Basmul Si Pierderea Inocentei

Introducere

Basmul și inventarea copilăriei

Evoluția conceptului de copilărie

Conceptul de copilărie a fost considerat de cercetători unul problematic, a provocat numeroase dispute. Copilăria a fost dezbătută în legătură cu tratamentul părinților, mortalitatea copiilor, sistemul de invățământ și influența acestuia. Privind imaginea copilului de-a lungul atâtor secole, se poate observa, dincolo de afecțiune sau simț al răspunderii față de familie, un principiu al utilității. Această utilitate înseamnă, în acest sens, un rol pe care copilul trebuia să îl îndeplinească în viitorul familiei sau al societății. Pe scurt, copilul este cel care poartă pe umeri viitorul, motiv pentru care educația lui urmărește formarea unui om complet, în raport cu pretențiile vremii.

Antichitatea greacă impune un proces de selecție al nou-născuților. Nașterea unui copil este o decizie a bărbatului, stăpân în casa sa și peste familia sa. Aceste decizii sunt atât de importante, încât un copil nedorit reprezintă o probemă oarecare, cu o soluție la îndemână. În acest conext, practicile anticoncepționale, avortul, uciderea pruncilor de sclavă sunt practici considerate obișnuite. Copilul din părinți liberi este expus în mijlocul mulțimii, tatăl este singurul care îl poate recunoaște. astfel, copilul nu e al părinților săi, ci este ridicat de tatăl său, este acceptat. Dacă tatăl decide să îl respingă- indiferent dacă motivul său are la bază infidelitatea soției- copilul va fi lăsat în gunoaie, oricine îl poate lua acasă. Trebuie menționat faptul că fetițele erau expuse într-un număr mai mare.

În lumea romană, copiii cu handicap sunt uciși pentru că , așa cum motiva Seneca, e nevoie să depărtăm ce este folositor de ceea ce nu este folositor. În acest sens, copilul trebuie să îndeplinească așteptările adulților și să le promită un viitor măreț, el este aproape dator să fie bun în slujba cetății, indiferent de parcursul său. Și romanii expuneau copiii, din cauza sărăciei sau a politicii. Cei săraci erau constrânși de nevoi, clasa de mijloc era dominată de ambișie în decizia expunerii unui copil, iar clasele superioare decideau să îndepărteze posibilele complicații testamentare. Față de pruncul expus, sentimentele sunt dintre cele mai variate. Părinții săraci ar vrea pentru copilul lor un trai mai bun alături de noua familie. Unele mame simulează expunerea, oferind pe ascuns copilul unei familii pe care o consider potrivită. La polul opus, părinții bogați care își expun copilul ar vrea ca acesta să dispară definitiv, pentru a nu mai avea grija unor pretendenți la moștenire.

În familia romană, copilul e încredințat după naștere unei doici care îl alăptează. Până la pubertate, copilul este educat și îngrijit de această doică și de un pedagog. Toate activitățile se desfășoară în această „a doua familie”, la țară, departe de ispite, în prezența unei rude severe, care controlează invățarea și distracțiile copilului. Puberul va lua masa cu părinții săi doar în contextual unei cine ceremonioase, în prezența musafirilor. În aceeași măsură, părinții se implică doar în evenimentele sociale. Când fiica se mărită, mama și doica merg la mire pentru a-l instrui cum să se comporte cu tânăra fată. Din aceste atitudini se poate observa un interes major al părinților față de statutul social, dar și un dezinteres major față de copii, în timp ce părinții își asigură eticheta, copiii sunt instrumente în acest proces. Se creează astfel un gol între nevoile copilului și părinți.

Copilul este izolat de familie pentru a fi protejat de tentații. Mediul părinților pare să fie nepotrivit pentru educația așteptată. În concepția unui professor roman, „copilul, pe care îl presupune crescut la casa părintească, nu învață de la cei din jur decât ”moliciunea”; veșmintele lui de copil sunt la fel de luxoase ca acelea ale adulților și, aidoma acestora, el se deplasează în lectică; părinții lui cad în extaz la fiecare cuvânt al lui, ct de îndrăzneț ar fi acesta, la cină aude măscări și cântece ușuratece; acasă întâlnește femei și băieți întreținuți”.

La 12 ani, fetițele erau date în căsătorie, iar căsătoria era consumată. La 14 ani, această fetiță este o doamnă. ”barbații le spun domina, și, văzând că nu mai au altceva de făcut decât să împartă patul cu un bărbat, ele încep a se găti și nu li se mai deschide altă perspectivă”. Tânăra soție va fi educată de soțul ei, el este cel care deține capacitatea de a forma o femeie respectabilă.

La paisprezece ani, un tânăr băiat poate renunța la copilărie și să aleagă activitățile tinerilor, iar la șaptesprezece ani poate allege o careieră militară. Acest statut nou înseamnă și inițiere. Băiatul va trece la această vârstă prin inițierea sexuală. Poate cumpăra o sclavă sau poate trezi interesul unei doamne din inalta societate. Cert este faptul că această schimbare îi aduce libertate și îngăduință din partea părinților. În timp ce virginitatea fetei era sacrosanctă și trebuia prețuită până la căsătorie, în cazul unui băiat, sexul însemna putere și virilitate. Își formează un anturaj periculos, iar timp de 10 ani vizitează numeroase prostituate și comite nelegiuri.

Părintele are dreptul de a-și condamna copilul la moarte. Tot el îi impune căsătoria, îi interzice dragostea, căci e considerată primejdioasă. Abia la moartea părintelui, copilul devine cu adevărat roman. Orfanul este singurul stăpân al propriului destin. Printre temerile majore ale copiilor se numără în această perioadă dezmoștenirea, copiii adoptați, care atentează la moștenire și mama vitregă. tată rămâne o presiune majoră, tot ceea ce rămâne după moartea lui îi aparține, copilul este doar un moștenitor, nu i se poate recunoște nici un merit.

În Renaștere, copiii muncesc de la vârsta de opt, zece ani. Viața privată însemna să locuiești în mijlocul copiilor, deși numărul acestora este redus. În mijlocul iernii, mama toarce, iar copiii ascultă poveștile stăpânului casei. Tatăl este rege în casa lui, el educă soția și urmașii lor, iar copiii îi datorează respect și ascultare fără replică. Totodată, tatăl este cel care administrează bunurile familiei și poate face astă fără ca soția să aibă drept la replică, sau măcar să aibă la cunoștință deciziile soțului ei. Soția este stăpână doar când vorbim despre menaj. E considerată mereu prea tânără și fără experieță, trebuie educată, iar soțul ei o bate în acest scop. Nici copiii nu sunt lipsiți de acest mod de educare, bătaia

În anul 1415, tatăl sau bunicul putea să își trimită urmașul la închisoare pentru neascultare. Tatăl reprezintă în această perioadă un echivalent al legii publice. „Un copil trebuie să-i răspundă tatălui cu Messer si, să stea în picioare în fața părinților, să-și plece capl cu umilință când i se cere ceva într-un cuvânt să-și manifeste deschis respectul constant pentru cel căruia îi datorează viața”.

Și în timpul renașterii, copilul este luat de lângă mamă, alăptat și crescut de o doică, doar jumătate din ei se întorc la optsprezece ani. În secolul al XV-lea în Europa rata infanticidului crește și nu este un fenomen ieșit din comun, tot mai mulți copii sunt abandonați, se construiesc ospicii, cei mai fragili nu supraviețuiesc mizeriei și sărăciei. Când încep să meargă și să vorbească, situația lor se schimbă. Femeie înstărite îi cresc și îi alintă, cele sărace îi abandonează din cauza condițiilor mizere sau, dacă îi păstrează, acești copii cresc cu foarte puține hăinuțe și fără jucării. Un copil sărac își pierde mai repede copilăria, căci împarte cu părinții săi toate grijile, apoi munca.

Copiii muncesc din greu și la fel de greu le este să își câștige un spațiu al lor. Pentru a se căsători, tânărul trebuie să își convingă prinții prin capacitatea lui de persuasiune, în cazul fetei, explicațiile nu sunt admise și se aplică pedepse. La școală, jocurile nu sunt diferențiate pentru băieți și fete, în Florența secolului al XIV-lea, fetele merg la școală și pornesc de pe aceeași treaptă, din punct de vedere al școlarizării. În cuplu însă, copilul este o problemă, mamele sunt nevoite să își ucidă pruncii sau să îi abandoneze dacă aceștia reprezentau o problemă, sau dacă erau bastarzi. Fetițele sunt frecvent abandonate, în timp ce a crește un băiat este o datorie de onoare, o mândrie pentru părintele care vrea să formeze un bun afacerist sau om politic, înzestrat cu o serie de însușiri impresionante. În cazul fetelor, nu există pretenții, ele trebuie să fie culte, și să se ocupe de îngrijirea casei, să își asume responsabilitățile de mamă, gospodină, soție.

Relațiile de rudenie sunt și ele tensionate. Întervenția unui nepot sau a unui copil adoptat aduce numeroase conflicte. Copilul primește statutul pe care îl decide tatăl, respectiv unchiul. Prezența nepotului aduce tensiune, căci raportul cu unchiul lui se ridică deasupra relației dintre tată și fiu. Nepotul devine astfel un copil al dragostei, această relație trezește suspiciuni, nepotul ar pute fi, de fapt, fiul, ceea ce ar trimite la un raport incestuos. Aceste suspiciuni nu afectează statutul celor doi, în cazul femeii copilul considerat ilegitim este abandonat, devenind anonim și dezmoștenit. Rivalitatea dintre fiu legitim și nepot este urmată de o rivalitate între frați. Ficțiunile secolului XII-XV sunt dominate de relația dintre doi frați, aspiranți la putere, adesea gemeni. Fraternitatea este adesea un nucleu al urii. „Povestirile despre frați (un ansamblu foarte bine reprezentat) par să răspundă acestei trăsături a societății feudale care constă în a fraților mai mici o lume nesfârșită de frustrări”.

Epoca Luminilor propune o viziune naturalistă asupra vieții. Omul dispune de persoana sa doar în măsura în care nu vine în contradicție cu interesele familiei. Omul avea datoria imensă de a da viață. În acest context, copilul este o parte a comunității, este public, aparține întregii comunități. Copilul face parte dintr-o mare familie, educația lui se desfășoară într-un spațiu comun, scopul educației este rafinarea simțurilor și fortificarea trupului, pentru a putea da viața mai departe. Începând cu secolul al VI-lea, se observă un refuz al morții. Moartea copilului devine o problemă importantă, îngrijirea lui e o condiție pentru perpetuarea familiei. Secolele XVI-VII aduc un copil mai serios, iar moraliștii vor acuza părinții de complezență, de prea mult răsfăț. Mama e acuzată de o atitudine mult prea afectuoasă. Rațiunea trebuie să primeze, iar instinctele trebuie sa fie suprimate. De aceea școala înseamnă scoaterea din natură.

Schimbarea de statut a copilului a fost influențată de Biserică, apar primele intenții pentru o legislație care să protejeze prima copilărie. Biserica impune modelul copilului sfânt, care își impune ca scop al vieții ascltarea de Dumnezeu. este un copil înfrânat, îndepărtat prin propria voință de cerințele trupului. Această viziune se opune celei naturaliste, impune celibatul și absența descendenței. La polul opus copilului sfânt, se promovează imaginea laică a unui copil excepțional.

Este evident interesul progresiv acordat educației copilului. În același timp, se remarcă o distanță considerabilă între dorințele copilului și rolul lui în societate. Din acest punct de vedere se poate afirma faptul că imaginea copilului s-a constuit ca o sumă de utilități. Copilul trebuie să fie apt fizic și intelectual, obedient, scopul educației este formarea unui om care va aduce mereu un beneficiu. Educația pare o sumă de schimburi și o trecere de la violența fizică la diferite forme de violentare psihică. Parcursul copilului este construit dintr-o serie de constrângeri. Secolul al XVII va aduce în prim plan educația morală, noul copil trebuie constrâns, pus în fața unui model și a unor consecințe. În acest context al educației morale se formează literatura pentru copii.

Literatura pentru copii

„Pentru copii, basmele sunt universale, nemuritoare, terapeutice, miraculoase și frumoase. Le-am moștenit în forma aceasta de-a lungul istoriei. Ce ajunge inspcripționat în mintea noastră, la început în copilărie și pe urmă la maturitate, este impresia că nu este important să se cunoască trecutul misterios al basmelor atâta timp cât sunt la îndemână și continuă să fie scrise. Trecut este misterios. Istoria basmului pentru copii este un mister”

În ceea ce privește istoria acestui gen, studiile se limitează la o serie de cărți de specialitate, istoria aceasta devine o lipsă. Basmele cele mai bune sau cunoscute au devenit universale, nu a mai contat cine le-a scris, în ce condiții, din ce motive. Mesajul lor are un impact puternic, iar importanța lui se reduce la momentul povestirii dinainte de culcare, efectul lor terapeutic asupra copiilor, depășirea anxietăților. Efectul lecturii basmului primează în raport cu modalitatea sa de construcție și mesajul scontat.

Această atitudine nu este suficinetă în studiul basmului. Acest tip de scriere trebuie analizată în legătură cu un context social sau politic. Scos din context, analizat ca simplă desfăsurare de acțiune, basmul devine o poveste fixă și va risca să devină irelevant.

„ Istoria nu este un simplu text, o narațiune sau orice altceva similar acestora, însă ne este furnizată doar în formă de text ,iar abordarea noastră cu privire la istorie tranzitează în primul rând textualizarea și narativizarea acesteia în inconștientul politic”. Fredric Jameson sugerează faptul că pentru a scrie este absolut necesară racordarea la un context social, politic,cultural. Un text scris înseamnă o viziune a autorului asupra lumii pe care o lasă să se descopere în ceea ce scrie. Este nevoie de o viziune asupra lucrurilor, căci prin scris se impun valori, opinii.

Jameson sugerează necesitatea unei metode prin care istoria să devină comprehensibilă. „Această operațiune este înțeleasă ca fiind un proces de decodare: fiind o invenție a unui set de termeni, trebuie să se aleagă un anumit cod sau limbă, în așa fel încât aceeași terminologie să poată fi folosită în analiza și articularea a două perspective diferite ale realității. Medierea este așadar un instrument folosit de către analist, instrument cu ajutorul căruia fragmentarea și automizarea diferitelor aspecte ale vieții sociale (separarea, gândirii ideologice de cea politică, a celei religioase de cea economică, viața cotidiană de cea academică) sunt cel puțin depășite/ eliminate la nivel local în cazul unor anumite analize”.

Acestă metodă ar putea fi numtă interdisciplinară, dar Zipes refuză utilizarea acestui termen pe care îl clasează ca fiind simplist. Prin această metodă Jameson nu vrea să aducă împreună discipline pentru a realiza o analiză cât mai amplă a literaturii, ci incearcă să gasească un cod prin care să descopere ce anume a creat pauze în istorie și ce ne-a împiedicat de la înțelegerea literaturii. Scopul lui este acela de a analiza subconștientul politic. Jameson consideră literatura un act simbolic. „O astfel de definiție este utilă pentru înțelegerea originilor basmelor literare pentru copii și adulți, întrucât presupune că procesul de redactare face parte din procesele sociale, fiind un fel de intervenție într-un discurs, o dezbatere sau un conflict neîntrerupt cu privire la putere și relații sociale” .

Este important de adăugat faptul că basmul-act simbolic, conturat de viziunea autorului asupra lumii- nu poate fi separat pe categorii de vărstă. Această formă a fost cultivată mai întâi de către adulți și face parte dintr-o tradiție orală. Cercetările asupra folclorului au scos la iveală faptul că majoritatea poveștilor care fac parte din această tradiție sunt bazate pe un discurs despre morală, valori, maniere, astfel încât adulții și copiii să fie educați prin ele, în concordanță cu pretențiile vremii.

Statutul social, cercurile pe care le frecventează autorii au un rol important în răspândirea basmului. În secolul al XVIII-lea, scriitorii de basme precum Sarah Fielding și Madame Leprince de Beaumonde acționează ideologic și își prezintă viziunea asupra condițiior politice, sociale. Contactul cu alți scriitori a dus la o mai eficientă răspândire a acestor scrieri.

În Franța secolului al XVII-lea, aceste poveși erau auzite în saloanele pariziene, erau parte a unui cadru intim sau, dimpotrivă, a unor momente de distracție. Copiii le auzeau de la doici, ceea ce demonstrează prezența acestor povești atât în cadrul unor clase sociale superioare, cât și în discursul clasei de jos. Burghezia și aristocrația realizează o legătură strânsă între povestre și cadrul ei, punând un mare accent pe decor. Acest interes este un semn al discursului dominant, cel care povestește are nevoie de un anumit decor, o anumită audiență, aspecte care îi asigură ipostaza unui dominator prin discurs. Acest raport care se stabilește între cel care povestește și cel care ascultă va sta la baza literaturii pentru copii.

Marie-Louise Teneze folosește studiile lui Propp și Max Luthi pentru a da o definiție basmului, în studiu întitulat „Du conte merveilleux comme genre”. Începe cu teza lui Propp, care susține că în basm exstă un număr limitat de funcții, cu o succesiune identică de evenimente-eroul pierde ceva, pleacă în căutarea acelui ceva pierdut. Este răsplătit, găsește fericirea -de obicei este vorba de o căsătorie. Apoi combină ideile lui Propp cu cele a lui Luthi, care spune că eroul e de obicei un călător încărcat cu o sarcină. „Folclorul magic pare a fi în adâncul său o narațiune cu privire la eroul care se află între ciocan și nicovală. Cu alte cuvinte, sunt de părere că relația dintre erou, care este asigurat anticipat în mod implicit sau chiar explicit de ajutorul care urmează să îi fie oferit, și situația dificilă în care se află pe întreg parcursul acțiunii, constituie principalul criteriu al acestui gen literar”.

Pentru a susține acest traseu al protagonistului, Teneze compară această plecare a eroului cu un ritual de inițiere din America de Nord. În cadrul acestui ritual, adolescenții sunt lăsați în sălbăticie pentru a se descurca singuri, pentru a-și dezvolta capacitățile, personalitatea, instinctele, simțul puterii, dar și pentru a fi pregătiți pentru disperarea și absurdul cu care se vor confrunta in societate. Asemenea celor doi teoreticieni, Teneze propune un demers structuralist pentru a explica esența basmului popular. Dificultatea apare din cauza faptului că basmele au aceeasi morfologie, exprimă același lucru, un statement universal despre dificultățile societății. Forma este ințelesul, iar istoricitatea autorului nu este importantă. Acesta e motivul pentru care noi vedem basmul ca fiind universal si etern, iar efortul creativ suferă un proces de omogenizare.

6. Teneze oferă o definitie „Mi se pare că orice definiție cu privire la acest gen trebuie să înceapă cu premiza conform căreia povestea inițială era de fapt un act simbolic menit să transforme poveștile folclorice orale(uneori chiar poveștile cunoscute), act conceput pentru rearanjarea motivelor, a personajelor, a temelor, a funcțiilor și a configurațiilor în așa fel încât să trateze toate problemele clasei educate conducătoare a societăților feudale sau capitaliste”.

7. Aranjarea estetică și structura basmului popular derivă din felul în care naratorul înțelege amploarea conflictelor sociale sau simte că e nevoie de o schimbare. E improtan să înțelegem că acele basme cu care sntem obisnuiți, pe care le-am creditat de atâția ani, înainte de a face parte din acest gen al basmelor pentru copii, ele au continut simboluri si dscursuri în conformitatea cu situația perceptia socio-politică a vremii.

Heide Gottner-Abendroth a demonstrat în „ Die Gottinn und ihr Heros” că motivele și sugestiile referitoare la matriarhat au suferit o serie de modificări care au urmărit o linie a patriarhatului. Prin urmare, ceea ce purta semnul unui matriarhat în Evul mediu a fost transformat- zeița a devenit vrăjitoare, o zână rea sau o mamă vitregă, femeia tânără și activă a deveit eroină. Esențele si simbolurile unui rit matriarhal au devenit tumori ale societății. Ca formă de artă păgână, basmul popular demonstrează un interes special pentru metalic și mineral construind o lume solidă și imperisabilă. O lume atât de structurată nu poate fi trimite decât la noțiunile de patriahat medieval, la monarhia și absolutismul secolelor 15-17. Lumea basmului e condusă de regi, regine, prințese, prinți, țărani, animale, ființe supranaturale-vrăjitoare, zâne, pitici elfi, urași- și foarte rar de membri ai burgheziei sau ai Bisericii. Lipsesc mașinile, industrializarea, viața la oras sau amănunte legate de comert. Cu alte cuvinte, sunt prezentate principalele griji ale societății patriarhale, monarhice și feudale, conflictul se construiește ca luptă pentru supremație, purtată de aristrocrați, sau conflictul dintre țărani și arstocrație. Asadar, tema cetrala a basmului popular în această perioada: MIGHT MAKES RIGHT. La fel, Teneze sugereaza puterea si opresiunea ca temă centrală a basmului din această perioadă pre-capitalistă. Acesta este motivul pentru care clasele au fost atrase de acest gen de scriere, pentru că ilustrau probleme din imediata realitate, dar le și oferea posibilitatea de a se transpune în pielea unui erou.

Totodată, basmul e o modalitate mai putin violenta de a face față realității sociale, prin basm oroarea din stradă pierde din cruzime. Foametea, abuzurile, abandonul și violentarea copiilor,acestea sunt realități atât de crude încât a fost necesară o abstractizare. Luthi afirmă că acestă unică perspectivă a narațiunii, această manieră directă de a portretiza societatea ilustrează tocmai faptul că în acea perioadă omul nu avea pre multe opțiuni legate de existența sa, asa cum se vede și în situația personajului de basm. În ciuda elementelor magice, basmul nu oferă posibilitatea unei alte lumi, descrierea se face doar de partea personajelor și vieții lor. Totul e tinut închis intr-o lume in care puterea stabileșta toate raporturile. Prin urmare, basmul reprezintă o metaforă a dorintei calsei de jos de a acapara puterea. Dacă basmul nu arată o revoluție totată, asta nu inseamnă ca e mai prejos aspectul de utopie al lui.

În secolul 17, copiii din toate mediile ascultau aceste povesti. Copiii nu erau exclusi de la mometele în care erau spuse aceste povești, iar guvernantele spuneau aceleași povești copiilor din clasa de sus. Oameni din toate clasele au spus poveșt de toate tipurile, le-au absorbit. Astfel, folclorul a devenit tesatura din care s-a format literatura pentru copii. Înainte de asta a fost necesară adaptarea acestor povești în felul în care acestea ar deveni interesante și instructive. Acest demers însemna o recodificare a materialului pentru a-l face potrivit în raport cu pretențiile curții franceze și saloanelor burgheze. Evul Mediu privește copilul ca pe o categorie separată de cea a adulților, cu un set special de nevoi și caracteristici și s-a crezut necesar un demers care să propună o educație pentru ca tinerii să cunuoască întreaga imagine a socității și a conflicteor inerente.

Basmul ca poveste de contact a copilului cu societatea, dar și o poveste despre modelul copilului. Copilul important ca purtator al civilizatie, al viitorului tării. Basmele și poveștile pentru copii erau scrise cu scopul de a-i învăța pe aceștia cu anumite așteptări normative atât în cadrul căminului cât și în sfera publicului. Standardele comportamentale erau codificate în cadrul cărților sub forma manierelor și a civilităților.

Denise Escarpit afirmă că inițial aceste povești au fost scrise pentru a amuza și educa, în aceeași măsură. Dar observă și intenția de manipulare. „Manipularea din partea autorului a fost una triplă: un tip de manipulare menită să ajute în politicile culturale și personale, un tip social care a reprezentat o anumită imagine a societății, și o manipulare morală care a aderat la codul de morală/moralistică burgheză de la sfârșitul secolului al 17-lea. Prezența acestor 3 tipuri de manipulare au făcut ca întreaga poveste să fie una puternică”. În funcție de mediul în care au fost create, basmele scot la iveală anumite imperative sociale și culturale. În funcție de acestea avem basme erotice, filosofice, morale sau pedagogice. Cele din urmă s-au adresat copiilor. Autorul afirmă că e deplasat să afirmăm basmul ca scriitură în scopul manipulării, demonstrația vizează faptul că basmul este un discurs institiționalizat, iar manipularea este o componentă importantă.

„Basmele pe care le-am tratat ca fiind unele clasice nu sunt însă și extrem de statornice, universale sau chiar frumoase, și nu reprezintă cea mai bună terapie pentru copii. Ele sunt mai degrabă niște prescrieri istorice, internalizate, potențiale, explozive, iar noi acceptăm influența pe care acestea le au asupra vieților noastre prin mistificarea lor”

În urmă cu peste 200 de ani, Frații Grimm au creat o colecție de povești selectate din tradiția orală, transformându-le în cele mai cunoscute basme. Acestea au rămas în memoria colectivă. Acestă rezistență a basmului a dus la numeroase confuzii și răzvrătiri, numeroși scriitori au acuzat basmul de crearea unei conștiințe false și a unui interes pentru autoritate.Aceste revolte au apărut în țara natală a Fraților Grimm, Germania, unde revoluțiile literare au fost mult mai comune decât cele politice.

Dupa 1945, scriitorii din Germania de Vest au început să analizeze contribuția Fraților Grimm, dar și a lui Hans Cristian Andersen, pentru a demonstra faptul că basmele acestora au influențat și îndoctrinat copiii, le-au oferit ideea fixă a rolului lor în societatea burgheză și le-au limitat și inhibat astfel creșterea. Atacul la acest aspect conservator al basmelor a început în 1960, când numeroși scriitori le-au folosit modelul pentru a scrie povești inovatoare, emancipatoare într-o societate capitalistă și industrializată. O problemă este evidentă-aceste basme ale Fraților Grimm conțin mesaje sexiste care au schimbat modul de gândire, au transformat interesul în pasivitate și sacrificiu de sine al fetelor, iar în cazul băieților-activitate, competiție și acumulare. Autorii au schimbat radical ceea ce credeau ca e miza basmului, fiecare cu gradul lui de radicalitate, oferindu-le copiilor alte modalități de a-și atinge țelurile.Scriitori Germaniei de Vest, începând cu anul 1960, au încercat să afle cum și în ce măsură mesajul basmelor a constrâns copiiii și le-a direcționat educația, refuzându-le dreptul de a lua propriile decizii. Și mai rămâne o problemă-având în vedere faptul că acestea povești sunt o oglindire a unei critici sau situații politice, dacă o idee critică apare, ce modificare e necesară în cadrul basmului? Ce aspect trebuie înlocuit pentru a oferi o altă posibilitate?

Până în anul 1970 s-a crezut că poveștile Fraților Grimm au fost culese de la săteni și muncitori,apoi rafinate, cizelate. Abele afirmații s-au dovedit a fi false. Frații Grimm au cules poveștile de la burghezi și de la clasa de mijloc,educată, persoane care au introdus până la mometul respectiv viziuni și valori burgheze în versiunile lor. Frații Grimm nu s-au limitat la o cizelare a formei, la expresivitate, ci au impus ideile lor filosofice și politice la care au aderat, au conturat personajele, caracterele. Pe scurt, au contribuit la o formă de emancipare a literaturii orale, care apartinea tăranilor și conținea idealurile lor. Nu a fost intenția lor de a minimaliza clasa de jos, dimpotrivă, Frații Grimm au fost interesati de posibilitatea de ascensiune a acestei clase de jos. Tocmai de aceea s-au preocupat de limbaj, mituri, obiceiuri ale acestei clase. Oriunde a fost posibil, au impus personajelor un caracter bazat pe normele burgheze.

În secolul al XIX-lea, basmele Fraților Grimm sunt introduse în lectura familiilor burgheze- povești citite de mame și de bunici copiilor, sau citite chiar de copii. Scopul educativ al acestui demers a provocat îndoieli. Frații Grimm au afirmat că aceste povești sunt atât pentru adulți și copii, dar nu pentru cei neascultători.

Marea apreciere a basmelor a venit din faptul că autorii au imbinat cu mare talent spiritul burghez și german, în concordanță cu spiritul vremii lor. Succesul lor poate fi explicat în legatură strânsă cu istoria secolului al XIX-lea. Originea poveștilor este europeană, germană și burgheză. Audiența este clasa de mijloc. Demersul lor a devenit unul burghez. Deși nu au impus în mod direct această orientare, au modificat si controlat mesajul poveștilor în proporție destul de mare .De-a lungul vieții lor au existat șapte ediții corectate, modificate, extinse. Wilhelm Grimm a fost cel mai conservator dintre cei doi frați, el a făcut numeroase modificări pentru ca mesajul să fie unul adecvat pentru copiii burghezi, deși aceste scrieri nu au fost inițial destinate acestei categorii de public. Cei doi frați nu au scris doar pentru a face un serviciu cunoașterii mitologiei, istoriei și poeziei, ci și pentru a crea plăcere și învățătură. Ediția din 1819 s-a numit „Erziehungshbuch”-o carte edcativă- și tratează maniera în care aceștia au făcut poveștile , în opinia lor pure, adevărate, corecte, despre cum au eliminat pasajele care ar fi rănit vederea copiilor. Acest demers a devenit reprezentativ pentru activitățile viitoare. Mai mult, Wilhelm a încercat constant să ia pulsul așteptărilor audienței. Iar audiența germană a devenit una supusă unei culturi Biedermeier, în ceea ce privește etica și morala. Prin urmare Wilhelh a ridicat standardele, iar mulți educatori i-au urmat exemplul, au modificat și igienizat aceste povești din secolul al XIX-lea până în prezent.

Succesul colecției din 1857 a fost rasunător, a fost, după Biblie, cea mai populară carte care a circulat în Germania acelui secol. Aceste povești au constituit sursa de amuzament sau relaxare a numeroselor generații pănă la 10 ani. Studiile din Germania au demonstrat că există o vârstă a basmului, cuprinsă între 6 și 10 ani. Basmul ajunge la copii prin lectură sau prin păstrarea unui interes al părinților, de-a lungul întregii vieți. Odată cu implementarea sistemului media, basmele Fraților Grimm (în varianta lor prudentă și moralizatoare ) au fost înregistreate, au apărut la radio și televiziune, au fost folosite ca reclame, au fost comercializate în orice mod a fost posibil. Aceste povești au avut un impact enorm și e nevoie să evaluăm modul în care împart valori și norme care mai degrabă afetează creșetea copiilor decât să le ofere posibilitatea de a se cunoaște și de a se maturiza în mod autonom, opinie împărtășită de Bruno Bettelheim.

Începând cu iluminismul, lectura a devenit o etichetă prin care individul își încearcă apartenența la o clasă superioară. Lectura poveștilor în secolul al 19 a fost un demers social. Aceste povești au fost direcționate către cercurile burgheze, dar și către reprezentanți ai claselor de jos, care știu să citească și dețin un set de valori în conformitate cu stuația socio-politică a vremii. Apariția lecturii în cadrul clasei de jos a însemnat o evoluție extraordinară, pentru că le-a oferit acestor oameni putere și posibilitatea unor noi orizonturi. Producerea cărții a oferit totodată și posibilitatea unor puncte de vedere contrare ideologiei. Aceste basme nu au fost doar o reprezentare a dorinței claselor de jos, dar și o reprezentare a luptelor burgheziei germane pentru a-și câștiga identitatea și puterea. Frații Grimm au legitimat un set de valori și un fel de a trai așteptat nu doar de Germania, dar și de intreaga Europa de Vest. Manuscrisul din 1810 conținea cinci zeci și una de povești. În 1812 numărul lor este mai mic, iar o parte din ele au suferit modificări considerabile. Această serie de modificări a durat până în 1857.

Psihologii au încercat să găsească o legătură între vis și basm. Mai mult chiar, au încercat să găsească o explicație pentr contribuția basmului la procesul de socializare. Emanuel K Schwartz a a realizat un important studiu pentru a descoperi de ce copiii în mod special sunt atrași de basme și care e inflența acestor povești în procesul de socializare. Bătălia între concepția de părinte bun și părinte rău reprezintă una din marile probleme ale copilăriei. În basme mama rea este în general prezentată ca fiind o vrăjitoare. Omul cel bun, figura paternă reprezintă eroul, sau viitorul erou, prototipul protagonistului tânăr. Procesul schimbărilor sociale și psihologice, tipice basmelor, este urmărit într-un mod copilăresc, iar magia este folosită pentru ca aceste schimbări să aibă efect. Pe de altă parte, experiența de a avea de muncit pentru recunoaștere și îndeplinirea dorințelor rezultă într-o aderare socială a fi înțelegerea normelor și conformărilor sociale. Acest lucru însă nu înseamnă că, consolidarea conștientizării socializării va rezulta într-un grad de supunere ridicat. Un anumit procentaj de bun simț, provenit din conformarea la obiceiurile sociale, reprezintă totuși o necesitate reală atât pentru copii cât și pentru adulți

Lectura ca proces psohologic și mental implica identificare apoi internalizare, iar pentru copil identificarea este simplă în basmele fratilor grimm. Personajele principale sunt indicate destul de rapid si este foarte simplu de identificat protagonistul, care ne supune unui proces de identificare instant, prin faptul că e cel mai intelept, cel mai slab, cel mai puternic, cel mai urat etc. Identificare copilului cu persoajul principal inseamnă primul pas în procesul de socializare prin basm.

Este dificil să stim care este influența exactă asupra copilului, cert e faptul că el se va supune la fiecare poveste unui rol, va acumula valori și norme, va intra în contact cu anumite modele și stereotipuri. Pattern-ul acestor povești este lupta pentru autonomie, putere, supraviețuire.

Tânărul protagonist trebuie să plece de acasă pentru că relațiile de putere din cadrul familiei au fost ieșit din ordinea lor firească. Sau pentru că a apărut un dezechilibru la nivel social care îl obligă să plece. Are o sarcină de îndeplinit. Întrebarea care stă la baza acestor povești-cum poate omul învăța si ce poate face pentru a-și foloși în mod corect puterea pentru a fi acceptat în societate sau a re-crea o societate păstrând valorile? Protagonistul mereu pleacă de a acasă pentru a găsi sau re-construi ideea de acasă. De-a lugul acestei aventuri, protagonistul masculin devine atrăgător, invață să fie activ, competitiv, iscusit, acaparator. Scopurile sale-bani, putere și o femeia asociată mereu cu un palat. Fericirea lui depinde de folosirea corectă a puterii. Spațiul lui e lumea toată, nimic nu îl limitează.

Femeia eroină învață să fie pasivă, obedientă, cu un spirit al sacrificiului de sine, muncește din greu, răbdătoare. Scopurile sale-bună starea, bijuteriile și un bărbat care să îi protejeze drepturile de proprietate. Spațiul ei este casa sau castelul.fericirea ei depinde de acceptarea puterii patriarhatului. Activitatea sexuală trebuie amânată până după căsătorie. Răsplata e amânată de obicei până la momentul în care valorile necesare sau bunurile sunt însușite. Majortatea acestor povești au la bază puterea masculină, în toate tipologiile de relații.

BASMUL ȘI PIERDEREA INOCENȚEI

Violența de facto

Popularizarea basmului ca marcă a literaturii pentru a copii a dus, în opinia mea, acest gen către o atenție sporită față de conținutul și influența pe care le poate avea mesajul acestor povești. Basmul a fost asociat cu vărsta copilăriei, însă analiza riguroasă a acestui gen poate scoate la iveală o nepotrivire flagrantă între textile basmelor clasice și intenția educativă a lecturii pentru copii, din epoca actuală.

Un adult poate trece cu ușurință peste pasajele violente, dar o variantă grafică ar fi cel putin scandaloasă. În ciuda tuturor încercărilor de a elimina mesajele nepotrivite pentru copii, de a transforma colecția de basme un success, miezul acestor texte introduce un principiu de violență extremă, iar centrul conflictului nu poate fi voalat.

Exemplele de astfel de situații sunt numeroase, cele mai cunoscute basme și-au pierdut notorietate din cauza acestor episoade abominabile- mama (vitregă) a tinerei Albă ca Zăpada a ordonat uciderea fiicei, pețitorii Frumoasei au sângerat până la moarte pe gardurile care-i împrejmuiau castelul, surorile Cenușăresei au sfârșit cu ochii mâncați de turturele, nebunia lui Rumpelstilskin îl face să se taie în două. În „The Juniper Tree”, un basm la fel de cunoscut și foarte apreciat- dacă poate exista o asemenea atitudine față de un astfel de text- o mamă își decapitează fiul vitreg, îl taie în bucăți, îl gătește într-un cazan, iar soțul ei îl mănâncă cu un apetit deosebit. Frau Trude, din basmul cu același nume, transformă o tânără într-un buștean și o aruncă în foc. O mamă vitregă își îmbracă fiica într-o cămașă de hârtie și o trimite în pădure, iarna, cerându-i să se întorcă doar când va avea un coș cu căpșuni. Dar să nu uităm de tații plini de acest spirit al cruzimii. Un rege care e dispus să își omoare fiica dacă minte, un morar care își chinuie fiica lăudându-se că aceasta poate depăna din paie aur, un tată care își cere fiica, Thousandfurs, în căsătorie, un tată a doisprezece băieți pe care îi amenință cu moartea dacă soția lui va aduce o fetiță și pentru acest caz el contruiește doisprezece sicrie pentru băieți. Aceste câteva exemple prefigurează imaginea acestui gen de texte care abundă în violență, cannibalism, crimă, incest, infanticid.

„În basme, aproape fiecare personaj-de la cel mai împietrit criminal până la Fecioara Maria-este capabil de un comportament crud„. În colecția fraților Grimm nici măcar figurile biblice nu sunt scutite de monstruozitate. Când fiica Fecioarei Maria e neascultătoare și încearcă să deschidă una dintre cele treisprezece uși ale raiului, mama o pedepsește și o trimite pe pământ. Acolo se căsătorește cu un rege, are trei copii, toți goniți din rai de Fecioara înfuriată de greșeala fiicei sale. Dispariția subită a copiilor aduce suspiciuni asupra mamei lor și aceasta va fi pusă sub acuzația de cannibalism. Salvarea ei vine doar când își recunoaște greșeala în fața mamei, aceea de a nu fi fost ascultătoare.

Încercarea de a elimina aceste episoade oribile din cadrul colecțiilor a fost ocazională. De cele mai multe ori, frații Grimm au intensificat gradul de violență, deș au epurat sexualitatea. De exemplu, surorile Cenușăresei își pierd vederea în prima ediție a basmelor. Începând cu a doua ediție, pentru ca pedeapsa să fie evidentă, ele vor avea ochii mâncați de turturele, cu adăugarea că toate acestea sunt pedeapsa pentru răutatea și falsitatea lor. Frumoasa din Pădure Adormită cade intr-un somn liniștit al morții, iar în jurul castelului ei crește un gard de trandafiri. Următoarele variante aduc un prinț care reușește să depășească bariera, în timp ce restul pețitorilor vor fi omorâți de acest gard viu de trandafiri.

Această intenție de a avea o colecție de povești pentru copii se suprapune cu intensificarea violenței. Aceste intenții sunt în conformitate cu pedagogia secolelor XVII-XVIII. Pedagogii acestor secole pun un foarte mare accent pe educația morală și pe modalitatea în care copilul trebuie determinat, prin mesajul oferit, să fie obedient.

Aici prezentare: Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi.

Elemente de sexualitate

Au existat subiecte care au fost mult mai greu de tolerat de frații Grimm, aspecte la care au renunțat mult mai ușor. Deși violența a rămas în centrul acestei forme de educare, au decis să elimine sau să ascundă situațiile care implică anumite forme de sexualitate. Una dintre aceste situații deranjante pare să fie sarcina. Povestea lui Hans Dumm nu a depășit pragul primei ediții a colecției de basme culese de frații Grimm. E povestea unui bărbat care avea puterea de a lăsa femeile însărcinate prin simpla lui dorință. The Master Hunter se izbește și ea de opiniile negative, din cauza aluziilor la subiecte inconfortabile. În varianta culeasă de Dorothea Viehmann, eroul urcă în turn, unde găsește o tânără prințesă goală în patul ei și se așează în pat, lângă ea. După plecarea lui, tânăra descoperă că e însărcinată. În varianta fraților Grimm, prințesa are haine iar eroul un rol decorativ.

Aluziile la sexul premarital au fost o sursă de rușine pentru Wilhelm Grimm și au trecut în rândul lucrurilor care se cer ascunse de urechile copiilor. În „Frog King or Iron Heinrich„ observâm felul în care se elimină aceste aspecte ce țin de folclor. În acest basm, după ce prințesa aruncă broasca în perete, aceasta se transformă într-un prinț chipeș și tânăr, cade în pat, iar prințesa se așează lângă el. Nicio ediție printată nu conține această formă de a reda acțiunea, doar o copie a unui exemplar dinainte de editare a fost trimis lui Clemens Brentano în 1810 ,documentul a fost multă vreme dispărut și regăsit într-o mănăstire. E singurul loc în care relația dintre printul-broască și prințesă e explicită. Prima ediție a colecției fraților Grimm aduce o variantă „curățată”-după ce broasca de transform în prinț, acesta devine o companie dragă prințesei, tânăra are grijă de el, așa cum i-a promis, apoi cad amândoi într-un somn liniștit. E evident mesajul ascuns, e ostentativă, în opinia mea, încercarea de a ascunde actul sexual.

În a doua versiune ni se spune că broasca devine prinț imediat ce lovește peretele. Relație dintre cei doi se consumă doar după acordul tatălui prințesei și după ceremonia căsătoriei. Prin aceste modificări povestea devine mai potrivită pentru copii, cu un puternic mesaj moral, dar înseamnă și o distrugere a elementului folkloric. Prin această modificare, basmul pierde spiritul acesta al poveștii omului de rând, pare a fi mai importantă aducerea ei la nivelul copilului care trebuie să crească cu valori sănătoase și să asculte povești despre oameni cu statut regal și comportamente imperturbabile. Broasca nu a devenit bărbat, a devenit prinț!

O altă situație considerate de autori repugnantă sau cel puțin inadecvată publicului țintă este incestul și pornirile incestuoase. În unele basme acest subiect este central, mitic și simbolic, nu poate fi eliminat, de aceea Wilhem Grimm impune anumite atitudini moralizatoare pentru a oferi un echilibru. Tatăl tinerei Thousandfurs își presează fiica spre căsătorie în toate edițiile, dar din a doua ediție intervin vocile sfătuitorilor care spun clar și răspicat faptul că nu e moral ca un tată să se căsătorească astfel, iar în următoarea ediție se spune că un astfel de păcat ar aduce nenorociri asupra întregului regat.

Când un basm cunoaște numeroase variante, frații Grimm au căutat și selectat varianta care să ascundă cât de mult posibil subiectul incestului, acest demers sugerează o evoluție dinspre lectura mitică spre cea comunitară.. Parcursul basmului „The Girl Without Hands” demonstrează anxietatea și lupta pe care o provoacă subiectul unui incest între tată și fiică. Prima variantă găsită prezintă povestea unui morar care face un pact cu diavolul. În schimb bunăstării, îi va da orice se află în spatele morii sale. Întorcându-se acasă, află că fiica lui se afla în spatele morii în momentul în care pactul a fost semnat. Ea va trebui să se predea diavolului în trei ani, dar fiind pioasă, se ferește de diavol. Tată este forțat de diavol să îi taie fiicei sale mâinile. Fata acceptă și decide să își croiască singură un drum în lume, să plece de acasă, deși tatăl o imploră să rămână, îi promite că va avea grijă de ea. În final aflăm că s-a căsătorit cu un rege. Această variantă a fost inclusă în prima ediție.

O variantă considerată superioară precizează motivul plecării fetei: tatăl a cerut-o în căsătorie iar ea a refuzat și i-au fost tăiate mâinile și sânii. Diavolul lipsește din această poveste, tatăl deține înreaga putere malefică. Fraților Grimm, cu toate că acestă poveste aparține folclorului și poartă în sine acel stil al povestitorului comun, au decis să aleagă o varinată mai simplă și să evite problema incestului, așa că au introdus în text imaginea diavolului.

Sexul reprezintă o temă majoră în basmele fraților Grimm, cel puțin în varintele needitate. În majoritatea textelor, această temă ia forma incestului sau a abuzului față de copil, căci nucleul acțiunii este familia, ea oferă cele mai multe personaje, imaginea ei fiind una comună. Wilhelm Grimm a acționat cu îndârjire în cazul textelor în care erau sugerate astfel de situații de incest, de conflict oedipian și le-a eliminat trimiterile. Ceea ce a eliminat au fost trimiterile la infanticid, pedepsele crude, foametea, sărăcia. Wilhelm a fost mai speriat de ideea incestului decât de ororile vieții de zi cu zi.

Albert Ludwig Grimm, un alt autor al unei colecții de povești pentru copii, a considerat stilul poveștilor fraților Grimm absolut deplorabil. În încercarea de a mulțumi copiii și categoria oamenilor de știință și discipolilor, colecțiile lor eșuează în ambele direcții și Ludwig consideră că această carte nu ar trebui să ajungă în mâinile unui copil.

Dacă în variantele fraților Grimm, Thousandfurs este cerută în căsătorie de tatăl ei, A. L. Grimm face din acestă poveste una a unui tată lipsit de orice vină. Acesta nu cere mâna fetei, ci slujitorii lui insistă să aranjeze o astfel de ceremonie, iar tatăl fetei le dă o lecție despre ce înseamnă un astfel de păcat pentru el și întregul regat. Astfel construiește din acest subiect al incestului, un păcat îngrozitor și impune din start această morală în înțelegerea copiilor.

Tot A. L. Grimm găsește în istoria tinerei Rapunzel subiecte care nu pot fi dezvoltate în fața unei fiice, subiecte care ar rușina orice mamă sau doică. La aceste acuzații, de fapt, la toate acuzațiile legate de inadvertențele basmelor în raport cu vârsta copilăriei, Jacob Grimm afirmă că aceste colecții nu au fost destinate copiilor, iar în timpul acesta Wilhelm Grimm insistă în încercările de purificare și cosmetizare a poveștilor pentru copii. În prima ediție a colecției, basmul ne prezintă o tânără care acceptă ca în fiecare fi prințul să urce în camera ei, să o viziteze în fiecare zi. Cei doi trăiesc fericiți, iar zână bună nu știe asta până în ziua în care Rapunzel îi spune că nu înțelege de ce hainele nu îi mai sunt potrivite și i-au devenit atât de strâmte. Acest fapt o face pe zână să vadă în tânără un copil nemernic. A doua ediție elimină motivul pentru care e certata tânăra. Sexul premarital fusese un subiect incomod, așa încât, a doua ediție ne prezintă o Rapunzel care îl primește pe tânăr în camera ei și traiesc ca sot și soție! Plângerea zânei e provocată de data acesta nu de o sarcină, ci de faptul că Rapunzel nu înțelege de ce trupul ei este mult mai greu de ridicat decât prințul.

Acesta e doar unul din cazurile în care Wilhelm dovedește un interes maxim în a transforma basmele în povești pentru copii, semn că a luat în serios criticile. Prin urmare sexul premarital a dispărut, la fel și sarcinile nedorite, iar comportamentele deviante au fost aspru criticate. Aceste schimbări au adus un plus de notorietate, în această formă, copii citeau o literatură aparent destinată lor. Se mențin următoarele întrebari: pot aceste schimbări să acopere conținutul care se construiește în intelectul copilului? Sunt faptele ferite de intuiția copilului, a viitorului adult? E posibil ca expurgarea sexualității să fie totală, sau noile exprimări sunt ostentative, provocatoare? Consider că în spatele unui enunț curățat există latența subiectului, iar copilul, pe parcursul creșterii sale, va deveni adultul pe care frații Grimm l-au cenzurat. În fond, sexul premarital, sarcina, incestul sunt realități din imediata apropiere, lucruri despre care s-a vorbit și se va vorbi.

În opinia mea, o poveste pentru adulți nu poate fi curațată de conținutul nepotrivit pentru copii. Îmi susțin ideea potrivit căreia copilul merită educat prin povești construite de la bun început pentru el, nu prin ascunderea aluziilor și păstrarea unui miez contaminat.

Mama/ Mama vitregă/Vrăjitoarea

Lupta dintre bine și rău constituie o temă vastă, cu numeroase nuanțe. Basmul, ca voce a tuturor claselor sociale, nu se poate construi fără un conflict între viziunea povestitorului și imaginea puterii. Basmele fraților Grimm nu evită ilustrarea acestor lupte de clasă. În fond, basmul este o ilustrare a viziunii omului în ceea ce privește viața lui și lupta cu deținătorul puterii.

Protagonistul este mereu împiedicat de un căpcăun în drumul spre finalul fericit și îndeplinirea sarcinii. Maria Tatar împarte căpcăunii în trei categorii.

bestii și monștri-în acestă categorie este inclus lupul, uriașii care mănâncă oameni,

oameni cu un comportament deviant din punct de vedere social- hoți, ucigași, violatori care ucid femeile, le ciopârțesc și le mănâncă,

femeile-cu trăsături din categoriile anterioare, acestea apar în rol de vrăjitoare, mamă vitregă, soacră, femei cu un apetit extraordinar pentru carnea oamenilor cărora le doresc moartea, chiar dacă sunt rude. Amintesc aici de mama vitregă a frumoasei Albă ca Zăpada,vrăjitoare din Hansel și Gretel, mama prințului care o salvează pe frumoasa adormită din somnul veșnic.

Mitul și basmul reprezintă o foarte complexă ilustrare a temerilor sau preocupărilor din inconștientul cititorului, această definiție nu este deloc nouă, dar este tot mai interesantă. Din acest motiv personajul de basm devine un reprezentant al cititorului sau, de ce nu, al unei întregi mentalități.

Un caz reprezentativ pentru această temă a răuvoitorului este cel al mamei vitrege, despre care se știe că este un agent al răului, în opoziție cu eroina, aduce moarte și, pentru ca finalul să fie fericit, ea trebuie să moară. Dar acest personaj primește o atenție aparte în momentul în care basmul este supus unor diferite grile de interpretare. Acesea scot la iveală adevăratul rol al mamei vitrege, în forme variate, de la dragon la vrăjitoare, de la femeia fatală, la adevărata mamă ca agent al pedepsei sau ca obstacol în calea fiicei.

Un exemplu elocvent este povestea frumoasei Albă ca Zăpada. Versiunea Fraților Grimm ne prezintă o frumoasă și tânără fiică, în încercarea de a se salva de intențiile ucigașe ale mamei sale vitrege. Găsește adăpost la cei șapte pitici, trece prin trei etape ale tentației și cedează mărului, fructului oprit oferit de noua soție a tatălui său. Mușcând din măr, Albă ca Zăpada cade într-un somn de moarte, și e salvată de un prinț fermecător. Această poveste a fost citită copiilor, a fost o sursă de divertisment în diferite cercuri, în fine, a plăcut tuturor claselor sociale. Dar, așa cum această poveste se fixează în memoria ascultătorului, la fel de rapid sunt asimilate și implicațiile, motivele pentru care aceste personaje sunt construite în acest fel. Așa cu am mai menționat, niciun personaj nu e întâmplător ales, opozițiile nu sunt construite doar pe baza unei nevoi de a vedea Binele câștigând în fața Răului.

Îndiferent dacă analizăm o variantă sau zeci de alte variante ale aceleiași povești, mereu vom găsi drept persecutor o mamă vitregă, o soră crudă sau o mamă geloasă care își îndreaptă cruzimea către o femeie tânără. Pentru a putea oferi o perspectivă a persecutorului, pentru a putea asculta versiunea acuzatului, criticii au studiat acest basm în cheie psihanalitică și feministă.

Urmărind o linie freudiană, acest basm ar putea fi despre a fi îndrăgostit de unul dintre părinți și a-l urî pe celălalt, dar această interpretare nu se aplică doar în cazul relației dintre Albă ca Zăpada și mama sa vitregă, sau în cazul lui Hamlet, sau Oedip, ci este un comportament deviant , un conflict intrafamilial analizat îndelung de Freud și întâlnit în numeroase legende sau situații din realitatea imediată. Bruno Bettelheim afirmă că germenele acestui conflict este rivalitatea pentru un bărbat, pentru figura paternă, este vorba de un ”conflict oedipal” între mama vitregă și fiică. Dar acest conflict nu se construiește în mod evident pentru că figura tatălui lipsește, iar Bettelheim găsește în această lipsă o caracteristică a basmului-„Basmul educă în mod indirect,(…)În bine cunoscuta poveste a Albă ca Zăpada, femeia mai în vârstă și geloasă nu e mama ei, ci mama vitregă, iar iar persoana pentr a cărei iubire cele două sunt în competiție nu este menționată. Deci problema oedipiană-sursă a conflictului poveștii-este lăsat în voia imaginației noastre.„. Urmărind această linie a conflictului oedipian, Bettelheim merge mai departe cu analiza. Conflictul se costruiește în mod indirect, printr-o serie de semnale și are drept centru frumușetea fizică. Lupta pentru iubirea tatălui și a regelui este de neconceput pentru o fiică și o regină, motiv pentru care frumusețea a devenit pretextul acestei lupte. Sub acest pretext se află forțe latente în fața cărora Bettelheim se vede nevoit să ofere diferite variante de interpretare. Încercând să descopere care dintre ele e geloasă și care e motivul, consideră că gelozia mamei ar putea fi o proiecție a sentimentelor fiicei, adica fiica e geloasă din cauza avantajelor mamei, iar acestă gelozie va fi proiectată în comportamentul mamei. Sunt de accord cu această interpretate doar în măsura în care se poate afirma invidia fiecăreia față de avantajul adversarei. În acest fel, Alba ca Zăpada ar trebui să simtă invidie pentru poziția mamei vitrege în raport cu iubirea tatălui, iar mama vitregă să răspundă cu invidia față de frumusețea și prospețimea fiicei sale. Dar apare aici o ruptură, eroina este descrisă în cadrul statutului ei de victimă, nu știm în ce măsură își iubește, urăște sau provoacă mama. Deocamdată rolul ei este de a fi frumoasă, omorâtă, salvată. O altă posibilitate de interpretare se reduce la simpla amenințare pe care o simte mama vitregă în fața tinereții. Și această gelozie nu e deloc ieșită din comun pentru Bruno Bettelheim, care afirmă că această femeie matură nu e prima mamă care devine geloasă pe fiica ei frumoasă și pe înflorirea ei sexuală.

Frumusețea este așadar un paravan pentru competiția celor două, din care reiese ca evident motivul sexualității, căci o femeie frumoasă este o femeie cu mai multe șanse de a cuceri regele. De fapt, frumusețea, dincolo de motivul tatălui și de alterarea imaginii mamei, este un prilej de conflict între femei, iar basmul o ilustrează des și evident. În ceea ce privește imaginea bărbatului în acest conflict, Bettelheim oferă două variante de interpretare.

În primul rând, trebue remarcat faptul că în basm nu ni se menționează absolut nimic în legătură cu relația dintre Albă ca zăpada și tatăl ei, prin urmare este firesc să îl considerăm motivul conflictului mamă-fiică, dar în același timp ar putea fi o exagerare. Marea absență a tatălui, în această cheie de interepretare, devine prezență, iar negarea devine afirmare. Tată apare ca văduv care se recăsăorește. Acest statut periferic este, în opinia mea, o sursă de interpretare, pentru că oferă tatălui o existență ”intermediară”, în sensul că e menționat în treacăt, deci importanța lui există, dar estompată. Textul ar putea intinde o capcană.

În al doilea rând, o interpretare freudiană anulează ideea potrivit căreia femeia simte plăcerea frumuseții, vanitatea, în absența prezenței paterne. Vanitatea feminină, asa cum o prezintă Freud în Femininity, își are sursa în „ invidia de penis”, adică evaluarea frumuseții, a atractivității devine o compensare a inferiorității sexuale. Astfel, ordinul dat vânătorului de a aduce plămânii și ficatul fetei demonstrează dorința de a-și încorpora atractivitatea tinerei fete, reprezentată prin aceste organe interne. Mama vitregă încearcă să compenseze inactivitatea genitalelor sale sau să distragă atenția de la feminitatea ei în continuă prăbușire. Așa cum o afirmă Bettelheim, preocuparea pentru aspectul fizic este un punct central al poveștii, interesul principal al acestor femei se reduce la întrebarea dacă sunt frumoase sau nu.

O interpretare în cheie feministă a fost propusă de Sandra M. Gilbert și Susan Gubar. Din această lectură inovativă reiese faptul că povestea Albei ca Zăpada are la bază un conflict între două imagini în opoziție, sau arhetipuri femimine construite într-o societate patriarhală-conflictul înger/demon. În acest sens, Albă ca Zăpada reprezintă fiica angelică, respinsă de o regină reprezentant al rebeliunii. Regina și fiica ei sunt componente ale aceluiași psyche, iar în termenii lui Jung, cele două constituie o casă întoarsă împotriva propriului corp. Regina își dorește o viață cu acțiuni semnificative, prin urmare vrea să o omoare pe Albă ca Zăpada din ea. Pentru a descrie cele două personaje feminine în termenii de înger și demon, Gilbert și Gubar răstoarnă sensul tradițional al acestor două etichete. Demonicul este reprezentat de atitudinea activă, ca o forță vitală, regina-mamă vitregă este considerată din acest punct de vedere o femeie puternică, cu o energie creativă infinită, o artistă. În contrast, Albă ca Zăpada este un copil înger, o femeie copilăroasă, docilă și supusă. Raportul dintre cele două re reduce la o luptă pentru supraviețuire între două jumătăți ale aceleiași personalități: pasivitatea și supunerea, în opoziție cu inventivitatea și activismul distructiv. În acest sens, victoria trebuie să fie a reginei.

Totuși, în ciuda acestui raport de forțe bine conturat, acest conflict nu duce la un happy ending. Regina sfârșeste dansând în pantofi fierbinți, așa cum îi este destinat unei femei puternice în lumea bărbaților. Finalul fericit destinat fetei frumoase și docile este anulat în această interpretare feministă: Albă ca Zăpada schimbă sicriul de sticlă pentru un altul. Pleacă din închisoarea în care o trimite mama vitregă, pentru a-și împlini soarta într-o altă închisoare, acea a microuniversului domestic. Nu există un final fericit lângă prinț. Fericirea casnică face parte din mitul despre fericire creat de bărbați. Astfel, Albă ca Zăpada devine o lecție despre cum femeile nu vor obține independență sau integrare într-o lume în care puterea e a bărbatului. O lume în care bărbatul e rege și impune regulile chiar și din umbră.

Pentru Bettelheim, regele e absent deoarece dezvoltarea evidentă a acestui conflict oedipian mamă-fiică ar putea fi prea dureroasă. În opinia mea o astfel de acțiune ar însemna distrugerea întregului basm, mai mult, acel element ascuns de urechile copiilor (dar nu și de inteligența și percepția lor viitoare) ar fi devoalat și ar scoate acest basm din seria poveștilor pentru copii. La polul opus, Gubar și Gilbert consideră că absența tatălui se explică prin faptul că principiul patriarhatului este internalizat de fiecare femeie, nu e nevoie să fie explicit, căci femeile simt această presiune, se aude din oglindă și din mintea lor. Vocea lui e cea din oglindă, care dictează regulile de auto-evaluare ale femeilor. Bettelheim, susține că oglinda este de fapt, vcea fetei În ciuda diferențelor de interepretare împuse prin aceste două chei de lectură, psihanalitică și feministă, se poate observa un punct comun-conflictul se construiește sub influența și regulile masculine, Gilbert și Gubar afirmă că o alianță între femei este imposibilă într-un mediu dominat de bărbați, femeile se vor întoarce inevitabil una împotriva celeilalte.

Demersului feminist de interpretare îi scapă ceva important, în timp ce în lectura psihanalitică, criticul introduce ideea de tată-obiect dorit. Bettelheim profită de prezența/absența personajelor pentru a realiza o analiză psihanalitică și, în opinia mea, argumentele aduse sunt plauzibile, motivul oedipian poate fi identificat fără mari dificultăți în acest text. În ceea ce privește interpretarea feministă, Barzilai a remarcat faptul că pentru Gilbert și Gubar raportul de rudenie dintre Albă ca Zăpada și mama sa vitregă este insignifiantă, această luptă ar fi putut avea loc între două vecine, două surori, în fine, două femei sunt în cazul acesat predispuse conflictului. Se ignoră astfel un element de bază al poveștii, această relație a fiicei cu mama sa .

Confruntând aceste două posibilități de interpretare, e necesar să admitem că nu există o variantă corectă sau greșită. În opinia mea, o variantă plauzibilă însemnă încă o dovadă a faptului că un text ce se vrea simplu, pentru copii, devine o sursă de valorizări, iar scopul acestei lucrări, acela de a demonstra pericolul acestor mentalități, este susținut de acestei chei de lectură. Un copil cărua i se citesc povești nu va întelege acțiunea în acești termeni. Sunt convinsă că adultul viitor va acționa și gând în consecința acestor raporturi de putere și va crește într-o sumă de stereotipii, el fiind copilul care a trecut prin mainile tuturor vrăjitoarelor, a salvat prințesa sau a fost pururea neîndreptățita care, la final, primește sărutul iubirii spontane și veșnice. În susținerea acestei opinii, atrag atenția unui alt aspect important. Albă ca Zăpada e fiica, la fel și Cenușăreasa, Gretel, Rapunzel, frumoasa adormită, restul personajelor se construiesc din cuvinte și imagini-etichetă: bun, rău, urât, frumos.

Basmele sunt povești ale copiilor, ale asupririi lor, ale condițiilor în care cresc, ale iubirii sau pedepselor părinților. Sunt povești despre călătoriile și aventurile copiilor. Inevitabil, vor opera suprapunere cu propria persoană. De aceea codificările analizate sunt un pericol pentr copii, pentru viitorul lor psihic, intelectual. Pentru că sunt istorii ale copilului din centru, înconjurat de imagini malefice, asteptând salvarea, amăgirea supremă.

Fericiți până la adânci bătrâneți?

Basmul este împânzit de prezențe feminine,acest fapt a fost pus pe seama faptului că femeia a fost considerată promotorul acestor povești. Aceste femei nu sunt clar individualizate,nu au nume, cititorului îi este imposibil să deducă trăsăturile de character, bazându-se pe cele fizice, prin urmare în acea ipostază se poate afla orice femeie. Frumusețea fizică este cea mai improtantă trăsătură, un indicator al tuturor drumurilor către fericire, iar un studiu asupra basmelor o confirm: analizând 168 de basme din 1857 s-a descoperit o strânsă legătură între numărul rescrierilor unei cărți și numărul enunțărilor frumuseții femeii.

În general femeia ca personaj pozitiv trebuie să fie supusă, să își accepte soarta care i-a fost dată și să aștepte bărbatul, prințul care să pună stăpânire pe destinul ei. În acest sens, basmul ar putea fi un concurs de frumusețe, în care o înfățișare tânără și proaspătă, alături de un comportament umil și impăciuitor reprezintă calitățile imbatabile. La polul opus, femeile care nu dețin frumusețea fizică devin motiv de suspiciune.

Surorile Cenușăresei sunt un bun exemplu pentru felul în care aceste femei lipsite de atractivitate își tratează adversarele. Frumusețea protagonistei devine un pericol, un nou prilej care transfomă frumoasa în victimă. Despre acest tratament s-a afirmat că ar fi un transfer a comportamentului masculin asupra femeilor. Aceste situații sunt comune, sugerează faptul că fetele nu pot avea încredere una în cealaltă, cea dezavantajată prin frumusețe va fi mereu cea care lovește.

Dacă eroina este frumoasă și bună, caracterul demonic al celeilalte trebuie să își găsească materialitatea într-un trup urât, excepțiile sunt rare-protagonista cea frumoasă nu e și supusă, va fi forțată să asume noua identitate de umilă și să câștige un mariaj. Prin urmare, ascultarea, obediența este calitatea celor își acceptă rolul în lume, importanta și supremația bărbatului. Dacă sunt ascultătoare și supuse, vor fi răsplătite. Fetele leneșe și cele bătrâne sunt de regulă urâte, demonice și vor profita de eroină. Dar, marea lor vină este că dețin puterea- sunt determinate, lacome, puternice. Preferă să treacă prin schimbări de plan decât să își accepte situația, acționează de cele mai multe ori în absența unui bărbat. Cele care dețin o reală formă de putere sunt zânele asexuate. Toate aceste forțe induc autorului miza unei leături strânse între sexualitate și demonism. Dar, mai presus de această legătură, aceste stereotipuri vor induce fetelor că un chip frumos înseamnă un character frumos. Dacă ești frumoasă te poți identifica foarte ușor cu eroina și nu trebuie decât să astepți să uiți de situația ta, să nu te îngrijorezi, prințul tău va veni și te va salva.

Acțiunea basmului e condusă mai degrabă de frumusețea eroinei decât de faptele ei. Așa se explică faptul că bărbatul este inclus în lumea basmului abia la final, după îndelungile lamentații ale prințesei. Personajul masculin este de obicei un prinț, este salvatorul, descris ca un bărbat curajos, prezentabil, atrăgător. Aspectul său fizic nu primează, cel puțin nu în varianta scrisă a basmului. El are nevoie de curaj pentru a lupta cu femeia bătrână și a salva eroina din turn sau dintr-un somn etern. În timp ce prezența femeii bătrâne se face simțită în mare parte a basmelor, bărbatul în vârstă uimește prin absență. Astfel se conturează încă o dată raportul dintre sexe mai mult, imaginea femeii și impunerea frumuseții tinere ca ideal.

În anii 80 femeile câștigă teren în lupta împotriva discriminării genurilor. Ele obțin dreptul de controla sănătatea lor reproductivă, educația și posibilitățile profesionale. Basmul va suferi și el modificări odată cu aceste schimbări de statut ale fameii, dar nu aceste modificări privesc aspectele déjà menționate, de natură socială, ci accentul cade pe o atractivitate în expansiune. Noul basm va ilustra o femeie mult mai independent și puternică, dar aspectul ei fizic nu se indepărtează de păpușa Barbie , cu puține diferențe de culoare a părului. Prin acest comportament ni se sugerează ca femeia e puernică, poate obține tot ce își dorește, are acum drepturi și noțiunea de patriarhat pierde teren. Dar a nu se omite următorul aspect, succesul este destinat exclusiv femeii atrăgătoare. Este evident faptul că aceste schimbări mențin, de fapt, rolurile impuse de patriarhat. Centrând frumusețea, celelalte realizări ale femeii sunt descurajate. În fond, frumusețea e arbitrară, ceea ce o face mai puțin accesibilă decât un loc de muncă prestigios sau o afacere de succes.

Temele biblice și motivele creștine au supraviețuit tuturor schimbărilor și cenzurilor prin care au trecut basmele. O primă dovadă rezidă în mariajul ca final fericit. În majoritatea cazurilor, eroina și prințul nu vorbesc înainte, nu se cunosc, nu se doresc, frumusețea ei este suficientă pentru a le asigura fericirea până la adânci bătrâneți. Prin urmare femeia trebuie să aștepte bărbatul și să se căsătorească. O altă temă biblică este cea a seducției feminine, întotdeauna periculoasă. Femeia devine un prilej de păcat prin fizicul ei, iar slăbiciunea consderată marcă a feminității nu face altceva decât să pună bărbatul în situații primejdioase. Albă ca Zăpada nu rezistă curiozității si mușcă din mărul oprit, așa cum o face și Eva, ceea ce le aduce căderea într-un somn al morții. Continuând această paralelă menționată de Girardot, cu mitul căderii omului, sărutul salvator și necesar simbolizează trecerea de la copilăria inocentă la maturitatea pură și totodată sexuală.

Frumoasa din Pădure Adormită ilustrează foarte bine stereotipurile de gen și idealul patriarhatului. Fusul pe care Jacob Grimm l-a descris ca fiind „ caracteristică esențială a unei femei înțelepte„ i-a adus căderea. Dorința înțelepciunii, după care se ascunde și o promisiune a independenței economice va însemna moarte, atât pentru Frumoasa Adormită cât și pentru Alba ca Zăpada. În versiunea Frațiolor Grimm, prințul nu o văzuse niciodată pe prințesa adormită, a auzit despre frumusețea ei neasemuită și se hotărăște să își riște viața și să o salveze. Versiunea Disney va introduce un un principiu de violență în cazul prințului-uciderea femeii rele, devenită dragon, reprezintă o acțiune necesară a bărbatului. Prin urmare, ni se arată din umbră că bărbatul să se impună prin violență și o titudine de control, când femeia este emoționată. Mai mult, femeia rea și urâtă distrugea ordinea socială, restaurată prin uciderea femeii dragon. Această situație readuce în discuție tema urii dintre femei și concepția potrivit căreia Dumnezeu este o divinitate masculină care decide soarta oamenilor. Prin urmare, prințul se comporta ca un Dumnezeu Euro-American: salvează blonda pasivă și feciorelnică de ea însăși, iar femeia cu părul negru, care se impune, este omorâtă.

Probleme de gen nu constiuie un subiect potrivit pentru copii care citesc basme. Toate situațiile prin care trec personajele de basm se transformă în stereotipuri de comportament. Un studiu realizat în școlile germane, la care au participat aproximativ doua mii cinci sute de copii cu vârste cuprinse între opt și zece ani, a descoperit în înțelegerea copiilor care iubesc basmele, o tedință de a asocia genul cu un comportament pe care îl consider specific, corespunzător . Copiilor li s-a cerut să compună basmul propriu, pornind de la o introducere. Dacă în această introducere se precizează nedreptățile suferite de personajul principal, atât fetițele cât și băiețeii scriu despre o fată. În același sens, dacă introducerea ilustrează un personaj independent care pleacă de acasă pentru a îndeplini o sarcină, copiii au optat pentru un protagonist masculin. Aceste opțiuni ale copiilor evidențiază influența basmelor asupra felului în care înțeleg comportamentul prin prisma genurilor. Rolul acesta al protagosniștilor este și unul formativ pentru orice copil.

VIOLENȚA IMAGINII

4.1. Animația pentru copii-estetizare riscantă?

4.2. Idealul de frumusețe.

4.3. Copilul-prinț/prințesă.

4.4. Malformații salvatoare.

Bibliografie:

Aries, Philippe, Istoria vieții private, Ed. Meridiane, București, 1994, vol. 1-10,

Aries, Philippe, Centuries of childhood : a social history of family life, Vintage Books, New York, 1962

Aries, Philippe, L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien régime, Edition du Seuil, Paris, 1975

Barzilai, Shuli, READING "SNOW WHITE": THE MOTHER'S STORY, Signs, Vol. 15, No. 3, The Ideology of Mothering: Disruption and Reproduction of Patriarchy (Spring, 1990), pp.515-534

Benediktsdóttir, Helga, The Impact of Fairy Tales. An Exploration of the Relationships of Parents and Children in Selected Fairy Tales, Universitatis Islandia, 2014

Cunningham, Hugh, Children and childhood in western society since 1500, Pearson Langman, 2005

da Conceicao Tome, Maria Gloria, Bastos,“Mirror, Mirror on the wall / Who Is the Freest of Them All?”: portrayals of Princesses in Grimms’ Fairy Tales and Contemporary Children’s Literature, Álabe 8, 2013

Díaz Maria Alcantud,Violence in the Brothers Grimm’s Fairy Tales:A Corpus-Based Approach, Revista Alicantina de Estudios Ingleses 23 (2010): 173-185

Fredericks, Michelle, Media Portrayal of Gender Stereotypes in the 1950s: Walt Disney`s Cinderella and Sleeping Beauty, Thesis, Department of History ,University of Wisconsin-Eau Claire, 2009

Girardot, N.J.,Initiation and Meaning in the Tale of Snow White and the Seven Dwarfs , The Journal of American Folklore, Vol. 90, No. 357 (Jul. – Sep., 1977), pp. 274-300

Hannon,Carol J, Aging with Disney:Depiction of gender and age in seven Disney animated fairy tales, Oklahoma 1997 (Dissertation)

Herrero Ruiz, Javier, At the crossroads between literature, culture, linguistics, and cognition: death metaphors in fairytales, RESLA 20 (2007), 59-83

Hurley, Dorothy L,Seeing White: Children of Color and the Disney Fairy Tale Princess, The Journal of Negro Education; Summer 2005; 74, 3; Research Library pg. 221

Kennedy, David, Changing conceptions of the child from the Renaissance to post-modernity : a philosophy of childhood, Edwin Mellen Press, 2006

Loo, Hannah,Children in Postmodern Literature: A Reconstruction of Childhood,University of Hawai‘i at Hilo · Hawai‘i Community College HOHONU 2012 Vol. 10

Lowe, Roy, Childhood through the Ages

Martins Maria Cristina,Looking Through the Mirror: Female Villains in Fairy Tales as Instances of Evil Feminine

Macfaiyden, Leah P, From the Spoken to the Written: The Changing Cultural Role of Folk and Fairy Tales, Journal of Graduate Liberal Studies, Fall 2004

Nanda, Silima,The Portrayal of Women in the Fairy Tales, The International Journal of Social Sciences and Humanities Invention,Vol. 1|Issue 04|Pg:246-250

Olson, Kathrym M, An Epideistic Dimension of Symbolic Violence in Disney`s Beauty and the Beast: Inter-Generational Lessons in Romanticizing and Tolerating Intimate Partner Violence, Quarterly Journal of Speech, Vol. 99, No. 4, November 2013, pp. 448-480

Parks, Keri, Mirror, mirror: A Look at Self-Esteem & Disney Princesses, Honor Thesis, Sarah Haley-Thesis Advisor, Ball State University, Muncie, Indiana, 2012

Propp, Vladimir Jakovlevič, Morfologia Basmului, București, Editura Univers, 1970, [1928]

Propp, Vladimir Jakovlevič, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, București, Editura Univers, 1973, [1946];

Reynolds, Kendra, A Rude Awakening: Sleeping Beauty as a Metaphor for the Slumber of Post-Feminism, Journal of International Women`s Studies 16 (I), 34-46

Rousseau, Jean Jaques, Emil sau despre educație, traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Dimitrie Todoran, EDP, București, 1973

Solis, Santiago, Snow White and the Seven Dwarfs- Queercripped, Hypatia vol. 22, no. 1, 2007

Sumera, Lara, The Mask of Beauty: Masquerade Theory and Disney`s Beauty and the Beast, Quaerterly Review of Film and Video, 26:1, 40-46,

Tatar, Maria, The Hard Facts of the Grimms’ Fairy Tales, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1987

Tatar, Maria, Why Fairy Tales Matter.The Performative and the Transformative, Western Folklore 69:1,2010, 55-64

Thompson, Melissa C, If the shoe fits:Virtue and absolute beauty in fairy tales drama, Youth Theatre Journal, 14:1, 114-122

Titres, Roberta Ph. D(1991), Disney`s Sub/Version of Andersen`s „The Little Mermaid”, Journal of Popular Film and Television, 18:4, 145-152

von Franz, Marie-Louise, Archetypal Patterns in Fairy Tales, Inner City Books, 1997

Wieland, Christina, Beauty and the Beast: The Father's Unconscious and the Riddle of Femininity, British journal of Psychotherapy, vol. 8 (2), 1991

Winston Joe ,Careful The Tale You Tell.Fairy tales, drama and moral education, Children & Society, 1995, 5:4, p. 80-93

Zascavage Victoria,Disability, Difference and Determination in Grimm`s Fairy Tales, International Journal of Humanities and Social Science, Vol. 4, No. 11; September 2014

Zipes, Jack. Fairytales and the Art of Subversion: The Classical Genre for Children and the Process of Civilization. London: Heinemann, 1983

Zipes, Jack, Why fairy tales stick : the evolution and relevance of a genre, Routledge Taylor & Francis Group, 2006

Zipes, Jack, The Enchanted Forest of the Brothers Grimm: New Modes of Approaching the Grimm's Fairy Tales, The Germanic Review: Literature, Culture, Theory, 62:2, 66-74