Basmul Fantastic

CUPRINS

Argument . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2

Rădăcinile basmului fantastic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

Definirea basmului.

Analiza structurii și genezei basmului fantastic

Caracteristicile basmului fantastic. Teme și motive.

Problematica basmului fantastic românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21

Identificarea și analiza trăsăturilor caracteristice basmului fantastic

Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67

I. Argument

Basmul fantastic oglindește din punctul de vedere străvechi al maselor populare, un principiu de etică elementară sănătoasă și etern valabilă: binele învinge răul întotdeauna. Basmul a luat naștere din dorința oamenilor simpli de altă dată de a trăi într-o lume mai bună, fără neajunsuri; a luat naștere din speranța lor, din aspirațiile lor către o altă viață, mai luminoasă, mai îmbelșugată. Această problemă persistă de când lumea și pământul.Spânul din poveste poate fi un prieten, un camarad care îți înfige cuțitul în spate după ce l-ai ajutat; puterile miraculoase ale calului sunt născociri din suflet pentru a putea face ceea ce în viața reală nu poți face. Dacă ți se întâmplă sa fii năpăstuit de soartă, nu ai decât să înduri, prin basm însă omul își putea construi viața așa cum visa. Visa la apa vie, apa moartă, la cai miraculoși…se simțea invincibil în fața răului. Pe atunci oamenii se strângeau laolaltă și începeau să-și imagineze o viață cu totul nouă, își împărtășeau visele și aspirațiile, făceau haz de necaz inventând povești uimitoare, plăcute de toată lumea, transmise din genereție în genereție până li s-a pierdut rădăcina și nimeni nu mai știe cine și în ce imprejurări a dat naștere unui asemenea fenomen.

S-au păstrat până astăzi însă nu mai sunt o încântare pentru toată lumea. Mulți cred că sunt povești pentru copii și nimeni nu le mai dă atenție. Și-au pierdut oare farmecul de altă dată, și-au pierdut strălucirea,emoția sau am uitat noi să visăm!? Tinerii din ziua de azi au alte preocupări, și-au pierdut rădăcinile, nu mai știu să aprecieze, au pierdut din vedere adevăratele valori; au încetat să mai creadă și magia s-a dus,iar o dată cu ea și cei ce trăiau veșnic prin puterea basmului. Și cum altfel să-i convingem să privească puțin în urmă și să analizeze asupra a ceea ce au pierdut cândva decât arătându-le frumusețea basmului,care reprezintă oglinda sufletului strămoșilor noștri. Vor putea astfel să vadă ceea ce altădată refuzau să vadă sau ceea ce tratau cu indiferență. Vor vedea că basmul radiază a optimism, insuflă încredere în forțele proprii și în posibilitățile tainice pe care le are omenirea de a deveni mai bună.

După cum spunea și Vasile Alexandri: ”A se interesa de aceste basme feerice este un lucru natural: a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorință patriotică; însă a ști a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorului de la șezători este o operă din cele mai meritorii”.

Generațiile noi vor învăța să cunoască valoarea inteligenței și a naturii poporului român și nu numai.Indiferent de vîrstă și de cultură omul trebuie să se lase dus de șirul povestirii și să participe la desfășurarea acțiunii cu același interes cu care urmărește întîmplările vieții reale.

Bunătatea, înțelepciunea, smerenia, generozitatea, simțul dreptății, răbdarea, buna credință, cinstea, hărnicia, omenia sunt cele mai importante calități scoase în evidență în basm și sunt prețuite mai mult decât vitejia sau curajul; iar necinstea, fățărnicia, trădarea, impostura sunt pedepsite drastic dar tot în spiritul celei mai autentice dreptăți. „ De aceea, nota eroică fără să le lipsească, aceste narațiuni par mai degrabă niște alegorii morale.” după cum afirmă Nicolae Constantinescu.

Să crezi în puterea basmului, este o realizare; să cunoști puterea basmului, este magie!

II. Rădăcinile istorice ale basmului fantastic

1. Obiective operaționale

1.a. Definirea basmului. Însemnătate. Termen

1.b. Analiza structurii și genezei basmului fantastic

1.c. Analiza personajelor basmului fantastic

Basmul este specia cea mai complexă a narațiunilor în proză prin întinderea ei și prin planurile diferite în care se desfășoară acțiunea. Este o narațiune pluri-episodică verosimilă pentru unii și neverosimilă pentru alții, ai cărei eroi principali sunt oameni care săvârșesc isprăvi remarcabile, fiind răsplătiți la sfârșit printr-o îmbogățire fabuloasă sau prin ajungerea la cel mai înalt rang din trecut.

Basmul este cea mai mare și mai răspândită specie folclorică ce corespunde romanului din literatura cultă. Putem cu fermitate afirma că basmul este cea mai iubită creație populară, iubită atât de cei mici cât și de cei mari. Iată, de exemplu, ce afirma Vasile Alecsandri despre basm: „ Drăgălașele povestiri care îmi îngânau somnul cu visuri încântătoare și care au avut fericită înrâuire asupra închipuirii mele de când sunt pe lume … au contribuit a mă face poet.” ( Dovada că basmul scoate ce-i mai bun din om!)

Însemnătatea basmului constă în răspândire, în problemele pe care le ridică, precum și în faptul că în el se cuprind celelalte creații populare. Poveștile cu balauri sau strigoi conțin numeroase credințe, cum ar fi, de exemplu, că balaurii sunt aducători de grindină.

Termenul de basm e sinonim cu cel de poveste, deși uneori sunt diferențiate de folcloriști prin faptul că din povești lipsește fantasticul, însă în popor nu există asemenea diferențe. În popor sunt folosite două denumiri: basm sau poveste pentru narațiunile tradiționale, iar pățanie sau chiar întâmplare pentru narațiunile contemporane.

Denumirea de basm vine din slavonește pe cale orală prin intermediul cărturarilor, adică basnă, ce înseamnă fabulă, descântec. La noi, în literatura veche, basnă avea înțelesul de minciună și iată și reacția lui Miron Costin în legătură cu asta:

„ acea Alexandrie mincinoasă, ce-i pre limba românească, plină de basme …”. Însă cu timpul basnă s-a transformat în basm, o poveste adevărată, în care, cu tot miraculosul din el, omul crede.

Definiția basmului este ușor de formulat: o poveste populară cu caracter supranatural, cu personaje și fapte fantastice la care participă unele forțe supranaturale. ” O operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase” George Călinescu.

După cum ne arată Anton Pann, basmul se spune și la șezători:

„ Un foc mare de fete înconjurat,

Care din sate se strânseră la șezătoarea în furci

Și din glume, basme, râsuri hohotea ca niște curci … ”

Uneori povestitorul trebuia să spună în fiecare seară câte trei basme, apoi ascultătorii făceau horă în jurul locuinței împiedicând astfel pe drac să mai intre peste oameni. O altă credință este aceea că, dacă un cioban poate să spună în fiecare seară câte un basm, de când se dau oile la berbeci și până când se fată primul miel, aproximativ o sută cincizeci de zile, atunci oaia fată un miel năzdrăvan.

Multe veacuri poveștile poporului român au circulat prin viu grai, nestânjenite, între Țara Românească, Moldova și Transilvania, contribuind astfel la păstrarea unității de limbă și la unificarea acelorași năzuințe spre mai bine a maselor populare.

Având același fond de idei, basmele alcătuiesc un bun comun al întregii umanități, indiferent de timp și spațiu. De exemplu basmul Porcul Fermecat cules și publicat de Petre Ispirescu, este extins în toată Europa, ajungând chiar până în India.

Teoria mitologică este prima care a căutat o explicație a problemei ridicată prin Frații Grimm, punînd ca izvor al basmului mitul lumii antice, comun indo-europenilor. Sunt comparate elementele mistice din basme cu fragmentele unui diamant sfărâmat. Legendele mitologice în antichitate aveau suport religios, pe care însă l-au pierdut cu timpul, dar imaginația populară le-a adunat și le-a regrupat în basme. Astfel divinitățile păgânismului indo-european au devenit eroii basmelor populare. La noi, Făt Frumos este Soarele; Ileana Cosânzeana este natura veselă și frumoasă a dimineții sau natura înflorită și binecuvântată a primăverii. Se mai spune că până și victoria lui Făt Frumos și liberarea fetei de împărat din robia zmeului personifică triumful Soarelui asupra iernii și sosirea primăverii.

O altă teorie, aceea a lui Max Müller spune că multiplele forme ale miturilor simbolizează tot atâtea aspecte ale principiului luminos: Soarele și aurora joacă un rol unic. Totul se reduce la Metafore și erori de limbă.

Conform teoriei germanului Theodor Benfey, toate basmele au fost create într-un singur loc, în India budistă, de unde au migrat spre Europa odată cu cărțile populare. La noi însă nu este agreeată această teorie și se crede că basmele noastre au luat naștere din nuvele și povestiri pe care poporul le-a schimbat ulterior în basme, înzestrând eroii cu trăsături fantastice și cu puteri supranaturale, luate din credințe vechi. Teoria este contrazisă însă de alți cecetători, care susțin că basmele egiptene sunt mult mai vechi decât cele indiene. Elementele ireale și absurde din mituri și basme sunt rămășițe din vechile credințe despre lume ale Europei preistorice, conform teoriei lui Andrew Lang. În decursul mileniilor, prin cultură, aceste rămășițe au dispărut, dar ele încă trăiesc la popoarele primitive. Aceste concepții ale popoarelor primitive ne luminează sensul adânc și obscur al basmelor, cum ar fi credința în puterea vrăjilor, în obiecte magice, în metamorfoza oamenilor, etc (acetea trebuie considerate rămășițe de credință, supraviețuiri dintr-o stare de spirit străveche).

Pe bună dreptate se spune că basmele au luat naștere în timpuri străvechi, pe vremea când popoarele aveau o cultură primitivă, aceeași peste tot. Asemănările globale între basme pornesc de la uniformitatea mentalității omenești pe aceeași treaptă de cultură primitivă.

Conform teoriei lui Hasdeu, care încearcă să afle originea elementului supranatural în vise, omul trăiește nu una, ci două vieți, una a vegherii, a lucrului, simțirii și una a realității, ceea ce facem, ce vedem, cugetăm în stare de somn, adică în vis. „ În vis totul capătă forme mai mult decât hiperbolice; ceea ce visează omul poate să se adeverească în starea-i de veghere … de aici orice popor crede în vise și tot așa el crede în basm, ca și în vis spațiul și timpul se șterg: în câteva minute visătorul trăiește mai mulți ani; în vis ca și în basme, zborul e un mijloc de locomoție, omul vede zmei sau zâne.” afirma Hasdeu.

Cercetătorii focloriști ruși creează premisele școlii istorice în folclor, demonstrând că Orientul și Occidentul s-au influențat reciproc. O altă teorie europeană pornește de la conceptul lui Veselovski. Numai orânduind geografic și cronologic o temă folcloristică poți stabili ceea ce este original, național și numai așa o poți diferenția de restul.

Finlandezul A. Aaerne a creat o schemă, un registru al motivelor basmelor din toată lumea, iar potrivit acestei scheme ”basmul se desface în motivele lui alcătuitoare, se adună și se clasează în jurul unui motiv principal de basm toate variantele cunoscute oral și prin scris de la toate popoarele, apoi se descifrează motivul basmului, aria lui de răspândire, modificările suferite în medii sociale și epoci diferite.”

Unii cercetători leagă nașterea basmului fantastic, ca gen, de apariția motivelor cu, caracter social, motive care devin purtătoare ale esteticii basmului; iar în acest caz, natura eroului este explicabilă, ascensiunea lui fiind firescă. Faptul că in simplu fiu de țăran și prostănac pe deasupra, devine ginerele împăratului, nu poate fi interpretat decât ca o recompensă, ca o reșezare normală a valorilor, conform unor conceptii colective, care urmărește idealizarea unui individ năpăstuit.

Pasivitatea eroului (eroinei), determină caracterul activ al ajutorului. Avem de-a face cu idealizarea eroului în conformitate cu un democratism primitiv, tipic nu numai pentru basm ci și pentru folclor în general. Idealizarea se face indirect, prin hiperbolizarea ajutorului, care devine, la rândul său, tot erou, contopindu-se în ultimă instanță cu eroul propriu zis( în ceea ce privește idealul).

Primul criteriu care atestă vechimea unui basm este larga răspândire a acestuia, care se diferențiază prin naturalețe și logică pură. Astfel se stabilește punctul de plecare al speciei respective. Un exemplu în acest sens este basmul De ce n-are ursul coadă, originar din nordul Europei de Vest, prin stabilirea punctului de radiere care poate fi în orice colț al lumii. Existența sau circulația unui basm doar într-o anumită regiune indică faptul că acel basm acolo a luat naștere, acolo își are rădăcinile.De exemplu: variantele basmului Pasărea măiastră întîlnite cel mai mult în Orient și foarte rar în vest, îl determină pe Aaerne să considere Orientul ca fiind locul în care a luat naștere acest basm împreună cu toate variantele lui.

Motivele nu au o circulație precisă, sunt basme care rămân cunoscute doar în regiunea în care au luat naștere. Peninsula Balcanică a fost punctul de răscruce a migrației folclorice de pretutindeni. „Basmul nu s-a născut într-o epocă sau într-o țară oarecare, ci pretutindeni s-a născut odată cu nașterea omenirii … iată de ce și basmele se aseamănă într-un mod atât de uimitor la neamurile cele mai diverse” afirma Hasdeu.

În cadrul basmului propri-zis, se disting două subspecii și anume basmul nuvelistic și basmul fantastic (aici intervine din plin supranaturalul și fantasticul).

Basmul fantastic se caracterizează prin unele trăsături care îl diferențiază de celelalte specii. Mobilul care l-a generat a fost dorința oamenilor simpli și nu numai, spre o viață mai luminoasă, mai îmbelșugată, mai plină de suspans și aventură. Basmul exprimă o dorință care este limitată de caracterele orânduirilor sociale și de situațiile specifice din trecut. Tot el oglindește punctul de vedere al maselor populare, un principiu de etică elementară sănătoasă și etern valabilă: binele învinge răul.

O altă caracteristică a basmului fantastic este îmbinarea stranie a realului cu fantasticul. Acest amestec este simțit a se petrece în chip firesc, familiar, izbitor și provocator de spaimă sau încordare.

Până în anul 1928, când V. I. Propp publică „Morfologia basmului” elementul de bază al basmului (narațiunii în general) era considerat subiectul sau motivul. După V. I. Propp însă, motivul nu constituie o unitate indivizibilă, și dă ca exemplu unul dintre cele mai răspândite motive din basmul universal: „zmeul răpește pe fata de împărat”. Acest motiv se compune din patru elemente, fiecare dintre ele având posibilitatea de a prezenta mai multe variante: zmeul poate fi înlocuit cu un alt adversar supranatural, răpirea poate fi substituită prin vampirism ori prin alte acțiuni care au drept rezultat dispariția prințesei; fata de împărat poate fi înlocuită cu sora sau logodnica, cu soția sau mama; în sfârșit locul împăratului îl poate lua un alt personaj (fiul de împărat, țăranul, popa etc.).

Iată că nici motivul, nici subiectul nu constituie unități permanente, indivizibile. Această caracteristică o au funcțiile personajelor, care sunt elementele de bază, stabile – în variantele narațiunii.

Propp înțelege prin funcții acțiunile personajelor, însă nu orice acțiune poate fi o funcție. Sunt luate în considerație numai acele acțiuni ale personajelor care au un rol determinant în desfășurarea narațiunii.

Se identifică astfel treizeci și unu(31) de funcții:

Absența (1)

Iinterdicția(2)

Încălcarea interdicției;(3)

Iscodirea (4)

Divulgarea(5)

Vicleșugul (adversarul încearcă înșelarea victimei);(6)

Complicitatea (victima se lasă înșelată, ajutând astfel, fără voia sa, adversarul);(7)

Prejudicierea(8)

Lipsă (unuia din membrii familiei îi lipsește ceva sau dorește să aibă un lucru oarecare);(8a)

Mijlocirea (9)

Contraacțiunea incipientă (eroul se decide să acționeze);(10)

Plecarea(11)

Prima funcție a donatorului (12)

Deplasarea (eroul ajunge; în zbor, călare sau pe jos; la locul unde se află obiectul căutării lui);(15)

Lupta (16)

Marcarea, însemnarea(17)

Victoria (18)

Remedierea (19)

Întoarcerea eroului;(20)

Urmărirea (21)

Salvarea (eroul scapă de urmărire);(22)

Sosirea incognito (eroul sosește acasă, sau într-o altă țară fără să fie recunoscut);(23)

Pretențiile neîntemeiate (24)

Proba dificilă(25)

Soluția (26)

Recunoașterea ((27)

Demascarea (impostorului);(28)

Transfigurarea (eroul capătă o nouă înfățișare);(29)

Pedeapsa (30)

Căsătoria (eroul se căsătorește și devine împărat)(31).

Exemple:

În basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, tânărul Făt-Frumos pleacă de acasă la vârsta de 15 ani, în căutarea tinereței fără bătrânețe (1). Ajuns la palatul zânelor acestea îl invită să locuiască cu ele dar să nu meargă niciodată în valea plângerii (2). Plecat fiind la o vânătoare eroul ajunge din greșeală în valea plângerii (3).

În Fiul vânătorului,un boier de la curte îi povestește împăratului despre fiul vânătorului și improvizează tot felul de neadevăruri despre acesta, astfel, împăratul dorește un castel din fildeș și poruncește fiului vânătorului să-i îndeplinească dorința, de nu îi va tăia capul (8, 9). Eroul se hotărăște să accepte și pleacă în căutarea unor meșteri zidari (10, 11). Ajunge la Nedeia cetate și împăratul îi dă oameni de care are nevoie în schimbul câtorva corăbii de sare (15). Se întoarce acasă și îi face împăratului său castelul promis (19, 20, 26). După alte slujbe primite și executate cu succes eroul se căsătorește cu fiica regelui și-i plătește boierului cu aceeași monedă (30, 31).

În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, eroul coboară în lumea de dincolo și se luptă cu zmei ce au răpit fetele de împărat și cu cel ce a furat merele de aur din grădina împărătească (16). Reușește să-i învingă pe toți trei și duce fetele în lumea de deasupra (18, 19). Fiind trădat de frații săi, Făt Frumos ajunge pe tărâmul de deasupra cu ajutorul Zgripsoroaicei. Odată ajuns nu se dă recunoscut decât când este absolută nevoie (23). Ajuns la palat recunoaște că este Prâslea iar frații mai mari sunt pedepsiți de Dumnezeu (27, 28, 29, 30, 31).

Numărul funcțiilor identificate în basmul fantastic este limitat totuși, ele au o ordine predictabilă, o funcție implicând pe cealaltă astfel conturându-se subiectul. Întregul conținut al unui basm poate fi exprimat în fraze foarte scurte; părinții pleacă în pădure; ei interzic copiilor să iasă din casă; zmeul o răpește pe fată, etc.

Toate predicatele alcătuiesc compoziția basmului; toate subiectele, complementele și celelalte componente ale frazei alcătuiesc subiectul. Cu alte cuvinte, aceeași compoziție poate sta la baza unei multitudini de subiecte diferite. Așadar morfologia nu este altceva decât compoziția basmului. Elementele compoziției sunt tocmai funcțiile personajelor, iar subiectul rezultă din concretizarea acestor funcții. Compoziție în sine nu există, ea se realizează în cele mai diverse forme, dând naștere subiectului. Iată exemplul dat de Propp în postfața ediției italiene a morfologiei:

„Zmeii răpesc pe fata de împărat. Împăratul cere ajutor. Ivan pleacă s-o salveze. Pe drum întâlnește o bătrână care îi propune să-l păzescă o herghelie de cai sălbatici. Herghelia este păzită și Ivan capătă, drept recompensă, un cal care îl transportă pe o insulă unde se află prințesa răpită. Ivan omoară zmeul și se întoarce acasă. Împăratul îl răsplătește – îi dă fata de soție.”

Acesta este subiectul prezentat schematic. Compoziția poate fi definită în felul următor: Are loc o nenorocire. Eroul este chemat în ajutor. El pornește la drum. Întâlnește pe cineva care îl supune la probe. Capătă ajutorul miraculos, datorită căruia ajunge la locul dorit. Iese victorios în înfruntarea cu adversarul și intră în posesia obiectului căutării sale. Se întoarce și este răsplătit. Această copoziție poate sta la baza mai multor subiecte. Prin urmare se stabilește o nouă relație subiect compoziție care este echivalentă cu raportul variantă-invariantă.

Cercetarea srtucturii basmului fantastic ca unitate, ca întreg a condus la alcătuirea unei scheme invariabile a subiectului, în raport cu care basmele concrete constituie un lanț de variante.

Propp nu s-a limitat la inventarierea funcțiilor, el a stabilit și principalele posibilități de concretizare a acestora, trecând apoi la distribuirea lor pe personaje. Rezultă astfel șapte grupe de funcții – după numărul personajelor (și el limitat): grupa funcțiilor adversarului, grupa funcțiilor donatorului,grupa funcțiilor ajutorului, grupa funcțiilor prințesei (persoanei căutate) și grupa funcțiilor tatălui acesteia, grupa funcțiilor persoanelor care comunică lipsa (dorința), grupa funcțiilor eroului și grupa funcțiilor impostorului.

Sunt identificate trei modalități de distribuire a celor șapte grupe de funcții pe fiecare personaj în parte:

Prima modalitate ar fi grupa de funcții corespondente exact personajului (exemplu: Baba Ioga supune la probe și tot ea recompensează pe erou: funcții ale donatorului);

A doua modalitate: un personaj are mai multe grupe de funcții (exemplu: omulețul de fier îl roagă pe Ivan să-l salveze, înzestrează pe erou cu forțe supranaturale, îi dăruiește fața de masă cu însușiri miraculoase și totodată îl ajută să omoare zmeul; funcții ale donatorului și funcții ale ajutorului);

A treia modalitate: o grupă de funcții este distribuită mai multor tipuri de personaje (exemplu: zmeul fiind omorât, este introdus un alt personaj care să-l urmărească pe erou: mama, sora sau fiica zmeului).

Ni se oferă, prin urmare, două modele de construcții a basmului: unul se referă la seria funcțiilor, celălalt la personaje. De aici și cele două modalități de definire a basmului fantastic: narațiune care cuprinde un număr limitat de funcții, dispuse în serie, într-o ordine predictabilă; sau narațiune care se construiește pe o schemă bazată pe cele șapte personaje.

Basmul este un fenomen universal, prin urmare, din punct de vedere genetic, el nu poate fi studiat decât: pe un larg plan comparativ, numai așa concluziile putând fi generalizate.

„Noi nu avem de-a face cu fenomene încremenite, ci cu procese, deci cu oarecare mișcare. Orice fenomen din care își trage obârșia basmul noi îl privim ca un proces și îl studiem ca atare” V. I. Propp. Basmul este cercetat ca un fenomen suprastructural, urmărirea evoluției lui în raport cu baza i-a dat naștere impunându-se de la sine; chiar și unele noțiuni cu care se operează vorbesc despre calea pe care autorul o urmează în cercetarea basmului ca fenomen în mișcare, în devenire.

Studierea genezei basmului se face prin raportarea principalelor motive ale basmului fantastic la trecutul istoric: instituții sociale, religii, mituri și rituri arhaice, gândire primitivă. Noțiunea de trecut istoric ca leagăn al basmului fantastic capătă astfel un conținut precis, concret, complet diferit de cel al „școlii istorice”. Sunt cercetate deci fenomenele nu evenimentele trecutului istoric, cărora basmul le corespunde, urmărindu-se în ce măsură ele îl condiționează și îl determină.

Concluzia: basmul fantastic nu a preluat numai elemente din viața socială și culturală primitivă, ci este alcătuit, în datele lui fundamentale, din aceste elemente.

Principala instituție socială care pune la dispoziția basmului cele mai multe motive, ca de exemplu: izgonirea copiilor în pădure, înghițirea și regugitarea eroului, dobândirea ajutorului miraculos, cămara interzisă, etc. este ritul inițierii care, totodată, este considerat ca fiind și fundamentul cel mai vechi al basmului.

Reprezentările depre moarte, despre lumea cealaltă, legate de călătoriile în lumea de dincolo, constituie al doilea ciclu care furnizează basmului un număr considerabil de motive, cum ar fi: împărăția cealaltă, plecarea la drum cu încălțăminte de fier, lupta cu cel care păzește intrarea în împărăție, întoarcea celui mort, etc.

Aceste două cicluri „ne oferă aproape toate elementele fundamentale ale construcției basmului” după cum afirma Propp, la care se adaugă motivele cu o altă sorginte, identificate de autor în fenomene ulterioare ciclurilor amintite. Și conchide: „unitatea compozițională a basmului nu este determinată de cine știe ce particularități ale psihicului omenesc, nici măcar de specificul creației artistice, ci de realitatea istorică a trecutului. Ceea ce azi se povestește era odinioară făcut în realitate sau reprezentat, iar ceea ce nu era făcut, era imaginat”. Prin urmare nu este vorba de cauze datorate „unor legi imanente formei”, cauzele se află în însăși realitatea istorică, mai exact preistorică, deci un domeniu cercetat de etnografie și etnologie, științe care pun la dispoziția folcloriștilor date deosebit de importante pentru studierea basmului.

Dar basmul nu este o cronică a preistoriei. Legătura lui cu realitatea poate fi de ordin primar și de ordin secundar. În primul caz este vorba de geneza propriu-zisă a basmului, în al doilea, de destinele, de transformările lui ulterioare, determinate de alte realități istorice care i-au dat forma clasică, așa cum o cunoaștem astăzi.

Pornind de la constatarea că, în timpul inițierii, tinerilor li se relata ceva, precum și de la „corespondența dintre compoziția miturilor și basmelor, pe de o parte, și consecuția acțiunilor ce aveau loc în cadrul inițierii, pe de alta”, Propp presupune că „se povestea tocmai ce se petrecea cu tânărul”; aceasta ar fi, după părerea lui, „cea mai veche treaptă a narațiunii”.

Basmul ia naștere atunci când subiectul și actul ca atare al povestirii se desprinde de ritual; cu alte cuvinte, atunci când unui subiect sacru, magic i se dă o interpretare profană. Desacralizarea, demitizarea este faza în care mitul încetează să mai fie mit și devine basm. Eliberat de convenții de ordin cultic, basmul pornește acum pe un alt drum, pe drumul creației artistice.

Criteriul propus de Propp pentru a deosebi basmul de mit (caracterul sacral sau profan al narațiunii), singur, este insuficient. Criteriul morfologic nu poate fi luat în considerație, întrucât există mituri și basme construite după același sistem compozițional; alte mituri, dimpotrivă, nu au nimic în comun cu sistemul morfologic al basmului.

Iată care sunt elementele ce dau individualitate basmului și mitului.

Pentru basm avem –caracter ritualist, caracter sacru, veridic; fantezie concretă de natură etnografică, erou mitologic, timpul acțiunii în preistorie; prezența etiologicului și caracter colectiv al obiectului narațiunii. La mit însă avem –caracter nonritualist, caracter profan, nonveridic; fantezie de natură poetică, erou nemitologic, timpul acțiunii în afara istoriei, absența etiologicului; caracter individual.

Analizând sincronic și diacronic toți cei opt (număr optim) indici diferențiali, ajungem la concluzia că trei (număr minimal) sunt obligatorii: 3, 7 și 8.

Iată deci că problema relației mit – basm este mult mai complicată decât o prezintă Propp.

Coexistența a două genuri, cum e în cazul nostru coexistența basmului și mitului, în folclorul unor populații străvechi nu exclude însă, după părerea noastră, anterioritatea uneia dintre ele; la fel cum nu poate să excludă posibilitatea ca „unul să fie continuarea celuilalt”. Afirmația: „basmul se trage din mit” sau „mitul devine basm” trebuie înțeleasă în perspectiva istorică.

În basm ca și în mitologia primitivă, fantasticul era un element de credință, generat de neputința omului în fața forțelor naturii, și nu rodul ficțiunii poetice, adică rezultatul unei activități artistice conștiente. Când basmul scapă de gândirea mitologică, devenind produsul imaginației poetice, el nu mai este rezultatul unei reflectări deformate a fenomenelor naturii și societății.

Mircea Eliade, referindu-se la aceeași relație mit – basm, consideră basmul fantastic ca fiind un „dublet” al mitului și al ritului inițierii; basmul preia inițierea, prelungindu-i viața în imaginație. Ideea fusese exprimată de Propp încă în „Morfologia basmului”: „stingerea treptată a credințelor” a dus la apariția altor elemente sau la transformarea celor vechi; și dă un exemplu: „calul zburător a fost înlocuit cu covorul zburător”; deci, un element a cărui origine o identifică în credințe vechi, este înlocuit cu un altul, rod exclusiv al imaginației poetice.

Basmul fantastic este înainte de toate „o operă de creație literară” și trebuie cercetat ca atare; dar o creație literară „cu o geneză specială”, de care, de asemenea, trebuie să se țină cont.

„Basmul – scrie Ovidiu Bârlea – e ca un râu în care se revarsă toate celelalte torente ale culturii populare: mituri, legende, credințe și practici religioase, concepții despre lume etc.”. Dar creatorul popular „depășind atitudinea etiologică și teama de sacrilegiu, tratează toate aceste „torente” de pe o poziție de dominare a lor”, el „ceează acum din plăcerea de a plăsmui, de a gusta narațiuni care tratează problemele majore ale existenței, ficțiuni care încep cu un capăt în frământările vieții economico-sociale și se sfârșesc cu celălalt în virtualitatea ideală a ceea ce ar trebui să fie”.

Atât ignorarea basmului ca fenomen artistic – unde ficțiunea poetică joacă rolul principal, în favoarea specificității lui deduse numai din originea arhaică – cât și ignorarea rădăcinilor istorice arhaice (definirea basmului ca produs exclusiv al ficțiunii poetice) constituie tot atâtea erori de abordare a genului respectiv, având drept rezultat prezentarea unui tablou incomplet, uneori de forma, a ceea ce este basmul fantastic în realitate.

Asta nu înseamnă că cele două aspecte, basm egal operă cu o geneză specială; basm egal operă de creație literară, nu pot fi cercetate separat. Propp se ocupă doar de primul, se abține să definească basmul ca gen, iar dacă o face, se referă exclusiv la momentul desprinderii lui de mit. Prin urmare, se are în vedere stadiul inițial când începe să se destrame „sincretismul primitiv”, nicidecum basmul „clasic”.

Numai după studierea formei basmului și determinarea rădăcinilor lui istorice, este posibilă, în mod obiectiv, descoperirea lumii ideilor: filozofice, morale, estetice, etc., care populează basmul fantastic. Etapele respective nu trebuie privite separat, ele urmărind, în ultimă instanță, un obiectiv unic – definirea basmului fantastic în toată complexitatea lui.

Basmul fantastic cunoaște șapte personaje, dar un singur erou. Cele șapte personaje sunt: adversarul, donatorul, ajutorul, fata de împărat, trimițătorul, eroul și impostorul. Ordinea nu este arbitrară: eroul ocupă acest loc, al șaselea, pentru că „eroismul” lui este nu atât rezultatul propriilor acțiuni (funcții), cât rezultatul acțiunilor celorlalte personaje (donator, ajutor, etc.).

Și fenomenul este universal.

Basmul fantastic, ca toate categoriile folclorului, cunoaște personaje pozitive și personaje negative; personajele intermediare în folclor nu există, după cum, în concepția populară, nu există nimic între bine și rău. Binele și răul sunt forțele care se înfruntă în basm, victoria va fi întotdeauna de partea binelui. Avem de-a face cu o etică populară elementară. Obligatoriu este un sfârșit fericit pentru orice basm autentic. Oamenii aveau nevoie să știe că totul va fi bine, că există dreptate.

Personajele basmului fantastic sunt, de regulă, universale, cum universale sunt și majoritatea motivelor și subiectelor; de obicei, doar numele fixează un personaj într-un anume loc, într-o anume țară, celelalte trăsături fiind comune, deci universale.

Personajul central, eroul, în basmul fantastic este fiul cel mic, de regulă al treilea fiu / fiică.. Bunătate, înțelepciune, curaj – astea sunt calitățile sale (opuse celorlalți frați), pe care și le dezvăluie treptat. La începutul basmului, viitorul eroului este prezentat , în general, fără trăsături eroice care să-i justifice „ascensiunea”; nu numai că e fiul cel mai mic, cel mai slab și neajutorat, dar de multe ori este și un „prostănac” fără pereche, luat în râs de frații cei mari și chiar de părinți. Desigur că basmul transformă în eroi tocmai pe acești oameni nu fără motiv: idealizarea lor exprimă o atitudine, o aspirație; basmul nu face decât să desființeze în imaginație anumite orânduieli – pe care le consideră nedrepte – și să le înlocuiască cu altele, conform cu optica populară asupra binelui și răului.

De ce însă tocmai fiul cel mic prezintă, de regulă, toate acele trăsături care la începutul basmului îl fac inapt pentru orice faptă eroică și de ce tocmai el devine erou?

Idealizarea fiului cel mic are o bază reală, pe care E. M. Meletinski o identifică în orînduirea patriarhală, când moartea tatălui făcea din fiul cel mai mare capul familiei, păstrător al tuturor bunurilor, cu drepturi nelimitate asupra celorlalți frați și, în general, asupra tuturor membrilor familiei. Această stare de lucruri transformă pe fiul cel mic în victimă: lipsit de orice drepturi, el devine prigonit. Așa s-ar explica faptul că simpatiile se îndreaptă spre fiul cel mic, iar basmul îl transformă în erou.

Eroul basmului este Făt Frumos, care mai poate purta și alte nume cum ar fi Ionică, Pipăruș Pătru, Agheran și Trei-Legănat, etc. El poate avea uneori chiar și origine fermecată, poate fi fiu al iepei, al vacii, al oii, poate fi născut în chip miraculos dintr-un pește pe care l-a mâncat mama, dintr-un măr, sau din parfumul florilor. Deseori poartă chip de porc, de șarpe sau se poate face nevăzut.

Câteodată este întâlnit ca fiu de împărat însă de multe ori el este fiu al vreunui țăran sărac; este singur la părinți sau este cel mai mic dintr-un anumit număr de copii, de obicei trei, crește în mod miraculos, neobișnuit de repede: Într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouăzeci și nouă, că toți oamenii se minunau de el.

Întotdeauna eroul este inteligent și înțelept dar modest. La început, în anumite variante, poate apărea ca un prostănac, este luat în râs de toți ceilalți, este hidos îmbrăcat, în hainele vechi ale fraților mai mari, dar până la urmă se arată viteaz, cu însușiri deosebite care-l duc spre victorie și astfel câștigă dragostea și respectul tuturor.

Eoina are și ea un rol semnificant în basm. Uneori este o fată obișnuită, foarte frumoasă dar și foarte săracă, harnică și cuminte, oropsită de mama vitregă: Cenușăreasa sau Fata babei. Alteori ea este o fată de o frumusețe deosebită, înțeleaptă, figură pământească sau zână, fiind descoperită de erou, îl îndrăgește și-l ajută în toate acțiunile lui cu puterile ei supranaturale și ajunge să se căsătorească cu el. Eroina poate purta numele de Ileana Cosânzeana, Chira Chiralina, Broasca fermecată, etc.

Nu de foarte multe ori se poate întâmpla ca eroina să fie o luptătoare vitează, crăiasă fermecătoare, sau se întâmplă să fie a treia fată a împăratului care nu are băieți, fată care pleacă în lume după vitejii.

Indiferent de poziția lor socială și eroul și eroina sunt persoane lipsite de răutate, de lăcomie, de lașitate sau aroganță și au o inimă de aur ce va fi descoperită pe parcursul aventurii; ei sunt personajele pozitive ale basmului. Au toate calitățile dorite de orice părinte pentru copilul lui, sau de orice viitor părinte pentru viitorii lui copii.

De remarcat ar fi că în basme eroina este întotdeauna egală cu bărbatul. Se sfătuiesc reciproc, colaborează și împreună trec peste toate greutățile.

S-a spus că în basm motivul dragostei este frumusețea, întruchipată în Ileana Cosânzeana. Frumusețea ei este uluitoare, încât „crinii și viorelele rămăseseră pre jos și nici la degetul cel mic al ei nu le punea”. Ileana Cosânzeana este o zână, ceea ce este sinonim cu frumusețe, modestie, bunătate și curățenie sufletească. Ea este pe rând, cenușăreasă, găinăreasă, fata moșului, Chira Chiralina, zâna munților, etc.

În basmul fantastic acționează mai multe personaje „pozitive”, dar numai unul devine erou; acțiunile acestor personaje sunt subordonate viitorului erou. Majoritatea personajelor există aproape exclusiv pentru a-l ajuta pe erou, mai exact, pentru a-l ajuta pe fiul cel mic să devină erou. Pentru că totul în basm este subordonat, în ultimă instanță acestui scop: alegerea mijloacelor de transport al eroului (calul năzdrăvan), „donarea” obiectelor miraculoase (perie, gresie, oglindă, etc.), influențarea directă a victoriei (indicarea sursei forței adversarului și neutralizarea ei) etc. Fără aceste elemente eroul nu poate anihila adversari mult mai puternici (de cele mai multe ori cu puteri supranaturale). De aceea și apar ajutoarele.

Acțiunile personajelor feminine urmăresc același scop: facilitarea „ascensiunii” eroului. Femeile din basm sunt frumoase (că la Soare te puteii uita, dar la dânsele ba), uneori și înțelepte; dar pe erou îl ajută foarte rar în acțiunile sale. În general, ele sunt pasive (când depășesc această stare, devin ele însele eroine – fenomenul însă nu e tipic; totuși, nu trebuie exagerată pasivitatea personajelor feminine pentru că, din acest punct de vedere, ele nu se deosebesc prea mult de erou, ale cărui fapte, după cum se știe, sunt rezultatul acțiunii ajutoarelor).

De regulă, personajele feminine din basmul fantastic există parcă pentru a fi răpite, ca apoi să poată fi salvate; „salvatorul” devenind astfel erou. Această pasivitate însă nu le neagă impotanța în basm: ele constituie tocmai factorul care declanșează acțiunea. În acest sens, este destul să amintim că din cele o sută de tipuri de subiecte în care apar adversarii supranaturali, majoritatea prezintă caracteristica amintită: eroul pleacă în căutarea fetei de împărat răpite de zmeu (cu ea se va și căsători, de altfel, urmând – dacă basmul ar continua – să-și schimbe „statutul social”: din erou ar deveni trimițător, pentru că „fata și jumătatea de împărăție” sunt doar primul pas spre tron!); pleacă în căutarea logodnicei sau soției dispărute; își salvează sora din captivitate, etc.

Eroul basmului fantastic, oricât ar părea de paradoxal, este înfățișat, în general, la dimensiunile reale ale pământenilor; de regulă, el nu are o forță supraomenească; în schimb, fiind întruchiparea unor idealuri, victoria trebuie să fie de partea lui. În asta și constă de fapt logica acțiunilor ajutoarelor. Prin urmare, basmul fantastic își justifică numele (fantastic) nu prin natura eroului și acțiunilor sale, ci prin natura ajutoarelor și, bineînțeles, a adversarilor, de regulă supranaturali.

Este interesant de observat că poezia epică ne oferă câteodată eroi mai fantastici decât basmele fantastice, cu toate că acționează intr-un cadru destul de real, exemplu:

„ Stanciu al Bratului prinde cu gura gloanțele și le aruncă apoi asupra poterei”;” Român Copilul înfruntă singur oastea turcească”;” buzduganul lui Mihu nu-l pot ridica cincizeci fără cinci de flăcăi levinți” etc. Fenomenul este similar în eposul eroic rus, unde, cu toate că acțiunea se desfășoară într-un cadru concret istoric, bogatârii (voinicii) posedă puteri supranaturale, victoria dobândind-o de cele mai multe ori singuri, fără intervenția ajutoarelor (cele nouăzeci de puduri cât cântărește buzduganul lui Ilia Muromeț; cele o sută de puduri ridicate de Mikula; buzduganul lui Sviator în care încape Ilia Muromeț cu cal cu tot, etc.).

Eroul basmului fantastic, de pildă Făt Frumos, nu poate face aproape nimic singur (cu excepția situațiilor când el însuși este „investit” cu puteri magice, dar și atunci însușirile – darul de a se metamorfoza, de pildă – nu sunt „native” – ca în cazul eroilor eposului – ci tot rezultat al acțiunii ajutoarelor). Eroul basmului fantastic are nevoie în permanență de „sfaturi” (și nu numai): fără cal eroul este „neputincios”.

Așadar viteazul basmului fantastic rămâne om, la dimensiunea reală de pământean, așa cum, dealtfel, a și fost în timpul acțiunii inițierii (dacă era „năzdrăvan”, nu mai avea nevoie de inițiere).

Dușmanii eroilor din basme sunt zmeul, zmeoaica, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Muma Pădurii, balaurul cu trei până la doisprezece capete, scorpia, spânul, etc. Unii dintre acștia au puteri neobișnuite, ascunse însă în locuri foarte îndepărtate și păzite:” la lacul de lapte dulce unde se află o scroafă, în scroafă se află un iepure, în iepure o prepeliță, în prepeliță un ou, iar în ou se află o cutie cu trei viermișori pe care dacă eroul reușește să-i strivească, reușește să distrugă zmeul”.

Altădată, zmeul își mai ascunde puterea într-un butoi cu suflete ascuns după ușă sau într-un ulcior cu apă vie; însă de fiecare dată Făt Frumos află și reușește să-l omoare.

Zmeul poate avea înfățișări diferite, poate fi sau poate avea, înfățișare omenească dar este cu mult mai mare decât un om. Hainele lui sunt de obicei de aur, argint sau aramă, este extrem de puternic, poate arunca cu buzduganul de la trei, șase sau nouă poște, are castele foarte mari și la fel ca îmbrăcămintea sunt din aur, argint sau aramă. Alteori zmeul poate fi îngrozitor de urât, poate fi foarte mic, de-o palmă, cu barba de-un cot, sau poate fi chiar o namilă cu un singur ochi. Se spune despre el că ar mânca până și oameni. De obicei odată cu apariția lui în basm, dispare Soarele, Luna, Luceferii sau apar chiar furtuni puternice cu tunete, fulgere și grindină.

Balaurul, scorpia de obicei au chipuri de animale uriașe. Aceștia sperie oamenii prin tot felul de mijloaceși le fură averile, de multe ori îi obligă să le cedeze tot ce au sau îi vrăjesc. Pot avea și alte înfățișări la fel de grotești, pot avea trup de șopârlă și cap de șarpe, pot arunca flăcări pe gură, pot avea aripi, etc.

Calul Galben de Soare, boul sau vaca, pisica, lupul, vulpea, ursul, iepurele, peștele, corbul sau vulturul, albinele, furnicile sunt câteva din ajutoarele eroului, ființe pe care el le-a cunoscut, pe unele ajutându-le, pe altele le-a îmblânzit și le-a luat cu el, surprinzător sau nu el le înțelege pe toate și ele par să-l înțeleagă pe el și îl ajută la nevoie.

Aceste animale, ajutoarele eroului au însușiri fantastice. Calul are aripi și-l poartă pe erou cu viteza vântului sau a gândului oriunde acesta are nevoie, îl ajută cu sfaturi, cu îmbrăcăminte adecvată oricărei situații. Pentru toate astea însă eroul trebuie să-l hrănească mereu cu jăratec, cu orz fiert în lapte, iar când e nevoie calul îi lasă un frâu, un fir de păr din coamă sau din coadă și când are necazuri nu trebuie decât să-l cheme. Calul are mai multe inimi, cu cât mai multe cu atât mai bine, sau chiar mai multe picioare.

Un alt ajutor al eroului, boul, îl poate învia pe erou când este ciopârțit de dușman și îl poate sfătui cum să se poarte în anumite situații. În coarne boul poate păstra numeroase comori, cirezi foarte mari de vite etc., coarne pe care le lasă moștenire după ce moare, lui Făt Frumos. Vaca, poate și ea învia pe stăpânul ei și pe tovarășii lui, dar doar sacrificându-se; o ajută pe fata asuprită de mama vitregă, etc. vaca este prinsă și omorâtă de mama vitregă, prin puterea magică a oaselor adunate de fiica ei, o ajută pe aceasta să se căsătorească cu fiul împăratului.

Ajutoarele și prietenii eroului sunt de două feluri: cu unii trebuie să se lupte și să-i învingă pentru a-l recunoaște drept căpetenie. Aceștia sunt Sfarmă-Piatră, Srâmbă-Lemne, Bate-Munți-în capete, etc. și au o putere fizică nemaiîntâlnită; iar de cealaltă parte sunt Flămânzilă ,Setilă, Fugilă, Ochilă, Gerilă care se alătură lui Făt Frumos fără luptă, devin automat prietenii lui de nădejde, ajutându-l necondiționat oricând acesta are nevoie.

Eroul pe lângă acești prieteni fantastici, mai dispune și de anumite obiecte fermecate care-i stau tot timpul la îndemână, dar le folosește doar în momentul critic al luptei, atunci când s-ar părea că desfășurarea acțiunii este compromisă.

De exemplu:cremenea aruncată în fața urmăritorului se preface într-un munte de cremene, peria se transformă în pădure foarte deasă,( în basmul Ileana Simziana,eroul folosește gresia din urechea calului și o aruncă în fața zmeoaicei și se transformă într-un munte de piatră până la cer; dacă aceasta reușește să treacă, eroul aruncă peria din cealaltă ureche a calului și apare o pădure extrem de deasă; reușind însă să treacă și de asta, eroul aruncă inelul de logodnă al Ilenei și așa reușesc să scape.) Alte obiecte fermecate ar mai fi: săpunul, care se transformă în mocirlă; ștergarul care se transformă într-un curs de apă; alte obiecte și-au pierdut vechiul conținut magic,dar au rămas cu aspectul faptic: inelul care aduce slujitori năzdrăvani; turbinca care înghite draci; căciula care te face nevăzut; etc.

Plantele sau mineralele din medicina populară au fost hiperbolizate în basme, astfel: iarba fiarelor este iarba învietoare; apa a devenit vindecătoare; în unele basme apa este vie sau moartă,astfel cea vie poate învia eroul omorât,iar cea moartă omoară pe oricine bea din ea.

Datorită traiului greu și a vieții mizere oamenii își imaginau, prin intermediul basmului, tot felul de însușiri pe care le puteau aduce uneltelor de lucru și nu numai. Așa au apărut ciocanul sau /și cleștele care lucrează singure,covorul zburător,oglinda care vede la mare depărtare, furca de aur care toarce singură(Prâslea cel Voinic și merele de aur), cizmele care pot străbate lumea în lung și-n lat, pe apă și pe uscat; sau chiar paloșul care taie la comandă (la porunca eroului).

Dumnezeu, Sfântul Petru, Sfânta Vineri, nu determină nici la eroii basmului, nici la ascultători simțăminte mistice, ci au rolul de a ajuta pe erou cu daruri deosebite, obiecte fermecate. Dracul nu reușește decât să încurce anumite treburi, pe ici pe acolo,dar mereu sfârșește batjocorit.

În unele variante italienești obiectele fermecate care îi servesc eroului în basm, sunt moștenite de cei trei frați de la tatăl lor,împăratul.Chiar și la noi, în unele varinte, el împrumută obiectele fermecate de la frații săi, dar prințesa îl îmbată și îi fură obiectele înlocuindu-le cu altceva.

Unii leagă nașterea basmului fantastic ca gen, de apariția motivelor cu caracter social,motive care devin purtătoare ale esteticii basmului; iar în acest caz, natura eroului este explicabilă, „ascensiunea lui fiind firească”. Faptul că un simplu fiu de țăran (cioban,etc.) și „prostănac” pe deasupra,devine ginerele împăratului, nu poate fi interpretat decât ca o „recompensă”, ca o „reașezare” normală a „valorilor”, conform unor concepții colective, care urmărește idealizarea unui individ năpăstuit.

Pasivitatea eroului (eroinei) determină caracterul activ al ajutorului.Avem de-a face cu idealizarea eroului în conformitate cu un „democratism primitiv”, tipic nu numai pentru basm ci și pentru folclor în general. Iar idealizarea se face indirect, prin hiperbolizarea ajutorului, care devine la rândul său,tot erou contopindu-se în ultimă instanță(în ceea ce privește idealul), cu eroul propriu-zis. De fapt, în basmul fantastic totul este prezentat la modul ideal.

Un rol important în basmul fantastic îl deține aurul; are fregvența cea mai mare: palate de aur, poduri de aur, mere de aur, straie de aur, copii de aur, cosițe de aur, etc.

V.I.Propp îi caută originea în diferite credințe: rolul aurului în cultul morților (ritualul înmormântării) la egipteni; efectul lui miraculos pentru prelungirea vieții și conservarea trupului după moarte (la chinezi, la romani, etc.).

Nu trebuie ignorată legătura aurului cu focul, cu Soarele („împărăția solară”) etc. Însă A.Skaftîmov, ocupându-se de eposul eroic, scrie că povestitorul de basme creează o lume ideală, o lume care este altfel decât cea reală, în care el trăiește; totul în această lume este populat cu lucruri scumpe: straie de mătase și catifea, șube și căciuli din cele mai alese blănuri, obiecte din esențe de lemn exotic, bucate din cele mai gustoase, etc; și binențeles,pe lângă aur nu lipsesc metalele prețioase: argintul și alte metale rare.(adică tot ce-i lipsea în viața ce zi cu zi). Autorul vorbește de această opulență pentru a arăta eroarea pe care o fac unii cercetători când afirmă că eposul eroic „reflectă realitatea istorică”, considerându-l document istoric; ei nu insistă asupra funcției,asupra semnificației acestei opulențe pe care o afișează eroul, însă basmul fantastic reprezintă aceeași caracteristică, numai că aici – spre deosebire de epos, unde eroul face parte din această „lume ideală”- opulența constituie un scop, basmul fantastic urmărind ascensiunea eroului până în momentul atingerii acestui scop: schimbarea „statutului său social” (individ năpăstuit, prigonit, etc- ginere de împărat, împărat, etc.).

„Democratismul primitiv” este evident, factorul social având rol esențial în conturarea tipurilor de eroi. Nu mai puțin adevărat este și faptul că în apariția și devenirea eroului din basmul fantastic sunt implicate toate cele trei straturi de care vorbește E.M.Meletinski și anume:

stratul arhaic ( obiceiurile, riturile și reprezentările mitologice ca izvoare ale basmului);

stratul intermediar (formarea basmului ca gen distinc: alcătuirea subiectelor, conturarea eroilor);

stratul nou (realități noi ce determină, printre altele, personificarea unor forțe speciale).

Ovidiu Bârlea urmează aceeași cale și ajunge la concluzia că motivarea ascensiunii eroului prin mobiluri de ordin social: „Dacă inițial eroul se zbate într-o sărăcie extremă, ajunge în cele din urmă la mese copioase, unde mâncărurile și băuturile cele mai alese nu se sfârșesc.Uneori, eroii chiar obțin mese care se întind singure cu mâncăruri și băuturi; cornuri din care ies turme și cirezi nenumărate, animale sau pungi care generează neîncetat bani, aur, etc.S-a vorbit de lipsa de idealism a eroilor populari, de orientarea materială a dorințelor lor, de neputința de a se desprinde de aspectele hedonistice ale vieții. Interpretarea este greșită și pătimașă,aș putea spune, fiincă nu se ține seama de situația precară a maselor populare, care în decursul orânduirilor istorice din trecut, au râvnit tocmai la ceea ce lipsea, exagerând peste măsură proporțiile acestor bunuri materiale de care erau private. Nu concepția epicureică în sine stă la baza opulenței în basm, ci tocmai contrariul, lipsurile de tot soiul, foamea cronică,apăsările care întunecau orizontul și făceau viața lipsită de sens .

Trăind în bordeie și colibe sărăcăcioase, așa cum arată de altfel și basmele,povestitorii populari se complac în a zugrăvi palate pline de minunății și scumpeturi făcute din aramă,argint,aur sau chiar diamante și mărgăritare,după cum și hainele eroilor ajung a fi din aceleași metale prețioase. În contast cu aspectul mohorât și deprimant al mediului în care trăiește inițial eroul, totul devine împodobit, toate strălucesc în chip orbitor în jur, rivalizând cu puterea Soarelui.

Predilecția pentru metalele scumpe și pentru bunurile strălucitoare care întunecă vederea este fără îndoială o trăsătură primitivă, așa cum au arătat cercetările, dar ea este susținută în basm de dorințele multimilenare ale maselor populare de a se elibera de sărăcie și apăsare. Acestea nu și-au putut închipui opulența, traiul lipsit de grijile materiale decât limitat, așa cum le-au observat ele la vârfurile societății din orânduirile sclavagistă și feudală, uneori exagerând proporțiile la incomensurabil.” Și mai departe: „răsplătirea eroului în grad maxim, prin transformarea lui în eposul său, rămâne caracteristica esențială a basmului fantastic ca o consecință organică a tendinței lui de a zugrăvi lumea așa cum ar trebui să fie.”

Iată că geneza basmului, implicit geneza eroului, ne oferă alternative multiple, nici una însă nu cred că trebuie absolutizată, cu atât mai mult cu cât ele nu se exclud, ci se completează reciproc.În permanență este necesar ca cercetătorul să aibă în vedere suprapunerile succesive de straturi, fiecare strat aducând elemente noi în procesul de conturare a eroului și de cristalizare a basmului fantastic ca gen folcloric distinct.

Spre deosebire de basmul fantastic, în eposul eroic, fantasticul coexistă cu hiperbola (în ceea ce privește prezentarea eroului), locul prim fiind ocupat alternativ de cele două elemente. Totuși, în cazul eroilor:” Stanciu al Bratului”,” Român Copilu”, „Ilia Morumeț”,” Suhman”, etc.fantasticul (sau hiperbola), nu este de natură mitologică,mai degrabă avem de-a face cu: „exagerări care numai metaforic depășesc limitele realului.”

În legătură cu lumea ideală din folclor (mit, basm,epos,etc), cred că trebuie reamintită problema relației folclor-realitate.Eroul din basm este reprezentat la dimensiunile reale ale pământenilor, dar și eroul eposului în ciuda forței lui, uneori supranaturală, fantastică,se încadrează în limitele unei lumi reale.Acesta este un „fantastic realist”, afirmă M.Bahtin; fantasticul din folclor „pornește de la posibilitățile nu în sensul programului unor acțiuni practice imediate, ci în sensul posibilităților – necesități ale omului.”Tocmai aceste posibile necesități duc la crearea lumii ideale în folclor.Am văzut cum arată această lume;ea este altfel decât cea prezentă și atunci, creatorul popular o plasează într-un alt timp și alt spațiu.Timpul basmului este trecutul, un trecut în orice caz ideal („Când curgeau râuri de lapte, Când umbla Dumnezeu și Sfântul Petru pe pământ, Când toate aimalele laolaltă trăiau”, etc); spațiul este aerian (împărăția solară), subpământean (tărâmul celălalt), iar când este pământean, atunci este plasat cât mai departe de cel existent, concret, în care trăiește povestitorul („Peste de trei ori câte nouă țări, în a treizecea împărăție, nicidecum în țara noastră; Peste nouă mări și nouă țări” ,etc) Acesta este „cronotopul” folcloric sau mai bine zis „cronotopul” mitului și al basmului.

Avem de-a face cu așa-zisa „inversiune istorică”, modalitate artistică prin care ni se oferă ca deja existent în trecut un fapt ce ar trebui să se întâmple în viitor, pentru a deveni mai verosimil: plasarea unui ideal în trecut are drept consecință investirea lui cu atributul veridicității.

În acest nou context, lumea basmului, statutul eroului (ascensiunea lui), fantasticul (hiperbola),etc constituie rezultatul „inversiunii istorice”, deci rezultatul unei acțiuni conștiente care urmărește schimbarea prezentului chiar și numai în imaginație.

Iată că totuși , în nici un caz nu trebuie să pierdem din vedere cele două aspecte ale basmului: basmul ca operă cu o geneză specială și basmul ca operă de creație literară.

În orice caz, considerațiile pe marginea eroului din basm, epos, etc ne trimit din nou la problema dificultății compartimentării tranșante a categoriilor folclorului. Iată de ce criteriile de clasificare trebuie să se refere la toate aspectele sențiale și anume: structură, geneză,destine, etc. Prezența sau absența fantasticului, de pildă (nu indiferent de geneza acestuia), este insuficientă pentru delimitarea unui gen. Argumentul ni-l dezvăluie chiar Propp: pentru identificarea categoriilor prozei populare orale, el aduce în prim plan structura și geneza; iar metodologia poate fi extinsă și asupra celorlalte categorii folclorice.

III. Caracteristicile basmului fantastic.

Teme și motive. Problematica basmului fantastic românesc.

Obiective operaționale

1.a. Identificarea și analiza trăsăturilor caracteristice basmului fantastic

1.b. Identificarea temelor și motivelor basmului fantastic

1.c. Analiza problematicii basmului fantastic românesc

Basmul fantastic se caracterizează prin unele trăsături care îl diferențiază de celelalte specii și în oarecare măsură și de cel nuvelistic. Mobilul care l-a generat a fost dorința oamenilor simpli către o altă viață, mai luminoasă și mai îmbelșugată. Într-adevăr,basmul fantastic exprimă o dorință care este limitată de caracterele orânduirilor sociale și de situațiile specifice din trecut; oglindește trăirile străvechi ale maselor populare, acel principiu etern valabil: binele învinge răul.

O altă caracteristică a basmului fantastic este îmbinarea realului cu fantasticul, acesta din urmă fiind conceput ca o modalitate de manifestare prin care se completează reciproc.Amestecul este simțit a se petrece în chip familiar, el nu este neașteptat, sau provocator de spaimă. Metamorfozele se desfășoară fără să producă uimire, iar existența eroului în forme neumane pare ceva firesc, de la sine înțeles, ipostază care subliniază ascensiunea lui pe scara socială.

De asemenea amestecul dintre regnul animal și cel uman poate fi considerat o caracteristică de bază a basmului. Pe lângă apariția animalului ca ajutor și povățuitor indispensabil, omul apare deseori sub formă animală temporară, are ascendenți animale, se căsătorește cu animale, etc. Cele două regnuri sunt atât de familiare între ele încât uneori se confundă și prezintă forme tranzitorii stranii.

După concepțiile omului,care pretind că după moarte omul se metamorfozează,întuchipându-se în anumite specii de animale,în basm, adesea această comuniune este arătată a fi între om și plante, de exemplu: din copac ies niște rodii care pier din lipsă de apă; din trupul celei omorâte de sora invidioasă crește o salcie sau răchită care dezvăluie în versuri, de obicei cântate, taina uciderii; din trupul copiilor îngropați în gunoi crește câte un brad senzitiv care mângâie tatăl, dar lovește sau zgârie mama vitregă ucigașă; eroul Drăgan Cenușă, căutând viața fără moarte, își sfărșește viața intrând in copacul uriaș cu care se confundă, împrumutând dăinuirea eternă a acestuia, etc. Această confuzie de regnuri constituie o dovadă neîndoielnică despre vechimea basmului, care este considerabilă.

Tematica basmelor izvorăște din dorințele populare proiectate pe un plan fantastic.Ea este formulată la începutul basmului ca o enunțare ce se vrea rezolvată. Tema nu concordă cu desfășurarea acțiunii, în sensul că aceeași temă poate fi rezolvată în mai multe feluri, prin alte acțiuni și de asemenea, aceeași acțiune poate servi mai multor teme.

Tematica basmelor noastre este atât de realistă, de lumească,încât nici nu se poate bănui că totul poate să continuie prin fantastic, de exemplu: părinții ajunși la bătrânețe nu au nici un copil și sunt disperați că, dacă sunt împărați nu au moștenitor, iar dacă sunt oameni de rând, nu are pe cine să se îngrijească de ale sufletului, potrivit concepțiilor străvechi; niște copii orfani au o unică holdă pe care le-o pasc noaptea niște necunoscuți, sau un pom cu fructe minunate din care stăpânul nu poate gusta fiindcă i se fură; un gospodar de mijloc se înțelege cu soția că mai bine și-ar da unicul fiu la o școală la oraș, fie ea comercială, ca să câștige mai mulți bani; un țăran iese primăvara la arat cu feciorii și lasă poruncă nevestei lui să-i trimită mâncare la câmp prin câte o fată; un veteran se întoarce de la oaste și fiind bun la suflet, își dă solda unor cerșetori. Cel mai adesea revine în basme sărăcia cea mai neagră, de exemplu: omul este sărac lipit pământului, de nu are nici după ce bea apă și se vede silit să întreprindă ceva neobișnuit.

Alteori, tematica este și ea fantastică, exemplu:” niște zmei au furat constelațiile și s-a lăsat pe pământ beznă adâncă; copilul plânge în pântecul mamei înainte de a se naște; un balaur stăpânește unica fântână și nu dă apă decât pentru cap de om; tânărul pleacă să găsească tinerețe fără bătrânețe; sau pasărea miraculoasă, care prin cântecul ei, vindecă pe împăratul care suferă de o boală incurabilă” etc.

Basmul fantastic este o narațiune complexă, destul de stufoasă, cu o besfășurare inegală. Se disting două categorii în cadrul basmului fantastic. Cele mai multe se încheie cu apoteoza eroului ajuns împărat sau urmaș de împărat. Acestea sunt mai lungi, mai stufoase și mai propice pentru combinări de episoade în chipul cel mai neașteptat. Narațiunea se desfășoară ca un contur biografic, eroul fiind urmărit din copilărie, sau de la naștere, dar nu până la moarte ci până la nuntă. Acțiunea se întinde pe două generații, părinți și copii. Cu totul excepțional sunt implicate în acțiune mai multe generații, ca în Povestea Balaurului culeasă de Sărac Moise. La prima vedere ar părea neîntemeiată curmarea acțiunii cu nunta eroului, dar aceasta are rolul etnografic și estetic. Astfel se poate ca basmul din această categorie să-și aibă tiparul construit după obiceiul străvechi, prin care tânărul pretendent la mâna fetei să fie supus unei verificări a forței fizice și a maturității de gândire prin unele probe ce variau de la un popor la altul. Și în basm acțiunea este astfel plăsmuită ca eroul să-și poată demonstra calitățile vitejești și înțelepciunea de matur și să arate că merită să se căsătorească și să întemeieze o nouă gospodărie.Eroii principali ai basmelor din acestă categorie sunt, de obicei, copii și tineri. Unii sunt fie fiii unor oameni peste măsură de săraci, alții sunt fii de împărați, dar care pornesc de la stadiul de „Cenușotcă”. Uneori ei sunt înzestrați și cu puteri supranaturale, iar țelul lor este de a rezolva sarcina enunțată la începutul basmului.

Adversarii eroilor principali sunt de obicei imaginari, ca balaurii și uneori sunt confudați cu zmeii. Aceștia au ajuns să fie niște ființe umane cu atribute animalice, altfel nu se explică de ce se îndrăgostesc femeile de ei, uneori sunt cu mai multe capete, canibali și mai cu seamă răpitori de fete pământene.(Ai zice că sunt sub efectul vreunei vrăji. Și doar vorbim despre fantastic, deci nu ar fi exclus.) Zmeii se caracteriează prin forță, lăcomie exagerată și prostie.Se mai întâlnesc și alte ființe supranaturale ca:” Muma Pădurii, Arăpușca, zânele ce fură ochii celor ce le calcă moșia, apoi diavolul „care este învins prin șiretenie sau prin rostirea unor formule cu putere de descântec care îl fac să plesnească de necaz. Să nu uităm de „Staticot sau Jumătate iepure și Moartea” care devine aliat eroului, fiind luată de acesta drept nașă. Bătrânii de la sate chiar au tendința de a se referi la Moarte ca la cineva cunoscut , din familie; cineva de care nu ți-e frică, ba chiar îți face plăcere prezența acesteia : „ o aștept pe cumătra!”.

Alteori, adversarii sunt luați din lumea reală: împărați dușmani, mama vitregă, sora geloasă, etc. Complicii adversarilor sunt mama, sora sau soția necredincioasă care trădează secretul puterii eroului, îndrăgostindu-se de adversar.

Ajutoarele sunt ființe ireale, cum spuneam , de multe ori animale cu puteri supranaturale, în general animale recunoscătoare pentru că au fost salvate de la moarte, cum ar fi canine, păsări, pești, insecte, fie animale cumnate ale eroului. Mai des întâlnit este calul care poate avea mai multe inimi, poate zbura mai repede decât cel al adversarului, poate scoate arme și bani din urechi, dar mai ales îl poate sfătui pe erou.

Unele obiecte cu însușiri supranaturale sunt de asemenea de mare ajutor eroului. Unele execută orice poruncă (inelul, mărgeaua omnipotentă), altele au câte o însușire specială: punga generatoare de bani; pălăria ce te face nevăzut; biciul sau bățul care pietrifică; mantaua, covorul sau cizmele care te poartă unde ți-e gândul; vioara care învie morții; bățul care bate la comandă; fructele care provoacă creșterea sau căderea coarnelor; apoi armele care taie sau ucid la comandă, etc. Mai sunt folosite și obiectele care au însușirea de a se transforma în obstacole: peria, gresia, săpunul, pieptenele, năframa, pe care fugarii urmăriți de zmeu sau zmeoaice le aruncă în urma lor și se prefac în pădure deasă, în munte de stâncă și lac imens. Când mama zorilor vine c-o falcă-n cer și alta-n pământ să-i prindă, calul îi spune lui Făt Frumos să scoată din urechile lui o perie, un pieptăn sau o cute, care aruncate „îndărăt” se prefac într-un zid de piatră până-n cer, o pădure deasă, un munte sau o apă lată.

Acțiunea basmului se mai caracterizează prin convenționalism în mentalitatea arhaică. Desfățurarea nu este impusă de evoluția psihologică a personajelor. Logica conducerii conflictului e specifică basmului, foarte des contrazisă de legile verosimilității basmului.

De exemplu: Calul lui Harap-Alb, deși este atoateștiitor și omnipotent, asistă impasibil la închiderea stăpânului său în fântână de către spân și apoi la toate caznele celui dintâi, abia la sfârșit intervine și omoară impostorul, deși o putea face în chip verosimil de la început. Ritmul acțiunii este tipărit. Eroii sunt trei, dintre care doar cel mic izbutește.

Ocupațiile personajelor care sunt frecvente în basmele din acestă categorie sunt cele arhaice, existente din primele timpuri ale omenirii. De obicei eroul se ocupă cu vânătoarea, locuința lui aflându-se prin prejma unor păduri uriașe sau chiar prin poienile acestora. Armele sunt de obicei cele primitive: arcul cu săgeți, sabia. Păstoritul este destul de frecvent în basmele noastre, mai puțin plugăritul, apărut în doar câteva tipuri, de exemplu: gospodarul ale cărui fete, venind pe urma brazdei, cu mâncare(merinde), sunt furate de zmei.

Cea de-a doua categorie a basmelor fantastice se deosebește de cealaltă prin alte particularități. Eroul sfârșește prin a ajunge putred de bogat. Tema tuturor basmelor din această categorie este sărăcia tipică, monstruoasă care cere cu orice preț o rezolvare.Eroul este sărac lipit și are foarte mulți copii pe care trebuie să-i hrănească. Multe basme prezintă antagonismul puternic dintre fratele bogat și cel sărac. Cel bogat este viclean, îi împrumută mâncare celui sărac în schimbul ochilor, iar când săracul ajunge mai bogat ca el, acesta moare de invidie. În alte basme cu elemente legendare, sărăcia este înlăturată prin diferite recompense sau daruri pe care le oferă Dumnezeu și Sfântul Petru, călători deghizați pe pământ. Ei recompensează sufletele bune,de exemplu, ospitalitatea celor săraci o răsplătesc prin pâine care nu se mai termină niciodată, iar copiilor orfani și săraci le oferă însușirea de a preface în aur obictele atinse.

„Dumnezeu și Sfântul Petru mergând prin lume sunt găzduiți într-o noapte de o mamă văduvă, care avea mai mulți copii, dar nu avea cu ce să-i hrănească. Aceștia plângeau de foame, iar mama lor lua bălegar de la animale, făcea din el turte și le punea pe foc, amăgindu-i pe copii că vor mânca pâine dimineață când se vor trezi. Văzând sufletul bun al femeii, care deși era foarte săracă și-a făcut milă și a găzduit doi străini, Dumnezeu a transformat turtele de bălegar în pâine care nu se termina niciodată, oricât a-i fi mâncat din ea. Astfel femeia săracă și copiii ei nu au mai suferit vreodată de foame.”

Narațiunea este mai scurtă și mai simplă, cu mai puține întâmplări. Ciocnirile cu adversarul nu sunt sângeroase. Resorturile psihologice ale acțiunii sunt mai vizibile, istețimea și îndemânarea joacă un rol predominant. Întinderea acțiunii nu este biografică ci se conturează la un anumit moment din viața omului, care nu mai este un copil cu calități latente ci om în plină maturitate, căsătorit și cu mulți copii. El este cuprins în momentul de maximă criză din cauza sărăciei și se arată cum reușește să o învingă. Acțiunea se petrece pe tărâmul nostru, chiar și când pleacă la Dumnezeu să-i ceară socoteală pentru soarta lui, nu merge mult pentru că Bătrânul îi iese în cale. Unii afirmă că aceste scenarii se nasc din visuri. Aceasta teorie a apărut în străinătate, unde unii cercetători au ajuns la concluzia că basmele au luat naștere din visuri, ba chiar visuri de groază. Altele sunt puse pe seama unor credințe și practici, de exemplu: învățarea limbii animalelor prin gustarea din carnea scorpiei; însuflețirea copilului confecționat din lemn, fier, etc.

Concluzia că motivele basmelor n-ar fi decât credințele iluziile, teama, știința și obiceiurile epocii străvechi este îndreptățită și verificată parțial.

Cineva a spus că basmul este ca o mare în care se varsă toate celelalte șuvoaie ale culturii populare: mituri, legende, credințe și practici religioase, concepții despre lume și viață, etc și pe bună dreptate. Contopirea acestora în basm este dată tocmai de atitudinea mai evoluată a creatorului popular, care depășind teama de sacrilegiu, tratează totul fără teamă, dominând.

Munca fraților Grimm a avut și mai are încă o circulație considerabilă în toată lumea. Astfel, sub influența lor, Arthur și Albert Schott, doi frați germani, au cules și publicat 43 de basme românești. Ei afirmă că: „aduc primii snopi ai unui pământ virgin” și că basmele românești „pe cât sunt de bătrâne pe atât sunt de proaspete.”

Putem afirma că Nicolae Filimon este cel care stârnește interesul tuturor pentru basmele românești prin basmul Roman Năzdrăvan, cules și publicat în 1862. „ Poporul român este dotat de natură cu impresii poetice sublime și cu spirit satiric foarte picant: cântecele lui de dor, baladele, ghicitorile și mai cu seamă satirele cele pline de sarcasm. . . cuprind într-însele idei poetice și epigramatice de o rară frumusețe. Din nenorocire însă, aceste floricele suave care formează literatura țăranilor noștri, nefiind adunate și tipărite, sunt în pericol de a se pierde cu timpul. Noi dăm lectorilor noștri acest basm investit în stilul și limbajul cel simplu al țăranului și credem că mulți din junii noștri, literați mari de merit, care sunt atât de mare necesitate pentru istoria și literatura limbii române.” N. Filimon.

Principalele împrejurări în care se spuneau basme erau clăcile, pauzele după lucru, întâlnirile la moară, în timpul călătoriilor, etc. Sunt momente de contact între oameni ce aparțin unor grupuri familiare, chiar unor sate și zone diferite, ceea ce a asigurat motivelor de basm o mai mare mobilitate. Auditoriul era format din oameni maturi și nu exclusiv din copii, cum încă se mai crede. Interesul acestui public pentru ceea ce se povestea era susținut de asemenea de încrederea în veridicitatea faptelor narate.

Fabulosul nu era, în mentalitatea populară, o categorie a imposibilului, ci dimpotrivă, el reprezenta un aspect al realului non-imediat. Povestitorii populari spun deseori că ei au certitudinea că basmele și baledele sunt „istorii”, adică fapte aparținând unui trecut îndepărtat. Povestea Grăuntele de grâu ilustrează perfect acest mod de a privi lucrurile, chiar dacă recunoaștem în textul ei intervenția moralizatoare a autorului. Fabulosul în basm ca și în baladă de altfel,se dovedește a fi mijlocul de idealizare a trecutului, considerat superior prezentului.

Succesul basmului românesc s-a bazat foarte mult timp pe faptul că auditoriul credea adevărate sau cel puțin posibile cele narate de povestitor. Mai târziu, când basmele au început să fie considerate neadevărate, interesul pentru ele s-a menținut datorită funcției lor specifice de susținere a atenției în timpul lucrului sau al veghii. Când credința s-a stins au fost luate drept amuzament, așa cum sunt luate astăzi bancurile.

Datorită formei în proză, mai greu de memorat, datorită dimensiunilor apreciabile ale textului și gradul înalt de formalizare a acțiunii, cel ce învață va memora doar scheletul basmului, mai exact el își însușește un repertoriu de motive, schemele succesiunii lor, tipologia personajelor și unele formule stereotipe. Dar adevăratul povestitor va fi acela care va da substanță, viață acelor scheme îmbrăcându-le într-o haină expresivă proprie. Are chiar libertatea de a alege și de a combina motivele în subiecte noi, libertate condiționată doar de respectarea legilor de compatibilitate semantică și de combinare sintactică stbilite prin tradiție. Înregistrând la intervale de mai mulți ani același povestitor din repertoriul unui informator talentat, Ovidiu Bârlea constată: „variantele obținute arătau că în memoria povestitorilor narațiunea trăiește într-o schemă stabilă. . .Alte deosebiri denotă însă o atitudine creatoare din partea povestitorului, contribuția puterii lui de improvizare, de omologare a episoadelor diferite după anumite legi ale contaminării în care și arbitralul deține un rol principal.”

Cu alte cuvinte povestitorul i-a scheletul basmului și-l îmbracă într-o manieră proprie, care nu seamănă deloc cu același schelet îmbrăcat, de exemplu, de alt povestitor. După ce-l îmbracă îi dă substanță și valoare în funcție de viața și frustrările lui. De aceea același basm spus de doi povestitori diferiți poate diferi atât de mult. De asemenea sunt povestitori între povestitori. Sunt oameni care spun un basm la fel de o mie de ori și sunt oameni care reușesc să-i dea de fiecare dată altă substanță aceluiași schelet de basm. De aici și nenumăratele variante.

Acest mod de transmitere prin recreerea permanentă din prefabricate structurale și expresive a basmului determină atât stabilitatea speciei cât și marea răspândire a tipurilor în spațiu și timp, ceea ce duce la o relativă omogenitate a repertoriului.

Repertoriul nostru cunoscut până acum numără aproximativ 500 de tipuri, aproape de cel ucrainean care numără 459 de tipuri și de două ori mai mare decât cel rusesc care numără undeva la 245 de tipuri. Jumătate însă, din tipurile românești nu apar în tipologia internațională, prin urmare nu putem să ni le însușim pentru că nu avem cum demonstra ca fiindu-ne specifice. Delimitarea tematică a tipurilor care ne-ar aparține s-ar putea face doar după cunoașterea repertoriilor celorlalte popoare, mai ales a celor vecine.

Se pare că o caracteristică izbitoare a basmelor fantastice românești este păstoritul sub diferitele lui forme. Astfel, când eroul vrea să-i salveze pe moșnegi, să la recapete” ochii furați de zâne, sau când vrea să lupte cu scroafa din lac în care se află puterile zmeului”, el este înfățișat păscând oile pe moșia zânelor sau în apropierea lacului. În basmele noastre păstoritul apare de foarte multe ori în situații secundare ca încercări de localizări trecătoare. Chiar Dumnezeu este înfățișat sub forma unui cioban care păstorește trei oi sau chiar o turmă mai mare strânsă în jurul lui. Dorința unuia dintre cei trei frați este de a avea o turmă mare de oi, iar ajutorul eroului ajuns împărat, nu are altă răsplată sau altă ocupație decât cea pe care a practicat-o toată viața: să păzească oile. Eroul, cunoscător al limbii tuturor animalelor, aproape întotdeauna este înfățișat ca un cioban, care, păscând oile pe câmp,aude strigătele disperate ale unui șarpe cuprins în flăcări.

În repertoriul românesc există și câteva basme care se remarcă printr-o relativă stabilitate, cu o schemă epică constantă, în care doar detaliile pot fi altele de la o variantă la alta, cum ar fi:” Motanul încălțat, Cenușăreasa, Copiii cu părul de aur”, acesta din urmă neașteptat de unitar pentru întreaga arie internațională de circulație.

De cele mai multe ori narațiunile în proză nu au titlu. Există însă și povești care au un titlu stabil, izvorât din tradiție, acestea fiind narațiuni cu un personaj bine distinct prin caracteristicile lui care îl singularizează. De obicei povestitorii anticipează titlul prin prepoziția cu: subânțelegându-se (povestea) cu. . .;de exemplu:” Povestea cu Harap-Alb, Povestea cu breana,” etc.

Foarte rar se denumește basmul după un personaj secundar care are caracteristici extraordinare, neobișnuite, care ajută personajul principal la nevoie, exemplu:” Cu Cazarchina, Cu Munte vânăt”,etc. La basmele propriu-zise denumirea generică este frecventă, titlul indicând și speciile de animale ajutătoare, de exemplu:” Cu o capră”, dar și plantele sau obiectele cu rol important, de exemplu: „Nucu de aur, Pana de vultur”,etc.

Se știe că basmele fantastice au introduceri și încheieri versificate, pline de umor, cu păcăleli pentru ascultători. Aceste formule de început de mijloc și de final în general îndeplinesc o funcție de bază, de ramă, fiincă delimitează intenționat,izolează acțiunea basmuluide realitatea zilnică.

Formula de început situează acțiunea într-un trecut îndepărtat, cu coordonate foarte vagi și asigură ascultătorii de veridicitatea celor povestite; de exemplu:

„ A fost odată ca niciodată,

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti,

Că nu mi-s dator a minți. . .”

Formula încearcă să singularizeze formula de început „-odată ca niciodată-„ și să arate argumentele de veridicitate potrivit concepției arhaice ”-de n-ar fi,nu s-ar povesti” -foarte des folosită de cei ce încă mai cred în povești. De la această seriozitate se trece la glumă, iar povestitorul încearcă să se scuze arătând marea diferență de vârstă dintre el și povești; de exemplu:

„ Că nu-s de când poveștile,

Ci de mai înainte cu o zi,două,sau cu nouă. . .

Că nu-s de când poveștile,

Nici de când minciunile;

Că-s cu o zi,două mai încoace,

De când se potcovea mâța cu coajă de nucă,

Și mergea la Sfânta rugă. . .”

Combinarea adevărului cu minciuna, amestecul de seriozitate cu glumă, urmărește să predispună la voioșie pe ascultător, să-i atragă atenția asupra acțiunii ce se petrece în sfere ideale și să-i capteze „bunăvoința”.

Formula de mijloc nu are atâtea forme, ele se reduc la un singur tip care oglindește funcția de a solicita sau verifica atenția ascultătorilor.Întotdeauna ea începe cu perfectul compus al verbului a se duce, de exemplu:Povestea lui Arap-Alb

„ Apăi s-o dus multă lume-mpărăție,

ca Dumnezău să ne ție,

ca cuvântul din poveste,

că de-aici mai lungă și mai frumoasă este!”

Mai complexă este formula finală.Uneori ea are două părți și anume: una în proză, prin care se arată participarea la nuntă a eroului, sau soarta eroilor, iar cealaltă, formula finală propriu-zisă,versificată, prin care se anunță sfârșitul basmului. A doua parte se referă la basmul povestit. Formula de final propriu-zisă consemnează sfârșitul narațiunii, în câte două sau mai multe versuri, exemplu:

„C-o pui p-un cui

Și alta nu-i

sau:

Am încălicat p-o șa

Și v-am spus povestea-așa!

sau:

Și-am încălicat pe-un fus

Și dumneavoastră-așa v-am spus!

sau:

Și m-am suit pe-o scară

Și v-am spus-o-n astă sară

M-am suit pe-un cui

Și alta nu-i!”

De cele mai multe ori formula finală țintește spre păcălirea ascultătorilor folosind și cuvinte mai tari, ușor de recunoscut și atunci când sunt ocolite.

Formulări cântate se întâlnesc în unele basme, dar numai în dialog și ajută să se descopere crima care a prilejuit metamorfozările; de exemplu, soția împăratului, ucisă de sora vitregă, cântă prin fluierul făcut dint-o creangă ruptă din trupul ei transformat în copac:

„ -Nu sufla,băiat,tari

-Văleu, inima mă doari!”

Cântecul poate fi și mai amplu, dând chiar detalii despre modul uciderii; de exemplu, copilul ucis și fript de mama vitregă, cântă pe vârful casei, prefăcut în porumbel:

„ Măștihuța prinsu-m-o,

La căpuț tăiatu-m-o,

Tătuca mâncatu-m-o,

Surioara strânsu-m-o

Din bortică și m-o dus,

Un hurdubaș de-acol făcutu-m-am!”

(„Fratele și sora cu mama vitregă”)

Foarte des, în basme, pentru a focaliza sau localiza acțiunea cât mai bine, este folosită paranteza; exemplu:

„ Așa i-o hi dat Dumnezău știință(cum ți-a dat și dumneavoastră acum, cu fel de fel ce-a ieșit), a tras un fir de păr din capul ei. . .

sau:

. . .s-a așezat pe șatră-acolo mai sus(cum ar fi bărăcuța mea, unde stau, o lecuțică de casă), zărește fata de împărat legată la puț.”

Subiectul, alteori, este repetat la sfârșitul propoziției, pentru a înlătura orice fel de neclarități; exemplu:

„ . . . acela nu mai venea, dracu, că-l băgase-n tabakiere. (Când a băgat țiganu dracii în tabakiere).

sau:

Bani avea destui,ăsta. . . (Doi frați).”

De asemenea predicatul este reluat în construcții mai simple; exemplu:

“Ta-său șădea acolo-ntr-un câmp; șădea. . . (Trei legănat)

Mai rară însă este repetarea atributului; exemplu:

. . .fetele mămănoii aceia toate erau îmbrăcate-n militari, soldați,toate și cu capele-n cap. . .”

Cu frecvență mai ridicată par a fi categoriile complementului; exemplu:

“Ei, o luat Măzăran lanțurile, și cum le-o luat, le-o și țâpatu-n focu, lanțurile,Măzăran; . . .le-o legat cu mânele pă după copaciu, cu mânele. (Măzăran Vasilică).”

Limbajului afectiv i se alătură enunțuri exclamative cu cuvinte cu rol exclamativ care apar în povestire cu o frecvență foarte mare. Așa reflectă ele participarea povestitorului la soarta eroilor; exemplu:

“Bun, omule, bun, acesta ie! (Trei legănat).”

Faze culminante cunoaște acțiunea din basme, atunci când mișcările, ciocnirile capătă maximă intensitate.

Propozițiile eliptice se întâlnesc ici-colo în narațiunile populare, în care ideea nu este terminată, dar poate fi subânțeleasă, dedusă din context, însă sunt și momente când aceste pasaje rămân confuze; exemplu:

“Când îi mai târziu, vine vulpea din căpătare,să. Cum s-apropie ie . . .(Mâțul și Vulpea);

sau:

Așa că dă să . . . (Cu un fecior sărac).”

Mijloacele lingvistice sunt îmbunătățite de povestitori prin gesturi și mimică adecvată, îmbogățindu-și astfel posibilitatea de exprimare, narațiunea capătă un colorit nou, viu, dramatic și captivant pentru toată lumea. Aceste gesturi pot fi grupate în patru categorii, după conținut. Unele caută să sublinieze conținutul cuvintelor prin gesturi cu mâinile; să evidențieze aspectele mai importante ale narațiunii gesticulând cu una sau cu ambele mâini, mai rar cu clătinările din cap.

“ Gesturile care localizează acțiunea, îi conferă anumite coordonate de mișcare, etc. sunt gesturi aparținând categoriei a doua. Alte gesturi sunt menite să imite acțiunea exprimată prin cuvinte, acestea constituind un limbaj paralel care dublează limbajul lingvistic. Categoria finală cuprinde gesturi care înlocuiesc limbajul lingvistic: ideea este continuată doar prin gesturi. Mimica, gesturile și limbajul sunt întregite de intonațiile vocii, de schimbările timbrului, de modulările intensității.

Limba basmelor noastre îndeplinește un rol hotărâtor în fondul povestirii. Surprinde bogăția metaforelor, energia, simplitatea și tonalitatea gradată în expunerea faptelor.” Pentru redarea unor stări sufletești, calități sau defecte ale eroului, povestitorul este un adevărat artist. Astfel: leneviei îi spune:

„ după ce-și făcuse povara de somn;

zgârcitul își:

lega paraua cu zece noduri și tremura după bani;

cei închiși la suflet sunt:

posomorâți ca vremea cea rea;

când cuiva îi merge bine:

norocul îi curge gârlă.”

Pentru aceeași noțiune povestitorii au numeroase expresii; de exemplu pentru vreme:

“ când se îngână ziua cu noaptea; când crapă de ziuă; când se revarsă zorile; când cântă ciocârlia; când a sosit alba-n sat; când luceafărul de dimineață era de-o suliță; când soarele dete în amurgit; a se scula cu noaptea-n cap; în puterea nopții; în cumpăna nopții; etc.”

Basmul Porcul cel Fermecat, cules și publicat de Mihail Sadoveanu, poate fi socotit un model de stil epic. Iată pasajul în care este descris drumul spre palatul Soarelui:

“ Merse, merse, prin niște câmpii de nisip, așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scapă de astă câmpie apoi trecu prin niște munți înalți, colțuroși și scârboși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, I se părea că apucă pe Dumnezeu de picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum și tot înainte mergea.”

Peisajul apare sporadic și extrem de sobru, nu există o extaziere în fața naturii. Acțiunea se desfășoară cu iuțeală, distanțele enorme se străbat ca vântul și ca gândul.

Stilul basmelor românești, diferit de cel din proza cultă prin elementul de oralitate populară, este expresiv și alcătuit din imagini metaforice, comparații onomatopeice, cadență cu structuri sonore, dialog, paranteze.” Optimismul și zicerile dau un specific aparte, îndreptat spre satiră”. Umorul creează buna dispoziție. Simplitatea imaginilor în descrierea naturii, în portretistică sau în oricare parte a povestirii, rezultat al spontaneității, este specifică prozei populare, fără să-i scadă însă farmecul poetic. Pentru a se arăta distanța, se folosește repetarea cuvântului; de exemplu: “Și merge . . . și merge . . . ,du-te, du-te, până mai să apropie de locul bătăliei. “

Descrierea războiului, deși prinsă în câteva rânduri, capătă farmec prin oralitate și simplitate: “Dimineața, cum se face ziuă, încep a bubui tunurile împăratului Galbin, iar de la cortul împăratului Verde începură a ieși pe rând, una după alta, catane de oțel și de fier și de aramă, dar nu almintrelea- de era greu pământul de ele, erau câtă frunză și iarbă, tot voinici de-ai Craiului Zmeilor. Ce să zic! Dar nu ținu lupta până la prânzișor și catanele galbine ale împăratului Galbin erau bătute, știi cum bat țiganii de la oale, așa le bătură catanele cele de fier, de oțel și de aramă”.

Stilul oral, cu fraza simplă, naivă dar concisă, fără înflorituri inutile, folosind comparații expresive și naturale, uneori cu repetiții, cu expresii populare, cu diminutive, cu dialoguri scurte, are bogăția de culori, de sunete, măsură și energie. În general, limba basmelor din colecțiile publicate nu aparține povestitorilor, ci culegătorilor. Basmul nu are formă fixă, iar întreruperea povestitorului face ca acesta să-și piardă șirul băsmuirii sale.

„compara diferitele redacțiuni ale aceluiași basm povestit de diferite persoane, alegea și cernea părțile ce-i păreau mai potrivite și reconstruia astfel întregul. Ieșit din rândurile poporului și crescând în mijlocul său, el se identificase cu vederile și cu simțirile lui, cu instinctul și gustul poporal.” afirma Lazăr Șăineanu despre Petre Ispirescu și culegerile sale.

Există o vastă deosebire între limba vorbită și cea scrisă, între stilul oral și cel literar, mai ales între basmul povestit de un om din popor care are talentul de a povesti cu adevărat și limba în care sunt prinse cele mai multe din basmele noastre. Povestitorul subliniază acțiunea prin gesturi, care fac parte integrală din stilul oral, dând un puternic accent dramatic povestirii, fiincă scot în evidență anumite scene, fapte și înviorează ritmul acțiunii.

Octavian Goga a prins în mod substanțial figura povestitorului, precum și talentul acestuia de a transmite ascultătorilor tot farmecul și zbuciumul cuprins în basm.“Fiecare basm își are povestitorul. Toți cunoaștem din copilărie icoana senină a acestui unchiaș cu ochii vii și strălucitori, cu zâmbetul cicălitor. În sările de toamnă la șezătoare, când fusul sfârâie între degetele sprintene, el stă răzimat de vatră și în pâlpâirea focului își spune povestea.”

Basmul nu este o formulă impersonală și lipsită de colorit. Este o creație artistică legată direct de povestitor, de mediul și de locul în care acesta viețuiește. De obicei povestitorul reține ceea ce-i pune fantezia în mișcare și o păstrează aproape de suflet. El trăiește ceea ce recepționează, modificând potrivit structurii sale sufletești. Mulți povestitori cunosc scheletul general al narațiunii, însă puțini au harul creativității.

Basmul, fiind oglinda năzuințelor sociale, reflectă poziția socială a celor exploatați. Se spune că basmul este poezia viselor împlinite, deoarece binele învinge întotdeauna răul, dușmanul este și el pedepsit, săracul și omul în suferință înving toate greutățile vieții.

După cum constată și Hasdeu, basmul, implicit, are o notă morală foarte puternică: eroul omoară monstrul și, dacă în luptă el moare, forțele miraculoase îl readuc la viață. El nu este niciodată învins, oricare ar fi adversarul său.

Pe lângă basm, epica în proză mai are și alte specii. Iată, de exemplu: mitul, care este un basm individualizat, referindu-se la persoane și locuri cunoscute. Basmul este considerat un derivat al mitului, reprezentând ultimele ecouri din vechi mituri.

“ În basm sunt accentuate diferențele de clasă și noțiunile ei. Mai ales diferențele dintre bogați și săraci.” Săracul este omul tipic, cu un unghi de vedere asupra vieții, mereu abătut, fatalist, muncind din greu de dimineața până seara, alături de soție și uneori chiar și de copii, pentru un pumn de mălai. De cealaltă parte a baricadei este boierul care posedă moșii și de cele mai multe ori se dovedește a fi foarte rău și extrem de lacom. Împărații dețin palate extraordinare și conduc țări întregi. De la împărat, fete de împărat capricioase, zmei, boieri, toți cei care se simt tari, au “plăcerea” de a-l supune pe cel slab și sărac unor munci absurde, imposibil de îndeplinit fără ajutorul unor factori miraculoși. De cele mai multe ori, printr-un efect de descurajare, inegalitatea socială și sărăcia sunt explicate fatalistic,prin” piază rea, prin încăpățânarea norocului.”

Basmul fantastic se mai caracterizează prin cele două planuri ale sale. Cel dintâi este planul prozaic, realist.” Acesta este planul vieții,planul problemelor cele mai acute ale vieții individuale, a familiei, a societății: nașterea, căsătoria, calitatea fizică și morală a copiilor, băieți și fete, calitatea femeii, a mamei bune sau vitrege, a fraților, a surorilor, a cumnaților, a babelor, a uriașilor, a piticilor, a spânilor, a muților, a negrilor, a celor cu părul roșu, psihologia fetei și a femeii măritate, gelozia femeii frumoase, ura fetei urâte, diferențele de clasă, ridicarea meritului băiatului sărac, originea bogăției și sărăciei, capacitatea de muncă, dezvoltarea inteligenței, îngâmfarea și modestia, norocul prostului real sau aparent doar, etc.”

Al doilea plan este planul hiroglific sau simbolic, mai limpede, mai poematic. Acesta se impune conștiinței prin sugestii. Astfel, chiar dacă se spune că întâmplarea dintre Lună și Soare este o dramă sexuală, totuși nu putem să facem adevărul să dispară, adevărul astronomic al succesiunii Soarelui și Lunei.

Nu putem însă ignora prezența celui de-al treilea plan, un plan didactic, tolerabil. Astfel, satisfacerea fetei de împărat cu un mire șarpe, sau porc, a feciorului de împărat cu o broască țestoasă, cu o bufniță, sugerează că dragostea este oarbă și lipsită de criterii obiective.

O altă caracteristică a basmului este aceea că eroii nu sunt numai oameni, ci pot fi și ființe himerice, animale. Ființele neomenești din basm cu psihologia și sociologia lor misterioasă au capacitatea de a comunica cu omul. Dacă aceste personaje lipsesc atunci nu mai avem de-a face cu un basm.

În ceea ce privește peisajul caracteristic în basm este vagul toponimic, lipsa de puncte geografice precise, neputința delimitării distanței, computată mistic :” peste nouă mări și nouă țări.” Peisajul mai are și particularitatea de a fi dublu, deoarece în afară de tărâmul nostru mai este evidențiat și tărâmul celălalt. Mai putem spune, de asemenea, și de existența unui al treilea tărâm, cel aerian care este foarte puțin descris:” la înălțimea vântului turbat. „

În afară de tot felul de elemente fantastice, deosebite, întâlnim și un element natural care este pădurea. Aceasta este descrisă ca fiind foarte deasă, locul vegetației mocnite, unde nu pătrunde lumina. Bineînțeles că în unele basme și pădurea a fost schimbată radical, a devenit pădure de aur, de argint, de pietre prețioase …

Un alt element natural este muntele, un loc inaccesibil. Aici se petrec lucruri teribile, chiar sublime.

Arhitectura prezentată în basm este fabuloasă, de domeniul miracolelor, sclipirea astrală este senzația dominantă. Este descrisă sumar, limitată la sentimentul de uimire, uluire. Împărații, zânele, zmeii, uneori și boierii au palate fermecătoare, acestea fiind opera magiei, nu a vreunui meșter zidar și pot apărea și dispărea într-o clipită.

Nici despre vestimentație nu se dau prea multe amănunte în basm. Dacă descrierea este minuțioasă este de bănuit că a intervenit editorul. De cele mai multe ori atenția naratorului cade asupra materiilor rare, cum ar fi aurul, argintul, pietrele prețioase. Mai putem observa în basm economia fantastică, observarea elementară a umanului, valoarea simbolistică, a viziunilor mitice.

„Basmul, după cum afirmă George Călinescu, este o operă de creație literară cu o geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase …”.

Doar ascultând un bun povestitor popular, doar urmărindu-l îndeaproape, urmărindu-i intonația, mimica, gesturile, măiestria, urmărindu-i limbajul metaforic original sau tradițional, doar așa se poate pătrunde în procesul de creație artistică orală în care se confruntă mentalități, vechi credințe, poziții etice și gustul artistic al mediului social respectiv. Foarte mult timp poveștile, basmele noastre românești au circulat doar prin viu grai, contribuind astfel la păstrarea unității de limbă; abia pe la 1860 încep să apară primele culegeri de basme în limba română, prin tipărirea „Prozei populare, povești culese și corese” a lui E. Stănescu Arădanu.

Cele mai remarcabile teme întâlnite în basmele fantastice sunt: omorârea balaurului cu trei sau până la douăsprezece capate și pedepsirea impostorului, sau omorârea zmeului care fură Soarele, Luna, Luceferii, ori a făcut rău oamenilor, sau a furat o fată și o ține închisă; această temă este întâlnită la peste o sută zece variante de basm fantastic; împăratul sau boierul care amenință săracul cu decapitarea dacă nu îndeplinește niște sarcini primejdioase, pentru a-l pierde și pentru a-i fura nevasta de o frumusețe răpitoare, această temă fiind întâlnită la peste șaizeci și cinci de variante de basm fantastic. La fel de răspândită este și tema fetei oropsite de mama vitregă sau de cumnată, din cauza hărniciei sau frumuseții; de exemplu: fata moșului cea cuminte și frumoasă față de fata babei urâtă și leneșă, temă întâlnită la peste treizeci și trei de variante de basm fantastic; povestea cenușăresei este de asemenea foarte cunoscută fiind întâlnită la peste cincizeci și patru de variante de basm fantastic; fata cu mâinile tăiate este întâlnită la peste douăzeci și unu de variante ale basmului fantastic. Tema soției nedreptățite: „Înșiră-te mărgărite sau Copiii cu părul de aur”, cunoscute în peste cincizeci și trei de variante ale basmului fantastic; sora, mama, soția care se lasă ademenite de promisiunile unui zmeu și hotărăsc omorârea eroului, este de asemenea o temă foarte răspândită, are peste șaptezeci și trei de variante ale basmului fantastic. Soțul sau soția vrăjiți în chip de porc, șarpe, broască, lebădă, etc. este o temă la fel de cunoscută, fiind identificată în peste optzeci și cinci de variante. Peste treizeci de variante are acumulate și tema despre întrajutorarea fraților gemeni; iar tema în care este vorba de prietenii trădători sau necredincioși însumează și ea peste șaizeci și opt de variante de basm.

„ Similar, Făt Frumos cu părul de aur sau Povestea lui Cenușotcă din tema modestiei răsplătite ajung la cincizeci și două de variante; Povestea despre dreptate și strâbătate are și ea peste cincizeci și șapte de variante; lupta împotriva superstițiilor și vrăjitoriilor, gen Vrăjitorul și elevul său, are patruzeci de variante românești cunoscute.”

Raporturile oscilante dintre fantastic și real nu se dezvăluie cu limpezirea necesară decât pornind de la narațiunile populare străvechi. Doar așa putem clarifica granița dintre veridic și verosimil. În basmele populare cele două planuri, real și fantastic, se întrepătrund, iar situațiile și personajele ireale, devenite reprezentări poetice sunt aduse la nivelul posibilului fără ca povestea să cadă în absurd. Asta datorită oralității, pentru că eroilor li se transmite experiența de viață a creatorilor poveștilor, relațiile dintre personaje reflectă realitatea, deși împrejurările sunt neobișnuite.

„ În basmul bucovinean Mintă-Creață, Busuioc și Sucnă-Murgă, eroii, pleacă în căutarea zmeilor pentru a recupera cheia Raiului și lumina Soarelui. Doar între moșia oamenilor și moșia zmeilor ei trebuie să traverseze câmpul cu somnul, căruia Busuioc nu-i poate rezista decât cu ajutorul lui Sucnă-Murgă, adevăratul erou, care îl trezește.”

V. I. Propp face legătura între motivul căderii într-un somn letargic al falșilor eroi și interdicția somnului întâlnită în cadrul unor ritualuri de inițiere. De asemenea și Mircea Eliade consideră că proba somnului la care este supus Ghilgameș este „cea mai dură probă inițiatică” pentru că „a învige somnul, a rămâne treaz echivalează cu o transmutare a condiției umane”. Această probă este „de ordin spiritual, căci numai o forță excepțională de concentrare poate să-l facă pe om capabil să rămână treaz șase zile și șapte nopți.” după cum consideră Mircea Eliade.

Acest motiv, motivul somnului, este mai vizibil în basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, basm care conține pe lângă somn, multe alte motive, printre care apariția zmeului, somnul falșilor eroi, furarea merelor de aur de către zmeu, lupta cu zmeul și victoria eroului.

Falșii eroi, fiii cei mari ai împăratului reușesc să păzească o săptămână întregă mărul fără a adormi deloc, dar adorm pe loc la apariția zmeului:” …îi apucase o piroteală de nu se mai puteau ține pe picioare (…), mai târziu, somnul îi copleși și căzută ca morți, fără să se poată deștepta decât tocmai când Soarele era ridicat de două sulițe și atunci văzură că merele lipsesc …”. Chiar Prâslea, adevăratul erou, este nevoit să improvizeze o adevărată instalație de trezire pentru a scăpa, la venirea zmeului, de vraja somnului malefic.

Chiar și un campion al luptei cu duhurile rele, Sfântul Sisoe în unele variante de basm fantastic, adoarme la apariția demonului. Motivul somnului eroului apare și în alt tip de basme, cel în care voinicul răpune” balaurul de la fântână” salvând astfel fata de împărat, oferită ca jertfă monstrului.

V. I. Propp constată că „eroul adoarme aproape întotdeauna înaintea luptei, situație deosebit de frecventă în basmele în care fata de împărat este dată zmeului spre a fi mâncată. Eroul se confruntă cu un somn voinicesc, punându-și capul pe genunchii fetei de împărat și a-l trezi nu este întotdeauna treabă ușoară. Constatăm, așadar, că natura basmului este bivalentă. Pe de o parte, înainte de luptă sau în timpul ei adorm falșii voinici; pe de altă parte, însăși eroul adoarme înaintea luptei.” Același Propp ne spune că: „Basmul în sine nu ne poate explica limpede natura acestui somn.”

Incredibil sau nu, eroii adorm, devin vulnerabili chiar în momentul în care ar fi trebuit să dea măsura vigorii și acuității cu care sunt înzestrați. „Adormirea” eroului este simultană cu apariția zmeului(balaurului, demonului). Nici vorbă de coincidență, mai degrabă de cauzalitate: eroul adoarme pentru că apare balaurul sau pentru că a intrat pe tărâmul acestuia.

În Harap-Alb eroul reușește să se întoarcă cu salățile miraculoase din grădina de dincolo abia după ce Sfânta Vineri adoarme ursul cu o fiertură din planta narcotică somnoroasă. Iată, deci, că nu numai eroii au probleme cu somnul în basme, în momente critice.

De exemplu:” în basmul tradițional Povestea lui Grigoraș și Vasilică, eroii au reușit să aducă Soarele de la cei trei zmei de pe cea lume. Plecați după Soarele furat de zmei, ei trebuie să depășească proba somnului, atât la intrarea în cea lume, cât și la ieșire. La ducere, adorm amândoi și doar Vasilică (adevăratul erou), reușește să se trezească. La întoarcere, amândoi trec cu bine peste câmpul cu somn, dar tot datorită lui Vaslică.”

Paltinul este un arbore care are o semnificație aparte în basme. Ca arbore sacru paltinul este reședința Zeului, sau a Demiurgului, fie a pruncului Iisus și a Sfintei Maria. Într-un basm bucovinean, cules prin 1855 puterea și inima zmeului s-află într-un paltin mare și înalt, crescut pe un ostrov și numai șoimii Cerului le pot aduce eroului.

Multe basme românești au analogie în folclorul altor popoare. Câteva din aceste basme sunt: Făt- Frumos cu părul de aur, cules de Petre Ispirescu, are corespondență în folclorul francez, în folclorul german, chiar și în cel maghiar; la francezi este numit Jean le Tiegneux, iar la maghiari Nemtudomka. De asemenea, corespondență în folclorul francez mai are și basmul cules de Mihai Eminescu: Borta vântului.

Diversitatea motivelor românești, cât și multitudinea acestora care circulă cu atâtea intensitate între folclorul nostru și folclorul altor popoare, schimburile reciproce pe cale orală, demonstrează mica dar utila noastră contribuție, a culturii populare românești, la îmbogățirea și dezvoltarea culturii universale.

Literatura narativă populară este foarte bogată și de cele mai multe ori schemele subiectului au o circulație internațională foarte mare, însă fiecare popor în parte are subictele lui preferate.

Cea mai răspândită temă a basmelor fantastice, atât la noi, cât și în folclorul altor popoare este figura diavolului care este caricaturizată. Această temă este întâlnită în peste douăzeci de tipuri de povești și are mai mult de o sută cincizeci de varinte cunoscute.

Însă în prim plan este de obicei, lupta împotriva unui asupritor, fie zmeu, diavol, sau balaur, care face probleme oamenilor simpli, împăraților, boierilor, prin abuz de putere. Aici tema inițială este omorârea balaurului cu trei sau douăsprezece capete și pedepsirea impostorului; sau omorârea zmeului care a furat Soarele, Luna, Luceferii. Acesta din urmă o putem întâlni în basmul Greuceanu, unde împăratul oferă o recompensă celui ce va elibera Soarele și Luna, iar celui ce dă greș îi va tăia capul. În basmul Fiul Vânătorului recunoaștem tema împăratului care impune săracului să-i îndeplinească tot felul de sarcini sub amenințarea pedepsei capitale. Aici împăratul este sfătuit de un boier viclean de la curte să trimită pe fiul vânătorului, pe care îl ura, după fel de fel de podoabe tot mai greu de procurat, punându-i astfel viața în primejdie. Când eroul își îndeplinește sarcinile cu succes, îi plătește boierului cu aceiași monedă, după care se căsătorește cu fiica împăratului.

Tema modestiei răsplătite este foarte bine conturată în basmul Sarea în bucate. Aici împăratul alungă de lângă sine pe fata cea mică deoarece aceasta i-a spus că-l iubește ca sarea-n bucate, iar nu ca mierea și ca zahărul cum au spus surorile ei mai mari. Fata a colindat mult până a ajuns la palatul unui împărat, unde inițial a lucrat ca ajutor de chelăreaasă, iar datorită modestiei, hărniciei și înțelepciunii de care dădea dovadă a ajuns mâna dreaptă a împărătesei, pentru ca în final să se căsătorească cu fiul acesteia.

În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, descoperim atât tema luptei împotriva unui asupritor, aici fiind vorba de un zmeu care abuzează de putere și face neajunsuri oamenilor, în acest caz fură merele de aur ale împăratului. Întâlnim, de asemenea și motivul somnului. Când frații mai mari ai lui Prâslea păzeau mărul, au adormit buștean la apariția zmeului, spre rușinea lor.

Surprinzător, dar și tema incestului este foarte răspândită în folclorul românesc și nu numai; de exemplu: tema incestului formează substanța epică a baladei Fratele și sora, unul dintre subiectele fantastice cu cea mai mare arie de răspândire, apărând chiar și în basm. Unul dintre aceste basme este Prințesa Nu Știu. Acesta este o variantă interesantă a tipului găinăreasa, dintre cele mai răpândite în Europa. Tatăl, care dorește cu orice preț să-și ia propria fiică de soție, este mai întâi supus la diferite probe dificile, asemenea fratelui din balada amintită mai sus. Desfășurarea ulterioară a basmului se depărtează de modelul baladei: fata fuge de acasă pentru a evita incestul și apoi, ascunsă sub o aparență modestă, îl cucerește pe fiul de împărat. Coincidența unor motive nu înseamnă în acest caz că basmul și balada au origini comune, ci că amândouă au moștenit unele motive mitice arhaice, care ilustrau credințe și reguli de comportament fundamentale pentru modul de viață al comunității. Interdicția incestului este o asemenea regulă ilustrată în mod diferit de basm și de baladă. Dacă basmul, cu tendința sa de a demonstra victoria binelui asupra răului, inventează o răsplată pentru fata ce respectă tabu-ul; balada, care-și propune scopuri educative mai directe, dă o pildă sângeroasă despre urmările încălcării interdicției morale.

În desfășurarea acțiunii basmului fantastic nu există mari deosebiri între varianta românească și cele străine. Cu toate astea în anumite basme rusești hoțul misterios este un animal fantastic, care în loc de mere de aur fură animale din palatul împăratului. Eroul, fiul cel mai mic al împăratului, urmărește hoțul, se luptă cu el, îl învinge și își însușește palatele celor trei surori ale hoțului transformându-le în trei ouă.Ajunși cu bine pe tărâmul pământesc, acesta transformă din nou ouăle în palate. Într-o variantă neogreacă, obiectul furtului sunt trei dovleci în care se găsea puterea celor trei frați. Hoțul este un arap pe care fratele cel mic îl urmărește pe lumea cealaltă, unde salvează, pe lângă dovlecii furați, trei prințese ținute captive. Acestea îi dau eroului” o nucă, o migdală și o alună.”

Uimitor este faptul că basmul mai deține o variantă, extrem de cunoscută în literatura universală, sub numeroase versiuni, dar care diferă de celelalte prin faptul că începutul basmului este schimbat. Astfel, eroul care deține puteri supranaturale și este uneori o ființă fermecată, alteori fiul vreunui animal, se întâlnește cu” Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne, etc”. și pornesc să elibereze zânele sau prințesele răpite de zmei.

Tematica basmelor românești este destul de variată și bogată, urmând două căi și anume: una a preferințelor locale pentru anumite subiecte, care, chiar dacă au caracterul de circulație universală / internațională, au specific național; iar a doua aparține temelor utilizate pretutindeni.

„În folclorul românesc, de exemplu, se pot deosebi 270 de subiecte- tip de povești fantastice, față de 741, câte sunt înregistrate în tipologia internațională din care doar 140 de tipuri sunt comune și altor popoare, iar 130 sunt numai românești.” afirma Corneliu Bărbulescu în privința temelor legate de preferințele poporului român.

Tipurile preferate de români sunt basmele în care se tratează lupta împotriva unui asupritor: zmeu, diavol, balaur împărat sau boier lacom, hapsân sau cârcotaș. Lupta binelui contra răului, alb contra negru, din care rezultă răzbunarea celui oropsit. Lumea, în general, își arată predilecția pentru cei care suferă; de exemplu: fata moșneagului asuprită de mama vitregă, soția părăsită de soț, etc. La toate acestea se mai adaugă și basmul cu privire la relațiile familiale, în general bazate pe motivul zmeului; de exemplu: mama, sora, soția,, fiica, etc, sunt furate de zmeu, dar eroul le salvează și le aduce tefere acasă. Așadar, cele mai răspândite basme sunt cele cu Feți- Frumoși, cu Ilene Cosânzene, cu zmei, diavoli și balauri, adică cele fantastice.

„În general, basmele cu Feți Frumoși sunt cronici de curte, romane ale destinelor și problemelor împeriale. În aceste sfere mai ales, unde femeia își poate face mai ușor de cap, dar nu exclusiv, apare fata cu purtări rele, apar eroine perverse, mamele geloase, tații geloși, mama vitregă părtinitoare față de copiii ei și persecutoare a fetei vitrege, surorile rele,femeia senilă, malignă, cazurile de incest, etc.” afirmă George Călinescu.

O altă categorie de basme, sunt cele nuvelistice, în care personajele fantastice au fost înlocuite cu personaje asemănătoare oamenilor obișnuiți. Î n timp ce basmele fantastice românești evocă numeroase aspecte de cultură străveche populară și de viața din perioada de trecere la feudalism și din feudalism (după cum afirma Corneliu Bărbulescu), basmele nuvelistice reflectă cu predilecție aspecte din perioada feudală și capitalistă, iar imaginea poetică se dezvoltă în limitele realiste. S-au născut în epoci diferite, s-au dezvoltat separat, însă categoria de basme nuvelistice, nu o exclude pe cea veche, de basme fantastice. În perspectiva timpului însă, basmele fantastice scad ca frecvență față de cele nuvelistice, în măsura în care nu mai corespund treptei superioare de cunoașere a vieții de către masele populare.

Multe basme românești au aceeași tipologie ca cele din folclorul universal, având aceeași valoare artistică. De exemplu: Prâslea cel voinic și merele de aur are o mare rază de întindere, atât în Europa, Asia, Africa cât și în cele două Americi. Basmul Cenușăreasa este la fel de cunoscut pretutindeni. Eroina, este o fată foarte bună, blândă, supusă și totuși este prigonită și înjosită de mama vitregă. Totuși, basmele românești au o structură a lor aparte. Nu există basm în care povestitorul, trecându-l din om în om, din gură-n gură, să nu-i imprime ceva din ființa sa și din mediul în care trăiește. „Basmele au un fond comun, totuși ele se diferențiază de la popor la popor prin contingențele pe care le au direct cu fiecare neam.” De multe ori tematica este aceeași, dar atmosfera este alta. Elementul rustic, cu toate aspectele lui, fizic cât și psihic, diferențiază basmul românesc de celelalte. Cu tot mediul și caracterul de miracol, basmul românesc este mai realist și cuprinde și elemente din natură, iar firea românului este reflectată în ceea ce are mai specific: optimismul și spiritul de ironie, onestitatea, puterea de muncă, modestia și simplitatea. Morala predomină fabulosul și este pretutindeni.

Surprinzând caracteristica basmului fiecărui popor, George Călinescu afirmă: „cel grecesc se remarcă prin claritatea psihologică și prin motivarea tuturor actelor, caracterelor, în limita basmului, fiind bine definite. Basmele napoletane sunt bufone, intriga este carnavalescă, lombastică. Lumea din basmul lui Charles Perrault este remarcabilă prin politesse și prin le savoir vivre. Toți se poartă ca la curtea lui Ludovic al-XIV-lea și vorbesc racinian și uneori ca marchizii din Molière și ca prețioasele ridicole. În basmele englezești apar instituțiile tradiționale și amintirea regelui Arthur al Mesei Rotunde. În nord basmele sunt acordate cu candoarea boreală: un urs alb cere de nevastă pe fata cea mai mică a unui om sărac. Basmele fraților Grimm sunt romantice, nocturne și sentimentale. Basmele ruse sunt grandioase, eroice, pline de fast slavo-bizantine, cu o geologie vastă și de o fantezie abundentă, schemele fiind în general cele curente.”

Tematica basmului se țese în jurul unor idei, cu triumful binelui asupra răului, al vitejiei și iscusinței,care biruie intriga și prostia. În primul rând sunt promovate voinicia, vitejia și frumusețea, simplitatea și modestia. Munca și belșugul aduc fericirea, mai prețioasă decât fastul și bogăția. Iubirea este plină de curățenie sufletească, eroii sunt încărcați de calități. Defectele sunt pedepsite. Până și animalele au simțul dreptății, al devotamentului față de om.

Basmul fantastic și nu numai, se mai caracterizează prin originalitate. Este un fapt cunoscut: în basm și dacă vreți, în cântecul epic, precum și în alte categorii folclorice, subiectele, motivele, tipurile de eroi, unele episoade, acțiunile personajelor, etc. aparțin tradiției. Chiar și concretizările acestor elemente devin în majoritatea cazurilor, stereotipe, devenind formule. Povestitorul, cântărețul chiar combină elemente în cadrul unor scheme general valabile, după un tip tradițional.

“ În diferitele tipuri de formule din basm, povestitorul are posibilități practic nelimitate de a-și manifesta capacitatea de invenție, prin însușirea modelului. Astfel, o dată cu formula concretă, povestitorul își însușește și modelul, model care constituie esența formulei respective.”

Oricât de talentat sau oricât de original ar fi un povestitor popular, oricât de remarcabilă ar fi personalitatea lui artistică, el nu poate nega elementele tipizate, cum ar fi tipuri de subiecte, tipuri de motive, tipuri de eroi,, formule pe care i le pune la dispoziție tradiția și nu se poate lipsi de aceste elemente pentru că ele reprezintă pe de o parte fondul tradițional de bază, iar pe de altă parte transmiterea orală nu-i oferă întotdeauna răgazul necesar să improvizeze, fiind astfel nevoit să reproducă ceea ce a învățat, dar într-un mod propriu pentru că aceeași oralitate nu-i permite să reproducă exact.

V. I. Propp: “Povestitorul este încătușat, nu este liber, nu creează în următoarele domenii: în succesiunea funcțiilor care se desfășoară după o schemă într-o ordine predictabilă; în schimbarea elementelor, a căror varietate este determinată de o dependență absolută sau relativă; în alegerea anumitor atribute ale personajelor; etc. Povestitorul este liber și creează în următoarele domenii: în alegerea funcțiilor; în alegerea variantei funcției; în alegerea numelor și atributelor personajelor; etc.” Același Propp afirmă că “povestitorul este liber să-și aleagă mijloacele lingvistice.”

Din punct de vedere morfologic basmul este o narațiune care cuprinde un număr de funcții, dispuse în serie, într-o ordine predictabile. Aceste funcții sunt grupate în jurul celor șapte personaje. Fiecare basm în parte concretizează un număr de funcții. Astfel apar subiecte noi, variante noi. Astfel, poate povestitorul să-și manifeste originalitatea în alegerea și combinarea funcțiilor personajelor. Însă, oricât de original ar fi un povestitor el nu poate să treacă peste acele locuri tipice, nu poate face abstracție de ele, devenite deja formule. Orice basm începe și se termină printr-o formulă, ajutoarele miraculoase apar și intră în funcțiune printr-o formulă, personajele dialoghează prin formule, portretul eroului, viteza de deplasare, timpul, spațiul sunt de asemenea concretizate în formule. Putem spune, așadar că cine cunoaște formulele inițiale, mediane și finale poate alcătui schematic un subiect de basm. S-au identificat 19 formule mediane în basmul fantastic, acestea putând fi folosite în aproape 60 de situații. Aceste formule demonstrează rolul tradiției și în ceea ce privește forma propriu-zisă a unei opere folclorice în proză, element mai puțin comparativ cu morfologia operei respective. Iată câteva exemple de elemente ale basmului fantastic marcate de formulele mediane: creșterea miraculoasă a viitorului erou; locul unde se află obiectul dorit; porunca însoțită de amenințarea cu moartea; frumusețea de neegalat a eroului, eroinei, calului, palatului; etc; dialogul dintre cal și erou; durata și greutatea drumului parcurs de erou; viteza de deplasare a eroului, sau adversarului; dialogul dintre erou și donator; comunicarea probelor la care eroul va fi supus pentru a obține ajutorul miraculos; chemarea în ajutor a animalelor recunoscătoare; declanșarea acțiunii obiectelor miraculoase; dialogul dintre erou și adversar (alegerea formelor de luptă), etc.

Dând frâu liber imaginației și ajutat îndeaproape de tradiție, povestitorul transformă basmul într-o creație poetică; basmul devine produs al ficțiunii poetice înlăturând multe din vechile forme; urzind un alt sistem care să corespundă noii sale destinații, ca exprimare poetică a unor idealuri și aspirații. Povestitorul nu se bazează, în acțiunea de captare a publicului, decât pe propria sa personalitate, el fiind lipsit de mijloacele pe care le oferă cântărețului melodia, acompaniamentul instrumental, chiar prozodia și versificația. Pus în situația de a produce textul basmului pe măsură ce-l rostește, povestitorul trebuie să stăpânească perfect tehnica înlănțuirii motivelor, a legăturii ideilor, să se exprime fluent, cu claritate, coerent și plastic și în același timp să interpreteze ceea ce povestește, să se transpună în personajele sale, să joace prin gest, mimică, intonație, scenele pe care le evocă. Rolul povestirii este să alunge oboseala și somnul celor adunați la un loc să lucreze sau să vegheze, este necesar ca cel ce povestește să dispună de mijloace eficace de captare a atenției. Gestica, mimica, expresivitatea rostirii și mai ales noutatea îmbinării episoadelor, detaliile inedite la care recurge pentru a da adevăr și viață acțiunii, sugerarea permanentă a atitudinii față de fapte creează acel flux emoțional între narator și auditor, care face farmecul povestitului oral.

După cum afirma George Călinescu,”basmul continuă a ființa în forma lui cea mai pură” întrucât “înoirile sunt nu în mentalitatea fabuloasă și în instituțiile mitologice fundamentale, ci în detalii (mai puțin semnificative): hotel, tractor, case cu etaje, fabrici, ateliere, sfat popular, milițieni, sentinele, registre, telegrame, fotografii, avioane, etc.”

Basmul trăiește în repertoriul oral numai ca o moștenire culturală, el supunându-se influenței noilor realități. Anumite elemente din basm capătă trăsături locale: “unii eroi se comportă la nivel de viață socială , iar de foarte multe ori în mintea povestitorului și automat în cea a ascultătorului își găsesc întruchiparea ființe cunoscute direct în viață sau reținute în memorie din spusele altora, în orice caz reale. “

Adaptarea basmului fantastic este rezultatul legăturii lui cu realitatea, legătură de ordin secundar însă, fundamentală rămânând legătura de ordin primar care îi determină geneza. Basmul se modernizează, dacă nu s-a modernizat deja, fantasticul devine hiperbolă, subiectele se nuvelizează, auditorul matur îl ocolește , funcția didactico-moralizatoare cerând aproape în exclusivitate un auditor naiv.

În literatura rusă basmul cu animale este considerat basm despre oameni, iar în basmul fantastic au prioritate și se insistă pe funcțiile repetiției, diminutivului și hiperbolei. Nu se poate vorbi de basmul unui secol sau de basmul unui deceniu. Identitatea de motive, de subiecte, de tipuri de eroi, în epoci și în locuri diferite, la popoarele complet izolate, toate acestea vorbesc cu prisosință de universalitatea basmului, atât în spațiu cât și în timp.

După cum afirmă V. I. Propp: “Folclorul ca orice artă și din orice țară ar fi, pornește de la realitate; chiar și elementele cele mai fantastice își au originea în realitate. Folcloriștilor nu le rămâne decât să depisteze aceste elemente și să le identifice în baza istorică.”

Supranaturalul și miraculosul sunt elementele ce constituie caracteristica fundamentală a basmului. Lumea fermecată a basmului face ca lucrurile și animalele să vorbească; prin calul năzdrăvan sau cu ajutorul unui obiect fermecat se străbat distanțele într-o clipită, ajungându-se chiar pe lumea caelaltă; timpul devine relativ, viața este fără de sfărșit, omul renaște dintr-un bob de mei; când îi este foame întinde o maramă și în fața sa apare ospățul cel mai îmbelșugat; ca să scape de urmăritori aruncă o perie și în urma sa apare o pădure uriașă; metamorfoza ocupă un loc de seamă, eroul se dă peste cap de trei ori și devine ceea ce se cere, din animal om sau invers.

Natura apare de obicei sumar și întâmplător în narațiune deoarece accentul cade întotdeauna pe narațiune. Cu toate acestea întâlnim și un colț al naturii mai intens admirat.

De exemplu:” ajuns în apropierea palatului zânelor, lui Făt Frumos i se dezvăluie: un câmp numai cu flori și unde era numai primăvară; fiecare floare, cu deosebire de mândră și cu miros dulce de te îmbăta; trăgea un vântușor care abia adia.”

Metamorfoza este posibilă în basm în diferite chipuri. Fiind urmăriți de zmei, eroii se prefac unul în Biserică și altul în Călugăr; unul în turmă și altul în cioban; unul în baltă și altul în rățoi. Un alt erou de basm devine muscă, purice, ori bob de mei.

Totul este posibil în basm; animalele vorbesc: calul, firele pădurii, păsările, peștii, insectele. Acestea îi sunt recunoscătoare eroului pentru ajutorul acordat și îl ajută necondiționat când este în primejdie. Astfel, în” Roșu- Împărat și Alb-Împărat, Făt-Frumos ajută albinele, furnicile, cocostârcii și o mreană. Mai târziu albinele îl ajută să facă o Biserică mare de ceară, „etc.

Talismanul deține un foarte important rol în basm, fiind, când fluier, în care suflând se aduna imediat o oaste; când o pungă ce se umple de galbeni; o pălărie care te ducea acolo unde gândeai că vrei să fii și care te făcea invizibil; un măr roșu; din care ies două coarne dacă-l mănânci; pere galbene,care fac coarnele să cadă;o sabie care omoară pe oricine; o puică ce dă un ou de aur pe zi; o masă minunată căreia, dacă-i cereai se întindea înaintea ta extrem de îmbelșugată.

Jocul fanteziei omenești înzestrează lucrurile cu simțiri și pasiuni: munți, izvoare și păduri sunt toate locuri de spirite, de zei și de zâne. Vântul, viforul și gerul sunt în basm după chipul și înfățișarea povestitorului.

De exemplu:

„ iată că se întâlnește cu trei inși. Pasă-mi-te erau Vântul, Căldura și Gerul. El își luă căciula din cap

și cu multă plecăciune îi zice:

-Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vântule!

-Cale bună, dragul meu,îi răspunse Vântul. . . „ Noțiunea de timp și spațiu are alte sensuri în povești. În Arăpușca, eroul se preface în muscă și călare pe un ciocârlan șchiop zboară:

„ -Măre, da iute zbori,zise feciorul de împărat care abia se ținea să nu alunece pe jos.

-Păi, alminteri e cale lungă de trei ani până acolo, de-i umbla ca oamenii, d-aia te schimbai eu în muscă. . . „

IV.CONCLUZII

Când unui subiect sacru, magic i se dă o interpretare profană atunci se naște basmul. Acesta este alcătuit din elemente din viața socială și culturală primitivă. Aici putem întâlni personaje pozitive și negative și putem întâlni nevoia oamenilor de a se simți în siguranță; în siguranța că binele va triumfa la final. Basmul este una dintre cele mai extraordinare descoperiri ale omului, iar ficțiunea poetică joacă rolul primordial. Prin urmare,chiar dacă nu se știe exact unde a apărut, el a reușit să scoată din om ceea ce este mai bun, mai frumos și mai pur. A adus momente de neuitat, de fericire, de împlinire în sufletele tuturor. În fiecare colț din lumea aceasta basmul a adus zâmbetul pe buzele fiecărui copil, părinte sau bunic. Toți au crezut cu desăvârșire în faptele narate, au crezut cu tărie în puterea binelui, au visat la o lume mai bună. Astăzi, însă, puțini sunt cei care mai cred încă în basme.

Chiar dacă părerile sunt împărțite, chiar dacă unii îi vedeau originea în visuri sau în coșmaruri, adevărul este că până la urmă contează doar sentimentul pe care ți-l sădește în suflet, sentimentul de siguranță, de speranță. Aceste nobile sentimente le-au simțit toți cei care au citit sau au ascultat un basm, le-am simțit și noi. Chiar și Mihai Eminescu a recunoscut puterea ce o exercita basmul asupra sa, o putere extraordinară care l-a inspirat în poeziile sale:

„Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează

Se-mbină, se-mfășoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basme cu ochii lor de raze,

Cu părul negru cozi, cu chipul dulce, drag,

Și Feți- Frumoși cu plete, cu haine luminoase,

În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,

Fac munți de patru zile. . .”

De la Lazăr Șăineanu, Ovidiu Bârlea până la V. I. Propp, toată lumea a încercat să afle secretul basmului, să-i afle dedesupturile, fiecare având propriul mod de gândire, însă au reușit să descopere doar o parte din ceea ce înseamnă basm. Este incredibil și ar fi nemaipomenit de aflat cum a apărut el, unde a apărut pentru prima dată, care au fost primele reacții, cum a fost primit de comunitate, etc. Am văzut și am gustat dulceața basmelor de pretutindeni, le-am simțit muzicalitatea limbajului lor specific, uimitoarea lume care se clădește în interiorul unui basm, tematica mereu suprizătoare, multitudinea motivelor,victoriile binelui asupra răului și mai ales dulcile iubiri dintre diverși Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Bătrânii spun că au avut un farmec aparte, că au avut puterea de a aduna laolaltă oameni supărați, triști, oameni care nu-și vorbeau, care nu se cunoșteau, care nu se agreau; basmul reușea să-i adune împreună, să-i facă să uite de necazuri, le-a adus zâmbetul pe buze și speranța în suflet; pentru că acesta este rolul basmului, până la urmă, să binedispună și nu doar să adoarmă copiii.

V.ANEXE

DAFIR ÎMPĂRAT

ȘI DO AMNA CHIRALINA

A fost odată tare demult un împărat și o împărăteasă tineri și frumoși ca doi luceferi și trăiau așa de bine, ca nici alții pe lume. Dar zilele trec iute una după alta și azi plăceri, mâine bucurii și jocuri, deodată se pomeniră că au trecut peste timpul tinereții, că au venit bătrânețele și ei n-au făcut nici un spor pe lume, că nici un copil nu au din sângele lor, care să le fie sprijoană la bărânețe și să rămână pe scaunul împărătesc.

Atunci se vorbiră ei, împăratul cu împărăteasa, că ce să facă și cum să lucre, ca să aibă și ei un copil la ușa lor?

Și din sfatul lor ieși , ca să dea de știre împăratul în țara întreagă, doar se va afla cineva ca să-i dea nescai leacuri(buezi), bune de făcut copii. Așa și făcu împăratul, făgăduindu-i aceluia care-i va aduce leacurile, mulți bani și multă blagă.

Nu mult după ce se dete știrea, iată că veni la curtea împăratului un arap negru și buzat, urât ca și o noapte și îi zise:

„ Să trăiești, luminate împărate! iată că aici am adus niște buezi, ca să le fiarbă împărăteasa și să le bea, că îndată va rămânea însărcinată”.

Împăratul se bucură mult și-l dărui pe arap cu multe comori de mare preț. După aceea împărăteasa dete buezile unei slujnice ca să le fiarbă, dar nu-i spusese de ce treabă sunt. Slujnica le-a fiert și neștiind nimic, le-a gustat ca să nu fie prea fierbinți și pe loc a rămas și ea însărcinată. Asemenea și împărăteasa, gustând din zeama lor, pe loc se simți greoaie.

Și sosind ziua nașterii, născură amândouă câte un copil tare frumos, mai frumoși decât tot ce-i frumos pe lume și la copilul împărătesei îi puseră numele Dafir și la al slujnicei Afir.

Și crescură copii mari și de ce creșteau de aceea se făceau mai frumoși și mai înțelepți și când ajunseră a fi voinici, cum e omul mai în putere, se prinseră frați de cruce.

Pe vremea aceea se sculă asupra împăratului un crai vecin cu oaste mare, ca să-i ia țara. Împăratul trebui să plece la război, dete dară toate cheile de la casă fiului său și îi zise:

„ Dafire! iată eu trebuie să plec la război, tu rămâi acasă, ca să ai samă de țară până mă voi reîntoarce viu ori mort, ști-va Dumnezeu. Iată îți dau cheile de la castel; păstrează-le bine, dar una îți spun, să nu te atârni de cheia asta de aur cu care se deschide soba din fund, să nu intri în soba aceea că va fi rău de capul tău. Atâta îți spun. De mi-i asculta, bine va fi de tine, iar de nu, să nu fie vina mea!”

Și se duse împăratul cu oastea la rezbel, că n-avea încotro.

Dafir, după ce rămae singur, se băgă prin toate sobele prin care el nu mai fusese și ajungând și la soba care se descuia cu cheia de aur, nu știa ce să facă. Să nu intre, nu-l lăsa inima, că își gândea că cine știe ce va fi acolo, că de aia l-a oprit tatăl-său. Să se bage, se temea că va păți-o rău și Doamne ferește, n-ar vrea una ca asta.

Așa stete el mult pe gânduri înaintea ușii neștiind ce să facă, să intre ori să nu intre. Dar nesuferindu-l răbdarea, băgă cheia de aur în bravă și suci mereuț o dată; inima îi zvâcnea cu putere temându-se de cine știe ce joavină o fi acolo de-l îmbucă. Mai stete puțin, suci și a doua oară și deschise ușa larg, dar nu se băgă înăuntru, ci stete pe prag și se uită în toate părțile, dar nu văzu nimic neobișnuit.

Păși înăuntru și pă masă văzu un ochean de oiagă. Luă ocheanul îl puse la ochi și uitându-se prin el, văzu până pe tărâmul celălalt.

Și ce văzu acolo? Văzu măre un palat mare și frumos îmbrăcat numai în aur și pietri scumpe și în el ședea la masă și se ospăta:

Doamna Chiralină,

Tineră copilă,

Floare din grădină,

Frumoasă zambilă!

Și Dafir privi la ea ca nărod mult, mult și nu se mai sătura privind-o.

Ofta odată de la baierele inimii, lăsă ocheanul să plece, apoi iar îi luă și inima lui așa îl durea că îi venea să moară de dorul ei. Până cătră seară se tot uită prin ochean la ea, apoi închise ușa, o încuie și plecă mai departe, dar gândul tot la ea îi era și ziua- noaptea numai chipul ei i se arăta; până la urmă, muncit de atâta dor zadarnic, căzu la pat și se beteji rău.

Și venind împăratul de la rezbel biruitor, îi ieși întru întâmpinare împărăteasa și curtea întreagă, numai Dafir nu putu, el trebui să rămână în pat.

Împăratul cum văzu că Dafir nu e de față și înțrlrgând că este beteag, știu îndată de unde-i vine boala.

Ajungând acasă împăratul îi zise lui Dafir:

„ Fiul meu Dafir! au nu ți-am spus eu să nu te bagi în soba ce se descuie cu cheia de aur, că vei păți-o? N-ai vrut să mă asculți, acum vezi ce o pățești și asta nu-i nimic, e floare la ureche pe lângă ce vei mai avea să mai suferi. Dar nu e vina mea, nu ia vrut să mă asculți, acum rabdă”.

Și se usca copilul pe picioare și împăratului fiindu-i milă de el trimise pe la vrăjitori și descântători ca să-i descânte copilului, dar boala lui nu mai avea leac. Toate vrăjitoarele, bată-le crucea,spuneau că, dacă Dafir nu va lua pe Doamna Chiralina de soție, va muri, că așa le spun boabele și cărțile lor. Și împăratul cu împărăteasa se scârbiră de aceasta și trimiseră carte la Doamna Chiralina, dar tatăl ei nu vru s-o deie, zicând că e prea tânără și una alta, știi cum o suce omul, care nu are voie să facă un lucru.

Dafir, după un timp oarecare se făcu sănătos, dar inima tot îi era bolnavă. Într-o zi îl întreabă frate-său de cruce Afir:

„ Ce-i cu tine, frate Dafire, că te văd de un timp încoace tot trist și în voie rea? Spune-mi și mie, dar de ți-aș putea ajuta cu ceva!”

Și Dafir îi spuse toată întâmplarea din fir în păr, cum a plecat tată-său la război, cum i-a dat cheile și i-a spus să nu se bage în soba ce se descuie cu cheia de aur, dar el n-a ascultat. Cum a văzut prin ochean pe Doamna Chiralina și acum se topește de dorul ei.

Și Afir îi zise:

„ Dacă e așa hai după ea, că o aducem noi măcar din fundul pământului!”

Și fața lui Dafir se însenină, un colț de nădejde îi răsări în suflet. Se pregătiră cu cele trebuincioase și într-o zi, fără să știe cineva, plecară în lume, încotro nici ei nu știau.

După ce umblară țara de-a lungișul și de-a curmezișul, ajunseră la muma Vântului de iarnă. Aici bătură la poartă și ieși afară la ei o babă bătrână și zbârcită, albă ca oaia și îi întrebă ce caută? Ei s-au rugat ca să-i găzduiască peste noapte și să le îndrepte calea la Doamna Chiralina. Baba le-a zis:

„Bucuros v-aș primi, dar cum miroasă fiul meu a om de pe tărâmul celălalt, vă face sloi de gheață; dar mergeți înainte la sora mea mai mică, că ea poate să vă găzduiască și să vă îndrepte la drum!”

Și plecară Dafir cu Afir din nou la drum și ajunseră la muma Vântului turbat; nici ea nu-i primi, ci îi mână la sora ei cae mai mică, care are un fecior mai blând, nu ca al ei, care, când i-ar simți, i-ar arunca în slava cerului. Și iar plecară voinicii la drum și după mult umblet iată că ajung la muma Vântului de primăvară. Bătură în poartă și ieși înaintea lor o femeie înaltă și subțire, tânără și frumoasă și i-a întrebat ce caută? Ei o rugară să îi găzduiască peste noapte și să le arate calea la Doamna Chiralina.

Muma vântului le-a zis:

„ Dragii mei! pe grea cale ați pornit și fără ajutorul fiului meu nu veți putea ajunge la țânta voastră; rămâneți dar aicea, dar trebuie să vă ascundeți foarte bine, că fiul meu cum miroasă a om de pe tărâmul celălalt, pe loc vă prăpădește”.

Și plesni muma vântului de trei ori în palme și îndată a sărit de pe cuptor o pasăre de aur, cu ciocul ce diamant și cu ochii de smarald și sau băgat Dafir sub o aripă a păsării și Afir sub cealaltă aripă și pasărea iar a sărit pe cuptor. Și nu mult după aceea iată s-a auzit afară o suflare de vânt cald, lină și ușoară, ca glasul unor clopoței de argint, ușa se deschise singură și intră în casă un fecior tânăr și frumos, cu pletele și aripile de argint și în mână cu un bît împletit din tot felul de flori, una mai frumoasă ca cealaltă.

El se puse la masă și după ce a mâncat un blid de lapte și a băut apă de micșunele dintr-o oală de marmură, s-a pus la povestit.

Mamă-sa văzându-l în voie bună l-a întrebat zicând:

„ Dragul mamii! cum ar putea cineva să meargă la Doamna Chiralina s-o ia de muiere?”

Feciorul i-a răspuns:

„ O! Doamne, mamă! lucru mare mă întrebi, numai haida de, treacă- meargă, știu că nu aude nimeni și îți spun. Împărăția Doamnei Chiralina e de-aici cale de nouă ani, dar se poate face cât te ștergi la ochi, dacă ar ști cineva să se ducă în pădurea neagră, de lângă gârla de păcură, care aruncă cu pietri și foc până în înaltul cerului; acolo va găsi bușteanu (cocia-ielelor) va încăleca pe buștean și va trece gârla dincolo. Cine aude și va spune cuiva ce spusei eu, să se facă de piatră până la genunchi. După ce a trecut gârla trebuie să lovească bușteanul în burtă și se preface în o căruță cu 12 cai de foc. Să se suie în căruță și atunci va ajunge la curțile Doamnei Chiralina. Ea cum îi va vedea că-s oameni de pe tărâmul celălalt, deloc să betejește; și dacă va ști cineva să aducă cerbul de aur, care cântă mai frumos decât toate păsărilecodrului să lovească bușteanul în burtă și deloc el se preface în cerb și cum îl va auzi fata cântând, îi vatrece și o poate fura. Cine aude și va spune cuiva ce spusei eu, să se facă de piatră până la brâu.”

După ce o fură, muma vântului de iarnă va să trimită un călugăr bătrân cu niște cămăși mai subțiri decât pânză de păianjen. Doamna Chiralina va cumpăra una din ele și cum se îmbracă cu dânsa, deloc cade pe patul morții și dacă ar ști cineva să o ude cu lapte de turturică, ea nu moare. Cine aude și va spune cuiva ce spusei eu, să se facă de piatră tot de sus până jos!”

Pe când vântul spunea acestea, Dafir a fost adormit sub aripa păsării, dar Afir n-a dormit și a auzit toate câte le-a povestit vântul.

Dimineața vântul a plecat că avea mult de lucru să alerge lumea și să învie florile și ierburile câmpului amorțite, iar copiii ieșind de sub aripile păsării a întrebat Dafir pe mama vântului că nu i-a spus fiul ei ceva? Ea temându-se ca să nu se facă piatră, a zis că nu i-a spus nimic.

Și mulumindu-i voinicii pentr găzduire, plecară mai departe.

Afir atunci zise:

„Tu Dafire! tu de vrei să-ți meargă bine să mă asculți pe mine și să faci ce-ți poruncesc eu!”

Dafir a zis: „Așa voi face”

Și plecă Afir înainte și Dafir după el și s-au dus, s-au dus până au ajuns în pădurea neagră, de lângă gârla de păcură, care aruncă cu pietre și foc până la înaltul cer. Dafir se înspăimântă de ce văzu, dar Afir îi spuse să nu se teamă; mai mergând o leacă găsiră bușteanu ielelor, încălecară pe buștean și trecură gârla dincolo.

Afir lovi bușteanul în burtă și se prefăcu în căruță cu 12 cai de foc.

Se suiră în căruță și deloc fură în curțile Doamnei Chiralina. Ea cum îi văzu așa frumoși, ca doi luceferi cu părul creț, cu buzele subțireleși cu ochii ca două mure, să beteji rău de tot. Și merse tatăl ei pe la toate vrăjitoarele și babele descântătoare, ca să-i descântece și să-i dea cu sămnu, dar toate îi spuseră,că dacă nu va aduce cineva cerbul de aur, care cântă mai frumos decât toate păsările, fata lui va muri. Și se înfricoșă împăratul și dete de știre că cine-i va aduce cerbul de aur va căpăta de la el ce-i va pofti inima.

Atunci Afir lovi bușteanul în burtă și se prefăcu într-un cerb de aur și-l duse împăratului.

Împăratul cum îl văzu, întrebă pe Afir, ai cerbul de vânzare? El zise că nu-i de vânzare, dar îl dă cu chirie. Împăratul a zis:

„Apoi ce-mi ceri, să mi-l dai pe 3 zile?”

„Să-mi dai un pumn de galbeni pe zi!”

Și împăratul bucuros îi plăti înainte pe 3 zile și luând crebul îl duse la Doamna Chiralina.

Și fiind singur numai cu ea, începu cerbul a cânta și cânta de dor și jale așa frumos și mângâios, de plăngeau lemnele și pietrile și Doamna Chiralina a adormit. Am uitat adică să vă spun, că Dafir se ascunsese în cerb și când a văzut el că Doamna Chiralina a adormit, ieși din cerb și o sărută pe frunte și iarăși se băgă în creb.

Doamna Chiralina se pomeni deloc; ea visase că o sărutase pe frunte un tânăr frumos, dar nu știa bine visase sau fusese aievea. De aceea a două noapte se prefăcu numai că doarme, dar n-a dormit și Dafir iar a ieșit din cerb și a sărutat-o. Atunci ea îndată l-a și apucat în brațe și l-a strâns, apoi se îndrăgostiră ei până dimineața.

A treia dimineață veni împăratul cu Afir, ca să-și ia cerbul.

Doamna Chiralina plângea după cerb și ruga pe Afir, ca să li-l vândă, dar el nu vru cu nici un preț.

Atunci el plecă și Doamna Chiralina rugă pe tatăl său să-i dea voie să petreacă cerbul până afară.

El o lăsă și cum ajunse Afir cu cerbul până afară, lovi cerbul în burtă și de loc se transformă în o căruță cu 12 cai de foc. Apoi apucă Afir cu o mână pe Doamna Chiralina și cu cealaltă pe Dafir, îi puse în căruță și du-te băiete, nu se mai opri până la el acasă, adică la curțile lui Dafir.

Cum auzi împăratul, tatăl lui Dafir, că-i vine feciorul, îi ieși întru întâmpinare, primindu-l cu brașele deschise.

Apoi se bucurară toți și se cunună Dafir cu Doamna Chiralina și făcură o nuntă de poveste. Și trăiră ei bine ca doi porumbei și Dumnezeu la și mai mări bucuria dându-le și un copilaș, pe care abia-l vedeau.

Iar Afir rămase și el tot la curtea împărătească și fu prietenul cel mai din scurt al lui Dafir.

Și iată că odată veni la curtea împărătească un călugăr bătrân, bătrân și aduse haine de vânzare. Și erau hainele mai subțiri ca pânza de păianjen și frumoase, că-ți fugeau ochii de pe ele.

Și Doamna Chiralina cumpără o cămașă de acelea, dar cum o îmbrăcă căzu la pat și să beteji de moarte. Atunci Afir la miezul nopțiicând nu era nimeni la patul ei, intră mereuț la ea și o stropi cu lapte de turturică pe când ea ațipise și deloc i-a trecut, ca și cum i-a luat cu mâna.

Dar straja de noapte a văzut pe Afir că a intrat în soba Doamnie Chiralina și i-a spus lui Dafir.

Dafir crezând vorbelor oamenilor de la strajă, cari aveau ciudă mare pe Afir, îl închise în temniță și strângând judecătorii, îl judecară pe Afir la moarte prin ștreang.

În zadar se dezvinovățea Afir, că el e curat ca soarele și nu e vinovat nici cât e negru sub unghie, el fu judecat la moarte și pace.

Fiind ziua hotărâtă să se spânzure, se strânsese lumea și țara, să-i vadă sfârșitul lui Afir.

Atunci Afir văzând că tot o să moară, se rugă de împăratul și de Dafir să-l lase să le spună o poveste minunată înainte de a-l spânzura. Ei se învoiră și Afir începu:

A fost odată … adică începu să spună povestea sa cu a lui Dafir, cum au pățit ei umblând după Doamna Chiralina. Și ajungând el cu povestea până la locul unde se zice că au încălecat pe buștean și a trecut gârla de păcură dincolo, Afir se făcu de piatră până la genunchi.

Atunci Dafir și cu Doamna Chiralina îi ziseră să nu mai povestească, că știu acuma toate și-l cred că e nevinovat. Dar el nu vru, el povesti mai departe, până deodată se făcu de piatră până la brâu.

Nici acum nu încetă, el povesti și mai departe până gătă povestea, dar și el se făcu tot de piatră de sus până jos.

Atunci lui Dafir îi păru rău după fratele său de cruce, dar era prea târziu. Luă dară stanul acela de piatră și-l duse în soba sa.

Și visă într-o noapte Dafir și Doamna Chiralina, că dacă voiesc să învie Afir, să-și înjunghie copilul și să stropească cu sângele lui stanul acela de piatră, că îndată va învia.

Și se sfătuiră ei ce-i de făcut. Le părea rău după copil că atâta aveau, dar și după Afir le părea rău că știau acuma că e nevinovat și numai după binele lor a umblat.

Se puseră dară și își înjunghiară copilul și stropiră cu sângele lui stanul de piatră și deloc învie Afir și zise, frecându-se la ochi:

„Vai! ce somn greu a fost pe mine!”

Și Dafir zise:

„Că mult ai mai fi dormit tu, dacă nu aș fi fost eu să-mi înjunghii copilul, ca să te scap pe tine!”

„Vezi – zise Afir, este pentru că n-ai ascultat de mine, nu ai crezut în mine, ci minciunilor dușmanilor mei, dar las că tot va fi bine”.

Apoi luă Afir un cuțit, să taie la un deget, de curse câtva sânge cu care stropi copilul mort și deloc învie copilul. Și fu iar bucurie mare la curtea împăratului și făcură din nou un ospăț împărătesc, care ținu 7 zile și 7 nopți de-a rândul. Și ajunse Dafir împărat și Doamna Chiralina împărăteasă și trăiră fericiți câte zile le dăduse Dumnezeu și de cumva nu au murit și astăzi trăiesc.

Iar eu care încă fusesem la nunta aia, încălecai de acolo p-un arici și venii până aici, ș-apoi pe o șa și vă spusei așa:

Dumnia-Voastră să trăiți

Mai multe să auziți,

Dar și eu să trăiesc

Să vă mai povestesc!

Sfârșit

Gâcit!

Ciont

Pont!

ÎMPĂRATUL ROȘU

ȘI ÎMPĂRATUL VERDE

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti.

A fost odată un copil sărac, sărac, și să năimia la lucru la unu și la altul, ca să poată trăi. Într-o zi s-a năimit la plug la un popă. Și a arat el cu popa până la prânz și după ce a mâncat s-a culcat Petru, că așa îl chema pe copil să doarmă oleacă.

Când a fost vremea să se scoale, a zis popa:

„Sus Petre! hai la lucru”.

Dar Petru a zis:

„Lasă-mă părinte să-mi visez visul”.

Și popa l-a lăsat și a arat singur.

La amiază însă s-a sculat Petru, a mâncat și iar s-a culcat. Când a fost să se scoale iar a zis lasă-mă părinte să-mi visez visul. Și l-a lăsat și a dormit Petru până seara. Atunci s-a sculat și s-a dus cu popa acasă și popa i-a plătit ziua întreagă.

Și a zis popa:

„Petre! Acum să-mi spui ce visași tu ziua întreagă cât dormiși?”

Petru zise:

„Părinte, visul meu nu e de nasul tău!”

Și se mânie popa de vorbele îndrăznețe ale lui Petru si-l pârâ la împăratul Verde pentru vătămare de onoare. Împăratul îl chemă la sine și zise lui Petru:

„Măi mucosule, îndată să ne spui, ce ai visat?”

Copilul zise:

„ Înălțate împărate, visul meu nu e de nasul tău!”

Împăratul se mânie și-l băgă în temniță.

Și împăratul avea o fată frumoasă baș în vârsta lui Petru și ei fiindu-i milă de Petru se ducea în toată ziua, să nu o vadă nimeni și-i ducea mâncare în temniță.

Și azi așa, mâine așa, până de la o vreme se îndrăgostiră copiii unul de altul și crescuseră mari și se făcu Petru un voinic mîndru și frumos, iar fata ca o zână, o păreche colea ști ca doi boi de Hațeg.

Și împăratul Roșu trimise carte la împăratul Verde și-i trimise 3 bâte asemenea de lungi și de groase să-i spună, care e capătul gros și care e capătul subțire?

Și împăratul trimise după toți învățații să-i spună, dar nici unul nu-i putu spune.

Atunci fat împăratului merse cu prânzul cam târziu la Petru și el îi zise:

„Ce ai zăbovit așa?”

Fata zise:

„Taci, Petre, că o trimis împăratul Roșu la tata să-i spună că de la 3 bâte, care-i capătul cel gros și care e cel subțire. Și tata nu știe și a trimis după toți învățații și nu poate nime să-i spună. Și tata e năcăjit și-i rușine să nu dea răspuns vecinului său!”

Și zise Petru:

„Să te duci acasă și să te culci și când te scoli, să spui că ai visat ca să pună bâtele pe o apă curgătoare cruciș, că ele se duc cu capătul gros înainte”.

Și așa și făcu.

Atunci împăratul se bucură mult și trimise bâtele cu răspunsul înapoi.

Și împăratul Roșu îi mai trimise acuma 3 iepe una ca alta ca să-i spună, care-i iapa cea mai mică, care-i cea mijlocie si care-i cea mai bătrână. Și împăratul Verde își chemă învățații să-i spună, dar nici unul nu fu în stare să-i dezlege taina.

Fata când merse cu mâncarea la Petru, iar îi povesti ce a trimis împăratul Roșu. Atunci Petru zise:

„Tu să te duci acasă, să te culci și când te vei scula să spui că ai visat să pună într-un loc fân, într-unul ovăz și într-unul lapte. Că iapa cea mai mare se va duce la fân, cea mijlocie la ovăz și cea mai mică la lapte”.

Cum ajunse fata acasă, făcu așa cum o învăță Petru și fu bine, că cele neștiute să făcură știute și se bucură tatăl ei și trimise iepele cu răspunsul la vecinul său, la împăratul Roșu.

Dar împăratul Roșu, omul naibii, nu se mulțămi cu cele trimise, ci îi plesni prin minte altă năzdrăvănie și el era așa că trebuia să facă ziua ce visa noaptea.Trimise dară la împăratul Verde știre că, cine se va afla să-i puște păharul împărătesc prin fund cu săgeata de 99 măji de fier, va căpăta de la el fata și jumătate de împărăție. Că împăratul Roșu cercase în țara lui, dar nu aflase pe nime care să-i fi putut face lucrul acela.

Și fata ducându-se într-o zi cu mâncare la Petru iar îi povesti ce a trimis împăratul Roșu. Atunci Petru îi zise:

„Să te duci acasă, să te culci și când te scoli să spui că ai văzut în vis pe un om, care poate să facă lucrul ce-l cere împăratul Roșu!”

Și fata făcu așa.

Și împăratul adună pe toți oamenii din oraș, ca să trecă pe dinaintea fetei spre a-i vedea, dar nici unul nu fu cel visat și văzut de fată.

Fata zise, să scoată și robii din temnițe, că poate să fie între ei omul ce-l văzuse în vis. Împăratul făcu așa, dar nu fu nici unul. Atunci împăratul zise:

„ mai este un rob închis de 9 ani, dar acela o fi și mort, că nime nu i-a mai dat de mâncare.”

Și trimise împăratul după Petru în temniță, că el era robul acela și fata cum îl văzu zise: „Acesta este taică! Pe acesta l-am văzut eu în vis!”

Și împăratul îl întrebă:

„Poți tu să puști păharul împăratului Roșu prin fund cu săgeata de 99 de măji de fier?” Petru răspunse:

„Măria ta, pot, dar să trimiți carte la împăratul Roșu, să mai aștepte 6 săptămâni: Până atunci să mă ții bine cu bere și cu mâncare, ca să prind puterile ce le-am pierdut în cei 9 ani cât am fost închis.”

Împăratul se învoi.

Atunci Petru iar zise împăratului:

„Să-mi faci o gomilă de 99 de stânjeni de înaltă și să-mi aduci acolo 9 cuptoare de pită, 9 boi fripți și 9 acoave de vin”.

Și împăratul bucuros îi împlini pofta.

Atunci Petru chemă acolo cătane multe, cari mâncară carnea și băură vinul și Petru le zise, să arunce săgeata sus pe gomilă, dar nicicare nu putură face lucrul acela.

Atunci Petru luă săgeata cu degetul cel mic cum iei un ac și o zvârli în vârful gomilei.

Atunci se sui cu împaratul pe gomilă și zise Petru împăratului:

„Ia uită-te prin ochean și-mi spune ce vezi !”

Și împăratul uitându-se, spusă că vede pe împăratul Roșu mergând la Biserică. Petru îi zise, să se mai uite o dată. Și împăratul uitându-se, spuse că îl vede venind de la Biserică.

Atunci Petru a luat săgeata și când vru să bea împăratul Roșu din pahar, Petru zvârli săgeata și sparse paharul prin fund.

Dar împăratul Verde vrând acuma și el să aibă așa un viteaz zise lui Petru:

„Să nu te duci la împăratul Roșu, că acela e un om rău și te va prăpădi, mai bine la mine să-mi fi ginere, că și eu am o fată de măritat și țară mare de împărțit !”

Dar Petru zise:

„Ba eu mă duc, că vreau să cunosc lumea, dar u să nu-ți măriți fata până la un an, că eu voi veni și-ți voi fi ginere, că fata ta m-a mântuit de la moarte, să cade dară eu să nu o las pe ea !”

Și plecă Petru în lume și împărăție ca Dumnezeu să ne ține, că cuvântul din poveste înainte mult mai este și acu-i povestea mai frumoasă s-o ascultați domnia-voastră.

Că cine o ascultă mult învață, cine o durmi, bine s-o ogini, dar nimic n-o ști. Așa dar ascultați!

Ieșind Petru din curțile împăratului Verde și mergând înainte pe unde vedea cu cei doi ochi, iacă măre, că dă de un om care mânca pita de nouă cuptoare și breazda de la nouă pluguri și to se văieta că moare de foame. Petru cum l-a văzut a stat locului și s-a mirat de el. Și omul acela care era Flămânzilă gol, nu altul, îi zise:

„Nu te miră de mine omule, ci te miră de viteazul împăratului Verde, care a pușcat cu săgeata cu nouă de 99 de măji de fier păharul împăratului Roșu prin fund!”

Atunci a zis Petru:

„Eu sunt acela!”

Și l-a întrebat Flămânzilă:

„-Unde te duci?”

„-Merg, zise Petru, la împăratul Roșu!”

Și iar a zis Flămânzilă:

„-Ia-mă și pe mine, că cine știe de ce folos ț-oi putea fi și eu vreodată.”

Și Petru l-a luat și au plecat amândoi pe drum înainte. Și mergând ei așa iată că întâlnesc alt om, care bea apa de la nouă mori și tot zicea că moare de sete. Ei s-au mirat de el, dar Săcilă, că el era acela, le zice:

„Nu vă mirați de mine , mai bine mirați-vă de viteazul împăratului Verde, care a pușcat prin fund păharul împăratului Roșu cu săgeata de 99 măji de fier.”

Și Petru zise:

„De ce să ne mirăm de viteazul acela, că eu singur sunt!”

Și-l luară și pe Săcilă cu ei și plecară mai departe toți trei.

Și merseră ei așa o vreme și se întâlniră cu un om care avea o piatră de moară în spate și el și el avea numai un picior, dar pentru aceea fugea mai tare decât orice vietate și se tot văita, că nu are loc ca să fugă. Ei au stat și s-au mirat de Fugilă, că așa l-au botezat ei, dar el le zise ca și cei dintâi; și l-au luat și pe el și hai la drum nene toți patru.

Mergând ei așa și vorbind mai despre una , mai despre alta, iată numai că văd un om îmbrăcat în nouă cojoace și sta între nouă cară de lemne ce ardeau cu flăcări până în cer și tot se văieta că moare de frig. Cum îl văzură îi ziseră:

„Iată și Gerilă, bată-l stelele, n-auzi cum se vaită, că moare de frig și el în mijlocul focului!”

Și se minunară mult de el, dar el le zice ca și cei dintâi și-l luară și pe el și merseră iar la drum. Și mergând ei toți cinci o postată bunișoară, iacă numai că dau de un om cu pușcă, care când slobozea pușca, pocnea de se cutremura pământul și el tot zicea că nu pocnește pușca destul de tare, că abia o aude. Și Petru zise ortacilor:

„Da nu auziți pe Pocnilă, măi? că zice că nu pocnește pușca destul de tare și ea pocnește ca pușca lui Sfântul Ilie!”

Și se mirară mult de el și de urechile lui cele groase și el le zise iar ca ceilalți și-l luară și pe el cu ei cătră curțile împăratului Roșu. Și după multă cale și împărăție, ca Dumnezău să ne ție, iată măre că ajung toți șase ortacii la curțile împăratului Roșu. Și erau curțile acelea toate roșii ca sângele și împăratul era roșu, cu părul și barba ca jidovii, de aceea îl și botezase lumea Împăratul Roșu.

Împăratul cum îi văzu așa făpturi ciudate, îi întrebă că cine sunt și ce caută. Petru îi răspunse că el i-a pușcat păharul prin fund și a venit să-i dea fata și jumătate din împărăție cum s-a făgăduit.

„Dar năgumenii ăștia cine-s ?” îl întreabă împăratul!

„Ăștia sunt ortacii mei”-zise Petru

„Bine, pân ne-om mai socoti”.

Și îi luă frumușel și îi băgă în temniță. Și le aduse acolo împăratul pita de la 99 de cuptoare și 99 boți fripți și le zise:

„Până dinimeață să mâncați aceste bucate, altfel nu-i bine de voi, vă arăt eu cu cine aveți voi de lucru!”

Și Petru întrebă pe Flămânzilă dacă poate să mănânce tot. Flămânzilă îi zise:

„Mai pe atâta pot, dar să mă lași să le mănânc colea de către ziuă, că de le mănânc acum, mi-i prea foame până ne-o mai da cineva ceva.”

Când fu colea cătră ziuă Flămânyilă mănâncă tot, de nu mai rămase nici o zdrumicătură, ba încă îl mai batjocori pe împăratul că nu-i în stare să sature pe niște călători. Să vede că-i calic, numai numele îl poartă de împărat încolo, sărăcie lucie. Dimineața vine împăratul Roșu să-și viziteze goștii și văzând că masa îi linsă îi zise lui Petru:

„Încă una Petre! Am rânduit să ți se aducă 300 acoave de răchie și 300 de vin. Dacă le vei putea bea bine, de unde nu, pe toți vă omor, ca pe niște pureci!”

Și Petru întreba pe Săcilă, că poate el să bea până dimineață. Și Săcilă îi zice:

„Sărac sufletul meu, că alea-s nimic la mine, numai mă întărât cum e mai rău, dar să mă lași să le beau dimineață pe inima goală, că așa îmi priește mie, alfel de le beau acum, ce fac eu până mâine că mă coc de sete!”

Și dimineața iar veni împăratul la Petru, să vadă de beuse tot vinul și toată răchia ce-i adusese, ori nu; și văzând că nu-l poate prinde pe Petru îi zise din nou:

„Nici acum nu te slobod Petre; până nu-mi vei mai face un lucru. Să-mi aduci apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, altfel să știi că te prăpădesc!”

Și împăratul avea o babă , care nici pasărea nu se putea întrece cu ea; și i-a zis împăratul că el să-i aducă apă înaintea babei. Și Petru a întrebat pe Fugilă dacă poate face el acest lucru. Fugilă zise:

„Cum să nu pot, dar fii bun mai leagă-mi o piatră de moară în spate, ca să pot merge mai repede!”

Și Petru îi legă piatra și plecă Fugilă, își luă mau. Îndată ajunse la locul unde se ciocnesc munții în capete, luă într-un vas apă vie ăi în celălalt apă moartă și plecă îndărăt. Pe drum iată că se întâlni cu baba ce plecase și ea după apă. Baba naibii, celaică, zise lui Fugilă:

”Unde mergi voinice?” prefăcându-se că nu știe și nu-l cunoaște.

„Unde să merg? Ia merg la împăratul să-i duc apă vie și apă moartă, că-i trebuie nu știu la ce”.

Și baba zise:

”Ia mai stai, maichii, nu te grăbia așa, stai sș-ți caut oleacă în cap, că ai vreme destulă și de ajuns”.

Și Fugilă se puse jos și baba începu a-i căuta în cap, până când de la o vreme adormi, iar baba hoață îi fură ulcioarele cu apă, îl lăsă adormit și na-o, tată, ca să ajungă înaintea lui acasă.

Și văzând Petru că nu mai vine Fugilă, i-a zis lui Pocnilă:

”Ia slobozi pușcă măi Pocnilă, că o fi adormit undeva Fugilă, de aia nu mai vine!”

Și Pocnilă slobozi pușca, care pocni așa de tare, de se cutremură pământul și Fugilă sări trei stânjeni în sus de-i sări somnul cât acolo. Acum văzu el, că l-a înceluit baba, se întoarse dară inapoi, luă apa și plecăiar la drum și tot ajunse înaintea babei la curțile împăratului.

Atunci împăratul, iar zise lui Petru:

”Acum voinice, mai ai un lucru să-l faci și de-l vei face mă spânzuri tu pe mine, iar de nu, te spânzur eu pe tine!”

Și împăratul avea o casă de fier. Casa aceasta o înroși el de foc, de o făcu ca arama și porunci lui Petru și ortacilor lui să doarmă peste noapte în ea. Și Petru se duse cu ortacii lui și Gerilă a dezbrăcat un cojoc și a dat cu el într-un perete și de loc s-a făcut ca gheața de rece. Și a dat și în al doilea și în al treilea perete. Atunci Petru a zis:

„Ia lasă un părete, nu-l răci de tot, că altfel mor de frig!”

Și dimineața când veni împăratul, se minună când îi văzu vii. Atunci Petru nu mai vorbi multe, ci frumușel îi taie capul și li și fetei lui, își luă ortacii și hai înapoi la drum către țara lor și ajnseră cu bine la curțile împăratului Verde. Fata împăratului abia îl apucă pe Petru.

Se cununară amândoi și făcură o nuntă mare și frumoasă num-așa. Și rămase Petru împărat și peste țara împăratului Verde, a socrului său și peste a împăratului Roșu, pe care-l omorâse și nimeni nu mai era fericit ca el.

Atunci zise Petru socrului său:

”Acest vis l-am visat eu împărate, când am arat cu popa în țarină, că voi fi eu împărat în locul tău, de aceea am și zis că visul meu nu e de nasul tău!”

Și domni Petru cu înțelepciune peste țările sale cu muierușca lui și de nu vor fi murit cumva, că e mult de atunci, și astăzi trăiesc!

Și mă suii pe un cocoș,

Să nu vin pe jos

Și p-un arici

De ajunsei păn-aici!

PRINȚESA NU ȘTIU

Era odată, – dar odată de mult, tare de mult – un împărat și o împărăteasă, atât de frumoși și el și ea, de soarele că-i sorea și ei erau și mai strălucitori cu frumusețea lor decât soarele. Le mersese veste peste nouă țăti și nouă mări pân-ajunse și la noi în Banat. Și trăiau fericiți împăratul cu împărăteasa lui având și o fetiță ca un înger de frumoasă, tăman mumă-sa în picioare.

Dar fericirea aceasta nu ținu mult, căci lumea aceasta e numai o vale a necazurilor. Bine-a zis cine a zis:

Cât vei umbla și te-i duce

Nu-i amar fără de dulce

Și nici gard fără de par,

Nici dulce făr-de amar.

Împărăteasa aceasta frumoasă muri, lăsând în mare jale nu numai pe împăratul și fetița lor, dar și țara întregă. O jeliră cât o jeliră, dar de la o vreme, de! fața nevăzută îi zoitată.

Împăratul om tânăr, frumos, bogat, înconjurat de mărire se gândi să se însoare a doua oară, dacă își va găsi o crăiasă iar așa de frumoasă și înțleaptă a cea dintâi. Își făcu dară opinci de fier și bît de oțel și plecă în lume, că așa era pe vremea aceea nu ca acum să te cari cu mașina. Ci:

Fie ploaie, fie soare,

Fie zi de sărbătoare,

Straița-n spate,

Măi fîrtate,

Bîta-n mână

Și la drum…

După doi ani de zile se întoarse împăratul iarăși acasă, dar fără nici o ispravă. Spuse fetei că câtă lume și împărăție a umblat, dar soție pe plac nu s-a aflat, că așa frumoasă ca soția lui cea moartă numai ea, fata lui e. Deci el alta nu-și ia de soție decât pe ea. Auzind biata fată vorbe de acestea, începu a plânge și se duse la o mătușă a ei, soră cu mama sa, să o întrebe pe aceasta ce e de făcut. Că mai bine vroia biata fată să moară, decât să-i fie soție tatălui său.

Mătușa fetei cum auzi dorința împăratului zise fetei:

„Tu draga mea,ca să scapi de poftele nebune ale tatălui tău, zâ-i să-ți aducă o căruță numai de argint, cu cai de argint și un rând de haine numai pentru tine numai de argint și ei neputându-le astea face, tu nu te-i mărita după el.”

Fata făcu cum o învăță mătușa sa. Cum auzi împăratul vorbele acestea, deloc suci inelul cel fermecat ce-l avea pe deget, de trei ori în fața Soarelui și gândi să aibă tot ce dorea fata. Pe dată se și făcură toate și împăratul nu mai putea de bucurie, iar biata fată plângea și nu mai știa ce să facă. Se duse iar la mătușa sa și o întrebă ce să facă. Mătușa sa îi zise să ceară acum o căruță cu cai și cu un rând de haine numai de aur. Fata făcu așa și împăratul cu puterea inelului său împlini și această dorință a ei. Fata băgă acum de samă că împăratul cu inelul său le face toate acestea și mergând la mătușă-sa, îi spuse că nu știe cum să scape de tatăl său, că uite el are un inel pe deget și cu acesta le face toate câte le voiește. Mătușă-sa atunci îi zise să ceară o căruță cu cai și haine numai de diamant și pitri scumpe și să cerce, dacă ar putea, să-i fure inelul fermecat. Fata ceru acestea de la împărat și el cu ușurință le făcu toate sucind numai inelul. Împăratul vroia acum, după ce-i îndeplinise toate dorințele, oricum să o aibă de soție.Dar fata se păzea ca de foc și într-o seară zise tatălui ei:

„Să-mi dai inelul tău cel mare să dorm cu el pe deget într-o noapte, că așa am visat în una din nopțile trecute.”

Împăratul nebănuind nimic, dete fetei inelul și se culcă. După ce adormi, fata luă ceva miros amețitor și puse pe nasul împăratului, ca să nu se pomenească curând. Apoi luă inelul, ceva mâncare și haine de premeneală și plecă în lume fără nume, unde-or duce-o cei doi ochi, că mai bine vrea ea să moară decât să păcătuiscă baș că tatăl său.

Împăratul dormi greu și nu se pomeni până mâne-zi de cu seară și când caută după inel, văzu că a fugit fata cu el. Mânios, plecă în urma ei călare pe calul său, care călca șapte poște o dată. Nu merse mult și iată că văzu fata, dar și fata pe el. Atunci fata văzând că nu poate scăpa, căzu în genunchi și se rugă lui Dumnezeu să-i trimită vreun ajutor de undeva. Când crezu împăratul că ba acu, ba acu să pună mâna pe ea, iată voia lui Dumnezeu se crăpă pământul în două și înghiți fata de vie.

Atunci împăratul își împlântă cuțitul său cel de aur în locul acela și plecă înapoi în oraș să aducă oameni să sape după fată. Până însă nu se întoarse el, Dumnezeu drăguțul de el,rândui că fata ieși din pămâmt nevătămată și plecă mai departe. Dar la o cruce de drumuri îi ieși fetei înainte un om bătrân, bătrân și-i zise:

„Tu fată, de vrei să-ți fie bine, tu să asculți de mine. Să te duci la orașul cutare, că acolo șade împăratul Galben și să te bagi slujnică la el. Dar tu să nu zici cătră nime nici un cuvânt și cînd te-o întreba cineva ori și ce, tu numai atât să zici: nu știu. De vei face așa, bine va fi de tine!”

Fata mulțumi bătrânului pentru sfatul acesta și sărutându-i mâna, plecă mai departe.

Merse ea cât merse și deodată se pomeni la marginea orașului, ăn care locuia împăratul Galben. Împăratul cu feciorul său chiar atunci se întorceau de la o vânătoare. Cum o văzu feciorul împăratului pe fată așa frumoasă, se rugă de tatăl său să o primească la curte. Ei o întrebă de voiește să meargă slujnică la curte și ea la tot le răspundea cu nu știu . Și de atunci îi rămăsese numele Nu știu.

Feciorul împăratului nu mai putea de dragul fetei dar ce să facă, că era fata mută, că altă vorbă nu mai știa să zică decât nu știu și iar nu știu. Deci venindu-i vremea feciorului de împărat să se însoare, trimite cărți în toate părțile și răvașe în toate orașele, că în orașul lor va face un bal mare, la care să-i vină toate fetele de seamă, că feciorul împăratului vrea să-și aleagă una de soție.

În seara când era să se țină balul acela, feciorul împăratului se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase. Când să plece din casă servitoarea „Nu știu” se luă după el. Feciorul o întrebăcă unde merge? Ea îi răspunde: „Nu știu!”

El zise să se întoarcă acasă și ea nevoind, feciorul o arse cu o palmă, fata atunci se întoarse înapoi, dar deloc suci inelul pe deget și dori să-i vină căruța și hainele de argint și pe loc i se împlini dorința. Apoi îmbrăcă hainele se sui în căruță și hai la bal, nene.

Feciorul împăratului aștepta căruțele cu goștii și când văzu căruța aceea de argint și pe cocoana din căruță nu mai putu de bucurie.

Îi ajută să se coboare din căruță, o duse de sub mână până în mijlocul jocului și seara aceea numai cu ea jucă. Feciorul o întrebă pe fată că de unde-i? Ea îi răspunse: că-i din „Pălmești” adică pentru că îi dăduse feciorul o palmă.

Când fu acolo către miezul nopții, fata își luă „noapte ușoară” și, suindu-se în căruță, plecă către casă.

Dimineața, când veni feciorul împăratului acasă, îl întrebă tată-său că aflatus-s-a vr-o fată să-i placă? El îi răspunse, că toate au fost frumoase, dar una din Pălmești le întrecea pe toate. Întrebă apoi pe tatăl său că unde e satul sau orașul acela Pălmești. Tatăl său, neștiind nici el unde-i, trimise ștafetă și întrebă și pe urmă află că sat Pălmești este, dar fată așa ca cea de la bal ba.

Și se năcăji feciorul împăratului și iar trimise cărți în toate părțile și răvașe în toate orașele, că se face măi un bal și să vină fetele cari vreau să se mărite, ca să aibă de unde își alege și el una.

Când fu feciorul gata să plece la bal, iaca slujnica iar se luă după el. El îi zise să se întoarcă înapoi, dar ea nu vru. Atunci feciorul îi trase peste spate un bât cu bâtul ce-l avea la sine. Atunci fata se întoarse înapoi, dar în curând iar veni la bal în căruță și în haine numai de aur. Când o văzu feciorul împăratului, îi mai crescu un rărunche și toată noaptea aceea numai cu ea a jucat. Când fu să plece acasă, o întrebă feciorul că de unde-i? Ea îi răspunse că-i din „Bâtești”. Când fu acolo către miezul nopții, fata plecă repede de la joc și feciorul rămase cu buzele fripte.

Dimineața iar îl întrebă tatăl său că aflatu-ș-a soție. El răspunse că a aflat o fată minune de frumoasă și-i din Bâtești, dar el nu știe unde-i orașul acela.

Împăratul singur nu mai auzise de acest nume și iar trimise ștafetă în toate părțile și îi veni vestecă oraș Bâtești este ce-i drept, dar fată potrivită pentru un fecior de împărat nu găsești, să dai cu pușca.

Și se necăji feciorul de împărat și mai tare decât mai înainte și iar trimise cărți în toate părțile și răvașe în toate orașele dând de veste că se mai face un bal în orașul lor, să poftească fetele să-și cerce noroacele. Așa scrise feciorul, dar gândul îi era tot la fata cea frumoasă cu hainele de aur, că-i lăsa gura apă după ea, dar unde știa s-o mai găsească, că se temea că nu mai vine la bal.

Când sosi ziua hotărâtă, feciorul se făcu gata ca un păun și plecă iar la bal, dar închinata de slujnică țup, iar în urma lui. Uf! cum se năcăji atunci feciorul și neavând nimic la îndemână își scoase o cizmă din picior și dete cu ea în fată de-i învineți spatele.

Biata fată sărmana de ea se întoarse atunci înapoi, suci inelul pe deget și dorința i se împlini pe dată, că răsăriră ca din pământ înaintea ei o căruță cu cai și haine numai de diamant și pietre scumpe, mirarea lumii, că la soare te puteai uita dar la ea ba.

Când o văzu feciorul de împărat așa împodobită și plină de mândrețe de sus până jos, i se deschise raiul. Tot cu ea juca, tot cu ea vorbea și era nebun de bucurie. Întrebând-o că de unde-i, ea îi răspunse că-i de la „Cizmești”. Apoi mai vorbiră despre una și despre alta, feciorul își luă inima în dinți, și o întrebă că vrea ea să-i fie soție? Ea îi răspunse că vrea; apoi schimbară inelele și plecară acasă, ea în căruța ei și el într-a lui.

Merseră împreună până la curtea împărătească când apoi fata pieri, se făcu nevăzută. Feciorul de împărat era ca amețit de bucurie, el nici nu știa e treaz ori visează, că și după ce se culcă o tot vedea parcă înaintea ochilor.

Dimineața el întrebă pe tată-său că știe el unde e orașul Cizmești. Împăratul neștiind, trimise ștafetă prin tot locul ca să întrebe de oraș și fată. Dar spre năcazul lor căpătară răspuns că oraș este, dar fată ca aceea de frumoasă și împodobită nu.

Feciorul împăratului, cum auzi una ca asta, se bolnăvi și căzu la pat de dorul fetei. Dar și fat îl iubea pe fecior și îi era milă, că tânjește și se socoti să se arate.

De când venise fata la curtea împărătească ca servitoare, tot ea grijea chilia feciorului de împărat și-i ducea dimineața cafa ca s-o mănânce.

Voind ea acum să se arate, în dimineața următoare puse în șolul cu cafă al feciorului inelul ce-l primise de la el colo la bal că zisese că-i din Cizmești. Feciorul după ce își bău cafeaua, află pe fundul șolului inelul și-l cunoscu. Chemă pe toate slujnicile și le întrebă care a pus inelul în șolul său? Niciuna nu știa.

Mai pe urmă se află că „Nu știu” făcuse cafeaua feciorului și numai ea putea ști cum venise inelul aici. Feciorul de împărat o chemă dară la sine și o întrebă numai pe ea, că ce știe ea de inel? Ea nu-i răspunse alta decât „Nu știu”.

Atunci se supără feciorul și zise că de nu-i spune, îi taie capul. Atunci fata n-avu încotro și-i spuse că ea l-a pus.

„Și de unde ai tu inelul?”

„De la tine”.

„Cine ți l-a dat?”

„Tu mi l-ai dat la bal”.

„Poate tu ești cocoana aceea, ce zisese că-i din Cizmești și era îmbrăcată numai în haine de diamant cu pietrii scumpe”

Fata răspunse cu sfială: „Eu sunt”.

„Dar spune-mi, rogu-te, de ce nu ai vrut să vorbești până acum?”

Fata îi zise:

„Aceea nu-ți pot spune chiar acum, află însă că eu am fost cocoana cu care ai jucat la balul întâi, la al doilea și la al treilea, eu și numai eu”.

Și se bucură feciorul și îi zise:

„Bine! dar de ce ai zis la balul dintâi, că ești din Pălmești, la al doilea că ești din Bâtești și la al treilea că ești din Cizmești?”

Și fata îi răspunse:

„Știi că la balul dintâi, mi-ai dat o palmă, pentru că voiam să merg cu tine, de aceea am zis, că mi-s din Pălmești; la al doilea bal mi-ai dat un bât peste spate, de aceea am zis că mi-s din Bâtești și la al treilea bal ai dat cu cizma în mine, de aceea am zis că mi-s din Cizmești”.

Atunci feciorul de împărat se bucură din tot adâncul inimii sale și zise:

„Doamne mulțumescu-ți, că ai pus astăzi sfârșitul chinurilor mele!”

apoi se întoarse iar spre fată și îi zise:

„Vrei să se întâmple ceea ce am vorbit când am schimbat inelele?”.

Ea îi răspunse că dacă nu aceea ar fi voit, apoi nici nu i s-ar fi arătat!

Și feciorul de împărat își îmbrățișă mireasa și se sărutară amândoi cu drag și le fu inima la loc. Se duseră apoi la împăratul și îi spuse feciorul că iată ce au căutat ei în toată lumea era cu ei în casă, dar Dumnezeu nu a lăsat, ca el să afle aceasta până astăzi.

Apoi făcură o nuntă mare și frumoasă și-și petrecură în veselie și bucurie trei săptămâni de zile cu toți supușii lor și trăiau așa de fericiți că nu mai știau de năcazuri și era raiul lor pe pământ. Dar nu știu Dumnezeu ori cine a întocmit în lumea asta lucrurile așa ca ele să se schimbe, să nu fie statornice și de o parte e bine să fie așa, căci altfel, de n-ar mai da omul și de năcazuri, nu ș-ar mai aduce aminte de Dumnezeu, că în năcazuri zice omul:

„au Doamne! de ce am dat!”

iar în bucurie zice:

„de nime nu îmi pasă!”

De aceea a întocmit Dumnezeu drăguțul de el lucrurile așa că:

După nor vine senin

După dulceață venin.

Așa fu și cu însurățeii noștri. Ei trăirătot zile frumoase, tot zile senine, până prinse de veste tatăl fetei că ea e măritată după prințul cutare și se pune curmeziș să le strice fericirea. Se duse adică în orașul acela și plăti pe adjunctul prințului și-l învăță, când va fi prințul la vreo vânătoare, el să dee tinerii prințese amfion ca să doarmă și apoi să se culce lângă ea în pat, dar așa ca să mai vadă cineva și apoi să facă faimă în oraș că cineva a văzut cum nevasta prințului l-a înșelat pe prinț cu adjunctul său.

Tocmai atunci se pregătea prințul de o vânătoare și adjunctul său , lăcomos după bani, făcu tocmai cum îl învățase tatăl tinerei prințese. Când auzi prințul așa ceva și se încredință că este adevărat, nici una nici două strânse sfat, chemând pe toți craii vecini, ca să o judece pe prințesă după faptele ei. În zadar se ruga ea și se jura că nu e de vină și că toate sunt numai minciuni și că cineva a făcut toate astea doar ca să le strice fericirea lor cea dulce. De altfel ea știa că numai tată-său i-a putut face ei rușinea aceasta. La sfatul acesta de judecată veni și tatăl nevestei prințului dar el nu se arăta a fi tatăl ei.

Judecata începu și unul zicea că să o pedepsească așa, celălalt iac-așa. Unul zicea să o închidă în temniță pe viață, altul să o arunce în mare; atunci se ridică și tatăl ei și zise că să o suie pe un deal mare și tare pieziș, pe un căruț cu două roate și de acolo să-i dea drumul, că dacă nu va fi vinovată Dumnezeu o va mântui, iar de va fi vinovată se va prăpădi.

Așa și făcură și trimise chiar pe tatăl ei ca să o sloboadă din vârful dealului și căruța la vale, iar ceilalți rămaseră în vale să-i vadă sfârșitul. Prințesa cu mare chin își trase căruțul până în vârful dealului iar tatăl ei mergea călare. Când fură sus îi zise tată-său:

„Acum ce vrei: ori să mori de o moarte rușinoasă, ori să te măriți cu mine, una din două. Acum ești în puterea mea. Dar bagă de samă că e urâtă o astfel de moarte.”

Atunci fata îi zise:

„Ia suie-te tată în căruț, să văd cum îți șade și de voi vedea că e urât, apoi te ascult!”

Tatăl ei nebănuind nimic, se sui în căruț să vadă fata că e urât, atunci fata nu mai zise nimic, ci împinse căruțul cu el la vale și zise:

„Fiindcă tu ai aflat de bună această moarte pentru mine, apoi mai bine mori tu, că Dumnezeu imi va ierta păcatele pentru fapta aceasta.”

Bietul împărat rămase pe coastă tot bucățele împreună cu căruțul. Toți din vale crezură că acum prințesa și-a luat pedeapsa meritată și se întoarseră acasă, iar ea prințesa, văzând câtă ticăloșie este în lume, se scîrbi și nu mai vru să dea ochii cu lumea, ci se retrase într-un codru mare și trăi singură singurea, hrănindu-se cu rădăcini, bureți, mure și alte fructe de pădure. Dar ea, prințesa, era însărcinată născu doi copii,gemeni, un băiat și o fată.

Și rămase prințesa în pădure cinci ani de zile, trăind într-o peșteră și învățându-și copilașii să scrie pe scoarța arborilor. Într-o seară se abătu pe la peștera lor doi călători. Ea îi cunoscu imediat, era chiar prințul cu sluga, dar ei n-o cunoscură pe ea, că se schimbase biata femeie și suferințele din cei cinci ani lăsaseră urme adânci pa fața ei. Cei doi călători se rugară să-i lase peste primi bucuros, dar le spuse că să fie oameni de treabă și să nu îi sperie copiii. Apoi le pregăti un pat moale de mușchi într-un colț al peșterii și le dete de mâncare niște alune și un urcior cu apă curată. Cei doi călători mâncară cu pofta că erau flămânzi și fiind osteniți de multă alergătură, se culcară și pe dată și adormiră.

Adică doar prințul, că sluga nu adormi, că el avea să păzească pe stăpânul său. Prințul fiind adormit își slobozi o mână la vale și prințesa, văzînd aceasta zise copiilor ei:

„Ia duceți-vă maichii de puneți mîna tatălui vostru în pat, că dacă a făcut el rău cu noi, nu se cade să facem și noi cu el așa.”

Copiii ascultară apoi o întrebară:

„Maică! or ăsta-i tatăl nostru?”

„Ăsta maichii, ăsta” și începu să plângă mereuț.

Dimineața se sculă prințul și mulțumind pentru buna primire, dărui copiii cu doi bani de aur și plecă cu sluga. Pe cale, sluga povesti prințului ce auzi sara în peșteră și el deodată tresări și zise:

„Nu poate fi ea, căci ea de mult e moartă, dar o să vedem.”

Ziua întreagă petrecură umblînd prin pădure după sălbăticiuni și seara iar traseră la peșteră și se rugară pentru sălaș. Prințesa îi primi iar, dar le zise și acum să fie oameni de omenie și să nu-i sperie copilașii. Apoi iar le dete de cină ca la niște oameni de omenie și se culcară. Prințul își puse în gînd acum să nu adoarmă și slobozi într-adins mîna la vale. Prințesa iar le zise copiilor mereuț:

„Ia duceți-vă de ricați mîna tatălui vostru, că dacă a făcut el rău cu noi, nu se cade să facem și noi cu el tot așa.”

Și ziseră copilașii:

„Maică! ori ăsta-i tatăl nostru?”

„Ăsta, dragii mei, ăsta.”

„Apoi de ce nu șade cu noi maică?”

„Nu șade pentru că n-a știut că noi trăim.”

Și prințesa începu încet a plânge și voi să culce copilașii, cînd prințul, carele auzise toate și care se convinsese de nevinovăția ei, sări în sus de pe așternut și își strânse copii în brațe și îi sărută cu drag. Mama lor se arătă însă mânioasă și zise:

„ Da-ți pace copiilor mei, că ați zis că vi-s oameni de omenie.”

Și prințul se puse îngenunchi înaintea ei și se rugă să-l ierte, că prea rău afăcut cu ea. Apoi sărutând-o cu foc atât pe ea cât și pe copilașii, cari erau ca doi îngeri mititei, vărsară amîndoi lacrimi de bucurie și mulțămiră lui Dumnezeu, că le-a ajutat șă se mai împreune unii cu alții și să trăiască iar fericiți laolaltă. Apoi prințul își trimite sluga acasă, ca să vină cu căruța și slugi, să își ducă comoara cea mai scumpă ca și-o găsise acum; iar el începu a-și dezmierda copilașii și a vorbi cu soția lui despre isprăvile lor din acești cinci ani de zile, când adică n-au știut unii de alții. La câteva zile iată sosi la peșteră un alai domnesc: căruțe, călăreți, domni mari,ghinărari, cătane care, deschizând drumul prin codru, luară tot din peșteră și plecară.

Ajungănd la marginea orașului împărătesc, le ieși înainte tot poporul cu mic cu mare și așternând flori în calea lor, îi conduseră până în casa lor. Aici făcură din nou ospăț împărătesc și se gostiră toți bogații și săracii, tineri și bătrâni, de se duse vestea. Iar prințesa zidi pe locul unde fusese peștera o Biserică frumoasă numind-o Biserica dreptății. Și trăiră ei mulți ani fericiți în pace și își crescură copilașii și de n-au murit cumva și astăzi mai trăiesc.

BIBLIOGRAFIE

RUXANDRA IVĂNCESCU – “Curs de Folclor”

V. I. PROPP – „Rădăcinile istorice ale basmului fantastic”

OVIDIU BÂRLEA – „Mica enciclopedie a poveștilor românești”

OVIDIU BÎRLEA – „Folclorul românesc” (vol. II)

OVIDIU BÂRLEA – „Antologie de proză populară epică”(vol I, II)

LAZĂR ȘĂINEANU – „Basmele românilor”

PETRE ISPIRESCU – „Basme, legende, snoave”