Bătăliile Purtate DE Mihai Vitezul DE LA Venirea Sa LA Tron Până Moartea Lui

CAPITOLUL I: SITUAȚIA POLITICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Sub domnia lui Carol de Habsburg care a fost în 1516 rege al Spaniei și în 1519 împăratul Imperiului romano-german, habzburgii devin cei mai puternici din Europa, fiind o amenințare clară pentru Franța. Francezii în cele din urmă s-au orientat către o alianță politică și totodată militară cu Imperiul otoman, acesta mărindu-și teritoriu cucerind Siria în 1516 și Egiptul în 1517. Imperiul otoman în tipul domniei lui Soliman Magnificul care a fost în perioada lungă de timp dintre anii (1520-1566), și-au atins apogeul cucerind Belgradul în 1521 căreia i se spunea în acea vreme „cheia Europei centrale” și Rhodos în 1522 careia în acea vreme i se spunea „cheia Mării Mediterane”. O altă mare cucerire a turcilor sub domnia lui Soliman Magnificul a fost între 1526-1541, când în această campanie împotriva Ungariei constituie la Buda în 1541 pașalâc.

O altă mare putere a acelor vremuri Polonia și-a atis apogeul în timpul conducerii lui Sigismund întâiul, care a domnit între anii (1508-1548) și a lui Sigismund al II-lea domnind între (1548-1572). Și Polonia a avut o perioadă de mari cuceriri după ce a anexat Lituania și Prusia.

În ceea ce privește țările române asupra lor sa instituit regimul suzeranității otomane ce se manifesta astfel: trecerea la cumpărarea tronului, domnitorii erau puși de sultan fără ca țara să aibă vrun cuvând de spus, știrbirea autonomiei, creșterea obligațiilor materiale prin creșterea foarte mult al tributului, integrarea politicii externe în cea otomană și pierderea a mai multor teritorii precum: Tighina care devine raiaua Bender în (1538), Brăila un alt teritoriu important este pierdut în 1542 și Banatul devine pașalâc în 1552.

În Moldova primul domnitor al secolului al XVI-lea Bogdan al III-lea care a domnit între (1504-1517), avea relații bune cu Imperiul otoman, dar aceștia au crescut tributul de la 4000 de galbeni la 8000 de galbeni. În ceea ce privește relațiile cu Ungaria nu erau deloc rele, continuând stăpânirea Cetății de Baltă și a Ciceului. Relațiile cu Polonia sunt în continuare sub forma unor anumite conflicte dar încheie pace în 1509. Un alt domnitor al Moldovei Petru Rareș a avut două domnii între anii (1527-1538) și cealaltă între (1541-1546) , acțiunile sale importante au fost susținerea lui Ioan Zapolya în lupt pentru conducerea Ungariei. În ceea ce privește relațiile lui cu Polonia nu au fost prea bune, Petru Rareș intrând cu armata sa în Procuția în 1530 dar mai târziu cu un an sufere o înfrângere gravă la Obertyn. În anul 1538 otomanii realizează o campanie în Moldova, Petru Rareș fuge în Transilvania iar Suceava este cucerită și Soliman organizează și reușește raiaua Bender. Petru Rareș în a doua sa domnie se supune otomanilor dar aceștia îi crec tributul Moldovei de la 8000 de galbeni la 12000 de galbeni. O altă perioadă importantă din secolul al XVI-lea în Moldova a fost cea în care Ioan Vodă cel Viteaz era la cârma țării. Acesta a domnit între anii (1572-1574), ridicându-se împotriva otomanilor obține importante victorii la Jiliște, arde Benderul Brâilei si Cetății Albe, dar suferă o înfrângere foarte grea la Rocșani după ce este trădat de boirii conduși de Ieremia Movilă fiind omorât în chinuri mari.

În ceea ce privește Țara Românească, aici conducător între anii (1512-1521) a fost Neagoe Basarab. Acesta menținea relații bune cu Polonia, Ungaria și Veneția. El era un bun teoreticean în ceea ce privea știinșa politică. În continuare o altă domnie inportantă din acest secol al XVI-lea a fost cea a lui Radu de la Afumați ce a domnit între anii (1522-1529). Dupa mai multe amenințări din partea otomanilor cu războaie acsta este acceptat la cârma tronului Țării Românești de acesta dar se maărește tributul de la 12000 de ducăți la 14000 de ducați. Radu de la Afumați în lupta pentru Ungaria dintre anii (1527-1528) îl susține pe Ferdinand de Habsburg.

Transilvania în acest secol al XVI-lea devine principat autonom, relațiile ei economice, politice și culturale au cunost o dezvoltare sporită. Perioada Transilvaniei din secolul unirii se poate împărții în două parți, prima până la 1526 când a avut loc bătălia de la Mohács unde s-a prăbușit statul Maghiar. În a doua perioadă ei încep o nouă dezvoltare, fiind principat sub suzeranitate turcească având o situație asemănătoare cu cea a celorlalte țări române. Tributul trimis de transilvăneni turcilor era la început în 1541 de 10000 de florini de aur iar din anul 1575 tributul sa mărit la 15000 de florini de aur. Situația imperialilor în anul 1551 devnise mai bună și Carol al V-lea a crezut că este momentul să formeze vechea Ungarie. La tron ajunseră Ferdinand dar stăpânirea austriecilor în transilvania nu s-a vazut a fi una bună, deoarece soldații austriefi făcea diferite abuzuri. După Ferdinand Transilvania a avut o serie de conducători din familia Sigismund dar fără prea mari beneficii deoarece erau principat sub suzeranitate otomană și plăteau regulat tribut turcilor.

1.1 Situația politică a Moldovei în secolul al XVI-lea

Problemele politice pe care Moldova le-a întâlnit în secolul al XVI-lea au fost strâns legate de influențele străine. Conflictele popoarelor cu o putere mare din vecinătatea Moldovei precum: războaiele otomano-polone sau otomano-habzburgice. Aceste conflicte au ținut o perioadă destul d lungă de câteva decenii începănd din anul 1521 odată cu căderea Belgradului, continuând cu războiul de la Mohács din anul 1526 și bineînțeles cu campania din anul 1538 a otomanilor în Moldova. Aceste conflicte ce au avut loc au scos clar în evidență lupta pentru conducere a celor doua mari puteri din acea vreme: Imperiul otoman și Imperiul habzburgic.

După moartea lui Ștefan Cel Mare din anul 1504 la tronul Moldovei vena fiul acestuia Bogdan care avea să domnească până în anul 1517. O parte din boieri nu l-au vrut pe Bogdan probabil din cauza defectului sau, acesta era orb. Nici regele Poloniei nu la recunoscut pe Bogdan ca rege, el trimițând o scrisoare la Istanbul prin care cerea o expediție împreună contra Moldovei. Motivul adevărat de ce nu erau de acord polonii cu numirea lui Bogdan ca domnitor în Moldova era pentru că cu doi ani în urmă Ștefan Vodă luase Pocuția. Fratele regelui Poloniei, Vladislav regele Ungariei era de altă părere el fiind de partea Moldovei deoarece dacă Moldova era cucerită se apropia pericolul și de Ungaria în special acest pericol venea din partea otomanilor. La situația din Ungaria devenise foarte proastă și pentru Bogdan nu mai însemna un ajutor în caz de primejdie. În continuare Bogdan a căutat să se căsătorească cu sora regelui polon Alexandru, acest lucru nu să întâmplat, Alexandru încetând din viată în 1506. Nu la mult timp după aceasta Bogdan nu mai era convenabil nici pentru regele Ungariei, Bogdan devenise insuportabil atât pentru regele Ungariei Vladislav cât și pentru regele Poloniei Sigismund, acest fapt ducând la un pact între ungduri și poloni.

În iulie 1509 polonii au ocupat Pocuția alungând de acolo oamenii lui Bogdan.

Între ani 1510 și 1513 Moldova a purtat mai multe lupte cu tătarii, și în ceea ce privește conflictele cu otomanii, nu a atins performanțele tatălui sau dar i-a ținut departe față de țară. Bogdan a murit în 1517 înlocuitorla tron fiind numit un fiu nelegitim de al lui pe nume Ștefăniță, dar acesta era prea mic și țara era condusă de Luca Arbore un boier cu influență mare. În momentu în care Ștefăniță a rămas înlocuitor la tron imperiul tocmai cucerise Egiptul. Papa Leon al X-lea a organizat o alianță ce avea ca scop să pornească împotriva otomanilor, această alianță îi viza atât pe unguri cât și pe poloni, și datorită poziției geografice ce o avea Moldova nu putea să nu ia parte la această alianță. Așadar Moldova și Polonia încheie un tratat prin care ambele părți aveau diferite obligații. Sigismund sa păstreze pacea cu Moldova și Ștefăniță să le acorde ajutor polonilor ori de câte ori era nevoie. Acest boier cu mare influență în Moldova Luca Arbore a domnit în locul lui Ștefăniță vro 5 ani. Luca Arbore a avut ca scop și a încercat să tină pe dulmani depare de Moldovafără a fi vătămată. Acesta a respins de câteva ori atacurile tătarilor dar boierii care erau la curte nu erau mulțumiți de modul cum acesta ținea țara în frâu,astel Ștefăniță Vodă la vârsta de doar23 de ani decide să îl decapiteze pe boierul Luca Arbore, dând dovadă de naivitate cum spuneau unii scriitori, poate și din cauza vârstei fragede pe care o avea. Ștefăniță în timpul mandatului sau îngroapa Moldova și mai tare lăsând-o fără alianțe. Ștefănița a atacat în perioada anilor (1526-1527) Valahia, o acțiune care a arătat clar naivitatea acestuia. El moare la Hudin în anul 1527.

După Ștefăniță la tronul Moldovei avea să vină Petru Rareș, acesta a avut doua domnii prima între anii (1527-1538), și a doua între anii (1541-1546). Despre el se spunea că este făcut din flori și ă este cel mai viteaz dintre toții fiii lui Ștefan Cel Mare semănându-i foarte mult acestuia. De când a avenit la tron Petru Rareș sa ocupat prima dată de legăturile cu Polonia stabilind conacte cu Ferdinand de Habsburg. Petru Rareș la susținut în în 1529 pe Ioan Zapolya în lupt pentru tronul Ungariei. Succesul acestei expediții i-a adus lui Rareș și satisfacții primind cetățile Ungurasul și Ciceu din Ardeal datorită vitejiei de care au dat dovadă moldovenii. O greșeală pe care a făcut-o Petru Rareș a fost neatenșia fațăă de boierii și certurile cu țările vecine, nu a dat importanță alianței otomano-polonă ce se făcuse, și în 1530 are o expediție pentru recupearea Plecuției dar este învins în anul 1531 la Obertyn.

În anul 1538 otomanii realizează o expediție în Moldova când cuceresc Suceava, Petru Rareș fuge în Transilvania. Aceasta a fost prima domnie a lui Petru Rareș care nu a satisfăcut Moldova pe nici un plan, nici politic nici economic. Anul 1538 este anul în care se instaurează fară doar și poate dominația Imperiului otoman În Moldova.

După această primă domnie a lui Petru Rareș la cârma Moldovei ajunge Ștefan Lăcustă, în domnia lui Tighina a devenit raia turcească și pe lângă asta Bugeacul a fost anexat

După o pauză de aproape trei ani de zile Petru ajunge din nou la cârma Moldovei. De această dată promite supunere față de otomani. El primește unele din cetăți înapoi și face în secret un pact antiotoman cu Imperiul habzburgic. Acesta moare în anul 1546 după ce se luptă cu boli grele.

O perioadă importantă a Moldovei a fost și domnia lui Alexandru Lăpușneanu, acesta a condus Moldova în două rânduri la fel ca Petru Rareș, perioadele în care a domnit Lăpușneanu au fost (1552-1561) și (1564-1568). Predecesorii sai Iliaș și Ștefan nu au dat dovadă de bunii conducători sau de domni viteji cară să lupte pentru țara lor și să i facă un trai mai bun. Unul dintre ei a fugit la turci iar celălalt a fost omorât de boierime. Lăpușneanu avea sprijinul nora din boieri și chiar lui Sigismund al II-lea cu care avea chiar o înțelegere ăn care Lăpușneanu susținea ca este supus regatului polon. După această înțelegere Lăpușneanu este recunoscut ca domn și de Suleyman Magnificul. Polonii și Imperiul otoman au făcut un nou pact. În acest nou pact otomano-polon Sigismund al II-lea a renunțat la suzeranitatea față de Moldova. Lăpușneanu în prima sa domnie a avut unele confruntări cu contemporanl său din Țara Românească, Mircea Ciobanul. În timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu partea politică nu a fost foarte dezoltată, el axânduse mai mult pe partea economică, aceasta dezvoltându-se în acea perioadă. Referitor la acțiunea habsburgilor în Moldova, aceștia au avut momentul de apogeu în timpul domniei lui Despot Vodă în tre anii (1561-1563). Despot era în slujba habsburgilor după o diplomă primită chiar de la Carol al V-lea în octombrie 1555 la Bruxelles. În domnia scurtă a lui Despot de doar doi ani, Moldova a cunoscut deschideri importante către occident și nu numai pe plan politic și economic, Despot axându-se foarte mult pe partea culturalăși religioasă. Interesul mare al habsburgilor pentru Moldova a rămas neschimbat chiar dacă la 1562 aceștia au semnat un pact cu otomanii. Habsburgii au realizat în această perioadă a lui Despot pe pământul Moldovei o ambasadă care era obligată să scrie des regelui despre ce se întâmpla atât în Moldova cât și în Muntenia și trebuia să urmărească politica pe care o desfășura zilnic Despot Vodă. În anul 1563 situația politică din Moldova capătă proporții creându-se un conflict intern a lui Despot Vodă cu boierii. Despot este asasinat la 29 octombrie 1564. În continuare la tronul Moldovei ajunge pentru a doua oară Alexandru Lăpușneanu acesta fiind susținut de boieri. Lăpușneanu a mai fost susținut și de sultan aceasta fiind o tactică mai veche a acestuia. Relațiile externe ale Moldovei devin tot mai controlate de turci, aceștia obligându-l chiar pe Lăpușneanu să participe împreună cu Transilvania la expedițiile militare întreprinse de aceștia amenințându-l ca dacă nu va face astfel îl va înlocui cu un pașă și va transforma Moldova în ținut otoman. În anul 1568 la tronul Moldovei vine Bogdan Lăpușneanu fiul lui Alexandru. Acesta menține în mare parte aceleași relații ca tătăl sau dar își îndreaptă atenția mai mul spre Polonia. Bogdan cum era de așteptat cade în dizgrația sultanului și în anul 1572 este înlocuit cu Ioan Vodă cel despre care avea să se scrie foarte mult deoarece a pornit un război foarte greu pentru el și țara Moldovei împotriva turcilor. Ioan vodă nu primise ajutor nici politic nici militar din partea popoarelor vecine aceștia nu vedeau rostul aceste campanii pe care Ioan Vodă vroia să o inițieze. Acesta pierde în fața turcilor în anul 1574 lângă lacul Cahul.

La cârma țării Moldovei dupa Ioan Vodă a ajuns Petru Schiopul. Acesta a urmărit în nenumărate rânduri diferite alianțe cu fratele lui Alexandru Mircea care era domn în Țara Românească. Pentru Petru amenințarile veneau din interior din partea boierilor. În Moldova a urmat o serie de schimbării în care domnitorii erau puși de Poartă în funcție de cât plăteau pentru tron.

Nicolae Iorga spunea ca perioada (1576-1592) a fost o epocă a pretendenților, documentele istorice arătândune ca în această perioadă au fost 20 de incursiuni asupra Moldovei aranjate de pretendenții la domnie și au mai fost tot în această perioadă 9 incursiuni.

În anul 1579 Petre Schiopul este alungat de la domnie și adus în locul sau pe un așa zis Iancu. Acesta și-a făcut o imagine foarte urâtă prin alicare a unei noi dări, lucru ce a stârnit un scandal puternic mai exact o răscoală a lăpușnenilor, aceștia vroiau să ridice la scaunul domnesc pe unul dintre ei și mai exact pe unul Lungul, dar domnul Iancu a trimis oaste împotriva lui și la învins. Astfel la tronul țării a rămat tot Iancu.

Pericolul suprem pentru Iancu venea din interior, din partea boierilor Moviști care au făcut plângere la Isnanbul de al schimba, și în cele din urmă Iancu a fost alungat de la tron de către sultan aducându-l înapoi pentru a doua domnie pe Petru Șchiopul. Acesta nici în cea de a doua domnie nu a avut parte de liniște mai ales din interior având diverse coflicte cu boierii.

Pentru Petru Schiopul relețiile politice au început să se întărească odată cu ridicarea la tron în Țara Românească a unei rude de a lui mai exact a lui Mihnea al II-lea. Mihnea a fost mazilit în 1591 și a părăsit tronul, totodată cu acesta a plecat și Petru fiind înlocuit de Aron Tiranul care în opinia lui Gheorghe Ureche era un domnitor puternic, vitez cu toate calitățiile trebuie să le aibă un bun domnitor. Și acesta a domnit în două perioade (1591-1592) și ) și (septembrie 1592-24 aprilie 1595).

Scurta perioadă de domnie dintre cele două perioade a lui Aron Vodă a fost condusă de Petru Cazacul dar acesta a fost repede mazilit și executat la Insanbul.

Aron Vodă ajutat și din interior a ajuns din nou la tron. De această dată el a realizat pericolul otoman ce se apropia și a aderat la Liga Sfântă.

Sfârșitul lui a venit după mai multe acșiuni intreprinse în aceasă Ligă chiar și lângă Mihai Viteazul, dar Aron a fost acuzat de necredință de Sigismund Báthory și mazilit. În locul său avea să vină Răzvan căpitanul gărzilor ungurești. El nu a stat mult fiind schimbat cu Ieremia Movilă care făcea presiuni mari în Polonia. În 1595 în luna septembrie este pus domn și despre el se poate spune că promova interesele puterii supreme adică a otomanilor și pe cele a protectorilor săi adică a polonilor. Despre Ieremia Movilă mai putem spune că era un dușman a lui Mihai Viteazul.

În secolul unirii în Moldova politica a fost dictată de marile popoare, noi fiind prea mici pentru a ne putea opune. În această perioadă am avut domnitori care și-au urmărit doar interesele personale fără să le pese de traiul oamenilor din Moldova. De remarcat ar putea fi Ioan Vodă care în anul 1574 a încercat să riduce steagul împortiva otomanilor da a eșuat. O campanie de acest gen a fost începută de Mihai Viteazul care a avut loc și pe pământul Moldovei, Mihai prin campania sa dintre anii (1594-1596) eliberând mai multe cetăți. Acțiunile în acst secol al XVI-lea ne-au fost coordonate de otomani în mare parte dar și de poloni și de habsburgi, această situație schimbându-se pe sfârșitul secolului când marele voievod și strateg militar a reușit sa unească toate cele trei țări române într-un singur stat, scăpându-ne de orice suzeranitare pentru o perioadă scurtă de timp.

1.2 Situația politică a Țării Românești în secolul al XVI-lea

Țara Românească la fel ca și Moldova a cunoscut în secolul al XVI-lea o puternică dezvotare militară și problemele politice au fost cauzate de popoarele mari din vecinătate.În primii ani din secolul unirii în Țara Românească îl găsim la conducere pe Radu cel mare. În anii domniei lui suzeranitatea otomană a avut o manifestare accentuată tributul fiind mărit de la 8000 de galbeni la 12000 de galbeni.

Datorită creșterii puterii otomane, Polonia și Ungaria au semnat un tratat prin care erau obligașii să ajute Țara Românească în cazul unui atac otoman. Ca urmare a acestui tratat Radu a semnat în decembrie 1507 un tratat de ajutor reciproc cu Sibiul și celelalte scaune săsești din ardeal. După ce Radu cel Mare a murit o parte din boieri au încercat împreună cu regele Ungariei să aducă la tron pe un fiu al lui Basarab Țepeluș dar o influență puternică aveau boierii Craiovești care nu au fost de acord cu o politică maghiară în Țara Românească și datorită acestei fapte la cârma țării a ajuns Mihnea cel Rău în perioada (1508-1509). În timpul lui Mihnea situația din Țara Românească a devenit și mai rea acesta urmărind sa introducă în țară o armată otomană și să adope religia și legiile otomane.

După Mihnea la tron ajunge Vlad cel Tânăr care a domnit în perioada (1510-1512), acesta un an mai târziu recunoaște supunerea față de unduri și se declară împotriva otomanilor. În anul 1512 acesta este decapitat după ce Mehmed-beg intră cu oastea otomană în Țara Românească. Dupa acet episod boierii Craiovețti reușesc să pună la tron pe Neagoe acesta luându-și și numele de Basarab. Neagoe în ceea ce privește politica externă a țarii a pastrat relații bune cu Imperiul otoman plătind tributul regulat. Neagoe Basarb a urmărit să aibă relații bune și cu țările creștine. În anul 1519 sa cautat un tratat a țărilor creștine împotriva turcilor la care a participat și domnitorii Moldovei și a Țării Românești, dar această alianță nu a mai avut loc. Neagoe Basarab moare în anul 1521 ți provoacă o mare agitație în Țara Românească.

În anii următori turcii au pus mare stăpânire pe Țara Românească, urmărind să o transforme în pașalâc. Logofătul Stoia care se afla la Instanbul trimite vorbă la curtea românească să pună domn pe Radu de la Afumați. Așa sa și întâmplat Radu Vodă de la Afuați ajunde pe tronul Țării Românești în anul 1522 și domnește până în 1529 cu câteva întreruperi. Acesta în timpul domniei duce anumite lupte crâncene cu turcii. Acesta a fost ajutat în luptele contra otomanilor de câteva orașe din transilvania cu care domnii anteriori au făcut alianță ce avea în vedere ajutorul în situație de război cu inamicul.

Radu de la Afumați a intervenit în luptele din Transilvania ce s-au dus între Ioan Zapolya și Ferdinand.Radu la început îl susține pe Zapolya, acesta era susținut și de otomani, dar, Radu și-a schimbat decizia și a ajuns la o înțelegere cu Ferdinand acceptând să fie meditaror în conflictul otomano-habsburgic. Acest lucru a izbugnit un conflict între Radu și boierii de la curte. Conflictul provocat i-a adus moartea lui Radu fiind decapitat la Râmnic. Noul domn ce avea sa îi ia locul era Moise-Vodă. Acesta avea o politică poro habsburgică și a avut o perioadă de domnie foarete scurtă. Orientarea lui prohabsburgică nu era pe placul boierilor care l-au asasinat.

În continuare în Țara Românească până în anul 1535 urmează o serie de boieri care nu au avut atitudini antiotomane. Radu Pasie domnitor în perioada (1534-1545) ia atitudine contra otomanilor, el făcând acest lucru mai ales după ce Brăila a fost ocupată. Radu a încheiat un pact cu Ferdinand să facă o alianță antiotomană, dar afost banuit de turci și surghiunit în Egipt. După Radu a urmat o serie de domnitori pâna în 1559 care au ținut să informeze Imperiul habsburgic despre acțiunile și mișcările turcilor, dar nu au pornit nici o campanie împotriva acestora.

Din 1559 până în 1568 domnul Țării Românești este numit Petru cel Tânăr. La momentul numirii lui avea vârsta de 12 ani. O mare parte din domnia lui este în mâna mamei sale Chiajna. În timpul domniei lui nu au fost multe controverse cu otomanii decât cu boierimea care a încercat de mai multe ori să îl schimbe. El este chemat în 1568 la Istanbul unde este arestat. În domnia lui Petru cel Tânar nu a lipsit obișnuita creltere a tributului.

Alexandru al II-lea ajunge la tron în 1568 pîna în 1577. A avut unele conflicte interne, un complot pus la cale de Chiajna. Pe plan extern el participă împotriva lui Ioan Vodă cel Viteaz care a făcut campania împotriva otomanilor. În 1577 Mihnea al II-lea zis turcitul ajunge la cârma țării și domnește în două rânduri. Perioadele în care acesta domnește sunt (1577-1583) și (1585-1591).

În prima perioadă Mihnea nu a avut acțiuni politice externe însemnate doar ușoare conflicte cu pretendenții. Mihnea era un supus al Porții pe timpul primei sale domnii a avut loc a treia sporire de daruri dupa celelalte două din anii de domnie a lui Alexandru al II-lea și a lui Petru cel Tânar. În a doua sa domnie a avut loc o nouă sporire a darurilor către turci.

Până la domnia lui Mihai Viteazul din 1593 nu au fost domnitori cu acțiuni politice externe însemnate doar cu mici conflicte interne. Mihai Viteazul a fost numit domn în 1593 și a stat pe tronul țarii pâna în 1601. El a reușit prin idealul sau încrezător să adere la Liga Sfântă și să reușească dupa doua campanii între anii 1594 și 1596 să scoată mare parte din Țara Românească de sub suzeranitate otomană.

Și pentru Țara Rpmânească secolul unirii a fost unul de o importanță deosebită. Acțiunile mai importante petrecându-se în ultimul deceniu, până atunci otomanii fiind o putere foarte mare în Europa au reușit să controleze în mare parte Muntenia. Un factor important pe lângă puterea ce o deținea Imperiul otoman era tactica adoptată de aceștia, aceea de a numi domni direct de la poartă.

1.3 Situația politică a Transilvaniei în secolul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea aduce un pericol clar țărilor europene din partea Imperiului otoman. Ca urmare acestui fapt Polonia, Ungaria și Imperiul habsburgic încearcă să ia măsuri împotriva turcilor și în anul 1515 are loc la Viena semnarea unui pact așa zis familiar între regele Ungariei Vladislav, fratele său Sigismund și Mximilian de Habsburg. Acest pact avea în vedere căsătoria urmașilor lui Maximilian ți a lui Vladislav. Pactul ce a avut locaducea la cunoștință o coaliție antiotomană, ungaro-polono-habsburgică. Aceste coaliție polono-ungaro-habsburgică nu putea fi trecută cu vederea de otomani și chiar dacă turcii au semnat în 1519 un armistițiu cu ungurii, au început să facă pregătiri militare serioase în vederea viitorului.

În septembrie 1520 Moldova și Țara Românească au trimis soli la Buda pentru a înștiința pe aceștia că sultanul Selim a adunat mare oaste pentru a ataca Țara Românească, ei cereau sprijin din partea regelui. Răspunsul regelui a fost unul oarecum bun numind pe voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya să stea la hotarele cu Țara Românească pentru a o ajuta în caz de primejdie.

Europa avea să întâmpine mai schimbări odată cu moartea lui Selim din 1520 și urcarea la cârma otomanilor a lui Soliman Magnificul.

În iarna dintre anii 1520-1521 turcii au atacat Banatul iau puțin timp mai târziu au concentrat mai trupe la Nicopole. Situația se înrăutățea și pentru Ungaria ca nu avea de unde să primească ajutor Fiind sfătuiți chiar de papă să să facă pact cu otomanii. Anul 1521 a fost unul de mare succes pentru turci deoarece Suleyman Magnificul reușea da doar un an de la accederea sa la tron să cucerească Belgradul și acum amenințarea pentru unguri era și mai mare. Otomani aveau o armată numeroasă de aproximativ 200000 de oșteni și pe lândă aceștia 40000 au intrat în Țara Românească. Situația avea să se înrăutățească și mai tare când a pornit conflictul franco-habsburgic. Acest conflict a oprit toate posibilele ajutoare din partea habsburgilor către unguri, și în 1526 are loc marea bătălie de la Mohács dintre turci și unguri cu un raport d forțe foarte mare. Aici a avut loc căderea Ungariei și din nou un succes foarte mare pentru Suleyman Magnificul. Voievodul Transilvaniei nu a participat la lupta de la Mohács, el a ajuns la o încelegere cu sultanul și spera să provite din plin de acest război văzându-l ca pe o opurnitate pentru o carieră mai bună. La coroana regatului polon în acest moment aderau doi candidați extrem de puternici: Ferdinand I-ul împăratul Imperiului habsburgic și Zapolya. Datorită acestei situații doar lupta putea să decidă regele. Suleyman magnificul îl prefera încoronat pe Ioan Zapolya deoarece nu era de acord cu o unire ungaro-habsburgică, deoarece devenea foarte puternică și putea pune probleme Imperiului otoman. Sultanul îl susține în continuare pe voievodul trasilvănean și acesta este încoronat în anul 1528 iar Ferdinand fuge în Polonia. Zapolya face pact cu Suleyman prin care regele se obligă a fi vasal sultanului și să plătească un tribut mare odată la 5 ani, iar de cealaltă parte sultanul se obligă să îl ajute pe Zapolya împotriva habsburgilor.

În urma acestor acțiuni ungaria se împarte în două parți, cea condusă de Zapolya din parte stângă a Dunării cu tot cu Transilvania, și cea pe care o conducea Ferdinand de partea dreaptă a Dunării. Câțva ani mai târziu în 1538 are loc un tratat prin care Ferdinand și Zapolya își împart Ungaria exercitându-și autoritatea asupra acestui regat. Imperiul otoman nu avea nimic de câștigat din acest pact și această sitiație nu i-a convenit deloc sultanului. Ferdinad în anul 1540 încearcă să preia singur controlul asupra Ungariei dar Zapolya îl lasă mostenitor pe fiului proasăt născut Ioan Sigismund. Au urmat o serie de evenimente caracterizate prin nemulțumiri a lui Ferdinand în legătură cu tronul Ungariei, dar toate astea s-au terminat odată cu noua campanie de cucerire a Budei de către sultan și anexând o mare parte din Ungaria. Lui Ioan Sigismund i-a fost dată Transilvania și o câteva comitete localizate dicolo de Tisa. Partea centrală a Ungariei a fost transformată în pașalâc.

Așadar statutul politico-juridic al Transilvaniei a fost confirmat și în 1566, ei puteau să își aleagă pe cine vroiau ei ca principe, devenind astfel principat autonom sub suzeranitate otomană.

Gheorghe Martinuzzi conduce Trnsilvania fără probleme până în anul 1549 când acesta face o înțelegere cu Ferdinad și îi lasă țara acestuia. În aceste condiții mama lui Sigismund și totodată soția lui Zapolya apelează la sultan, acesta întră cu o armată numeroasă în Transilvania în anul 1551, dar este alungat. Un an mai târziu otomanii apelează din nou la o campanie în Transilvania și formează un pașalâc cu centrul în Timișoara. Martinuzzi este executat de habsburgi din cauză că aceștia îl considerau un trădător.

În Transilvania începând cu anul 1552 la tron a fost numit Andrey Bathory, după el mai mai fost alții doi Ștefan Dobo și Francisc Kendi. Domnia acestora sa terminat în 1556 când Ioan Sigismund a fost numit din nou principe.

Noul conflict în care apare Transilvania este contra Habsburgilor pe comitatele: Maramureș, Cenad, Becheș și Arad). Tot acest conflict sa terminat în anul 1570 cu anumite condiții asupra lui Sigismund el renunțând la tronul Ungariei el mulțumindu-se cu titlul de „Principe al Transilvaniei”, în tratat se prevedea că dacă Sigismund nu va avea urmași pe linie masculină Imperiul habsburgic va prelua toată puterea din Transilvania și micile părți ale Ungariei după moarte acestuia.

După moartea lui Ioan Sigismund din anul 1571 a urmat o perioadă mai lungă de stagmare în Transilvania fără acțiuni importante pe plan extern. Principe a fost ales Ștefan Bathory, care a ținut să recunoască suzeranitatea clară a sultanului. Ștefan Bathory a fost numit de poartă ți el în continuare plătea tribut turcilor.

Mai târziu între ani (1575-1586), Ștefan a fost chiar ales rege al Poloniei, un lucru foarte important pentru el și totodată pentru Transilvania, având legături bune cu polonii. În locul acestuia a fost lăsat fratele lui Cristofor Báthory dar avea titlul de voievod nu de principe, acesta îi rămase lui Ștefan. Acesta a condus Transilvania guvernând împreună cu fraele sau. Ștefan avea ca scop scoaterea Transilvaniei din de sub dominație otomană, el conidera că numirea lui că rege era un lucru bun și ajuta în acest scop.

Cristofor moare în anul 1581 și urmaș la tron era fiul săr Sigismund Báthory care avea sa fie un pion important în politica țărilor române la sfârșitul secolului al XVI-lea. Sigismund în 1581 avea o vârstă prea fragedă pentru a conduce Tansilvania, și responsabili până când Sigismuld îndeplinea vârsta necesară au fost membri consiuliului princiar.

În continuare politica lui Sigismund a fost una antiotomană împreună cu Imperiul habsburgic, ei formând Liga Sfântă la care au aderat mai multe popoare printr care și Moldova cu Țara Românească.

Transilvania în secolul al XVI-lea a fost clar dominată de popoarele puternice din jurul ei, având un cuvânt puternic de spus abia după venirea lui Mihai Viteazul la cârma Țării Românești. Transilvania în comparație cu celelalte doua țări române nu a tinut foarte mult la revolte împotriva otomanilor, și din pricina faptului că a dost condusă de habsburgi și unguri care aveau o altă viziune asupra politicii externe decât muntenii și moldovenii.

CAPITOLUL II: ORGANIZAREA MILITARĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

În acest secol al XVI-lea toate cele trei țări române depindeau foarte mult de marile popoare vecine de la acea vreme, precum: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Polonia.

Având în vedere că eram trei țări mici în comparație cu marile puteri, nu aveam resursele necesare pentru a ataca, a cucerii teritorii străine. Organizarea noastră militară era bazată și mai précis axată pe apărare. Obiectivul principal al oștilor romăne în acea vreme era de a alunga, a îndepărta inamicul ce se apropia de pământul nostru pentru a ne cuceri, pentru a ne supune lor. În secolul al XVI-lea organizarea militară mai ales în Moldova ți Țara Româneasca era oarecum similară, denumirile funcțiilor ce erau ocupate de diferite persoane erau asemănătoare. Transilvania spre exemplu îi era foarte greu în acest secol XVI să mențină distanța dintre ea si Imperiul habsburgic pentru a nu fi anexată de aceasta. O modalitate de a ține departe acest Imperiu de ea a fost să își organizeze un sistem mulitar de apărare exact ca cel al habzburgilor. Acest secol XVI putem spune că a fost unul revoluționar din punct de vedere a organizării armatelor, din punct de vedere a dotării armatelor, acesta fiind un aspect foarte important. De-a lungul istoriei române am avut comandanți de oști foarte pricepuți, buni strategi militari, buni tacticieni militari, câștigând sau îndepartând inamicul chiar și atunci când acesta a fost numeric mai mare și mult mai valoros din punct de vedere: logistic, administrativ, dotări de mare armament și când spun asta mă refer la artilerie. În secolul XVI marele accent a început să se pună pe dotarea armatelor, numărul de armament avut la dispoziție. S-a mai pus accent foarte mare pe numărul de ostași pe care o armată îi avea la dispoziție, de aici a început și o axare foarte mare pe activitatea de mobilizare și recrutare în acest secol XVI.

Războaiele din această perioadă au început cu adevărat să implice sume importante, sume uriașe care au ajutat fosrte mult oțtenii sa se profesionalizeze cât de cât și să câștige lupte foarte importante de multe ori. Era clar că și în acea vreme cine investea mai mult în armată avea de câștigat cel mai mult și punea probleme serioase adversarilor. Încă din acest secol sa pus accent mare pe profesionalizarea oștenilor pentru a îndeplinii diferite misiuni, fie ele de a cuceri diferite orașe sau cetați sau fie de a cerceta diferite obiective.

Organizarea militară românească nu avea o structură foarte complexă deoarece nu deținea un numar cu adevărat mare de oștenii. Aveam o oaste alcătuită după un model propriu de realizare a unei armate cu diferite funcți, cu oșteni diferiți, și cu obiective diferite.

2.1 Organizarea oastei țărilor române în secolul al XVI-lea

În secolul XVI oastea cea mare era componenta principală a oastei țărilor române ea fiind corpul ostășesc cel mai numeros. Oastea cea mare consta în mare parte în ridicarea la luptă a tuturor celor care aveau capabilitatea sa mânuiască o armă pentru a nimici un inamic. De-a lungul istoriei toți domnitorii țărilor noastre s-au ajutat foarte mult de aceasta oaste mare, oaste numeroasă de lucuitori ce se răsculau împotriva dușmanilor ce ne amenințau țara neîncetat. Oastea cea mare putem spune că era o adunare generală la care trebuia să se prezinte toți bărbații pentru a-și apăra glia strămoșească. În perioada lui Mihai Viteazul din secolul XVI mai exact între ani 1594-1596 când voievodul Mihai a purtat lupte sângeroase cu otomanii având rezultate extraordinare la Călugăreni sau Giurgiu, nu ar fi reușit aceste rezultate fără această putere a oastei celei mari formată din toată puterea țărănească ce s-au răsculat cu multă vitejie și dorință de apărare a pământului strămoșesc împotriva otomanilor. O altă contribuție importantă a acestor tărani răsculați ce formau oastea cea mare, a fost la campaniile în care Mihai Viteazul a unit toate cele trei țări române. De exemplu în Transilvania marele voiedod a avut un numar foarte mare de ostași ce serveau în cadrul oastei celei mari, aceștia au fost 10000 dintr-n total de 30000. La fel și în campania din Moldova unificatorul Mihai a avut în oastea cea de țară cum mai era numită un număr cuprin între 10000 și 16000, el chiar spunând la un moment dat că a cucerit Moldova cu oamenii lui și cu puțin ajutor. În final despre această oaste mare sau oastea cea de țară, putem spune că a avut un rol și o importanță deosebită în organizarea și luptele duse de popoarele române în secolul al XVI-lea ajutând extrem de mult la majoritatea succeselor pe care ostașii români le-au avut în acest secol.

O componentă foarte importante a oasei celei mari sunt cetele sau gloatele, aceste denumiri se foloseau în Moldova și Țara Românească. Acest tip de ostași a continuat să se înființeze pâna către sfârșitul secolului al XVII-lea și aceste cete sau gloate erau aduse la război de către boieri fiind strânse de pe moșiile lor, și erau obligați să le suporte cheltuielile de pe front pe o perioadă de minim trei luni de zile. În Transilvania aceste gloate sau cete cum erau numite în Moldova sau Țara Românească, se numeau slugi, dar aveau aceleași îndatorii, diferit fiind doar numele în unele zone.

O a doua componentă importantă a oastei celei mari vine din zona Transilvaniei și conținea efectivele detașamentelor nobiliare, și erau numite trupe insurecționale. După cum spuneam și mai sus aceste trupe insurecționale se găseau în Țara Românească Transilvania și se apela la ei doar în caz de urgențe când primejdia era foarte aproape. Aceste trupe insurecționale după cum spuneam mai sus erau alcătuite în mare parte de mai multe detașamente nobiliare, dar la acestea se mai adăugau și oastea portală, contingente de secui, și câțva lefegii care formau garda curții principelui. Despre aceste trupe insurecționale mai putem spune faptul ca erau bine dotate din punct de vedere al materialelor și al echipamentului. Aceste trupe insurecționale aveau să devina mai târziu o categorie militară foarte dinstinctă fiind deosebiți prin portul a unor echipamente de culoare verde.

A treia componentă importantă a oastei mari este una dintre cele mai importante, cu o istorie foarte lungă și extrem de importantă din care avem de învățat multe. În această categorie intră haiducii care mai ales în acest secol al unirii au avut un rol extrem de important mai ales în luptele duse de unificatorul Mihai împotriva otomanilor și a tuturor dușmanilor ce ne-au atacat țara. Izvoarele istorice ne arată ca haiducii erau mai des întâlniți în partea Munteniei și în partea Transilvaniei, fiind poziționași în cele mai dese cazuri la granițele cu Imperiul otoman. Ei aveau ca obiectiv să facă anumite raiduri.

În Transilvania mai mulți principi dar în special: Gabriel Báthory sau Andrei Bucskay, s-au folosit foarte mult de acești haiduci pe timpul cât au domnit. Proveniența haiducilor nu era una strălucită, ei proveneau ori de pe moșiile boierilor de pe care fugiseră, ori proveneau din tăranimea joasă care fusese ruinată de razboaiele cu otomanii. Haiducii erau de obicei foarte buni și folositori în lupte, ei erau mereu atașați în zonele unde foarte des erau conflicte militare. Datorită acestei poziționări dar bineînțeles și cunoașterilor anterioare acești haiduci acumulau o experientă militară extraordinară, pe lângă o bună mânuire a armei știau să călărească foarte bine și se mișcau foarte repede,fiind des folosiți și la culesul de informații. În Transilvania ei puteau ajunge până la maxim 30000 de haiduci in oastea cea mare.

În Țara Românească haiducii erau folosiți mai puțin decât în Transilvania.În Muntenia cei mai mulți haiduci, în acest secol al unirii au fost folosiți de Mihai Viteazul pe vreamea domniei lui, aproximativ 8000 de haiduci.

Cealaltă categorie a oastei române, după oastea cea mare era oastea permanentă, sau în ale documente istorice o găsim sub numele de oastea cea mică. Oastea cea mica, sau oastea permanentă era formată din: curteni, slujitori, trabanții roșii, lefegii și structuri mai mai mici și care nu se întâlneau mereu precum: vitejii sau voinicii. Oastea cea mică avea caracter de permanență și trebuia să îndeplinească sarcinile administrativ fiscale. Important de spus despre această oaste de permanență este faptul că dacă apăreau amenințări neprevăzute ei trebuiau sa facă parte până când oastea cea mare se aduna sa își apere pământul și gliile strămoșești.

Prima categorie despre care vă voi vorbi din cadrul oastei de permanență sunt curtenii. Aceștia continuau să furnizeze efective pentru cavalerie mai ales în zona Moldovei și a Munteniei, în special în această zonă a Munteniei. Curtenii au avut un important rol atât în timpul lui Mihai Viteazul cât și mai târziu. Aceștia au stârnit admirațiile a mai mulți cronicari spunându-se despre ei că erau foarte viteji, ei au mai stârnit admirația și pentru modul în care erau organizați. Despre curteni mai putem spune că luptau de cheltuiala lor, mai exact luptau pentru imunitatea lor. Numărul curtenilor în secolul unirii nu depășea cifra de 10000. Erau foarte bine antrenați știind foarte bine sa lupte cu arma.

A doua categorie ce face parte din oastea de permanență sunt slujitorii. Aceștia au apărut la sfârșitul secolului al XVI-lea datorită nevoii de categorii militare specializate și profesioniste. Această categorie, slujitorii au avut influențe mai mari în secolul al XVII-lea ei erau folosiți în luptă împreună cu prima parte a oastei permanente, curtenii.

Slujitorii erau alcătuiți din doua părți: călărașii și dorobanții, ei spre deosebire de curteni nu făceau acea treabă la curte, pentru ei obiectivul principal era participarea la oastea țării, chiar fiind numiți mai târziu în secolul următor„ slujitorii țării”. Slujitorii în majoritatea cazurilor erau comandați de boieri, din rândul cărora după aceea se alegeau căpitanii, în schimbul slujbelor prestate pe timp de război aceștia primeau leafă dublă și erau feriți de la diferite plăți. Slujitorii calărași aveau două obligații importante: de a transmite domniei imformațiile și de a asigura paza hotarelor, aceștia din urmă erau numiți „călărași de munte”. Slujitorii pe timp de pace aveau serviciul militar tot o săptămână din două, pe când în timp de război erau obigați sa servească serviciul militar minim trei luni, și mai aveau obligația să fie pregătiți în orice moment să facă lucrul ăsta. Efectivele ne arată că slujitorii nu au depășit niciodată numărul de 10000.

A treia categorie din oastea cea mica sunt trabanții roșii, această denumire au primit-o datorită îmbrăcămintei pe care o purtau. Aceștia constituiau o categorie militară foarte dinstinctă, ei mai erau numiți și pixidari sau pușcași. În Țara Românească această categorie de arme era servită de secui care erau obligași să facă servici militar fără a fi plătiți timp de o lună de zile. Acești secui făceau și paza curții principelui timp de 100 de zile pe an ei schimbându-se de trei ori pe an. Aceștia erau obligați să partice în orice moment dacă se isca un război, trebuia să fie dotați cu pușcă și sabie. Trabanții roșii erau foști iobagi din slujba principelui, numarul lor maxim a fost atins la sfârșitul secolului unii când au atins aproximativ 12000. Avantajul trabanțiilor era acela că erau scutiți de toate plățiile în schimbul serviciului militar pe care îl făceau.

Ultima categorie pe care o voi prezenta ce aparținea oastei permanente sunt lefegii. În acea vreme a secolului al XVI-lea în Moldova și Muntenia existau mai multe tipiri de lefegii precum: cazacii ce au apărut mai mult în timpul lui Mihai Viteazul odată cu campaniile acestuia împortiva otomanilor și de a uni cele trei țări, cătanele care erau oșteni veniți de pe țărmurile Transilvaniei, levenții care erau veniți din Moldova și Muntenia, seimenii, nemții și drăganii. Această categorie a lefegiilor a încept să crească odată cu dorința de a profesionaliza armatele din acele timpuri, odată cu schimbarea sistemului de organizare militar. În cea mai mare parte acești oșteni lefegii din Moldova și Muntenia erau recrutați din Transilvania. Numărul lefegiilor a început să crească în timpul lui Ștefan Răzvan și al lui Aron Tiranul asta pe sfârșitul secolului al XVI-lea, important de spus este faptul ca numărul acestora în timpul campanilor lui Mihai Vitezul a depășit 13000. Lefegii erau foarte importanți pentru țările române în acea vrme deoarece aveau multe calități ce puteau fi puse în practică de voievozi în diferite lupte. În concluzie pot spune că în acest secol al uniri organizarea oastei țărilor române sa dezoltat puțin deoarece încă din acest secol începuseră să se pună accentul foarte mult pe armată în feneral, pe militari bine pregătiți, adică pe profesionalizarea acestora. Tipurile de ostași din oastea română se diferențiau prin armamentul pe care îl aveau în dotare, prin modul în care erau plătiți datorită seviciului militar pe care il prestau, prin modul în care aceștia luptau și bineînțeles prin obiectivele pe care aceștia le aveau de îndeplinit atât pe timp de pace cât și pe timp de război. În contibuare am realizat o schemă în care voi relata organizarea oastei române. Am realizat o schemă ce redă organizarea oastei țărilor române în secolul al XVI-lea.

2.2 Genurilor de arme în secolul al XVI-lea

În orice oștire atât în vremurile noaste de acum cât și în acest secol XVI repartiția pe arme, modul în care erau organizate aceste și activitățiile specifice fiecăruia erau foarte importante pentru acea țara, acel popor. În secolul unirii oșrirea românească a cunoscut o dezvoltare clară în ceea ce privește domeniul militar. Fiecare armă fie că era una de baza, fie că era una secundară așteptarile deveneau tot mai mari cu trecerea timpului și tot mai profesionalizate.

Oștirea românească în secolul XVI-lea avea în dotare trei genuri de armă de bază, acestea erau: infanteria, cavaleria și arteria. Acestea aveau la rândul lor diferite componente. Pe lângă aceste trei genuri de armă de bază mai existau încă altele trei secundare: flotila, servicile și corpurile specializate, bineînțeles și acestea aveau diferite componente.

Unitățile de infanterie erau dispuse în formă de patrulater și se întindeau cât ținea întreaga oaste. Ele aveau un dispozitiv de luptă în formă dreptunghiulară și scopul lor era de a respinge atacurile inamicilor, indiferent din ce direcție veneau acestea. Infanteriști între ei erau grupați după tipul de armament pe care aceștia îl aveau în dotare, Într-o parte se aflau cei care purtau, care aveau în dotare armele albe precum: sulițe, securi, arcuri, ghioage și arbalete, iar în cealaltă parte se aflau cei care aveau în dotare arme de foc precum: archebuze sau puști. Aceste formații dreptunghiulare ce formau dispozitivele de infanterie dețineau un efectiv ce varia între: 200 și până la 1000 de militari, scopul principal care îl urmareau aceste detașamente era să formeze o masă de izbire foarte puternică și să apere celelalte tipuri de arme ce mai făceau parte din marea oaste română. Alte misiuni pe care infanteriștii de la acea vreme trebuiau să le îndeplinească erau executarea siguranței în cantonamente, cercetarea eventualului inamic și bineînțeles executarea ambuscadelor.

Al doilea gen de armă din cele trei de bază este unul de mare importanță pentru oastea oricărui popor, și anume cavaleria. Cavaleria era folosită mai ales pentru manevrele de învăluire și pentru izbire în masă a dispozitivului ce îl avea inamicul. Acest tip de armă mai era folosit pentru siguranță în timpul marșului și pentru cercetarea inamicului. Cavaleria în timpul luptelor era folosită lângă infanterie. Formațiile de luptă a cavaleriei în dispozitiv era în formă dreptunghiulară la fel ca și infanteria. În dispozitivul premergător bătăliilor cavaleria proteja acele unități de infanterie ce erau dispuse la mijlocul oastei. Din punct de vederei a campaniei cavaleria avea ca obiective: urmărirea adversarului, hărțuirea, atacurile nocturne și recunoașterea.

Al treilea tip de armă de bază și ultimul de altfel era artileria, care mai ales în acest secol sa dezvoltat foarte mult si avea o importanță enormă, deoarece deținea un mod extraordinar de nimicire în cantități mari a inamicului. În secol al XVI-lea această armă sa dezvoltat forte mult nu doar la nivelul țărilor noastre ci chiar la nivel internațional. Pentru popoarele mai mici numărul de piese de artilerie era bineînțeles mai redus de exemplu în țările romîne raportul arteleriei era de o piesă la 500- 1000 de militari infanteriști sau cavaleri. Piesele de artilerie erau dispuse în fața frontului în dispozitivul de luptă și erau împărțite echilibrat infanteriei și cavaleriei. În ceea ce constă dispozitivul de marș piesele de artilerie erau poziționate în mijlocul masei numerice mai mare.

Piesele de artilerie în secolul al XVI-lea se fabricau la Târgoviște, Sibiu, Alba Iulia sau Brașov.

Aceste trei genuri de armă au fost cele de bază ale oastei române din acea vreme. Cum spunem și mai sus pe lângă acestea trei: infnteri, cavaleria și artileria mai avem trei genuri de armă secundare: flotila, seviciile și corpurile speciale.

În ceea ce privește flotila, în dotare avea șeici, majoritatea acestor flotile erau capturate de la otomani, ce se foloseau de aceste trupe pentru a transporta trupe în diferite locuri. Flotele erau folosite pentru a face legătura cu Dunărea. Și acest tip de armă a crescum mult în timpul lui Mihai Viteazul provocând de multe ori panică în tabăra otomană dtorită acțiunilor sale.

Este demn de amintit și efortul pe care la depus Mihai în ceea ce privește construcțiile navale, în scopul de a avea o flotilă, ce avea să asigure controlul asupra Dunării.

Serviciile sunt o altă categorie de armă, și aceasta una foarte importantă și de mare anvergură. La fel ca și celelalte tipuri de arme, în această perioadă serviciile au cunoscut o dezvoltare deosebită, motivele acestei dezvoltări fiind într-un numar destul de mare, precum: îmulțirea armelor de foc și tot odată cu aceasta a pieselor de artilerie, complexitatea câmpului de luptă și nu în ultimul rând deplsările pe distanțe mari care necesitau anumite tipuri de servicii.

O primă categorie a servicilor despre care o sa vorbesc sunt seviciile de aprovizionare sau logistice. Căpitanul general în Trasilvania, vornicul în Muntenia și hatmanul în Moldova trebuiau să se ocupe de administrarea oștilor și când spun acest lucru ma refer atât la asigurarea acestora cu echipament necesar, cât și la obținerea de alimente și furaje ce trebuiau oastei mai ales în timp de razboi. În acele timpuri în cadrul acestor servicii mai existau: marele jitnicer și marele sluger care se ocupau de procurarea alimentelor.

Înzestrarea cu muniție și armament a oștirii se făcea prin construcția încă din timp de pace a unor depozite, iar în țară existau ateliere specializate pentru construcția de armament și muniție la: Alba Iulia, Brașov, Sibiu, Suceava sau Târgoviște.

Aprovizionarea oastei se făcea în primul rînd din locul înde era poziționată sau staționată, prin exploatare pământurilor din acea zonă. Mihai Viteazul a pus un extraordinar accent pe această aprovizionare a oastei. Cei care aprovizionau oștire îi găsim în mai multe documente istorice numindu-se: aducători de merinde pentru oaste, sau în alte documente îi găsim numindu-se: strângători de zaherea.

O altă deosebită atenție ce se acorda înzestrării oștirii era aprovizionarea cu: tobe, trompete, steaguri și trâmbițe.

A doua categorie a serviciileor erau seviciile genistice, care și ele erau fără doar și poate foarte importante și fără de care oștirea s-ar fi descurcat extrem de greu în campaniile sale. Serviciile genistice erau folosite în marșurile mari când era nevoie de repararea sau de amenajarea anumitor locuri sau a anumitor puncte obligatorii de trecere, cum ar fi trecerile peste ape. Aceste servicii mai erau foslosite și la ridicarea taberelor când se efectua o staționare mai lungă a unui anumit marș.

A treia categorie, seviuciul sanitar foarte important și acum, foarte important și atunci. Avea ca scop îngrijirea militarilor răniți.

A patra categorie serviciul de informații, care avea o puternică amprentă asupra bătăliilor ce erau purtate de oștile române. Și atunci ca și acuma cin deține informația deține puterea, domnii români aveau spioni trimiși în celelalte țări în special în Imperiul otoman pentru a culege date și informații folositoare.

A treia categorie de arme secundare erau corpurile speciale care erau alcătuite din sudiviziunile: cercetare diversiune cu călărimea ușoară, iar în Moldova li se mai spuneau hirsari, străjerii și garnizoanele de cetate.

Aceste genuri de armă pe care le-am prezentat mai sus au dus în secolul al XVI-lea numeroase batlii luptându-se de la egal la egal cu alte armate a unor imperii foarte mari. Mlte din aceste genuri de armă au cunoscut dezvoltari militare foarte mari, fiind capabile prin acțiunile lor sa facă manevre ce au adus de multe ori victoria țărilor române în acest secol al unirii. În continuare am realiîat o schemă a genurilor de arme din secolul unir

2.3 Cadrele de comandă, mobilizarea și recrutarea în secolul al XVI-lea

În secolul al XVI-lea cadrele de comandă au avut un rod deosebit mai ales la bunul mers al lucrurilor în cadrul oștirilor române, ducându-le spre mari victorii. Aceste cadre s-au multiplicat în acest secol deoarece și armatele țărilor române au crescut foarte mult, investindu-se foarte mult în oștiri. Cadrele de la comanda diferitelor structuri militare erau diferite. Aceste cadre aveau în subordine un numar mai mare sau mai mic de oșteni. Armata țărilor române a avut atât de-a lungul istoriei cât și în secolul unirii comandanți de oști foarte bine pregăti și de asemenea foarte curajoși. Ei erau buni tacticieni cu o viziune foarte bună și completă asupra ciocnirilor militare. De exemplu Mihai Viteazul era un conducător militar apreciat nu numai în țările noastre, el fiind apreciat și peste hotare amintit în multe documente istorice din diferite țări ca fiind un bun tactician și strateg.

Despre marele domnitor Mihai Viteazul mai putem spune că a fost cu siguranță unul dintre cei mai mari și mai viteji români, spunem asta pentru că el a crezut și a reusit prin puterea lui de izbândă, prin curajul și calitățile lui de bun conducător, foarte bun strateg și foarte bun tactician militar să facă prin eforturi mari și o ambiție extraordinară, unirea celor trei țări române: Muntenia, Transilvania și Moldova.

În secolul al XVI-lea la comanda țării și a armatei era, domnul voievod al țării iar în Transilvania era numit principe. Acesta avea locțiitor în Țara Românească pe marele vornic, iar mai târziu acesta a fost numit mare spătar. În Moldova locțiitorul se numea portarul de Suceava, dar el mai era numit și hatman. În Transilvania locțiitorul principelui se numea cancelar, sau era un membru din consiliul principelui. Acestor locțiitori ai domnului li se subordonau direct câțva comandanți cum ar fi: în Moldova vornicii Țării de Sus și Țării de Jos, în Transilvania acest era numit marele căpitan, iar în Muntenia era numit vornicul și banul Craiovei. Aceste funcții ce le îndeplineau aceștia erau foarte importnte deoarece aveau în subordine mulți ostași ce veneau sa servească țara mai ales pe timp de război.

În continuare voi vorbi despre curteni care în Muntenia erau sub comanda marelui paharnic, iar în Moldova erau sub comanda a marelui logofăt. La sfârșitul acestui secol XVI a aparut o noua funcție de mare agă această funcție se ocupa de dorobanți și era subordonată marelui spătar în Muntenia și hatmanului în Moldova. Tot la sfârșitul secolului al XVI-lea apare funcția de hotnogi, care comandau steagurile de slujitori. În Moldova funcția de vătafi a fost înlocuită cu cea de căpitani de ținut dar asta mai târziu în timpul domniei lui Vasile Lupu. În zona Munteniei au apărut funcțiile de iuzbași și căpitani care îi vor comanda pe curteni și pe slujitori. În timpul lui Mihai Viteazul cadrele de comandă erau foarte bine organizate cu sarcini bine date de domnitor în vederea realizării scopurilor. Ceaușii și stegarii conduceau cele mai mici subunități de slujitori și curteni, mai multe subunități de acest gen formau un steag. Acest steag era numit sută dar nu de fiecare dată avea în componență o sută de oșteni,ci varia undeva între 50 și 70 de militari. Aceste steaguri formau o căpitănie și aveau aproximativ 400 de oșteni. Slujitorii erau localizați pe lânga marile garnizoane, de exemplu în Țara Românească: Rușii de Vede, Ploiești, Târgoviște, București și Gherghița, iar în parte Moldove: Lăpușna, Iși, Soroca, Orhei și Rădăuți.

Referitor la împrumutul denumirilor de comandanți de la alte popoare, în Muntenia și Moldova au existat anumite influențe străine precum: agă și serdar denumiri de mari comandanți de oști și iubașă sau ceauși denumiri de comandanți de oști mai mici. Aceste denumiri provin din limba turcă

Referitor la Transilvania un rol foaret important la comanda oștenilor îl avea căpitanul garzilor principiale și marele căpitan, acesta din urmă comanda secuii. Tot comandanți foarte imortanți erau și căpitani cetățiilor cele mai de seama precum: Deva, Satu Mare, Făgăraș, Gherla, Oradea, Chioar sau Ineu. În secolul al XVI-lea secuii erau comandați de căpitani și aveau un efectiv de aproximativ 50 de militari, iar pe lângă aceștia mai erau și decurioni care aveau în subordine aproximativ 10 militari.

În țările române referitor la cadrele de comandă s-au format în acest secol al XVI-lea comandanți dilitari pe diferite trepte ierarhice, care la rândul dor aveau în subordine un număr diferit de oșteni. Această ierarhizare a treptelor de comandă era foarte importantă deoarece era impusă ordinea și disciplina în oștiile romîne și unii militari care aveau calitați de buni comandanți se puteau face remarcați, și duceau oștile poporului român spre victorie.

Un alt factor important ce avea loc în secolul unirii era mobilizarea și recrutarea trupelor. Pe acea vreme orice barbat care era apt să țină o armă în mănă era îndatorat să se alăture oastei pentru a lupta împotriva inamicilor.

Așadar referitor la oastea cea mare trebuiau să se mobilizeze de câte ori era nevoie la chemarea domnului sau a principelui, fiecare oștean ce era chemat trenuia să se prezine în locul și la data indicată. Dacă în Transilvania rămăsese vechiul obicei de mobilizare prin purtarea „sabiei însângerate”, în Moldova și Țara Românească mobilizarea la oaste se făcea prin chemarea „de sârg” ce se executa prin toate localitățile. Cei mai expuși locuitori erau cei din zona de frontieră care erau tot timpul pregătiți de un eventual atac din partea inamicilor. Ci din zona de frontieră erau în stare de alertă totală mai ales din cauza otomanilor, polonilor și a tătarilor.

Mobilizarea oastei cea mare se făcea de obicei pe anumite zone ale țării în special pe județe sau teritorii. Această modalitate nu era folosită doar pentru oastea cea mare, ea era folosită și pentru oastea de permanență unde se recrutau ostași cu anumite calități militare. Categoriile de militari erau cazate în garnizoane ca: Rușii de Vede sau Ploiești în Muntenia și în Hodivoaia sau Orhei în Moldova.

Locul de adunare al oștirii era anunțat de comandant prin subunitățiile ce i se subordonau, și automan acele locuri deveneau tabere. În acele tabere militare domnitorul trecea în revistă subunitățiile ce le aduna și de acolo se pleca la luptă.

Lefegii spre exemplu erau o categorie militară provenită din armate străine și aveau obligația să fie pregătiți tot timpul pentru a pleca la luptă dotați cu tot echipamentu și acesta trebuind să fie în cea mai bună stare.

Legat de această mobilizare și recrutare putem vorbi și de locul în care armata se aduna, acestea fiind numite locuri „de tabără”, care în majoritatea cazurilor erau în capitalele țărlor românești. Acest loc „de tabără” era important deoarece trebuia să fie foarte bine ales în funcție de pericolul ce se apropia.

În cea ce privește planul lical ceste adunări aveau loc pe lîngă garnizoanele mai mari, deoarece de aici le era mult mai ușor comandanților să dirijeze unitățile în funcție de ordinele primite de la eșaloanele superioare.Recrutarea avea ca scop să adune un număr de militari necesari pentru a respinge invaziile inamicilor ce puneau în primejdie situația țării. Cei ce erau recrutați aveau obligația de a se prezenta cu armamentul personal.

În continuare am realizat o schemă despre ierarhia la comandă în țările române:

În final putem spune că mobilizarea si recrutarea în armatele românea aveau o deosebită importanță și trebuiau făcute în funcție de nevoile ce erau în acele timpuri. Comandanții trebuiau să aibă grijă ca cei recrutați să primescă învățământul militar necesar ducerii unei lupte.

În țările române, organizarea militară a secolului al XVI-lea cuprinde o gamă largă de activități,toate fiind extrem de importante pentru acele timpuri deoarece armate începuse să se dezvolte atât pe plan național cât și pe plan internațional. Atât organizarea oastei, genurile de armă ce se aflau atunci, cadrele de comandă și mobilizarea la luptă au avut fiecare rolul său în victoriile pe care țările române le-au avut și și un scop bine definit în a se dezolta, armata fiind în acele timpuri componenta principală a unui popor, deoarece le dădea libertatea față de marile puteri prin luptele duse și tot odată cu aceasta un trai mai ușor.

Țările române în secolul al XVI-lea au știut prin bunii comandanți și buna organizare militară să țină dușmanul departe de glia stramoșească pe care o aveam mai ales în ultimul deceniu al din secolul unirii, când ne-am surprins dușmanul prin vitejia noastră învingândul probabil când se aștepta mai puțin.

CAPITOLUL III: STUDIU DE CAZ PRIVIND BĂTĂLIILE PURTATE DE MIHAI VITEZUL DE LA VENIREA SA LA TRON PÂNĂ MOARTEA LUI DIN 19 AUGUST 1601

3.1 Cine a fost Mihai Viteazul ?

Motto:

“Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Titlul lui Mihai Viteazul în hrisoavele sale din vara anului 1600

În Europa centrală și a parții de sud-est, în ultimii douăzeci de ani ai secolului al XVI-lea, doi protagoniști foarte puternici la acea vreme politico-militar, duceau înfruntări dramatice luptând pentru supremația în această zonă a Europei. Toate puterile mari ale Europei de la acea vreme au cunoscut frica și teama de la sosirea la tron a voievodului Mihai Viteazul care prin cârmuirea lui asupra Munteniei și mai târziu a toate celor trei țări românești a reușit sa creeze probleme ambelor imperii atat celui otoman cât și celui habsburgic, făcând ca noi românii să fim văzuți ca un adevarat popor cu o puternica putere militară și politică.

Despre marele domnitor Mihai Viteazul putem spune că a fost cu siguranță unul dintre cei mai mari și mai viteji români, spunem asta pentru că el a crezut și a reusit prin puterea lui de izbândă, prin curajul și calitățile lui de bun conducător, foarte bun strateg și tactician militar sa faca unirea celor trei țări române: Muntenia, Transilvania și toată Țara Moldovei cum spune în citatul de mai sus.

Mihai Viteazul sa născut în zona Olteniei în anul 1558 într-o familie de boieri foarte bogați. Mama sa a fost Teodora Cantacuzino și oficial tatăl sau a fost Pătrașcu cel Bun, dar șansele ca acest lucru sa fie adevarat sunt foarte mici deoarece Mihai sa născut la scurt timp după ce Pătrașcu a murit, iar boierul înainte sa moară a dus o lungă suferință si era foarte bătrân. Mihai înainte de a veni la cârma țării în 1593 a fost mai întâi ban de Mehedinți.apoi stolnic și ban de Craiova. El era un tip foarte inteligent, știa să scrie să citească si chiar să socotească un lucru foarte însemnat în acea vreme printre boieri si voievozi, aceste calități lau ajutat foarte mult în viitor, el știind foarte bine să vorbească si să scrie în limba turcă, de asemenea era unul dintre cei mai bogați și influențabili locuitori din Țara Românească. Mihai se folosește de averea sa în anul 1593 pentru a cumpara a cumpăra tronul Țării Românești si totodată pentru a ajunge domn. El a reușit acest lucru nu doar prin averea foarte mare care a plătit-o imperiului otoman ci și prin relațiile pe care le avea cu familia Cantacuzino la Constantinopol, el fiind ajutat de patriarhul Constantinopolului în acest pas uriaș de a trece de la ban de Craiova la cârma Țării Românești.

Din lucrarea „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși” vă prezint următorul citat: „În timpul acesta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinatate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam”, din care reiese că acele cuvinte, fraze spuse de Mihai denotă o gândire foarte modernă si fără îndoială o gândire dincolo de interesele personale a acestuia. Din acest citat mai reiese și faptul că el sa gândit mai mult la binele oamenilor pe care ia condus și ia îndrumat spre o viața mai bună și mai democratică, el renunțând la toată averea sa pentru un ideal extraordinar.

3.2 .Războiul românesc antiotoman din anii 1594-1596

Papa Clement al VIII-lea și împăratul Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-German au o inițiativă în anul 1594 de a crea o ligă creștină împotriva imperiului otoman. La această ligă creștină au aderat mai multe popoare din vremea acea precum: ducatele italiene Toscana, Mantua, Ferrara,un alt popor puternic din acea vreme Spania, iar în final la această ligă creștină au aderat și țările române: Țara Românească cu Mihai Viteazul conducător, Transilvania cu principele Sigismund Bathory, acestor doua alăturându-se și Moldova cu Ștefan Răzvan la cârma țării.

Mihai Viteazul încă de la venirea sa la tron a avut grijă sa își doteze armata atât infanteria cât și artileria cu un număr mai mare de armament și mai bun. Primele sale mișcari au fost diferite comenzi în Transilvania de armament și reconstruirea unor ateliere de armament din Târgoviște, cum spuneam și mai sus a ținut sa crească dotarea artileristică si pe cea a infanteriei cu anumite arme de foc portabile. O altă mișcare importantă pe care a făcut-o, care mai târziu a dat roade a fost numirea în fruntea unitățiilor sale armate a oameniilor pe care el îi cunoștea foarte bine și în care avea încredere deplină, acești oameni fiind de nadejde, și adevărați profesioniști. O altă mișcare ce la ajutat foarte mult și cărora le-a datorat si le-a dedicat toate succesele sale a fost priceperea de a-și apropia marile mase populare, acestea l-au ajutat foarte mult.

3.2.1 Campania militară de la sfârșitul anului 1594 și începutul anului 1595

La data de 13 noiembrie 1594 Mihai Viteazu îi ucide pe toți creditorii turco-levantini și omoară la București și Iași toată oastea otomană. Momentul ales de Mihai Viteazul și Aron Vodă domnitorul Moldovei a fost unul perfect din punct de vedere tactic, deoarece trupele otomane ce erau desemnate să poarte lupte în Ungaria erau foarte slăbite datorită luptelor si anotimpului greu, și erau așezate în zona Belgrdului. Încheind cu succes acțiuniile din București și Iași cei doi domnitori au căutat sa mărească acest asalt asupra otomanilor și au hotărât să atace cetățile ce se aflau în zona Dunării, și respevtiv Aron Vodă pe cele ce se aflau în zona Moldovei. Într-o perioadă de trei luni de zile din noiembrie 1594 până în ianuarie 1595 au urmat repetate atacuri asupra otomaniilor atât în partea de sud cât și în partea Moldovei. În sud trupele muntene au fost conduse de banul Mihalcea unde au atacat cetățile Giurgiu și Turnu și au eliberat diferite așezări civile, simultan cu aceste acțiuni conduse de banul Mihalcea au fost și respingerea inamicilor din Cetatea de Floci și pe lângă aceasta au atacat și au eliberat și orașele Hârșova și Brăila (1 ianuarie 1595), această acțiune fiind condusă de paharnicul Manta. În Moldova Aron Vodă a dus atacuri de eliberare asupra Tighinei, Izmailului, Chiliei, Obluciței și Cetații Albe. După toate aceste acțiuni reușite a domnitorului prima etapă a planurilor care și le propuseră Mihai încă de la venirea sa la tron a fost îndeplinită, adică sa îi fie asigurat controlul asupra țărmurilor de pe cursul Dunarii.

Trupele române au încercat sa profite de iarna grea fiind un timp favorabil pentru ei contra inamicului, deoarece a înghețat Dunărea și trupele române au avansat pentru a întreprinde acțiuni de luptă rapide contra inamicului. Oștile otomane au fost atacate de români mai întâi la Silistra pe (8 ianuarie), Rahova Măcin, Șiștov și Nicopol, și tot în același timp au fost respinse ripostele inamicului. Această mișcare a românilor s-a dovedit a fi una de mare succes, deoarece 2000 de ieniceri la Cetatea de Floci au încercuit orașul, dar aproape 300 de români nu doar ca le-a ținut piept dar au reușit într-un final cu un detașament de sprijin sa le respingă atacul cu pierderi foarte mari, asta întâmplându-se la data de (10 ianuarie 1595). În urma acestor actiuni Mihai și-a mai realizat o etapă a planului sau cucerind tot malul stâng al Dunării și trecându-l sub stăpânire românească.

După toate aceste acțiuni din zona de sud a țării trupele române și-au trecut acțiunile în frontul de vest al otomanilor adică în zona Banatului mai exact pe directia Timișoarei. Motivul pentru care forțele române și-au schimbat concentrarea forțelor în această zonă a fost acela de ași asigura libertate de mișcare a forțelor pe zona Dunării. În aceasta zona forțele otomane și tătărești au suferit înfrângeri foarte grele mai exact în zona Timișoarei și în zona Lugojului, unde oastea română a fost sprijinită în mare parte de banațeni răsculați.

În urma acestor acțiuni duse de români în zona Banatului și angajându-i pe otomani pe o linie foarte extinsă a schimbat în mare parte politica rozboiului și planurile marilor conducători de oști turci, și brusc popoarele romăne Muntenia, Transilvania și Moldova au devenit un dușman redutabil pentru turci la fel cum sa întâmplat și în secolele trecute. Problemele turciilor nu erau doar spațiile ocupate de români, dar și logistica acestora a fost distrusă în mare parte și pentru a porni atacuri din nou împotriva românilor era necesar ca logistica să fie una bună deoarece și condițiile vremii cerea asta. O altă problemă care a apărut pentru imperiul otoman este stimularea și invocarea unui curaj fantastic statelor precum: (albanezii, sârbii, grecii, bulgarii), care s-au răsculat împotriva Porții dupa modelul românesc, deci în partea balcanică situația devenea foarte complicată pentru oastea otomană.

Sultanul aflat în fața acestei mari primejdi după acțiunile duse de cele trei țări române se vede obligat să renunțe la luptele contra ungurilor și să își concentreze atenția totală asupra țărilor române cu gândul de a le transforma pe toate în pașalâcuri. Cum riposta otomană nu putea sa nu aibă loc și cum un atac militar bun, o expediție de succes necesită planificare, organizare și aranjament din timp sultanul a hotărât să se folosească de trupele ce se aflau în apropierea spațiului românesc, prin aceste fapte sultanul Murad al-III-lea declarase oficial razboi popoarelor române.

Țările române urmau să fie atacate pe două direcții, un corp de oaste otomană condus de Mustafa care avea ca scop sa treacă Dunărea cu aproximativ 8000 de oameni, și un corp format din tătari care se aflau situați în zona Krainei cu aproximativ 24000 de oameni care aveau ca scop să înainteze pe linia Dunarii spre est. Tătarii au reușit să treacă prin zona Vidin-Calafat înaintând pe această zonă au ars ce au întâlnit în cale, în acest timp Mustafa cu oastea de otomani era cuprins în bătalii ce le ducea la Rusciuk. Mihai a fost informat de cele întâmplate și cu ajutorul țărănimii și cu o tactică bine pusă la punct, nu a lăsat să se întâlneasca cele doua forțe, atacându-le pe rând provocându-le pierderi ce au fost simțite mai târziu când această grupare otomano-tătară avea să fie înfrântă de trupele românești, printr-o tactică foarte bine organizată de Mihai și oamenii de nădejde ce îi avea pe lângă el. La data de (14 ianuarie) 1595 oastea română a reușit să îi învingă pe tătari primind și ajutor din tabăra de la Hulubești, împreună i-au atcat pe tătari lovindu-i în flancul și spatele dispozitivului, reușind în cele din urmă o victorie categorică. Cealaltă oaste condusă de Mustafa a reușit să treaca Dunărea și sa situat undeva în nordul satului Șerpătești asta întâmplându-se pe data de (23 ianuarie). Voievodul Mihai era informat foarte bine de situația inamicului și mai ales de locul în care era situat, și folosindu-se de aceste informații a hotărât să realizeze un atac surpriza într-o noapte, asupra unei mici părți din armata lui Mustafa pe care a și învins-o, demonstrând încă odată calitațiile strategice militare ce le dobândea. Mihai fiind un strateg foarte bun și-a dirijat foart repede și bine ostași trimițând aproximativ 10000 de oameni și câteva tunuri în zona Giurgiului unde a trecut Dunărea pe gheață și la învins pe Mustafa printr-un atac prin surpindere la data de 25 ianuarie lânga Rusciuk. Gruparea inamica s-a retras în panica lasând în urmă toată artileria, cai și multe alte arme. În această luptă au căzut mai mulți comandanți de oști și persoane importante din tabăra inamicului precum: Ghazi Ghrai care rănit sa salvat cu greu de pe câmpul de luptă, iar Hasan, beiul de Aydin acolo și-a găsit sfârșitul. Banul Mihalcea care conducea un detașament de ostași a continuat expansiunea pe urmele rămășițelor inamice, Mihalcea împreună cu detașamentul ce îl conducea a reușit să îi ajungă pe otomani în apropirea Silistrei unde inamicii otomani au fost complet nimiciți, printre care și conducătorul lor Mustafa pașa.

După toate aceste acțiuni banul Mihalcea împreuna cu detașamentul pe care îl conducea a înaintat spre nord unde a atacat o garnizoana otomana la Hârșova. Forțele române la mijlocul lunii martie au asediat Brăila, unde dupa o perioadă de șaisprezece zile de rezistența garnizoana otomana a lui Kara Cavus nu a avut de ales și a trebuit să se predea.

Odată cu această joncțiune a forțelor moldo-muntene și capitularea Brăilei, se încheie și această campanie din zona centrală de luptă cu inamicul, a forțelor române.

Pentru popoarele române cât și pentru Mihai Viteazul această campanie a fost una de mare succes deoarece am reușit să dobândit teritoriile ocupate de otomani, moralul ostașilor a fost ridicat după aceste victorii extrem de importante iar obiectivele de iarnă pe care voievodul Mihai și le-a stabilit au fost atinse. O mare importanță în acest succes a avut și voievodul Aron care în concordanță cu trupele din Muntenia conduse de Mihai au reușit să elibereze de sub dominație turcă inportante cetăți și orașe. Este demn de amintit și efortul pe care la depus Mihai în ceea ce privește construcțiile navale, în scopul de a avea o flotilă, ce avea să asigure controlul asupra Dunării.

3.2.2 Campania militară din vara și toamna anului 1595

Înfrângerile pe care otomanii le-au primit în zona românească la finele anului 1594 și începutul anului 1595 în acele trei luni și câteva zile a lăsat o atmosferă întunecată în capitala Imperiului otoman. Odata cu pierdere controlului asupra Dunării Imperiul otoman dă și de o mare lipsă de alimente și în mare parte îi afectează armata ce era desemnată să poarte lupte contra Ungariei, ei suferin cel mai mult din cauza lipsei de logistică și lipsa alimentelor. Datorita acestor lipsuri însemnate au început discuțiile pentru realizarea planului de atac otoman în anul ce doar începuseră 1595. Ferhad pașa după ce la înlocuit pe Sinan la funcția de mare vizir, a început să elaboreze o nouă concepție de viziune strategică ce avea ca scop principal atacul forțelor otomane asupra Dunarii. Pregătirile s-au făcut foarte intens fiind supravegheate de Lala Mehmed pașa care a fost numit încă de la Vidin mare sedar. Aceste pregătiri au început prin aducerea în zona Dunării la Rusciuk o parte foarte mare a artileriei, multă muniție și în plus față de asta au început construcți unui pod, pentru ai ajuta la înaintarea catre forțele române.

În mai 1595 sultanul dă ordin expres lui Ferhad pașa să atace și să nimicească atât Moldova cât și Muntenia. Ferhad și-a pregătit o oaste foarte numeroasa și sa hotărât sa atace pe două fronturi, atât pe direcția Silistra-Chilia în Dobrogea cât și pe direcția Giurgiu- București na nord de Dunăre, urmărind să prindă frontul românesc întru-un clește foarte bine stabilit strategic. Poarta în același timp a mai apelat și la alte relații politice propunându-i principelui Sigismund Bathory să renunțe la Liga sfântă în schimbul acestei acțiuni principele primind recunoaștere totală din partea Porții ca stăpân a toate celor trei țări române. Mihai a fost obligat de principele Transilvănean să îi recunoască suzeranitatea acestuia, iar Aron Vodă a fost înlocuit în Moldova cu Ștefan Răzvan dar pâna în luna august al acelui an. Odată cu această invazie otomană ce avea să se întâmple polonii și-au exprimat și ei dorința de a anexa Moldova, acesta fiind un lucru facil Imperiului otoman. Mihai fiind un bun strateg militar a înțeles foarte bine situația în care se afla și mai exact puterea foarte mare care o avea Imperiul otoman și celelalte forțe ce aveau să amenințe țările române. Mihai a trecut în primă faza la împiedicarea înaintării oștilor inamicului si totodată cu aceasta la întârzierea atacurilor ce avreau să urmeze. Prima masură strategică pe care a luat-o Mihai a fost aceea de a respinge atacurile în zonele: Giurgiu, Silistra, Brăila, Babadag, Cetatea Albă,Chilia, Rusciuk și Tighina. Având în vdere că construcția podului pe care l-au pregătit otomanii incepuseră să avanseze foarte tare Mihai a hotărât să atace trupele otomane din acea zonă, așa că a învins garnizoana otomană din acea zonă și podul la distrus. Trupele românilor au continuat să avanseze pentru a alunga pe o distanță cât mai mare inamicul. Mihai cere sprijin din partea Ligii sfânte dar nu primește nici un rezultat clar din partea acestora.

Sinan pașa care la înlocuit pe Ferhad a reușit sa realizeze un cap de pod și intenționa să ajungă spre București. Mihai când a văzut acțiunile lui Sinan pașa a început să apeleze imediat la acțiunile ce le-a încadrat în faza a doua a planului său. Mihai împreună cu oastea pe care o conducea și cu un plan bine facut a continuat să duca lupte împotriva turcilor, obiectivul sau pentru a realiza și această a doua etapă din planul ce la stabilit era să îi atragă pe păgâni într-n loc foarte bine ales de domnitor pentru bătălia de amploare ce avea să urmeze. Acest loc era unul foarte rău pentru trupele de oști ale lui Sinan pașa deoarece eru foarte expuși la alacuri din partea oștilor lui Mihai Viteazul. În acest loc unde au fost atrași turcii Mihai a reușit prin strategia lui foarte bine pusă la punct să ca compenseze mai ales numărul mare de oameni pe care Sinan pașa îi avea în subordine, dar mai mult a reușit să îi atace prin surprindere și să le creeze pagube serioase turciilor. Acest loc pe care Mihai și la ales era unul foarte mlăștinos și cu foarte multe obstacole naturale cunoscute foarte bine de țăranii din zonă care au luat și ei parte la acest atac prin surprindere a lui Mihai. Zona în care era situat acest loc de pricina pentru otomani era undeva pe o cale secundara cître București în apropiere de Călugăreni și Hulubești. La data de 22 august 1595 cavaleria română a efectuat un nou atac surpriză asupra oștilor otomane ce se aflat în imediata apropiere a Hulubeștiului. După acest atac surpriză și după pierderile pe care românii i le-au făcut turcilor se retrag spre Călugăreni dar lor le este luată urma de oastea otomană, și aici în ziua de 23 august avea să fie una din cele mai mari batălii pe care românii le-au purtat împotriva păgânilor.

Cum spuneam și mai sus, bătalia de la Călugăreni a fost un moment de glorie și de mare preț în isoria română, în care Mihai Viteazul o obținut un succes strălucit în fața armatei otomane care ne-a asaltat țara.

3.2.2.1 Bătălia de la Călugăreni, 23 august 1595

Raportul de forțe dintre cele două tabere a lui Mihai și a lui Sinan era unul năucitor pentru domnitorul român și pentru oastea noastră. Izvoarele istorice afirca diferite cifre în ceea ce privește oastea otomană unii spun că la început pe podul de la Călugăreni au inaintat 10000 de români si aproximativ 20000 de turci dar acest numar al turcilor fiind doar o avangardă la ceea ce va urma. Este important de știut și de reamintit faptul ca unele izvoare istorice afirmă că Sinan pașa a avut o oaste enormă între 70000 de oameni și 160000 de oamenii, ceea ce este enorm față de cât avea Mihai în subordine aproximativ 16000 de oameni și câteva tunuri, spre deosebire de sinan care avea o artilerie mult mai bogata în armament și o infanterie mult mai dotată în armele ce le avea pregătite pentru a cucerii spațiile române. Un alt factor important alacestei bătăli și care și-a lăsat amprenta asupra consecințelor a fost starea terenului în care s-a desfășurat această bătălie. Locul unde s-a purtat batălia era mlăștinos și păduros greu accesibil, și în acest loc era greu ca o oaste asa mare precum cea a lui Sinan pașa să execute diferite manevre prin care să învingă armata poporului român. Un alt lucru semnificativ al terenului în care a avut loc bătalia este faptul ca acest teren era străbatut de râul Neașlov si singurul punct de treacere prin acele locuri era pe podul ce se afla peste râu. Acest punct de trecere nu permitea clar desfăsurarea pentru executarea unei manevrea a oastei lui Sinan pașa. Radu Rosetti spunea în lucrearea sa „Istoria artei militare” că: „ Trenul pe care s-a dat lupta nu era așa cum se vede azi, ci era un defileu, lat cam de 2500 de pași, format prin trecerea drumului secundar Giurgiu- Călugăreni-București, peste smâlcurile Neajlovului și ale Câlniștei și din pădurile ce mărgineau pe acele vremuri drumul și de o parte și de alta”.

Despre această bătalie de la Calugăreni putem spune ca este împărțită în trei mari faze în care sunt trăsături și desfășurări total diferite, dar toate trei faye fiind de o anvergură foarte mare și de o importanță deosebită atîât pentru Mihai Viteazul cât și pentru toți românii. Prima fază a acestei bătali, la avut ca protagonist pe Mihai Viteazul care în fruntea cavaleriei sale, a atacat cavaleria otomană și ia alungat până la sud de Neajlov. Acastă mișcare a voievodului a fost una foarte îndrăzneață și bine pusă la punct din punct de vedere tactic, deoarece armata otomanilor era mult mai numeroasă și putea. Tot la această primă fază intră și unele dispuneri pe care voievodul le organizează,precum dispunerea pe malul nordic a 10000 de oșteni, dealungul cursului de apă, iar în fața lor a amplasat zece tunuri ce aveau rol de a ține sub bătaia lor podul de peste Neajlov. Oaltă mișcare pe care Mihai a efectuato este punerea rezervei de aproximativ 6000 de oșteni în partea de nord-vest a Călugăreniului, și împreună cu acestia două tunuri, toți aceștia fiind sub comanda căpitanului Albert Kiràly. Voievodul Mihai a ales să așeze în acel mod trupele ce le avea în subordine, deoarece din acea parte venea principalul pericol turcesc, planificat și gândit de Sinan pașa. Prima fază a bătăliei se termină după un atac trimis de Sinan pașa cu aproximativ 12000 de oșteni turci. Domnul Mihai i-a lăsat pe aceștia să treacă podul și după ce aceștia au avansat dincolo de pod a deschis foc cu artileria ce o avea în dotare și imediat dupa aceste focuri a trecut direct la atac provocândui grele pierderi oastei lui Sinan pașa. Astfel, odată cu această actiune a lui Mihai se termină prima fază a bătăliei de la Călugăreni.

A doua fază a acestei bătali începe cu lupte cumplite duse de oștile române pentru a slăviofensiva generală a forțelor turcești. Insuccesele anterioare ce le-a avut Sinan până atunci la determinat sa arunce în luptă majoritatea oșteniilor de care dispunea, adică un număr foarte mare de oameni. Sinan pașa a atacat frontal peste pod împreună cu ienicerii și azapii. Simultan o grupare comandată de Satârgi Mehmed pașa a efectuat pe la est o manevră învăluitoare, iar tot în același timp Hasan pașa, beilerbeiul de Rumelia a executat o manevră largă de întoarcere pe la vest. De menționat este faptul că lovitura frontală a fost extrem de puternica și simțită cu adevărat în rândul oștilor române, însa focul puternic de artilerie a lui Mihai și curajul inedit de care a dat dovadă oștenii români au făcut ca atacut otomanilor să fie respins și pierderile din rândul turcilor să fie foarte grele. În tot acest timp gruparea spahiilor au trecut Neajlovul si au reprezentat un pericol foarte mare pentru aripa stângă a oștilor lui Mihai.Cu tacul ce venea din zona frontală fiind extrem de puternic cu un numar mare de turci, și flancul stâng amenințat de spahi Mihai și oastea lui au fost obligați să renunte la tunuri și sa se replieze undeva în zona satului Călugăreni unde sa unit cu eșalonul de rezervă și împreună au respins otomanilor și au respins înaintarea lor. Odata cu aceste acțiuni sa terminat faza a doua a bătaliei de la Călugăreni.

A treia fază și ultima de altfel are loc cum este de așteptat în dupa-amiaza zilei de 23 august și în mare parte este caracterizată printr-o puternică acțiune ofensivă a românilor. Înainte ca această a treia fază să se deruleze un detașament de călareți români sosise dintr-o misiune de recunoaștere, aceștia erau conduși de căpitanul Cocea. Voievodul Mihai a hotărat să execute un contraatac în care a reușit să combine o manevră frontală cu una de învăluire, prin care a lovit trupele lui Mehmed pașa și a reușit să îi împingp până în spahi, provocând un moment de groază în tabăra turcească. Acest contraatac a ținut până la pod unde oștiile turcești au fost înghesuite și nu au avut libertare de mișcare pentru o armată așa numeroasă. După această actiune oștile lui Sinan au bătut în retragere, și acesta din urma a încercat sa intervina cu cele mai bune oști ce le avea dar totul s-a năruit în momentul în care căpitanul Cocea a intervenit cu cei 400 de călareți ai săi ce îi avea în subordine, executând o manevra în flancul drept al otomanilor, provocând o derută teribilă asupra acestora și totodată o învrângere la care nu se aștepta nimeni din tabăra otomană. Până și marele vizir Sinan pașa a fost aruncat în mlaștină, fiind cu greu salvat de un credincios al său.

Astel la căderea nopții s-a încheiat și ultima fază a bătăliei de la Călugăreni în care Mihai Viteazu a învis oastea mult mai numeroasă a lui Sinan pașa, și odata cu această victorie voievodul român și-a atins în mare parte obiectivele ce le avea stabilite. După aceste acțiuni Mihai Viteazu a hotărât să se retragă în munți pentru a realiza joncțiunea cu celelalte două țări române. Sinan pașa a început sî se deplaseze catre București unde a executat mai multe sisteme de fortificații în mai multe locuri, a recucerit Braila și în multe zone din Țara Rpmânească a jefuit și a ars tot. Cei trei principi Mihai Viteazul, principele Sigismund Bathory și Ștefan Răzvan și-au grupat forțele pe care le conduceau pentru a da din nou piept cu dușmanul păgân, de această dată raportul numeric fiind mai bun pentru oștiile române, comparativ cu luptele precedente împotriva otomanilor.

3.2.2.2 Bătăliile de la Târgoviște, București și Giurgiu

Cele trei forțe române care s-au adunat împotriva otomanilor măsurau undeva la aproximativ 40000 de militari, asta se întâmpla la data de 15 octombrie. Dispozitivul lor era împărțit în felul următor: o avangardă cu Mihai în frunte de aproximativ 15000 de luptători, corpul central care îl conducea Ștefan Răzvan, conducătorul Moldovei, și la urmă era situatăn ariegarda ce îl avea ca și conducător pe Sigismund Bathory. La data de 16 octombrie acest dispozitiv de 40000 de luptători ajung la Târgoviște în apropierea locului unde inamicul și-a facut în grabă un sistem de fortificații. Sistemul de fortificații a inamicului era păzit de 1500 de otomani și aveau în dotare 40 de tunuri. Planul de luptă a fost făcut de către Mihai deoarece el era cel mai priceput dând dovadă de acest lucru în bătăliile anterioare. Planul cuprindea atacul lui Bathory din partea de sud, a lui Ștevan Răzvan din partea de est, și Mihai cu trupele sale din partea de nord și de vest. Dupa un atac de câteva ore a românilor la data de 18 octombrie cetatea de la Târgoviște a fost cucerită și în urma otomanilor a rămas un număr mare de armament, multe alimente și 40 de tunuri. Sinan pașa surprins de rapiditatea înaintării românilor a fugit pe direcția București-Giurgiu, el lăsând și din această zonă multe arme și alimente în urmă. Trupele române au continuat să urmăreasca trupele otomane. În primă fază au fost trimise la București trupele conduse de Ștefan Răzvan, acesta a eliberat capitala la 22 octombrie.

La 26 octombrie trupele conduse de Mihai au avansat și au ajuns la Giurgiu. Și în această bătălie Mihai și-a arătat măiestria de bun strateg și conducator militar, atacând prima dată cu cavaleria, pe urmă împreună cu avangarda, unde au reușit să scoată din funcțiune un pod de vase, cu această acțiune omorând aproximativ 3000 de otomani. În continuare în aceași zi a urmat consolidarea cetății Giurgiu și înfrânferea otomanilor. De această dată Sinan pașa a reușit să treacă peste Dunare, având cu el o mare parte din oștirea lui. Această victorie pe care au obținut-o țările române a avut o foarte mare inportanță deoarece a smuls pur și simplu o baza importantă de sprijin de pe linia Dunării.

Această campanie militară din vara și toamna anului 1595, a avut o amprentă extraordinară asupra istoriei țărilor române. În acestă campanie au avut loc victorii foarte mărețe pentru poporul nostru. În concluzia acestui subcapitol putem spune că această campanie cât și cea precedentă au oferit mai multe învățăminte. Putem enumera în primul rând modalitatea în care Mihai a ales să se apere, modul în care a știut să țină dușmanul departe, și bineînțeles modul în care a știut cum să foloseacă terenul ori de câte ori a fost nevoie și indiferent de anotimp. Din punct de vedere tactic Mihai împreună cu oștirile române s-au descurcat excelent executând o serie mai mai multe manevre în funcție de trenul care îl alegea pentru luptă. De remarcat ar mai fi și faptul că a stiut cum să ajungă la victorie chiar daca raportul forțelor era clar în favoarea otomanilor.

În continuare în anul 1596 a urmat diferite acțiuni de luptă și un armistițiu cu imperiul otoman deoarece aceste victorii în serie a lui Mihai au zguduit pur și simplu Imperiul otoman.

3.3 Bătăliile ce au dus la unirea celor trei țări române

Mihai Viteazul după campanile de luptă contra otomanilor și-a format un ideal destul de îndrăzneț la acea vreme, de a uni toate cele trei țări româe în una singură. Acest lucru era extrem de greu de realizat din pricina marilor puteri ce dominau acele vremuri precum: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, și la aceștia adăugându-se și Polonia. Lucrul ce la grăbit pe voievod să ia aceasta această decizie a fost faptul că polonezii aveau intervenții tot mai dese atât în Moldova cât și în Transilvania. Un moment politic important a fost aunci când Rudolf al II-lea i-a oferit lui Sigismund Báthory diferite avantaje materiale pentru a renunța la tronul Transilvaniei, în locul pui venind vărul sau Andrei Báthory, acesta fiind exponent ul principal al intereselor polonezilor. Despre Andrei Báthory se mai știa că era un adept al sistemului politic otoman.

Pentru Mihai Viteazul această unire ce avea să urmeze însemna foarte mult era idealul lui ce ava să îl îndeplinească datorită calitățiilor lui de om politic pragmatic, un bun cunoscător a ideilor și frământările politice din acea vreme. Andrei Bathory era pregătit să recurgă la orice acțiune pentru al înlătura pe Mihai Vodă de la tronul Țării Românești și vroia vroia să îl înlocuiască cu Simion Movilă.

Mihai se pregătea să realizeze din nou o expediție împotriva otomanilor chiar în momentul în care Transilvania a ieșit din Liga Sfântă, această campanie avea ca scop eliberarea Dobrogei. Otomanii au început să atace zona de sud a Dunării dar au vost respinși de mai multe ori de oștiile române. Mihai Viteazul pentru a avea răgazul necesar de ași pregătii forțele a făcut pact cu Andrei Batory, el acceptând să ia parte la pacea cu otomanii. Mihai Viteazul a primit sprijinul habsburgilor și otomanilor de a realiza expediția lui în Transilvania, așadar dispunea de 8000 de călăreți și 12000 de pedeștri, fiind ajutat și de generalul Giorgio Basta care se afla în fruntea oastei imperiale și avea în subordine 6000 de pedeștri și 3000 de călăreți, toți acești ostași fiind pregătiți pentru intervenția lui Mihai în Transilvania. De partea cealaltă Andrei Batory care avea sprijinul lui Ieremia Movilă domnitorul Moldovei, a Poloniei și ulele promisiuni din partea tătrilor la somat pe Mihai să plece de la tronul Munteniei. Mihai Viteazul fiind un bun om politic și strateg desăvârșit a considerat că situația din acel moment era cea mai prielnică pentru a izgonii pe Andrei Bathory. El a grăbit această acțiune deoarece de Poartă nu putea fi atacat pentru că aceștia l-au recunoscut ca voievod, Polonia nu-l putea ataca deoarece risca un război cu habsburgii iarAndrei era constrâns în această situație favorabilă lui Mihai.

3.3.1 Acțiunea militară de la Șelimbăr din anul 1599

Andrei Bathory trebuia înlăturat cu forța din Transilvania și pentru a realiza acest lucru Mihai trebuia să pună bine la punct toate detaliile legate de acest război. Iscusit strateg Mihai încă din vară și-a poziționat trupele sale foarte bine din punct de vedere a unor eventuale atacuri venite din partea lui Ieremia Movilă sau a lui Andrey Bthory pe pământul Munteniei. Dar totodată această poziționare strategică bine aleasă de voievod permitea accesul foarte rapid a trupelor muntene pe pământul transilvănean, un detaliu foarte important pentru faptele ce aveau să urmeze. Considerentul lui Mihai Viteazu era că e mai bine să le facă dușmanilor lui ceea ce vor ei să i facă lui o tactică bună sa dovedit ulterior.

O parte din oastea lui Mihai era așezată lângă râul Buzău alta lângă Râmnic și Mihai se afla cu oastea lui la București. În următoarele zile el și-a concentrat oaste în zona Ploieștiului și a Craiovei, oastă cu care urma să acționeze era de aproximativ 30000 dintre care 10000 oșteni de țară, 14000 lefegii și 6000 de haiduci. Mihai mai avea în componență aproximativ 180, artileria fiind oarte importantă. Mihai a pornit din Ploiești în fruntea oastei sale la data de 15 octombrie, iar în valea Buzăului nemulțumiți de politica pe care o avea Andrei Batoty i sau alăturat și secuii, aceștia erau oșteni valoroși deoarece erau recunoscuți pentru vitejia lor. Traseul pe care Mihai Viteazul și la propus era Brașov-Făgăraș-Sibiu. La data de 23 octombrie Mihai Viteazul a ajuns în Făgăraș unde garnizoana ce se afla acolo la primit pe Mihai sărbătorește fără să aibă loc vro bătălie. Mihai împreună cu forțele armate pe care le conducea a ajuns la data de 26 octombrie la Veștem unde sa întrunit cu celelalte forțe ce veneau din Oltenia. O zi mai târziu cele două forțe se aflau față în față gata să înceapă o luptă ce a făcut atâta istorie pentru poporul nostru român.

Oasetea lui Andrei Batory avea trupele dispuse pe trei linii cu flancul stâng protejat de râul Cibin.

Prima linia a lui Bathory era alcătuită de infanteria la margine, cavaleria în mijloc iar în aripa stângă trupele de țară. În total această primă linie avea un efectiv de aproximativ 6000

A doua linie era formată din călăreții și pedeștri cu un efectiv aproxmativ egal cu cel din linia întâi.

A treia linie era formată în mare parte din artilerie și nobilii cu suitele lor. Efectivul total al lui Andrei fiind de aproximativ 16000 de oșteni.

De cealaltă parte Mihai avea oastea organizată tot pe trei linii, în linia întâi avea pe Baba Novac cu secuii sub comanda lui, corpul din centru era format din cavalerie aflați sub comanda lui Mihalcea, iar pe aripa dreaptă se afla corpul condus de aga Lecca, aproximativ 15000

În cea de a doua linie se afla un masiv corp de cavalerie compus în mare parte din armata roșiilor, aproximativ 8000.

În a treia linie se afla și voievodul cu cele aproximativ 180 de tunuri, boierii sai și garda acestora. Tot în a treia linie se mai aflau și secuii aproximativ 1000.

Raportul forțelor din punct de vedere numeric era clar în favoarea lui Mihai, având și artileria mai multă și soldați mai mulți.

Bătălia a început în dimineața zilei de 28 octombrie cu puternice focuri de artilerie din partea ambelor părți, după acest foc de artilerie detașamentul condus de Baba Novac a trecut la atac într-o luptă corp la cop la corp dar un detașament din linia a doua a inamicului la oprit pe acesta. Mihai a continuat punând în dificultate aripa dreaptă a inamicului printr-un atac al corpului de cavalerie condus de Mihalcea. Prin mișcările aceste de trupe lupta a început să se extindă treptat și oastea lui Andrei Bathory a început să se retrgă mai ales corpul central. Pentru a reface situația trupele inamicului din flancul stâng au pornit la atac luvind corpul central al oastei lui Mihai, dar acesta împreună cu rezerva și oșteni din linia a doua i-au respins atacul, apropiinduse mai mult de victorie.

În continuare capturarea lui Gaspar Kornis comandantul oastei principelui avut un așa zis impact moral. Cu toți comandanții detașamentelor prinși sau omorâți oștenii principelui care au mai ramas fiind întrun numar foarte mic, s-au retras înspre Sibiu, de aici rezultând victoria clară a lui Mihai.

Pierderile pe care i le-a cauzat inamicului au fost foarte grele cu mulți răniți și mulți morți.

Mihai a intrat în Alba Iulia la data de 1 noiembrie fiind primit cu foarte mult entuziasm. Voievodul Mihai prin această victorie de la Șelimbăr a făcut un pas mare în realizarea idealului sau de a uni toate cele trei țari române. În ceea ce privește modul în care a acționat arată încă odată măiestria de care el a dat dovată în cunoașterile artei militare. El a insistat cu atacuri asupra flancului drept al transilvănenilor deoarece aici era detașamentul mai masiv, de aici practic el câștiga lupta și Bathory pierdea. Interesant de observat este și modul ingenios în care voievodul Mihai a știut să își folosească rezerva la momentul oportun, acțiune care în mare parte i-a adus victoria. Un factor important al acestei victorii a fost și modul în care voievodul a știut să păstreze secret modul de acțiune ce avea să fie executat pe câmpul de luptă.

3.3.2 Campania militară din primăvara anului 1600. Unirea cu Moldova

Campania militară a lui Mihai din Transilvania a îngrijorat atât pe regele Poloniei cât și pe domnitorul Moldovei Ieremia Movilă. Voievodul muntean a vut încă din 1597 să cucerească Moldova dar atunci nu a reușit din cauza unei neînțelegeri cu Sigismund. Mihai plănuia să facă o expediție rapidă în Moldova, deoarece timpul îl presa. Așadar la începutul lunii mai el pornește această campanie pe trei direcții diferite de atac.

Pe direcția din mijloc sub comanda voievodului pornind din Transilvania și urmând să intre în Moldova prin pasul Oituz erau mercenarii, un alt corp de oaste sub comanda fiului său Pătrașcu atacau din sud, iar al treilea corp aveau direcția de atac prin nord urmând să atace și să cucerească Suceava. La Suceava ia întâmpinat însă o armată de aproximativ 13000 de oșteni. Corpul central venit din Transilvania ce era sub comanda lui Mihai a întâlnit o armată aproximativ egală numeric. Mihai a început atacul în dimineața zilei de 8 mai, lupta a durat câteva ore cu rezultate echilibrate până cănd adversarul dădea semne de retragere. După toate aceste Mihai și-a împărțit oastea în mai multe coloane pe care le-a trimis înspre Neamț și Suceava. La Neamț cetatea a fost cucerită fără probleme iar la Suceava un numar de 1500 de oșteni au trecut din prima de parta lui Mihai cucerind-o pe aceasta. Cucerirea Moldovei de către Mihai sa realizat oficial la 26 mai după ce a cucerit cetatea Sucevei, astfel pentru prima dată toate cele trei țari române: Moldova, Transilvania și Țara Românescă erau unite sub un singur sceptru, cel a lui Mihai Viteazul.

După această unire a celor trei țării îngrijorarea popoarelor vecine a devenit ș mai mare deaorece puterea lui Mihai a crescut și toți se temeau de următoarele expediții ale lui.

Mulți dintre istorici nu au considerat campania din Moldova o ca find o bătălie, deoarece mulții din oștenii lui Mihai i s-au predat și au trecut de partea lui înainte să ducă vro lupta, fapt ce semnifică dorința românilor de a se uni sub un singur sceptru, fiind conștienți si de puterea oastei lui Mihai și calitățiile lui de bun comandant, bun tactician și strateg militar desăvârșit.

Următoarea mișcare a lui Mihai a fost să își asigure zonele cucerite, consolidându-și statul român unitar centralizat.

3.4 Luptele de apărare a statului Român după marea unire.

Într-un interval foarte scurt de timp toate puterile vecine au apelat la forță pentru a prăbușii unirea realizată de Mihai Viteazul.

Primul vecin care și-a arătat intențiile să destrame statul au fost habsburgii care au apelat atât la nobilii din Transilvania cât și la intervențiile militare.

Mihai sa pregătit de luptă pentru a salva unirea țărilor române având în componență aproximativ 20000 de oșteni și 27 de tunuri. De partea cealaltă inamicul avea 30000 de oșteni și aproximativ 17 tunuri.

Forțele lui Mihai erau așezate între râul Mureș și dealurile dinspre nord în apropiere de Mirăslău.

Partea dreaptă a detașamentului lui Mihai Viteazul era comnadată de Baba Novac și avea în componenșă detașamente de cavalerie și infanterie.

Corpul central era condus de Mihai viteazul i avea în componență un detașament de infanterie Transinvăneană și oșteni Munteni.

Partea dreaptă era alcătuită din 5 detașamente de cavalerie aproximativ 5000 de militari. Tunurile eau așezate ca de obicei în fața detașamentului.

Pe lângă toate acestea Mihai avea și un detașament de rezervă în jur de 3000 de oșteni din categoria infanteriei și artileriei.

Lupta propriu zisă a început la data de 18 septembrie cu câteva schimburi de focuri de artilerie, dar gerealul Basta și-a dat seamă că nu poate să îl îl învinga pe Mihai astfel. Generalul în continuare a apelat la strategie care îl atrăgea în capcană pe Mihai fapt care sa și produs. Mihai a avut parte și de o dublă trădare pe câmpul de bătălie de la Mirăslău unde aproximativ 4000 de cazaci au părăsit câmpul de luptă și comandantul secuilor Andrei Barcsay a deschis focul infanteriei prea devreme ne provocându-i mari pagube lui Basta. Mihai a intrat în capcana lui Basta astfel prin acest episod de la Mirăslău a pierdut Transilvania.

Oaltă greșeală a lui Mihai a fost faptu că nu a ascultat sfatul venit din diferite părți, acela de a se retrage către Brașov și a aștepta ajutoare din Țara Românească

Acest eșec de la Mirăslău nu sa întâmplat din cauza tacticii adoptate de voievod, ci din cauza impulsivității de care a dat dovadă lucru, pe care generalul Basta îl știa și a profitat de el. Mihai și aici și-a organizat oastea bine folosindu-se foate bine și de puterea atileristică superioară pe care o avea.

După înscăunarea lui Ieremia Movilă în Moldova Polonii urmăreau să facă același lucru cu Simion Movilă și în Țara Românească.

Mihai Viteazul avea să ducă mai târziu din nou o luptă în zona Bucov, luptă în care avea să fie parțial învins. Parte bună alea acelei acțiuni a fost retragerea în Oltnia unde otomanii invadase, dar au fost alungați de către oștiile lui Mihai.

Simion Movilă a reușit să ajungă la tronul Țării Românești dar nu era recunoscut de oaste, aceștia i-au rămas fideli lui Mihai Viteazul. Un detașament condus de Baba Novac a încercat să atace oastea polonă dar fără succes învingători fiind tot trupele lui Sigismund al III-lea.

În această situație Mihai Viteazul a pierdut toate cele trei țări române. Polonii în timpul acesta aveau de gând să îl pună pe Bathorz din nou principe în Transilvania, lucru care la făcut pe Mihai să apeleze la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta la auzitele voievodului român care îi spusese planurile polonilor și prezentându-i un plan politic bine pus la punct, a fost de acord să îl sprijine pe Mihai cu un numar destul de convingători de oșteni și bineînțeles conduși de generalul Basta.

La Gurăslău Mihai Viteazul împreună cu Basta avea să-l învingă pe Sigismund Bathori ce conducea o armată de unguri și poloni.

Trupele lui Basta și a lui Mihai au ajuns la Gurăslău în data de 2 august 1601, și aceștia au format cu trupele ce le aveau în subordine două linii, ne fiind departe de albia râului Guruslău.

Trupele erau organizate astfel: câteva detașamente de pedeștri ș cavalerie, ce aveau ca scop să asigure flancurile, linia a doua era formată din grosul forșelor având în componență pedeștri și subunități de cavalerie. Între cele două linii o distanță ce asigra protecția oștenilor din linia a doua, o așezare bine găndită tactic de cei doi comandanți. În corpul din mijloc se afla într-o parte Basta și în cealaltă Mihai cu cu trupele lor proprii. Acest corp de mijloc era puterea de izbire a oastei totale. Oastea condusă de Basta și Mihai au executat manevre de învăluire și izbire ce l-au înfrânt în cele din urmă pe Bathory. Așadar la 3 august spre finele zilei un numar mare de militari din oasea lui Basta au fost omorâți, raniți sau luați ca prizionier. Pelângă aceștia un numar mare de tunuri au rămas în posesia voievodului Mihai și a generalului Basta.

După această frumoasă și importantă victorie de la Gurăslau Mihai Viteazul și Basta și-au continuat disputele pentru stăpănirea Transilvaniei.

Mihai Viteazul a fost ucis mișelește la Turda din ordinul generalului Basta, veste care a tulburat pe toți românii.

.