Batalia Moldovei 1944

Istorie

Batalia Moldovei 1944

Byadmin ianuarie 1, 2024

Bătălia Moldovei 1944

Introducere

Cuprins

Introducere

Cap I. Luptele din primavara anului 1944

Cap II. Operațiunea Iași-Chișinau

Cap III. Partea practică -aplicativă

Cap I. Luptele din primavara anului 1944

România între URSS și Germania

Pornind de la o serie de documente insuficiente pentru analiza unui trecut istoric, cercetătorul se vede limitat de insuficientele probe existente, de o lipsă a facilitării a accesului la Arhivele Naționale. De un trecut potrivnic, unor cercetări obiective, datorită contextului politic – regimul comunist, impus prin intermediul Uniunii Sovietice.

Pentru o înțelegere a evenimentelor istorice, din perioada celui de-al doilea război mondial, sunt necesare evaluări suplimentare ale condițiilor de luptă. Acest document este menit să ofere unele informații de bază pentru crearea unei descirieri ale evenimentelor istorice care descriu evenimentele istorice, cât mai aproape adevăr. În acest sens, voi încerca realizarea unei „hărți” care să fie cât mai aproape de realitate, în ciuda resursele noastre limitate.

Dacă ne raportăm la perioada regimului comunist, problema Basarabiei, era una de ordin superficial. U.R.S.S. nu era recunoscută ca o putere potrivnică, ci doar una din părțile care a acționat pentru atingerea obiectivelor. În acest sens evidențiem următoarele: „În vara anului 1939, Uniunea Sovietică făcea în politica externă o nouă curbă, încheind la 23 august un tratat de neagresiune cu Germania pe o perioadă de 10 ani. Dar între România și soviete nu a intervenit niciun act nou. Ambele state rămâneau pe pozițiile lor de vecinătate pașnică și de respect. În completă disonanță cu aceasta a sunat cuvântarea ținută de comisarul poporului de externe d. Molotov în ședința comună a Sovietului Uniunii și a Sovietului Naționalităților de la moscova, în siua de 29 Martie 1940, care într-o examinare a raporturilor diplomatice a U.R.S.S. cu Statele străine a atins și raporturile ei cu România, în special în chestiunea Basarabiei. D. Molotov a declarat că U.R.S.S. nu are cu România un pact de neagresiune. Aceasta se explică prin existența unei chestiuni litiginoase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România, nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În concluzie, raportul a afirmat totuși că nu există nici un motiv de agravare a relațiilor sovieto-române.”

Cele mai multe acțiuni militare a avut loc în primăvara și vara anului 1941, când a avut loc și un avans al Uniunii Sovietice către Axa de Est. În regiune fiind destul de cald, comparativ cu Germania, condițiile meteo nu au fost neapărat cele mai favorabile pentru zboruri. În 1940, URSS a revendicat Basarabia din România, iar acesta a trebuit să se supună fiind prea slabă pentru a rezista. Cu privire la hotărârea României de a ceda Basarabia, istoricul și diplomatul Neagu Djuvara declară: „Și acum mă întreb, după atâtea zeci de ani, acum când cunoaștem ce a urmat, de asemeni care a fost clauza secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov (care cuprinde acordul dat sovieticilor de a înainta până la prut), mă întreb dacă nu acești șase oameni au fost cei care au avut dreptate. Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemții ar fi intrat în țara noastră pentru că n-ar fi admis – e un calcul pe care îl puteau face și oamenii politici de atunci – să-i lase pe ruși să pună mâna pe petrolul de la Ploiești, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucurul acesta se știe, îl scrisese Hitler în cartea lui, <<Mein Kampf>>, cu ani în urmă. E clar deci că, dacă noi îi lăsam pe nemți să ne ocupe restul țării, am fi avuzt exact aceeași situație ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupați de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată. Există un prinicpiu de la care nu aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să de batem în 1940 împotriva rușilor, chiar dacă n-ar fi rezistat decât opt zile. Căci după ce am cedat Basarabia și nordul Bucovinei rușilor, a trebuită să cedăm și nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnii în masă nemții, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) și Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din țară fără să tragem un foc de armă!” Acest lucru a condus la o alianță între Germania și România, care a devenit militar activă în timpul operațiunii Barbarossa.

La 22 iuni 1941, Wehrmacht-ul alături de Armata Română și alți aliați au atacat Uniunea Sovietică. Dar la granița româno – sovietică, problemele au rămas relativ calme pentru prima săptămână a războiului. Doar la 2 iulie, operația „München”, a fost lansată.

Orice analiză a trecutului istoric, care face referire la pierderea teritoriului strămoșesc, Basarabia, trebuie să înceapă cu momentul în care Uniunea
Sovietică a dat României ultimatumul de a ceda Basarabia și Bucovina, ca urmare a planurilor de extindere, hotărâte prin intermediul Pactului Molotov-Ribbentrop. Potrivit lui Jean-Francois Soulet, „În această fază expansionistă a Uniunii Sovietice în Europa Răsăriteană, responsaibilitățile ne par, în definitiv destul de echilibrate. Pentru a aprecia atitudinea Rusiei blșevice, trebuie să luăm în considerare vulnerabilitatea pe care i-au adus-o pierderile teritoriale din 1919-1920 pe flancul de vest. Era logic deci ca guvernanții ei să încerce să remedieze situația. Iar pentru aceasta nu aveau la îndemână decât două mijloace: fie semnarea unor tratate de pace și de neagresiune cu vecinii lor imadiați, fie recuperarea prin forță a teritoriilor pierdute.”

În concepția aceluiași Jean-Francois Soulet, comunitățile internaționale, reprezentate de Marea Britanie și Statele Unite, nu s-au opus acestui plan de expansiune, datorită faptului că aceștia au considerat că „gradul de implicare a URSS în război era condiționat de laxismul lor și de indulgența față de intervențiile în forță ale lui Stalin”. Aceasta fiind o primă cauză a expansiunii puterii sovietice în Europa de Est, implicit atacul URSS asupra României, care a venit după ce rușii își recăpătaseră forțele, și, mai mult decât atât deveniseră extrem de puternici, prin controlul asupra Ucrainei.

Pactul Molotov-Ribbentrop, în limbajul cotidian numit după ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, a fost un acord numit oficial „Tratatul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică”, semnat la Moscova, în la ore tarzii ale lui 23 august 1939. A fost un pact de neagresiune în care Uniunea Sovietică și Germania nazistă se angajau să rămână neutre în cazul în care fiecare națiune era atacată de către o terță parte. Acest pact a rămas în vigoare până la 22 iunie 1941, când Germania a început invazia Uniunii Sovietice, numită Operațiunea Barbarossa.

În plus față de prevederile de non-agresiune, tratatul a inclus un protocol secret, cu împărțirea Europei Nord și Europei de Est în sfere germane și sovietice de influență, anticipând potențiale rearanjamente teritoriale și politice ale acestor țări. Ulterior, Germania și Uniunea Sovietică au invadat părțile lor din Polonia, împărțind țara între ele. O parte din estul Finlandei a fost anexată de către Uniunea Sovietică, după Războiul de iarnă. Acesta a fost urmată de anexiuni sovietice Estonia, Letonia, Lituania și Basarabia.

Având în vedere cele afirmate până acum, precum și efectele acestui pact asupra situației României, descoperirea adevărului a fost mereu în atenția istoricilor, dar și a statelor implicate. Această afirmație este subliniată și de istoricul Gheorghe Buzatu, în lucrarea „România în ecuația războiului și a păcii”, o lucrare monumentală care necesită atenția pulicului, mai ales în actualul context politic, manifestat prin tensiuni puternice între statele implicate – România, Rusia, Moldova și Ucraina, în mod direct și celălalte state din zona Europei de Est și a Europei de Nord, care au avut de suferit pierderi datorită intențiilor celor două mari puteri – Uniunea Sovietică și Rusia. Autorul menționat, afirmă: „Nu este de fel o noutate, afirmând că, în prezent contrversele pe tema celei mai mari conflagrații din istorie, devenite în cursul în decursul ultimelor decenii <<tradiționale>> departe de a se fi atenuat, ele, dimpotrivă chiar s-au amplificat. Există și serioase temeiuri, de vreme ce în 2005 în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuși președeintele SUA, cu o declarative categorical de blamare și repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităților în Europa, în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât… galante. Ceea ce, în fond, a redeschis marele dosar al conflagrației, sub toate aspectele – origini, declanșare, desfășurare, consecințe etc. Era și normal să fie astfel, dat fiind, că de ani buni, după <<deschiderea arhivelor>> în urma prăbușirii sistemului communist în țările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase și grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să n context, impună rediscutarea cazurilor majore și nu numai. A intervenit în context și decizia din 5 decembrie 2006 a curții de apel din București, prin anularea partial, în temeiul existenței articolului 3 al protocolului secret al Pactului Hitler-Stalin, a hotărârii din 16 mai 1946 a <<Tribulanului Poproului>> de condamnare a Mareșalului I. Antonescu și a colaboratorilor săi pentru <<premeditarea acțiunii>> de la 22 iunie 1941. Dar în primul rând, istoricii respectând tradițiile și liniile directoare ale domeniului, s-au dovedit credincioși principiului căruia cercetările trebuie, cu orice preț aprofundate, problemele redezbătute și circumstantiate, elemente essential de care depinde prgresul însuși al disciplinei.”

La începutul anului 1944, românii cunoșteau mult din tactica armatei rusești, deoarece luptaseră la porțile de la Stalingrad doar pentru a-i împinge înapoi în Crimeea. De asemenea, au luptat cu Armata Roșie în Caucaz, iar acum amenințarea roșie bătea la ușa lor. Aveau să țină piept Armatei Roșii, „sprijiniți” de armatele naziste, ca urmare a interesului pe care îl avea Germania față de petrolul românec, resursă strategică, pentru planul de expansiune al acesteia, respectiv de luptă împotriva Uniunii Sovietice.

Așadar, România era obligată se se alize cu Germania (dușmanul indirect al acesteia), pentru a scăpa de teroarea roșie. Coform lui Dinu C. Giurescu, alianța dintre România și Germania, venea în contextul „planului Margarethe”, care era un „plan de ocupare a României, pentru a împiedica orce încercare de desprindere de Reich”. Acest plan a fost elaborat în data de 26 ianuarie 1944, plan suspendat o lună mai târziu după ce Hitler a fost convins de „fidelitatea” lui Antonescu. Fidelitatea era dobândită de Hitler printr-o prmisiune făcută Mareșealului Antonescu, conform căreia, Germania va ceda României teritoriul Transilvaniei, ocupat de Ungaria.

Date fiind aceste condții, armatele române, au oferit suport Germaniei în expansiunea acestora și în anexarea Ucrainei. Deși relația dintre cele două țări – România și Germania, din acea perioadă, fac subiectul unei polemici îndelungate, nu am să zăbovesc mult asupra acestei probleme, deoarece acest subiect necesită analize aprofundate și face obiectul altor cercetări.

Lupta din Crimea 1943-1944

Forțele românești au evacuat regiunea Caucazului prin Peninsula Taman, în octombrie 1943. Înfrângerea și retragerea din Stalingrad a lăsat multe dintre diviziile românești într-o stare jalnică, cu doar cavaleria și diviziil3. Înfrângerea și retragerea din Stalingrad a lăsat multe dintre diviziile românești într-o stare jalnică, cu doar cavaleria și diviziile de munte în stare bună. Aceste unități au fost pierdute în încercarea Germaniei de a obține controlul asupra Crimeei.

Succesul sovietic, a obilgat la o întrerupere a luptelor și a obligat armatele României și Germaniei să se retragă spre portul Sevastopol din cauza întăriri insuficiente. Cu toate acestea, Corpul de Munte român nu s-a retras. În schimb, cele două armate au fost obligate să organizeze divizii de apărare la nord de Sevastopol și păzească Muntele Yaila trece pentru a permite Corpul V germane să se retragă de la Simferopol. O parte din unitățile de munte au fost trimise în oraș pentru a ține piept forțelor sovietice care înconjurau vechile divizii. În zilele de 1 și 2 aprilie, Diviziile Montane au continuat să țină piept sovieticilor, cu sprijinul artileriei germane.

La sfârșitul lunii aprilie 35% din apărarea de la Sevastopol era deținută de armatele române, în timp ce restul era deținută de germani. Liderul român, mareșalul Ion Antonescu, a reușit să obțină acordul lui Hitler cu privire la evacuarea trupelor non-combatante, care au fost transportate între 14 și 27 aprilie. Următoarele evacuate au fost diviziile de cavalerie. Pe 28 aprilie 13.330 de militari români au fost lăsați în Crimeea, când Hitler a suspendat evacuarea.

La începutul lunii mai, sovieticii au început să escaladeze atacurile împotriva sectorului nordic, iar Divizia a II a de Munte românească au rezistat cu greul atacului. A durat puțin până ce au fost invadate diviziile germane din apropiere, iar Corpul de Munte a fost nevoit să se retragă pentru a evita un masacru.

La 8 mai, Hitler a permis în cele din urmă trupe ale Axei să fie retrase din Crimeea, după ce mai multe cereri anterioare au fost ignorate. Trupele române rămase au fost evacuate de 12 mai, rămânând numai trupele Diviziei 1 Munte rămase pentru a acționa ca un gardian din spate. Cu toate aceste, ultime trupe s-au pierdut la Omega Bay în ziua următoare înainte de a putea fi evacuate. Din cei 64.712 români, care a început lupta în Crimeea în 1944, 22.522 s-au pierdut în timpul luptelor.

Pierderile combinate cele din Stalingrad, Caucaz și campaniile din Crimeea au costat aproape tot echipamentul celor 24 de divizii angajate pe frontul sovietic. Aceste forțe au trebuit să fie reconstruite în timpul anilor 1943 și 1944.

În timp ce refacerea diviziile românești spulberate se refăcea, românii și-au consolidat, de asemenea și fortificațiile. Acesta au fost realizate, dar chiar și cu diviziunile reconstruite, armata română nu ar fi făcut față unui război mobil cu sovieticii. Apărare naturală a Carpaților și a Dunării de Jos a oferit obstacole formidabile față de invadatorii sovieticilor, iar acestea au fost consolidate și mai mult de fortificațiile de la Focșani – Namăloasa – Brăila (FNB), care erau la o diferența de 80 km pe cursul inferior al râului Siret.

În februarie 1944 a fost organizată Grupul de Armură Combinată Cantemir, locul unei divizii blindate complet organizate și dotate fiind disponibile. Acesta a fost trimis pe front să se alăture Corpului III din Transnistria. Grupul a constat din doua companii de tancuri medii ( 2 tancuri T – 3 și patru tancuri 30 – T), o companie de arme de asalt (10 tunuri de asalt TA tunuri), două baterii tancuri de vânătoare (14 tunuri TACAM T – 60) și două companii de tancuri ușoare (una R – 2 și un tanc R-35). Această forță a fost retras din Transnistria, iar pe 28 martie, tancurile R2 și R – 35 au fost scoase din serviciu.

A fost apoi formate blindate repide de detașare care au constat din elementele Diviziei 1 blindate. Acesta conținea un grup motorizat de recunoaștere, un batalion anti-tanc cu motor (șase arme TAC43 Reșita 75mm), cel de-al 63 acumulator pentru tanc de vânătoare Tank – vanator (TACAM T – 60), un batalion de tancuri (două companii de 16 – T 4 tancuri fiecare și o companie de arme de asalt 10 AT), Batalionul Motorizat Vânători, un batalion de artilerie (12 obuziere Skoda 100mm) și o companie anti-aeronave.

1.2. Invazia sovieticilor

La 8 martie sovieticii au făcut un progres major împotriva germanilor din nordul Ucrainei și-au invadat Bucovina de Nord până la 24 martie. În acest timp, Armata a IV- română a fost activat să se alăture Armatei a treia în domeniu. Corpul IV, a cincea Cavalerie, a Patra Divizie Montană, diviziile 7 si 8 Infanterie, aflate în zona sa de apărare desemnate deja în mâinile sovietice, a fost forțat să evacueze o jumătate de milion de refugiați să se retragă.

Următoarea aflată în pericol era regiunea Transnistria, o fostă zonă sovietică situată între Nistru și Bug, care au fost sub administrație românească până în aprilie 1944, când germanii au luat-o în mod oficial. În ciuda unei populații moldovenești (românești) de 11% pe acest teritoriu, nu a existat voință reală, să se păstreze controlul acestui teritoriu. Sovieticii au înconjurat pozițiile germane din nordul Transnistriei și au flacncat rapid pozițiile inferioare ale Corpului III român de pe Bug și Odessa. Românii s-au retras peste Nistru în Basarabia, după ce au opus foarte puțină rezistență.

Chiar dacă trupele române au fi plecat din Transnistria, cu rezistență redusă, nu se intenționa acest lucru în cazul Basarabiei (provincie la sud de regiunea Transnistriei, între Bug și Prut). Porvinica a fost însă pierdută în 1940, acesta fiind motivul pentru care românii au intrat în război în 1941 și s-au hotărât să nu renunțe la Basarabia. Unitățile românilor și germanilor au fost în comenzi mixte, Grupul Wöhler a constat din a opta armată germană și a patra armată română și Grupul Dumitrescu conținea a șasea Armată germană și a treia Armată română. Ambele grupuri mixte au fost grupate sub Armata Germană Ucraina de Sud.

Armata a patra română a săpat săpat linia fortificată Traian, construită în grabă și poziționată sub poalele Carpaților pe râurile Siret și Nistru care acoperea granițele de nord ale Basarabiei. Armata germană a șasea a fost poziționată pe linia Ștefan, o poziție mai puțin completă în spatele de est al liniei Traian. Armata a treia română a fost fortificată de-a lungul râului Nistru mai jos. Pe parcursul lunii mai, Groupul Dumitrescu poziționat pe Nistru a fost consolidat, dar Grupului Wöhler, aflat în nordul Basarabiei a rămas precare până în iunie.

Infanteria română

Prima reconstituire a unităților române din Grupul Wöhler a intrat în luptă, iar trupele specializate în schi montan și grăniceri, erau plasate în trecătorile Carpaților alături de Corpul German XVII în cursul lunii aprilie. Diferite atacuri de sondare sovietice al celui de-al doilea front ucrainean s-au desfășurat de-a lungul liniei față de grupurile Wöhler și Dumitrescu pe tot parcursul lunii aprilie. La 28 aprilie a avut loc un contraatac din partea germanilor care au oprit atacurile sovietice spre Iași. Alte contraatacuri au fost lansate la sfârșitul lunii aprilie cu Diviziei de Garda română care s-a distins în timp ce lupta alături de divizia de elită germană Grossdeutschland, la nord de Târgu Frumos.

Fig. 1. Linia frontului în perioada aprilie-august 1944.

Divizia de Gardă română

Gărzile pătruns în apărarea Gărzii 81 Divizia Rifle și le-au condus spre nord la marginea Hărmănești, forțând armatele rusești să se retragă. Atacul român a fost în cele din urmă oprit la Hărmănești. Un regiment al diviziei de nord a atacat o vale la sud-vest de Crivești, dar a fost forțat înapoi de către un contraatac al trupelor sovietice din zona. Pentru a se extrage din această situație dificilă au cerut ajutorul diviziei Panzerr a Regimentului Grossdeutschland-lui. După o luptă și mai intensă, armata română și-a stabilizat poziția. Germanii și românii au avansat liniile defensive cu 6 km.

Lupta de la Târgu Frumos

Până la începutul lunii aprilie 1944, Stavka (principală comandă a Armatei Sovietice), a comandat două unități majore implicate în operațiuni, în sud – vestul Ucrainei pentru a monta o ofensivă strategică în nord – estul României. Konev, al doilea front ucrainean a preluat Târgu Frumos și regiunile Botoșani până la 5 aprilie și a început ofensiva spre Târgu Frumos, la 8 aprilie. Armata a IV română, era însărcinată cu apărarea regiunii, fiind întărită cu tancuri nemțești ale Diviziei Panzer 24 și se pregătea să opună un potențail sovietic.

Cu toate acestea, aparare s-a dovedit a fi o provocare în fața asaltului sovietic de a doua zi, când orașul Târgu Frumos a fost asigurat de către două divizii de pușcași. Între timp, Armata a VIII a Comandamentului German a răspuns rapid prin divizarea comenzii Panzer care s-a îndrept spre Târgu Frumos să recâștige cetatea. În seara zilei de 10 aprilie 48 de ore de la primirea ordinului inițial, Grossdeutschland a reușit reluarea orașul și stabilirea de noi poziții defensive acolo. Lupte sporadice cu elementele sovietice rămase în regiune au continuat până pe 12 aprilie.

De la sfârșitul bătăliei, germanii au format o noua linie defensivă la Nord-Vest și Nord-Est de orașul Târgu Frumos. Având în vedere supărările generate de înfrângerile de la Târgul Frumos, rușii au atacat Podul Iloaiei în data de 12 aprilie, prin intermediul Kovnev. Acest atac venea în urma armistițiului impus de URSS, prin care sovieticii asigurau că vor lăsa în pace România, dacă aceasta cedează Basarabia, Bucuovina de Nord și Ținutul Herța, precum și supunerea României la plata unor pagube de răzoboi (nefiind menționat un cunatum). Armistițiu, cerea ca România să permită trecerea armatelor sovietice în Germania, asigurând că nu va ocupa România. Acestă tactică era sprijinită și de Marea Britanie, care dorea eliberarea Ungariei de sub domniația Germană.

La data de 2 mai a fost lansat un atac sovietic important spre Tirgu Frumos. Acesta a fost precedat de o împotrivire care a durat numai o oră. Unitatea română angajat în acest asalt a fost Divizia de Garda care a fost lovit de forța deplină a armatei sovietice. După mai multe ore de lupte intense sovieticii au trecut de armatele românești, înaintând spre Pașcani – Targu Frumos, iar s-au românii au retras la o linie fortificată secundar.

Multe dintre unitățile din apropiere, aflate sub comanda Grossdeutschland, au avut poziții defensive puternice, perturbarea atacului sovietic și forțându-le să lase în urmă infanteria și să se ocupe de apărătorii încăpățânați. Regimentul Panzer a avut câștig de cauză, iar sovieticii au fost înpinși până la linia inițială. „În final, însă la cererile insitente ale generalului Otto Wohler, comandantul Armatei 8 germane, mareșalul Ion Antonescu a aceptat la 15 aprilie, introducerea unor mari unități române în capul de pod situat la norod de Bahlui, ordnând ca acestea să fie aduse în linia a doua pentru <<a nu degranisi poziția de rezistență>>. Pentru Ion Antonescu problema căpăta însă și un important aspect strategic, deoarece era convins că interesul politic al României cere ca Basarabia, inclusiv orașul Iași, să fie păstrate, la 21 august 1944 el declarând generalului Hans Friessner că <<se simte răspunzător pentru fiecare petec de pământ care se pierde>>.

În timp ce sovieticii erau încă în planificarea pentru unitatea lor în România, Armata a VIII germană avut planuri proprii. Grupul Wöhler a lansat unul dintre cele câteva ofensive majore care urmează să fie efectuate de o armata germană în timpul 1944 pe frontul de est. Inteligența acestora a dus la apariția unei concentrații mari de trupe sovietice la nord de Iași și General Wöhler a decis să formeze un grup Panzer pentru a ataca și distruge aceste concentrații sovietice. În regiunea Iași, trupele române și germane au fost amestecate pentru apărarea liniilor fortificate.

Relația României cu Germania, a făcut obiectul unei apropieri dintre mareșalul Ion Antonescu și Hitler. Ca urmare a consolidării relației dintre România și Germania, Hitler îi transmisese lui Antonescu faptul că hotărârea luată prin Tratatul de la Viena, prin intermediul arbitrajului ținut de Italia și Germania, Germania va renunța la acest drept de stat semnatar al arbitrajului și va susține Românie în demersul său de recâștigare a Transilvaniei. Acest mesaj era unul secret, care a fost transmis în noaptea de 23 spre 24 martie 1944. După cum se afirma și în rândurile de mai sus, aceasta susținere venită din partea lui Hitler, era o formă de a obține fidelitatea mareșalului, deoarece fără alianța cu România, Germania ar fi rămas fără petrol, dar ar fi fost descoperită, de asemenea în fața Rusiei și indirect în fața Statelor Unite, Italiei și Marii Britanii.

Pe fondul acestei promisiuni, mareșalul refuză propunerea generalului Maitland Wilson de a ceda în fața URSS și de a permite avansul trupelor sovietice către „aliatul momentelor grele” (Germania). Acest refuz al lui Antonescu avea să aibă consecințe grave asupra Bucureștiului cinci zile mai târziu (în data de 4 aprilie 1944), când un „bombardament masiv al aviației americane”, a dus la uciderea a 2942 de oameni și la rănirea altora 2126.

Acest atac, urma să fie rezumat în lucrarea coorodnată de Gheorghe Buzatu, „Trecutul la judecata istoriei”, în articolul „Procesul”, semnat de Ioan Dan, în felul următor: „Eroii și personalitățile de seamă ale unor popoare pot constitui persoane negative pentru alte popoare. Noi românii am putea susține, și nu fără temei, că foștii conducători ai SUA și Angliei, prin modlul în care au împărțit lumea împreună cu Stlin după cel de-al doilea război modnial, poartă o mare parte din vină pentru toate suferințele îndurate de poporul nsotru…”

Cap II. Operațiunea Iași-Chișinau

2.1. Începutul atacului

Într-un în raport cu operațiunile militare sovietice de-a lungul frontierei de sud ucraineene cu România, s-au încercat mai multe ipoteze prin care să se evidențieze statutul armatelor implicate înlupta pentru Basarabia. În acest sens, David Glantz încearcă să utilizeze aceste episoade pentru a elucida mai multe aspecte cheie importante pentru a înțelege al doilea război mondial și ulterior Războiului Rece. În primul rând, Glantz încearcă să reînvie aceste operațiuni, aruncate la lada de gunoi a istoriei și încearcă să pătrundă în momentele cheie ale războiului. Glantz pătrunde în detalii intense cu privire la luptele din primăvara anului 1944 pentru a arăta că operațiunile sovietice au avut un rezultat din mult mai larg, fiind supuse unor motive mai amenințătoare. Succesul armatei Roșii de-a lungul acestui front, evident, ar fi compromis aliații din Balcani ai Germaniei și ar fi tăiat fluxul de petrol din câmpurile petroliere Ploiești. Cele mai importante probleme cu privire la situația Europei, se află după părerea lui Glantz, în ca raționamentul din spatele operațiunilor sovietice încă din primăvara anului 1944.

Glantz susține că istoricii sovietici și ruși afirmă în mod greșit influența lui Josef Stalin asupra operațiunilor Armatei Roșii axate pe învingerea Germaniei. În schimb, Glantz susține că Stalin a pledat pentru o așa – numita strategie de front larg, la nivel tactic, care af fi sondat întreaga față a punctele slabe ale sovieticii care ar fi putut fi exploatate. Faptul că Berlinul a fost o țintă centrală, este un argument care cade. Dar, în cazul în care linia germană era învinsă în sudul Ucrainei, de exemplu, se ajungea la o facilitare a avansului sovietic asupra nemților, oferind simultan un teritoriu de valoare strategică mare. Dar, semnificația acestui argument se extinde, căpătând valențe mult mai controversate.

Implicațiile strategiei de front larg au însemnat că Stalin a nutrit dorința de a profita de întreg teritoriul eurpean în beneficiul Uniunii Sovietice, motivând că este de partea aliaților împotriva nazismului. Acest lucru se potrivește cu afirmațiile lui Glantz în poticnirea Armatei Roșii în ajunul primului război mondial cu privire la planurile sovietice de domina Europea de Est. În mod semnificativ, cu toate acestea, se potrivește, de asemenea, în cadrul școlii inițiale de gândire, ce indică culpabilitatea sovietică în originile Războiului Rece.

În ciuda oricăror ipoteze în motivațiile lui Stalin, primăvara anului 1944 a adus cu ea o serie de presiuni asupra Uniunii Sovietice și contribuția sa globală la efortul de război. Celelalte puteri aliate au luat deja Africa de Nord și Sicilia și teritoriile Italiei. Haosul a domnit și în Iugoslavia, mai ales că predarea italienilor a avut loc în anul 1943. Nici Stalin, nici oricine altcineva implicat în război, nu știau cât de mult mai pot germanii, și, ca urmare, victoriile zdrobitoare au fost necesare pentru a asigura o soluționare adecvată. Dar Stalin a avut mai multe motive să se teamă cu privire la viitorul Uniunii Sovietice datorită implicațiilor războiului.

Târziu în război, germanii au intensificat campania împotriva bolșevismului – parțial recunoscând că Armata Roșie a câștigă zilnic un impuls serios – au încercat să unească Europa și înroleze soldați non-germani în lupta în Est. Repercusiunile acestei lupte împotriva sovieticiilor, au inclus amenințarea la unitatea germană, în ciuda înfrângerilor zdrobitoare suferite de naziștii de la Stalingrad și Kursk în 1943.

Dar Stalin se temea, de asemenea, scenarii care l-ar priva de orice pradă, cum ar fi o pace separată între germani și anglo-americanii, care ar elibera forța de muncă din Germania și resurse pentru o ofensivă sovietică reînnoită, sau un acord între germani și anglo-americanii, care ar crea o forță combinată îndreptată împotriva Uniunii Sovietice. Aceste puncte, în timp ce erau mai mult un produs paranoia decât realitate, merită o mențiune, atunci când se încercă înțelegerea acțiunilor lui Stalin, mai ales că sfârșitul Germaniei naziste se apropia.

Dacă sovieticii au acționat ideologic sau pragmatic (sau ambele), un atac de-a lungul frontului de sud ucrainean, cu un ochi pe Balcani, pur și simplu are sens. Glantz pur și simplu afirmă că Stalin și Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) a avut intenții deliberate de a obține Balcanii în primăvara anului 1944 și că amploarea acestor operațiuni dovedesc această motivație. Chiar dacă sovieticii au pierdut în primavara lui 1944, au câștiga la sfârșitul verii, iar consecințee au fost vizibile – controlul asupra Balcanilor.

Operațiunile demarate de sovietici, erau susținute de aparate de război perfromante și de soldați pregătiți, fapt ce demonstrează o pregătire intensă a sovieticilor pentru un plan măreț de câștigare a controlului asupra Europei de Est. Însă orice pretenții cu privire la modul în care au contribuit Stalin și Stavka la atingerea acestui ideal, cu toate acestea, raman nedovedite.

Se poate afirma că victoria Germaniei asupra ofensivei Armatei Roșii, este rezultatul unor mai bune practici nemțești, însă nu este foarte clar ce proporție dintre soldații experimentați nemți au luat parte la lupta contra sovieticilor, dearece bună parte dintre aceștia fuseseră uciși în primul război mondial. Într-adevăr, victoriile limitate ale Wehrmacht-ului countra asaltului, erau datorate tehnicilor nemțești avansate, în ceea ce privește lupta, dar aceasta nu pot deovedi decât o pregatire intensă și a fasciștilor, cu scopul de a-și extinde zona de influență. Omer Bartov a demonstrat în mod decisiv că armatele germane din Est au fost un simplu schelet comparativ cu ceea ce au fost în anul 1941, din cauza ratelor enorme de uzură, în special în rândul subofițerilor și juniorilor care constituiau resursa prioritară a Wehrmacht-ului.

Chiar dacă Wehrmacht-ului a fost învins în 1944, nemții au făcut o treabă excelentă în anul 1944, amânând extinderea sovieticilor și slăbind puterea acestora. Există supoziția că o continuarea a luptei românilor cot la cot cu nemții, ar fi adus victoria nemților. Pe acest aspect se baza, probabil și încăpățânarea lui Antonescu de a-i rămâne fidel lui Hitler.

În acest sens, este importantă precizia cuvintelor lui Constantiniu, care prezintă intensitatea întâmplărilor de la acea vreme: „Mareșalul Antonescu a plecat imediat pe front și, la 21 august, a avut o discuție cu generalul Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate german <<Ucraina de Sud>>, de un deosebit interes pentru cunoașterea opiniilor conducăto- rului statului român, în ajunul arestării sale. El a reproșat Germaniei că a slăbit România prin amputările teritoriale — în primul rând, dictatul de la Viena — din vara anului 1940, săvârșit sub egida ei. în pofida acestei situații, România s-a alăturat Reichului. <<Este singurul caz în istorie — a spus mareșalul — că un popor care a fost astfel tratat de un alt popor aliat nu se întoarce în contra acestuia, ci merge cu el. Este singurul caz în istorie că un popor intră ca aliat într-un război fără să aibă un tratat de alianță, militar și politic.>> despre el însuși, și despre regimul său, care avea să mai dureze două zile, Antonescu afirma: <<Eu nu am în spatele meu nici un partid politic, ci sunt singur, și totuși am ajuns să conduc statul român timp de patra ani, în așa fel că nimeni nu-mi poate face un reproș sau să ridice vreo acuzație în contra politicii mele interne și externe […],sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului său fără gardă de corp, fără teamă că i se poate întâmpla ceva […], poporul român a mers din totală convingere și ca cel mai corect și loial aliat de partea Germaniei și va merge mai departe>>.”

Glantz pare să sublinieze dezechilibrul de material între germani și sovietici, și problemele cu care se confrunta Armata Roșie, cum ar fi sezonul ploios, o bază logistică săracă, care au forțat recrutarea locală și o formare inadecvată. În cele din urmă, groază de consecințele îngrozitoare ale înfrângerii, combinate cu excelenta eficiență a unităților mici și de coeziune, plus un mare ajutor din partea vremii rele, au contribuit la apărarea cu succes a germanilor în prima parte a anului 1944, însă era vorba de mai mult.

Încercare Armatei Roșii de a invada România la mijlocul lunii aprilie și mai 1944 generează serioase îndoieli cu privire la o paradigmă strategică în vigoare. Pe scurt, calendarul exact, scara imensă a bătăliei, natura complexă și obiectivele evidente ale ofensivei în România ale Armatei Roșii în lunile aprilie și mai 1944 indică în mod clar faptul că Stalin și Stavka au acordat o atenție considerabilă imperativelor strategice. Pur și simplu aceștia au ținut cont de aspectele militare vitale, de cele economice și de factorii politici și Armata Roșie, condusă de Stalin a pătruns în România între mijlocul lunii aprilie și sfârșitul lunii mai 1944.

În plus față de aceste considerente pur militare, au existat, de asemenea, motive economice și politice vitale strategice pentru Stalin și Stavka de a monta o invazie de România în aprilie și mai 1944. Punct de vedere economic, de exemplu a fost prin aceea că accesul la punctele petrolifere din România, ar putea priva Axa de resursele vitale și implicit de limitarea capacității de luptă a nemților.

Se pare că, nemții au înțeles și ei importanța României în această bătălie și au intuit planurile sovieticilor, acesta fiind motivul pentru care a încercat să forțeze mâna României. În acest sens, se pune întrebarea care ar fi fost poziția României dacă reușea să rămână de partea aliaților germani până la capăt.

Mai important însă din punct de vedere politic, o invazie de succes în România însemna răsturanrea guvernului român pro-german și ieșirea României din război, și poate chiar forțarea Bulgariei să renunțe la legăturile cu Germania lui Hitler. De fapt, pierderea României de către Armata Roșie putea agita, dacă nu distruge apărarea axei de-a lungul întreagii regiuni a Balcanilor. Prezență considerabilă Armatei Roșii în regiune, face dovada că România putea încheia toate speranțele celor „Trei Mari”, omologii lui Stalin, Roosevelt și Churchill, deoarece prin aportul acesteia se putea opri raspandirea de influenței sovietice în regiunea balcanică.

Pe scurt, deoarece aliații occidentali ai lui Stalin planificaseră deja să aterizeze pe coasta Franței, la intrarea Armatei Roșii în România, o dată pentru totdeauna, anxietate lui Stalin se încheia. Astfel, Stalin a hotărât că potențialele câștiguri politice asociate cu avansul Armatei Roșii în România în aprilie și mai 1944 ar fi compensat orice riscuri militare asociate. Și nici nu a fost o coincidență faptul că, după ce sa primăvara anului 1944 intenția sovieticilor nu a avut sorți de izbândă, Stalin a declanșat forțele Armatei Roșii într-o nouă invazie mai adâncă în România și Balcani în cursul lunii august 1944.

Mai mult decât atât, deși este destul de clar că Stalin a continuat să urmeze o strategie balcanică, similară în timpul iernii din 1945, după ce a avut loc Conferința de la Yalta, la începutul lunii februarie, Stalin a primit aprobarea de a ataca Berlinul. Ca urmare, în termen de câteva ore de la primirea acestor asigurări, Stalin a oprit brusc avansul Armatei Roșii asupra Berlinul de-a lungul râului Oder, la doar 30 de km de Berlin și s-a mutat în schimb pe principala axă a avansului, în primul rând, în vestul Ungariei și, mai târziu, în Austria, în esență, din aceleași motive politice, care au motivat invadarea României în lunile aprilie, mai și august 1944.

Indiferent de motivele lui Stalin cu privire la ofensiva în România, pentru o varietate de motive, în primul rând ofensator Iași – Chisinau, Armata Roșie sa încheiat ca un eșec spectaculos. După ce a eșuat în apărarea Axei de marș în timpul mijlocului lunii aprilie 1944, a obținut succesul în regiunile Tirgu- Frumos și Iași în mai. În aceeași perioadă, deși armatele ucraineene, au profitat de poziționarea la podul râului Nistru, la începutul lunii aprilie, eforturile duble, au fost vizibile o lună mai târziu.

Planurile strategice Stavka s-au complicat, în timp ce Konev și Malinovski au organizat un al treilea efort pentru a captura Iașiul și Chișinăul în timpul mijlocul lunii mai, pentru prima dată de la sfârșitul anului 1942, când forțele germane de fapt au reușit să aplice infrangeri grave pe forțelor majore ale Armatei Roșii.

Forțele germane au contribuit, de asemenea, la prelungirea luptei pentru o perioadă mai lungă, ducând la slăbirea forței sovieticilor. Mai mult decât atât, atunci când forțele lui Malinovski și ale lui Konev au invadat România, în multe sectoare s-au confruntat cu trupele române slab motivate și din pricina lipsei echipamentului. În ciuda acestui fapt, lupta a fost continuată cu o determinare născută din disperare, iar forțele Axei au fost în măsură să țină ferm piept sovieticilor, în aprilie și începutul lunii mai și, chiar și începutul lunii iunie.

Condiții meteorologice dificile de primăvară și efectul negativ al ploilor abundente și inundațiile de pe teren au contribuit, de asemenea, agravarea siguranței care deja avea probleme semnificative.

Prima ofensivă Iași – Chișinău, numită după cele două mari oreșe ale României mari (Iași și Chișinău), din zona, a avut loc între 8 aprilie și 6 iunie 1944 între sovietici și puterile Axei în timpul celui de-al doilea război mndial. Ofensiva a fost de fapt o invazie coordonată de către Armata Roșie și armatele Ucrainei contra României, în conformitate cu strategia lui Stalin de proiectare a puterii militare sovietice și de a influența politică în Balcani.

Armata sovietică dorea obținerea controlului asupra României prin tăierea principalelor fronturi defensive ale Axei din nordul României, facilitând un avans ulterior al Armatei Roșii în întreaga regiune balcanică. Atacul sovietic a început cu prima bătălie de la Târgu Frumos și bătălia de la Podu Iloaiei, și a culminat cu a doua bătălie de la Târgu Frumos. Forțele sovietice nu au reușit să depășească apărarea germană din regiune, în principal din cauza performanței slabe în luptă a trupelor sovietice comparativ cu eficacitatea trupelor germane germane. Aceste aspecte sunt consemnate și de Florin Constantiniu: „Oricâte măsuri de mascare ar fi luat comandamentele sovietice, pregătirea unei operații de amploarea ofensivei sovietice din nordul Moldovei nu putea trece neobservată. La 2 august Stalin semnase directiva privind Operațiunea lași-Chișinău care ordona Fronturilor 2 și 3 Ucrainene să încercuiască și să zdrobească forțele româno- germane din nordul Moldovei și să ajungă pe aliniamentul Bacău-Vaslui-Huși-Leova-Taaitino-Moldavca, <<având în vedere să atace ulterior spre Focșani, Galați și Ismail>>. Așa cum se poate constata, înaltul Comandament sovietic nu considera posibil să depășească, în cadrul aceleiași operații strategice, Poarta Focșanilor, <<una din cele mai puternice poziții de apărare strategică din Europa>>, după evaluarea specialiștilor.”

Această operație este parte dintr-o serie de lupte aproape complet ignorate de cei care au realizat arhiva istoriografiei. Conform istoricului militar David Glantz, în aproape 60 de ani de la sfârșitul primului război mondial, istorici și teoreticieni militari sovietici și ruși s-au șters cu grijă de recordul acesta, neavând nicio mențiune cu privire la ofensiva de Iași – Chișinău, în care două fronturi ale Armatei Roșii au încercat să invadeze România în aprilie și mai 1944. După cum a fost cazul și altor lupte, care au fost trecute sub uitare, așa s-a întâmplat și cu atacurile de la Iași și Chișinău, istoriografii ruși le-au trecut pe lista „luptelor uitate”.

La data de 5 martie 1944, colonelul generalul Ivan Konev – comandant pe al doilea front ucrainean Front – a început acțiunea Uman – Botoșani. Până la începutul lunii aprilie unitățile sovietice s-au apropiat de granița română. „La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat că intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României era determinată de motive militare, că sovieticii nu urmăresc să ocupe pământul românesc și nici să se amestece în afacerile interne ale României. La 12 aprilie, guvernul sovietic a cerut capitularea necondiționată a României, semnarea armistițiului care prevedea întoarcerea armelor contra Germaniei fasciste și Ungariei hortiyste și alianța cu armatele Națiunilor Unite, granițele dintre România și U.R.S.S. să fie cea de după 28 iunie 1940. Guvernul lui Antonescu a respins condițiile de armistițiu. Declanșarea ofensivei sovietice pe frontul Iași-Chișinău, la 20 august, a precipitat evenimentele. La 21 August, I. Antonescu a ordonat retragerea armatei române pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, pentru a bara înaintarea sovieticilor, care au pătruns în Iași și Târgu-Frumor. Trupele germano-române s-au retras din direcția Hâncești-Huși.” Începând cu începutul lunii aprilie 1944, două fronturi ucraieniene au au fost montate pentru a susține o ofensivă majoră, cu implicații strategice din vestul României. Intențiile strategice ale formațiunii Stavka au fost de a distruge apărarea strategică și de a rămâne în nordul României, pentru a captura orașele cheie – Iași forțe și Chișinău, iar mai apoi să se înaninteze cu un proiect mai îndrăzneț către întreaga Românie, cucerind Ploieștiul și Bucureștiul.

Până la 5 aprilie, Konev a trecut pe cursul superior al Nistrului și Prut, a fost capturat Hotinul și Dorohoiul, iar aopi au încercat aproierea de Târgu Frumos și Botoșani regiuni de cca 30-60 km (48-97 k ) nord-vest de Iași. La 8 aprilie, Konev a ordonat să efectueze o ofensivă coordonată spre sud, de-a lungul axei Târgu Frumos, în strânsă cooperare cu Armata Tank și Semion Bogdanov. În timp ce Konev a avansat spre Târgu Frumos, Armata Konstantin Koroteev, și ea parte din divizia Tank, a avut operații la nord de Iași.

De-a lungul războiului pe frontul de est, unitățile armatei germane au fost mult mai eficiente decât unitățile de luptă sovietice de dimensiuni egale sau cu rol similar. Unități germane au fost mai bine pregătite și comandanții germani erau mai experimentati decat omologii lor sovietici. Tacticile, unitate de organizare, și procedurile de luptă ale armatei germane au fost întotdeauna mult mai sofisticate decât cele ale Armatei Roșii. Acesta a fost principalul motiv pentru pierderile enorme provocate rușilor de către germani. În acest sens, se poate trece la ipoteza că un câștig al Germaniei ar fi condus la o schimbare a raporturilor de putere mondiale.

La nivel diviziei și grupului de luptă, germanii au avut întotdeauna o comunicare mult mai bună pentru a le permite să reacționeze foarte rapid pe câmpul de luptă. Fiecare tanc german sau vehicul blindat, de exemplu, a avut un radio, care permitea comandanților de tancuri să se angajeze tactici foarte complexe. Rușii, pe de altă parte, nu au avut nici pe departe la fel de multe radiouri. În batalioane de tancuri sovietice numai comandantul a avut, de obicei, un radio, și a trebuit să comunice cu subordonații săi, prin intermediul steagurilor colorate.

Procedurilor de comandă și control germanilor, de asemenea, le-a permis acestora să-și folosească activele de artilerie limitate de mare efect, în zonele de criză sub conducerea observatorilor de artilerie de pe front.

Ofițerii germani au fost instruiți pe deplin în principiile Auftragstaktik, sau în analize de misiune, care le-a permis să ia decizii rapide cu privire la atacurile sovietice. Comandanții sovietici, deși la nivel mult mai jos, nu au permis niciodată libertatea de acțiune a omologilor lor germani. Mâna controlului comunist a fost simțit de departe, însă a avut tactici foarte inflexibile și neinspirate pe câmpul de luptă. Planificarea personalului german a fost caracterizata ca fiind meticuloasă în raport cu cele mai multe ofensive sovietice, dar lucrurile au început să meargă prost datorită vitezei de reacție foarte încete a germanilor. Aceștia au întârziat cu operațiunile, iar acest lucru a permis sovieticilor să aibă câștig de cauză.

Nu a fost, de asemenea, o realizare pe care sovieticii să nu o execute cu sânge rece asupra Germaniei și a poporului german. Dacă sovieticii câștigat, atunci Germania primea același tratament aplicat de Hitler evreilor. Ordinea socială ar fi putut fi distrusă, iar industria era pusă la dispoziția economiei sovietice, iar producția agricolă ar fi fost organizată pentru a hrăni Rusia. Ar fi urmat deportări în masă a forței de muncă în Uniunea Sovietică. Liderii naziști, ofițerii SS și membri de partid și-au dat seama că nu puteau aștepta nici o milă de la sovietici. Ordinele lui Hitler de a executa comisari capturați, i-a făcut pe sovietici să procedeze în același mod. Pe front, soldații germani au fost supuși la disciplina dure. În cazul în care trupele oscilau, ofițeri germani erau împuterniciți să ia măsuri disperate pentru a menține disciplina.

2.2. Avansul a Armatei Roșii, 1943-1944

Armata Konev era pregătită pentru a-și lansa ofensiva spre Târgu Frumos, Armata a 8- Otto Wöhler a fost implicată în luptele grele care au avut loc în și în jurul satul Popricani, 9 km (14 km) la nord de Iași, loc în care două corpuri sovietice s-au luptat cu blindate Kampfgruppen, iar apoi distrăgând atenția forțelor germane, le-au dus departe de sectorul critic Târgu Frumos.

Cele trei armate ale grupului șoc Konev a început avansarea spre sud devreme în dimineața zilei de 8 aprilie. Avansul a fost destul de lent din cauza drumurilor pline de noroi pe care trebuia să se merargă.

Misiunea inițială a armatei din divizia Konev a fost de a ajunge la Târgu Frumos, Pașcani, și regiunile Târgu Neamț – 30 la 60 km (48 – 97 km) la vest de Iași – pentru a lua prin surprinde apărătorii din cele trei orașe. Celor trei divizii ale Corpului 51 Rifle le-a fost ordonat să înainteze spre Pașcani, ar alte două divizii de pușcași li sa comandat protejearea acestora din urmă în partea de nord și nord-vestul regiunii Târgului Neamț.

În plus, la est, șapte divizii de pușcași atribuite Gărzilor Corpului 35 și 33 Rifle ale Armatei a 27 – avansau la sud-est de-a lungul Prutului începând cu data de 7 aprilie, forțând Divizia 8 Infanterie română să se retraga spre Hârlău, 17 km (27 km) la nord de Târgu Frumos. În același timp, alte două divizii ale Corpului 33 Rifle s-au alăturat corpului doi corp al Armatei a 2- Tank.

Ofensiva a dus la încercuirea și distrugerea forțelor germane, situație care a facilitat avansul Armatei Sovietice către România care să permită Armatei Sovietice să-și reia avansul strategic în continuare în Europa de Est. Această situație, a obligat, de asemenea România să-și comuteze loialitatea față de puterile Axei Aliaților.

Armata Roșie a atacat cu succes acest sector, cunoscut sub numele de prima Ofensivă Iași – Chișinău. În 1944, Wehrmacht-ul a fost împins din nou de-a lungul întregii sale linii în est. Până în mai 1944, armata uniunii sovietice și ce ucraineană, au fost împinsă înapoi spre frontiera românească. După luna iunie, s-a încercat refacerea formțiunilor germane. În timp ce până în iunie 1944 Heeresgruppe Südukraine a fost una dintre cele mai puternice formațiuni germane în ceea ce privește armura, aceasta a fost destabilizată în timpul verii, iar cele mai multe dintre formațiunile sale blindate s-a mutat la Nord și Centru, cu scopul de a stopa progresul Armatei Roșii în statele baltice, Belarusia, Ucraina de Nord și Polonia. În ajunul ofensivei, singurele formațiuni blindate rămase au fost Divizia Blindată română.

Operațiunile de înșelăciune sovietice au contribuit la înaintarea atacului în favoarea sovieticilor. Personalul de comandă german a fost indus în eroare, deoarece forțele sovietice au fost transferate la nord. Pozițiile exacte ale formațiuni sovietice, de asemenea, nu au fost cunoscute până în ultimele ore înainte de operație.

Planul Stavka pentru operațiune a fost bazat pe o învăluirea dublă a armatelor germane și române a doua și a treia formațiune ucraineană. S-a dorit intrarea în Iași și apoi introducerea de noi fromațiuni armate pe râul Prut, înainte să aibă loc retragerea trupelor germane. A fost, apoi planul de a introduce Armata a șasea Tank în câmpul de luptă pentru a profita de punctele de trecere a râului Siret și Focșani Gap, o linie fortificată între râul Siret și Dunăre. Armata ucraineană, a atacat, de asemenea în apropierea Tiraspolului, la gura râului Nistru. Prin această strategie, s-a ajuns la încercuirea froțelor germane lângă Chișinău. După ce încercuirea s-a făcut cu succes, Armata a șeasea Tank și gărzile mecanizate urmau să fie lansate spre București și câmpurile petroliere de la Ploiești.

Atât Frontul ucrainean al doilea cât și al treilea au întreprins un efot major, ceea ce a dus la o dublă învăluire a armatei șasea armatei germane și a unei părți din Armata a opta. Linia frontului germano-român s-a prăbușit în termen de două zile de la începerea ofensivei. Acestea erau reprezentate de armata a șasea și a 13 a. Atacul asupra Armatei a șasea a fost la distanță de 40 de km, fapt ce a dus la distrugerea Armatei a șasea prin distrugerea instalațiilor de alimentare, în seara zilei de 21 august. Până la 23 august, Divizia Panzer a 13-a a fost dizolvată, iar Armata a șasea germană a fost înconjurată la o adâncime de 100 km.

Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să forțeze retragerea formațiunilor germane în Ungaria. Trupele izolate ale formații germane au încercat să lupte prin modul lor, însă doar un număr mic dintre soldați au reușit să scape din încercuire. Potrivitit lui Florin Constantiniu: „Semnele anunțătoare ale ofensivei l-au îngrijorat în cel mai înalt grad pe Antonescu. La 19 august, cu o zi înainte de începerea ei, mareșalul, într-o stare de <<extremă iritare>>, a avut o discuție cu C. Clodius, căruia i-a spus că dacă, având în vedere iminenta ofen- sivă sovietică pe frontul românesc, nu <<va fi adusă neîntârziat cel puțin o divizie germană — pe cât posibil o divizie blindată — […] atunci el își va rezerva libertatea de acțiune>>. Cererea lui Antonescu era dictată de reducerea drastică a efectivelor germane din Moldova, ca urmare a gravei crize provocate de prăbușirea Grupului de Armate <<Centru>>, în urma ofensivei sovietice, începută la 23 iunie (încheiată la 29 august, operația din Bielorusia este echivalentă, prin pierderile suferite de Wehrmacht, cu <<un dublu Stalingrad>>). Înaltul Comandament german fusese obligat, pentru a face față situației de mare primejdie din Bielorusia, să transfere acolo trupe din România, slăbind astfel frontul din Moldova. În dimineața zilei de 20 august, după o puternică pregătire de artilerie pe direcțiile principale de atac, forțele sovietice au trecut la atac și, în scurt timp, au spart frontul româno-german. Unele unități românești s-au retras în dezordine.”

Reușita armatei sovietice, avea să fie și una de ordin psihologic. Atât sovieticii, cât și americanii și englezii puneau presiune asupra Românei să renunțe la alianța cu Germania. Deși Antonescu nu s-a dezis de la ceastă „prietenie” româno-germană pâna în ultimul moment, la presiunea politicii interne s-a ajuns la o renunțare a relațiilor cu Germania și la acceptarea armistițiului sovieticilor. Antonescu a făcut eforturi de a-i convinge pe nemți să continuie lupta, însă aceștia nu ne-au oferit suportul, datorită implicațiilor puterilor amintite.

2.3. Operațiunile sovietice în luna august 1944

Luna august a anului 1944, părea a fi una dintre cele mai dificile pentru Româniea, deoarece aceasta își pierduse cel mai important aliat, Germania. „La 23 august 1944 Mareșealul Ion Antonescu și Mihai Antonescu au venit la Palatul Regal. La ordinul Regelui Mihai I, cei doi au fost arestați și închiși într-o încăpere izolată. În aceeași zi, regele României a rostit la radio Proclamația către țară, în care anunța ieșirea Românei din Axă, semnarea armistițiului cu Națiunile Unite, revenirea României la un regim democratic etc. În proclamația Regelui și în declarația noului guvrn, în fruntea căruia a fost numit șeful Casei Militare Regale, generalul de armată adjunct Constantin Stănescu se menționa că România a acceptat armistițul de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. În realitate armistițiul a fost semnat în 12 septembrie 1944.”

Este de multe ori a susținut că viteza cu care a avut loc prăbușirea Germaniei au fost cauzate de trădarea română. De exemplu, Heinz Guderian scria de trădarea românilor în cartea sa „Panzer Leader”. Studiul operațiunilor de luptă de Mazulenko indică faptul că acest lucru nu este, corect. Formațiunile române au opus rezisța atacului sovietic, în multe cazuri, dar au fost prost echipate pentru a se apăra în mod eficient împotriva unei armate moderne, din cauza lipsei de dotări anti-tanc, artilerie și arme anti-aeriene.

Prăbușirea completă a Armatei a șasea germană și a Armatei 4 română a fost mult mai probabil cauzată de incapacitatea de a numeroaselor divizii de infanterie trase de cai pentru a menține coeziunea, în timpul retragerii și în atacul asupra trupelor mecanizate sovietice. Această afirmație este întărită prin faptul că singura divizia românească care a păstrat coeziunea sub atacul sovietic a fost Divizia întâia de blindate, care a avut mobilitatea și arme anti-tanc necesare pentru a face acest lucru.

Predarea României a avut loc într-un moment când armata sovietică era deja adânc în interiorul României, iar Armata a șasea a germană a fost izolată de restul trupelor Wehrmacht-ului din România. Deschiderea ostilităților între Wehrmacht-ul și Armata Română a început după ce nu a reușit o lovitură de stat de către ambasadorul german.

La nivel politic, ofensiva sovietică a declanșat lovitura de stat a regelui Mihai din România și trecerea de României „de partea rușilor”. Cu privire la acest aspect, academicianul Ioan-Aurel Pop afirmă: „Regele Mihai și liderii politici democrați (Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și alții) s-au opus continuării războiului în Răsărit. Din 1943 s-au înmulțimit acțiunile politico-diplomatice de scoatere a României din alianța cu Germania, precum și protestele din țară îndreptate în același scop. Unele erau făcute în secret chiar de Antonescu (devenit din 1941 mareșal) și colaboratorii săi, altele, mai multe, sub patronajul Regelui Mihai și al partidelor istorice. Cele mai importante negocieri s-a ținut în Ankara, Stookholm și Cairo. Până la urmă ieșirea României din alianța cu Germania s-a făcut printr-un act intern de forță, care a însemnat ceva mai mult decât o singură lovitură de stat. Actul a fost pregătit de Rege și cercurile Palatului…”

Deși actul în sine a fst crticat dur de opinia pubică din România, acuzând trădare din partea regelui Mihai, soluția nu era alta avînd în vedere că trupele germane erau slăbite și nu mai puteau face față Uniunii Sovietice. Mai mult decât atât, conform istoricului Florin Constantiniu, Antonescu s-ar fi înțeles cu regle Mihai cu privire la alianța României cu Germania, însă renunțarea la alianță o dorea făcută sub anumite condiții: „Dacă generalului Friessner Antonescu i-a spus că el va merge mai departe alături de Reich, revenit la București, 1-a avertizat din nou pe Clodius, în seara zilei de 22 august, că, față de situația critică de pe front, va fi nevoit să recapete libertatea politică de acțiune. Așa cum avea să noteze, 24 de ore mai târziu, într-un carnet, în timp ce era deținut în seiful din Casa Nouă, Antonescu îi semnalase lui Clodius situația disperată în care se afla România, după spargerea frontului din Moldova, și ceruse <<să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața istoriei și să-mi dea dezlegarea (subLn.) de a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie țara și conducătorul ei>>.”

Deși rupera de Germania era aproape și era suținută chiar și de Mareșal, există supoziții cu privire la faptul că întârzierea ruperii alianței cu Germania, ar fi dus la catastrofe grave pentru România, însă Antonescu dorea, cu toate acestea recuperarea Transilvaniei și soluționarea cu privire la Tratatul de la Viena. „Este de neînțeles cum Antonescu, care cu o zi mai înainte îi spusese atât de răspicat lui Friessner că între România și Germania nu există un tratat de alianță, aștepta o <<dezlegare>> de la Berlin pentru a încheia armistițiul. Spiritul cavaleresc, de onoare militară, ce inspira această atitudine a mareșalului, respectabil în gradul cel mai înalt, era cu totul deplasat într-o problemă politică — și încă una de viață sau de moarte a unei națiuni — unde egoismul național — realitate crudă, este drept — face legea. Antonescu însuși, într-un adaos la nota de conversație privind ultima sa întâlnire cu Hitler, scrisese: <<Eram gata să-mi exprim — dar m-am abținut — părerea în legătură cu problema rupturii dintre Germania și România: un popor nu poate niciodată să se angajeze orbește alături de un alt popor, atunci când acesta duce o acțiune politică și militară greșită. Cine ne poate garanta că Germania nu va face din nou aceleași greșeli? Nu-mi pot sacrifica poporul meu, atunci când se fac astfel de greșeli>>. Aceste sănătoase principii nu au mai fost urmate de mareșal la 23 august.”

De partea celor două tabere politice din România, acționau, însă și forțele externe, foarte precaute cu privire la orientarea României. Deși cazul în sine, ridică o serie de controverse, cercetarea în sine trebuie să fie rodul unor principii obiective. Există scenarii cu privire la faptul că în cazul nerespectării condițiilor impuse de Națiunile Unite, U.R.S.S. și Anglia, România ar fi pierdut nu numai Basarabia, ci și Transilvania, ocupată de Ungaria, cu sprijinul Germaniei.

Bibliografie

Boldur, Alexandru, Basarabia românească, Institutul de Istorie Națională „A.D. Xenopol –Iași, Iași, 1945;

Buzatu, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, București, 1989;

Buzatu, Gheorghe, România în ecuația războiului și a păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009;

Buzatu, Gheorghe, România sub Imperiul Haosului, 1939-1945, București, Editura RAO, 2007;

Buzatu, Gheorghe (coord.), Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, bucurești, 2006;

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune, Însemnări zilnice, vol. IV (1943-1945), Ediție Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, București, 2000;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București;

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2008;

Durandin, Catherine, Histoire des Roumains, Editura Perrin, Paris, 1995;

Glantz, David M.; House, Jonathan M., When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler (Modern War Studies), Publisher University Press of Kansas, Kansas, 1995;

Giurescu, Dinu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003;

Otu, Petre, Alexandru, Alesandru, Duțu, Mircea, Soreanu, Madgearu, 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, București, 2009;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor, Editura Grupul Editorial Litera, Cluj-Napoca, 2010;

Pop, Ioan-Aurel, 200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru: 1812-2012, Editura Fundația Literară Magazin Istoric Grupul Editorial Litera, București, 2012;

Scurtu, Ioan (coord.), Otu, Petre, Istoria românilor, vol. III România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003;

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2006;