zonă au fost

cunoașterea unui cadru natural original cu caracter de unicat în lume;• petrecerea unor sejururi prelungite în acest mediu de viață aparte;• petrecerea unor sejururi complexe mare-deltă;

efectuarea curei balneo-medicale;

practicarea sporturilor nautice în condițiile deosebite ale deltei;

practicarea pescuitului și a vânatului sportiv, în limitele prevăzute de lege.

În cadrul concepției de organizare a turismului de deltă și ținând seama de motivațiile turistice principale, de necesitatea creșterii eficienței economice a acestei activități și de păstrarea echilibrului ecologic, oferta turistică a acestei zone a fost orientată spre următoarele forme deturism:

Turismul de cunoaștere este forma particulară practicată și care va continua să dețină ponderea principală în fluxul turistic, vizitatorii căutând să cunoască într-un timp scurt frumusețile naturiideltei, locurile și oamenii, din această zonă, istoria și obiceiurile lor. În acest sens, sunt organizate excursii scurte pentru vizitarea deltei cu durata de una, două sau mai multe zile cu turiști români șistrăini la odihnă în stațiunile de pe litoral sau cu cei ce se deplasează la Tulcea cu diverse mijloacede transport, astfel:

excursii pentru vizitarea deltei cu durata de o zi cuprind la început vizitarea Muzeului „DeltaDunării” Tulcea și apoi cu vasul, vizitarea unor canale, lacuri și locuri pitorești ale deltei, pentruformarea unei imagini asupra acestui mediu de viață cu totul original.

excursiile cu hidrobuzele sunt foarte interesante pentru că au plecări și din satul Murighiol, întrucât din această localitate se pătrunde pe canalele, gârlele și pe lacurile deltei, pe trasee mult mai scurte, permițând vizitarea unuisector mult mai pitoresc decât cel prezentat în excursiile cu plecarea din Tulcea și fără a parcurge dedouă ori canalul Sulina.

excursii pentru vizitarea deltei cu durata de două zile care cuprind întâi vizitarea Muzeului„Delta Dunării” Tulcea și apoi vizitarea unor locuri pitorești din deltă, plimbări cu bărcile pecanalele și gârlele din jurul locurilor de cazare.

excursii pentru vizitarea deltei cu durata de mai multe zile permit cunoașterea mai intimă aacestei zone.

Turismul de odihnă, promovat în localitățile din Delta Dunării și de pe litoralul Mării Negre, este foarte mult preferat de turiști, în special de români, datorită condițiilor naturale pe care le oferă zona. Această formă de turism nu este coordonată de organizațiile de turism, astfel că nu există posibilitatea unei înregistrare riguroase a turiștilor. Cazarea se face în hoteluri, popasuri turistice, pensiuni și la localnici. Pentru accesul turiștilor în localitățile preferate se utilizează în special navele rapide, iar pentru navigația pe canale și lacuri se folosesc bărcile proprii ale localnicilor. Localitățile de pe litoralul Mării Negre, în delta maritimă, oferă turiștilor atât posibilitatea unei cure heliomarine, cât și vizitarea mai lesnicioasă a deltei.

Turismul balneo-medical se realizează prin valorificarea însușirilor curative ale nămolurilor sapropelice de la Murighiol, indicate în special pentru reumatismele cronice.

Turismul sportiv este cel care conferă specificul activităților turistice în deltă, prin organizarea turismului nautic și a partidelor de vânătoare și pescuit sportiv, astfel:

turismul nautic este o formă de turism deosebit de interesantă și instructivă, care dă posibilitatea unei bune cunoașteri a deltei, dar care cere turiștilor o mai bună pregătire sportivă pentru parcurgerea deltei cu ambarcațiuni mici.

pescuitul sportiv este o formă de turism interesantă pentru turiștii români și străini, generată de bogăția piscicolă a deltei. În vederea practicării acestei forme de turism s-au folosit mijloacele de transport și bazele de cazare existente în deltă prin măsurile luate de îmbunătățirea condițiilor de confort ale acestora. O atracție deosebită a prezentat-o organizarea unor competiții internaționale, care s-au desfășurat și se desfășoară periodic în extrasezon, îmbunătățind astfel exploatarea bazei materiale a turismului de deltă în sfera sezonului turistic clasic.

vânătoarea sportivă este o formă de turism care prezintă interes nu numai pentru turiștii români, ci și pentru străini și se organizează în conformitate cu prevederile legii privind economia vânatului pe fondurile de vânătoare Razim, Caraorman, Uzlina, Gorgova, Crișan, Sulina, Mila 23, unde se vânează primăvara, toamna și iarna păsări și animale sălbatice, ceea ce contribuie la folosirea mijloacelor de transport și a bazelor de cazare din deltă și în afara sezonului turistic de vară.

turismul tehnico-științific de organizare, ca urmare a cadrului natural al deltei și îndeosebi a rezervațiilor sale naturale, floristice și a monumentelor naturii. Bineînțeles că în acest scop s-au dezvoltat și se dezvoltă bazele de cercetare și în același timp condițiile de desfășurare a unor manifestări științifice cu caracter național și internațional. Pentru cunoașterea și formarea unei imagini de ansamblu asupra deltei se pot organiza, pentru toate categoriile de turiști, zboruri de agrement deasupra deltei cu avioane și elicoptere.

Turismul rural în cadrul căruia turiștii sunt găzduiti și ghidați de localnici. Acest tip de turism are traditie în R.B.D.D., multe familii de localnici găzduind și însoțind vizitatorii în Delta Dunării. Acest tip de turism reprezintă un important potențial pentru îmbunatățirea veniturilor populașței locale.

Turismul de cunoaștere (itinerant), practicat fie individual, fie prin intermediul excursiilor organizate, potrivit pentru grupurile mici de vizitatori care au ocazia să exploreze varietatea peisajului sălbatic, combinând plimbările cu bărci propulsate manual pe canale pitorești cu drumeții de-a lungul canalelor sau pe grindurile fluviale și marine.

Arhitectura vernaculară

Definirea conceptului de arhitectură vernaculară

Conceptul de arhitectură vernaculară a fost datat pentru prima dată în anul 1839 în Marea Britanie. Provenind din termenul latin vernaculus, sintagmele asociate conceptului prezintă acea arhitectură primitivă, indigenă, o arhitectură anonimă, populară, tradițională, țărănescă.

Descoperirea arhitecturii vernaculare în lume

Arhitectura vernaculară desemnează o arhitectura realizată de constructori fără o pregătire specializată în domeniu, fără un caiet de sarcini și proiect desenat, dar în deplin acord cu necesitățile materiale și spirituale ale beneficiarilor, ale mediului natural și al tradițiilor culturale ale comunității.

Până spre mijlocul secolului al XX-lea, de-a lungul unui întreg secol, elementele definitorii ale arhitecturii vernaculare au constituit un subiect al preocupărilor specialiștilor etnologi și sociologi, care au privit clădirile vernacularului mai curând ca obiecte de studiu etnografic decât ca monumente de inters arhitectural.

Primele decenii ale secolului XX aduc în atenția specialiștilor și a publicului larg un număr din ce în ce mai mare cuprinzând construcții și ansambluri vernaculare, cum ar fi locuințe, biserici, instalații de tehnică tradițională, odată cu construirea primelor muzee în aer liber din Europa.

Momentul de vârf în schimbarea direcției și reconsiderarea valorilor arhitecturii vernaculare l-a constituit realizarea de către Bernard Rudolfsky a unei expoziții de fotografii la Muzeul de Artă Modernă din New York în anul 1964, expoziție ce urma să fie însoțită de lucrarea “Arhitectura fără arhitecți: o scurtă introducere în arhitectura fără pedigree”.

Expoziția bazată pe o impresionantă colecție de fotografii artistice a avut un mare succes, cel ma important rezultat fiind acela al conștientizării de către specialiști și public a valorilor fenomenuli vernacular.

Până la sfârșitul secolului al XX, o serie de studii aveau să fie realizate în diverse locuri ale lumii, punându-se accent asupra valorilor funcționale, strucurale și plastice ale arhitecturii vernaculare recent descoperite.

Anul 1976 anunță debutul activității CIAV- Comitetul Internațional pentru Arhitectură Vernaculară, organism specializat al Comitetului Internațional pentru Monumente și Situri al UNESCO-ICOMOS.

Varful de lance al interesului pentru vernacular l-a consemnat apariția în anul 1997, odată cu publicarea Enciclopediei arhitecturii vernaculare, coordonată de reputatul profesor Paul Olivier de la Oxford, lucrare de referință, cuprinzând materiale realizate de peste 800 de specialiști de pe cinci continente.

Un cunoscut autor și cunoscător al arhitecturii vernaculare din România este profesorul arhitect George Matei Cantacuzino, care aprecia la vremea sa “Am spus cândva că țăranul român este cel mai bun arhitect. El a dat toate indicațiile de felul cum trebuie armonizată o locuință românescă cu mediul geografic climatic și social, sensibilitatea lui a dat tema formelor (…)”.[1]

“Arhitectura țărănescă rămâne ca un mare învățământ, căci ea a unificat aspectul țării, ea a creat atmosfera plasticii românești și a fost o expresie unitară a acestui neam, ca și limba românească” [2]

“Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc. În el se găsesc toate premisele civilizației noastre. Prin felul lui de a se pierde în verdeață, cu aspectu-I de grădină, satul românesc afirmă acea înțelegere a naturii și acea noțiune sensibilă a vieții care se resfrânge în toate artele noastre populare (…)”[2]

“Ceea ce caracterizează peisajul românesc e lipsa lui de ostentativitate. Omul se afirmă discret prin belșugul naturii, cu o oareșicare cuvioasă umilință (…)”[3]

Arhitectura vernaculară românească se constituie ca un semn al prezenței omenești în natură, ca expresie a universului interior al omului, ca o caracteristică a individualității comunității, ilustrându-I simultan comanda socială, posibilitățile materiale și tehnice și, nu în ultimul rând, gradul de sensibilitate artistică.

“ Casa țăranului este clădită parcă în funcție de lumină, și albul varului nu obosește ochiul, pentru simplul motiv că streașina prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici comorile nu sunt decât sufletești. Tradiția se exprimă printr-o veșnică renaștere și o veșnică izbândă …ca și natura (…)”[4]

În condițiile societății tradiționale, casa țăranului român se construia în colaborare nemijlocită cu primul său ocupant, purtând însemnul nevoilor și al aspirațiilor familiei sale, ceea ce oferea și viață locuinței. Generațiile următoare ce au moștenit spațiul au primit acel suflu intrisec al unui cadru deja alcătuit.

Locuința se integrează unui sistem de intercondiționări, materiale și spirituale, care dau caracterul specific fiecărei comunități umane-fie că este o uliță într-un sat, fie că este o întinsă arie geografică. Locuința devine astfel un limbaj prin intermediul căruia oamenii dintr-o comunitate și de aceași cultură ajung să comunică între ei.

Locuința tradițională românească, atât de organic integrată sitului din care își extrage seva, corelează trăsăturile acestuia cu exigențele vieții proprietarilor săi. Deși niciun arhitect nu a participat ridicarea caselor țărănești, calitățile lor intriseci, rezultate din sinteza experienței constructive a multor generații, le oferă actualitate în

__________________________________________________________________________________________

[1] G.M.Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, Ed. Eminescu, 1977, p. 370

[2] idem, p. 372

[3]iden, p. 356

[4] Constantin Joja, Sensuri și valori regăsite, București, 1981, p. 22

preocupările acelor arhitecți contemporani care și-au propus să repersonalizeze locuințele individuale.

Monumentele de arhitectură vernaculară selecționate de specialiști ca fiind reprezentative pentru o zonă geografică și etnografică sau pentru o perioadă istorică și care au fost transferate în muzeele în aer liber, constituie punctele de referință cu deosebită valoare de document. Aceste valențe documentare sunt expuse unui proces de conservare și restaurare care să le protejeze de eventualele modificări sau deteriorări pe care le-ar fi putut suferi în teren, fie din pricina condițiilor naturale, fie din neglijarea clădirilor vechi, în favoarea celor noi.

Vernacular architecture, the simplest form of addressing human needs, is seemingly forgotten in modern architecture. However, due to recent rises in energy costs, the trend has sensibly swung the other way. Architects are embracing regionalism and cultural building traditions, given that these structures have proven to be energy efficient and altogether sustainable. In this time of rapid technological advancement and urbanization, there is still much to be learned from the traditional knowledge of vernacular construction. These low-tech methods of creating housing which is perfectly adapted to its locale are brilliant, for the reason that these are the principles which are more often ignored by prevailing architects.

Arhitectura vernaculară în Delta Dunării

Asezarea și gospodăria. Cercetările etnografice evidențiază un raport de interdependență între așezare/gospodărie – de pe o parte și mediul geografic, condițiile economice, istorice și demografice – pe de altă parte și care, evident, s-au manifestat în timp în forme diferite.

Din această perspectivă, așezările și gospodăriile din Delta Dunării au ajuns în timp să se caracterizeze printr-o anumită structură și textură care șine predominant de mediul geografic și numai parțial de etnia care locuiește în așezarea respectivă.

Condițiile de mediu au determinat o anume structurare a așezării și a practicării ocupațiilor, fapt ce permite ca pentru acest aspect de viață socială să existe o manifestare a similitudinii – ca fapt al conlocuirii etnice, aspectul diferențierii fiind reprezentat într-un procent unic, drept notă particulară.

Similitudinea se relevă din tipologia așezărilor în raport de structură și textură – pe de o parte – și a funcțiilor economice, pe de altă parte.

Având în vedere structura, se menționează existența în Delta Dunarii a satelor de tip:

• rasfirat (Băltenii de Jos, Ilgani, Plaur, Sălceni, Crișan, Pardina, Pătlăgeanca, Cardon);

• adunat (Chilia Veche, Sf. Gheorghe, Letea, C.A. Rosetti).

Factorii naturali și economici au influențat nu numai structura așezărilor ci și textura și forma acestora. În acest sens se disting:

• sate cu textură neregulată, mai ales în partea lor veche centrala (Letea, C.A. Rosetti, Sf. Gheorghe, Chilia Veche, Caraorman);

• sate cu textură liniară, pe grindurile fluviatile (Vulturi, Maliuc, Partizani, Crișan, Mila 23, Gorgova etc.).

Diferența, ca fapt al zonei de conlocuire etnică, apare la nivelul așezării într-un procent unic și se definește ca o notă particulară. Avem astfel:

• tipul de textură regulată și tramă stradală ordonată: ex. Periprava, sat cu populație lipovenească, se prezintă ca o localitate de tip geometric, cu străzi paralele orientate către brațul Chilia, intersectate de altele doua. Această notă particulară este determinată de posibilitatea limitelor de dezvoltare a așezării.

Din punct de vedere economic, în zona Deltei Dunarii se disting așezări cu funcții mixte.

În aceste localități, activitățile agricole (cultivarea pamântului și creșterea animalelor) se îmbina în proportii diferite cu piscicultura, prelucrarea unor resurse naturale. Astfel, în funcție de condițiile geografice, se observă diferențe de practicare a ocupațiilor, de fiecare dată una devenind predominantă.

Structura gospodăriei este determinată de un cumul de factori care acționează în interdependență și anume: habitatul în care este amplasată vechimea așezării, tipul de așezare în raport de structură, textura și funcția economică, ocupația de bază a locuitorilor, etapa în care a fost constituită gospodaria și fazele de conturare ale structurii ei, etnia gospodarului.

Având în vedere aspectele referitoare la structura gospodăriei, abordarea se face din perspectiva unei zone de locuire interetnică ce surprinde drept fenomene caracteristice atât similitudini cât și diferențe.

Similitudinile se conturează din urmatoarele aspecte ale structurii gospodăriei:

• segmentarea spațiului gospodăriei în: curtea casei, oborul (curtea animalelor), grădina, fapt ce ține de necesități și de ocupația de bază a locuitorilor;

• prezența următoarelor elemente ale gospodăriei: casa, bucătăria de iarnă, bucătăria de vară ("cuhnia"), cuptorul, magazia, grajdul (damul) pentru cai, saiaua pentru oi, curnicul pentru păsări.

• orientarea casei față de drum;

• orientarea construcțiilor anexe în raport cu locuința. În general, nu există o regulă în amplasarea acestora, frecvent aceasta se face în raport de necesități, de căile de acces, variind de la o localitate la alta.

Diferențele care se manifestă în structura gospodăriei sunt reprezentate de două situații care imprima trăsăturii de diferență și pe cea de specificitate:

• lipsa construcțiilor economice (grajdurile ș.a.) sau dimensiunile lor reduse în localități în care ocupația de bază era pescuitul, iar animalele erau ținute în baltă;

• prezența în structura gospodăriei a unei construcții tipice "baia / bania" (în localitățile cu populație lipovenească).

Locuința

Planitatea și elevația. Caracteristicilor generale ale arhitecturii li se subordonează trăsăturile particulare ale fiecărei etnii, astfel încât se evidențiază:

• similitudini

• diferențe

• aculturație

Similitudinile se relevă din:

• materiale și tehnici de construcție: referitor la acest aspect subliniem faptul că materialele utilizate sunt: pământul (lutul), lemnul, stuful, iar în ceea ce privește tehnicile de construcție întâlnim: case construite pe furci cu stâlpi de stejar sau salcâm; case construite din ceamur; case din chirpici.

Tehnicile de construcție: Pentru casele construite pe furci cu stâlpi de stejar sau de salcâm, stâlpii se dispun pe conturul casei și al pereților, se îngroapă în pamânt 0,40 m și se fixează între ei cu trei rânduri de lețuri; pe aceștia se leagă cu sârmă snopii de stuf peste care se lipesc câteva straturi de ceamur.

Casele construite din ceamur ­ ceamurul se pregateste pe marginea apei sau în curte cu pamânt adus din câmp sau din gradină, care se amestecă cu paie și apă, apoi se framântă cu caii. Casele vechi nu au fundații. Ceamurul se așează în 5-6 rânduri și fiecare se lasă la uscat o săptămână. După ce s-au uscat, pereții se îndreaptă cu cazmaua și se finisează cu trei rânduri de lut; unul cu paie, altul cu pleavă și ultimul cu balegă de cal.

Casele din chirpici construite cu ajutorul unor cărămizi din ceamur uscat la soare este o tehnică mai nouă. Acestea au fundația din piatră și se ridică pe o platformă de pământ ca să fie ocrotite de umezeală. Destul de frecvent se construiesc si case din ceamur si chirpici; acestea au la bază și sus, sau numai la partea superioara, câte un rând de ceamur, între care se așează mai multe rânduri de chirpici. La o casă cu trei încăperi, cu centură de ceamur, intră 700 de bucăti de chirpici. Numai la unele case, două treimi din pereți sunt făcuți din ceamur, peste care se pun 4-5 rânduri de chirpici și apoi o centură din ceamur. Sunt și case noi, cu pereții în întregime din ceamur.

Acoperișul este în doua ape, iar învelitoarea este din stuf bătut "nemțește" sau "rusește". Alături de acest material tipic tradițional. apar și materialele noi pentru învelitoare: tablă, țiglă, azbociment. Pereții caselor se spoiesc cu varul în care se amestecă puțină sineală.

Planimetria casei. În ceea ce privește acest aspect, atât la casa populatiei românești, cât și la acea a populației lipovenești sau ucrainene, a avut lor o dezvoltare pe lungime, dominantă fiind casa cu tindă mediană și două camere, cu unele variații (ex.: tinda retrasă formând o mică prispă între camere):

Elementele predominante din structura caselor dunărene sunt următoarele:

– prezența prispei în planul caselor românești, lipovenești și ucrainene;

– prezența stâlpilor pe toată lungimea prispei. în planul caselor românești, lipovenești, ucrainene;

– lipsa prispei (mai rar) apare în planul caselor românești și ucrainene;

– decorul arhitectural în lemn (tehnica traforului) îl întâlnim atât la casa românească, cât și la cea lipovenească sau ucraineană;

Diferențele întâlnite sunt elemente din structura casei, și anume:

– prispa întinsă pe latura îngustă, întâlnită la populația ucraineană și mai rar la populația românească;

– prispa ieșită în structură, având diferite dimensiuni și, luând uneori mărimea unei bănci, este întâlnita în structura caselor lipovenești (întâlnim însa și sate cu populația lipovenească unde acest element lipsește), dar în plan general – în arealul R.B.D.D. a zonei limitrofe, aspectul este tipic caselor lipovenești;

– decorul în lemn traforat este diferit aplicat și reprezentat prin motive diferite. Astfel, întâlnim frontonul având în partea superioara motive în forma de liră (la Sf. Gheorghe sau Mila 23), dar și motive fitomorfe stilizate și reprezentate în formă de raze și dispuse pe suprafața timpanului (Chilia, Mila 23). De asemenea amintim "florăria" simplă la pazia casei, în întregul areal, indiferent de etnia preponderentă în localitate.

Aculturație: aspectul la care se referim îl constituie în interiorul locuintei, a unui element constitutiv și anume așa-numita "lijancă". Aceasta este un gen de pat de pământ construit lângă sobă și care se încălzește în timpul ierni datorită unei instalatii originale și construcții cu totul ingenioasă. Caracteristică populației slave (ucraineană și/sau lipovenească) "lijanca" se întâlnește acum și în casele românești fiind un element preluat și adoptat, corespunzând necesităților.

Vestimentatia. Similitudinile relevate din vestimentatia celor trei etnii care locuiesc în satele studiate, se datoreaza faptului ca – la fel ca în întreg arealul Deltei Dunarii ­si aici s-a purtat o vestimentatie confectionata din materiale industriale si cu o anume influenta a modei orasenesti. Memoria colectivitatii nu retine ca la sfârsitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea sa se fi purtat un port popular confectionat în gospodaria taraneasca. Desigur ca acest fapt etnografic s-a datorat unei convietuiri în aceleasi conditii socio-istorice si economice care a început foarte devreme. Nu întâmplator utilizam termenul de vestimentatie si nu pe cel de port popular, acesta din urma fiind asociat în etnologie cu alte caracteristici de confectionare, cu alte functii si semnificatii. Observam – din cercetarile de teren – ca difera doar terminologia, în sensul ca avem un termen românesc si altul slav; în acest sens exemplificam: camasa ("rubasca"), fusta ("iubca"), rochia ("platia").

Din perspectiva influentei orasenesti, subliniem faptul ca dupa 1930 în vestimentatia populatiei din acest microareal ca si al întregii delte (mai ales în ce priveste populatia româneasca si ucraineana) apar anumite elemente noi: rochia confectionata din lâna tesuta în casa este înlocuita cu cea din materiale industriale si era cusuta, în general, la Izmail, Chilia (de fapt Chilia Noua), Tulcea: rochia începe sa fie înlocuita de fusta cu volan cret si de bluza cu croiala simpla. În ce priveste vestimentatia barbateasca. croiul pantalonilor era cel "nemtesc" cu linia obisnuita a celui de azi, dar mai largi în partea de jos, haina groasa de iarna avea de asemenea croiala apropiata celei de astazi. Aceste aspecte releva faptul ca deja la începutul secolului al XX-lea, costumul acestei populatii purta însemnele unei vestimentatii cu influente orasenesti, fenomenul accentuându-se în jurul anilor 1925-1930.

Se impune sa mentionam si în cadrul vestimentatiei un aspect ce se evidentiaza din comparatia vestimentatiei cu cea din arealul comunei C. A. Rosetti. ­

Ca rezultat al comparatiei si a aspectului preponderent în arealul studiat mentionam:

– similitudini – în vestimentatia celor trei etnii (influenta foarte devreme a modei orasenesti, a materialelor industriale); în contextul acestor similitudini detasam numai câteva elemente particulare ale vestimentatiei lipovenesti ("pois "­ul = brâul, "chicica" = legatura de cap a femeii pusa direct pe cap) celelalte fiind înlocuite cu o vestimentatie, deseori, contemporana.

– diferenta – manifestata ca o nota particulara în cadrul faptului general al similitudinilor nu apare la nivelul vestimentatiei celor trei populatii cât la nivelul microarealelor, si numai pentru o secventa. În acest sens exemplificam: în arealul comunei C. A. Rosetti, populatia lipoveneasca (la Sfistofca) pastreaza în procent de 80-90% vestimentatia traditionala, chiar daca sunt materiale noi si îndeosebi momentele ceremoniale legate de purtarea acestei vestimentatii. În microarealul studiat, populatia lipoveneasca pastreaza – cum am amintit – doar câteva elemente: "pois"-ul (brâul) sau "chicica" (legatura de cap a femeii prin care ,,se fixeaza" trecerea femeii în rândul nevestelor). Tot mai mult populatia lipoveneascà foloseste aici vestimentatia contemporana. Si în zilele de sarbatoare – aflam din teren – este folosita vestimentatia contemporana. Faptul se datoreaza ca în aceste sate populatia lipoveneasca nu a constituit un nucleu puternic, nu a fost izolata (ca la Sfistofca), iar miscarile de populatie si apropierea de oras a determinat disparitia unora din piesele de vestimentatie traditionala (materiale, dar îndeosebi structura morfologica).

Includem în acelasi aspect al diferentei, la nivelul microarealelor, si nu al etniilor, un aspect al vestimentatiei ce tine de influenta populatiei ucrainene. In unele sate (Chilia, Sf. Gheorghe) cu populatie mixta (româna si ucraineana) apare în costumul barbatesc "camasa cu manisca" (o bucata de pânza aplicata peste pieptii camasii si la mansete) care apartine ca nota originala populatiei ucrainene si pe care populatia româneasca a acceptat-o. Spre deosebire de satele amintite, populatia ucraineana nu da informatii despre un astfel de element vestimentar. Consideram ca fenomenul este generat ca si în alte situatii de numarul variabil al populatiei ucrainene si care nu s-a prezentat niciodata ca un grup omogen si conservator; de miscarile de populati e,de apropierea de oras, de influenta comertului acut cu Izmailul, cu Chilia (este vorba de Chilia Noua) si cu Basarabia, în genere.

La nivelul acestui areal nu putem discuta despre pastrarea vestimentatiei traditionale, nici macar pentru zilele de sarbatoare. Vestimentatia contemporanà cu anumite piese realizate în gospodarie (veste sau ilice împletite, ciorapi din lâna împletiti s.a.) se remarca drept un aspect firesc de viata sociala în satele ce ne stau în atentie.

C. Obiceiuri si traditii

Referitor la obiceiuri gesturi ritualice. credinte ce tin de mentalitatea traditionala, remarcam si în manifestarea acestora, fenomenul similitudinilor ca fenomen social. Aceasta se datoreaza acelor aspecte ce tin de arhetipuri, de gândirea arhaica. Variabilitatea se datoreaza aspectelor ce tin de religie, de calendarul de rit vechi (la care se renunta din ce în ce mai mult) si care nu constituie mobilul demersului nostru.

Credinte si obiceiuri legate de construirea casei. Întâlnim aceste credinte care au o vechime ce trimite spre perioade arhaice si în satele studiate, evident cu anumite manifestari care tin de perioada moderna. Pastrarea însa a credintei ca locul pentru casa trebuie "sa fie curat" cât si a credintei ca noua casa trebuie sa fie purificata pentru a fi ferita de rele, releva ca lumea moderna nu se detaseaza în totalitate de ceea ce traditia a creat, mai ales când este vorba de un început de o noua existenta. Cu unele mici particularitati, credintele legate de construirea casei sunt aceleasi în toate satele studiate. În momentul în care începea constructia casei, se punea un ban în groapa pentru prima furca, numita si "stâlpul casei". Apoi locul se stropea cu aghiasma "ca sa fie curat". De asemenea când începea lipitul peretilor din stuf cu ceamur, se facea o cruce mica din lemn la care se puneau flori, ,,un servet'' (stergar) si un ban. La terminarea constructiei banul si servetul erau luate de catre mester, iar crucea ramânea în pod. La terminarea casei se chema preotul si se sfintea. Erau invitati vecinii, rudele, mesterii si nu erau uitati cei care ajutasera la facutul ceamurului. Se obisnuia ca invitatii sa nu vina cu mâna goala. Ei aduceau ca daruri de casa noua, în genere, vase de bucatarie si alte obiecte de uz.

În contextul similitudinilor subliniem câteva note particulare, fara însa a le putea subordona diferentelor, ca fenomen al coetnicitatii. Astfel la Pardina cu ocazia sfintirii casei se bateau patru cuie mici de lemn în cei patru pereti, în forma de cruce (la rasarit, apus, miaza-zi si miaza-noapte). Lemnul din care se faceau cuisoarele era dintr-o esenta speciala pe care localnicii o numeau "osecena". Si o alta nota particulara, evidentiem la localnicii Iipoveni care au mentionat mai mult despre sfintirea casei de catre preot, drept obicei, si mai rar simt cei care amintesc de existenta altor credinte. Deseori localnicii lipoveni marturisesc "ca acum mai fac si ei ca ceilalti" dar ca altadata doar sfinteau casa.

Probabil ca cercetarile ulterioare vor aduce lamuriri asupra acestui aspect al mentalitatii populatiei lipovenesti.

Cercetarile de teren efectuate în întreg arealul Deltei Dunarii releva si practicarea altor traditii decât cele referitoare la construirea unei case. O serie de credinte si traditii trimit la normele etice ale comportamentului uman în diferite momente de viata sau sunt legate de anumite îndeletniciri (agricultura, pescuitul). Referitor la aceste credinte, gesturi ritualice, obiceiuri, pentru satele ce ne stau în atentie, ne vom referi doar la cele care s-au evidentiat ca practici în acest areal si pe care ni le-au mentionat subiectii interviurilor noastre.

Traditii legate de agricultura. În vreme de seceta se faceau slujbe religioase pentru ploaie. Pentru a aduce ploaia, dincolo de slujbele oficiate de preot, în aceeasi zi oamenii se udau cu apa. Gestul trimite spre ritualurile ce tin de magia imitativa. O alta norma ce tinea de credinta era interdictia de a se lucra în gradina în ziua de joi în perioada dintre sarbatoarea Pastelui si Înaltare.

Traditii legate de pescuit. În acest sens amintim ca în aceste sate ne-a fost mentionat ca gest ritualic doar sfintirea sculelor pentru pescuit prin slujba religioasa oficiata de preot când se iesea pentru prima data la pescuit în anul sau în sezonul respectiv.

Mentionam ca spre deosebire de alte localitati din Delta Dunarii, în cele supuse analizei în prezentul demers, cercetarile referitoare la credinte, obiceiuri releva practicarea unui numar mic a acestora. E posibil ca fenomenul sa se datoreze atât procesului demografic cu totul special în aceste localitati (miscarea de populatie pâna la 1970, plecarea localnicilor dupa 1970, venirea muncitorilor din alte parti pentru diferite lucrari de agricultura) cât si apropierii de oras.

Cercetarile ulterioare atât din perspectiva mentalitatilor cât si a celorlalte segmente de viata sociala analizate sau a celor care pot constitui un alt mobil al unui demers stiintific, pot releva aspecte inedite în cadrul fenomenului coetnicitatii în întreaga zona a Deltei Dunarii.

Bibliografie

Analele Stiintifice ale Institutului National de Cercetare – Dezvoltare Delta Dunarii, Tulcea, 1993 – 2002, Editura Tehnica, Bucuresti.

Dobrogea. Cincizeci de ani de viata româneasca, ed. Ex Ponto, editia a II-a, Constanta, 2003.

Lista Rosie a speciilor de plante si animale din Rezervatia Biosferei Delta Dunarii , editata de Fundatia Aves: 6 – 30.

Arbore, Al. P., La culture romaine en Dobroudja – Extrait de la Dobroudja, Bucarest, 1938.

Arbore, Constantin, La culture roumaine en Dobroudja – Extrait de La Dobroudja , Bucarest, 1938.

Baboianu, Grigore, Goriup Paul, 1998, Obiectivele de management pentru conservarea biodiversitatii si dezvoltarea durabila a Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii – România, Editura Information Press, Newbury RG14 5SJ, UK: 1 – 26

Badescu Ilie, Abraham Dorel, Fenomenul etnic între stiinta si ideologie, în vol. Sociologie româneasca – S.N. nr. 2-3/1994.

Badescu, Ilie, Abraham, Dorel, Fenomenul etnic între stiinta si ideologie în Sociologie româneasca , S.N. nr. 2-3, 1994.

Bratescu, Constantin, Populatia Dobrogei, Analele Dobrogei, 9, 1928, 1.

Ciocârlan, Vasile, 1994, Flora Deltei Dunarii. Cormophyta, Editura Ceres, Bucuresti: 5 – 20.

Damian, Oana , Andone, Corneliu; Vasile, Mihai , Cetatea bizantina de la Nufaru. Despre problemele unui sit suprapus de o asezare contemporana, Peuce, SN 1(14), 2003, 237 – 266.

Danescu Grigore, Dictionarul geografic, statistic si istoric al judetului Tulcea, Bucuresti, 1896.

Fontes Historiae Daco-Romane, IV , Scriitori si acte bizantine , Bucuresti, 1983.

Ghiata, Anca, Contributii noi privind unele aspecte ale societatii românesti din Dobrogea în secolele XV – XIX, Analele Academiei. Memoriile Sectiunii de Stiinte Istorice, s.IV, t. 1, 1975 – 1976, Bucuresti, 1978.

Giurescu, Constantin, Stiri despre populatia româneasca din Dobrogea în harti medievale si moderne, Constanta, Muzeul de Arheologie, f.a.

Ionescu, M.D., Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, Bucuresti, 1904.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin calatori, I – II, Bucuresti, 1928.

Miclea, Ion, 1983, Delta Dunarii, Editura Sport-Turism, Bucuresti.

Panighiant, Eugen, Le Delta du Dabube et l'ensemble lagunaire Razelm, guide touristique, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1995.

Pârâu, Steluta, Dobrogea – coordonatele unei zone de locuire interetnica, în revista Steaua Dobrogei , Casa Corpului Didactic Tulcea, 2000, anul II, nr. 1(5) (I); nr. 6-7 (II); nr. 4(8); (III)

Pârâu, Steluta, Interferente în arta populara româneasca, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1989.

Pârâu, Steluta, Lumina si culoare în amenajarea estetica a spatiului taranesc traditional de locuit la români, Editura Fundatiei Universitare "Dunarea de Jos" Galati, 2001.

Radulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Ed. Ex Ponto, Constanta, 1998.

Romanescu, Gheorghe, Geneza si evolutia Deltei Dunarii, Bucure;ti, 1998.

Stoica Georgeta, Gazdaru Adrian, Comunitatile rurale si mediul înconjurator, în Imagini si permanente în etnologia româneasca, Chisinau, 1982.

Suceveanu, Alexandru, Barnea, Alexandru, La Dobroudja romaine, Bucuresti, 1991.

Suceveanu, Alexandru, Zahariade, Mihail, Topoleanu, Florin, Poenaru Bordea, Gheorghe, Halmyris, I, Ed. Nereamia Napocae, 2003

Anexe

Identitatea in arhitectura

30/06/2008

Toate tentativele de a umple abisul care separa arta de viata, fictiunea de practica, aparenta de realitate, tot ce suprima diferenta dintre artefact si obiectul utilitar, intre ceea ce este produs si naturalul ca atare, intre creatia care da forma si miscarea spontana, cei ce pretind gesturi artistice in orice nimicuri si fac din orice om un artist, abolind criteriile… demersurile… se trezesc acaparati de categoria nonsensului… De aici: „sensul desublimat si forma destructurata nu lasa nimic in urma lor, nu au nici un efect liberator“ (Jurgen Habermas, «La modernité: un projet inachevé» – Critique, nr. 413, octombrie 1981).

Critica Habermas, opera cunoscuta ca ofensiva impotriva tentatiilor autoreferentiale, ale artei contemporane, defineste arta cu ale sale productii artistice ce ar implica intelegerea acesteia in baza unei culturi specializate. Impotriva tentatiei autoreferentiale, autorul insista in special asupra faptului ca reusita estetica depinde fundamental de capacitatea operei de „a explora existenta“, de a reorganiza semnificatiile, de a imbogati structurile lumii traite. Astfel dezbaterea pe marginea unei opere de arta reusite este susceptibila nu numai de o experienta estetica ci si de o reorientare a existentei in plan cognitiv si normativ.

Exista tendinta tot mai intalnita astazi a descompunerii stratificatiilor traditionale. Pare ca complexitatea existentei umane in contextul noilor tehnologii si a noilor relatii internationale nu gaseste modalitatile de expresie in sistemul ideologiilor dominante. La ora actuala este dificil de spus in ce masura putem sa vorbim despre modernitate in arhitectura. Mostenirea sa ne-a parvenit sub forma unei opozitii radicale intre ceea ce este modern si ceea ce nu este. Astazi stim ca problema nu se refera la antinomia intre doua blocuri monolitice si suntem constienti de pluralitatea pozitiilor pe care cele doua entitati le presupun. Revizia la care arhitectura moderna este supusa dupa cateva decenii ne-a aratat existenta mai multor modernitati, ne-a relevat faptul ca arhitectura moderna este o constelatie si probabil recunoasterea multiplicitatii pe care o are la baza constituie unul dintre elementele caracteristice contemporane.

Astazi este permis orice: noi putem face totul si contrariul totului desi exista multe probleme pe care cultura arhitecturala contemporana le ignora sistematic sau refuza sa le ia in seama. In acest sens deplangem sfarsitul epocii eroice a arhitecturii moderne, cand dincolo de limbajul si de optiunile stilistice arhitectii se angajau intr-o viziune, uneori utopica, unde arhitectura nu era decat un mijloc de a atinge obiectivele mai generoase si de a concretiza o noua organizare sociala.

Arhitectura n-ar trebui sa fie supusa legilor pur functionale. Ea trebuie sa includa consideratii geo­grafice si istorice. Arhitecturile contemporane ar trebui sa includa dialogul intre istorie si modernitate. Procesul creatiei arhitectului opereaza plecand de la o structura preexistenta de care trebuie sa tina cont deoarece constiinta de a fi situat in timp si spatiu este prealabilul in toate constructiile identitare.

Criza arhitecturii moderne se datoreaza faptului ca aceasta s-a complacut in incercarea de a raspunde unor exigente care o depasesc, totul intr-o lume marcata de o multime de procese de dife­rentiere. „Arhitectura se desprinde progresiv de experienta corpului“ (Arturo Perez-Gomez, „L’architecture et la crise de la science moderne“ – Architecture + recherches, Bruxelles). Spatiul devine reprezentare si decor, supus unor reguli de compozitie, in interiorul carora au loc activitati. Arhitectura devine un simplu cadru sau un decor, ceea ce se pierde este capacitatea arhitecturii de a semnifica si a simboliza, adica dimensiunea sa poetica.

In acest sens nu este vorba despre a propovadui o simpla intoarcere, ceea ce ar insemna un nou eclectism. E vorba, dimpotriva, de a gasi rezolvari contemporane, intuitii de spatiu care se regasesc descoperite prin procesul de mate­matizare a raportului nostru cu spatiul. Este vorba deci despre regasirea experientei de raportare a corpului nostru la spatiu in masura unei stari de reprezentare pe care au aridizat-o, in timp, certitudinile metafizice. Cu alte cuvinte, cheia problemei ar fi aceea de a reinterpreta forta gandirii mitice in cheia traumatizantei experiente moderne.

Arhitectura fiind definitiv parasita de cultura frumosului pentru cultura performantei, a universalitatii, a evenimentului. Arhitectura nu mai trebuie sa simbolizeze puterea politica si ierarhia acesteia, nici sa inventeze noi sociologii de cartier, ea are acum sarcina sa releveze procese in curs, ea nu se mai adre­seaza constiintei ci senzatiei, sensului. Arhitectura nu mai cauta sa simbolizeze perenitatea institutiilor, ci emergenta, epifenomenul, avatarurile modei. Nu este de mirare ca si detaliile sale intalnesc dificultatile acesteia.

Arhitectura ia act de orasul construit, de un organism pe cale de a se dezvolta fara ea. Ea se impune in universuri inca difuze si insignifiante. Aceasta este capabila de a da sens subit unui spatiu pierdut, unei zone sau regiuni. Altfel spus arhitectura este responsabila de fabricarea unui avatar care va purta in el un dinamism, un moment identitar.

Cercetarea identitatii si a performantei din ce in ce mai ascutite duce la solutii ermetice. Un mediu inconjurator supradeterminat ramane mut la schimbarile constante ale societatii. La polul opus, adoptarea unei flexibilitati absolute produce „locuri fara calitati“ speciale. Am putea sa ne imaginam o fluctuatie intre neutralitate si specificitate, intre elementar si artificial, sau intre identitate si interpretare, un spatiu gradat intre deschidere si continuitate?

Aceasta miscare de idei se manifesta pretutindeni in lume: un exemplu il constituie conferinta „Interactiuni“ a scolii de arhitectura din Saint-Etienne unde Finn Geipel a explorat aceasta pista si a ilustrat aceasta cercetare in cinci proiecte urbane ale LIN – Agentia Europeana de Arhitectura, Urbanism si Design.

O alta actiune o reprezinta Expozitia de arhitectura contemporana din lumea araba, unde Institutul Lumii Arabe i-a gazduit pe Zaha Hadid si Jean Nouvel, doi arhitecti de talie mondiala cu prelegeri despre „Modernitate si Identitate in Arhitectura“. Ambii arhitecti au mentionat riscurile unei arhitecturi neancorate in contextul istoric, geografic, social si climatic al sitului care o gazduieste. Arhitectura trebuie sa se impregneze de contextul care o va naste, opunandu-se „clonarii arhitecturale“.

Climatul, istoria, geografia locurilor „furnizeaza indiciile necesare adaptarii la sit“. Zaha Hadid deplora modalitatea de a trai astazi ca acum 80 de ani. „Nu discutam de maniera in care traim azi“, a subliniat ea, adaugand faptul ca dezbaterea a nascut progresul, de fiecare data. Jean Nouvel sustine faptul ca ceea ce numim in chip voluntar detaliile ce caracterizeaza „placerea de a trai“ n-ar trebui sacrificate in profitul criteriilor functionale si de rentabilitate. Arhitectura trebuie sa amelioreze calitatea vietii prin folosirea ei. Ea are un rol important in dezvoltarea durabila incurajand creatia sau prelungind spatiile naturale.

Arhitectura moderna trebuie, inainte de toate, sa integreze notiunea de urbanism si sa adopte o vizi­une de ansamblu. Putem vorbi astfel de „sculptura spatiului“ mai mult decat despre construirea unor simple obiecte. Astfel incat „a lucra pornind de la istorie nu inseamna referire la trecut“, primul criteriu al contextului este actualitatea. Jean Nouvel critica principiul ideal si primejdios de tabula rasa si de constructie ex-nihilo care se intalnesc atat de des in ultima vreme. Eliberarea de istorie a unui loc – ignorarea regulilor sale – n-ar trebui sa aiba ca solutie: libertatea creatoare, in orice forma a ei. Arhitectii denunta supramediatizarea marilor proiecte in detrimentul problemelor reale ale noilor orase precum si situatia critica in care se gasesc anumite cartiere – gettouri. Identitatea nu mai poate fi doar decorativa. Identitatea efectiva este aceea a modului de viata. Nevoile si asteptarile utilizatorilor sai trebuie sa primeze in fata preocuparilor estetice.

Asadar, nu este vorba despre o noua ucenicie a arhitecturii. Nu suntem oare prea adesea sclavii intelectualizarii absolute a demersului? Oare n-ar fi nevoie sa fie dat totul uitarii? Si sa intrebam apoi de ce se fac, oare, acoperisurile inclinate si fatadele caselor sunt orientate tot timpul spre sud? Raspunsul n-ar trebui sa para banal: pentru a face apa sa se scurga si soarele sa intre mai lesne in casa?

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 38 – iunie 2008

Autor:

Architecture

is the art of the hollow; it is defined both from the

interior and from the exterior….

 A work of architecture which is designed only from theexterior ceases to be architecture and becomes a stage set.Conversely, the reduction to just the spatial characteristics eludes theconcrete signs and symbols underlain by its material nature.

-Pierre Von Meiss

The differences between vernacular and academic architecture were not

as important in the past as they are today. Both modes of thinking about

construction, in the past, were very much alike, because the vernacular mode was

the source of the academic mode. In the architectural landscape of towns and

villages, vernacular lodgings—alongside palaces and churches whose styles were

international in origin—harmonized with their surroundings in a real, physical

sense. Both materials and building techniques were similar, with the result that

both immediate and profound aesthetic results were harmonious and

complementary. In well preserved villages dating from the Middle Ages, it is

easy to see this: the buildings designed by early academic architects and

constructed by the craftsmen of the time—though they often incorporated foreign

styles—took on local features and became a stylistic synthesis of particular

concepts of space, structure, form, and function. After the Renaissance, the gap

between architecture as a professional career and vernacular architecture has

grown larger—in spite of a few instances of harmonious coexistence and mutual

enrichments emanating from both sides.

Profund influentat de Bachelard, Christian Norberg-Schultz, care este cel mai prolific promotor al Fenomenologiei arhitecturii, reia in cartea sa, intitulata sugestiv “Existenta, Spatiu si Arhitectura”, ideea relatiei indestructibile dintre existenta noastra si spatiul construit. La fel de influentat de textul lui Bachelard este si Martin Heidegger, filosof apartinand fenomenologiei dar si existentialismului, care aduce conceptului de locuire=dwelling, valente supreme, ideale, filosofice, poetice. In celebrul sau eseu “Building, dwelling, thinking”,

Bibliografie

Analele Stiintifice ale Institutului National de Cercetare – Dezvoltare Delta Dunarii, Tulcea, 1993 – 2002, Editura Tehnica, Bucuresti.

Dobrogea. Cincizeci de ani de viata româneasca, ed. Ex Ponto, editia a II-a, Constanta, 2003.

Lista Rosie a speciilor de plante si animale din Rezervatia Biosferei Delta Dunarii , editata de Fundatia Aves: 6 – 30.

Arbore, Al. P., La culture romaine en Dobroudja – Extrait de la Dobroudja, Bucarest, 1938.

Arbore, Constantin, La culture roumaine en Dobroudja – Extrait de La Dobroudja , Bucarest, 1938.

Baboianu, Grigore, Goriup Paul, 1998, Obiectivele de management pentru conservarea biodiversitatii si dezvoltarea durabila a Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii – România, Editura Information Press, Newbury RG14 5SJ, UK: 1 – 26

Badescu Ilie, Abraham Dorel, Fenomenul etnic între stiinta si ideologie, în vol. Sociologie româneasca – S.N. nr. 2-3/1994.

Badescu, Ilie, Abraham, Dorel, Fenomenul etnic între stiinta si ideologie în Sociologie româneasca , S.N. nr. 2-3, 1994.

Bratescu, Constantin, Populatia Dobrogei, Analele Dobrogei, 9, 1928, 1.

Ciocârlan, Vasile, 1994, Flora Deltei Dunarii. Cormophyta, Editura Ceres, Bucuresti: 5 – 20.

Damian, Oana , Andone, Corneliu; Vasile, Mihai , Cetatea bizantina de la Nufaru. Despre problemele unui sit suprapus de o asezare contemporana, Peuce, SN 1(14), 2003, 237 – 266.

Danescu Grigore, Dictionarul geografic, statistic si istoric al judetului Tulcea, Bucuresti, 1896.

Fontes Historiae Daco-Romane, IV , Scriitori si acte bizantine , Bucuresti, 1983.

Ghiata, Anca, Contributii noi privind unele aspecte ale societatii românesti din Dobrogea în secolele XV – XIX, Analele Academiei. Memoriile Sectiunii de Stiinte Istorice, s.IV, t. 1, 1975 – 1976, Bucuresti, 1978.

Giurescu, Constantin, Stiri despre populatia româneasca din Dobrogea în harti medievale si moderne, Constanta, Muzeul de Arheologie, f.a.

Ionescu, M.D., Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, Bucuresti, 1904.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin calatori, I – II, Bucuresti, 1928.

Miclea, Ion, 1983, Delta Dunarii, Editura Sport-Turism, Bucuresti.

Panighiant, Eugen, Le Delta du Dabube et l'ensemble lagunaire Razelm, guide touristique, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1995.

Pârâu, Steluta, Dobrogea – coordonatele unei zone de locuire interetnica, în revista Steaua Dobrogei , Casa Corpului Didactic Tulcea, 2000, anul II, nr. 1(5) (I); nr. 6-7 (II); nr. 4(8); (III)

Pârâu, Steluta, Interferente în arta populara româneasca, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1989.

Pârâu, Steluta, Lumina si culoare în amenajarea estetica a spatiului taranesc traditional de locuit la români, Editura Fundatiei Universitare "Dunarea de Jos" Galati, 2001.

Radulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Ed. Ex Ponto, Constanta, 1998.

Romanescu, Gheorghe, Geneza si evolutia Deltei Dunarii, Bucure;ti, 1998.

Stoica Georgeta, Gazdaru Adrian, Comunitatile rurale si mediul înconjurator, în Imagini si permanente în etnologia româneasca, Chisinau, 1982.

Suceveanu, Alexandru, Barnea, Alexandru, La Dobroudja romaine, Bucuresti, 1991.

Suceveanu, Alexandru, Zahariade, Mihail, Topoleanu, Florin, Poenaru Bordea, Gheorghe, Halmyris, I, Ed. Nereamia Napocae, 2003

Anexe

Identitatea in arhitectura

30/06/2008

Toate tentativele de a umple abisul care separa arta de viata, fictiunea de practica, aparenta de realitate, tot ce suprima diferenta dintre artefact si obiectul utilitar, intre ceea ce este produs si naturalul ca atare, intre creatia care da forma si miscarea spontana, cei ce pretind gesturi artistice in orice nimicuri si fac din orice om un artist, abolind criteriile… demersurile… se trezesc acaparati de categoria nonsensului… De aici: „sensul desublimat si forma destructurata nu lasa nimic in urma lor, nu au nici un efect liberator“ (Jurgen Habermas, «La modernité: un projet inachevé» – Critique, nr. 413, octombrie 1981).

Critica Habermas, opera cunoscuta ca ofensiva impotriva tentatiilor autoreferentiale, ale artei contemporane, defineste arta cu ale sale productii artistice ce ar implica intelegerea acesteia in baza unei culturi specializate. Impotriva tentatiei autoreferentiale, autorul insista in special asupra faptului ca reusita estetica depinde fundamental de capacitatea operei de „a explora existenta“, de a reorganiza semnificatiile, de a imbogati structurile lumii traite. Astfel dezbaterea pe marginea unei opere de arta reusite este susceptibila nu numai de o experienta estetica ci si de o reorientare a existentei in plan cognitiv si normativ.

Exista tendinta tot mai intalnita astazi a descompunerii stratificatiilor traditionale. Pare ca complexitatea existentei umane in contextul noilor tehnologii si a noilor relatii internationale nu gaseste modalitatile de expresie in sistemul ideologiilor dominante. La ora actuala este dificil de spus in ce masura putem sa vorbim despre modernitate in arhitectura. Mostenirea sa ne-a parvenit sub forma unei opozitii radicale intre ceea ce este modern si ceea ce nu este. Astazi stim ca problema nu se refera la antinomia intre doua blocuri monolitice si suntem constienti de pluralitatea pozitiilor pe care cele doua entitati le presupun. Revizia la care arhitectura moderna este supusa dupa cateva decenii ne-a aratat existenta mai multor modernitati, ne-a relevat faptul ca arhitectura moderna este o constelatie si probabil recunoasterea multiplicitatii pe care o are la baza constituie unul dintre elementele caracteristice contemporane.

Astazi este permis orice: noi putem face totul si contrariul totului desi exista multe probleme pe care cultura arhitecturala contemporana le ignora sistematic sau refuza sa le ia in seama. In acest sens deplangem sfarsitul epocii eroice a arhitecturii moderne, cand dincolo de limbajul si de optiunile stilistice arhitectii se angajau intr-o viziune, uneori utopica, unde arhitectura nu era decat un mijloc de a atinge obiectivele mai generoase si de a concretiza o noua organizare sociala.

Arhitectura n-ar trebui sa fie supusa legilor pur functionale. Ea trebuie sa includa consideratii geo­grafice si istorice. Arhitecturile contemporane ar trebui sa includa dialogul intre istorie si modernitate. Procesul creatiei arhitectului opereaza plecand de la o structura preexistenta de care trebuie sa tina cont deoarece constiinta de a fi situat in timp si spatiu este prealabilul in toate constructiile identitare.

Criza arhitecturii moderne se datoreaza faptului ca aceasta s-a complacut in incercarea de a raspunde unor exigente care o depasesc, totul intr-o lume marcata de o multime de procese de dife­rentiere. „Arhitectura se desprinde progresiv de experienta corpului“ (Arturo Perez-Gomez, „L’architecture et la crise de la science moderne“ – Architecture + recherches, Bruxelles). Spatiul devine reprezentare si decor, supus unor reguli de compozitie, in interiorul carora au loc activitati. Arhitectura devine un simplu cadru sau un decor, ceea ce se pierde este capacitatea arhitecturii de a semnifica si a simboliza, adica dimensiunea sa poetica.

In acest sens nu este vorba despre a propovadui o simpla intoarcere, ceea ce ar insemna un nou eclectism. E vorba, dimpotriva, de a gasi rezolvari contemporane, intuitii de spatiu care se regasesc descoperite prin procesul de mate­matizare a raportului nostru cu spatiul. Este vorba deci despre regasirea experientei de raportare a corpului nostru la spatiu in masura unei stari de reprezentare pe care au aridizat-o, in timp, certitudinile metafizice. Cu alte cuvinte, cheia problemei ar fi aceea de a reinterpreta forta gandirii mitice in cheia traumatizantei experiente moderne.

Arhitectura fiind definitiv parasita de cultura frumosului pentru cultura performantei, a universalitatii, a evenimentului. Arhitectura nu mai trebuie sa simbolizeze puterea politica si ierarhia acesteia, nici sa inventeze noi sociologii de cartier, ea are acum sarcina sa releveze procese in curs, ea nu se mai adre­seaza constiintei ci senzatiei, sensului. Arhitectura nu mai cauta sa simbolizeze perenitatea institutiilor, ci emergenta, epifenomenul, avatarurile modei. Nu este de mirare ca si detaliile sale intalnesc dificultatile acesteia.

Arhitectura ia act de orasul construit, de un organism pe cale de a se dezvolta fara ea. Ea se impune in universuri inca difuze si insignifiante. Aceasta este capabila de a da sens subit unui spatiu pierdut, unei zone sau regiuni. Altfel spus arhitectura este responsabila de fabricarea unui avatar care va purta in el un dinamism, un moment identitar.

Cercetarea identitatii si a performantei din ce in ce mai ascutite duce la solutii ermetice. Un mediu inconjurator supradeterminat ramane mut la schimbarile constante ale societatii. La polul opus, adoptarea unei flexibilitati absolute produce „locuri fara calitati“ speciale. Am putea sa ne imaginam o fluctuatie intre neutralitate si specificitate, intre elementar si artificial, sau intre identitate si interpretare, un spatiu gradat intre deschidere si continuitate?

Aceasta miscare de idei se manifesta pretutindeni in lume: un exemplu il constituie conferinta „Interactiuni“ a scolii de arhitectura din Saint-Etienne unde Finn Geipel a explorat aceasta pista si a ilustrat aceasta cercetare in cinci proiecte urbane ale LIN – Agentia Europeana de Arhitectura, Urbanism si Design.

O alta actiune o reprezinta Expozitia de arhitectura contemporana din lumea araba, unde Institutul Lumii Arabe i-a gazduit pe Zaha Hadid si Jean Nouvel, doi arhitecti de talie mondiala cu prelegeri despre „Modernitate si Identitate in Arhitectura“. Ambii arhitecti au mentionat riscurile unei arhitecturi neancorate in contextul istoric, geografic, social si climatic al sitului care o gazduieste. Arhitectura trebuie sa se impregneze de contextul care o va naste, opunandu-se „clonarii arhitecturale“.

Climatul, istoria, geografia locurilor „furnizeaza indiciile necesare adaptarii la sit“. Zaha Hadid deplora modalitatea de a trai astazi ca acum 80 de ani. „Nu discutam de maniera in care traim azi“, a subliniat ea, adaugand faptul ca dezbaterea a nascut progresul, de fiecare data. Jean Nouvel sustine faptul ca ceea ce numim in chip voluntar detaliile ce caracterizeaza „placerea de a trai“ n-ar trebui sacrificate in profitul criteriilor functionale si de rentabilitate. Arhitectura trebuie sa amelioreze calitatea vietii prin folosirea ei. Ea are un rol important in dezvoltarea durabila incurajand creatia sau prelungind spatiile naturale.

Arhitectura moderna trebuie, inainte de toate, sa integreze notiunea de urbanism si sa adopte o vizi­une de ansamblu. Putem vorbi astfel de „sculptura spatiului“ mai mult decat despre construirea unor simple obiecte. Astfel incat „a lucra pornind de la istorie nu inseamna referire la trecut“, primul criteriu al contextului este actualitatea. Jean Nouvel critica principiul ideal si primejdios de tabula rasa si de constructie ex-nihilo care se intalnesc atat de des in ultima vreme. Eliberarea de istorie a unui loc – ignorarea regulilor sale – n-ar trebui sa aiba ca solutie: libertatea creatoare, in orice forma a ei. Arhitectii denunta supramediatizarea marilor proiecte in detrimentul problemelor reale ale noilor orase precum si situatia critica in care se gasesc anumite cartiere – gettouri. Identitatea nu mai poate fi doar decorativa. Identitatea efectiva este aceea a modului de viata. Nevoile si asteptarile utilizatorilor sai trebuie sa primeze in fata preocuparilor estetice.

Asadar, nu este vorba despre o noua ucenicie a arhitecturii. Nu suntem oare prea adesea sclavii intelectualizarii absolute a demersului? Oare n-ar fi nevoie sa fie dat totul uitarii? Si sa intrebam apoi de ce se fac, oare, acoperisurile inclinate si fatadele caselor sunt orientate tot timpul spre sud? Raspunsul n-ar trebui sa para banal: pentru a face apa sa se scurga si soarele sa intre mai lesne in casa?

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 38 – iunie 2008

Autor:

Architecture

is the art of the hollow; it is defined both from the

interior and from the exterior….

 A work of architecture which is designed only from theexterior ceases to be architecture and becomes a stage set.Conversely, the reduction to just the spatial characteristics eludes theconcrete signs and symbols underlain by its material nature.

-Pierre Von Meiss

The differences between vernacular and academic architecture were not

as important in the past as they are today. Both modes of thinking about

construction, in the past, were very much alike, because the vernacular mode was

the source of the academic mode. In the architectural landscape of towns and

villages, vernacular lodgings—alongside palaces and churches whose styles were

international in origin—harmonized with their surroundings in a real, physical

sense. Both materials and building techniques were similar, with the result that

both immediate and profound aesthetic results were harmonious and

complementary. In well preserved villages dating from the Middle Ages, it is

easy to see this: the buildings designed by early academic architects and

constructed by the craftsmen of the time—though they often incorporated foreign

styles—took on local features and became a stylistic synthesis of particular

concepts of space, structure, form, and function. After the Renaissance, the gap

between architecture as a professional career and vernacular architecture has

grown larger—in spite of a few instances of harmonious coexistence and mutual

enrichments emanating from both sides.

Profund influentat de Bachelard, Christian Norberg-Schultz, care este cel mai prolific promotor al Fenomenologiei arhitecturii, reia in cartea sa, intitulata sugestiv “Existenta, Spatiu si Arhitectura”, ideea relatiei indestructibile dintre existenta noastra si spatiul construit. La fel de influentat de textul lui Bachelard este si Martin Heidegger, filosof apartinand fenomenologiei dar si existentialismului, care aduce conceptului de locuire=dwelling, valente supreme, ideale, filosofice, poetice. In celebrul sau eseu “Building, dwelling, thinking”,