Batranii Intre Demnitate Si Asigurari Sociale

“BĂTRÂNII ÎNTRE DEMNITATE ȘI

ASIGURĂRI SOCIALE”

C U P R I N S

CUVÂNT ÎNAINTE

Demnitatea, bătrânețea și calitatea vieții

Percepția socială asupra vârstnicilor între obiectivitate și distorsiune

Concepte privind protecția socială – Considerații generale

1.1. Asistența socială în România

1.2. Structura de organizare

Necesitatea, conținutul și rolul protecției și asigurărilor sociale

2.1. Conceptul de politică socială a statului

2.2. Direcția de Protecție Socială

Sistemul de protecție socială din România

3.1. Comparație globalizată

3.2. Servicii de asistență socială

3.3. Asistența social – funcție și caracteristici

3.4. Politica socială și conceptul de bunăstare

Sărăcia – Măsurare și coordonate în România

4.1. Aspecte conceptuale – sărăcia. Conceptul de sărăcie

4.2. Integrare socială

4.3. Deficitul de socializare

4.4. Excluderea socială

Costurile protecției sociale, realitatea societății românești

în perspectiva aderării la Uniunea Europeană

Asistența socială comunitară și organizarea comunitară

6.1. Identificarea nevoii și planificarea / conturarea

programului în contextul comunității

6.2. Principalele scopuri ale procesului de "identificare a nevoii"

și "evaluare a nevoii"

Percepția socială asupra vârstinicilor

7.1. Precizări teoretice

7.2. Tipologia percepției persoanelor vârstnice

7.3. Stigmat și marginalitate

Îmbătrânirea și problemele ei

8.1. Îmbătrânirea populației

8.2. Aspecte demografice ale senescenței

8.3. Îngrijirea de specialitate acordată bătânilor bolnavi

Protecția socială a persoanelor vârstnice în România

9.1. Cadrul general

9.2. Protecția socială a vârstnicilor, elemente de diagnoză

9.3. Vârstnicii , sărăcia și excluziunea socială

9.4. Îngrijirea sănătății și securității vârstnicilor

Planul de acțiuni pe anul 2009 al Consiliului național al peraoanelor

Vârstnice

10.1 În domeniul professional

10.2 Studii și analize

10.3. În domeniul legislative

10.4.  ÎN domeniul organizatoric

10.5. Acțiuni de relaționare

Obiective strategice ale Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice

Până în anul 2010

Căminul de bătrâni – ultima …. "CASĂ"

121. Existența persoanelor vârstnice, compromisă de boală și sărăcie

12.2. Asociația umanitară pentru ajutorarea bătrânilor „Equilibre”

12.3. Cauze posibile ale internării în cămin

12.4. Încă un Paște petrecut în căminul de bătrâni

12.5. Când acasă înseamnă nicăieri

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUVÂNT ÎNAINTE

DEMNITATEA, BĂTRÂNEȚEA ȘI CALITATEA VIEȚII

Demnitatea este caracteristică omului și popoarelor. Demnitatea umană este o măsură de apreciere între oameni. Fiecare om își dorește demnitate. Ea vine de la sine și desigur de la alți oameni.

Este un proces de apreciere a individului ca om. Ea vine de la om și se reflectă la om. Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toți, Omul pentru trebuie să fie cu demnitate. Și însuși omul trebuie să fie demn pentru că e om. Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naționalitate, post, etc. Atât oamenii mari cât și cei mici trebuie să aibă, în opinia noastră, demnitate umană egală. Aprecierile lor ca specialiști pot să fie diferite, dar demnitatea trebuie să fie una. Desigur că sunt oameni mai buni și oameni mai răi, care nu apreciază la justa valoare esența și demnitatea omului. Voltaire ) spunea, că “N-avem de trăit decât două zile: nu face să le trecem târându-ne sub niște ticăloși, vrednici de dispreț”.

Cel care disprețuiește alt om nu posedă demnitate umană deplină. Demnitatea este sau nu este deloc atribuită la oameni. Demnitatea omului nu trebuie să depindă de împrejurări – de bogăție, de rudenii și chiar de noroc. Ea trebuie să persiste continuu între oameni. Francois Alexandre Frédéric La Rochefoucauld spunea, că “Există o demnitate care nu atârnă de noroc; este o anumită atitudine care ne distinge și care pare a ne destina pentru lucruri mari; este prețuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama; prin această calitate câștigăm respectul celorlalți oameni și de obicei ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât nașterea, funcțiile și decât însuși meritul”. )

Orice țel urmărit în viață, întotdeauna are un cost sau o demnitate, noi considerăm că costul exterior se poate aprecia în ceva material sau în bani, iar costul interior se numește demnitate. Câteodată costul sau echivalentul interior este mult mai înalt ca prețul material. Și într-adevăr acolo unde nu este preț, unde nu este echivalent material, este demnitate.

Această demnitate nu are un preț extern, dar are un preț intern. Acest preț intern este estimat de conștiință. Acest preț lăuntric are costul său, care se numește demnitate morală.

Această demnitate morală este direct legată cu o anumită datorie, dar nu cu sentimentul datoriei. Sentimentul datoriei este altceva.

Datoria însă este impunerea practică. Sentimentul datoriei însă este mai presus. El vine din convingere, din conștiință. Anume conștiința apreciază convingerea și acțiunea datoriei. Ea impune o lege a sa. Această lege este supremă și ea vine din dorință chiar indiferent de putință și de posibilități. Aici putem deduce că demnitatea nu este ceva echivalent cu un preț, și nu vine din interes material, doar din ideea demnității umane. Demnitatea umană nu se supune legilor, dar se supune legii sale conștiincioase. Demnitatea se poate referi la un alt om și la Eu-l său, adică eu sunt demn că sunt om și se referă și la alți oameni. Aici demnitatea este liberă. În cazul cînd se opune deciziei conștiincioasă – poate da naștere la vicii. Așa cum sunt minciuna, zgârcenia, sau împăcarea falsă. Toate aceste vicii se manifestă în relațiile cu alți oameni. În cazul acesta demnitatea dispare. Fiecare om are un cost al său lăuntric neapreciabil și neestimabil în bani, în ceva material. Anume acest cost lăuntric numit demnitate îi obligă pe alți oameni să-l stimeze pe om ca egal între oameni. Aceasta și face procesul de apreciere din punct de vedere a echității umane.

Omul este egal cu alt om și ambii au aceeași demnitate – iată formula demnității umane.

Este necesar să subliniem că demnitatea omului există sub mai multe aspecte – demnitatea familiei și dezvoltarea valorilor familiei, demnitatea copilului, adolescentului, studentului, femeii și a bărbatului și demnitatea națională.

Referitor la demnitatea unui popor sau demnitatea națională sunt diferite reflexiuni sub diferite unghiuri de vedere. Nicidecum demnitatea națională, mândria națională nu e legată de naționalism. Fiecare om și națiune are comorile sale naționale care îi apreciază identitatea. Toate acestea apreciază demnitatea națională. Aceasta e legată de sentimentul național, de datinile strămoșești, de cultura trecută prin veacuri, de limba acestui neam etc. Eminescu scria, că “Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adânc, se pronunță arareori.”

Demnitatea națională corelează direct cu iubirea față de neam, de popor, de plai, de pământ natal. Fiecare popor trebuie să fie apreciat ca identitate națională și trebuie să fie stimat în lumea tuturor popoarelor. Stima și reciprocitatea sunt caracteristicile demnității naționale. Lezarea demnității unui popor duce la cataclisme sociale. Noi trebuie să ne apărăm demnitatea noastră națională, să fim oameni la noi acasă, cetățeni ai acestei țări, să nu ne trezim peste noapte vasali sau slugi.

Procesele care au loc actualmente în Europa, lărgirea Uniunii Europene, se desfășoară cu înfăptuirea a două principii – unitate prin diversitate. Deci, fiecare , fiecare popor cu identitatea sa, cu demnitatea sa este primit în familia europeană. Acest proces va continua și va triumfa demnitatea atât națională, cât și cea umană.

PERCEPȚIA SOCIALĂ ASUPRA VÂRSTNICILOR ÎNTRE

OBIECTIVITATE ȘI DISTORSIUNE

Bătrânețea, vârsta în care, "memento mori” încetează să mai fie un simplu dicton și devine o atitudine, un mod de raportare la viață – prin faptul că moartea este conștientizată din ce în ce mai deplin, ca o prezență aproape palpabilă – generează de-a lungul conținutului temporal și cultural aprecieri distincte. Indiferent însă de gradul de înțelegere cu care se raportează societatea la problemele bătrâneții, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieții prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări și crize. Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de ”persoană vârstnică” implică schimbări drastice și frustrante, uneori în modul de viață al bătrânului.

A fi nevoit să trăiești experiența retragerii din majoritatea activităților care dădeau un sens vieții, a fi martor la propriul declin fiziologic și uneori psihic și, mai ales, a înfrunta iminența morții, toate acestea pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viață.

Problema esențială care se pune în această lucrare, și care aduce problematica bătrâneții pe terenul sociologiei, este faptul că societatea – prin stereotipul bătrânului neajutorat și dependent de ceilalți, pe care îl vehiculează în general – sporește dificultățile de adaptare la această vârstă. Internarea vârstnicului într-o instituție de îngrijire specializată deteriorează și mai mult modul în care este perceput bătrânul de către grupul social. Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am propus să studiem “modul în care sunt percepuți bătrânii în societatea românească de azi”, precum și “asistența socială” care li se asigură. Obiectivul propus nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei problematici, ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze și direcții pentru o cercetare ulterioară, de mai mari dimensiuni.

Există mai multe motive care justifică acest demers de cercetare. În primul rând, raportarea negativă a societății la problematica bătrâneții devine demnă de luat în seamă, dacă avem în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o creștere a numărului de persoane vârstnice și preconizează menținerea acestui proces cu consecințe multiple la nivelul societății. De aceea se impune o reconsiderare a modalităților de abordare a fenomenului bătrâneții în ansamblul său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităților, a modelelor sociale de raportare la vârsta a treia. Însă pentru aceasta este necesară identificarea și cunoașterea acestor modele sociale.

Un motiv pentru care această lucrare se impune nu doar ca un demers interesant, ci mai mult, ca o datorie morală, se leagă de faptul că – așa cum spunea Durkheim în lucrarea sa "Despre diviziunea muncii sociale", în care pune problema naturii și a cauzei evoluției societăților moderne spre o mai mare diferențiere a funcțiilor sociale “autoritatea tradiței este dată de autoritatea celor ce o transmit, adică a bătrânilor”. )

Numai că – așa cum demonstrează această lucrare, de fapt – prestigiul social al vârstei a treia a devenit oarecum de domeniul nostalgicului, iar atitudinea față de bătrâni exteriorizează mai degrabă compasiune decât respect, ceea ce atrage inevitabil ruptura societății de tradiția care o întemeiază.

Și încă un aspect: migrația tinerilor la orașe a lăsat populația vârstnică de la sate fără sprijin, astfel încât pentru majoritatea bătrânilor ultima soluție a fost aceea de a locui în cămin (azil). Astfel, o mare parte dintre rezidenții căminelor de bătrâni provin din mediul rural, ceea ce face ca acest spațiu să concentreze memoria vie a tradițiilor și cutumelor populare din ce în ce mai amenințate de dispariție. În plus, bătrânii de azi reprezintă veritabile documente vii ale unei epoci controversate din istoria României, al cărei adevăr istoric rămâne, încă, doar parțial cunoscut. De aceea, un asemenea spațiu reprezintă pentru sociolog (și nu numai pentru el) un adevărat tezaur, prin mărturiile care reconstituie istoria și tradiția unei re sunt percepuți bătrânii în societatea românească de azi”, precum și “asistența socială” care li se asigură. Obiectivul propus nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei problematici, ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze și direcții pentru o cercetare ulterioară, de mai mari dimensiuni.

Există mai multe motive care justifică acest demers de cercetare. În primul rând, raportarea negativă a societății la problematica bătrâneții devine demnă de luat în seamă, dacă avem în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o creștere a numărului de persoane vârstnice și preconizează menținerea acestui proces cu consecințe multiple la nivelul societății. De aceea se impune o reconsiderare a modalităților de abordare a fenomenului bătrâneții în ansamblul său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităților, a modelelor sociale de raportare la vârsta a treia. Însă pentru aceasta este necesară identificarea și cunoașterea acestor modele sociale.

Un motiv pentru care această lucrare se impune nu doar ca un demers interesant, ci mai mult, ca o datorie morală, se leagă de faptul că – așa cum spunea Durkheim în lucrarea sa "Despre diviziunea muncii sociale", în care pune problema naturii și a cauzei evoluției societăților moderne spre o mai mare diferențiere a funcțiilor sociale “autoritatea tradiței este dată de autoritatea celor ce o transmit, adică a bătrânilor”. )

Numai că – așa cum demonstrează această lucrare, de fapt – prestigiul social al vârstei a treia a devenit oarecum de domeniul nostalgicului, iar atitudinea față de bătrâni exteriorizează mai degrabă compasiune decât respect, ceea ce atrage inevitabil ruptura societății de tradiția care o întemeiază.

Și încă un aspect: migrația tinerilor la orașe a lăsat populația vârstnică de la sate fără sprijin, astfel încât pentru majoritatea bătrânilor ultima soluție a fost aceea de a locui în cămin (azil). Astfel, o mare parte dintre rezidenții căminelor de bătrâni provin din mediul rural, ceea ce face ca acest spațiu să concentreze memoria vie a tradițiilor și cutumelor populare din ce în ce mai amenințate de dispariție. În plus, bătrânii de azi reprezintă veritabile documente vii ale unei epoci controversate din istoria României, al cărei adevăr istoric rămâne, încă, doar parțial cunoscut. De aceea, un asemenea spațiu reprezintă pentru sociolog (și nu numai pentru el) un adevărat tezaur, prin mărturiile care reconstituie istoria și tradiția unei epoci.

Și nu în ultimul rând, un alt motiv ce justifică această cercetare este acela că prin determinarea modului în care sunt percepuți bătrânii putem măsura interesul cu care se raportează societatea la problemele lor.

1. CONCEPTE PRIVIND PROTECȚIA SOCIALĂ

CONSIDERAȚII GENERALE.

Într-un stat democratic, protecția socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca "riscuri sociale" asupra nivelului de trai al populației.

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecție în Dreptul Roman, remarcăm apariția primelor forme de asistență socială în secolele XIII și XIV, când în jurul mănăstirilor au fost construite așezăminte de asistență socială pentru săraci, bătrâni și bolnavi.

Primele forme de protecție socială au apărut la începutul secolului IXX și s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul și elemente de asistență socială, ambele forme căpătând denumirea de "securitate socială". Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de instituțiile create în S.U.A., odată cu adoptarea Legii securității sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrânețe, moarte, handicap și șomaj. [47] *

Conceptul de protecție socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith și definește politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populației, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură "prevederea dreptului celor care nu-și pot găsi un loc de muncă, de a avea un venit garantat sau alternativ". )

Ca element de drept internațional, Organizația Internațională a Muncii a adoptat în anul 1952 (Convenția nr. 102) termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale și asistența socială. [67]*

În prezent acțiunile de protecție socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condițiile sociale de trai. [40] *

Asistența socială poate fi privită din mai multe perspective:

profesie ca atare cu statut propriu, obiective și caracteristici distincte;

sistem educațional pentru formarea specialiștilor;

sistem de instituție administrativă cu acțiune în sfera serviciilor și activităților practice depuse pentru soluționarea fiecărui caz.

Ca profesie, are un caracter aplicativ, acumulând cunoștințe teoretice în domeniul științelor umane, deprinderi și abilități practice (îndemânarea de a lucra cu persoane sau grupuri de persoane aflate în dificultate), un set de valori, principii, norme, reguli morale care compun codul deontologic al profesiei.

În acest cod deontologic este prevăzută respectarea drepturilor omului, indiferent de rasă, sex, vârstă, naționalitate, religie.

Ca prim rezultat pozitiv al asistenței sociale pe plan internațional putem aminti diminuarea până la ștergere a discrepanțelor existente până nu demult între populația majoritară a unui stat și minoritățile naționale sau etnice. Această aducere la nivel a fost posibilă prin acordarea preferențială de drepturi acestor grupuri minoritare, proces care se numește “acțiune afirmativă” sau “discriminare pozitivă”.

Rădăcinile istorice ale asistenței sociale se întind până în Evul Mediu, activitățile de protecție a supușilor săraci de pe domeniile feudale, activitățile întreprinse de stăpânii feudali sau biserici și mănăstiri.

La începutul secolului XVII se instituie în o lege numită “Elizabethan Poor Law”. Din taxele celor bogați se strângeau fonduri pentru ajutorarea persoanelor sărace. în aceeași perioadă, în Franța, se punea problema alimentației.

În secolul IXX, în Anglia, S.U.A., Germania, apar primele sisteme de protecție socială în sfera asigurărilor, în special centrate pe sănătate, bătrânețe, orfani și accidente de muncă.

Cea mai mare dezvoltare s-a realizat la începutul secolului XX, perfecționându-se metode și idei specifice de înțelegere, comunicare, terapie și sprijin pentru cei vulnerabili. În cadrul instituțional propriu se organizează și funcționează servicii specializate de asistență socială. )

Serviciile se definesc ca programe specializate, activități organizate, tehnici de intervenție socială, metode de identificare a necesităților și tipurilor specifice de disfuncționalități ale persoanelor cu probleme.

Cu ajutorul acestor servicii, persoanele cu dizabilități pot obține condiții minime necesare unei vieți decente autosuficiente și pot să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o integrare normală în comunitate.

Nivelul serviciilor de asistență socială cuprinde atât servicii oferite de stat, cât și cele oferite de asociații private nonguvernamentale sau servicii voluntare.

Sistemul serviciilor se referă pe de o parte la organizarea și rolul instituțiilor care guvernează această activitate, iar pe de altă parte la sfera de activitate propriu-zisă a acestor instituții, la cunoștințele teoretice specializate, la îndemânările practice necesitate de respectiva activitate de asistență la programa de acțiune, tehnici de intervenție care sunt capabile să asigure aplicarea măsurilor cerute de politica socială.

1.1. ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Sistemul de asistență socială este dependent de organizarea socio-economică, de modelele culturale prezente în comunitate. [43] *

În perioada prerevoluționară, sentimentul solidarității sociale este elementul de bază al dezvoltării tuturor formelor de asistență socială în țările cu tradiție democratică, dar și dezvoltarea din punct de vedere economic și social era în România aproape inexistentă.

Aceasta a avut un efect de degradare socială. Politica de egalizare fără discriminare în sărăcie, fără recompensarea justă a efortului creator și calității, a limitat în mod paradoxal valoarea solidarității socio-umane.

Tranziția post-decembristă ca perioadă istorică a dus pe de altă parte la sărăcirea accentuată a unei importante părți a colectivității. Ilegalitățile sociale apărute între indivizi au o conotație imorală în percepția colectivă, nefiind privite ca recompense juste ale meritului și efortului uman.

Deși o parte tot mai mare a populației așteaptă o protecție socială specială care să compenseze cel puțin parțial efectele negative ale tranziției, statul român are tendința să se retragă tot mai mult din funcțiile sale de protecție socială. Acest fapt este perceput ca un sentiment de abandonare, mai ales de către persoanele aflate în dificultate.

De aceea, asistența socială nu se poate mărgini la asistarea acestor categorii de persoane. În țara noastră, asistența socială trebuie să pună bazele unei activități sociale, mai ales pe bază de voluntariat, în scopul antrenării întregii colectivități pentru rezolvarea problemelor proprii, deoarece în condițiile actuale se află în dificultate în proporții variabile.

1.2. STRUCTURA DE ORGANIZARE [58] *

Structura de organizare a asistenței sociale are mai multe nivele:

național și

local.

A. La nivel național există mai multe ministere și autorități ale administrației de stat:

Ministerul Muncii și Protecției Sociale răspunde de Oficiul de asistență socială, oficii de muncă și șomaj, centre de primire a minorilor, cămine de pensionari, cantine de ajutor social, comisii de expertiză a capacității de muncă;

Ministerul Sănătății are în jurisdicție leagăne de copii, centre de dezintoxicare și de tratament a bolilor cronice și incurabile;

Ministerul Educației Naționale răspunde de case de copii, școli speciale, cămine-școală, centre de reeducare;

Ministerul Justiției răspunde de penitenciare, școli speciale de muncă și reeducare pentru minori;

Secretariatul de Stat pentru persoane cu handicap – cămine spital, cămine atelier, cămine de bătrâni;

Comitetul român pentru adopție;

Ministerul de Interne – secții orășenești și municipale pentru delincvenți și instituții de cercetare cu profil social sau medico-social;

Casa națională a asigurărilor sociale.

B. La nivel local, asistența socială se realizează prin oficii teritoriale ale ministerelor și ale altor autorități ale administrației de stat, prin comisiile județene și locale, servicii de autoritate tutelară ale consiliilor comunale, orășenești.

Autoritățile la nivel local sunt:

Departamentul administrației publice locale – prin servicii de autoritate tutelară din cadrul consiliilor locale, județene, comunale;

Condiția de ocrotire a minorilor;

Consiliul local al administrației de stat;

Direcția de muncă și protecție socială prin oficii de asistență socială;

Inspectoratul teritorial de stat pentru peroanele cu dizabilități;

Direcțiile sanitare județene;

Inspectoratul județean pentru învățământ;

Casele județene ale asigurărilor de sănătate.

Acest sistem de servicii are un caracter fragmentar și aplicarea legislației este dificilă.

2. NECESITATEA, CONȚINUTUL ȘI ROLUL PROTECȚIEI

ȘI ASIGURĂRILOR SOCIALE

Protecția socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viață de bază pentru toți oamenii, indiferent de mijloacele de care aceștia dispun.

Există mai multe categorii de persoane care cer protecția social, astfel putem aminti:

protecția șomerilor,

protecția persoanelor cu dizabilități,

protecția copilului și a tinerilor,

protecția socială complementară (protecția socială în caz de deces, incapacitate de muncă, boală profesională).

Condițiile concrete și nevoile diferite care se cer acoperite fac ca și modalitățile de realizare a protecției sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferențiate în cazul asigurărilor sociale – destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacității de muncă – sau în cazul protecției lucrătorului la locul de muncă – mediu, condiții de muncă – nevoi care se transferă asupra costurilor de producție și a căror satisfacere este inclusă în prețul produsului.

Obiectivele reformei în domeniul asistenței sociale, adică în domeniul susținut material de stat, sunt astfel formulate și fundamentate, încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau menținerii unor echilibre între sectorul public și cel privat, între protecție și autoprotecție, între nevoi și resurse, între dezvoltarea umană a generației prezente și cea a generațiilor viitoare. [44] *

Asistența socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, fără voia acestora, sau sunt prea puțin influențate de acestea.

Obiectivul principal al protecției sociale îl constituie diminuarea sau chiar înlăturarea consecințelor unor riscuri asupra mediului și nivelului de trai ale unor segmente ale populației.

În fundamentarea și promovarea politicii sociale sunt considerate următoarele principii:

protecția demnității umane;

eliminarea oricărei forme de discriminare în întreaga politică de protecție socială;

promovarea parteneriatului social ca mijloc de control și eficientizare a tuturor măsurilor de politică și de protecție socială;

flexibilitatea, respectiv adaptarea măsurilor de protecție socială la necesitățile reale ale grupurilor și persoanelor;

orientarea obiectivelor și măsurilor de politică și protecție socială în direcția capacitării, mobilizării și participării tuturor forțelor sociale la relansarea creșterii economice, munca fiind prima sursă a bunăstării și libertății individului, sursa cea mai stabilă a sănătății economiei;

descentralizarea treptată a protecției sociale și odată cu aceasta, angrenarea în activitatea de protecție socială a agenților economici, unităților administrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și organizațiilor neguvernamentale, societăților de caritate și persoanelor fizice, prin contribuții materiale, financiare și sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.

Diversitatea și cuantumul prestațiilor și serviciilor sociale sunt condiționate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce privește formarea personalului și informatizarea activităților.

Programele de protecție socială, administrate de stat, sunt finanțate pe principiul repartiției, compensației între generații, de resurse obținute din contribuții, impozite și taxe, pe baza principiului responsabilității colective.

Lucrătorii migranți ai uneia dintre Părțile contractante și familiile lor au dreptul la protecție și asistență pe teritoriul oricărei alte Părți contractante.

Structura sistemului de protecție socială din România este complicată de existența unor scheme diferite răspunzând aceluiași risc social, a unor modalități de finanțare și organizare amestecate, uneori improprii, a unor atribuții și responsabilități instituționale suprapuse și neclare.

Schemele de protecție socială din România funcționează pe principiul asigurărilor sociale, scheme non-contributive finanțate de la bugetul statului, scheme de asistență socială, precum și scheme bazate pe finanțarea prin subvenții de la bugetul de stat a unor bunuri și servicii gratuite sau cu tarife reduse pentru anumite categorii de populație.

Protecția socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condițiile sociale de trai. La acestea se adaugă: condițiile materiale de viață (locuința și mediul de locuit; ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă; veniturile și consumurile); viața de familie; respectarea ordinii sociale și de drept.

În țara noastră după decembrie 1989, datorită trecerii de la economia planificată la economia de piață, s-a impus o reconsiderare a sistemului de protecție socială. )

Constituția folosește și consacră, conceptul de protecție socială. Astfel, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutorul de șomaj și la alte forme de asistență socială prevăzute de lege.

2.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ SOCIALĂ A STATULUI

Politica socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri și instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice și a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptății sociale.

Politica socială urmărește rezolvarea marilor probleme sociale legate de sănătate, educație, locuințe și se realizează prin intervenția statului asupra următoarelor categorii de beneficiari: familii cu mulți copii fără susținere materială, copii orfani, persoane aflate în incapacitate de muncă definitiv sau temporar, persoane vârstnice etc.

În general, nu se poate elabora o listă universală  de componențe ale politicii sociale asupra cărora statul dorește și poate să acționeze prin intermediul politicii sociale deoarece aceasta cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale determinată de organizarea societății, în general și în funcție de politica promovată de partidul de guvernamânt și mecanismele politice specifice acestuia.

În lucrarea sa cu privire la problematica politicii sociale, sociologul Thomas Humphrey Marshall, considera că scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea.) Pornind de la această premisă, în condițiile actuale ale dezvoltării societății principalele obiective urmărite de politica socială, sunt:

promovarea unor servicii publice: sănătate, educație, siguranță socială, cultură etc.;

protecția unor segmente ale populației aflate în dificultate prin intermediul sistemului asigurărilor sociale și a sistemului asistenței sociale;

asigurarea unor condiții sociale considerate a fi importante pentru dezvoltarea socială generală: creșterea solidarității sociale, promovarea intereselor familiei și a copilului, etc.

Politica socială a statului poate interveni și în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor măsuri de reglementare a proceselor cu efecte nocive asupra mediului ambiant sau la nivel microeconomic prin intermediul instituțiilor locale, putând influența sau urmări rolul și activitatea sindicatelor sau protecția angajaților (durata zilei de muncă, dreptul la condiții corespunzătoare de muncă etc.).

Fundamentul realizării politicii sociale îl constituie sincronizarea politicii sociale cu politica economică astfel încât obiectivele politicii sociale să nu fie în discordanță cu obiectivele de dezvoltare economică. Afirmația că economia este latura inseparabilă a acțiunii sociale presupune tratarea socialului prin prisma modificărilor la care este supus economicul ca urmare a schimbărilor fundamentale de sistem.

2.2. DIRECȚIA PROTECȚIE SOCIALĂ  

Obiectul de activitate al Direcției Protecție Socială [46]* îl constituie realizarea ansamblu-lui de măsuri, programe, activități profesionale, servicii specializate de protejare a persoa-nelor, familiilor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate în dificultate și într-un grad de risc social, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal și decent de viață.

Serviciile de asistențã socială se adresează următoarelor categorii de persoane:

persoane cu handicap;

persoane singure;

persoane vârstnice;

familia și copilul;

oricare persoană aflată în nevoie.

Mai concret, Direcția Protecție Socială  vine în ajutorul celor defavorizați prin:

Evaluarea persoanelor cu nevoi (instituționalizate și neinstituționalizate), elaborarea planurilor individuale de intervenție și stabilirea nevoilor acestora.

Acordarea de suport material și financiar persoanelor aflate în nevoie;

Asigurarea de servicii de consultanță juridică și consiliere psihologică;

Înființarea de servicii comunitare alternative.

Formarea/perfecționarea rețelelor de asistenți personali și asistenți sociali care asigură asistență și îngrijire persoanelor cu dizabilități și celor vârstnici.

Implementarea și monitorizarea respectării legislației privitoare la accesibilizarea mediului fizic.

Promovarea unor măsuri sociale de protecție bazate pe respectarea drepturilor omului, privind egalizarea șanselor de participare a persoanelor cu dizabilități la viața economică și socială a comunității, combaterea discriminării și a excluziunii sociale.

Sensibilizarea și informarea opiniei publice asupra drepturilor persoanelor cu dizabilități de a avea acces la educație, orientare și formare profesională și participare la viața socială, în scopul îmbunătățirii atitudinii și a comportamentului față de această categorie de persoane.

Inițierea unor proiecte cu asociații, instituții publice de protecție specială și învățământ special, organizații neguvernamentale din România și din alte țări, în domeniul protecției speciale a persoanelor cu dizabilități și a persoanelor vârstnice.

Promovarea principiului transparenței și al antrenării tuturor organismelor implicate în sistemul de furnizare a serviciilor, în scopul creșterii calității vieții și reintegrării sociale a persoanelor defavorizate.

Acțiunile Direcției Protecție Socială se îndreaptă către prevenirea și combaterea situațiilor de risc pentru persoanele aflate în dificultate, pe care ele sau familiile lor sunt incapabile să le soluționeze.

3. SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA

3.1. COMPARAȚIE GLOBALIZATĂ

Problemele protecției sociale, cu care se confruntă în prezent toate țările, este o preocupare aparte pentru toate statele aflate în tranziție, în general, pentru noastră , în special. Aceasta, în contextul în care ne confruntăm cu inexistența unui model de tranziție a societății de la o formă social-economică bazată pe un sistem de organizare și conducere socială și economică autoritară la un sistem bazat pe autonomizarea relațiilor și a agenților și funcționarea economiei pe principiile cererii și ofertei.

Mobilizarea resurselor – resurse menite să sprijine politica activă în domeniul forței de muncă pot să provină atât din sectorul de stat, cât și din cel particular, deși la începutul tranziției acestuia din urmă îi revine un rol foarte limitat în domeniul finanțării.

Finanțarea privată nu constituie o raritate în țările cu economie de piață. În Japonia spre exemplu, realocarea forței de muncă se face în cea mai mare măsură prin eforturile financiare ale firmelor particulare. În industria americană constructoare de autovehicule, membrii sindicatului din ramură (United Auto Workers) care urmează a fi concediați au dreptul – prin contractul de muncă să fie recalificați în prealabil pe cheltuiala firmei. Mai recent, contractul colectiv negociat și semnat cu toate cele trei mari firme producătoare de autovehicule stabilește programe de susținere a veniturilor care asigură membrilor de sindicat plata de ajutoare de șomaj foarte apropiate de nivelul salariului pe toată durata contractului. Se poate argumenta astfel, că firmele private îi vor asigura pe salariații lor contra riscurilor de fluctuare a cererii pentru forța lor de muncă numai dacă firmele, la randul lor, pot să plaseze aceste riscuri asupra pieței de capital.

În Europa Centrală și de Est asemenea piețe de capital nu există pentru cea mai mare parte a sectorului privat în formare și sindicatele ar fi rău sfătuite, în aceste condiții, să insiste asupra introducerii unor asemenea prevederi în contractele de angajare a forței de muncă. Oricum, cea mai mare parte a șomajului derivă din disponibilizările din întreprinderile de stat față de cele din domeniul privat.

Întreprinderile de stat din Europa Centrală și de Est continuă adesea să sprijine pe lucrătorii concediați, permițându-le să beneficieze în continuare de anumite facilități sociale (de exemplu, de locuințe), iar în Federația Rusă chiar prin finanțarea lucrărilor publice care au acceptat să-i angajeze. Dar asemenea activități nu sunt desfășurate în mod sistematic și, oricum, costurile lor se vor suporta în final de la bugetul de stat.

Finanțarea publică poate fi efectuată în primul rând din impozitarea cu caracter general (Australia, Irlanda și Polonia) sau din impozitele pe salarii ale patronilor și salariaților (Germania, Ungaria și România), în cazul impozitelor pe salarii, statul administrează ceea ce reprezintă, în fond, resurse private destinate asigurării de servicii pentru angajarea în muncă, dar include (de obicei) plăți pentru asigurarea contra șomajului. Pe măsură ce situația economică se îmbunătățește, finanțarea ar trebui să se împartă în măsură sporită între bugetul de stat și între contribuțiile întreprinzătorilor și ale salariaților. Spre exemplu Ungaria a făcut anumiți pași în această direcție, (dar cu dificultăți, întrucât restricții severe bugetare sunt impuse întreprinderilor), și pe măsură ce se ajunge la folosirea integrală a forței de muncă, finanțarea poate fi trecută către patroni și salariați, așa cum este se face în Japonia.

3.2. SERVICII DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Pe lângă instituțiile și organizațiile care se ocupă de serviciile de asistență socială și de repartizarea fondurilor, în ultimii ani s-au evidențiat tot mai mult organizațiile non- guvernamentale care se ocupă de aceat de servicii. Acestea ar trebui să dezvolte activități concrete, dar și să stimuleze direct politica de creare de locuri de muncă, de elaborarea și lansarea unor programe sociale de sprijin și dezvoltare a comunității.

Se speră că organizațiile non-guvernamentale vor avea rol important în reconstrucția societății civile. Pornind de la acest rol ar trebui ca statul să le ofere sprijin financiar, implicându-se astfel mai mult în controlarea standardelor de verificare a organizațiilor non-guvernamentale, iar pe de altă parte în activități de asistență socială.

Din analizele privind dezvoltarea sistemului de asistență socială reiese necesitatea implicării sistentului social ca profesionist în conducerea activității desfășurate de organizațiile non-guvernamentale în furnizarea efectivă de servicii și în oferirea de servicii de consiliere în mari intreprinderi, școli, creșe, penitenciare, centre de recuperare pentru militari în termen.

După revoluția din Decembrie 1989, problemele sociale ale României moștenite de la regimul comunist s-au exacerbat; au devenit alarmante procese sociale, ca scăderea rapidă a veniturilor sociale, creșterea în masă a sărăciei, explozia inegalităților sociale, creșterea insecurității locurilor de muncă, creșterea ratei șomajului, alienarea politică a unei largi părți a populației, demoralizarea datorată lipsei formelor eficiente de participare la viața social-politică, neîncrederea în persoanele și instituțiile politice, lipsa de transparență a conducerii politice, corupția accentuată datorată lipsei mecanismelor de control, creșterea ratei criminalității, a violenței, a abuzurilor de tot felul, accentuarea unor conflicte etnice, marginalizarea unor grupuri sociale, apariția ca fenomene sociale noi a copiilor străzii, vagabondajului, consumului de droguri, a mișcărilor homosexualilor.

3.2.1. Prestații și servicii oferite

Dintre prestațiile și serviciile oferite de catre statul român conform prevederilor constituționale [43] * putem aminti:

Alocația de stat pentru copii, ajutor cu caracter universal, care se acordă tuturor copiilor între 0 – 16 ani sau până la 18 ani, dacă urmează o formă de învățământ sau dacă fac parte din categoria persoanelor cu dizabilități. Cuantumul este fix, 65 RON pentru primul copil, 10 RON pentru al 2-lea copil și următorii. Această sumă nu depinde de mediul de viață al copilului, de ocupația sau de salariul părinților acestuia.

Valoarea procentuală a alocației a scăzut continuu raportat la salariul mediu pe economie, astfel putem exemplifica:

1989 – 10,5 %;

1994 – 4,7 %;

2000 – 3 %.

Alocația pentru întreținere pentru minori aflați în plasament familial sau încredințați unei familii sau persoane; aceasta este acordată familiei sau persoanei căreia i s-a încredințat un minor spre creștere și educare; este vorba de o sumă fixă acordată lunar.

Ajutor pentru soțiile de militari în termen, care nu au alte mijloace de existență, sunt inapte de muncă, sunt gravide peste 5 luni sau au în îngrijire copii sub 8 ani. Ajutorul este sub forma unei sume fixe, lunare, pe durata stagiului militar, diferențiată în funcție de mediul unde are domiciliul soția respectivă (rural sau urban).

Ajutor pentru mame cu mulți copii – peste 3 copii aflați în îngrijire. Ajutorul este primit – până la vârta de 18 ani, respectiv 25 ani. Suma fixă poate fi pe durata vieții mamei.

Indemnizația de naștere: o sumă fixă ce se acordă sub formă de ajutor începând cu cea de a 2-a naștere.

Un ajutor trimestrial, bănesc, obținut pe bază de cerere și acordat, în urma unei anchete sociale, persoanelor aflate în incapacitate de muncă, adulți și vârstnici, fără venituri sau cu venituri mici, fără susținători legali sau susținători care nu-i pot sprijini.

Ajutor ocazional în bani sau obiecte acordate acelorași categorii de persoane. Se poate atribui de maxim 4 ori pe an pe baza unei cereriAjutorul este reprezentat de o sumă fixă, indexabilă.

Ajutor în caz de deces a unei persoane lipsite de venituri sau cu venituri mici, dependentă social, fără susținători legali. Se încasează de cel sau cei care se ocupă de înmormântare, pentru acoperirea parțială a cheltuielilor cauzate de eveniment.

Pensia sezonieră pentru încălzire pe timp de iarnă acordată pe bază de cerere și probată prin declarație de venit pe membru de famile.

Subsidii, alocații, ajutoare și înlesniri acordate persoanelor cu nevoi speciale. Sursa acestora este fondul de risc și accidente completat la bugetul de stat. Acesta este administrat de Secretariatul de stat pentru persoane cu dizabilități și Inspectoratele județene pentru personae cu dizabilități .

Măsurile de protecție pentru persoane cu dizabilități sunt:

ajutorul special acordat persoanelor adulte incapabile de muncă, fără venituri proprii datorită handicapului pe care îl au;

pensia socială pentru nevăzători se acordă pe toată durata handicapului, indiferent de vârstă și de veniturile pe care persoana le realizează din pensie sau salariu; are un cuantum fix de 100 % pentru gradul I și 50 % pentru gradul II, din salariul minim pe economie indexat;

alocație de stat pentru copii cu handicap, acordată până la 18 ani și reprezentând dublul alocației pentru copiii normali;

salariul lunar pentru îngrijirea unei persoane cu handicap – se acordă persoanei ce are în îngrijire și supraveghere permanentă un minor sau un adult cu nevoi speciale; suma este egală cu salariul unei asistente sociale cu pregătire medie;

alocație de întreținere pentru copii cu handicap aflați în plasament familial sau atribuiți unei persoane sau familii pentru creștere și educare; reprezintă salariul minim brut pe economie indexat;

concediul de maternitate pentru mama copilului cu handicap se platește până la vârsta de 3 ani a copilului;

gratuitate pentru acordarea de orteze, proteze, dispozitive de mers, indiferent de cauza invalidității pentru copii, elevi, adulți, care au un venit lunar mai mic decât salariul minim pe economie;

scutirea de taxe vamale.

3.2.2. Subsidii acordate persoanelor cu nevoi speciale

se acordă gratuit în folosință motorete, motociclete adaptate pentru persoanele cu deficiențe motorii și autoturisme de mic tiraj cu comenzi adaptate pentru persoane cu nevoi speciale;

creșterea sumei exceptate de impozit pe venit în cazul persoanelor cu handicap care sunt încadrate în câmpul muncii;

gratuitate la instalarea, montarea și plata abonamentului telefonic;

gratuitate pentru transportul urban al persoanelor cu handicap și a îngrijitorilor acestora;

gratuitate de 6 12 călătorii cu trenul pentru persoanele cu handicap și îngrijitorii acestora;

reduceri de prețuri, bilete cu regim special în stațiunile balneoclimaterice; concedii de odihnă suplimentare, pensionare cu reducerea vârstei în cazul persoanelor care sunt încadrate în câmpul muncii;

reducerea impozitului pe profit proporțional cu ponderea persoanelor cu nevoi speciale în totalul personalului.

Alocații de sprijin pentru șomaj acordate pe durata a 18 luni după expirarea perioadei de ajutor de șomaj. Alocația reprezintă 60 % din salariul minim brut pe economie.

Masa gratuită la cantinele de ajutor social.

Servicii de asistență socială la domiciliu.

Forme de ocrotire instituțională a unor categorii de minori, a persoanelor adulte cu handicap, a bolnavilor cronici și a vârstnicilor.

3.2.3. Servicii sociale specifice perioadei de tranziție care urmează a se dezvolta:

Din gama acestui gen de servicii, în România de azi se pune accent pe sprijinirea și dezvoltarea în deosebi aurmătoarelor:

servicii de protecție a copilului împotriva maltratării și a abuzurilor;

servicii de sprijin și consiliere a șomerilor;

servicii de integrare socială a delincvenților;

servicii la domiciliu pentru toate categoriile de persoane vulnerabile;

centre de consiliere familială;

servicii la nivel comunitar;

servicii sociale de întreprindere;

servicii sociale de educație sexuală în școli;

servicii sociale pentru persoanele care consumă droguri, unde munca ar trebui să se realizeze în echipe;

servicii pentru potențiale victime ale infracțiunilor;

servicii pentru protecția imigranților;

servicii pentru protecția cerșetorilor și a vagabonzilor.

3.2.4. Sectorul non-profit

Problemele sociale și modalitățile de rezolvare a acestora diferă de la o la alta, iar în cadrul aceleași țări sunt în funcție de tradiția istorică, dezvoltarea economică sau filozofia politică, specifice într-o perioadă anume.

Unele probleme pot fi considerate suficient de extinse, importante sau relevante pentru a îndreptăți preocupări ale guvernelor respective, altele pot fi lăsate în seama sectorului non-profit sau voluntar, a celui privat pe obținerea de profituri, iar altele sunt preluate de familie sau grupuri ale comunității, unele fiind relativ neorganizate.

Aceste grupuri pot juca un rol important în asigurarea bunăstării sociale prin suplimentarea serviciilor oferite de organizațiile guvernamentale sau de alte agenții specializate. Lipsa unor structuri stabile nu le permite însă a fi considerate parteneri în rezolvarea problemelor sociale majore.

În țările occidentale dezvoltate (spre exemplu S.U.A., Marea Britanie) există tot mai mult tendința de a înlocui structura monolitică a statului de elaborare și aplicare a politicilor sociale cu activități îmbinate ale agențiilor guvernamentale sectorului non-profit și ale comunității locale.

Activitățiile acestora din urmă lărgesc gama de servicii care pot fi oferite și includ o mare diversitate de instituții exceptate de la impozitare sau cu alte scutiri de taxe. S-a luat această măsură deoarece s-a considerat că scopul principal al acestor instituții nu este de a obține profituri, ci de a oferi servicii utile comunității. Aceasta se realizează pe baza voluntariatului unor persoane responsabile și generoase, iar pe de altă parte prin implicarea diferitelor persoane calificate pentru diverse activități și retribuite pentru serviciile prestate.

Sectorul non-profit cuprinde spitale, clinici și instituții de ocrotire a sănătății, universități, școli, centre de instruire a tineretului și adulților sau de perfecționare și reprofesionalizare, muzee, case de cultură, instituții care oferă servicii de asistență și protecție socială pentru șomeri, pentru bătrâni, pentru orfani, pentru persoane cu nevoi speciale și alte categorii defavorizate din punct de vedere social.

Sectorul non-profit a fost redescoperit în contextul dezbaterilor cu privire la găsirea unor alternative viabile de organizare a bunăstării sociale.

Calitățile agențiilor non-profit în raport cu serviciile oferite de stat: flexibilitate; eficiență din punct de vedere al costurilor; caracter non-birocratic; personalizarea serviciilor prin relații directe, permanente între specialiști și voluntari cu beneficiarii serviciilor; adaptarea permanentă la situațiile și cerințele nou apărute.

Organizațiile non-guvernamentale trebuie să își demonstreze în fapt necesitatea și eficiența, nelimitându-se la simpla invocare a unei presupuse utilități. Aceasta implică permanența adaptare la cerințele vieții și aplicarea consecventă a unor noi principii manageriale. Ca și sectorul privat, sectorul non-profit trebuie să se centreze pe schimbări, pe orientari practice, să diversifice sursele, să caute noi oportunități, să recompenseze inovațiile și rezultatele efective, să fie mobil și flexibil în conceperea, distribuirea și aplicarea serviciilor.

3.3. ASISTENȚA SOCIALĂ – FUNCȚIE ȘI CARACTERISTICI

Asistența socială desemnează un ansamblu de instituții, programe, activități, profesii, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, minorităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate și care datorită unor cauze de natură economică, socio-culturală, biologică, psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață.

Obiectivul intervenției asistenței sociale este de a îi sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe.

Aceste persoane sau grupuri de persoane, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, nu pot duce o viață activă autosuficientă fără un ajutor economic sau fără un suport fizic, moral, social, cultural, ajutor venit din exterior. Acest ajutor are în vedere o perioadă limitată de timp, care durează până când persoana cu nevoi speciale își găsește resurse sociale, psihologice, economice, resurse ce îi vor permite să ducă o viață normală, decentă.

Următoarele categorii de persoane constituie în mod special obiectul intervenției activităților de asistență socială:

familii sărace: familii fără venituri sau cu venituri mici în care unul dintre părinți este șomer, familii monoparentale, familii cu mulți copii al căror necesar depășește veniturile părinților;

copii care trăiesc în mediu familial și social advers, abandonați sau instituționalizați;

minori delincvenți, tineri neintegrați;

persoane dependente de droguri și/sau alcool;

persoane abuzate fizic și sexual;

persoane cu handicap fizic și/sau psihic;

persoane cu boli cronice și degenerative fără susținători legali;

persoane în vârstă aflate în incapacitate de autoservire;

persoane care au suferit în urma calamităților naturale, sociale;

persoane care au suferit discriminări (sociale, fizice, economice, psihologice) -grupări minoritare cu mai puține drepturi față de populația majoritară.

Asistența socială, ca parte esențială a protecției sociale, reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecție socială pentru categoriile mai sus menționate. Ea asigură, prin serviciile sale specifice, atenuarea parțială a inegalităților existente.

Sistemul de asistență socială se bazează pe principiul sprijinirii persoanelor aflate în dificultate la un moment dat în funcție de necesitățile lor, sursa financiară fiind reprezentată de fonduri bugetare de stat sau fonduri obținute de la indivizi sau comunitate; în acest caz, prestația se face în funcție de nevoile existente, conform principiului solidarității sociale și nu dependent de contribuția personală anterioară.

Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asigurări sociale nu este precizat decât în limite mici prin lege, urmând a fi specificat prin analiza individuală a cazurilor, pentru care este nevoie de anchete sociale efectuate de specialiști.

3.3.1. Funcții ale asistenței sociale în societatea contemporană

Asistența socială deține în cadrul societății contemporane o serie de funcții de o importanță deosebită, dintre care putem aminti:

Identifică și înregistrează segmentul populațional care face obiectivul activității sociale.

Realizează o diagnoză a problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta într-o anumită perioadă și în anumite condiții socio-economice și culturale date.

Dezvoltarea unui sistem coerent de programe, activități profesionalizate, de protecție și suport al acestora.

Identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin.

Conștientizarea propriilor probleme de către cei aflați în situație de risc.

Stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de asistență socială cu ajutorul cadrului legislativ instituțional.

Suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea refacerii capacităților de integrare socio-culturală și economică.

Promovarea unor strategii de prevenire a situațiilor defavorizante.

Dezvoltarea unui program de cercetare științifică la nivel național și local privind dimensiunea problemelor celor aflați în situații speciale.

3.3.2. Niveluri de acțiune ale mecanismelor de asistență socială

Mecanismele de asistență socială acționează la diverse niveluri în cadrul societății. Astfel avem mai multe tipuri de niveluri la care mecanismele acționează:

Nivelul individual – care acționează prin asistența economică, psihologică, morală pentru persoanele în nevoi – șomeri, persoane dependente de droguri și alcool, persoane cu probleme de integrare în muncă și victimele a oricărui fel de abuzuri.

Nivelul de acțiune este cel interpersonal și de grup prin terapiile de familie, de cuplu sau ale grupurilor marginalizate.

Un alt nivel este cel comunitar, în care acțiunea se manifestă prin rezolvarea problemelor și conflictelor interetnice, mobilizarea energiilor individuale și colective pentru refacerea resurselor necesare integrării lor normale.

Un mod de acțiune a specialiștilor în asistența socială este furnizarea de date și cunoștiințe grupurilor minoritare din punct de vedere social pentru ca aceștia să se poată constitui în grupuri de presiune sau să creeze programe tip lobby pe lângă forurile de decizie politică și administrativă, facilitând solicitarea unor înlesniri pentru interesele lor.

În ultimul rând, un rol tot mai important pe lângă instituțiile guvernamentale îl au instituțiile non-guvernamentale, organizate pe sistem non-profit, care se bazează pe o participare tot mai largă de tip voluntariat. Aceste organizații preiau o parte din funcția de protecție a statului, devenind o verigă importantă în constituția societății civile.

3.4. POLITICA SOCIALĂ ȘI CONCEPTUL DE BUNĂSTARE

Statul dezvoltă o serie de activități: economică, culturală, educațională, de sănătate, în sfera populației și familiei, a copilului, a persoanelor cu dizabilități, a minorităților naționale, a sexelor, a mediului înconjurător, în scopul creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităților pentru cât mai mulți dintre membrii unei comunități.

Politica socială reprezintă intervenția statului în configurația proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivități în vederea modificării lor într-o direcție considerată de către factorii politici a fi dezirabilă.

Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire și redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective.

Obiectivul declarat explicit al politicilor sociale în secolul XX este bunăstarea, termen definit de sociologul Marshall Thomas Humphrez în 1970. După al II-lea război mondial, în occidentul dezvoltat s-a lansat un nou concept în jurul căruia s-a constituit o adevărată ideologie. Deși nou, conceptul se referea la un proces istoric început de la începutul secolului IXX în țările occidentale și în America de Nord, țări intrate rapid într-un proces de dezvoltare economică accentuată. Economia acestor țări se baza preponderent pe industrie. Ca urmare a acestor modificări economice, statul își modifică substanțial funcțiile asumându-și roluri multiple în asigurarea bunăstării colective.

În mod tradițional, se consideră că startul bunăstării are responsabilitatea îndeplinirii următoarelor obiective:

producerea de bunuri publice ca apărare, securitate, infrastructură, sănătate, educație, cultură și știință;

protecția sau securitatea socială a populației, care dintr-un motiv sau altul este în dificultate, aici existând două componente distincte: asigurările sociale și sistemul asistenței sociale;

dezvoltarea socială prin asigurarea unor condiții sociale considerate importante.

Programele politice de guvernare au urmărit în concepții și viziuni proprii dezvoltarea economică generală pentru a asigura astfel baza bunăstării sociale.

În civilizația modernă industrializată, bunăstarea este un deziderat universal care implică o multitudine de factori. Opțiunile principale în abordarea politicilor sociale în funcție de care se constituiesc tipuri majore de state numite ale bunăstării sunt în numar de două:

opțiunea universală sau maximalistă și

opțiunea minimalistă.

Această tipologie marchează stabilirea unui raport de colaborare și continuitate a instituțiilor statului cu instituțiile societății civile. Statul nu mai este o providență națională, un instrument de dominare și deținătorul absolut al instrumentelor.

Această etapă a intrat în Statele Unite ale Americii prin programele adoptate de Roosvelt, consacrându-se epoca statului paternalist interesat în politica sa de asigurare a unei vieți demne pentru toți cei prezenți.

În toate statele occidentale, politicile s-au orientat către transpunerea principiilor unității în diversitate. Experiența marilor crize economice între cele două războaie mondiale și din perioada imediat următoare a făcut necesară adoptarea în majoritatea țărilor europene a modelelor universaliste de bunăstare.

Guvernele și-au asumat responsabilitatea în atenuarea și combaterea efectelor generale ale problemelor sociale existente identificând ținte precise cum sunt șomerii, copii, bătrânii, bolnavii, delincvenții, pentru a căror susținere au acționat.

Complementar conceptului de stat al bunăstarii a apărut conceptul de bunăstare colectivă, care reprezintă asigurarea întregii comunități cu bunurile și serviciile necesare realizării unui mod de viață considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivități.

Standardele normalității sunt diferite în funcție de condițiile socioculturale, economice, climatice, de mediu ale respectivei colectivități, de acumulările realizate în cadrul ei, cât și la nivelul întregii populații a statului respectiv.

Conceptul de standard de viață al unei colectivități se referă la starea aspirațiilor respectivei colectivități modelate în mod special de disponibilități interne și de sistemul de valori al acestei comunități.

Asupra standardului de viață acționează doi factori în sensuri opuse:

pe de o parte noile bunuri și servicii inventate – chiar dacă nu sunt disponibile la nivel de masă, generează aspirații din partea tuturor membrilor comunității respective;

pe de altă parte, existența resurselor acționează în sens invers, apropiindu-le de posibilitățile existente.

O perioadă îndelungată a secolului XX, statul modern și-a asumat sarcinile unui părinte care are grijă de copiii lui. Principalul obstacol de care s-a lovit statul paternalist a apărut în limitele resurselor și din disfuncțiile aparatului birocratic. În toate zonele unde principiile statului maximalist au fost aplicate s-a constatat un consum uriaș de resurse transformate prin ricoșeu în întreținătoare a numeroase probleme sociale.

Dezvoltarea serviciilor sociale, sănătate, generalizarea asigurărilor, asistență socială, cultura, a fost o necesitate absolută în satisfacerea exigențelor egalitariste reclamate de emanciparea socială și a presupus un efort considerabil din partea statului pentru asigurarea și gestionarea resurselor publice.

Presiunile sunt imense, astfel încât țări precum Olanda, Austria, Țările Scandinave și în oarecare măsură Franța, au rate crescute de impozitare, ceea ce duce la nemulțumire socială și demotivarea muncii.

Dezvoltarea unui aparat administrativ greoi cu ierarhie supradimensionată în paralel cu creșterea rolului instituțiilor de control social sunt defecte ale acestui tip de stat în ansamblu, generând un raport disproporționat între costuri și beneficii.

Apare ca evident faptul că pentru promovarea politicilor sociale maximaliste este nevoie de o economie solidă cu un produs intern brut suficient de mare, astfel încât să alimenteze un buget capabil a susține măsurile guvernamentale de asigurare a bunăstării tuturor membrilor comunității. Istoria a demonstrat că în ciuda fondurilor înghițite de programele sociale sărăcia s-a menținut, deși a fost eliminată sărăcia absolută. Aceste state au devenit destinația marilor migrații internaționale din zonele sărace ale globului, ceea ce a presupus un consum suplimentar de resurse pentru integrarea socială în majoritatea statelor occidentale.

Țintele politicilor sociale sunt percepute în statul maximalist drept clienți. Legea de bază a comportamentului clientelar se respectă, cu alte cuvinte, în achiziționarea unui serviciu, clientul se orientează către cel mai ieftin. Serviciile și bunurile publice prevăd neexcluderea niciunui individ odată ce aceste servicii au fost produse. Ele nu au preț de achiziție, fiind practic gratuite.

4. SĂRĂCIA – MĂSURARE ȘI COORDONATE ÎN ROMÂNIA )

4.1. ASPECTE CONCEPTUALE – SĂRĂCIA

CONCEPTUL DE SĂRĂCIE

Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivități date. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa resurselor economice. Componenta economică rămâne, fără îndoială, cea mai importantă dimensiune a sărăciei, dar nu mai mult decât o component. Printre altele, însă, definirea sărăciei trebuie făcută din două perspective, și anume:

a consumului – în această perspectivă, sărăcia este definită ca neputința
de a satisface acele nevoi considerate minime;

a funcționării sociale normale – în acest caz, sărăcia presupune
inexistența acelor mijloace care asigură subiectului o participare completă
la viața socială, o îndeplinire completă a tuturor rolurilor care îi revin, o
participare la activitățile formative minime care îi oferă șanse suficiente
pentru a se dezvolta prin efort propriu.

Cercetările de teren propun redefinirea sărăciei ca relație socială – un tip de relație socială exponențial semnificativă pentru stadiul de evoluție a societății în ansamblul său.

Departe de a fi o "problemă specială a marginalilor și exclușilor", sărăcia rămâne testul de maturitate structurală, prin care societatea contemporană ia act de propriile dis-funcționalități pentru a-și crea pârghii de retroacțiune pragmatică în timp real. )

Dacă acceptăm această opțiune metodică, sărăcia se relevă a fi o stare de asimetrie a capacității (individuale și de grup) de accesare a resurselor disponibile la nivel comunitar. Folosind pluralul, apare evident că ne disociem de accepțiunea restrictivă, care limitează complexitatea problemei la componenta economică.

Sub acest aspect, literatura de specialitate este unanimă în a defini sărăcia pe trei paliere de profunzime structurală: primul palier este reprezentat de sărăcia relativă, al doilea de sărăcia absolută și palierul ultimo îl reprezintă mizeria.

Sărăcia relativă: la limita superioară a subzistenței, puțin deasupra "coșului zilnic"; "inexistența nivelului minim de resurse care asigură o funcționare normală a persoanei / familiei în contextul social – cultural dat".

Sărăcia absolută: în exclusivitate "coșul zilnic"; inexistența unor condiții minime de viață (mâncare, îmbrăcăminte, locuință) necesare unei simple supraviețuiri în condițiile societății respective.

Mizeria: lipsa "coșului zilnic".

În cazul persoanelor șomere, sărăcia este efectul subutilizării forței de muncă, economia de piață neputând absorbi integral forța de muncă existentă.

Diminuarea sărăciei și a excluderii sociale cere cu necesitate perfecționarea funcționării societății, astfel încât toate mecanismele să asigure șanse de integrare civilă, economică, socială și interpersonală pentru toți membrii societății.

4.2. INTEGRARE SOCIALĂ

Integrarea este una dintre fazele procesului de socializare, fiind etapa care finalizează socializarea indivizilor, confirmând faptul că integrarea profesională – ca toate celelalte tipuri de integrare , deși vizează individul, nu este un fapt singular, ci un fapt cu rezonanțe, cauze și amplitudini sociale. Deoarece raportarea individului la universul social se face, în primul rând, pe dimensiunea profesiei, exercitarea acesteia îi conferă individului nu numai identitate și legitimitate în sistemul social, dar îi și circumscrie, în spațiul relațiilor sociale raza de acțiune, delimitată de statuturile aferente fiecărei profesiuni. În acest sens, exercitarea profesiei este un tip de relație socială, iar universul profesional este un subansamblu de relații sociale, care alcătuiesc sistemul social pe fiecare treaptă de dezvoltare a acestuia.

Datorită faptului că, pe de o parte, integrarea profesională este o formă a integrării sociale, iar, pe de altă parte, șomerii au statutul unor persoane neintegrate profesional, suntem îndreptățiți să afirmăm că șomerii pot fi considerați doar parțial integrați în societate.

Integrarea socială poate fi definită ca procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integratul poate fi o persoană sau un grup de persoane, o categorie socială, o comunitate teritorială sau un subsistem social.

În cursul acestui proces, atât în sistemul care se integrează cât și cel ce se integrează au loc mutații, în funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns a mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea, adaptarea, participarea și integrarea propriu-zisă, care, de multe ori, poate fi sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale.

4.3. DEFICITUL DE SOCIALIZARE

Acordând întreaga importanță pe care o merită componentei economice a sărăciei, simultan suntem obligați să estimăm și ponderea componenetelor culturale, spirituală, instituțională, etc. adică tot ceea ce, cu un termen generic, definim ca fiind socializant.

Deficitul de socializare este, în fond, un parametru sintetic pentru gradul de utilizare a tuturor resurselor disponibile la nivel comunitar.

Trebuie să subliniem faptul că șomerii nu sunt singura categorie în legătură cu care se poate vorbi despre un deficit de integrare și deci despre un deficit de socializare. Este suficient să dăm doar un singur exemplu în acest sens: categoria pensionarilor.

4.4. EXCLUDEREA SOCIALĂ

În strânsă legătură cu conceptul de sărăcie, privit din perspectiva condițiilor minime care sunt necesare unei funcționări normale a individului în cadrul propriului grup social, apare conceptual legat de excluderea socială.

O societate normală este aceea care oferă fiecărei persoane posibilitatea de a funcționa ca membru al ei. De exemplu, un nivel scăzut al educației îngustează spațiul de mișcare potențială, devenind un handicap esențial. Astfel, sărăcia are ca efect excluderea socială a șomerilor, a pensionarilor cu venituri mici, sau a vârstnicilor fără venituri, ca persoane sărace, de la participarea la activitățile colectivității – lipsa banilor de cheltuială pentru recreere și timp liber determină un fel de „întemnițare culturală a persoanelor în casele lor".

În cazul șomerilor de lungă durată, a pensionarilor cu venituri mici, sau a vârstnicilor fără venituri, excluderea socială acționează în felul următor:

lipsa resurselor materiale conduce la imposibilitatea de a petrece
timpul liber și de a participa la activități comunitare;

lipsa grupului de apartenență (cel de la locul de muncă).

O asemenea stare este în legătură directă și cu lipsa de integrare socială, care influențează în mod negativ capacitățile de comunicare, capacitatea de exercitare a rolurilor sociale și atitudinile indvidului în raport cu sistemele normative.

5. COSTURILE PROTECȚIEI SOCIALE,

REALITATEA SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI

ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ

ȚINEREA ÎN FRÂU A COSTURILOR

Ținerea sub control a prețurilor în cadrul politicii active a forței de muncă poate fi realizată pe mai multe căi. Orientarea atentă a programelor îmbunătățește eficacitatea costurilor, ca și combinarea între diferite măsuri și politici. O modalitate comună în multe țări, inclusiv cele din Europa Centrală și de Est, o constituie limitarea perioadei de timp în care persoanele pot participa la orice program activ. România, de exemplu, impune o perioadă limită pentru timpul dedicat recalificării profesionale, și pentru protecția resurselor ce pot fi dedicate programelor active.

Perioada de tranziție spre economia de piață este marcată de tensiuni sociale, nesiguranță, nivel de trai scăzut, pe fondul aplicării unor soluții a căror eficiență nu transpare pe termen scurt, iar funcționarea mecanismelor de piață este marcată de menținerea mentalității. Astfel, costurile protecției sociale sunt excesive datorită consecințelor în folosirea neeficientă a resurselor. Mai mult perspectivele evoluției economiei românești nu cunosc o strategie, privatizarea și crearea mecanismelor economiei de piață fiind realizate în forme și modalități diferite.

În acest context, apare inevitabilă înrăutățirea nivelului de trai al tinerilor și pensionarilor (categorie socială în continuă creștere numerică – în prezent depășind populația productivă) ceea ce va presupune și creșterea costurilor pentru a crea un sistem modern de pensii și realizarea unei protecții sociale care să determine un trai decent acestor categorii. În acest sens Sistemul de pensii obligatorii – pilonul II, aduce o rază substanțială de speranță în sufletul tinerilor care vor deveni din simpli cotizanți azi, mâine – beneficiarii unei pensii suplimentare, lucru ce va ridica evident ștacheta nivelului lor de trai.

De asemenea, măsurile active de pe piața muncii nu au eficiența scontată deoarece nu se poate, deocamdată, accentua sensul și ponderea vreunui segment economic.

Pe acest fond nu trebuie să surpindă procesul de degradare a capitalului uman, atât datorită creșterii mobilității și moralității (degradare biologică) cât și prin lipsa preocupării pentru ridicarea calificării și perfecționării profesionale.

Implementarea unei reforme a economiei presupune costuri sociale mari, dar această tranformare economică este condiționată (sau ar trebui să fie condiționată) de încadrarea costurilor sociale în limita suportabilității, dincolo de care orice creștere a lor poate avea consecințe imprevizibile.

Protecția socială trebuie să fie acordată în principal sub forma transferului de venituri. În majoritatea cazurilor, cetățenii sunt capabili să dispună în modul cel mai eficient de veniturile proprii, atunci când li se oferă posibilitatea să aleagă liber modul de folosință a acestora.

Guvernul trebuie să acorde prioritate asigurării a două tipuri de consum social în natură:

servicii esențiale de ocrotire a sănătății și

educație pe toată durata de școlarizare.

Subliniem că aceste consumuri sociale prezintă o investiție în viitorul țării.

În țările Uniunii Europene gradul de dezvoltare și implementare a politicilor active este diferit. Se apreciază că statele care posedă cele mai mari avansuri în acest domeniu sunt: , Danemarca, Belgia, Olanda, Marea-Britanie. În general, se poate afirma că există un decalaj între complexitatea și operaționalizarea politicilor active între Nordul și Sudul Uniunii.

Dezvoltarea României în condițiile tranziției confirmă că ameliorarea traiului populației, îngrădirea sărăciei, ocuparea mai amplă a forței de muncă sunt posibile numai în limitele sporirii producției naționale, ale creșterii eficienței utilizării resurselor, precum și printr-o repartiție echitabilă a rezultatelor lor astfel încât producția și rezultatelor ei să nu intre în contradicție cu componentele sociale, ecologice, culturale, juridice și democratice ale dezvoltării generale a societății, ca să creeze premise cât mai favorabile acestora.

În același timp, procesul tranziției evidențiază că fără realizarea unor progrese reale în diminuarea sărăciei, fără reducerea însemnată a șomajului și înlăturarea marginalizării sociale de orice natură, nu pot asigura nici condiții pentru o bună dezvoltare a economiei.

Realizarea justiției sociale printr-o mai bună corectare a repartiției și evitarea discrepanțelor mari între venituri, prin asigurarea unei protecții sociale suficiente și eficiente pentru categoriile sărace, marginalizate, în vederea combaterii sărăciei în general, are la bază nu numai rațiuni umanitare ci și rațiuni de ordin economic.

Pentru România, aflată în plin proces de tranziție la economia de piață, lupta împotriva sărăciei, a șomajului și a marginalizării implică nu doar un proces de creștere și de dezvoltare economică, ci și o mai bună armonizare a obiectivelor economice cu cele sociale și de mediu încă din etapa restructurării și reformei.

Realizarea acestei sarcini majore are în vedere, ca o condiție fundamentală corelarea acțiunii mecanismelor de reglare macroeconomică în cadrul reformelor structurale de proprietate, tehnologică, organizațională și de conducere cu cea de adecvare economică permanentă a programelor sociale de protecție socială de sănătate, de educație și de formare profesională de protecție a mediului ambiant.

Combaterea injustiției și sărăciei a constituit o preocupare majoră încă de la începutul tranziției, cînd, s-au pus, în fapt bazele juridice noi ale dezvoltării sociale. Astfel, Constituția stabilește printre caracteristicile statului, alături de cele de a fi "democratic și drept", și pe cea de "social", s-au instituit și consacrat drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Între aceste drepturi sunt proclamate și garantate, conform standardelor europene și internaționale, drepturi și libertăți civile și politice, social-economice și culturale, printre care: egalitatea în drepturi, libera circulație, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la asociere, munca și protecția socială a muncii, interzicerea muncii forțate, dreptul la grevă, protecția tinerilor și copiilor și a persoanelor cu dizabilități etc.

Mai mult decât atât, Constituția stabilește expres faptul că dacă există neconcordanțe între legile interne și pactele, respectiv tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale.

În acest context, în ultimii ani, România a ratificat sau semnat, după caz, o serie de documente – cu largi semnificații în plan social – elaborate în cadrul Organizației Națiunilor Unite sau unor organizații europene. Este ilustrativ, în acest sens ratificarea Cartei Organizației Națiunilor Unite [41] *, cu privire la drepturile copilului.

În consens cu noua legislație adoptată, România a ratificat, în 1992, încă trei convenții ale Organizația Internațională a Muncii [68] *, care privesc drepturile esențiale ale salariaților:

Convenția nr. 144/1976 privitoare la consultările tripartite,

Convenția nr. 154/1981 privind negocierea colectivă și

Convenția nr. 168/1988 privind promovarea angajării și protecția contra șomajului.

Prin negocierea și semnarea acordurilor de asociere la Uniunea Europeană și intrarea acestora în vigoare de la l februarie 1995 s-au deschis noi perspective pentru România pe planul legislației muncii și protecției sociale prin aproprierea acesteia de normele comunitare, unele din dispozițiile dreptului comunitar, cum sunt cele privind circulația muncitorilor, aplicându-se și țării noastre.

Criza economică, inflația și șomajul, reducerea continuă a puterii de cumpărare a populației, au condus la creșterea numerică a categoriilor defavorizate ale populației, împinsă în sărăcie și la excluderea socială.

Grupurile cele mai afectate, în România sunt cele caracterizate prin una sau mai multe din următoarele trăsături:

familiile cu copii, deoarece copiii contribuie la creșterea rapidă a consumului fără a aduce surse suplimentare, corespunzătoare de venit;

un număr scăzut de aducători de venituri în familie; familii monoparentale, familii cu un singur salariu, cu copii maturi care nu au serviciu etc;

familiile care au unul sau mai mulți membrii în șomaj;

familiile de pensionari (aproape 5 milioane de persoane, inclusiv cei din agricultură) și mai ales cuplurile de pensionari cu o singură pensie;

persoanele sau familiile lipsite de locuință sau având locuințe degradate sau insalubre;

persoanele cu dizabilități sau cu probleme grave de sănătate;

dependenții de droguri, copii străzii;

persoanele excluse de la sistemele sociale care furnizează servicii de alimentație, învățământ, sănătate, securitate socială, etc.

6. ASISTENȚA SOCIALĂ COMUNITARĂ ȘI

ORGANIZAREA COMUNITARĂ

Încercarea de a crea un corp teoretic propriu al dezvoltării comunitare a dus la ignorarea unor idei și experiențe foarte utile, dezvoltate în cadrul studiilor individuale de caz (casework) sau de grup (groupwork). 0 altă problemă a constituit-o faptul că cea de-a treia metodă "tradiționa1ă" în cadrul practicii asistenței sociale – organizarea comunitară – a tins să includă într-un mod nediferențiat mai multe metode denumite macro-practice. Prin urmare, cunoștințele în domeniul Organizării Comunitare "aleargă" de la advocacy la analiza politicilor, de la evaluarea nevoilor la evaluarea generală, de la sarcini la procese.

Asistența socială comunitară și organizarea comunitară se concentrează pe următoarele elemente:

Identificarea nevoilor și planificarea programului de dezvoltare comunitară ;

Construirea bazei de cunoștințe pe baza cărora vor fi clădite eforturile de realizare a schimbării ;

Modurile în care asistenții sociali / lucrătorii comunitari pot susține dezvoltarea programelor sociale, în special punând accent pe valorile asistenței sociale și a bunăstării;

Sarcinile grupurilor și implicarea lor în realizarea obiectivelor sociale;

Analiza tranzacțiilor interpersonale în contextul organizării comunitare;

Evaluarea programelor și controlul administrativ.

6.1. IDENTIFICAREA NEVOII ȘI PLANIFICAREA / CONTURAREA

PROGRAMULUI ÎN CONTEXTUL COMUNITĂȚII

Evaluarea nevoilor de servicii este un aspect neglijat și greșit înțeles în cadrul planificării programelor de servicii sociale. Programele naționale rezultă din contextul politic al confruntării dintre interese generale și particulare, ideologii asupra serviciilor sociale, cererea de servicii și competiția pentru acces la resurse. Ca rezultat, comunitățile se confruntă în unele situații cu programe ne-coordonate și slab integrate care se suprapun și sunt în competiție pentru resurse puține și adeseori risipite.

Fără o evaluare adecvată a nevoilor de servicii umane / sociale, această situație slab monitorizată și slab coordonată tinde și persistă chiar să se înrăutățească.

Identificarea și evaluarea nevoii de servicii:

trebuie să fie facută de comunitatea locală și la nivel regional într-o manieră care stimulează coordonarea și integrarea serviciilor umane la nivelul comunității;

trebuie să fie o forță raționalizatoare în procesul de asigurare a sănătății și bunăstării regionale și a planificării serviciilor sociale;

trebuie combinată cu grijă participarea beneficiarilor cu personalul calificat (profesioniști) într-un proces de planificare creat pentru a stimula punerea accentului pe relevanța programului în domeniul nevoii de servicii sociale.

Identificarea nevoii descrie cerințele pentru servicii sociale într-o arie administrativă și/ sau socială, în timp ce evaluarea nevoii reprezintă estimarea importanței relative a acestor nevoi.

Procesul de Identificarea nevoii și Evaluarea nevoii implică două etape distincte:

aplicarea unui mijloc de măsurare sau a unui pachet de mijloace pentru o arie socială definită;

aplicarea unei judecăți de valoare pentru a evalua semnificația informației colectate, pentru a determina prioritățile privind planificarea/conturarea programului și dezvoltarea de servicii.

Evaluarea este o activitate de cercetare și planificare focalizată pe o arie socia1ă specifică. În această arie, strategiile de evaluare a nevoii sunt concepute pentru a furniza date ce îi vor ajuta pe specialiști să determine măsura și tipurile de nevoi prezente într-o comunitate; să furnizeze informații pentru planificarea unor noi servicii și programe în conformitate cu nevoile comunității și cu modelul curent de servicii sociale.

Nevoia poate fi util definită ca fiind pripăștiă dintre ceea ce este considerat ca fiind nivelul minim necesar de către toți cei afectați / implicați și ceea ce există în acel moment. "Nevoia" este în cea mai bună situație un concept relativ și definirea nevoii depinde în primul rând de toți cei care sunt implicați în efortul de identificare și evaluare.

Principalele variabile care merită o atenție sporită în evaluarea nevoilor de servicii sociale:

Informarea cu date de evaluare este cea mai relevantă pentru programul local? Cât de ușor pot fi obținute datele dorite? Care este gradul potențial de acuratețe și utilitatea datelor?

Disponibilitatea resurselor. Ce personal și resurse financiare sunt disponibile pentru efortul de evaluare? Care este costul de colectare estimat al datelor? Vor fi beneficii așteptate de la aceste date mai mari decât costurile de producere/obținere a lor? Sunt aceste resurse suficiente pentru obținerea informațiilor dorite?

Situația dezvoltării programului. Serviciul respectiv este unul nou sau în faza timpurie de planificare? Cât de largă este gama serviciilor momentan disponibile? Se află la nivelul comunității o rețea organizată într-un sistem de servicii?

Atitudinea comunității. Care este toleranța comunității față de o cercetare locală, o adunare comunitară sau alte abordări similare utile pentru evaluare?

Analiza convergentă reprezintă cadrul metodologic în care informațiile referitoare la nevoia de servicii sociale pot fi identificate, definite, evaluate și stabilite priorități într-o manieră progresivă. Sarcina finală a acestui stagiu analitic este de a realiza o sinteză și integrarea tuturor informațiilor colectate printr-o largă varietate de metode de culegere, urmărind:

convergența diferitelor informații provenite din variate surse (cetățeni, consumatori, furnizori de servicii, lideri politici);

convergența diferitelor strategii de evaluare, fiecare presupunând unele suprapuneri;

descrierea naturii cumulative a unei proceduri complexe de evaluare văzută de-a lungul timpului

Aceată analiză convergentă are trei faze distinct. Acestea sunt:

Colectarea de date (interne) despre respectivul serviciu social (cine este finanța-torul legal, evoluția anterioară a respectivului serviciu și cum a fost utilizată informația de către sistemul client).

Orientarea, pregătirea și co-interesarea administratorilor și furnizorilor, precum și consultarea celor din consiliul de avizare și elaborare politici.

Integrarea informațiilor, asamblate funcție de comunitatea finită sau un domeniu social specific, printr-un pachet de metode și tehnici care să cuprindă un spectru larg de percepții despre condițiile particulare din comunitate.

Informațiile colectate (atât sistematic cât și secvențial) printr-o largă paletă de metode

centrate pe evaluarea nevoii, vor produce o identificare precisă și rezonabi1ă a nevoilor comunității și o evaluare a priorităților, relativ la nevoile identificate.

Sensul final al convergenței este de a găsi modalitatea prin care informațiile colectate și evaluate pot fi canalizate către diferitele niveluri organizaționale, funcție de competența acestor niveluri.

6.2. PRINCIPALELE SCOPURI ALE PROCESULUI DE

"IDENTIFICARE A NEVOII" ȘI "EVALUARE A NEVOII"

Evaluarea oferă un important imput informațional spre un proces larg de planificare care conduce la:

selecția și prioritizarea problemelor și a grupurilor țintă;

selecția și operaționalizarea activităților specifice programelor dezvoltate la nivelul comunității;

evaluarea activităților realizate în cadrul acestor programe.

Dincolo de procesul de descriere a nevoilor, evaluarea este uti1ă pentru identificarea tuturor acelor factori din cadrul rețelei de servicii sociale care ajută sau împiedică încercarea de a veni în întâmpinarea tuturor acestor nevoi.

În primul rând evaluarea poate fi utilizată pentru a specifica resursele curente sau potențiale care pot fi canalizate sau realocate pentru a răspunde unor nevoi nesatisfăcute.

În al doilea rând un efort de evaluare este util pentru câștigarea și înțelegerea valorilor sociale și politice care caracterizează o arie socia1ă particulară. Aceste valori determină adesea ce nevoi sunt / vor fi identificate și, de asemenea, tind să determine și să influențeze ce nevoi vor fi tratate prioritar în procesul de planificare a programului de acțiune.

În final, analiza datelor evaluării poate sugera noi intervenții și în ultimă instanță poate fi uti1ă în programele preventive.

7. PERCEPȚIA SOCIALĂ ASUPRA VÂRSTINICILOR

7.1. PRECIZĂRI TEORETICE

Studierea percepței sociale a vârstnicilor presupune determinarea modelelor de percepție pe care diversele categorii sociale le posedă, în legătură cu vârstnicii și surprinderea efectelelor sociale pe care le induc aceste modele de percepție. Contextul paradigmatic este oferit de teoria etichetării ), iar cadrul explicativ al acestui demers îl constituie acel fenomen social identificat și teoretizat de Robert Merton cunoscut sub numele de profeția autocreatoare ). Kuypers și Bengtson (1973) au lansat ideea că pozița defavorizată a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen și au vorbit despre sindromul crizei sociale la varsta a treia ). Ei susțin că în ultimii ani ai vieții se creează un ciclu de evenimente care conduc, în final, la o imagine de sine negativă a vârstnicilor și la un comportament dezadaptat al acestora. Acest ciclu de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale și el arată, de fapt, cum anume se autoinstrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici.

Vârstnicul căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta, lucru care se realizează prin procesul descris mai jos:

etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;

asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;

dobândirea unor comportamente și atitudini negative, adecvate noului rol;

pierderea treptată a comportamentelor și atitudinilor neconforme cu acest rol;

identificarea cu această trăsătură și cu statusul aferent.

Bătrânețea presupune pierderea rolului marital și profesional, acestea nefiind înlocuite cu altele de aceeși importanță. Din această cauză, vârstnicul se confruntă cu o lipsă de norme specifice care să-i ghideze comportamentul și cu lipsa unor grupuri cu care să se identifice. Nemaiavând cu cine să se identifice, se orientează spre exterior încercând să găsească niște puncte de reper, niște certitudini, și astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele externe de etichetare. Înconjurat de circumstanțe potrivnice, după ce a suferit schimbări drastice în viața sa personală, bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obține indicații despre cum ar trebui să reacționeze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalți pentru ajutor este interpretat ca fiind un semn sigur al declinului capacităților sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai adesea defavorabile bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată, fără valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat și involuntar rolul desemnat de ele, însușindu-și comportamente adecvate acestora și abandonând atitudinile și conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge astfel să se identifice cu aceste definiții sociale stereotipe și care, de cele mai multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul inițiat, concepția negativă a vârstnicilor despre propria persoană se întărește, rezultând noi dificultăți și fiind astfel puse din ce in ce mai multe etichete negative. În concluzie, prin identificarea stereotipurilor rezultate din modul în care sunt percepuți bătrânii putem avea o viziune asupra modului în care acestea pot fi combătute, schimbate mentalitățile , pozitivate reacțiile vârstnicilor și ale celorlalți actori sociali.

O tipologie a modurilor de raportare la vârstnici a fost realizată pe baza unui studiu de către Institutul de Cercetare a Calității Vieții și prezentată în cadrul articolului “Percepția socială asupra vârstnicilor între obiectivitate și distorsiune”. [52] *

În funcție de răspunsurile la o serie de interviuri realizate cu subiecți vârstnici, din care au fost desprinse mai multe trăsături dominante ale acestora s-au determinat indicatorii cei mai consistenți pentru situația psihică și socială a vârstnicului, respectiv cei care aveau frecvența cea mai ridicată printre celelalte trăsături enunțate de către subiecți.

Acești indicatori au fost structurați ulterior sub forma a trei criterii polare și anume:

Un indicator legat de modul în care este perceput vârstnicul de către cei din jur: dependent/ autonom de sprijin exterior;

Un indicator legat de modul în care este etichetat vârstnicul de către cei din jur: inutil/ util din punct de vedere social;

Un indicator legat de comportamentul specific al grupului social față de vârstnic: marginalizare/ acceptare socială.

Acești indicatori au dat naștere la opt combinații distincte și pe baza acestora, la opt tipuri teoretice, dintre care însă doar cinci s-au regăsit în răspunsurile subiecților și anume: stigmatizare, ignorare, acceptare, discriminare și integrare.

Într-o lucrare de referință ) în care analizează specificul instituților totale, Erving Goffnan afirmă că trăsătura fundamentală a societății moderne este faptul că individul muncește, se distrează, se odihnește în locuri diferite, cu parteneri diferiți și sub autorități diferite. Instituțiile din care acesta face parte acaparează în mod normal doar o parte din timpul și interesele individului. Instituția tota1ă insă împinge această caracteristică la extrem, realizând astfel un grad foarte ridicat de constrângere și limitare a membrilor ei.

Goffnan evidențiază patru trăsături ale acestei instituții totale:

Instituția totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de activitate ale individului, astfel încât toate aspectele vieții acestuia sunt conduse în același loc și sub controlul aceleiași autorități;

Persoanele membre ale instituției totale sunt supuse acelorași tratamente și au obligații și drepturi identice;

Activitățile sunt reglate după un program strict, realizat fără consultarea membrilor, impus și menținut printr-un set de reguli prestabilite;

Toate activitățile sunt astfel concepute încât să se subordoneze scopului instituției și pentru a instrumentaliza sarcina acesteia.

Aplicând acest tip ideal la studiul problematicii azilului de bătrâni remarcăm că acest tip de așezământ se încadrează în definiția dată de Erving Goffnan. Ca și în alte instituții de acest fel, existența celui care intră în cămin înregistrează o serie de rupturi. Vocația acestui tip de instituții este aceea de a realiza – explicit sau nu – moartea lumii exterioare.

Izolarea nu este, în cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituției – care are, de altfel, un program suficient de lejer – ci, ea se datorează faptului că datorită vârstei înaintate, cei de aici se deplasează din ce în ce mai greu și devin dependenți de serviciile personalului.

Intrarea în căminul de bătrâni se face atunci cand vârstnicul a suferit deja experiența dureroasă a pierderii partenerului, la aceasta adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până atunci. Se realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile și ființele care alcătuiau esența și sensul însăși al vieții sale. Bătrânul este depersonalizat prin dispariția persoanelor și lucrurilor care îl ajutau să-și definească identitatea. Se regăsește, astfel, sărăcit, într-un mediu uneori ostil, în care nevoia de afectivitate este foarte sumar satisfăcută, singur și resimțind acut lipsa unei persoane care să-1 înțeleagă într-un mod autentic. Uneori, absența familiei este compensată prin apropierea de o persoană din cămin – fie membru al perso-nalului, fie coleg de cameră – dar, de cele mai multe ori, prezența acestora este interpretată ca o limitare a intimității personale.

O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui ce intră în cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală este imperios necesară, vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să internalizeze acea cultură a sărăciei ) specifică acestui spațiu. Adaptarea la condițiile de aici, înseamnă renunțarea la o mare parte din vechile sale comportamente și achiziționarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice pentru personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată face față solicitărilor exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru rămân neintegrați, izolați și deci singuri, devenind treptat apatici și indiferenți la ceea ce se întamplă în jur. La aceasta se adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-și împartă spațiul vital cu o altă persoană străină, astfel încât frontiera impusă între propria sa persoană și ceilalți indivizi este abolită, iar viața sa intimă este profanată.

Proximitatea fizică determină treptat și insidios o contaminare mora1ă între bătrâni, aceștia ”împrumutând” reciproc, prin imitație, comportamentele celorlalți.

7.2. TIPOLOGIA PERCEPȚIEI PERSOANELOR VÂRSTNICE

Această tipologie a modurilor de raportare la vârstnici a fost sugerată de răspunsurile la o serie de interviuri realizate cu subiecți vârstnici, din care au fost desprinse mai multe trăsături dominante ale acestora. Am considerat, astfel, că aceste trăsături sunt indicatorii cei mai consistenți pentru situația psihică și socială a vârstnicului, datorită faptului că aveau frecvența cea mai ridicată printre celelalte trăsături enunțate de către subiecți.

Acești indicatori, structurați ulterior sub forma a trei criterii polare, sunt următorii:

un indicator legat de modul în care este perceput vârstnicul de către cei din jur: dependent / autonom de sprijin exterior;

un indicator legat de modul în care este etichetat vârstnicul de către cei din jur: inutil / util din punct de vedere social;

un indicator legat de comportamentul specific al grupului social față de vârstnic: marginalizare / acceptare socială.

Aceste trei criterii au dat naștere la opt combinații distincte, și pe baza acestora, la opt tipuri teoretice, dintre care însă doar cinci s-au regăsit în răspunsurile subiecților (vezi tabelul nr. 1). Fiecăruia din cele cinci tipuri i-am atribuit un nume, în funcție de trăsăturile lui caracteristice care s-au desprins din interviuri.

Tabelul nr. 1 [78]*

Vom aborba în continuare fiecare tip de raportare a grupului social la problematica vârstnicului.

7.2.1. Stigmatizare

Acest prim tip cuprinde oamenii care percep vârstnicii ca fiind neajutorați, deci dependenți de suportul exterior al persoanelor apropiate atât fizic, datorită sănătății precare, cât și financiar și emoțional.

Oamenii aparținând acestei categorii etichetează vârstnicii ca fiind inutili din punct de vedere social, datorită trăsăturilor menționate anterior. În plus, ei consideră că aceștia sunt, de cele mai multe ori, persoane anxioase, apatice, dezadaptate, cu predispoziție spre boală, pe scurt, o povară pentru cei din jur. În consecință, atitudinea dominantă față de vărstnici este aceea de izolare și respingere, de stigmatizare. În felul acesta, bătrânul devine, treptat, o victimă a anturajului său, o persoană stigmatizată. Este de presupus faptul că există la toate nivelurile vieții sociale persoane de diferite vârste ce se încadrează în acest prim tip de percepte, chiar în poziții și funcții ce presupun o relaționare directă cu problematica specifică vârstnicilor. Din acest motiv, vârstnicii suferă un prejudiciu social datorită marginalizării la care sunt supuși. Aceste prejudiciu social îmbracă forme sociale mai mult sau mai puțin evidente, mai mult sau mai puțin grave).

7.2.2. Iignorare

Acest tip de percepție este reprezentativ pentru acea categorie de indivizi care consideră că, în cele mai multe cazuri, bătrânul este capabil să se întrețină singur, deci nu este dependent de ajutorul anturajului. În schimb, tind să considere că sarcinile pe care le îndeplinește un vârstnic (dacă ne referim la domeniul profesional, de exemplu) pot fi îndeplinite mult mai eficient și mai bine de către un tânăr, astfel că bătrânul nu mai are un rol social bine determinat. În concepția acestor persoane, el ar trebui să cedeze locul celor mai tineri, care sunt mai capabili din punct de vedere profesional. Persoanele ce se încadrează în acest al doilea tip consideră, în plus, că problematica bătrânilor nu este una extrem de importantă, astfel că atenția societății ar trebui să se centreze asupra altor aspecte, de gravitate mai mare. De aceea, oamenii aparținând acestui tip nu acordă o prea mare atenție bătrânilor și au un comportament care, mai mult sau mai puțin subtil, voluntar sau involuntar, izolează vârstnicul. În concepția lor, asigurarea strictului necesar în ceea ce privesc condițiile de viață este suficientă, fiind, de altfel, singurul lucru pe care trebuie să-1 facem pentru bătrâni. Această concepție determină o atitudine de ignorare a problemelor lor specifice.

7.2.3. Acceptare

O altă categorie este constituită din indivizi care consideră că vârstnicii au nevoie de sprijin material și emoțional din partea celor din jur, pentru că în marea lor majoritate, bătrânii nu mai pot să se întrețină singuri. Deși în mare măsură nu mai pot fi utili societății datorită sănătății precare și statutului de persoană dependentă, bătrânii și-au câștigat meritul de a fi îngrijiți la bătrânețe printr-o viață dedicată muncii în slujba societății. Astfel, persoanele ce se încadrează în acest tip consideră că este de datoria lor, a celor mai tineri, să sprijine integrarea armonioasă a vârstnicului în grupul social, și dacă acest lucru nu este întotdeauna posibil, atunci au cel puțin datoria de a-i accepta în viața lor și de a se raporta la problemele lor cu înțelegere și receptivitate. Subiecții din această categorie percep, deci, vârstnicii ca persoane fragile, vulnerabile și care au nevoie de asistență și căldură. Într-o anumită măsură, persoanele ce aparțin acestei categorii percep vârstnicii ca fiind asemenea unor copii (din punctul de vedere al modului în care se raportează la ei), în sensul că au nevoie să fie îngrijiți, sprijiniți, asistați.

7.2.4. Discriminare

Această categorie cuprinde indivizii ce consideră că bătrânii sunt persoane autonome, care au un rol social bine precizat în grupul social. Ei nu contestă o anumită utilitate socială a persoanelor trecute de un anumit prag de vârstă. Totuși, din motive care cel mai adesea se plasează în sfera prejudecăților, vârstnicii nu sunt apreciați la justa lor valoare și suportă atitudinile de respingere ale celor din jur. Bătrânul este plasat, astfel, pe o poziție socială inferioară, împins undeva la marginea societății, iar potențialul său de ințelepciune și experiență rănâne nevalorificat. Această atitudine de respingere socială și de neacceptare în diversele contexte ale vieții sociale poate fi considerată discriminare, care, de asemenea, aduce un prejudiciu social vârstnicilor.

7.2.5. Integrare

Acest tip este reprezentativ pentru indivizii care consideră că bătrânul este o persoană ca oricare alta, care își are locul lui, bine precizat, în societate. Bătrânii sunt percepuți, deci, ca fiind bine adaptați, pentru că acceptă slăbiciunile acestei vârste, dar în același timp cunosc atuurile ei. Experiența de viață, înțelepciunea, echilibrul interior dobândit, îi ajută să facă față dificultăților vârstei într-o manieră firească.

În opinia lor, bătrânii sunt – în marea lor parte – persoane ce își păstrează independența, utile, cu un rol social bine precizat. Din acest motiv, subiecții aparținând acestei categorii se identifică cu vârstnicii în aceeași măsură în care se identifică cu oricare alt grup social, și prin această atitudine – conștientă sau nu – facilitează integrarea armonioasă a vârstnicului în grupul din care face parte.

7.3. STIGMAT ȘI MARGINALITATE

Trei dintre aceste cinci tipuri detectate (stigmatizare, ignorare, acceptare, discriminare și integrare) exprimă o opinie (și o atitudine în același timp) puțin favorabi1ă bătrânilor, ceea ce sugerează faptul că stereotipurile negative vehiculate la nivelul simțului comun în legătură cu bătrânii, au rolul de a justifica raporturile existente între acest grup și celelalte categorii de vârstă, și mai ales, de a menține distanța socială creată reciproc.

Bătrânii simbolizează, de fapt, o etapă a vieții cu dificultățile ei inerente, pe care cei mai mulți o vor parcurge, și reprezintă, în concepția oamenilor, toate acele trăsături și evenimente de care ne temem, probabil, cel mai mult: singurătatea, boala, dependența de ceilalți, izolarea, moartea. Caracterul inevitabil al acestora ne determină să punem distanța între noi și cei care simbolizează cel mai bine aceste lucruri: bătrânii. Această distanță devine și mai mare în cazul vârstnicilor din cănin, care se transformă într-o categorie a stigma-tizaților. Cercul vicios al profeției autocreatoare (self-fullfiling profecy) funcționează și în acest caz: azilul continuă să reprezinte pentru cei mai mulți un cimitir al elefanților, adică un loc unde omul se retrage ca să moară, un loc care, tocmai din acest motiv, nu poate să ofere o ambianță familiară, p1ăcută și destinsă.

Ideea de moarte se generalizează asupra a tot ceea ce conține căminul, și mai ales asupra celor ce conviețuiesc în el, determinând astfel impresia de cenușiu și sinistru, impresie pe care o împărtășesc de altfel majoritatea oamenilor, în legătură cu o astfel de instituție.

În diversitatea de raționalizări ce caracterizează acest spațiu social, subzistă totuși ideea de disoluție lentă a vieții. La nivelul conștiinței sociale, căminul de bătrâni este, de fapt, un loc care poartă stigmatul morții și de aici până la a avea o reprezentare negativă și chiar osti1ă despre vârstnicii din cămin, nu mai e decât un pas.

Erving Goffnan – cel care consacră și teoretizează termenul de stigmat într-o altă lucrare celebră – susținea, pe bună dreptate, faptul că atât stigmatizații cât și anormalii coparticipă la producerea stigmatului, chiar dacă acest mecanism este atribuit exclusiv stigmatizatului. )

Mai mult decât atât, nu există două grupuri opuse, unul al stigmatizaților și altul al, anormalilor, ci este vorba despre un proces social complex, prin care orice individ poate juca ambele roluri, astfel încât, așa cum afirma Goffnan, normalul și stigmatizatul nu sunt persoane, ci perspective. Conștientizarea faptului că această perspectivă este perfect posibilă pentru oricare dintre noi ne determină să-i respingem – în mod inconștient cel mai adesea – pe cei care reprezintă confirmarea temerilor noastre legate de ceea ce am putea deveni o dată cu trecerea timpului.

Gravitatea acestor fenomene de marginalizare și stigmatizare a vârstnicilor nu poate fi pusă la îndoială, din moment ce ele subminează și deteriorează identitatea personală a bătrânului și implicit identitatea socială a categoriei lor de vârstă.

Sociologia interacționistă abundă în teoretizări ale acestui fenomen prin care identitatea unei persoane sau unui grup se modelează conform opiniei pe care un alt grup o împărtăște în legătură cu acesta [76] *.

8. ÎMBĂTRÂNIREA ȘI PROBLEMELE EI

Știința ce studiază toate aspectele îmbătrînirii (sanitar, sociologic, economic, compor-tamental, de mediu, ș.a.) este definită ca fiind gerontologiea. Ea face apel aproape întotdeauna la mai multe discipline.

Viața bătrânului, activitatea lui, posibil profesională, dar primordial habituală, este indispensabilă de problema calității vieții, care este determinată nu numai de boală etc., dar și de suferința sufletească greu recuperabilă, discomfortul psiho-emoțional, readaptarea redusă, în special readaptarea socială ), ) .

Conferința internațională ONU cu privire la dezvoltarea socială (1995, Copenhaga) a recomandat includerea concepției securității oamenilor în lista problemelor prioritare ale secolului XXI. Această concepâie întrunește șase principii:

securitatea economică;

securitatea alimentară;

securitatea sănătății, inclusiv ecologică;

securitatea personală;

securitatea socială;

securitatea politică.

Realizarea tuturor acestor principii ar permite asigurarea unei bătrîneți decente ) , ) , ) , ).

8.1. ÎMBĂTRÂNIREA POPULAȚIEI

Evoluția economică și socială a României în perioada de tranziție are costuri demografice foarte mari, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Acest lucru a fost pus în evidență de datele (preliminare) ale recensământului populației realizat în 2002. [78]*

Din punct de vedere cantitativ, datele indică faptul că în ultimii zece ani populația țării s-a diminuat cu peste 750 000 de persoane și se apreciază că până în anul 2020 se va diminua cu încă 1,8 milioane. Principala cauză care stă la baza acestui fenomen este scăderea natalității și creșterea mortalității. Specialiștii în demografie sunt de părere că datorită dificultăților perioadei de tranziție (costuri sociale și economice ridicate, instabilitate socială și personală, șomajul etc.) numărul de născuți vii s-a diminuat de la an la an (vârsta medie a mamelor la prima naștere este, de asemenea, în creștere). De asemenea, structura pe vârste a populației reflectă un proces lent dar continuu de îmbătrânire a populației, și asta nu pentru că în România ar fi crescut speranța de viață. Dimpotrivă, înrăutățirea stării de sănătate, nivelul scăzut de trai a determinat creșterea mortalității, în special în rândul bărbaților (66 de ani în cazul bărbaților și 73 de ani în cazul femeilor) și în mediul rural (în mediul rural, femeile de vârsta a treia sunt de două ori mai numeroase decât bărbații). A crescut, de asemenea, ponderea populației feminine de la 50,8% în 1992 la 51,2% în 2002 și ponderea populației rurale de la 45,7% la 47,3%. )

Scăderea continuă a speranței de viață (speranța de viață din România este mai mică decât cea din ) conduce la degradarea raportului dintre vârstnici și tineri și între populația activă și populația asistată (4 milioane de salariați și 6 milioane de pensionari). Efectele acestui fenomen se vor resimți în timp și vor afecta numeroase sectoare ale societății noastre.

Din punct de vedere calitativ, cotidianul „Adevărul” [34]* aduce în discuție cazurile tot mai numeroase de copii născuți prematur sau subponderali care au șanse minime de supraviețuire sau, dacă totuși depășesc primul an de viață, ridică probleme în ceea ce privește dezvoltarea lor ulterioară din punct de vedere fizic, psihic, intelectual. În cei doisprezece ani de tranziție nici un Guvern nu a luat în calcul promovarea unor măsuri eficiente de creștere a dinamicii populației, sau cele care s-au luat sunt prea puțin încurajatoare, comparativ cu costurile tranziției.

8.2. ASPECTE DEMOGRAFICE ALE SENESCENȚEI

Cunoașterea îmbătrînirii ca proces bio-psiho-social își are originile în urmă cu mai bine de două milenii, dovadă fiind scrierile filozofilor și medicilor din antichitate care impresionează prin bogăția de idei, gradul de sinteză a faptelor și recomandările pentru menținerea sănătății și prelungirea duratei de viață ) , ).

Prin îmbătrînire demografică se înțelege creșterea relativă a populației vârstnice de 60 sau 65 de ani și mai mult, în totalul unei populații date ca un proces ferm și de lungă durată ).

Într-un studiu din anul 1989 despre îmbătrânirea populațiilor și sănătate, autorii arată că „nu numai proporția persoanelor vârstnice crește, dar aceste persoane, ele însele, înaintează în vârstă”.

Actualmente, pe glob, marii bătrâni dețin o pondere de 14 % din totalul persoanelor de vîrstă a III-a (111), iar în țările Comunității Europene, în 1991,12 milioane din cele 68 de milioane de persoane având vârsta de 60 de ani și mai mult, adică unul din cinci, aveau peste 80 de ani ) . Astfel, procesul de îmbătrânire demografică are un caracter ce tinde să devină universal.

Numeroasele studii consacrate problemei îmbătrânirii demografice au relevat o serie de caracteristici generale și specifice acestui fenomen: caracterul obiectiv și complex, fenomenul ferm și de lungă durată, actualitatea și perspectiva problemei.

Îmbătrânirea demografică se află într-o corelație strânsă cu factorii de ordin demo-grafic, economic, social, cultural, geografic, teritorial, precum și cu cei de mediu fizic, nutrițional, cutumiar, religios, mod de viață etc. ) .

Procesul de îmbătrînire demografică și consecințele sale au făcut obiectul unor interesante studii și analize întreprinse de ONU care, în 1982 a organizat și prima Conferință Mondială asupra îmbătrînirii.

De menționat rolul publicațiilor forului internațional pe linia asigurării unor statistici cât mai complete cu privire la structura demografică pe vârste, pentru aproape toate țările lumii, și, de asemenea, preocupările sale din ultimul timp pe linia întocmirii de proiectări demografice detaliate, revizuite periodic, în funcție de noile tendințe ale evoluției demografice specifice fiecărei țări.

Anuarul Demografic al Organizației Națiunilor Unite pe anul 1993 [38]* a fost consacrat procesului de îmbătrînire a populației, fapt ce atestă acuitatea problemei la nivel mondial ) , ) , ). Conform datelor furnizate de Organizația Națiunilor Unite ) , ), numărul absolut al populației de vârsta a treia, care trăiește astăzi pe glob, a atins cifra de peste 500 de milioane, comparativ cu numai 200 de milioane în 1950 și mai puțin de 100 de milioane înainte de cea de-a doua conflagrație mondială .

Potrivit acelorași surse, în anul 2025 numărul persoanelor vârstnice pe glob va fi de l miliard, adică mai mult de 14 % din totalul populației mondiale. Această creștere se va realiza atât în țările dezvoltate economic, unde nivelul indicilor de îmbătrânire demografică va evolua, între 1990 – 2025, de la 16,8 % la 23,6 %, cât și în cele în curs de dezvoltare, unde ponderea populației vârstnice va spori de la 6,7 % la 11,9 %. Creșterea populației vârstnice este estimată la un ritm mediu anual de 2,9 %, net superior față de cel al populației totale, care va fi de numai 1,1 % [75] *.

8.3. ÎNGRIJIREA DE SPECIALITATE ACORDATĂ BĂTÂNILOR BOLNAVI

Spitalizarea bolnavilor trebuie diversificată în spitale sociale de zi, cu internare scurtă (perioadă de internare cuprinsă între 8 și 15 zile), de acuți sau de cronici acutizați, spitale cu internare medie (perioadă de internare cuprinsă între 1 și 3 luni), de convalescență și de recuperare, mai ales prin kineziterapie și balneofizioterapie și spitale cu internare prelungită – pentru bolnavi cronici, internare în cămine spital. [59] *

Trebuie să existe unități de psihogeriatrie, în special pentru cazurile cu sindroame psihoorganice și credem că este necesar să existe și unități speciale pentru asistarea și tratarea paleativă a bătrânilor aflați în faza finală a unor boli incurabile.

În ceea ce privește îngrijirea unei categorii mai speciale de bătrâni, aceea a bătrânilor cu bani, a celor bogați, cu siguranță că vor apare și la noi în țară în număr tot mai mare, unități medicale private, specializate în acest gen de îngrijire, care acordă absolut tot confortul necesar, din toate punctele de vedere, pacienților lor care au posibilitatea de plată.

Asistența medicală a bătrânilor are nevoie să se dezvolte în continuare în trei direcții: învățământ, cercetare științifică, asistență propriu-zisă și cuprinde profilaxie, diagnostic, tratament, recuperare și tratamente paleative, care vor continua să fie complexe din cauza polipatologiei bătrânilor, în medie, există și vor exista în 4,8 %, cazuri afecțiuni concomitente pentru fiecare bătrân.

În învățământ, problemele de geriatrie trebuie predate prin cursuri speciale în cadrul unor catedre de geriatrie în facultățile de medicină. Trebuie să existe, cursuri postuniversitare pentru competență sau specialitate de geriatrie, organizate de catedrele de geriatrie.

În ceea ce privește cercetarea științifică, trebuie să se axeze în special pe studiul mecanismelor îmbătrânirii și combaterea lor, studiul genetic al îmbătrânirii normale și accelerate, inclusiv rolul ingineriei genetice; cercetarea îmbătrânirii sistemului endocrin și nervos, în special rolul unor prehormoni, hormoni și unor neurotransmițători sau neuro-modulatori; studii metabolice, în osteoporoză și de nutriție, cercetări privind așa zisele boli degenerative; studii privind farmacologia vârstei a treia; precizarea unor criterii cât mai fiabile pentru aprecierea vârstei biologice și psihologice; cercetări privind perfecționarea și diversificarea protezelor, ortezelor și grefelor de organe sau țesuturi.

Activitatea de asistență medicală propriu-zisă a bătrânilor trebuie să se amelioreze odată cu progresele generale ale asistenței medicale, atât prin progresul tehnico-științific, cât și prin acordarea de fonduri mai mari. Este necesar să se facă progrese în stabilirea criteriilor clinice, biologice și psihologice ale ritmului de îmbătrânire. Efortul major al medicinii geriatrice trebuie orientat pentru ameliorarea calității vieții vârstnicilor și prevenirea unei îmbătrâniri accelerate sau patologice. Pe primul plan trebuie să fie profilaxia bolilor vârstei a treia bazată în mod dominant pe identificarea și combaterea factorilor de risc.

Trebuie să se acorde o pondere mult mai mare protecției medicale a bătrânilor ceea ce impropriu se numea profilaxia îmbătrânirii, pentru a prelungi viața cât mai aproape de durata stabilită genetic. Această protecție medicală trebuie să înceapă din copilărie, din adolescență și perioada activă pentru sporirea sau menajarea rezervelor biologice și mecanismelor de protecție (antioxidante, imunologice, etc.) ale organismelor și pentru optimizarea metabo-lismului prin regimuri alimentare, evitarea toxicelor profesionale, accidentale, iatrogene și prin diferite toxicomanii.

Această protecție medicală a bătrânilor trebuie să se reflecte dominant în programele educaționale, care să învețe încă din perioada adultă populația cum să se apere de factorii de risc și cum să se îngrijească.

Este necesar de căutat o "medicație a îmbătrânirii”, o metodă de întinerire sau de încetinire a senescenței. Vor apare unele produse științific fundamentate care aparțin unor clase diferite de substanțe printre care cele mai de seamă sunt: “captatorii” de radicali liberi imunomodulatorii, neurotransmițătorii, prehormonii (tip dehidroepiandrosteron) și hormonii (tip somatotrop) sau produse cu acțiune pe membranele celulare.

Oportună este necesitatea organizării tratamentului geriatric la domiciliu, care trebuie să fie preponderent, deoarece costă mai puțin și menajează psihofragilitatea bătrânilor (aspect major), care suportă greu scoaterea din mediul lor familial și familiar.

Echipele medicale mobile trebuie să completeze și să susțină totodată, echipele de asistență socială mobile pentru bătrânii dependenți, care asigură printre altele distribuirea alimentației — mese la domiciliu, igienizarea bătrânilor, întreținerea lor menajeră, etc. Aceste echipe mobile sunt forma cea mai acceptabilă pentru asigurarea serviciilor medico-sociale pentru bătrânii fără autonomie sau cu autonomie redusă. Această problemă, în general este rezolvată de familie sau de o rețea mai puțin fiabilă de vecini sau prieteni pe o bază de voluntariat sau contra unui profit, precum și de grupări de ajutor reciproc chiar între bătrâni.

În majoritatea țărilor, aceste servicii trebuie organizate în mare măsură de instituții guvernamentale și în subsidiar de cele non-guvernamentale cu sau fără profit, atât pentru a spori eficacitatea serviciilor pe baza unei formațiuni profesionale ca asistente sociale, asistente medicale, lucrători de întreținere, menajere, etc., cât și pentru a evita exploatarea fără scrupule, uneori inadmisibil de barbară a bătrânilor dependenți. [35] *

În afară de efortul de a forma în școli speciale personalul respectiv, trebuie făcut și efortul economic al finanțării serviciilor și ale integrării personalului respectiv într-una sau mai multe structuri în care vor opera și elemente de supraveghere etică și profesională. Recalificarea șomerilor și, în special, a femeilor în meserii ca: infirmiere, îngrijitoare, muncitori sociali, nu este costisitoare și nu necesită timp îndelungat pentru pregătirea profesională, și ar constitui o soluție destul de convenabilă.

Menținerea persoanelor vârstnice independente și dependente cât mai mult timp posibil în propria lor casă, prin evitarea internărilor sau instituționalizării se poate face dacă există un personal social mobil suficient, în felul acesta, pacientul vârstnic rămâne în mediul lui familial evitând traumele psihice și, deseori, biologice, implicite prin “instituția” spital, azil hospic, etc.

Posibila apariție și înmulțire a unor servicii particulare de acest profil ar ocupa forța de muncă eliberată prin procesele de restructurare economică și social de sub incidența statului, concomitent cu apariția de noi surse de impozitare pentru stat; pe de altă parte, în concluzie, ar fi vorba de mai multe persoane angajate, bătrânii vor fi menținuți în condiții civilizate de igienă și sănătate, și cel mai important lucru, în propriul lor domiciliu, vor fi bani mai puțini cheltuiți de la buget prin asistența medicală. Iată, că apar în acest fel, trei din cele mai importante aspecte care trebuie luate în seamă de factorii de decizie, cu atât mai mult în condițiile în care economia țării trece în această perioadă de tranziție, de după 1989, prin momente dificile.

Un rol important îl pot avea organizațiile non-guvernamentale sau religioase, filantropice, etc. În cadrul serviciilor medico-sociale atât de stat cât și în cadrul ONG-urilor ar putea avea organizarea unor cămine sau centre de zi, a unor cluburi sau centre cu personal calificat de asistență socială la domiciliu, a unor cantine sociale, etc.

Rezolvarea problemelor medico-sociale se încadrează în contextul măsurilor social politice, economice, social-medicale, care trebuie să asigure respectarea fără discriminări a drepturilor și demnității omului chiar în cazul când vârsta și boala l-au marcat. În cadrul acestor măsuri, cele medicale sunt esențiale. De aceea, considerăm că asistența medico-socială are și va avea o moralitate deosebită.

9. PROTECȚIA SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE

ÎN ROMÂNIA

9.1. CADRUL GENERAL

Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi vârstnici, în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. Într-o lume tot mai integrată însă, au apărut preocupări majore ale statelor și organismelor internaționale pentru protecția juridică a populației vârstnice, aflată în creștere, precum și demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de documente elaborate de organizațiile internaționale (ONU, OMS, Consiliul Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit față de fenomenul îmbătrânirii populației și față de necesitatea protecției sociale a persoanelor vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici referitoare la persoanele vârstnice.

În prezent, țara noastră se confruntă cu un dezechilibru între numărul salariaților și numărul pensionarilor, în sensul că, datorită, în primul rând, politicii de stimulare a pensionării timpurii de după 1990, a crescut rapid numărul de pensionari, în timp ce numărul salariaților a scăzut, mai ales prin emigrarea tinerilor în afara granițelor țării. În acest context, îmbătrânirea populației accentuează o problemă resimțită deja în societatea românească: persoanele vârstnice au nevoie de îngrijire medicală și asistență personală cu mult peste resursele de care dispun atăt ei înșiși, cât și sistemul de asigurări și de asistență socială.

În domeniul protecției sociale a populației, Consiliul Europei a adoptat, la 3 mai 1996, Carta Socială Europeană, care vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, cât și dreptul de a beneficia de servicii sociale. [39]* Carta a fost semnată de România la 15 mai 1997 și a fost ratificată prin Legea nr. 74/1999. Potrivit articolului 23 al Cartei, care reglementează dreptul persoanelor vârsnice la protecție socială, statele semnatare ale Cartei se angajează să promoveze măsuri care să permită persoanelor vârsnice să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit, atât timp cât doresc și cât este posibil, măsuri privitoare în primul rând la îngrijirea sănătății persoanelor vârstnice și la serviciile de sănătate de care acestea au nevoie.

Una dintre cele mai importante măsuri guvernamentale întreprinse în acest sens de țara noastră în domeniul asistenței sociale a persoanelor vârstnice constă în elaborarea unui cadru juridic coerent, care să țină seama de normele europene.

Astfel, a fost adoptată Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice. Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul legii, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege. [54]* De prevederile acestei legi beneficiază persoanele vârstnice aflate, potrivit articolului 3 din lege, într-una din următoarele situații:

nu are familie sau nu se află în întreținerea unei persoane;

nu are locuință și nici posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit prin resursele financiare proprii;

nu realizează venituri proprii sau acestea sunt insuficiente;

nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;

se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori a stării fizice sau psihice.

Analiza problematicii protecției sociale a vârstnicilor se plasează în contextul opțiunii țării noastre de integrare în Uniunea Europeană.

Carta Socială Europeană, unul dintre marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului, constituie instrumentul european de referință în materie de coeziune socială. Este primul tratat internațional care consacră dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale – două atingeri majore aduse demnității umane care privesc, într-o măsură semnificativă, și demnitatea persoanelor vârstnice. Conform Cartei Sociale Europene, protecția socială pentru ansamblul populației, care privește, implicit, și persoanele vârstnice, vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale.

Asistența socială se acordă la cererea persoanei vârstnice interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanței judecătorești, a personalului de specialitate din cadrul consiliului local , a poliției, a organizației pensionarilor, a unităților de cult recunoscute în România sau a organizațiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistența socială a persoanelor vârstnice.

Dreptul la asistență socială se stabilește pe baza unei anchete sociale care se elaborează luându-se în considerare toate datele privind afecțiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieții.

Nevoile persoanelor vârstnice care și-au pierdut total sau parțial autonomia, nevoi ce pot fi de natură medicală, socio-medicală, psiho-afectivă, se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.

Grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice a fost aprobată prin HG nr. 886/2000 și cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependență. Dependența, potrivit articolului 1 aliniat 3 din HG nr. 886/2000, reprezintă situația unei persoane care, urmare a pierderii autonomiei din cauze fizice, psihice sau mentale, necesită ajutor semnificativ și/sau îngrijire pentru a realiza activitățile de bază ale vieții cotidiene. În vederea încadrării în grade de dependență, se realizează o evaluare a statusului funcțional, senzorial și psiho-afectiv al persoanei vârstnice. Pe baza analizei situației sociale, economice și medicale a persoanei vârstnice, prin ancheta socială se propune măsura de asistență socială justificată de situația de fapt constatată. [49]*

Protecția specială a unor categorii de persoane se referă, pe lângă copii, adolescenți, mame, familii, persoane cu dizabilități, imigranți, și la persoanele vârstnice.

Articolul 23 al Cartei, privitor la „Dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială” vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai societății cât mai mult timp posibil, prin intermediul:

unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o existență decentă și să participe activ la viața publică, socială și culturală:

difuzării informațiilor privind serviciile și facilitățile disponibile pentru persoanele vârstnice și posibilităților de a recurge la acestea.

Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viață și să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit, atâta timp cât doresc și cât acest lucru este posibil, prin:

punerea la dispoziție a unor locuințe corespunzătoare nevoilor acestora și a stării lor de sănătate sau sprijin adecvat în vederea amenajării locuinței;

îngrijirea sănătății și servicii pe care starea acestora le impune.

În fine, măsurile trebuie să garanteze persoanelor vârstnice care trăiesc în instituții, o asistență corespunzătoare în privința vieții private și participarea la determinarea condițiilor de viață în instituție.

Fără îndoială, aceste cerințe conturează un standard maxim, care nu este atins însă nici de țările cele mai dezvoltate.

Serviciile comunitare care se asigură în baza Legii nr. 17/2000 [54]* constau în:

îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu;

îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;

îngrijire în centre de zi.

Serviciile comunitare care, potrivit legii, sunt asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu constau în:

servicii sociale – vizând în principal prevenirea marginalizării și sprijinirea reintegrării sociale,

servicii sociomedicale – vizând ajutorul pentru realizarea igienei personale, adaptarea locuinței la nevoile persoanei vârstnice și

servicii medicale – sub forma consultațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu, consultații stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare și de dispozitive medicale.

Organizarea serviciilor sociale și sociomedicale revine consiliilor locale și sunt asigurate fără plată persoanelor vârstnice care nu au venituri, sau ale căror venituri sunt mai mici de 5 ori decât nivelul net lunar luat în calcul pentru o persoană singură. Serviciile medicale susmenționate sunt acordate în baza reglementărilor legale în vigoare privind asigurările sociale de sănătate, respectiv în baza Legii nr. 95/2006 [59]* privind reforma în domeniul sănătății, a Legii nr. 44/1.07.1994 – privind veneranii de război precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, [57]* precum și a Contractului Cadru din 2006 privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2007, aprobat prin HG nr. 1842 / 2006 și modificat de HG 634 / 2007 [44]*. Medicamentele de care pot beneficia asigurații, deci implicit și persoanele vârstnice, sunt cuprinse în Lista de medicamente aprobată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 578/2006 și modificată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 124/2007. [64]*

Potrivit prevederilor articolului 95 din Contractul cadru pe anul 2007, procentul de compensare a medicamentelor prevăzute în sublista A este de 90 % din prețul de referință, pentru cele cuprinse în sublista B – este de 50 %, iar pentru cele cuprinse în sublista C – este de 100 %. Prețul de referință este prețul cel mai mic corespunzător unității terapeutice aferente aceleiași forme terapeutice și pentru fiecare concentrație.

În vederea asigurării îngrijirilor medicale la domiciliu pentru persoanele în vârstă, consiliile locale pot angaja personal de îngrijire specializat. Autorizarea persoanelor fizice și juridice care acordă servicii de îngrijiri la domiciliu este reglementată de “Normele privind organizarea și funcționarea îngrijirilor la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor juridice și fizice care acordă aceste servicii”, aprobate prin Ordinul nr. 318 / 2003. [65]*

Potrivit articolului 4 din Norme, beneficiază de îngrijiri medicale la domiciliu persoanele cu afecțiuni acute și/sau cronice, care prezintă un anumit nivel de dependență și o capacitate limitată de a se deplasa la o unitate sanitară în vederea asigurării îngrijirilor ambulatorii recomandate de medici.

Îngrijirea la domiciliu se efectuează numai la indicația medicilor, iar furnizorii de îngrijiri medicale au obligația de a comunica medicului care a recomandat aceste servicii situația evoluției stării de sănătate a pacientului îngrijit.

Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistență socială care se dispune numai cu titlu de excepție.

Accesul unei persoane vârstnice în cămin se face avându-se în vedere următoarele criterii de prioritate:

necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu;

nu se poate gospodări singură;

este lipsită de susținători legali sau aceștia nu pot să își îndeplinească obligațiile datorită stării de sănătate sau situației economice și a sarcinilor familiale;

nu are locuință si nu realizează venituri proprii.

În cadrul căminelor pentru persoane vârstnice se asigură condiții corespunzătoare de găzduire și de hrană, îngrijiri medicale, recuperare și readaptare, activități de ergoterapie și de petrecere a timpului liber, asistență socială și psihologică.

Serviciile medicale asigurate în cămin constau în:

consultații și tratamente la cabinetul medical, în instituții medicale de profil sau la patul persoanei imobilizate;

servicii de îngrijire-infirmierie;

asigurarea medicamentelor;

asigurarea cu dispozitive medicale;

consultații și îngrijiri stomatologice.

Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii și sunt îngrijite în cămine, precum și susținătorii legali ai acestora, au obligația să plătească lunar o contribuție de întreținere, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere. În cazul persoanelor vârstnice care nu au venituri și nici susținători legali, contribuția de întreținere este asigurată din bugetele locale sau județene, după caz.

Căminele de bătrâni se încadrează în categoria unităților de asistență medico-sociale, a căror organizare, funcționare și finanțare este reglementată de Normele din 2 aprilie 2003, aprobate prin HG nr. 412/2003 și prin Instrucțiunile nr.1 din 28 iulie 2003 de aplicare a acestor Norme [66]*.

O măsură specială de protecție socială luată de statul român a fost aceea de a subvenționa de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, asociațiile și fundațiile române care înființează și administrează unități de asistență socială.

În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială. Potrivit Normelor Metodologice din 2001 de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998, pot beneficia de subvenții asociațiile și fundațiile române care acordă de cel puțin 12 luni servicii de asistență socială în cadru organizat, respectiv printr-o unitate de asistență socială. [56]*

Serviciile de asistență socială acordate de aceste asociații și fundații sunt subvenționate dacă îndeplinesc următoarele condiții:

se încadrează în liniile de subvenționare prioritare în domeniul asistenței sociale;

se desfășoară într-un spațiu adecvat sau la domiciliul persoanelor asistate;

sunt utilizate și alte resurse pentru acordarea serviciilor de asistență socială.

O prevedere importantă a Legii nr. 17/2000 [54]*, cu caracter de protecție a persoanelor vârstnice, este reprezentată de articolul 30 din Lege, potrivit căruia persoana vârstnică va fi asistată, la cererea sa, ori din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparțin, în scopul întreținerii și îngrijirii sale, de un reprezentant al autorității tutelare a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă.

Prin Legea nr. 16/2000 a fost înființat Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, organism autonom, consultativ, de interes public [53] *, având drept atribuții:

sprijinirea instituțiilor statului în aplicarea recomandărilor Adunării Mondiale a Persoanelor Vârstnice;

urmărirea aplicării reglementărilor legale privind persoanele vârstnice și sesizarea organelor competente despre abaterile constatate;

avizarea proeictelor de acte normative care privesc persoanele vârstnice;

sprijinirea organizării asociative a persoanelor vârstnice și a participării lor active la viața socială.

În teritoriu, funcționează consilii județene ale persoanelor vârstnice. Pentru soluționarea pe plan local a problematicii persoanelor vârstnice, în cadrul fiecărei direcții de muncă, solidaritate socială și familie județeană, este desemnată o persoană care asigură colaborarea permanentă cu consiliile județene ale persoanelor vârstnice.

Unul dintre cele mai importante acte normative în domeniul protecției sociale este reprezentat de Legea nr. 47/2006 [58]* privind sistemul național de asistență socială (care la data intrării sale în vigoare a abrogat Legea 705/2001 [63]* privind sistemul național de asistență socială). În conformitate cu prevederile articolului 4 din Legea nr. 47/2006, [58]* principiile care stau la baza funcționării sistemului de asistență socială sunt:

universalitatea – potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistență socială în condițiile legii;

respectarea demnității umane – potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;

solidaritatea socială – conform căreia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale;

subsidiaritatea – potrivit căreia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative si, complementar, statul.

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecției populației (inlcusiv a persoanelor vârstnice), consiliile locale și consiliile județene înființează și organizează în subordinea lor servicii publice de asistență socială.

Privitor la jurisdicția sistemului național de asistență socială, decizia de stabilire a dreptului la servicii sociale și prestații sociale poate fi contestată la comisia de mediere socială. Comisia de mediere socială este obligată a se pronunța în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, printr-o decizie, această din urmă decizie putând fi atacată, la rândul său, în termen de 30 de zile de la data emiterii, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. [62]*

Chiar dacă, în ceea ce privește legislația în materie de protecție socială, s-au făcut progrese considerabile și s-a elaborat un cadru legislativ adecvat pentru protecția socială a persoanelor vârstnice, cea mai importantă problemă cu care ne confruntăm rămâne cea a punerii în practică a tuturor instrumentelor de protecție socială create, deoarece sunt evidente disfuncționalitățile existente în prezent în sistemul de protecție socială a vârstnicilor.

Având în vedere faptul că, și în cazul țărilor dezvoltate, protecția vârstnicilor nu este adaptată în totalitate nevoilor acestora, pe plan național se impune cu prioritate asigurarea protecției sociale în general, și a asistenței sociale a persoanelor vârstnice în special, pentru ca persoanele vârstnice să poată beneficia de securitatea socială necesară.

Declarația Adunării Parlamentare a Consiliului Europei evidențiază că îmbătrânirea demografică, modernizarea și alte schimbări sociale aflate în curs sunt însoțite de o serie de amenințări la adresa persoanelor vârstnice și a coeziunii sociale [45]*. Se subliniază că protecția nu constituie decât un capitol al reflecției asupra viitorului persoanelor vârstnice. Recomandarea Comitetului Miniștrilor adresată statelor membre, din 18 septembrie 1998 – R(98)9 – reiterează ideea conform căreia prevenirea riscului de dependență ar trebui că constituie o parte integrantă a oricărui sistem de protecție socială.

Comisia Europeană a deschis o vastă dezbatere în Europa asupra viitorului sistemelor de protecție socială, în legătură specială cu schimbările de pe piața muncii și schimbările demografice. Dezbaterile au implicat instituțiile europene, statele membre, partenerii sociali, organizațiile neguvernamentale, și s-au derulat pe fondul profundelor schimbări demografice din Uniunea Europeană. Situația diferă de la o la alta, dar soluțiile sunt dominante de principiul solidarității, caracteristic tradiției europene în domeniu.

Comisia Europeană a promovat acțiuni la nivel european în favoarea persoanelor vârstnice și examinează modul în care statele membre pot proteja generațiile vârstnice împotriva riscurilor de sărăcie și dependență, modul în care se poate asigura o asistență de lungă durată și îngrijiri constante.

Există rapoarte privind rolul sistemelor de protecție socială privind bătrânețea și sărăcia. Printre acțiunile propuse se pot enumera: catalizarea și difuzarea inovațiilor privind potențialul de activitate al pensionarilor, promovarea celor mai bune practici privind forța de muncă vârstnică, tranziția de la activitatea profesională la pensionare, ameliorarea condiției femeii vârstnice, îngrijirea și accesul la îngrijire al persoanelor vârstnice dependente, întărirea solidarității între generații și integrarea persoanelor vârstnice amenințate de izolate etc.

În ultimii ani, ca efect al accentuării preocupărilor pentru componenta socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale, ca instrument central al construcției sociale comune. Strategiile anti-sărăcie și promovarea incluziunii sociale vizează, prin obiectivele lor globale, și populația vârstnică.

Literatura în domeniu din ultimul deceniu relevă starea de criză a serviciilor sociale, schimbări în raportul dintre sistemul informal și cel formal de sprijinire și, în cadrul fiecăruia dintre ele, schimbări în relațiile dintre sistemele publice și cele private de prestare a serviciilor specializate de asistență socială, reconsiderarea rolului comunității și familiei în satisfacerea nevoilor generale și specifice ale persoanelor vârstnice.

Din analizele făcute în mediile științifice sau în cadrul organismelor oficiale se poate aprecia că starea actuală a sistemelor de sprijinire a populației vârstnice se caracterizează prin disfuncțiuni accentuate, datorită, în principal, faptului că politicile sociale care le-au promovat nu au prevăzut și mecanismele necesare de susținere și de adaptare la schimbări.

Un raport de cercetare politică al Băncii Mondiale (1995) intitulat Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia conchide că „există, în prezent, o evidentă criză a vârstei a treia care îi amenință nu numai pe bătrâni, ci și pe copiii și nepoții acestora care trebuie să preia pe umerii lor, direct sau indirect, mare parte din sarcina asigurării existenței celor în vârstă” [72]*.

Raportul evidențiază faptul că majoritatea sistemelor existente realizează o protecție neadecvată a celor în vârstă și, ținând seama de criteriul impactului asupra celor în vârstă, dar și de cel asupra întregii economii, sugerează elaborarea a trei sisteme de securitate a vârstei a treia:

un sistem public cu participare obligatorie, finanțat din taxe, cu responsabilități mai ales în redistribuție;

un sistem privat cu participare obligatorie (planuri de economii personale sau pensii ocupaționale), cu responsabilități în economisire, mai ales;

un sistem bazat pe depuneri voluntare, care furnizează o protecție suplimentară.

Toate cele trei componente la un loc ar realiza o co-asigurare în fața numeroaselor riscuri cu care se confruntă cei în vârstă, oferind bătrânilor o mai mare securitate a veniturilor, decât dacă s-ar baza doar pe unul dintre sisteme.

Cele trei sisteme, aplicate concomitent, ar face să se ajungă la ceea ce este cel mai bine atât pentru populația vârstei a treia cât și pentru economie ca întreg.

În concluziile sale finale, Raportul „Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia” menționează că în întreaga lume țările își reevaluează aranjamentele pentru asigurarea securității venitului pentru populația vârstnică, că este imperios necesar ca toate țările să înceapă acum planificarea pentru populația în vârstă.

La dificultățile apărute pe plan european și mondial legate de protecția socială, în general, și a persoanelor vârstnice, în particular, în cazul României s-au adăugat probleme suplimentare legate de perioada de tranziție economică, de insuficiențele cadrului legislativ și ale celui instituțional.

În privința Legislației în domeniu s-au făcut progrese și a fost, în linii generale, elaborat cadrul juridic necesar, care a ținut seama de normele europene.

Menționăm în context:

Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice – conform acestei legislații, persoanele vârstnice care se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociale și sociomedicale, datorită stării fizice sau psihice, ori datorită veniturilor reduse, sau care nu se pot gospodări, ori necesită îngrijire specializată, beneficiază de servicii de asistență socială și îngrijire social medicală asigurată, instituții speciale, ori după caz, la domiciliu [54]*;

Legea nr. 16/2000 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice [53]*;

Legea nr. 34/1998 [56]* privind acordarea de subvenții asociațiilor și fundațiilor cu personalitate juridică care înființează și administrează unități de asistență socială (Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a alocat, în anul 2000, suma de 19 645 243 mii lei pentru un număr de 71 fundații și 5 553 beneficiari, în scopul stimulării și susținerii acelor proiecte care se adresează categoriilor defavorizate, în special persoanelor vârstnice aflate în situație de dependență și care necesită îngrijiri la domiciliu); [74]*

Legea nr. 705/2001 privind sistemul național de asistență socială (care are o secțiune ce se referă la serviciile sociale); [63]*

H.G. și ordine ale ministrului (Ministerul Muncii și Solidarității Sociale ) privind acreditarea persoanelor care acordă îngrijire persoanelor vârstnice, stabilirea costului mediu lunar de întreținere în căminele pentru persoanele vârstnice, evaluarea gradului de dependență.

În ceea ce privește cadrul instituțional și punerea în aplicare a legilor, se constată disfuncționalități, dintre care unele au ca origine abordări de principiu defectuoase. Menționăm în acest sens că, în recentul Plan Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, printre principiile sau opțiunile strategiei, unul se referă la necesitatea abordării integrate a sistemului de protecție socială, care să se centreze pe problemă, cu posibilități de planificare flexibilă a suportului, prin priorități contextuale. Se apreciază că sistemul nostru de protecție socială „este excesiv de fragmentat instituțional. Creșterea eficienței sale este condiționată de identificarea căilor de reintegrare instituțională”. [69]*

Guvernarea preconizează ca, noul sistem național de asistență socială să fie în stare de funcționare într-un timp cât mai scurt. Baza sa legislativă este constituită din legile privind: sistemul național de asistență socială, venitul minim garantat, combaterea marginalizării sociale, administrația publică locală.

La acestea se preconizează adăugarea unui pachet legislativ secundar (hotărâri de guvern și ordine ale miniștrilor), astfel ca baza legislativă a sistemului național de asistență socială să fie definitivată în principalele ei componente, în cel mai scurt timp.

Comisia Interministerială de Asistență Socială (H.G. 773/2002) [48]* a identificat principiile de organizare a noului sistem, prezentate într-un memorandum care a fost dat publicității. Aici sunt prezentate și opțiunile organizaționale, de la nivelul local până la cel național. Comisia are rolul de elaborare a politicii unitare în domeniul asistenței sociale și de coordonare, la nivel național, a activităților de asistență socială.

În literatura românească a domeniului ) se subliniază „criza financiară a sistemului de asigurări sociale”, care se datorează scăderii numărului de salariați și creșterii rapide a numărului de pensionari, situație datorată, în primul rând, politicii de stimulare a pensionării timpurii din primii ani ai tranziției. Criza financiară ar putea crea, pe anumite perioade, imposibilitatea achitării pensiilor, soluțiile de contracarare a unei astfel de situații fiind dificil de elaborat, mai ales pentru termen mediu și lung.

Sunt evidențiate și alte riscuri ale sistemului asigurărilor sociale: scăderea gradului de acoperire cu asigurări (riscul major de a scoate din sistem micii întreprinzători, lucrătorii pe cont propriu, agricultorii), ce se poate solda cu o sărăcire accentuată în aceste segmente de populație, odată cu încetarea activității; scăderea beneficiilor de asigurări sociale; îmbătrâ-nirea populației va accentua un risc resimțit deja: vârstnicii au nevoie de îngrijire medicală și asistență personală mult peste resursele disponibile, atât ale celor personale cât și ale sistemului de asigurări și de asistență socială.

Sistemul beneficiilor de asistență socială se confruntă cu probleme legate de metodologia și mecanismele de testare a veniturilor, și de stabilire a calificării pentru ajutor, de nivelul scăzut și erodarea rapidă a acestora, lipsa fondurilor, acces limitat din cauza necunoașterii, susținere publică slabă.

Sistemul serviciilor de asistență socială, care au ca obiectiv „refacerea și dezvoltarea capacităților persoanelor, familiilor, colectivității de a înțelege natura problemelor cu care se confruntă, identificarea soluțiilor constructive, dezvoltarea abilităților individuale și colective de a rezolva aceste probleme”, îndeplinește în principiu două funcții esențiale:

oferă suport focalizat, profesionalizat și susținut de resurse pentru nevoi urgente speciale; acest suport este complementar sistemului de suport general și se acordă persoanelor lipsite de resursele elementare necesare pentru a face față unor nevoi acute;

oferă suportul necesar pentru refacerea și dezvoltarea capacităților de a face față situațiilor dificile (bătrâni singuri, izolați). Prin această funcție se încearcă menținerea sau restaurarea capacității de viață autonomă.

Sistemul serviciilor de asistență socială de tip comunitar, sau instituționalizate, ale cărei funcții sunt general recunoscute și pentru care a fost elaborată o lege specială, este în curs de implementare. Asistența socială s-a dezvoltat și ea haotic, fragmentat. De exemplu, asistența bătrânilor singuri și a celor cu dizabilități ca grupuri de risc este necesar să se facă coordonat, într-un sistem articulat de servicii și instituții care să comunice între ele, să coopereze pentru realizarea finalităților lor.

Carta albă a asistenței sociale elaborată cu sprijinul Băncii Mondiale în 1993 a fost un document important referitor la reforma sistemului asistenței sociale [40]*dar, între timp, o serie de schimbări au impus reconsiderarea evaluării globale și a conținutului noului sistem de asistență socială. Legea asistenței sociale [58]* stipulează condițiile în care persoanele vârstnice au dreptul la asistență socială, modul în care se evaluează persoanele vârstnice care necesită asistență socială, stabilește serviciile comunitare pentru persoanele vârstnice la domiciliu sau în cămine speciale (servicii sociale, sociomedicale, și medicale).

Propunerile venite din cercetarea socială cu privire la reorganizarea sistemului de asistență socială privesc: evaluarea globală a sistemului de asistență socială care să fie fundamentată de o diagnoză a nevoilor de asistență socială, eliminarea fragmentării sistemului și a responsabilităților lui, profesionalizarea serviciilor sociale, orientarea spre prevenirea crizelor, accentul serviciilor de asistență socială să fie direcționate spre grupurile de risc, printre care și bătrânii aflați în situații dificile etc.

Caracterizările generale ale sistemului de protecție socială din România au relevanță directă și pentru protecția socială a vârstnicilor: nivelul protecției sociale în România se află sub nivelul european; starea materială critică a unei însemnate părți a populației impune, în continuare, o intervenție masivă din partea statului, îndeosebi în ceea ce privește îmbună-tățirea condițiilor de viață din instituțiile de asistență socială.

Serviciile comunitare, structurile comunitare și non-guvernamentale de intervenție pentru ajutorul celor în nevoie sunt într-un stadiu incipient și se manifestă timid față de nevoile existente; există încă un înalt nivel al solidarității intra-familiale specific modelului tradițional al familiei românești, model susținut de legislația în domeniu.

Una dintre direcțiile cele mai importante de cercetare, dar și de acțiune în ceea ce privește protecția socială a persoanelor vârstnice vizează combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Totuși, protecția socială a persoanelor vârstnice nu a captat în mod deosebit atenția, așa cum este cazul copiilor, tinerilor, grupurilor etnice. Problematica lor apare cel mai adesea implicit, cu excepția celei legate de sistemul de pensii stipulate prin Legea nr. 19 / 17.03.200. [55]*

9.2. PROTECȚIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR .

ELEMENTE DE DIAGNOZĂ

Protecția socială este definită și promovată ca un ansamblu de acțiuni întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate riscuri sociale. Vom enumera mai jos unele elemente cu caracter mai general privind aceste acțiuni, cu referire indirectă la persoanele vârstnice, și apoi aspecte privind nemijlocit populația vârstnică.

În Raportul Național al Dezvoltării Umane – 2007 se apreciază că nivelul cheltu-ielilor sociale „este arătat de paradigma dezvoltării umane ca fiind un factor extrem de important pentru asigurarea unui standard satisfăcător de viață”. În perioada de tranziție, cheltuielile sociale publice în România exprimate în procente din PIB au fost considerabil mai mici decât în celelalte țări în tranziție. „România este foarte departe de nivelul de angajament social asumat de cele mai multe țări UE”. În plus, „fondurile modeste alocate sectorului social au fost canalizate fără un cadru strategic adecvat”, astfel că cheltuielile nu au susținut în mod necesar sectoarele cele mai sărace sau cu mai multe nevoi. De asemenea, se apreciază că „potențiala criză financiară a sistemului social pare să fie generată nu de vârsta populației, ca în cele mai dezvoltate țări, cât de factori specifici perioadei de tranziție printre care pensionarea mai devreme în scopul micșorării presiunii șomajului”. [73]*

În Planul Național Anti-Sărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale se apreciază că „există o subfinanțare cronică a sectorului social” [69]*. În România, efortul financiar pentru susținerea politicilor sociale se plasează la nivelul cel mai scăzut față de celelalte state europene. Se consideră că efortul financiar va crește inevitabil sub presiunea problemelor sociale și a imperativelor integrării europene.

9.2.1. Pensiile și pensionarii [42]* și [55]*

Creșterea numărului de pensionari de asigurări sociale de stat, în condițiile reducerii numărului de salariați, a determinat înrăutățirea raportului dintre persoanele care susțin (care ar trebui să susțină) bugetul de asigurări sociale de stat și cele care beneficiază de pensie, și ca urmare, a avut loc sporirea dificultăților de finanțare a sistemului.

Structural, se remarcă ponderea mare a pensionarilor pentru limită de vârstă cu vechime incompletă, cu influență negativă asupra nivelului pensiilor. Intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor este de natură să corecteze aceste anomalii din sistem.

Numărul pensionarilor a crescut de la 2,4 milioane în 1990, la 4,4 milioane în 2000, plus 1,7 milioane în agricultură. În schimb, numărul contribuabililor a scăzut de la 8,2 milioane în 1990, la 4,6 milioane în 2000. [77]*

În ultimii ani, raportul dintre pensia pentru limită de vârstă cu vechime completă și ritmul de creștere a salariului mediu s-a înrăutățit.

Din totalul populației inactive, în 2000, pensionarii și beneficiarii de ajutor social reprezentau 49,5 %. Dintre bărbații inactivi, 52,9 % erau pensionari sau beneficiari de ajutor social, iar în cadrul femeilor inactive procentul era de 47,3 %. Din inactivii din urban procentul era de 50,2 %, iar din inactivii din rural, 48,1 %.

În vederea restabilirii principiilor de bază ale sistemului asigurărilor sociale, din 1996 au fost aplicate măsuri de recorelare (continuate în 1998 și 1999) a pensiilor pentru limită de vârstă cu vechime completă (în care categorie se înscriu jumătate din numărul pensionarilor). Ca urmare a recorelărilor, a început să se îmbunătățească raportul dintre pensia pentru limită de vârstă și vechime completă și pensia medie de asigurări sociale de stat.

La 31 decembrie 2000, numărul pensionarilor de asigurări sociale de stat și limită de vârstă era de 3.052.277, din care cu vechime integrală 2.221.153 și cu vechime incompletă 831.124. Pensia medie lunară pentru munca depusă și limită de vârstă era de 108 RON: pentru vechime integrală – 123, 8051 RON, fără vechime integrală 63,7487 RON. Sub nivelul pensiei medii se aflau 30,4 % din pensionari, cei mai mulți cu vechime incompletă. Pensia medie de asigurări sociale – agricultori, era, la aceeași dată de 18,8388 RON.

Ca urmare a modificărilor în legislație, numărul mediu al pensionarilor de asigurări sociale pentru agricultori a continuat să crească, an de an, în iulie 1999 fiind cu 73,9 % mai mare decât în anul 1990.

Pensia medie a agricultorilor este mai mică decât pensia medie a asigurărilor sociale de stat (raportul era de 33,6 % în anul 1990 și 26,2 % în anul 1999).

Pensia medie de asigurări sociale de stat reprezenta, în anul 2000, un procent de 45,1 % din valoarea ei în anul 1990, în anul 2001 valoarea crescând la 47,8 %. Datele parțiale din anul 2002 confirmă înregistrarea unui trend pozitiv, începând cu anul 2001.

Pentru agricultori, pensia reprezenta, față de anul 1990, 34 % în anul 2000 și 36,4 % în anul 2001. [77]*

În cadrul Planului Național Anti-Sărăcie se apreciază că sistemul de pensii este un factor major de risc fiscal. „Nivelul pensiilor este extrem de scăzut, presiunile sociale fiind, în consecință, ridicate în acest sector”. Starea sistemului de pensii este extrem de precară, deficitul din bugetul asigurărilor sociale are o tendință de creștere accentuată. [69]*

Principalul factor al acestei evoluții a fost diminuarea substanțială a numărului contribuabililor, complementar cu creșterea rapidă a numărului pensionarilor, prin abuzul de pensionări anticipate.

9.2.2. Asistența socială

Protecția persoanelor și familiilor al căror trai zilnic nu poate fi susținut prin mijloace proprii se asigură printr-o gamă de prestații și servicii de asistență socială ce au în vedere familiile și persoanele lipsite de venituri sau cu venituri mici (ajutor social, ajutor de urgență, cantină de ajutor social), precum și prin servicii sociale individuale, sau în instituții pentru persoanele vârstnice.

Finanțarea asistenței sociale pentru persoanele vârstnice se face din următoarele fonduri:

bugetare, pe principiul împărțirii responsabilității între administrația publică centrală și cea locală;

tot de la bugetul de stat, pentru finanțarea activităților de asistență socială desfășurate de asociații și fundații române cu personalitate juridică, precum și de unitățile de cult recunoscute în România și alte cheltuieli prevăzute prin lege (legea privind asistența socială a persoanelor vârstnice);

de la bugetul local pentru situații prevăzute de lege;

din asigurările sociale de sănătate, în condiții prevăzute de lege;

ale căminelor pentru persoane vârstnice;

din contribuția lunară a persoanelor vârstnice, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere (persoanele vârstnice vor contribui cu o sumă echivalentă cu 60 % din veniturile personale lunare).

Procentul cheltuielilor pentru asistența socială din totalul cheltuielilor în bugetul de stat a fost, în perioada 1990–1999 sub 1 %. Până în anul 2001, asistența socială s-a caracterizat prin subfinanțare, sub nivelul celorlalte țări aflate în tranziție și sub nivelul țărilor Uniunii Europene.

În perioada 1998–2002 au beneficiat de subvenții de la bugetul de stat 24 602 de persoane asistate din toate categoriile de persoane defavorizate, din care 10 182 persoane vârstnice, aceasta fiind categoria cu cea mai mare reprezentare – 41 % [74]* .

Pe ani, ponderea vârstnicilor din cei asistați în unitățile de asistență socială subvenționate de la bugetul de stat a fost următoarea [78]*:

Tipurile de servicii adresate persoanelor vârstnice în perioada 1998 – 2002 sunt:

centre de zi pentru vârstnici,

cămine de bătrâni,

adăpost,

asistență socială la domiciliu, aceasta din urmă având un trend crescător.

În 2002 funcționau următoarele tipuri de unități de asistență socială de tip rezidențial publice/private pentru vârstnici:

Cămine publice pentru persoane vârstnice, susținute financiar de la bugetele locale – 17 unități. În acest tip de cămine sunt asistate 1 629 persoane (capacitatea este de 1 817, cererile în așteptare – 825). Cheltuielile anuale sunt de 3170555,3 RON (de la bugetele locale).

Cămine publice pentru persoanele vârstnice, susținute financiar de la bugetul de stat – 2 unități. În acest tip de cămine, aflate în județele Alba și sunt asistate 181 persoane (capacitatea este de 200 locuri, iar numărul cererilor în așteptare era de 34). Cheltuielile anuale au fost de 320536,6 RON (de la bugetul de stat).

Cămine pentru vârstnici ale asociațiilor și fundațiilor subvenționate de la bugetul de stat – 14 unități.

Față de instituțiile publice, care oferă numai îngrijiri de tip rezidențial (cămine pentru persoane vârstnice) sau servicii de tip cantină de ajutor social, asociațiile și fundațiile dezvoltă unități de asistență socială atât cu caracter rezidențial cât și cu caracter rezidențial temporar, în centre de zi, sau la domiciliul persoanelor asistate.

În acest tip de cămine, plasate în 6 județe, cu o capacitate de 533 locuri sunt asistate 515 persoane, pentru care cheltuielile anuale se ridică la suma de 1332301 RON, susținute de la bugetele organizațiilor neguvernamentale .

Deci numărul total de persoane vârstnice asistate în tipurile de cămine menționate mai sus este de 2 315 persoane, pentru care în anul 2001 s-au cheltuit 74823393,5 RON, revenind 2083,5 RON / persoană.

Printr-un act normativ promovat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (HG 1153/2001) nivelul mediu lunar al subvenției care se acordă de la bugetul de stat pentru o persoană asistată a fost majorat la 60 RON. [50]*

Pentru anul 2002, în vederea acordării subvențiilor în temeiul Legii nr. 34/1998, din bugetul de stat a fost prevăzută suma de 33300 RON, în bugetul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. [56]*

Alocația de hrană, în anul 2002 pentru o persoană din căminele pentru vârstnici era de 5,1 RON/zi. Cuantumul pentru cantinele de ajutor social – 3,7 RON/zi.

Ajutorul social [61]* pentru asigurarea venitului minim garantat care se acordă în condițiile Legii nr. 416/2001 vizează familiile care realizează venituri lunare mai mici decât veniturile minime stabilite prin lege. Acestea primesc, la cerere, sprijin bănesc.

Din cauza resurselor insuficiente, ajutorul social s-a limitat la familiile și persoanele singure, din ce în ce mai sărace. Ponderea cea mai mare o dețin persoanele singure, îndeobște vârstnice.

Ajutorul de încălzire a locuinței, acordat diferențiat persoanelor cu un venit mediu net lunar pe membru de familie de până la 210,6 RON, se acordă în perioada noiembrie 2002 – martie 2003 conform H.G. nr. 811/2002. [51]*

Masa la cantinele de ajutor social [60]*, potrivit prevederilor Legii nr. 208/1997 este o altă modalitate de asistență. La sfârșitul anului 2001 existau 121 cantine de ajutor social în care costurile au fost suportate de la bugetele locale plasate în toate județele, cu excepția județelor Argeș și Ilfov, cu o capacitate de 38861 locuri; numărul mediu zilnic al persoanelor care au servit masa a fost de 25602 persoane, iar totalul cheltuielilor s-a ridicat la 12 444 977,1 RON/an.

Organizațiile neguvernamentale, sau alți reprezentanți ai societății civile au 65 de cantine de ajutor social cu o capacitate de 4904 locuri, numărul mediu zilnic al persoanelor care au servit masa în anul 2001 fiind de 3781, iar cheltuielile totale pe an s-au ridicat la 1700292,6 RON/an [74]*.

O parte apreciabilă dintre persoanele vârstnice corespunde definițiilor de populație activă, respectiv ocupată (conform AMIGO, în cursul săptămânii de referință au desfășurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă beneficiau de pensie). [79]*

În perioada 1996–2000 rata de ocupare a populației de 65 ani și peste a crescut de la 32,5% la 35,7%, respectiv la bărbați de la 38,4% la 40,8%, iar la femei de la 28,2% la 32,1%. În rural, procentul a crescut de la 49,7% la 56,4%, în timp ce în urban a scăzut de la 5,3% la 4,4%.

Rata de ocupare (procentul populației ocupate în procentul populației totale) pe subgrupe de vârstă avea, în 2001 următoarele valori:

45,5% pentru 60–64 ani;

42,8% pentru 65–69 ani;

37,1% pentru 70–74 ani și

26,6% pentru 75 ani și peste.

Valorile sunt mai mari la bărbați decât la femei și de mult mai multe ori mai mari în rural decât în urban.

Prezența vârstnicilor de peste 65 ani pe piața muncii nu este determinată doar de o disponibilitate a acestora pentru o activitate aducătoare de venit ilustrând astfel „principiul activizării” al protecției sociale, ci mai degrabă de nevoia de a munci pentru câștigarea traiului zilnic, în condițiile absenței sau insuficienței surselor de venit (mai ales în rural). Relevant este și faptul că, din populația activă de peste 65 de ani, doar un procent de 0,8 % din totalul de persoane au un nivel universitar de pregătire.

Conform unui sondaj CURS 2002, [78]* persoanele de peste 60 de ani considerau că, de când actualul Guvern a venit la putere, protecția socială a sufereit următoarele modificări:

Percepția unei situații mai degrabă înrăutățite este de natură să tempereze speranțele de îmbunătățire în anul următor, cu toate măsurile legislative și acțiunile concrete luate până în prezent și anunțate în programul social pe anul 2003.

Conform aceluiași sondaj, în opinia persoanelor vârstnice protecția socială:

9.3. VÂRSTNICII , SĂRĂCIA ȘI EXCLUZIUNEA SOCIALĂ

Segmentul populației sărace din cadrul populației vârstnice s-a conturat pe fondul procesului de sărăcire a majorității populației. )

Conform cercetărilor sociale, familiile de pensionari prezintă o rată intermediară de sărăcie, dar mai redusă decât media. În anul 2001, (în procent din totalul categoriei) rata sărăciei pentru pensionari era estimată la 24,2 %, iar a sărăciei severe la 7,3 %.

Pentru populația în vârstă de peste 65 de ani rata sărăciei era de 26,8 %, iar a sărăciei severe, de 9,3 %.

Schimbările în ratele sărăciei nu-i favorizează nici pe pensionari, nici populația de peste 65 de ani. Dimpotrivă, în anul 2001, ca procent din anul 2000, a avut loc o creștere de + 0,4 % pentru pensionari și + 9,5 % pentru persoanele de 65 de ani și peste.

Veniturile totale brute ale gospodăriilor de pensionari au fost în permanentă scădere, probabil și datorită necorelării pensiilor. Declinul veniturilor reale ale gospodăriilor de pensionari a antrenat scăderea consumului și deteriorarea structurii acestuia. Structura cheltuielilor de consum și ponderea lor indică un consum caracteristic stării de sărăcie:

60 % din persoanele vârstnice declară că veniturile familiei nu le ajung nici pentru strictul necesar, față de 48 % în anul 2001 – aprecierea validează trendul negativ evidențiat de datele statistice.

31 % declară că veniturile actuale le ajung numai pentru strictul necesar, și doar 8 % au venituri pentru un trai decent. Sondajul a fost realizat în anul 2002. [78]*

De regulă, vârstnicii (pensionarii) nu sunt printre beneficiarii creșterii economice. Cheltuielile curente, în special cele pentru utilități, tind să determine alunecarea spre sărăcie a tot mai multor persoane vârstnice.

Beneficiile sociale sunt erodate mai rapid decât veniturile salariale. Pensia medie a pierdut mereu mai multe puncte procentuale față de salariul mediu, ceea ce conduce la un proces de sărăcire mai accentuat și o polarizare între persoanele active economic și cele dependente de suportul social.

Conform Planului Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, editat de către Guvernul României în iulie 2002 [69]*, cele mai multe dezechilibre din domeniul beneficiilor sociale se înregistrează în domeniul pensiilor. Disparitățile resimțite ca inechități flagrante accentuează disperarea, lipsa de speranță și activism, care pot contribui suplimentar la glisarea spre sărăcie.

Multe dintre nevoile de suport, în special cele de asistență socială, comunitară, la domiciliu, îngrijirea bătrânilor bolnavi etc., au fost acoperite doar formal, prin măsuri legislative, fără acoperire în realitate, cu deosebire în mediul rural. Lipsa de acces a vârstnicilor la serviciile sociale sporește șansele acestora de a intra în categoria săracilor.

În orașe, un număr semnificativ de bătrâni trăiește în sărăcie extremă. Facem referire aici la bătrâni singuri, cu pensii mici sau fără nici un fel de venit, bătrâni fără sprijin din partea copiilor sau personae fără copii, bătrâni care pierd locuința prin înșelăciune sau pur și simplu prin acumulare de datorii, neavând posibilitatea achitării acestora.

În rural, sărăcia extremă o întâlnim la bătrânii singuri, predominant femei, fără copii, care nu mai pot munci pământul și trăiesc din pensii de nivel extrem de redus (pensie CAP, pensie de urmaș), sau peroane vârstnice care nu nici un fel de venit și care și-au dus traiul exclusiv din munca pământului.

9.3.1. Măsuri guvernamentale:

În cadrul direcțiilor strategice ale Planului Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, pe termen mediu/lung 2002–2012 figurează și următoarele obiective cu relevanță directă sau implicită privind combaterea sărăciei persoanelor vârstnice:

absorbția treptată a sărăciei persoanelor active și a celor care și-au încheiat ciclul vieții active (pensionarii).

promovarea unei societăți inclusive, cu un grad ridicat de coeziune socială.

asigurarea accesului la serviciile sociale fundamentale, printre care sănătatea și asistența socială.

completarea și dezvoltarea sistemului de asistență socială.

În cadrul priorităților pentru guvernarea anilor 2002–2004, din cele paisprezece posibilități, cinci s-au referit și la persoanele vârstnice:

corecția dezechilibrelor din sistemul de pensii și lansarea procesului de reabilitare a pensiilor,

îmbunătățirea substanțială a accesului la serviciile sociale publice fundamentale, printre care și sănătatea,

asigurarea unei acoperiri substanțiale cu servicii de asistență socială în familie și comunitate,

implementarea noului sistem național de asistență socială, elaborarea de planuri județene anti-sărăcie și,

promovare a incluziunii sociale.

În programul social pe perioada anilor 2002–2003 s-a prevazut că venitul minim garantat sa fie indexat, ca și ajutoarele pentru încălzirea locuințelor. Programul social va continua și în anii viitori, punându-se accent pe procesul de recorelare a pensiilor, pe asigurarea medicamentelor de strictă necesitate, gratuite sau compensate; va fi extins gradul de cuprindere a persoanelor defavorizate cu venituri mici, în rețeaua de magazine de tip economat.

În Programul de implementare a obiectivelor strategice, pentru obiectivul strategic „Eliminarea situațiilor de excluziune socială severă și promovarea incluziunii sociale” este prevăzută „Asistența socială pentru vârstnici”, deocamdată tot la nivel de „programe”, strategii care au în vedere dezvoltarea sistemului de servicii sociale pentru vârstnici, în familie și comunitate și îmbunătățirea sistemului de servicii în centre de tip rezidențial.

În același program de implementare se prevede „absorbția sărăciei pensionarilor prin creșterea treptată, în termeni reali, a pensiei și eliminarea dezechilibrelor din sistemul de pensii prin accelerarea procesului de recorelare”.

9.4. ÎNGRIJIREA SĂNĂTĂȚII ȘI SECURITĂȚII VÂRSTNICILOR

O caracterizare generală este dată de indicatorii de sănătate a populației, care exprimă o situație critică, România aflându-se, la mai mulți dintre ei, pe ultimele locuri din Europa. Conform unor aprecieri oficiale, printre care și Planul Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, situația critică a stării de sănătate este dată de efectul combinat al mai multor factori:

sărăcia – lipsa de resurse financiare, alimentația deficientă, condiții proaste de locuit, lipsa accesului la condiții de igienă elementară,

dezorganizarea socială – abandonul grijii față de propria sănătate, stiluri nesănătoase de viață, deficit de cultură și educație sanitară, deficitul de acces la serviciile medicale,

deficitul serviciilor de prevenție și tratament ambulatoriu – dispariția sistemului de îngrijire medicală bazat pe teritorialitate.

Printre grupurile sociale cu deficit de acces la serviciile medicale se plasează și vârstnicii săraci, și mai ales vârstnicii din zonele rurale.

Pe lângă scăderea gradului de acoperire a populației cu servicii sociale fundamentale, există și o polarizare accentuată a accesului la serviciile medicale.

Fondurile alocate pentru sănătate sunt încă mici, chiar dacă în ultimii ani au fost în creștere. În acest sens putem exemplifica:

4,2 % din PIB în anul 2001, față de 2,6 % în anul 1997,

3,1 % din PIB în anul1998, față de 3,9 % în anul 1999.

Conform datelor INSE, în gospodăriile de pensionari, cheltuielile totale de consum pentru medicamente și îngrijire medicală erau, în anul 2000, de 5,9 % din venitul lunar al acestora. [80]*

În intervalul de vârstă de peste 65 ani se înregistrează peste 65 % din decese.

Supramortalitatea este datorată, în principal, bolilor degenerative cu patologie complexă și lipsei îngrijirilor și asistenței adecvate.

Oferta de servicii de sănătate este, în general, afectată de cronicizarea subfinanțării, insuficiența resurselor materiale și umane, programe de sănătate insuficient fundamentate și diferențiate, absența unei piețe rurale a serviciilor de sănătate, inegalități în accesul la servicii.

În anul 2002, 75,8 % din numărul total de personae vârstnice s-au declarat nemul-țumiți de starea lor de sănătate, față de un procent de 65,7 % în anul 2001 și 59,1 % în anul 2000 . [78]*

Vârstnicii au declarat în anul 2002, în proporție de 74,5 %, că nu sunt mulțumiți de ceea ce face Guvernul în domeniul sănătății, față de un procent de 55,5 % înregistrat în sondajul din anul 2001. [78]*

Raportul Băncii Mondiale evidențiază interacțiunea dintre costurile cu securitatea vârstnicilor și cele cu sănătatea. [72]* Sănătatea fizică și mentală se deteriorează pe măsură ce oamenii îmbătrânesc. Genul de îngrijire medicală necesară bătrânilor implicând costuri mari duce la cheltuieli mari pentru sănătate, din partea statelor, odată cu îmbătrânirea populației.

Disponibilitatea și costul serviciilor de sănătate au un impact important asupra nevoilor de venit ale vârstnicilor, de aceea se recomandă îngrijirea medicală subvenționată.

Modul de furnizare a serviciilor de sănătate afectează costurile de pensie, atât pentru individ cât și pentru țară. Din această cauză toate țările trebuie să fie conștiente de această interrelaționare și să ia ambele probleme în calcul, atunci când își fac planificările pe termen lung pentru sănătatea și securitatea vârstnicilor. Raportul recomandă finanțarea separată a pensiilor și sănătății, pentru a evita mascarea costurilor reale ale fiecăruia dintre aceste servicii.

9.4.1. Măsuri ale guvernării actuale în noastă

Programele sociale guvernamentale în domeniul sănătății pornesc de la aprecierea că „îngrijirea sănătății trebuie să fie un bun social colectiv accesibil tuturor cetățenilor României, indiferent de capacitatea lor de a plăti, pe fondul asigurării unui acces liber și echitabil la serviciile de sănătate”.

În cadrul obiectivelor strategice în domeniul sănătății unele privesc în mod explicit populația vârstnică:

crearea de centre sociomedicale în întâmpinarea persoanelor aflate în situația de risc, printre care se află și o parte din pensionari,

creșterea accesului la asistență medicală pentru segmentele de populație defavorizate (populația din mediul rural, segmentul sărac, persoanele neasigurate),

dezvoltarea îngrijirilor la domiciliu sau în cadrul căminelor de zi,

reînființarea specialității de asistent medical de ocrotire pentru bătrâni.

Dacă vârstnicii se simt, în general, bine integrați în familie și vecinătate, în schimb, societatea globală este mai degrabă departe, nesigură sau chiar ostilă.

10. PLANUL DE ACȚIUNI PE ANUL 2009 AL CONSILIULUI

NAȚIONAL AL PERSOANELOR VÂRSTNICE [70]*

10.1. ÎN DOMENIUL PROFESIONAL

Elaborarea Raportului de activitate al Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice pentru anul 2008 și a Planului de Acțiuni pe anul 2009;

Elaborarea de materiale informative documentate de către membrii Comisiei Permanente în vederea prezentării acestora în cadrul ședințelor lunare de lucru și pe baza cărora să se adopte hotărâri în vederea urmăririi materializării propunerilor formulate;

Pregătirea materialelor ce fac obiectul ordinii de zi a adunărilor generale ale Plenului și ale Comisiei Permanente a Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice, difuzarea din timp a acestora la participanți;

Dezbaterea în ședințele lunare de lucru ale Comisiei Permanente a problemelor importante și de interes pentru persoanele vârstnice, emiterea de hotărâri asupra măsurilor ce urmează să se inițieze la nivelul Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice;

Transmiterea studiilor și analizelor elaborate de Secretariatul Tehnic al Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice la Președinție, Parlament, Guvern, și la organele competente ale administrației publice centrale, precum și președinților organizațiilor centrale reprezentative ale pensionarilor, membri ai acestui organism pentru luarea la cunoștință asupra concluziilor și valorificarea propunerilor prezentate;

Calcularea indicatorilor statistici din domeniul pensiilor și transmiterea lor periodică, pentru informare, la consiliile județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor  municipiului București. Informarea periodică a acestora cu privire la diverse materiale elaborate de către Secretariatul Tehnic;

Elaborarea de sinteze pe baza datelor, chestionarelor  și a informațiilor primite de la consiliile județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor  municipiului București  și prezentarea acestora membrilor Comisiei Permanente;

Formularea avizelor consultative privind conținutul proiectelor de acte normative primite de la inițiatori, care vizează persoanele vârstnice, potrivit prevederilor art. 4, lit. “e” din Legea nr. 16/2000 cu modificările și completările ulterioare și prezentarea acestora Comisiei Permanente;

Urmarirea aplicarii reglementarilor referitoare la persoanele vârstnice si sesizarea organelor competente despre abaterile constatate, în temeiul prevederilor art. 4, lit. “c” din Legea nr. 16/2000 cu modificarile si completarile ulterioare;

Realizarea de întâlniri ale reprezentanților organizațiilor centrale ale pensionarilor, membri ai Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice cu președintele României, primul-ministru, senatori și deputați ai Parlamentului României și miniștrii, pentru prezentarea principalelor probleme ale persoanelor vârstnice în scopul promovării măsurilor necesare soluționării acestora;

Stabilirea de relații de colaborare cu instituții de cercetări și Consiliul Economic și Social în vederea elaborării de lucrări documentare ce privesc situația reală a persoanelor vârstnice în diferite domenii;

Intensificarea colaborării cu poliția de proximitate și comunitară, pe bază de protocol, la nivel central și local pentru acordarea de sprijin persoanelor vârstnice care locuiesc singure, în case izolate și care reprezintă potențiale victime ale infractionalității;

Dezvoltarea de colaborări cu instituții și reprezentanți ai societății civile pentru susținerea accesului persoanelor vârstnice la viața socio-economică comunitară;

Intensificarea colaborării cu organizațiile neguvernamentale, pe bază de protocol, care derulează programe adresate persoanelor vârstnice aflate în dificultate;

Convocarea la întâlniri periodice cu reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale și ai diverselor instituții de stat și private care au ca obiect de activitate sau realizează programe privind protecția socială a persoanelor vârstnice, în vederea organizării și derulării unor activități complementare, în special privind asistența și îngrijirea la domiciliu a persoanelor singure dependente;

Inițierea și menținerea contactelor cu organizații ale persoanelor vârstnice din alte țări, îndeosebi cu cele din Uniunea Europeană;

Realizarea de campanii de informare și dezvoltare a activității de consiliere a persoanelor vârstnice prin consiliile județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor municipiului București, precum și prin organizațiile și asociațiile pensionarilor;

Mediatizarea activității Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice și a consiliilor județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor  municipiului București prin mijloacele mass-media  și prin conferințe de presă;

Participarea cu reprezentanți la seminarii și grupuri de lucru pe probleme ale persoanelor vârstnice la care Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice este invitat;

Prezentarea de propuneri conducerii Ministerului Muncii și Solidarității Sociale privind repartizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat organizațiilor centrale reprezentative ale pensionarilor pentru sărbătorirea Zilei Internaționale a Vârstnicilor, stabilite pe bază de criterii  validate de Comisia Permanentă, în vederea sprijinirii membrilor fiecărei organizații în parte care au venituri mici ;

Urmărirea și impulsionarea factorilor responsabili în vederea aplicării măsurilor privind dezvoltarea serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice și a celorlalte obiective reglementate de Hotarârea Guvernului nr. 1826/2005 pentru aprobarea  Strategiei Naționale de Dezvoltare a Serviciilor Sociale;

Participarea reprezentanților consiliilor județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor municipiului București la ședințele de lucru ale comitetelor consultative de dialog pentru problemele persoanelor vârstnice care funcționează în cadrul prefecturilor, potrivit prevederilor Hotarârii Guvernului nr. 499/2004;

Intervenție la S.C. Metrorex S.A., Instituția Prefectului Municipiului București și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii în vederea acordării de facilități la călătoria cu metroul pentru  pensionari;

Participarea reprezentanților pensionarilor la ședințele de lucru ale consiliilor de administrație ale Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și casele județene de asigurări de sănătate și a municipiului București;

Elaborarea raportului anual cu privire la contribuția reprezentanților organizațiilor de pensionari la lucrările consiliilor de administrație ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale;

Instituirea unei colaborări permanente pe bază de protocol cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române;

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru asigurarea asistenței sociale a persoanelor vârstnice singure și înființarea de noi cămine pentru asistarea persoanele vârstnice care nu se pot autogospodări;

Intervenții la organele abilitate pentru aplicarea de măsuri privind combaterea riscului de excluziune socială a persoanelor vârstnice și creșterea calității vietii acestora;

Interventii la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Sănătății pentru reglementarea și dezvoltarea  platformei gerontologice naționale destinată persoanelor vârstnice;

Intervenții la organele locale ale administrației publice și la Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național în vederea stabilirii de facilități de care să beneficieze persoanele vârstnice la acțiunile cultural-educative organizate de către unitățile de profil (teatre, cinematografe, muzee, expoziții, mănăstiri, case parohiale etc.);

Activizarea comisiilor de specialitate ale Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice prin organizarea de dezbateri pe diverse teme de interes pentru pensionari și persoane vârstnice cu acestea;

Asigurarea finanțării cheltuielilor de funcționare pentru consiliile județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor  municipiului București;

Urmărirea derulării cheltuielilor în  anul 2009 cu încadrarea în bugetul aprobat  și elaborarea propunerilor bugetare pentru anul 2010;

Asigurarea exercitării auditului și întocmirea raportului pe baza controlului efectuat în acest domeniu;

Întocmirea trimestrială și anuală a dării de seamă contabile pe baza de bilanț cu privire la cheltuielile realizate de Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice și de consiliile județene ale persoanelor vârstnice, precum  și de cele ale sectoarelor Municipiului București,  din sumele alocate de la bugetul de stat prin transfer de la bugetul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale ;

Asigurarea  colaborării permanente cu reprezentanții presei scrise și a celorlalte mijloace mass-media, pentru prezentarea diverselor aspecte din problematica persoanelor vârstnice și crearea în opinia publică a unui curent favorabil acestora;

Actualizarea periodică a site-ului Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice cu sintezele lucrărilor elaborate de Secretariatul Tehnic pentru a se cunoaște de către persoanele interesate principalele aspecte ale problematicii persoanelor vârstnice;

Acordarea de sprijin în organizarea asociativă a persoanelor vârstnice și pentru participarea lor la viața socială;

Solicitarea, de la Casa Națională  de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, a strategiei până în anul 2015 a sistemului public de pensii, inclusiv a măsurilor reformatorii pentru unele categorii de pensionari, precum și a acțiunilor de corelare a cuantumului pensiilor din România cu cele din țările Uniunii Europene;

Realizarea Programului Național pentru Persoanele Vârstnice pentru perioada 2009-2013 și transmiterea acestuia la Guvern în vederea aprobării prin lege.

10.2. STUDII ȘI ANALIZE

a) Elaborarea de către personalul de specialitate al Secretariatului Tehnic de lucrări cu următoarea tematică:

Calitatea vieții persoanelor vârstnice din România, în contextul integrării în Uniunea Europeană;

Evoluția trimestrială a principalilor indicatori ai sistemului asigurărilor sociale de stat și pentru agricultori;

Activitatea comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice, propuneri pentru implicarea mai intensă a acestora la nivelul județelor și a sectoarelor municipiului București în vederea soluționării favorabile a problemelor persoanelor vârstnice;

Eficiența acțiunilor poliției de proximitate adresate  persoanelor vârstnice;

Disfuncționalitățile în acordarea de servicii și prestații pentru persoanele vârstnice în cadrul sistemului de sănătate (medicamente în regim gratuit și compensat și servicii medicale);

Modele de îngrijire de lungă durată a persoanelor vârstnice aplicate în țările Uniunii Europene și în România;

Consecințele îmbătrânirii populației asupra nivelului de trai al persoanelor vârstnice;

Instituțiile rezidențiale de asistență pentru vârstnici și rolul acestora în sprijinirea persoanelor aflate în dificultate;

Cosul minim de consum lunar pentru persoanele vârstnice;

Coordonatele nivelului de trai al persoanelor vârstnice din România;

Implicarea societății civile ca factor activ de suport social pentru ameliorarea calității vieții persoanelor vârstnice;

Respectarea drepturilor persoanelor vârstnice din România în contextul apartenenței la Uniunea Europeană;

Contribuția mass-media la informarea instituțiilor responsabile în vederea soluționării problemelor persoanelor vârstnice;

Alte lucrări în colaborare cu instituțiile de cercetare de profil.

b) Reprezentanții ministerelor, membri ai Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice, în temeiul prevederilor art. 4 lit.d) din Legea nr.16/2000, vor contacta instituții specializate în domeniu si vor propune finantarea de lucrari de cercetare si analize pe teme referitoare la problematica specifica  persoanelor vârstnice.[ 53]*

10.3. ÎN DOMENIUL LEGISLATIV

Intervenție la Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice pentru modificarea plafonului de 1000 lei peste care se plătește de către pensionari contribuția lunară pentru sănătate;

Prezentarea de propuneri pentru modificarea și completarea Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și participarea cu specialiști la elaborarea Cărții Verzi a Sistemului Național de Pensii; [42]*

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru definitivarea proiectului de Lege privind protecția drepturilor persoanelor vârstnice în vederea transmiterii acestuia la Parlament; participarea la comisiile de specialitate ale Parlamentului cu puncte de vedere, astfel încât după promulgare această lege să asigure un cadru juridic eficient în acțiunile de îmbunătățire a  vieții și a relațiilor sociale pentru această categorie de populație;

Formularea de propuneri pentru inițierea de către Ministerului Muncii și Solidarității Sociale a unui proiect de act normativ care să instituie o alocație socială în vederea asigurării unui venit minim lunar pensionarilor și persoanelor vârstnice;

Inițierea de propuneri de politici, strategii și măsuri privind combaterea riscului de excluziune socială a persoanelor vârstnice și creșterea calității vieții acestora, prezentarea lor la inițiatorii de proiecte de acte normative în vederea promovării și materializării măsurilor propuse;

Participarea în grupuri de lucru pentru reconsiderarea legislației actuale și inițierea de noi acte normative privind protecția socială a persoanelor vârstnice în vederea unei abordări integrate a stării sociale, materiale și medicale a acestei categorii de populație;

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru indexarea periodică a pensiilor cu cel puțin indicele de creștere a prețurilor la principalele produse alimentare și servicii; pentru situațiile în care pe parcursul anului salariul mediu brut realizat depășește cu peste 5% salariul mediu prognozat pe o perioadă de 3 luni consecutive, acesta să se majoreze corespunzător, inclusiv valoarea punctului de pensie;

Intervenție la organismele abilitate pentru facilitarea accesului persoanelor vârstnice la ajutoare financiare acordate pentru situații punctuale (acoperirea cheltuielilor curente cu întreținerea, căldură, apă, gaze, energie electrică, amenajarea spațiului de locuit, izolarea termică a locuinței, mici reparații, ajutor în cazul schimbării domiciliului, achiziția de proteze) ;

Intervenție pentru acordarea de ajutoare bănești persoanelor cu pensii mici cu ocazia sărbătorilor de Paște și Crăciun, precum și beneficiarilor Legii nr.44/1994 cu modificările și completările ulterioare;.

Intervenție pentru reglementarea printr-un act normativ a valorii cosului minim de consum lunar pentru pensionarul singur și familia de pensionari;

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru acordarea în anul 2009 a contravalorii în bani a tichetelor de călătorie pe cale ferată, care nu au fost utilizate; extinderea prevederilor inițiativei legislative și la beneficiarii Legii nr 44/1994;

Intervenții pentru modificarea normelor metodologice privind acordarea unei pensii soțului supraviețuitor;

Solicitare la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale ca ajutorul material pentru cazurile de deces ale pensionarilor să se majoreze la minimul două salarii medii pe economie ;

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale ca nivelul ajutorului anual ce se acordă veteranilor de război de la bugetul de stat să fie de cel puțin de 100 lei ;

Intervenție la Guvern și Parlament ca prin promovarea unui nou act normativ, organizațiile de pensionari să beneficieze, în bani sau natură, de o parte a  patrimoniului fostei UGSR;

Intervenție la Ministerul Sănătății și la Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru modificarea reglementărilor privind gratuitatea și compensarea medicamentelor și a analizelor medicale pentru pensionari;

Intervenție la Ministerul Finanțelor Publice pentru  modificarea Codului Fiscal astfel încât taxele și impozitele locale să se stabilească pentru familiile de pensionari în raport de cuantumul pensiei individuale, precum și pentru respectarea scutirii de taxe și impozite locale a beneficiarilor Legii nr. 44/1994 ;

Revizuirea, completarea și îmbunătățirea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice precum și a regulamentului-cadru de organizare și funcționare a consiliilor județene ale persoanelor vârstnice și ale sectoarelor municipiului București;

Actualizarea Regulamentului Intern pentru angajații Secretariatului Tehnic;

Intervenție la Ministerul Finanțelor Publice pentru modificarea Codului Fiscal în sensul ca să se aplice impozitarea pensiilor numai pentru sumele ce depășesc valoarea a 5 puncte de pensie;

Intervenție la Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale pentru înființarea comisiei de pensii la nivelul caselor teritoriale de pensii pentru examinarea ca prima instanță a contestațiilor pensionarilor, măsură care va reduce numărul proceselor de la instanțele judecătorești;

Intervenție la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale ca prin propunerea bugetului de asigurări sociale pentru anul 2010 să se prevadă suma necesară pentru cel puțin 450 mii bilete de tratament și odihnă pentru pensionari;

Intervenție la Casa Națională de Asigurări de Sănătate în vederea instituirii unui pachet minimal de servicii pentru pensionari care să acopere nevoile reale ale acestora, precum și introducerea gratuităților la analizele prescrise acestora de către medicii specialiști și medicii de familie;

Solicitarea Ministerului Sănătății a organizării și susținerii financiare a sistemului național de îngrijiri medicale la domiciliul persoanelor vârstnice, precum și pentru organizarea rețelei naționale de geriatrie și gerontologie;

Solicitarea la Casa Națională de Asigurări de Sănătate să introducă programul social național pentru persoanele vârstnice a căror venituri se situează sub nivelul pensiei medii pe șară, astfel încât acestea să beneficieze de gratuitate totală la achiziționarea medicamentelor prescrise de medici; pentru ceilalți pensionari să se acorde lunar maximum  7 medicamente compensate din lista A și 3 din lista B;

Interventie la Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru organizarea sistemului național de  îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice dependente;

Intervenție la primării  în vederea reabilitării termice cu prioritate a locuințelor vârstnicilor prin susținerea financiară integrală a acestei acțiuni de la bugetele locale și respectiv din fondurile primite de la Uniunea Europeană;

Intervenție la Guvern pentru amendarea Legii nr.71/2008 în sensul că alegerea conducerii consiliilor teritoriale ale persoanelor vârstnice să se realizeze la 4 ani, iar indemnizațiile acestora să se acorde lunar în loc de trimestrial;

Intervenție la Guvern și Parlamentul României pentru ca promovarea și modificarea legilor care se referă la pensionari și persoanele vârstnice să nu se mai realizeze fără consultarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice.

10.4. ÎN DOMENIUL ORGANIZATORIC

Difuzarea Planului de acțiuni pentru anul 2009 la membrii Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice și urmărirea realizarii prevederilor acestuia;

Organizarea ședințelor de lucru lunare ale Comisiei Permanente și ale Plenului Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice;

Organizarea de ședințe de lucru cu membrii comisiilor de specialitate ale Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice;

Realizarea de intervenții la consiliile județene, la cel al Municipiului București și la prefecturi pentru repartizarea de sedii consiliilor persoanelor vârstnice;

Completarea cu personal de specialitate a secretariatului tehnic al Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice la nivelul numărului de posturi aprobat;

Completarea bazei materiale a Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat;

Încheierea de contracte în condițiile legii pentru prestări servicii în vederea bunei funcționări a Secretariatului Tehnic al Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice.

Redistribuirea sarcinilor în rândul salariaților Secretariatului Tehnic în vederea realizării lucrărilor ce le revin potrivit regulamentului de organizare și funcționare;

Asigurarea materialelor documentare prin abonamente la publicații de specialitate, precum și prin achiziționarea acestora de la unități de difuzare.

10.5. ACȚIUNI DE RELAȚIONARE

Pentru eficientizarea activităților Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice, precum și pentru realizarea unui feed-back pozitiv, se vor iniția relații de colaborare cu:

Instituția Prezidențială;

Parlamentul;

Guvernul;

Patriarhia Româna;

Avocatul Poporului;

Institutul Român pentru Drepturile Omului;

Institutul de Cercetare a Calității Vieții;

Ministerului Muncii și Solidarității Sociale;

Ministerul Sănătății;

Ministerul  Economiei

Ministerul Finanțelor Publice;

Ministerul  Administrației și Internelor;

Ministerul Apărării Naționale;

Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale;

Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

Alte organe centrale ale administrației publice;

Prefecturi;

Consilii Județene;

Primării;

Structurile asociative ale autorităților locale;

Uniunea Națională a Notarilor Publici;

Institutul Național de Statistică;

Autoritatea Naționalp pentru Persoane cu Handicap;

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminprii;

Mass-media (presă, televiziune, radio);

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială București;

Agenția Naționala pentru Protecția Familiei;

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților;

Comitetele consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice din județe și municipiul București;

Asociații, fundații și alți reprezentanți ai societății civile, care derulează programe pentru persoanele vârstnice;

Oficiul Protecției Consumatorului.

11. OBIECTIVE STRATEGICE ALE CONSILIULUI NAȚIONAL

AL PERSOANELOR VÂRSTNICE PÂNĂ ÎN ANUL 2010 [71]*

   Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice își propune intensificarea activităților în vederea asigurării unei mai bune protecții a persoanelor vârstnice care să răspundă nevoilor specifice ale acestei categorii de populație, pentru a putea beneficia de viață autonomă și demnă potrivit aspirațiilor personale.

Având în vedere ca persoanele vârstnice din România sunt membre ale unei societăți active, ale unui mediu comunitar responsabil și solidar, apt să dezvolte măsuri de protecție eficientă, Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice și-a stabilit următoarele obiective strategice :

Reorientarea politicilor sociale în vederea îmbunătățirii evidente a nivelului de trai al persoanelor vârstnice;

Susținerea promovării și aplicării de către Guvern a unei legi pentru instituirea unui sistem national, coerent și integrat de protecție socială a persoanelor vârstnice;

Inițierea de măsuri care să combată riscul de excluziune socială a persoanelor vârstnice rămase singure, fără familie;

Reglementarea printr-un act normativ a minimului de trai decent pentru populația vârstnică;

Susținerea asigurării unui venit minim (pensie, alocație) care să acopere cheltuielile stabilite în cosul minim de consum lunar al pensionarilor;

Revizuirea cadrului juridic actual privind pensiile de asigurări sociale de stat și îmbunătățirea acestuia;

Indexarea sistematică a cuantumului pensiilor cu cel puțin indicele real de creștere a prețului la principalele produse alimentare, medicamente și servicii;

Introducerea unei prestații și/sau unei prime de asigurare pentru persoanele vârstnice dependente;

Intervenții la organele administrației publice centrale abilitate și după caz la cele locale, pentru accesul persoanelor vârstnice la ajutoare financiare pentru: acoperirea cheltuielilor cu întreținerea, căldură, utilități, reparații, achiziții de obiecte de uz gospodăresc, procurarea de proteze și medicamente etc;

Îmbunătățirea sistemului național de îngrijire a sănătății vârstnicilor;

Reglementarea unui sistem național de servicii socio-medicale pentru persoanele vârstnice care nu se mai pot autogospodări și stabilirea standardelor de calitate pentru acestea;

Facilitarea accesului persoanelor vârstnice la serviciile sociale și de sănătate;

Dezvoltarea îngrijirilor socio-medicale la domiciliu ca alternativă a instituționalizării persoanelor vârstnice, precum și a îngrijirilor în propria familie prin acordarea de facilități;

Identificarea/construirea de locații noi, în cadrul cărora să se amenajeze cămine pentru persoane vârstnice; înființarea de instituții cu confort sporit pentru persoane vârstnice unde acestea sau reprezentanții lor legali să susțină integral costurile serviciilor aferente.

Reglementarea printr-un act juridic a protecției vârstnicilor împotriva costurilor îmbolnăvirii;

Stimularea prin diverse forme a participării persoanelor vârstnice la viața socială (centre de consiliere, dezvoltarea de programe, promovarea de locuri de muncă pentru vârstnici, intensificarea mișcării de voluntariat, implicarea în luarea deciziilor cu privire la acțiunile și măsurile ce le sunt destinate, campanii de informare etc);

Intensificarea parteneriatului cu sectorul neguvernamental în vederea îndeplinirii obiectivelor politicilor sociale pentru persoanele vârstnice;

Participarea cu reprezentanți în grupuri de lucru organizate la nivel central și local pentru elaborarea de politici și programe sociale destinate persoanelor vârstnice;

Reglementarea prevenirii oricăror forme de abuz și neglijare a persoanei vârstnice, intensificarea colaborării cu poliția de proximitate, crearea de servicii sociale specializate destinate victimelor abuzului;

Susținerea organizării unei structuri instituționale cu atribuții și responsabilități privind elaborarea și aplicarea politicilor și măsurilor privind protecția socială a persoanelor vârstnice cu posibilități de relaționare directă cu domeniile: sănătate, educație, cultură, justiție etc.

Reglementarea printr-o lege a protecției drepturilor persoanelor vărstnice.

Susținerea inițierii de către Guvern a unei strategii naționale referitoare la persoanele vârstnice care să reglementeze pentru aceasta categorie de populație soluționarea problemelor specifice din toate domeniile de activitate.

Stabilirea unui Program Național cu privire la ridicarea reală a nivelului de trai a vârstnicilor și aprobarea acestuia de către Parlament.

Soluționarea favorabilă a acestora, în interesul major al persoanelor vârstnice va fi monitorizată îndeaproape de Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, iar prin dialogul cu organele responsabile se va urmări îmbunătățirea sistematică a nivelului de trai a acestei categorii de populație.

12.CĂMINUL DE BĂTRÂNI – ULTIMA …. "CASĂ"

Peste 125.000 de pensionari au nevoie de asistență socială, însă numărul celor care beneficiază efectiv este de aproape 30.000 de pensionari. [33]*

Cele mai multe persoane în vârstă nu cunosc faptul că pot primi gratuit îngrijiri și asistență socială la domiciliu sau în centre speciale. Zeci de direcții de asistență socială din primării și sute de organizații neguvernamentale pot oferi sprijin – de la o masă caldă până la cumpărături zilnice și menaj complet – persoanelor în etate. O campanie de informare la nivel național nu a fost însă făcută la noi în .

121. EXISTENȚA PERSOANELOR VÎRSTNICE,

COMPROMISĂ DE BOALĂ ȘI SĂRĂCIE ….

La momentul actual, în județul Buzău de exemplu, [33]* există 620 de persoane cu vârste cuprinse între 55 și 85 de ani cu handicap fizic. Alte 398 de persoane încadrate în aceeași grupă de vârstă suferă de un handicap somatic, 102 persoane au probleme auditive identificate ca fiind severe, în timp ce 2287 persoame suferă de boli oculare.

Perioada de vârstă cuprinsă între 55 și 85 de ani ridică mari probleme în ceea ce privește sănătatea psihică, astfel că 903 de vîrstnici suferă de handicapuri mintale sau afecțiuni neuropsihice.

12.1.1. Singurătatea își spune cuvântul

Interesele și nevoile specifice acestui important segment de populație au fost abordate, până în prezent, de cele mai multe ori, cu referire la sistemul de securitate socială, cu accent principal asupra sistemului de pensii. O serie de aspecte esențiale trebuie luate în considerare: vârsta a treia este acompaniată de singurătate, izolare, precum și de riscul crescut de prezență a  bolilor invalidante, generatoare de dizabilități, implicit de dependență. Fără o asistență medicală și socială de lungă durată, existența însăși a persoanelor vârstnice poate fi compromisă.

12.1.2. Veniturile scăzute agravează situația

Impactul asupra familiei, indus de existența unei persoane adulte, care și-a pierdut autonomia și depinde de ajutorul altei persoane pentru a-și desfășura actele de bază ale vieții zilnice, este deosebit de puternic și conduce, de multe ori, la dezorganizarea modului obișnuit de viață a familiei.

Veniturile scăzute reprezentate de pensii, creșterea progresivă a costurilor de întreținere a locuinței, a alimentelor și medicamentelor, existența sărăciei care afectează veniturile totale ale unei familii determinând sistarea ajutorului tradițional acordat vârstnicului, dar și abuzuri grave finalizate, în general, cu pierderea locuinței de către bătrân, schimbările înregistrate în structura familiei, a stilului de viață, transferul populației tinere din zonele rurale către zonele urbane, limitarea suportului familial și scăderea numărului de îngrijitori tradiționali, determină nevoia, în continuă creștere de altfel, de a solicita servicii de îngrijire, din ce în ce mai costisitoare, mai ales dacă este vorba de asistența acordată în regim instituționalizat.
Aceste persoane pot beneficia și de servicii de asistență socială de tip rezidențial. Astfel, din cadrul Direcției de Asistență Socială a Municipiului Buzău fac parte Complexul de îngrijire pentru persoane vîrstnice cu un număr total de locuri de 26, care sunt ocupate în totalitate la momentul actual, Căminul de bătrâni Câmpeni ce aparține Fundației Sf. Sava cu un număr total de locuri de 12 și are 12 persoane vârstnice internate în acest moment, Căminul de bătrâni Aldeni ce aparține Fundației Al. I. Cuza cu un număr total de locuri de 40, avînd 35 persoane vârstnice internate.

Tipurile de servicii acordate în cadrul centrelor de asistență socială sunt: găzduire, îngrijire, recuperare și asistență medicală, reintegrare, consiliere și suport, socializare și petrecerea timpului liber.

De asemenea, sunt dezvoltate și serviciile de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice:

Complexul de îngrijire pentru persoane vârstnice Marghiloman acordă îngrijire la domiciliu pentru un număr de 80 de persoane,

Fundația "Crucea Alb – Galbena", care este un O.N.G. și este finanțată de Guvernul provinciei Flandra de Est (Belgia) și acordă îngrijiri medicale gratuite la domiciliu. Beneficiarii sunt persoane cu nevoi medicale și nevoi medico-sociale, indiferent de vârstă. Serviciile sunt oferite de o echipă formată din 5 asistente medicale, iar în anul 2005 au asigurat servicii pentru un număr total de 384 persoane.

Întrucât persoanele vârstnice reprezintă o problemă locală deosebită, este important ca autoritățile locale să le acorde mai multă atenție și să inițieze proiecte care să le vină în sprijin.

12.1.3. Situația locurilor disponibile în azilele pentru bătrâni

Cu teama de singurătate și de moarte, abandonați prin spitale de rudele apropiate, uitați sau batjocoriți de propriii copii, sute de vârstnici râvnesc la un loc într-un azil ca la ultima speranță a vieții. Cei înscriși pe liste așteaptă însă ani buni, întrucât în căminele de bătrâni doar moartea mai eliberează un pat. Mulți ajung să moară la coadă pentru a scăpa de singurătate, dar și mai mulți sunt cei care nici nu mai îndrăznesc să spere.

Potrivit statisticilor [32]*, în Iași trăiesc peste 50.000 de pensionari, iar aproximativ 10% dintre ei sunt loviți de singurătate și sărăcie și ar avea nevoie de un stabiliment social. În prezent, peste 600 de vârstnici sunt inregistrați pe listele de așteptare ale azilurilor, iar numărul lor este în creștere. Din păcate, nu e în creștere și numărul acestor așezăminte, publice sau private, care ar putea rezolva una dintre problemele sociale cele mai dramatice: vârstnicii singuri și fără nici un ajutor.

În Iași, spre exemplu, potrivit statisticilor, trăiesc peste 50.000 de persoane cu vârsta peste 65 de ani. "Peste 4.000 de vârstnici au nevoie de sprijin pentru a-și satisface nevoile vieții cotidiene, iar 1.500, deși pot fi considerați încă în putere, au pensii mai mici de 2 milioane lei vechi lunar și trăiesc în sărăcie", spune dr. Mihaela Ceuca, director la Fundația "Păpădia" Iași care acordă îngrijiri la domiciliu pentru 76 de persoane vârstnice. Pentru acești oameni, alternativa unui trai într-un azil este foarte puțin probabilă.

În Iași functionează două cămine de pensionari susținute de Primărie și un cămin de bătrâni în Bucium îngrijit de o mână de măicuțe catolice, calificate în îngrijirea persoanelor de vârsta a treia. În total, doar 400 de locuri. Și aceasta în situația în care numai la Căminul de Bătrâni "Sf. Iosif" din Bucium, lista de așteptare cuprinde peste 400 de persoane. "Noi am avut cereri chiar de când s-a început construcția căminului, din 1999. Oamenii au auzit de proiect și imediat au început să depună cereri. Nu avem decât 36 de locuri, dar cererea este uriașă. Din 2000 până în prezent, lista de așteptare cuprinde peste 400 de solicitări", spune Maria Lupu, asistentul social al căminului din Bucium, unde intrarea se face doar pe baza unei cereri scrise și a unei anchete sociale, fără plata nici unei taxe.

12.2. ASOCIAȚIA UMANITARĂ PENTRU AJUTORAREA

BĂTRÂNILOR, „EQUILIBRE” [36]*

La cei 63 de ani, Violeta Cristescu a „reușit să adune" o insuficiență renală severă prin pierderea unui rinichi, o angioplastie arterială în urma unui infarct și o operație de hernie de disc, probleme dublate de hipertensiune arterială. Fostă asistentă medicală, doamna Cristescu locuiește în continuare cu soțul de care a divorțat.

Apartamentul confort II de la periferia sectorului 6 este tot ce au putut agonisi după o viață de muncă. Din pensia de 420 RON Violeta Cristescu cheltuiește nu mai puțin de 260 RON, lunar, pe medicamentele care au ajuns pentru ea o sursă de viață la fel de importantă ca hrana.

Într-una din rarele ieșiri, a găsit, la parterul unui bloc apropiat, un afiș prin care toți pensionarii care considerau că au nevoie de consiliere psihologică erau invitați să intre pe acea . Ca și alte zeci de pensionari care au intrat, fosta asistentă medicală a găsit, la acea asociație umanitară, mult mai mult decât simpla remontare a moralului…

Menaj, cumpărături, o masă caldă

Una dintre asociațiile umanitare pentru ajutorarea bătrânilor, „Equilibre", a „adoptat-o" pe Violeta Cristescu, ca și pe alte câteva sute de bătrâni. „Timp de câteva ore zilnic, Didina, angajata noastră, îi face menajul doamnei Cristescu. Mesele calde le procurăm, cu ajutorul primăriei, de la o cantină muncitorească din cartierul Militari", explică președintele asociației umanitare, Rodica Căciulă.

Alți 45 de pensionari bucureșteni beneficiază de același „tratament", la domiciliu.

Asociația mai are filiale cu aceeași activitate în Orșova și Drobeta Turnu-Severin, județul Mehedinți.

12.3. CAUZE POSIBILE ALE INTERNĂRII ÎN CĂMIN

Alte peste 200 de cereri stau în așteptare și la celelalte două așezăminte ale Primăriei din . [32]* Mulți dintre pensionarii care au depus solicitări nu au mai apucat să ajungă într-un astfel de așezământ.

"Eu am așteptat trei ani să intru la azil. Dar am auzit că alții au murit înainte să ajungă aici. Ziua în care am fost anunțat că s-a eliberat un loc a fost pentru mine ca o salvare, că simțeam că nu o mai duc mult", spune Stefan F., de 72 de ani, care nu a vrut să-și spună numele întreg deoarece "are copii bine situați, și nu vrea să se simtă rușinați că el este acum la azil". De când i-a murit soția, nu s-a mai înțeles prea bine cu ei, mai ales după ce a trecut apartamentul pe numele lor.

"Am stat o vreme cu ei, la un loc, apoi au început neânțelegeri de la cele mai mărunte lucruri: că fac firimituri la masă, că uit lumina aprinsă , ce mai, chichițe de om bătrân. Într-o zi, am hotărât să merg la azil. A fost scandal mare, că îi fac de rușine, dar nu mai puteam să stăm împreună și nu aveam unde să mă duc. Acum mi-e bine și mie, și lor, sper", îmi povestește zâmbind, dar stinjenit.

Povestea lui seamănă izbitor dee mult cu alte povești de viață ale celor care sunt acum pe listele de așteptare și care “doresc” să ajungă în cadrul unui cămin din cauze, ce uneori pot părea chiar hilare, cum ar fi uitatul luminii aprinse, sau scăparea de firimituri pe parchetul copiilor, dar care pentru ei, ajunși la o anumită vârstă, constituie puir și simplu traume de nesuportat.

60% din pensie e donată la azil

Din pensie, nea Șefan, așa cum îi spune toată lumea, dă în fiecare lună 60 % din valoarea pensiei sale, taxă la cămin. La fel, aproape toți cei 368 de pensionari din cele două cămine ale Primăriei cotizează din pensiile lor.

"Mulți dintre asistații noștri au pensii de peste 3,5 milioane lei vechi și contribuie lunar la bugetul căminului cu 2,9 milioane de lei vechi. Celor care au mai puțin li se reține tot 60 %. Oricum, cheltuielile cu un vârstnic se ridică la 4,6 milioane lei vechi, astfel că restul de sumă este suportat de bugetul Primăriei. Avem însă 36 de persoane vârstnice care nu au nici un venit și pe care îi susține Primăria in totalitate", spune Valeria Ivan, directoarea stabilimentului din Copou.

Aici sunt găzduiți 218 pensionari, iar pe lista de așteptare sunt înregistrate peste 100 de persoane. "Se impune cu strictețe înființarea altor cămine de pensionari. Cererile sunt foarte mari, speranța de viață a crescut, și nu se mai poate face față solicitărilor", a adăugat Valeria Ivan.

Nevoia de astfel de așezăminte și servicii sociale dedicate vârstnicilor se face simțită și în alte zone de activitate, cum sunt spitalele.

"În județul Iași, serviciile sociale pentru această categorie de persoane sunt aproape nesemnificative în comparație cu nevoile existente. S-a ajuns la situații în care majoritatea spitalelor devin aziluri pentru bătrini. Foarte multe astfel de persoane, unele păcălite de rude, care le-au luat casele, sunt abandonate în spitale. În cele mai multe cazuri, nu știm ce să facem cu acești vârstnici, neexistând un serviciu social care să îi preia după ce le sunt rezolvate problemele medicale", spune dr. Vicuța Todosiciuc, purtător de cuvânt la Direcția de Sănătate Publică (DSP) .

12.4. ÎNCĂ UN PAȘTE PETRECUT ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI [37]

Forfota de pe Bulevardul 21 Decembrie 1989 se izbește subit de liniștea din curtea Centrului de Îngrijire și Asistență. Străjuind interiorul dinspre bulevard, un gard robust, cu gratii, își proclamă mut apartenența la alt ev arhitectural. Intrarea se face „pe după colț", după cum indică săgeata de tablă fixată deasupra porții închise.

Din spatele ei, proptindu-se de unul dintre stâlpii de susținere, având mâinile la spate ca un școlar cuminte, privește un bătrânel. Cu fața ofilită de timp, ochii ageri și pleoapele obosite, se uită atent la un grup de prichindei cu genți strident colorate care se întorc de la grădiniță….

Radioul din Salonul 2

Porțile „de după colț" sunt larg deschise, degajând perspectiva către o curte îngrijită. Clădirile par noi. Fardate acum câțiva ani, zidurile lor nu trădează cei aproape 140 de ani pe care i-au împlinit. Câteva femei, a căror vestimentație complet albă indică faptul că fac parte din personalul centrului, se îndreaptă către sala de mese. Sunt singurele siluete care se mișcă în întreaga curte.

Singuri pe câte o băncuță, stau trei locatari ai centrului, nemișcați, ca în pozele sepia pe care le țin cu atâta drag la capul patului alături de icoane. Vii le par a fi doar ochii, atenți la fiecare străin care trece pragul centrului, săpând prin memoria prăfuită după chipurile lor. Nici măcar dezamăgirea că nu pe ei îi caută acești străini nu le trezește vreun gest.

Interiorul e, însă, mai animat. Din spatele ușii de la Salonul 2, răzbat zgomotele produse de un aparat de radio. O bătrânică mignonă, șezând pe pat fără să atingă podeaua cu picioarele, fredonează vesel versurile unei piese de muzică populară date destul de tare.

„Vă rog dați muzica mai încet", se aude o voce prea tânară ca să aparțină uneia dintre paciente. E vocea Adrianei Boloș, psiholoaga centrului, o tânără subțirică, de 26 de ani, care lucrează de aproape 7 luni cu bătrânii.

Aparatul de radio este dat în cele din urmă mai încet, proprietara începând să vocifereze mofturoasă, la fel ca un copil pedepsit, comparând salonul în care locuiește cu Infernul lui Dante.

Zâmbind de parcă ar fi vrut să spună „Lasă, bunico, că n-o fi dracul chiar așa de negru…", Adriana încearcă să o îmbuneze, după care părăsește salonul. Iese pe terasă și, luând loc pe banca de lângă scrumiera cu picior, își aprinde o țigară.

„Nu mă ajutați și pe mine, că merge, dar la mine nu merge", grăiește o bătrinică, cu țigara tremurându-i între buze, în timp ce apasă de zor butonul unei brichete verzi de 30 de bani.

Imaginea este atât de dureroasă încât nu mai încape nici un fel de comentariu….

„Artista salonului"

În încăperea de lângă, Salonul 3, atmosfera e mult mai destinsă. Locatarele de aici vorbesc despre Sărbătorile de Paște și despre slujba ce va avea loc, lăudându-se una alteia cu cântecele pe care vor urma să le interpreteze. Într-o plasă transparentă, undeva lângă un pat, se disting dulciuri și un Iepuraș de Paște de ciocolată. Sunt 30 de minute trecute după ora 12.

Peste o jumătate de oră, se va servi masa. Bărbații vor mânca primii.

„Ei au întotdeauna intâietate", le spune celorlalte, pe un ton sfătos, Floare Bârsan. Are 87 de ani, dar se laudă că nimeni nu-i dă mai mult de 60, căt are și fiică-sa. „Bărbatu-meu a fost un om bun. Mi-e dor de el cum imi era acum 20 de ani când l-am pierdut. Nu m-a lăsat să lucrez, am fost casnică toatâ viața și am trăit mult timp la munte, de-aia sunt așa de sănătoasă acuma. Locuiam undeva lângă Borsec înainte să venim la Cluj. Am două fete, cinci nepoți și patru strănepoți", spune ea, depanând amintiri și rasfoind albumul cu poze.

Și-a crescut nepoții, după care, „ca să nu devină o povară", a venit singură la centru. E de „zece Paști" aici și îi place pentru că e frumos și se simte ca printre surori în cameră. Mai mult, vecina ei de pat, doamna Sukosd Juliana, tot de prin Harghita vine. Și ea e tot de 10 ani în centru și se laudă că acum 7 ani au venit ziariștii și au vorbit cu ea. Pe o hârtie îngălbenită de timp se disting rândurile unui fragment de articol dintr-un ziar. Și-a încercuit cu pixul numele și locul unde scrie că e „artista salonului". A și făcut copii xerox ca să le împartă pe la restul locatarilor, sau celor ce doresc pur și simplu să “știe” de existența ei. Cu o oarecare fală, zice că era doar de 3 ani în centru pe vremea aia.

În capătul încăperii, chiar la patul de la geam, doamna Paraschiva Blidereanu se privește într-o poză „de pe vremuri". Încadrată într-o ramă pe care chiar ea a făcut-o, se distinge imaginea alb-negru a unei fete aflate la vârsta la care timpul îi colora chipul.

Oglinda fotografiilor

Rame precum cea pe care „și-a făcut-o singură" doamna Paraschiva au mai toate colegele la pozele așezate pe noptieră sau la capul patului. Departe de grijile pe care le au „ceilalți", cei de afară, astea sunt grijile lor: să dibăcească toată ziulica diverse lucrușoare ornamentale care să dea un parfum de „acasă" saloanelor de sașe paturi. În timp de încropesc din spatule de lemn rame de fotografii, femeile povestesc cu nesaț despre tinerețile lor și despre cei pierduți. Amintirile sunt tot ce le-a mai rămas.

Clopoțelul de la sparge copilăros șirul amintirilor.

„Bărbații au terminat! Haideți, că ne-a prinde slujba de Înviere aici dacă nu ne grăbim", anunță doamna Floare. Ia dintre pozele cu ramă o oglindă și se privește galeș, aranjându-și puțin părul. Se ridică încet, părăsind încăperea împreună cu toate cele cinci colege de cameră.

Șontic-șontic, toată lumea dispare la masă, mai puțin bătrânica cu bricheta verde. Rămâne nemișcată, privind atent către un tânar care tocmai trece poarta centrului. Își face putere și-i tremură o rugăminte: „Nu-l chemi pe Iulian, pe nepotul meu Iulian?". „Îmi pare rău, nu îl cunosc", vine, din mers, răspunsul. „Nici pe Simona? Te rog, nu o știi nici pe nepoata mea Simona?".

A mai trecut un Paște…. vor mai trece poate altele peste aceste suflete triste care nu au avut de ales decât acest “FINAL” pentru viața lor.

12.5. CÂND ACASĂ ÎNSEAMNĂ NICĂIERI

Sunt multe situațiile în urma cărora oamenii ajung să trăiască în sărăcie. Dar să nu ai un acoperiș deasupra capului la brătrânețe, când boala și neputința te copleșesc, după ce o viață ai trudit din greu și nu ți-a lipsit nimic, e un adevărat blestem.

Fundația Ringer este alături de ei

Un pâlc de verdeață, înconjurat de blocuri cenușii și asfalt, la margine de București. O clădire viu colorată, bine îngrijită, se întrezărește printre ramurile abia înmugurite. Îți dă de bănuit că ar fi o instituție, însă nimic nu te-ar duce cu gândul la suferința pe care o ascunde. Este vorba despre central medico-social “Sfântul Luca”.

Îi treci pragul și ai parte de cea mai puternică lecție de viață. De fapt, s-ar putea scrie un manual întreg. Îți picură în urechi susururl lacrimilor ce le alunecă în suflet. Parfumul amintirilor de odinioară te învăluie, deși doar ei au trăit acele vremuri, și simți cum resemnarea își face loc cu greu printre regretele târzii, săpătoare de riduri adânci pe chipuri aparent nevinovate.

80 de suflete își cântă doina de jale în cor. Câteva cadre medicale le ascultă în fiecare zi. Căci ele le sunt familia de azi, iar patul de spital și noptiera le sunt acum casă. Dar până când?

Pentru a le alina cât de cât clipele petrecute în spital, Fundația Ringer a venit în ajutorul bătrânilor de la centru cu câteva daruri. Recent au fost înlocuite jumătate din paturile vechi, cu tot cu accesoriile necesare și li s-au oferit tuturor celor internați halate de baie noi, ziare și reviste. Cei care s-au putut deplasa au fost invitați la restaurant, la o masă festivă, un lucru care acum se petrece atât de rar, sau poate chiar deloc, în viața bătrânilor suferinzi.

Bătrânețe, haine grele

La central medico-social “Sfântul Luca” înveți să privești viața cu alți ochi. Pățaniile oamenilor de aici te pun serios pe gânduri. Au ajuns la vârsta a treia, secătuiți de vlagă, copleșiți de boală, pe drumuri. Și mai trist este că majoritatea au fost alungați din cauza neputinței chiar de către cei dragi, păcăliți de copii pe care i-au crescut și pentru care s-au chinuit. Acum, unii sunt imobilizați la pat, în timp ce alții preferă să-și țină ochii mai mult închiși, parcă pentru a se izola plini de lehamite de tot ce-i înconjoară.

Peste alții a pus stăpânire întunericul demenței Alzheimer. Nimic nu-i doare mai mult ca singurătatea. Iar când cineva le trece pragul, li se poate citi fericirea pe chip, deși se simt cam stingheri că nu-și pot omenii oaspeții așa cum ar fi făcut altădată, în propria lor casă.

Din nefericire nici aici nu pot să stea prea mult. Așa e legea. În ciuda bunăvoinței directorului instituției, statul nu este dispus să cheltuiască mai mult de câteva luni cu pacienții unor astfel de centre. Prin urmare, odată repuși pe picioare, trebuie să revină pe străzi. Iar un loc într-un azil de bătrâni este pentru cei mai mulți dintre ei un lux …. sau un vis de neatins….

Viața rezervă surprize dureroase

Doamna Clemansa are 72 de ani, e o doamnă cochetă și se vede că a fost cineva la viața ei. Păcălită de propriul fiu, stabilit peste mări și țări, și-a vândut casa și a ajuns a numănui. Fiul risipitor, ca orice mamă, și l-a iertat, dar ochii albaștrii ca cerul nu mit când se umplu de lacrimi. Suferă în tăcere și singurătate.

La cei 81 de ani, doamna Anica și-a încredințat bătrânețea, cu tot cu apartament, unui nepot, dar simpla prezență a doamnei îi încurca pe cei ce sunt în acte familia ei, așa că a fost adusă la cămin și dată uitării. Acum cu greu mai deschide ochii și singurele personae cu care mai schimbă o vorbă sunt colegele de suferință de la cămin, asistenta social și surorile medicale.

Imposibilitatea de a achita restanțele la întreținere a aruncat-o pe doamna Niculina în stradă la 76 de ani. Evacuarea a fost făcută în plină iarnă, fără pic de milă.

Ioana are doar vreo 37 de ani. Nu se știu prea multe despre ea. Doar câteva frânturi de amintiri fugare. Are epilepsie iar crizele comițiale sunt dese. Își omoară timpul tricotând. Și ce minunății îi ies din mâini!

Acestea sunt doar câteva din poveștilșe de viață de la “Sfântul Luca”.

Mihaela Oprea, asistenta socială a centrului, le știe bine pe toate.

Deși este mezina personalului, la cei 24 de ani ai săi, alături de celelalte surori medicale, Mihaelei îi face plăcere să aibă grijă zilnic, de atâțea bunici adoptivi. Chiar dacă asta nu presupune doar a sta de vorbă, ci a-i spăla, a-i hrăni, a-i mișca pe cei imobilizați…..

CONCLUZII

Concluzia acestei lucrări (care are valoare de ipoteză pentru o cercetare viitoare) este aceea că vârstnicul se bucură de un prestigiu scăzut și că există o segregare în funcție de vărstă în societatea noastră.

Încercând să oferim căteva explicații, am putea spune că acest fenomen are cauze multiple și se referă la aspecte distincte ale vieții sociale.

primă cauză, cu caracter general, se referă la faptul că trăim într-o societate în care – cel puțin în perioada actuală – sunt apreciate valorile materiale, iar primul efect pe care îl aduce cu sine pensionarea este scăderea venitului, ceea ce atrage un cortegiu de probleme pentru cel aflat în această situație.

O a doua cauză este dată de faptul că tinerii își asigură prin educație posibilitatea de a obține locuri de muncă mai bune, astfel încât urcă mult mai ușor în ierarhia socială decât vârstnicii. Părinții încetează să mai fie cei care știu totul, cei care înmagazinează cunoașterea, pentru că educația lor se rezumă în medie la 10-12 ani de școală, în timp ce tinerii, din necesitatea de a se adapta cerințelor sociale, sunt din ce în ce mai bine pregătiți profesional, astfel încât iau treptat locul părinților. Se produce, astfel, și o segregare intelectuală a generațiilor, ceea ce nu se întâmplă în societățile premoderne, când cunoașterea putea fi dobândită preponderent prin experiență.

Consecințele acestui fenomen (de scădere a prestigiului vârstnicilor) și gravitatea lui se reflectă în faptul că această categorie de vârstă trece prin experiența disiminării în tot mai multe contexte sociale. Inserția sau reinserția socială a acestora întâmpină dificultăți, dat fiind faptul că oportunitățile de locuri de muncă sunt slabe pentru această categorie de vârstă Serviciile de asistență sociale oferite bătrânilor sunt precare, problemele acestora fiind practic ignorate.

Așezământele de tipul azilelor de bătrâni se plasează în regiunea din spate, de culise a socialului – ca să folosim terminologia consacrată de E. Goffnan ) –, un spațiu social care trebuie ascuns (ceea ce așează asupra lui pecetea stigmatului), care trebuie cosmetizat, pentru că realitatea lui este incomodă pentru cei mai mulți.

Situația celui care optează pentru această ultimă soluție – căminul – este extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care bătrânul se confruntă înainte de a intra în cămin:

decesul partenerului,

plecarea copiilor din casa părintească,

părăsirea locuinței,

pierderea ocupației prin pensionare și, odată cu toate acestea,

pierderea parțială a sentimentului propriei identități.

Intrarea în azil aduce cu sine alte dificultăți, existența bătrânului transformându-se astfel într-un lung șir de insatisfacții și dificultăți.

Viitorul acestor bătrâni este pentru prima dată în viața lor absolut sigur, fără riscuri și fără posibilități de eșec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei știu că aceasta este singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Și totuși încearcă să o amâne cât mai mult, pentru că viața merită trăită chiar și numai ca spectacol: spectacolul lumii și al propriului trecut.

De sentimentul insecurității – provocat de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea amintirilor plăcute ale vieții. Identitatea lor este pulverizată într-un șir lung de clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară și să le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieții lor trecute, capătă rezonanțe dureroase, prețioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o motivație, de multe ori singura.

A face sociologia unui astfel de spațiu cum este azilul înseamnă a restitui conduitelor celor de aici sensul spontan pe care interpretarea grupului social – și în ultimă instanță chiar bunul simț – tinde să-1 nege. Ne-am putea întreba, în perspectiva acestei idei, care sunt modalitățile prin care bătrânul face față acestor schimbări din viața lui, cum reacționează la prezența angoasantă a morții, sau ce anume îl mai menține în viață în condițiile în care existența lui pare că își pierde, într-un timp relativ scurt, sensul și motivația. Singura legătură a lor cu viața se plasează în majoritatea cazurilor în registrul afectiv.

Iubirea – și implicit puterea de a iubi – este unicul bun prețios care le rănâne intact după toate deposedările suferite, fie că este iubire de Dumnezeu, fie că este iubirea celui de lângă ei. Deși iubirea reprezintă o dimensiune importantă în viața fiecărui vârstnic de aici, este totuși greu să găsim o motivație comună care animă viața celor din cămin. Unii din ei au puterea de a găsi noi motivații, de a se dedica unor activități pe care și-au dorit dintotdeauna să le realizeze, și pentru care consideră că în sfârșit au timp și putere să se apuce.

Celor care nu mai au puterea de a face acest lucru le rămâne teama de moarte, singura care îi mai menține în viață, sau atunci când consideră că moartea este singura alinare posibi1ă pentru ei, sinuciderea. De fapt, așa cum remarca unul dintre subiecții noștri, cei mai mulți dintre bătrânii din cămin nu își percep existența ”ca o agățare de ceva”, lucru sau ființă, ci pur și simplu o existență.

Efortul de a găsi motivații ne este propriu nouă, celor tineri, convinși fiind de faptul că viața trebuie să se subînscrie unui scop care să-i confere sens și semnificație.

Ei, bătrânii, au încetat, cei mai mulți, să mai caute sensul vieții lor. Trăiesc pur și simplu, unii cu convingerea că menirea noastră nu este aceea de a ne întreba pentru ce trăim, alții cu speranța că poate într-o zi, lucrurile se vor schimba pentru ei, pentru că așa cum spunea unul dintre ei:

din când în când Dumnezeu se mai amestecă și în treburile lumești.

AZI ÎN ROMÂNIA EUROPEANĂ … “OCROTIRE, sau UMILIRE….?”

“OARE VA AJUNGE ȘI PÂNĂ LA MINE ….. ?”

BIBLIOGRAFIE

A. CĂRȚI

Alexescu Ion: „Managementul resurselor umane muncă și protecție socială"; Editura Almarom, 1998.

Amyot J-J. "Travailler oupres des personnes agees", Paris, 1998, 2-ed.

Apud Bhdescu, I., Dungaciu, D., și Baltasiu, R., "Istoria sociologiei – teorii contemporane", București, Editura Eminescu, 1996.

Balaci M. "Gerontological implications concerning the increased number and prevalence of senescent and presenescent persons in România", Abstract, World Congress of Gerontology, The XVth Congress of the Int. Assoc. of Gerontology, Budapest (Hyngary), July 4 – 9, 1993.

Becker, H., S., "The Outsiders: Sludies in the Sociology of Deviance", New York, Free Press, 1963, apud James Vander Zanden, "The Social Experience", New York, Random House, 1989.

Berg R.L., Cassels J.S. (Eds.) "The second fifty years: Promoting health and preventing disability". Institute of Medicine, Division of Health Promotion and Disease Prevention, Washington DC: National Academy Press, 1992.

Durkhein Emile (1858 – 1917) "Despre diviziunea muncii sociale", publicată în anul 1893.

Flynn M. "L’evolution demographique des personnes agees et ses consequences”. ”Politique sociale europeene”, Luxembourg, 1998.

John Kenneth Galbraith „His Life, His Politics, His Economics”

Ghețău V. "De la prognoză la politica demografică", în «Studii de economie teoretică și aplicată», supliment nr. 6 al revistei «Economistul», nr. 523/2 noiembrie, 1994.

Ghidirim G.P. "Calitatea mediului și sănătatea populației". Conferința „Impactul mediului – sănătate”, Chișinău, 1994.

Goffnan, E., "Asiles. Etudes sur la condition sociale des malades mentaux et autres reclus", Paris, Les editions de minuit, 1968.

Goffnan, E., "Stigma: Notes on Management of Spoiled Identity", London, Penguin Books, 1963.

La Rochefoucauld Francois Alexandre Frédéric „Voyage dans les États-Unis d’Amérique, fait en 1795, 1796 et 1797” (8º, Paris, 1799); traducere în limba engleză, în două volume: „Travels through the United States of North America, the country of the Iroquois”, and „Upper Canada, in the years 1795, 1796, and 1797; with an authentic account of Lower Canada”.

Lerner, R., M., și Hultsch, D., F., "Human development – A life-span perspective", New York, McGraw-Hill, 1983.

Marshall Thomas Humphrez “Citizenship and social class and other essays”. Cambridge: CUP. 1950.

Mărginean Ioan (coordonator), "Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România – țări în tranziție – țările UE", CASPIS, București, 2002.

Merton, R., K., "Social Theory and Social Structwe", apud Schaefer R. T. și Lamm R. P., "Sociology. A Brief Introduction", New York, McGraw – Hill, l994.

Mereuță I. "Sistemele sănătății în Țările Uniunii Europene", Chișinău, 1996.

Mereuță I. și alții. "Spre mileniul III. Dezvoltarea umană durabilă și problemele medico-sociale în R. Moldova", Chișinău, 1999.

Neculau Adrian, Gilles Ferreol: „Aspecte psihosociale ale sărăciei", Editura Polirom, 1999.

Palmore E. Gerontologist, Nov., 4, 1997. "International Congress at Gerontology, Budapest, Hungary", 5-10 May, 1998.

Preti L. "Imigrația în Europa" (trad. din lb. italiană, de George Lăzărescu), Editura Tehnică, București, 1993.

Puwak H. "Încetinirea ireversibilității". Eseu cercetare despre vârsta a III-a, Editura Expert, București, 1995.

Siegel J.S. "On the demography of aging, demography", 4 (17), 2000.

Telșuc Cornelia: „Sărăcia și sistemul de protecție socială", Editura Polirom 2001

Tabah L. "L’evolution demographique mondiale et ses consequences pour l’Europe", cap. «Structures par вge: vieillissement general en perspective», Etudes demographiques, 20, Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1999.

Voltaire “Traité sur la tolérance”, publicat în anul 1763

Zamfir Cătălin (coordonator), "Politici sociale în România", Editura Expert, București, 1999.

Zamfir Elena (coordonator), "Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară", Editura Expert, București, 2000.

Zamfir, E., și Zsmfir, C., (coord.), "Politici sociale. România în context european" București, Editura Alternative, 1995.

B. ZIARE ȘI REVISTE

"Ziarul de Iași" -articol preluat din cotidian, autor: Carmen Maftei, data publicării: 25/05/2006

Ziarul "Șansa Buzoiană – un ziar pentru oameni cu capul pe uemri" , articol preluat din cotidian, autor: Corina Răchițeanu, nr. 2390

Ziarul "Adevărul", articol preluat din cotidian, autor: Sorin Iordache, data publicării: 08.12.2007  

Revistă de management medical și farmaceutic "Pharma business" – 2006 – 2007

Revista : "Calitatea vieții", XIV, nr. 1, 2003.

Revista: “Libertatea pentru femei” , numărul 15 (134), luni, 14 aprilie 2008

C. DOCUMENTE

* – Materiale preluate din rețeaua de Internet.

Anuarul Demografic ONU .

"Carta Socială Europeană, care vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, cât și dreptul de a beneficia de servicii sociale" – semnată de România la 15 mai 1997 și ratificată prin Legea nr. 74/1999.

“Carta albă a asistenței sociale” – elaborată cu sprijinul Băncii Mondiale în 1993.

“Carta ONU”.

Cartea Verde a Sistemului Național de Pensii.

“Constituția României” din anul 1991.

“Contractul Cadru” din 2006 și din 2007 privind "Condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2007", aprobat prin Hotărârea Guvernamentală nr. 1842/2006 și modificat de Hotărârea Guvernamentală 634/2007.

„Declarația Adunării Parlamentare a Consiliului Europei” – 18 Septembrie 1998

Direcția Protecție Socială – Obiect de activitate ;

Dreptul Roman .

Hotarârea de Guvern nr. 773/2002 – privitor la “Comisia Interministerială de Asistență Socială”

Hotărârea de Guvern nr. 886/5 Octombrie 2000 – prin care se aprobă “Grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice”

Hotărârea de Guvern nr. 1153 din 21 Noiembrie 2001 – Aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind “Acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială”

H.G. nr. 811/2002 – privind “Ajutorul de încălzire a locuinței”, acordat diferențiat persoanelor cu un venit mediu net lunar pe membru de familie de până la 210,6 RON, se acordă în perioada noiembrie 2002 – martie 2003

Institutul de Cercetare a Calității Vieții – articolul “Percepția socială asupra vârstnicilor între obiectivitate și distorsiune”.

Legea nr. 16/6.03.2000 – “Lege privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice”. Publicată în Monitorul Oficial nr. 104 / 9 Martie 2000 și republicată în Moniitorul oficial nr. 191 / 20 Martie 2007

Legea nr. 17/2000 – privind "Asistența socială a persoanelor varstnice". Republicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157 din 6 Martie 2007.

Modificată prin Legea nr. 270 / 2008.

Legii nr.19/17 Martie 2000 – privind Sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Publicată în Monitorul Oficial nr. 140 / 1 Aprilie 2000

Legea nr. 34/1998 – privind “Acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență social”, cu aplicare a prevederilor sale potrivit “Normelor Metodologice din 2001”

Legea nr. 44/1.07.1994 – privind veneranii de război precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război. Publicată în Monitorul Oficial nr. 1783 / 28.10.2002

Legea nr. 47/2006 – privind “Sistemul Național de Asistență Socială”, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 239 din 16.03.2006

Legea nr. 95/2006 – privind "Reforma în domeniul sănătății – contributii obligatorii”

Legea nr. 208/15.12.1997 – privind Cantinele de ajutor social. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 363 din 17.12.1997.

Legea 416/2001, privind “Venitul minim garantat”, Publicată în Monitorul Oficial nr. 401/20.07.2001

Legea nr. 554/2004 – Legea contenciosului administrative. Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004, modificată prin Ordonanța de urgență nr. 190/2005 și Legea nr. 262/2007

Legea nr. 705/3.12.2001 – privind Sistemul Național de Asistență Socială Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 814 / 18,12,2001

“Lista de medicamente” – cuprinde medicamentele de care pot beneficia asigurații, deci implicit și persoanele vârstnice, aprobată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 578/2006 și modificată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 124/2007.

“Normele privind organizarea și funcționarea îngrijirilor la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor juridice și fizice care acordă aceste servicii”, aprobate prin Ordinul nr. 318 / 2003.

“Normele” din 2 aprilie 2003, aprobate prin HG nr. 412/2003 și prin “Instrucțiunile nr.1” din 28 iulie 2003 de aplicare a acestor Norme prin care se reglementează organizarea, funcționarea și finanțarea Căminelor de bătrâni.

Organizația Internațională a Muncii – Convenția nr. 102 .

Organizația Internațională a Muncii – Convenții privind “Drepturile esențiale ale salariaților”

"Planul Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale", Guvernul României, București, iulie 2002.

Planul de acțiuni pe anul 2009 al Consiliului Național al Peraoanelor Vârstnice

Obiective strategice ale Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice până în anul 2010

Raport al Băncii Mondiale -"Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia", 1995

Raportul Național al Dezvoltării Umane – 2007. Aderarea la UE în beneficiul tuturor. Promovarea dezvoltării umane prin întărirea caracterului inclusiv al pieții românești a muncii.

Raport al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

"Recent demografic development in Europe. Conceil of Europe", 1998, 1999, 2000, 2001.

Referire la “Teorema lui Thomas” care spune că" atunci când o situație este definită ca reală, ea devine reală prin consecințele ei".

Recensământului populației realizat în anii 1990, 1999 ÷ 2002

Sondaje “CURS” , 1998 – 2002

Sondaj “AMIGO”

Sondaj “INSE”