Bariere In Comunicarea Didactica
UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL SISTEMELOR TEHNOLOGICE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Georgeta Marghescu
Masterand:
Dungã Niculina-Mihaela
BUCUREȘTI
2016
UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL SISTEMELOR TEHNOLOGICE
COMUNICARE MANAGERIALĂ
Lucrare de disertație
Bariere în comunicarea didactică
Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Georgeta Marghescu
Masterand:
Dungã Niculina-Mihaela
BUCUREȘTI
2016
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………….pag.4 Capitolul 1. Comunicarea – proces fundamental al societății umane
1.1. Comunicarea – nevoie umană fundamentală..……………………………….pag.7
1.2. Clasificări terminologice…………………………………………………….pag.8
1.3. Elementele constitutive ale comunicării……………………………………..pag.11
Capitolul 2. Comunicarea didactică – formă particulară a comunicării umane
2.1. Trăsături definitorii ale comunicării didactice……………………………….pag.19
2.2. Elemente structurale ale comunicării didactice………………………………pag.24
2.3. Comunicarea didactică – situație cognitivă…………………………………..pag.25
Capitolul 3. Bariere în comunicarea umană
3.1. Factori determinanți ai barierelor în comunicare……………………………..pag.34
3.2. Tipuri de bariere în comunicare………………………………………………pag.37
3.3. Creșterea eficienței în comunicare……………………………………………pag.40
Capitolul 4. Bariere în comunicarea profesor-elev
4.1. Tipuri de bariere în comunicarea profesor-elev……………………………….pag.42
4.2. Factori favorizanți ai barierelor în comunicarea didactică…………………….pag.49
4.3. Strategii ale unei relații comunicaționale eficiente…………………………….pag.50
Capitolul 5. Studiu de caz: Importanța abilităților comunicaționale ale profesorului în depășirea barierelor din comunicarea didactică
5.1. Scopul și metodologia cercetării……………………………………………..pag.53
5.2. Analiza datelor……………………………………………………………….pag.59
5.3. Concluzii……………………………………………………………………..pag.64
Încheiere……………………………………………………………………………………pag.66
Bibliografie……………………………………………………………………………………..pag.71
INTRODUCERE
Indiferent de multitudinea de definiții care îi sunt atribuite, comunicarea a fost și este considerată un element primordial al existenței omului pe pământ. Comunicarea este esențială pentru viața personală și socială a individului, fără comunicare existența într-o colectivitate nu poate fi concepută deoarece este în firea oamenilor ca atunci când interacționează să împărtășească impresii, să comunice. În lipsa comunicării oamenii nu mai sunt interesați de activitățile care sunt realizate în comun. O societate se constituie și se menține datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare.
Comunicarea se caracterizează ,de asemenea, prin faptul că are un potențial educativ ridicat care se concretizează în transmiterea de cunoștințe prin intermediul unui cod specific fiecărei științe, în autoreglarea activității intelectuale și facilitarea operațiilor cognitive. Prin urmare, comunicarea și educația sunt legate de un raport de interdependență.
În școală se pune temelia viitorul cetățean, iar ceea ce dobândește, vede și învață copilul în anii de școală îi va rămâne întipărit în minte toată viața. Prima cheie pusă în discuție în legătura dintre elev și educator este comunicarea.
Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care permite realizarea actului de educație în ansamblul său, fără să se ia în considerare conținuturile transmise, niveluri, tipuri sau actori implicați. În comparație cu aceasta, comunicarea didactică se definește drept o formă particulară, necesară în vehicularea unor informații bine definite, caracteristice unui proces de învățare reglementat.
Lucrarea Bariere in comunicarea didactica descrie și cercetează un proces specific actului educațional, comunicarea didactică în relația profesor-elev. Am considerat că este o temă extrem de importantă, deoarece absența unei comunicări eficiente are consecințe negative asupra parcursului școlar al elevului
Îmi propun să identific barierele care apar în acest tip de comunicare, cauzele și consecințele lor, precum și eventualele strategii de eficientizare a comunicării didactice. Voi pune accentul pe importanța folosirii unui discurs adaptat situației de comunicare didactică și nevoilor educaților, ca unealtă sigură în depășirea barierelor comunicaționale și în obținerea unei comunicări didactice eficiente, care reprezintă cheia succesului școlar.
Lucrarea este structurată pe patru capitole, după cum urmează :
Primul capitol , Comunicarea – componentă fundamentală a societății umane, se referă la comunicarea umană în general și conține informații referitoare la elementele structurale ale acesteia (emițător, receptor, canal de comunicare, mesaj, feedback, contextul comunicării), precum și la variabilele care caracterizează acești actori :variabilele fizice și senzoriale,psihologice, cognitive și sociale.
Capitolul al doilea, Comunicarea didactică – formă particulară a comunicării umane , este dedicat în totalitate comunicării desfășurate în mediul educațional. În educație, comunicarea capătă diverse roluri și aspecte. În primul rând, ea constituie un transfer permanent de valori spre generațiile în devenire. Apoi, comunicarea transmite cunoștințe specializate, pe care elevii le acumulează și le aprofundează, devenind ulterior specialiști în diverse domenii de activitate ale societății; ca urmare comunicarea are un rol funcțional. Tot în educație, comunicarea presupune și transmiterea informațiilor dinspre profesorul-mediator spre elevii-beneficiari, în cadrul procesului de învățare. Mesajul științific este și didactic, adică accesibilizat, esențializat.
Comunicarea didactică presupune, de asemenea, o relație bilaterală educator-educat și se realizează în diferite moduri, cea mai frecventă fiind comunicarea interpersonală. O definiție a comunicării didactice, pe care o considerăm relevantă, este cea oferită de Luminița Iacob:<<comunicare instrumentală,direct implicată in susținerea unui proces sistematic de învățare.>>(L.Iacob, 1998, pag. 333). În cuprinsul acestui capitol voi vorbi și despre„comunicare didactică eficientă”,dintre caracteristicile căreia relevanță având: feed-back-ul, repertoriul comun de semne,redundanța. Tot în acest capitol voi detalia relația comunicațională profesor –elev, comunicarea văzută ca situație cognitivă dar și ca un repertoriu de acte de limbaj.
In capitolul al treilea, Bariere in comunicarea umană, mă voi axa pe prezentarea factorilor care determină apariția barierelor în comunicare precum si pe o clasificare a tipurilor de bariere care apar în timpul comunicării. În cadrul comunicării, pot interveni diferiți factori externi sau care vizează elementele acesteia, factori care pot perturba discuția dintre interlocutori. Acești factori pot provoca bariere în comunicare, întreruperea legăturii dintre emițător și receptor, ducând la neînțelegeri în ceea ce privește limbajul, statutul sau mediul înconjurător.
În capitolul al patrulea, Bariere în comunicarea profesor-elev, voi realiza o prezentare a barierelor în comunicarea didactică.Voi trece în revistă principalele bariere care afectează procesul educativ și anume barierele de natură materială: zgomotul, ergonomia, temperatura; de natură psihologică: neatenția, comportamentele individualiste, emoțiile, interlocutorul colectiv, sinele; de natură cognitivă: canalul de transmisie, specificitatea disciplinelor studiate, mesajul supraabundent, stereotipurile,etichetarea, sau cele de natură socio- atitudinală.
De asemenea, voi identifica factorii care conduc la bariere în comunicarea didactică cum ar fi trăsături de personalitate, deficit de comunicare, conflicte de valori etc.
Partea a treia a acestui capitol se va referi la identificarea principalelor elemente care ajută la eficientizarea comunicării professor elev, aici amintind efortul persuasiv, capacitățile empatice.
În capitolul al cincilea din prezenta lucrare, Importanța abilităților comunicaționale ale profesorului în depășirea barierelor din comunicarea didactică voi utiliza două metode de cercetare:chestionarul și focus-grupul. Prin intermediul acestor instrumente voi identifica principalii factori care conduc la o comunicare defectuoasă profesor-elev cu scopul de a eficientiza comunicarea didactică și de a contribui la ameliorarea rezultatelor școlare obținute de elevi, precum și la ghidarea programului de formare a cadrelor didactice în vederea îmbunătațirii abilităților comunicative.
Capitolul 1
Comunicarea – proces fundamental al societății umane
1.1 Comunicarea – nevoie umană fundamentală
Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanță mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Pătrunderea și înțelegerea sistemului de comunicare deschid și înlesnesc drumul cunoașterii personale și a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare. Comportamentul uman comunicațional este dependent de anumite ,,nevoi interpersonale”. Acestea motiveaza intrinsec orientarea ființei umane spre o comunicare ca o «certificare a vieții sale interioare. »
Există 6 nevoi relaționale fundamentale (în același timp ele reprezintă și obiectivele oricărui proces de comunicare):
1. nevoia de a spune ;
2. nevoia de a fi înțeles
3. nevoia de a fi recunoscut ;
4. nevoia de a fi valorizat ;
5. nevoia de a influența ;
6. nevoia de intimitate.
Necesitățile interpersonale raporteaza identitatea umana, prin ceilalti, la un ideal de implinire launtrica, conform cu aspirațiile individuale, la confortul psihic personal si la o tendință de estimare pozitivă de sine.
1.2 Clasificări terminologice
Considerată unul dintre miturile majore ale societății moderne, comunicarea se definește drept o caracteristică esențială a omului, care îi condiționeaza întreaga existență și evoluție, devenind astfel o nevoie vitală.
Comunicăm indiferent dacă dorim sau nu, în situații când vorbim sau când scriem, când lucrăm sau când ne relaxăm, comunicăm prin gesturile pe care le facem, prin expresia chipului, prin mișcările corpului. Termenul de comunicare impresionează prin mulțimea definițiilor care îi sunt atribuite și tinde să se transforme intr-o permanentă sursă de confuzii.Se consideră că la baza formării verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis,-e, al cărui înțeles era „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”.
Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” reliefează faptul că românii au păstrat în limba lor înțelesul cultual, ecleziastic al latinescului communicare, moștenit sub forma cuminecare (a se împărtăși de la, a se împărtăși întru ceva). În acest sens, filosoful român scrie: «Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de subînțelesuri. » Constantin Noica evidențiază în felul acesta importanța axei verticale în economia conceptului nostru.
Cele două cuvinte surori – cuminecarea și sensul laic al cuvântului, neologismul comunicare dau seama împreună de ambivalența procesului de comunicare, evidențiindu-i dubla dimensiune, comunitară și sacră. «Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile „orizontale” dintre oamenii, dar angajează totodată și aspirațiile lor „verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității. »
De-a lungul timpului, au fost elaborate numeroase definiții ale comunicării printre care amintim :
1. Comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei si sentimente (Hyles S. Si Weaver R.);
2. Comunicarea este procesul prin care o parte (numita emițător) transmite informații (un mesaj) altei părți (numită receptor) (Baron R.);
3. Comunicarea este activitatea psihofizică de punere în relație a două sau mai multe persoane în scopul influențării atitudinilor, convingerilor, comportamentelor destinatarilor și interlocutorilor (Ross R.);
4. Comunicarea reprezintă un proces de viață esențial prin care animalele și oamenii generează, obțin, transformă și folosesc informația pentru a-și duce la bun sfârsit activitățile sau viața (Brent D.R.).
Epoca modernă a reprezentat momentul de glorie al teoriei comunicării, care s-a dezvoltat foarte mult, mai ales în ultimii 50 de ani, când s-a îmbogățit cu numeroase contribuții. Se evidențiază trei curente de idei considerate deja clasice: modelul cibernetic,abordarea empirico- funcționalista si modelul semiotic (lingvistic). Ca o reacție la modelele clasice care au dominat multă vreme scena teoretică, au apărut contribuții recente care își propun o nouă perspectivă a comunicării. Noile modele ale comunicării consideră comunicarea drept un proces circular (rolurile emițătorului și ale receptorului alternează), codurile de comunicare sunt stăpânite individual de către actanți, rolul opiniilor si al atitudinilor în procesul comunicarii este unul major, importanța contextului social si cultural al schimbului este mare, inclusiv în cazul comunicarii educaționale. În plus, reprezentanții Școlii de la Palo Alto (Watzklawick P., Beavin J., Jackson D.) sunt de părere ca totul este comunicare și formulează axiomele comunicarii umane:
Axioma 1 = Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm, orice comportament uman având valoare de mesaj).
Axioma 2 = Comunicarea se desfășoara la doua niveluri: informațional si relațional (orice mesaj transmite o informație dar induce în același timp și un comportament).
Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii schimbă rolurile în permanență, alternând ca stimul si răspuns).
Axioma 4 = Comunicarea îmbraca fie o forma digitală fie una analogică. Limbajul digital posedă o sintaxă logică complexă dar lipsită de o semantică potrivită relației. Din contră, limbajul analogic posedă semantica dar îi lipsește sintaxa potrivită unei definiții neunivoce a relației. Comunicarea digitală este de natură simbolică. Aceste simboluri sunt cuvinte pe care le folosim pentru a desemna lucruri, proprii unei anumite limbi. Ea definește conținutul relației. În schimb, orice comunicare nonverbală este de natură analogică, o comunicare primitivă, bogată în sensuri și care poate fi înțeleasă chiar de specii diferite.
Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă se întemeiază pe egalitate sau pe diferență. O relație simetrică este o relație de egalitate care minimizează diferența. O relație complementară maximizează diferența, cu două poziții, una mai înaltă, alta mai joasă. Exemple de relații complementare : mamă-copil, medic-pacient, profesor-elev.
Axioma 6 = Comunicarea este ireversibilă (declanșează un anumit efect asupra receptorului).
Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare (mesajul capătă sens numai în funcție de experiența de viață și lingvistică a fiecăruia dintre noi).
Cu alte cuvinte, comunicarea reprezintă nucleul legăturilor interumane și descrie capacitatea de a releva înțelesul contactelor sociale construite cu ajutorul simbolurilor și semnificațiilor validate în societate.
Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului VERBAL (cu ajutorul cuvintelor), al limbajelor NEVERBALE (cu ajutorul limbajului corpului, al spațiului, al timpului, al lucrurilor) și al limbajului PARAVERBAL, care este o formă vocală de limbaj neverbal (de exemplu tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc). O comunicare (informație sau mesaj) trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să-i înțeleagă semnificațiile.
Comunicarea umană este deci un proces prolific, prezent în toate sferele vieții sociale, ca atare și în educație unde se manifestă ca o formă particulară a instruirii.
1.3 Elementele constitutive ale comunicării
În concepția lui Roman Jakobson « orice act de vorbire reunește un mesaj și patru elemente legate de acesta: emițătorul, receptorul, tema mesajului și codul utilizat ». Procesul de comunicare este alcatuit dintr-o rețea complexă de relații flexibile, tranzitive de la o formă la alta și poate fi definit prin interacțiunea componentelor sale: roluri de emitere și de recepție (codificare și decodificare), construcția mesajului, contextul, mijloacele de comunicare, apariția feedback-ului.
O comunicare eficientă este determinată de felul in care elementele enumerate sunt echilibrate si armonizate .
Emițătorul (cel care codifică) si receptorul (cel care decodifică) trebuie caracterizați prin prisma relației dialectice care se stabilește între ei.
1.3.1 Actorii comunicării
Termenul ,,actor” nu trebuie înțeles cu sensul de comediant, ci desemnează individul care (re)acționează într-un anumit context. Acest termen integrează simultan noțiunile de emițător și receptor. Actorii comunicării sunt determinați de patru tipuri de variabile : fizice și senzoriale, psihologice, cognitive și sociale.
A.Variabile fizice și senzoriale
Trăsăturile fizice și senzoriale variază foarte mult de la un individ la altul : privirea, atenția pot prezenta diferențe foarte mari. Pentru un anumit individ, un accident, o boală, vârsta, oboseala pot altera în mod ocazional sau permanent capacitățile sale senzoriale.Actorii trebuie să utilizeze modul de comunicare cel mai bine adaptat situației. Exercițiile bazate pe percepția senzorială pot pune ușor în evidență diferențele dintre indivizi ( exerciții cu ajutorul parfumurilor, exerciții de degustare, observarea culorilor, manipularea materialelor ).
B.Variabile psihologice
Orice individ care comunică este direct implicat în situația de comunicare.Este angajat prin intermediul personalității sale, sistemului său de nevoi și de motivații, acestea din urmă putând fi explicite, implicite, conștiente sau nu. Pentru a aborda aceste procese psihologice au fost emise mai multe teorii.
Tensiunea
Prima teorie se bazează pe concepția lui Lewin, conform căreia individul funcționează ca un organism sub tensiune. Un individ x este supus unor forțe care se datorează unor cauze externe (mediul înconjurător) și interne (nevoi, așteptări).Aceste forțe definesc un sistem de tensiuni. Orice tensiune generează o nevoie specifică: reducerea tensiunii pentru a reveni la o stare de echilibru. De exemplu, întâlnirea unei persoane (cauza externă ) antrenează o senzație emoțională (forța psihologică ) fie de natură agreabilă (forță pozitivă) fie de natură dezagreabilă ( forță negtivă)
Disonanța cognitivă
Acest principiu, elaborat de către Léon Festinger, în 1957, poate fi rezumat astfel: existența simultană a elementelor cunoașterii care nu sunt în concordanță (disonanță) antrenează din partea individului un efort pentru a o face, intr-un mod sau altul, pentru a le acorda mai bine ( reducerea disonanței).
Mecanisme de proiecție și apărare
Aceste mecanisme psihologice au fost puse în evidență de cercetarea freudiană și, în special, de studierea inconștientului. Diferențierea operată între mecanisme de proiecție și mecanisme de apărare constituie o simplificare al cărei scop este facilitarea activității didactice, permițând prezentarea acestor mecanisme unui grup mai puțin familiarizat cu noțiunile de psihologie.
Mecanismele de proiecție vizează să atribuie unei alte persoane gândurile sau sentimentele care sunt ale subiectului. Acestea au două forme principale:
– asimilarea gândirii celuilalt ca fiind a propriei persoane. Este vorba aici de unul dintre principalele obstacole ale comunicării , care se bazează pe iluzia unei coincidențe între celalalt si propria persoană.
– atribuirea altcuiva a opiniilor sau a sentimentelor menite să justifice propriile opinii sau sentimente cu privire la acesta.
Acest mecanism constituie un sistem de interpretare a comportamentului celuilalt, permițând relaxarea propriului sistem de referință.
Mecanismele de apărare vizeză menținerea echilibrului intern al individului sau al grupului. Dacă un element al situației de comunicare amenință să bulverseze acest echilibru intern, apar mecanisme care încearcă să restaureze sistemul anterior de opinii/atitudini.
Aceste mecanisme pot îmbrăca mai multe forme:
– non percepția se referă la faptul că un individ nu înțelege, nu înregistrează elementele care nu corespund sistemului său de referință.
– memoria selectivă. Apropiată de non percepție, ea consistă în faptul că nu sunt reținute decăt ideile care sunt în conformitate cu sistemul de referință al individului.
– interpretarea (transformarea) Ea prelucrează elementele vizate pentru a le transforma în conformitate cu sistemul de referință al individului. Ex. : raționalizarea
– punerea în discuție a autorității sursei repezintă singura posibilitate restantă care permite ,,reechilibrarea”. Contestarea autoritații sau a competenței celui care a produs informația face posibilă eliminare acestei informații. Pentru a pune aceste mecanisme în evidență, emițătorul ar putea utiliza metoda transmiterii mesajelor în lanț, alegand mesaje cu conținut neobișnuit sau provocator.
Variabile cognitive
Variabilele cognitive sunt repartizate în două sub-categorii: sistemul cognitiv și sistemul de reprezentare.
a. sistemul cognitiv
Corespunde sistemului mental al individului , interpretării datelor, tipului de logică, legăturilor mentale, raționamentului.
Sistemul cognitiv al indivizilor determină limbajul folosit precum și organizarea logică a exprimării. El afectează în consecință organizarea logică a mesajului transmis.
Diferențele între sistemele cognitive ale indvizilor în interacțiune implică o adaptare a emisiei în funcție de țintă (receptor). Câteva studii recente permit abordarea unor noi perspective asupra organizării sistemului cognitiv al indivizilor. Pentru a ilustra concret anumite aspecte ale sistemului cognitiv au fost propuse câteva experimente simple care au drept obiectiv scoaterea în evidență a faptului că noi percepem cu ajutorul simțurilor diverși stimuli, dar informațiile brute care ne sunt transmise în felul acesta sunt tratate mental de creierul nostru și ,deci, decodate.
Acest decodaj poate introduce variații în raport cu realitatea peercepută, putând conduce la deformări foarte importante. Primul exercițiu propus poate să se axeze asupra fenomenului percepției vizuale, din următoarele motive: avem tendința să considerăm că ,, ceea ce se vede reprezintă realitatea,,, deoarece stimulul vizual este imediat. Prin urmare, efectul de ,,șoc,, asupra participanților este mai puternic și deci mai convingător. Este mai ușor, mai ales față de un grup, să manipulezi imaginile în comparație cu alți stimuli.
b. sistemul de reprezentare
În concepția lui Serge Moscovici, nu există o ruptură între universul interior și cel exterior al individului: subiectul și obiectul nu sunt diferite. Subiectul nu reacționează la un stimul ca atare, ci la un stimul deja reconstruit în funcție de relația pe care subiectul o are cu obiectul comunicării. Deci nu avem o realitate obiectivă ci una reprezentată.
Jean-Claude Abric consideră că se numește reprezentare produsul și procesul unei reprezentări mentale prin intermediul căreia subiectul sau grupul reconstruiește realitatea cu care se confruntă și îi atribuie o semnificație specifică. Aceast lucru implică următoarele aspecte: orice realitate va fi reconstruită , indivizii reacționează nu la realitate, ci la reprezentarea pe care o au despre aceasta. Această reconstrucție a realității este determinată de două tipuri de factori: factori sociologici (legați de context) și factori psihologici (legat de istoria personală a subiectului).
În orice situație de comunicare, reprezentarea acesteia este cea care determină comportamentul indivizilor.
Plecând de la cele trei elemente constitutive ale unei situații de comunicare – sinele, celălalt și rolul – în contextul său putem reliefa trei tipuri de reprezentări corespondente:
Reprezentarea sinelui este cea mai complexă și poate fi împărțită pe două nivelui: un sine intim (imaginea despre sine însuși,ceea ce crede fiecare că este) și un sine public ( imaginea despre sine prezentată celorlalți, ceea ce vrea să pară)
Reprezentarea celuilalt reprezintă imaginea pe care o are cealaltă persoană, caracteristicile sale psihologice pe de-o parte, și cele sociale de cealaltă parte. Această reprezentate a celuilalt joacă un rol determinant în comunicare. Neadaptarea între reprezentarea celuilalt și ceea ce este el de fapt este o cauză importanta a disfuncționalităților din procesul comunicării.
Reprezentarea rolului și a contextului . Reprezentarea rolului intervine direct în demersul cognitiv al indivizilor. Ea include finalitatea situațiilor , care va determina mijloacele necesare pentru a o realiza.Reprezentarea contextului determină tipul de comportament acceptabil de către individ în această situație.
D. Variabile sociale
Din această categorie fac parte statutul pe de-o parte, prejudecățile și stereotipiile, pe de altă parte.
a) statutul social se definește drept locul ocupat într-un anumit moment de către un individ în cadrul sistemului social. Ținând cont de statutul său, un individ are diferite roluri. Reprezentarea statutului său este cea care determină reprezentarea rolurilor pe care un individ consideră că le are.
O comunicare eficientă implică în consecință flexibilitaea rolurilor, antrenând o posibilă dificultate, de exemplu dacă rolul ocupat intr-o numită situație rămâne legat de statutul corespunzător unei situații anterioare. Una dintre caracteristicile rolurilor sociale este rigiditatea lor , care generează numeroase obstacole în comunicare. În consecință, este necesar ca indivizii să repereze componentele statutului lor,să le adapteze la situații particulare și să modifice rolurile în consecință.
b) prejudecățile și stereotipurile
Prejudecățile și stereotipurile sunt judecăți , pozitive sau negative, asupra unei persoane, obiect sau concept, în afara oricărei experiențe personale.Apariția sistematică a prejudecăților și a stereotipurilor se explică plecând de la trei tipuri de variabile atribuite actorilor, permițând: reducerea incertitudinii ( variabile psihologice), satisfacerea unei nevoi de simplificare (variabile cognitive) și îndeplinirea unei funcții sociale ( variabile sociale).
1.3.2. Mesajul reprezintă conținutul comunicării. Acesta include informațiile transmise și simbolurile codificate de către emitent care le atribuie semnificații speciale pentru ca acestea să fie interpretate în sensul pe care el a vrut să îl dea. Cu cât este mai mare diferența dintre mesajul transmis și interpretare după primirea acestuia, cu atât mai mult comunicarea este ,,defectuoasă". Astfel, un mesaj are mai multe șanse de a fi înțeles și acceptat dacă este în domeniul de experiență al emițătorului și al receptorului.
1.3.3 Codul. Orice comunicare presupune adoptare unui cod specific: limbaj, simbol, semn, culoare, formă. Emițătorul codifică mesajul iar receptorul va trebui să decodifice mesajul primit, ceea ce implică posesia codului. Pornind de la aceste aspecte, noțiunea de cod prezintă aspecte obiective și psihosociologice.
a. Aspectele obiective
Calitatea comunicării este predeterminată de calitatea codului utilizat. Acesta din urmă este cu atât mai pertinent dacă este construit în funcție de sistemul receptorului, adaptat la natura situației, a obiectivelor,univoc ( polisemia se constituie într-un obstacol al comunicării)
b. Aspecte psihologice si psiho-sociologice
Diferitele impacte psihologice ale codului folosit sunt:
– efectul de rezonanță simbolică (efectul de halo).Utilizarea unui cuvânt nepotrivit contextului poate declanșa un lanț de asocieri care pot ușura comunicarea sau pot reprezenta un obstacol.
– aspecte psihosemantice. În cadrul unui mesaj , diferitele elemente constitutive nu au aceeși pondere: unele joacă un rol primordial în raport cu altele. Apare aici o ierarhie între elemente, dependentă în acelasi timp și de natur mesajului și de stereotipiile receptorului:
– centralitatea anumitor elemente va juca un rol important în decodare , inducând o interpretare.
– influența structurii interne a mesajului. Primele cuvinte ale unui mesaj joacă un rol determinant: ele crează anticiparea care condiționează decodarea. Dacă mesajul este alcătuit din substantive și adjective calificative, adjectivele poziționate cel mai aproape de substantiv sunt valorizate în semnificația mesajului.
1.3.4 Canalul de comunicare este acea componentă a procesului de comunicare care reprezintă calea de difuzare a mesajului. Ies în evidență două caracteristici principale ale canalului de comunicare, anume: coerența si identificarea .
În ceea ce privește modul de structurare , au fost stabilite patru canale de comunicare:
Tipul de canal centrat pe o persoană situată evident în centru si percepută drept lider de către ceilalți membri ai grupului, situați mai departe de acesta, denumit „stea' este cel cu cea mai redusă eficiență;
Un alt tip, opus celui anterior, cunoscut sub numele de „sferă', are o structură descentralizată, ca atare cu un grad de eficiență ceva mai ridicat decât cel tip stea, iar grupul este neorganizat, membrii acestuia primesc mesaje aleatoriu;
Într-o structură de tip „rețea', canalul de comunicare permite implicarea în comunicare a majorității membrilor grupului, în situațiile în care se impune o interacțiune permanentă a acestora, care conduce la creșterea gradului de satisfacție al participanților;
Canalul în formă de „lanț' presupune o interacțiune slabă a membrilor grupului, utilizat în rezolvarea unor sarcini simple si directe, cu o satisfacție redusă a membrilor.
1.3.5 Contextul comunicarii presupune existența a mai multor aspecte. Din punct de vedere al contextului fizic, se poate vorbi despre o incidență a acestuia asupra eficienței comunicării, astfel, modul de aranjare al mobilierului poate, de exemplu, stimula sau perturba comunicarea. O altă formă de manifestare a contextului comunicării este si dimensiunea temporală, care se referă concret la momentul istoric și temporal.
Tot așa, există și un cadru psihosocial care influențează structurile comunicaționale, în anumite situații:
Proximitate – atunci când membrii grupului se află în apropiere unii de alții, interrelaționarea si comunicarea sunt mărite intr-un mod sensibil;
Situația de similaritate – facilitează comunicarea datorită unor imprejurări, interese, credințe, scopuri comune ale membrilor grupului;
Apartenența de grup – care presupune comunicarea eficientă în interiorul grupului, întemeiată pe statusuri si roluri clar definite.
Între mesaj si contextul în care are loc comunicarea se stabilește o relație care poate avea caracter pozitiv sau care poate să conducă la eșec, în funcție de dimensiunile fizice, temporale, psihosociale ale contextului.
Un factor important al contextului comunicării generat de dimensiunea psihosocială este climatul comunicațional, care exercită o influență importantă asupra contextului comunicarii.
Atât emițătorul, cât și receptorul pot iniția și dezvolta un climat comunicațional, unde fiecare privește din proprie perspectivă tema abordată, de unde poate apărea uneori și conflicte.
Datorită provenienței și facturii diferite – origine socială, biografie, idealuri etc. – a membrilor, procesul de comunicare este îngreunat, lăsând să se strecoare o pseudocomunicare.
1.3.6. Feedback-ul reprezintă de asemenea o componentă a comunicării deosebit de importantă, fiind necesar pentru a determina modul in care mesajul a fost înțeles și acceptat. Feedback-ul este definit ca o conexiune inversă în cadrul unui sistem cu autoreglare, prin care veriga de execuție exercită influențe asupra verigii de comandă.
Astfel, in locul schemei determinismului univoc liniar cauză-efect, feedback-ul introduce schema unui determinism mai complex, de tip circular sau inelar cauză-efect, respectiv efect-cauză.Această nouă perspectivă aduce o interdependență și anumite condiționări funcționale.
Capitolul 2
Comunicarea didactică – formă particulară a comunicării umane
2.1. Comunicarea didactică-trăsături definitorii
Indiferent de multitudinea de definiții care îi sunt atribuite , comunicarea a fost și este considerată un element primordial al existenței omului pe pământ. Comunicarea este esențială pentru viața personală și socială a individului, fără comunicare existența într-o colectivitate nu poate fi concepută deoarece este în firea oamenilor ca atunci când interacționează să împărtășească impresii, să comunice. În lipsa comunicării oamenii nu mai sunt interesați de activitățile care sunt realizate în comun. O societate se constituie și se menține datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare.
Comunicarea conține un mare potențial educativ care se traduce în transmiterea de cunoștințe, în autoreglarea activității intelectuale. Între comunicare și educație există un strâns raport de interdependență. În școală se pune temelia viitorul cetățean, iar ceea ce dobândește, vede și învață copilul în anii de școală îi va rămâne întipărit în minte toată viața. Prima cheie pusă în discuție în legătura dintre elev și educator este comunicarea
Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care permite realizarea actului de educație în ansamblul său, fără să se ia în considerare conținuturile transmise, niveluri, tipuri sau actori implicați. În comparație cu aceasta, comunicarea didactică se definește drept o formă particulară, necesară în vehicularea unor informații bine definite, caracteristice unui proces de învățare reglementat.
Din unghiul educației formale, comunicarea didactică reprezintă suportul actului de predare-învățare a conținuturilor în cadrul instituției de învățământ și între parteneri cu roluri bine definite : profesor-educați. În linii mari, comunicarea didactică se conturează drept un caz particular al comunicării general-umane. Ea se definește ca un tip complex de comunicare în care se regăsesc în forme specifice toate elementele comunicării interumane.«Educația nu se reduce la o simplă comunicare verbală, ci ea reprezintă o acțiune complexă, efectuată prin comportamentul global al unor personalități relativ consolidate asupra unor personalități în curs de formare, care, în cazul consumării ei în medii instituționalizate, apare ca relație profesor-elev, educator-educat… Acțiunea educațională este un proces comunicativ pluridimensional. Datorită finalității urmărite, nu poate fi vorba de o simplă transmitere de date (chiar văzută numai sub aspectul său pur instructiv), ci de o conducere (în sens cibernetic) a unui complex de generare de comportamente durabile, motivate, finalizate, integrate (comunicare sintactico-semantică, pragmatică, bineînțeles cu predominarea dimensiunii pragmatice, incitarea la activitate și statornicirea de motivații superioare) în cadrul căreia comportamentul cognitiv-emoțional are funcție operativ-instrumentală, în raport cu cel conativ de realizare.»
Prin urmare, relația dintre profesor și elevii săi se traduce prin comunicare, prezentă în toate circumstanțele activității didactice, fie de ordin instructiv sau educativ, fie de ordin social. Așadar, evidențierea mecanismelor psihosociale care declanșează conduita comunicaționala se impune ca o condiție necesară. Sfântulul Ioan Gură-de Aur preciza: „Acela iubește cu adevărat, care caută interesele celui iubit” ; parafrazând putem spune că profesorii care-și iubesc cu adevărat elevii comunică în funcție de intereselea cestora.
Comunicarea didactică vizează deci influențarea și transformarea comportamentală a educaților. Pentru a putea fi atins acest obiectiv este nevoie de elaborare a unei metodologii bazate pe eficiență și simț practic. Pentru a putea îndeplini un deziderat atât de complex, ar fi nevoie de o teorie generală a comunicării care să se înscrie în următorul tipar :să fie destul de generală pentru a descrie proprietățile tipurilor și structurilor actelor de comunicare globale, să comporte o teorie a semnificațiilor, această însușire fiind expresia faptului că, întotdeauna, comunicarea presupune o coordonare de acte, să constituie întotdeauna o cotitură în viața unui grup, pentru că grupul, în urma coordonării actelor, își modifică în parte propria sa structură și uneori chiar metodele de coordonare. În câmpul educațional, o asemenea teorie ar facilita creșterea potențialului de interacțiune, «astfel încât să se obțină o cât mai mare coincidență între informația codată de către emițător și mesaj și cea captată de receptor.»
Luminița Iacob consideră că o posibilă definire a comunicării didactice se poate baza pe ideea că aceasta este o «comunicare instrumentală,direct implicată in susținerea unui proces sistematic de învățare.»
Se remarcă faptul că, din această perspectivă, restricțiile de conținut sunt eliminate (învățarea poate fi centrată concomitent pe acumularea de cunoștințe, deprinderi, motivații, atitudini etc.), de cadru instituțional (poate exista comunicare didactică și în afara procesului de învățământ, în diversele forme ale educației nonformale și informale) sau privitoare la parteneri.
Dorina Sălăvăstru reliefează o altă definiție aproximativă a comunicării didactice, precizând că ne confruntăm cu o comunicare didactică atunci când, « în mod organizat și în instituții specializate, persoane cu o pregătire specială transmit cunoștințele,formează deprinderi și atitudini, inițiază activități în vederea educării tinerei generații. »
Astfel, autoarea încearcă o definire separată a termenilor comunicării didactice și comunicării educaționale , precizând că o comunicare, pentru a fi didactică, trebuie să realizeze unele condiții:
comunicarea trebuie să constituie un act intenționat, iar intenția să aibă drept obiectiv schimbări la nivelul cunoașterii,afectivitatății,comportamentulului receptorului.
comunicarea trebuie să se desfășoare într-un cadru organizat și să se deruleze după anumite principii de eficiență care să vizeze formarea celuilalt.
în general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfășoară în anumite instituții specializate (școală , universitate), preocupate si de buna organizare a comunicării în cadrul lor.
eficiența comunicării trebuie să fie supusă în raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.
A comunica presupune nu doar măiestria de a stăpâni cuvintele; putem vorbi fără să comunicăm și să ne ,,destăinuim” celorlalți fără a folosi cuvinte. Prin prisma menirii sale, omul școlii este obligat să realizeze rolul pe care îl are aceasta și să se comporte ca un profesionist al comunicării.
Nu prezența ,,personajelor” profesor-elev/elevi conferă comunicării caracterul didactic, ci îndeplinirea cerințelor unui act de învățare. Astfel, comunicare didactică poate apărea între diferiți alți ,,actori”: elev-elev, manual-elev, carte-persoană care învață, instructor-instruiți, antrenor-antrenați, inițiat-ucenici etc.
În condițiile unui exod de informații, instruirea școlară capătă valențe și responsabilități suplimentare, printre care aceea de a-i învăța pe educați de a integra/structura și analiza informația, dezvoltându-le capacitatea de a transforma un mesaj în semnificație. În acest scop, instruirea școlară are la îndemână un instrument fundamental, limbajul, dar comunicarea presupune mai mult de atât.
Comunicativitatea didactică este adresativă și stimulativă și presupune o foarte bună cunoaștere psihopedagogică a elevului. Fiind de un real folos, empatia, o altă dominată pentru realizarea unei comunicări didactice eficiente este partea docimologică, profesorul fiind un bun cunoscător al mijloacelor de evaluare iar el trebuie să fie conștient de realizarea unui feed-back venit din partea elevilor.
Limbajul didactic are caracteristici proprii. Utilizează limbajul obișnuit, vocabularul, structurile gramaticale, modul uzual de expunere pentru că va recurge la noțiunile de transmis cu ajutorul acestora. Dacă se are în vedere că cele mai multe dintre noțiuni au multiple semnificații, atunci vom recunoaște o relativă indeterminare a limbajului didactic. Această relativă libertate poate fi înțeleasă în sensul ei pozitiv, favorizând gândirea și formularea exprimării potrivite, dar poate deveni și obstacol când se transmit cunoștințe noi. Comunicarea didactică trebuie să fie precisă și expresivă, în același timp, prin claritate și concizie facilitând atât transferul cât și înțelegerea mesajului transmis; informațiile transmise trebuie adaptate scopului, obiectivelor didactice și nivelului intelectual al cursanților. În comunicarea didactică, prezentarea și exprimarea cunoștințelor îmbracă forme diferențiate, în funcție de auditoriul căruia îi sunt destinate, de aceea se poate spune că limbajul didactic are un destinatar precis definit, variabil după nivelul, interesul, formele de utilizare viitoare a celor comunicate.
Centrarea pe obiective a elevului, a profesorului și mediului de învățare prezintă învățarea învățării, altfel spus, comunicarea didactică este una evaluativă și auto evaluativă atât pentru profesor cât și pentru elev. Determinantă rămâne caracteristica formativă a comunicării didactice, profesorul exercitându-și influența simultan asupra conținuturilor și a elevului. Se realizează o interacțiune comunicațională autentică și eficientă dacă fiecare personalitate se angajează total și exprimă sincer emoțiile acceptând ideile și sentimentele celorlalți.
Metodele interactive sprijină dezvoltarea unei comunicări eficiente și ajută la înlăturarea dezgustului elevilor pricinuit de incapacitatea acestora de a înțelege și de a accepta ideile noi.
Relația elev-profesor trebuie să fie astfel structurată încât elevul să îndrăznească să acționeze în prezența profesorului, să coopereze cu el, să i se permită să aibă viziuni personale asupra problemelor În acest context se evidențiază raportul dintre limbajele verbal, paraverbal și nonverbal utilizate de profesori în corelație cu obiectivele didactice și cu partenerii elevi. Stilul profesorului definește predominanța verbal-nonverbal prin atitudinile personale care demonstrează ceea ce crede, dar și ceea ce așteaptă de la elevi, ceea ce respinge și ceea ce acceptă în dialogul educațional. Unii profesori consideră că prin abuz verbal țin sub control clasă. Un mesaj este mai credibil și suportă o înțelegere mai profundă atunci când, în transmiterea lui suportul verbal și nonverbal se îmbină eficient. Aria nonverbalului adaugă opțiuni pe zi ce trece. Unii autori extind această arie la toate lucrurile care ne reprezintă. Câte poți spune despre un om numai privindu-l din perspectiva modului în care își alege îmbrăcămintea pe care o consideră potrivită cu statutul său. Sau aranjarea mobilierului în așa fel încât să încurajeze interacțiunea de grup. Din păcate, aranjarea băncilor în clase favorizează comunicarea în direcția profesorului, și nu între elevi. Unele cercetări includ în aria nonverbalului și oferirea de daruri, sugerează că părinții care oferă cărți copiilor pot să le ceară acestora să fie mai studioși. Comunicarea nonverbală definește astfel un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea inter-relaționării didactice și nu poate fi despărțită de comunicarea didactică.
Clasa de elevi și colectivitatea școlară în general, rămân un mediu de comunicare prilejuit de sarcina comună și de relațiile interindividuale ale membrilor. O comunicare deschisă, fără restricții, fără formalism și ritualuri inutile mărește încrederea membrilor în virtuțile grupului
2.1.2 Elementele structurale ale comunicării didactice
Comunicarea didactică este considerată «nucleul practic și pragmatic al comunicării educaționale,constituind esența însăși și vehiculul secvențelor procesului de învățământ, derulat sub formă de lecții. » Comunicarea didactică este, deci, un proces de interacțiune între profesor și elevi, realizat în toate etapele unei lecții.
Și in comunicarea didactică se pretează schema procesului de comunicare propusă de
R. Jakobson:
CANAL
EMIȚĂTOR –––-MESAJ–––-RECEPTOR
COD
CONTEXT
Actorii actului didactic sunt pe rând Emițător dar și Receptor deși,în general, educatorii se regăsesc mai des în postura de sursă.
Cornel Ungureanu scoate în evidență faptul că repertoriile de semne ale celor doi actori ai comunicării didactice nu sunt nici pe departe egale, aici referindu-se la școlaritatea mică și mijlocie, profesorul având un vocabular incomparabil mai dezvoltat și mai consistent decât copilul.
Informația,ca material de lucru al comunicării didactice este inevitabil,informație didactică prelucrată pentru a avea un grad de înțelegere accesibil educaților. Ca atare și mesajul în care sunt reunite informațiile este un mesaj didactic care trebuie să fie caracterizat printr-un format clar, concis, cu o structură bine definită, de regulă deductiv.
Codat de către profesor, mesajul didactic trebuie menținut pe axa comunicării, atât
cât este necesar. Contextul didactic este unul construit cu mare atenție, menit să manifeste forță evocatoare, el fiind sinonim cu „situație de învățare, experiență de învățare”.
Un context didactic nepotrivit care nu provoacă actul de învățare, poate să compromită chiar și predarea.
Canalul comunicării didactice este unul direct, nemijlocit (în învățământul la zi), nefiind
vorba de un canal didactic propriu-zis, ci de recurgerea la un canal polivalent al comunicării interumane. Canalul verbal este folosit concomitent cu canalul vocal, împreună asigurând contactul , el transformându-se în canalul teritorialității „ spațiului didactic clasă” etc.
Trebuie precizat faptul că fenomenul Mass -Media cu impactul lui enorm și în educație, a făcut să devină uzual în sălile de clasă, la lecții, canalul audio-vizual, colportor de mesaje audio-vizuale, concepute în intenții didactice, deosebit de seducătoare.
2.3. Comunicarea didactică – situație cognitivă.
Comunicarea este, desigur, o posibilitate sau o condiție a interacțiunii psihosociale, dar este, în același timp, și o situație cognitivă reciprocă, de transmitere de informații, de descoperire. Este un „moment” de confruntare și de solidaritate umană, de achiziție și de înțelegere a ceva în plus, dar și de afirmare a creativității.
Așadar, comunicarea didactică nu este numai (relație) transmitere, ci și unealtă de lucru. Nu este numai „o metodă” – inevitabilă, generoasă – care îmbracă mai multe forme și mijloace, ci și un scop și o consecință a actului educativ.
Comunicarea didactică nu se face numai de către profesor cu unul sau cu toți cursanții, comunicarea din clasă este multiplă,reciprocă,pluriformă.Comunicarea didactică dezvoltă, stimulează intercomunicarea, interactivitatea cognitivă.Fiecare dintre partenerii ansamblului comunicațional din clasă trebuie/ sunt tentați/obligați să comunice între ei. Se produce deodată și comunicarea cu sine – e vorba, aici, de intracomunicare sau de monologul cognitiv – critic, autocritic, analitic, strategic.
Profesorul dezvoltă comunicarea, îi învață pe cursanți să comunice între ei, organizează și evaluează comunicarea ca act psihosocial și ca instrument didactic.
Este necesar ca elevii să ajungă să conștientizeze că numai prin participarea la comunicare își stimulează propriile resurse, capacitățile de cunoaștere și achiziție. În acest cadru/context se aprofundează structurile gramaticale, se asimilează lexic și se dezvoltă registrul/sau stilul profesional.
Comunicarea presupune capacități/cunoștințe, dar și comportament/atitudine. Comunicarea nu se validează decât între emițător [E] și receptor [R]. În situația comunicării orale –se impune o replică, în caz scris replica se produce sau nu se produce, dar este semnificativă elaborarea.
Funcțiile comunicării în clasa de studiu, ca act psihosocial, cognitiv și moral-volitiv, valorizator și integrator al insului, se pot reduce, pe scurt și simetric, la câteva:
• de transmitere (cunoștințe noi, informații/date – cuvinte, expresii, reguli gramaticale, norme de uz )
• de descoperire (sensuri lingvistice – proprii, metaforice, de context);
• de construcție lingvistică – gramaticală, sintactică, stilistică (de exprimare și decodare semanticăși stilistică)
• de tranzacționare/negociere a sensului și a mesajului (reglare, negociere, înțelegerea mutuală/reciprocă).
2.3.1. Comunicarea didactică și actele de limbaj
Lingviștii și semiologii au dezbătut îndelung un criteriu care să permită distincția netă între comunicare și semnificație : intenționalitatea actului de communicare a fost ales în cele din urmă drept criteriul cel mai potrivit. Adevărata comunicare se realizează pornind de la semnale, adică de la semne convenționale, produse în mod voluntar de către emițător pentru a fi recunoscute ca atare de către destinatar. Prin alegerea criteriului delimitării de câmpul semiologiei, se acordă emițătorului un loc privilegiat deoarece voința sa, intenția sa de comunicare va fi reținută drept criteriu definitoriu al comunicării. Importanța recunoașterii intenției comunicaționale apare astăzi ca o noțiune fundamentală care stă la baza actelor de limbaj și a orientării pragmatice pe care o capătă semiotica.
Atât teoria actelor de limbaj, cât și cea pragmatică s-au dezvoltat ca o încercare de a integra în analiza enunțurilor intenția comunicațională pe care o exprimă locutorii atunci când realizează un act de limbaj.
Trebuie amintit faptul că orice act de limbaj, orice act ilocuționar are un conținut propozițional și o anumită forță. Mai precis, un enunț are forța unui ordin dacă locutorul are intenția, prin enunțul său, să dea un ordin auditorului. Forța ilocuționară corespunde deci intenției pe care o are locutorul de a îndeplini, prin intermediul enunțului său, un anumit act ilocuționar. În ceea ce privește conținutul propozițional, acesta poate fi înțeles drept sensul enunțului admițând că acesta cuprinde cunoaștințe indispensabile despre context, adică cele care fixează în raport cu enunțarea, sensul frazei. Se înțelege că sensul unui enunț poate fi înțeles fără ca forța sa ilocuționară să fie complet elucidată:,,deseori înțelegem ce se pune fără a ști prea multe,,
A preda înseamnă îndeplinirea unui act de limbaj intențional : orientările pedagogice , fondate pe teoriile taxonomice ale lui Bloom, au dezvoltat această orientare drept axă principală atât a construcției teoretice cât și a propunerilor metodologice.
Secvențele ,,obiectiv-strategie/mijloace-evaluare” pun în evidență o concepție a învățământului fondată pe o teorie a comunicării discursive intenționale. Obiectivelor le corespund intențiile locutorului, strategiei diferitele acte de limbaj care trebuie scoase în evidență si în sfârșit, evaluării , măsura gradului de reușită a eforturilor perlocutoare dorite.
2.3.2. Eficiența comunicării didactice
În concepția lui I.O. Pânișoară, eficiența comunicării didactice poate « crește atunci când mediul educațional este propice.» Autorul are în vedere atât mediul fizic, în sensul ergonomiei școlare, cât și subprocese precum atenția, înțelegerea, acceptarea care trebuie întreținute, provocate și
optimizate permanent;anumite tipuri de efecte implicate (unele vizate de emițător, altele de receptor, efecte neașteptate, permanente sau temporare).
În identificarea modalităților de optimizare a comunicării didactice, este necesar să avem în vedere atât personalitatea profesorului, cât și pe cea a elevului și, nu în ultimul rând, totalitatea componentelor actului comunicațional (emițător, receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feed – back).
Profesorul este chemat să-și adapteze personalitatea funcție de expectanțele elevilor săi.Răspunsurile elevilor la nivel comportamental reprezintă un control social care îl poate determina pe profesor să-și perfecționeze competențele de relaționare cu elevii. O activitate eficientă în clasă,concretizată în rezultate apreciate de toți participanții la actul didactic, constituie premisa unei colaborări pe termen lung între cei doi actori.
O comunicare didactică eficientă are la bază feed-back-ul, ca și componentă care reglează activitatea cadrului didactic cu elevii săi. Orice profesor are nevoie să știe în ce măsură ceea ce a comunicat a ajuns la elevii săi și ce schimbări trebuie să facă atunci când constată disfuncționalități. De asemenea, există și un feed- back care se transmite de la emițător la receptor și care urmărește reglarea activității didactice.
Ca și sistem de comunicare, procesul de predare-învățare în mediul școlar vizează creșterea repertoriilor cognitive, emotive și gestuale atât ale elevilor , cât și ale profesorului.Dacă procesul de predare este empiric (relativ pasiv), elevul-receptor integrează progresiv informația transmisă de către profesor. Dacă procesul de predare este operator ( mai degrabă activ) profesorul manipulează codurile și își organizează strategia ținând cont de feed-back-urile pozitive sau negative ale fiecrui receptor, și facând recurs la consolidare, redundanță și la evitarea zgomotelor. De asemenea, pentru a facilita receptarea și integrarea mesajului didactic în repertoriul de semne al elevilor, profesorul trebuie să respecte anumite reguli:
sa minimizeze ,,zgomotul”, adică să elimine atât cât este posibil orice semnal imprevizibil sau nedorit care nu aparține mesajului și îi împiedică transmiterea. Toți elevii trebuie să înțeleagă, să vadă, să poată urmări la tablă, să fie instalați confortabil în bănci, luminozitatea să fie optimă, să perceapă fiecare mesaj verbal și/sau non verbal;
să utilizeze elemente dintr-un repertoriu comun de semne, în interiorul unui cod accesibil elevilor și să nu recurgă la abrevieri care nu pot fi înțelese de către elevi. Dacă scopul actului de predare este lărgirea repertoriului elevilor pentru a-i forma sau a-i informa, atunci profesorul trebuie să introducă progresiv termeni noi și informații dintr-un repertoriu deja stabilit pentru elevii săi. El le explică ( prin exemple concrete, imagini accesibile, reformulări clarificatoare) și ține cont de feedback-ul trimis de receptori. O succesiune graduală și ierarhizată a elementelor trebuie să caracterizeze derularea cursului;
să armonizeze și să optimizeze echilibrul informației și al redundanței : pentru a stimula motivația elevilor, mesajul trebuie să includă informații. Dar această noutate nu trebuie să fie prea copleșitoare. Altfel, decodajul este blocat, elevii nu ramân concentrați asupra canalului și se plictisesc. O redundanță optimă se referă de cele mai multe ori la feed-back. Pentru a o favoriza, este necesară furnizarea unei cantități cât mai mici de informație intr-o anumită perioadă de timp, transmiterea sa fie cât mai lentă pentru a lăsa elevilor timp să ,,digere” informația integrată sau informațiile redundante între ele.
să mențină ,,contactul” și să păstreze elevii branșați asupra canalului Dacă ,,costul psihologic” (efortul) decodajului este prea mare, atunci elevii se detașează și comunicarea este întreruptă.De asemenea este important ca stimulii să fie variați: ton, diverse procedee menite să capteze atenția plecând de la canalul verbal sau vizual;
să recurgă la un dublu feedback pedagogic. În ,,cibernetică”, feedback-ul este o informație dată în schimb, un semnal care permite controlul și reglarea unei operații în curs, ținându-se cont de scopuri și de norme. În ,,psihologia socială”, feedback-ul reprezintă un ansamblu de semne care permit unui emițător de a ști dacă mesajul său a fost primit și cum a fost primit. De asemenea este importantă adaptarea mesajului didactic la elevi, aceștia să fie întrebați despre subiectul mesajului sau să fie urmărite cu atenție reacțiile, atitudinile și comentariile ( feedback-ul receptorului despre emițator, reglator al informației) ; cât despre feedback-ul emițătorului despre receptor, manifestă influența profesorului care acționează asupra elevului pentru o mai bună formare și chiar întărire relativă a învățării (controlul informației).
Această utimă regulă a eficienței mesajului didactic facilitează chiar integrarea unui mesaj bine înțeles atunci când este reglementat de alte patru reguli: dublul feedback didactic asigură receptarea, în dinamica jocului semnificațiilor. Trebuie menționat faptul că mesajul prezintă de asemenea un conținut care poate fi ,,conotativ” sau ,,denotativ” : un conținut intențional și univoc (monosemantic) sau care se pretează la diverse interpretări (polisemantic). Toate aspectele paralingvistice sau ,,suprasegmentale” vehiculează mesaje complementare conținutului verbal care relevă schema semnelor lingvistice ale unui discurs.
În cadrul discursului didactic, receptorul are mai multe niveluri de decodare:
Nivelul lingvistic de decodare a sensului cuvintelor însoțitoare ( de exemplu , tonul puternic denotă agresivitate);
Nivelul de decodare a ,,sensului semnelor non verbale” care influențează jocul raporturilor de forțe ale protagoniștilor comunicării și, în consecință, chiar eficiența actului de predare; receptorul se așteaptă la anumite comportamente pentru anumite roluri. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt deseori cauza unei distorsiuni a mesajelor, verbale sau non verbale. Iată de ce analiza semiologică favorizează în general interpretarea mesajului didactic: ea contribuie la o mai bună înțelegere a jocului de forțe (raportul social) care se stabilește între protagoniștii direct implicați și la o referire simultană la implicit și la explicit, la nivelul lingvistic și gestual.
Nivelul de decodare a ,,mesajelor audiovizuale”, dacă sunt utilizate mijloacele media ca mediator tehnic, în acelasi timp suport și canal, care favorizează comunicarea atunci când contactul fizic nu este posibil sau nu este suficient. De fapt, mijloacele media aduc un serviciu profesorului, mai ales în stabilirea unei ,,relații simetrice” cu elevul; ele prezintă mesaje veriate care se adresează atât văzului căt și auzului receptorilor. Mesajele transmise cu ajutorul mijloacelor audiovizuale sunt unidirecționale, fără contact sau feedback. Ele sunt foarte utile pentru ,, autoanaliză” și ,,autocritică”. În plus, mesajul iconic este rareori precis și univoc: un mesaj verbal este întotdeauna necesar pentru a decoda imaginile și a extrage informațiile pertinente. Legat de acest subiect, unele statistici sunt relevante, chiar încurajatoare, pentru ,,eficiența” mesajelor didactice. Un individ reține în medie 10% din ceea ce citește, 20% din ce aude, 30% din ce vede, 50% din ce vede și aude.
2.3.3. Competența profesorului. Fațetele actului didactic
Prima fațetă : pedagogia
Învățarea elevilor reprezentând finalitatea rolului cadrului didactic, pedagogia este cu siguranță aspectul cel mai important al acțiunilor acestuia. Este vorba aici despre acțiunile referitoare la planificarea imediată a ctivităților, la strategiile de predare și la evaluarea formativă. În cadrul acestei fațete se manifestă competența profesorului cu privire la organizarea materiei, a programei șă a procesului de predare. Pedagogia consistă, de fapt, în punerea în relație a unui obiect (o programă organizată logic) cu un obiect (elevul care învață într-o manieră integrată, logică și circulară ).
A doua fațetă: comunicarea
Învățarea se bazează în general pe experiențe și interacțiuni. Actul didactic este deci în totalitate un act de comunicare.Profesorul trebuie să manifeste abilități, atât ca emițător (claritatea explicațiilor, alegerea limbajului potrivit, dinamismul exprimării) cât și ca receptor (capacitatea de asculta, deschiderea față de elevi). Acesta este aspectul care le pune cele mai multe piedici profesorilor, pentru că poate fi împiedicat de cauze care nu sunt modificabile, cum ar fi personalitatea, talentul înascut, instinctul și, la limită, genetica. Din păcate ,nimic din procesul de formare a cadrelor didactice , nu oferă tehnicile de comunicare elementare la care trebuie să recurgă orice profesor dacă nu le folosește din instinct.
A treia fațetă: cadrul
Învățarea se realizează într-un cadru colectiv și structurat, de aceea cadrul didactic trebuie să asigure disciplina (respectarea regulilor și controlarea comportamentelor nepotrivite) și să favorizeze inițiativa și autonomia (încurajarea comportamentelor potrivite).
Problemele de disciplină îi preocupă mult pe profesori și pe directorii de școli. Lucrul acesta ține de faptul că, manifestările lor sunt imediate, evidente și deranjeante, și că, pe de altă parte, acțiunile disciplinare (sancțiunile) fie au rezultate limitate, fie au efecte secundare care sunt puțin de dorit în climatul educațional. Motivul este reprezentat de faptul că adevărta cauză a acestor probleme este de fapt alta. Paradoxal, deoarece se confundă manifestarea cu cauza, profesorul încearcă să-și rafineze tehnicile disciplinare, astfel încât disciplina ajunge să se situeze într-o veritabilă încadrare, care ține cont de dimensiunile de prevenție, detectare și de motivare.
A patra fațetă : atitudinea
Societatea așteaptă de la profesor ca acesta să nu fie doar un tehnician competent al învățământului, ci și un educator. Profesorul trebuie să demonstreze, prin atitudine și gesturi, valorile care îl definesc și să încurajeze la elevii săi dezvoltare și interiorizarea valorilor educative. Acest aspect este mai intangibil decât celelalte, bazându-se mai puțin pe tehnică și mai mult pe valori : puterea exemplului, liniște interioară, umor, dragostea pentru tineri. Acesta este aspectul la care tinerii sunt cel mai sensibili : modalitatea cea mai eficientă de a le câștiga încrederea și respectul, care sunt condiții esențiale pentru desfășurarea durabilă și armonioasă a unei ore.
2.3.4. Relația comunicațională profesor-elev
Termenul ,, relație” este descris drept un mijloc prin care două sau mai multe persoane interacționează. Într-o situație pedagogică,modul în care profesorul și elevii săi interacționează poate fi reconstituit plecând de la seria de mesaje verbale și non verbale care sunt schimbate între indivizi. Altfel spus, relația este funcția angajării partenerilor în actul comunicării. Asemeneaa angajare se exprimă prin diferite raporturi, prin variantele unei relații simetrice (egalitate între parteneri ) sau asimetrice și complemementare (relație bazată pe dependența unui interlocutor și pe direcția unilaterală a comunicării).
Dar în ce se angajează partenerii comunicării didactice? Se angajează în reușita educativă a elevilor, adică la formarea și dezvoltare viitoarelor persoane adulte. O asemenea reușită cere o relație matură, bazată pe reciprocitatea schimburilor.
Această relație, stabilită de către un educator cu elevii săi , nu se limitează la performanțele școlare imediate , sau la aptitudinea lor de a realiza bine o activitate, ca urmare a unei secvențe de predare-învățare a unui conținut academic dat. Ea încurajează competența, adică achiziția activă a cunoștințelor și dezvoltarea atitudinilor care se manifestă în comportamente adaptate și adaptabile.
Pentru a realiza acest lucru, ea incită elevii să-și exerseze capacitatea de a ,,conserva,, noile achiziții și de a le ,,transfera” la un nivel superior al rațiunii .
Această relație trezește, de asemenea, curiozitatea fiecărui elev, lansând provocarea de a-și explora posibilitățile și limitele.
Dacă a învața nu se reduce la a dobândi doar cunoștinte ci implică chiar și transformarea persoanei, atunci învățarea necesită o relație, nu doar o informație. Căci, dobândirea de cunoștințe si de aptitudini favorizează existența și devenirea.
Chiar în cadrul relației care se stabilește în urma multiplelor interacțiuni cu grupul-clasă, elevul învață să fie și să acționeze în societate. Ființa omenească este o ființă a relațiilor multidimensionale, relații care sunt tributare cadrului familial și sociocultural în care se învârte elevul.
Varietatea schimburilor reciproce între educator și elevii săi și calitatea climatului socio-afectiv al clasei , rămân factorii determinanți ai relației elev-profesor. Comunicarea didactică este nu numai pertinentă ci și absolut necesară în cadrul procesului educativ, care nu poate să se limiteze doar la simpla transmitere a informației, mai ales în actuala societate a cunoașterii.
În concluzie, relația educativă trebuie să vizeze dezvoltarea competențelor fundamentale (cunoștințe, atitudini și aptitudini) ale elevului pentru a se situa , a se defini și a se angaja în sânul unor mutații sociale, în ciuda forțelor exterioare care se exercită asupra lui. Doar o relație pedagogică pozitivă , de simetrie și de personalizare, stabilită în sânul unei comunicări integrale, poate să-i asigure expresia.
Capitolul 3
Bariere în comunicarea umană
3.1. Factori determinanți ai barierelor în comunicare
De fiecare dată când utilizăm limba, în forma ei vorbită sau scrisă, urmărim aceleași patru scopuri principale (indiferent de obiectivul vizat, fie el,de a explica, de a influența, de a educa, de a convinge). Acestea sunt:
« – să fim receptați (auziți sau citiți);
– să fim înțeleși;
– să fim acceptați;
– să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine).»
Dacă aceste obiective nu sunt atinse înseamnă că a interferat ceva în transmiterea mesajelor. Orice intervine în procesul comunicării poartă denumirea de barieră. Barierele în comunicare intervin atunci când receptorul nu primește sau interpretează eronat sensul mesajului primit din partea emițătorului.
În lumea reală, mesajele nu ajung niciodată de la emițător la receptor ca atare , fără perturbări. Înțelesurile lor nu sunt complet clare, chiar și atunci când canalul de comunicație funcționează fără probleme, lipsit de interferențe.
Pentru a înțelege de ce este așa, se poate face referire la o experiență care poate fi comună pentru toată lumea: observația că imaginea pe care o are emițătorul în minte nu corespundea realității. De exemplu, întâlnirea cu cineva cunoscut doar prin e-mail poate conduce la remarca că aceea persoană este mult mai în vârstă decât se credea. Idei și imagini ale lumii (sau, reprezentări) pe care ființele umane le formează în capul lor, sunt cărămizi folosite în construcția comunicării. Dar, aceste idei și imagini se bazează pe o cunoaștere incompletă. Se știu unele fapte, iar imaginația fiecăruia umple (construiește) restul. Felul în care se realizează acest lucru depinde în mare măsură de valorile, normele, credințele, interesele și de propria cunoaștere. Din păcate, nu se știe care parte a ideilor se bazează pe fapte și cât de mult este ,,construită" de către fiecare în parte. Dacă se raportează acest lucru la comunicare, este ușor de văzut că ceea ce proiectează transmițătorul poate fi foarte diferit de ceea ce înțelege receptorul. Ceea ce emitentul consideră că a comunicat nu este în mod necesar ceea ce receptorul crede că a primit. Atât emițătorul, cât și receptorul construiesc semnificația mesajului folosind propriile valori, norme, credințe, interese și cunoștințe. Aceast procedeu se numește cadru de referința . El afectează atât ceea ce expeditorul dorește să exprime cât și modul său de exprima aceasta. De asemenea, afectează modul în care receptorul interpretează ceea ce se comunică. Se știe că valorile, normele, credințele, interesele și cunoștințele sunt complet unice pentru fiecare și diferă de la un individ la altul. Cu alte cuvinte, semnificația pe care o atribuie emițătorul unui mesaj nu este aceeași pentru fiecare dintre receptorii emițătorului.
Factorii perturbatori care pot influența comunicarea pot proveni din arii diferite. Identificarea la timp a acestora, precum si minimalizarea efectelor pe care le pot avea în procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări eficiente.
În principal, se face referire la următorii factori :
Diferențe de perceptie .Diferențele de percepție sunt de nenumărate ori cauza a numeroase bariere de comunicare deoarece experiențele personale pot determina percepții și interpretări diferite ale unui mesaj.
Concluzii grabite – oamenii sunt tentați să vadă și să înțeleagă ce doresc, facând abstracție de realitate ;
Stereotipii – bazându-ne pe experientele proprii, vom întâmpina riscul de a generaliza ;
Lipsa de cunoastere –comunicarea cu cineva care are alt nivel de educație este destul de grea. Cel care comunică trebuie să fie conștient de diferențe si să acționeze ca atare.
Lipsa de interes –emițătorul trebuie sa dovedească abilitate pentru a construi mesajul astfel încât să se muleze pe nevoile și interesele receptorului.
Dificultăți în exprimare – daca emițatorul întâmpină probleme în exprimarea mesajului, aceasta va constitui o bariera în comunicare
Emoții – emotivitatea poate constitui o barieră comunicațională. Emoțiile puternice pot pune piedici comunicarii.. Evitarea comunicării nu este o soluție deoarece receptorii pot considera o persoană care comunică fără a-și arăta sentimentele drept plictisitoare.
Personalitatea –comportamentul emițătorului poate afecta comportamentul receptorilor, ajungându-se la confuzii sau conflicte.Printre factorii nfavorizanți ai acestei situații se numără autoapărarea, superioritatea și ego-ul.
„Ciocnirea personalităților” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale eșecului în comunicare. «Nu întotdeauna suntem capabili sa influențăm sau să schimbăm personalitatea celuilalt dar, cel putin, trebuie sa fim pregatiti sa ne studiem propria persoana pentru a observa daca o schimbare în comportamentul nostru poate genera reactii satisfacatoare», preciza Mucchielli.
Cultura, background-ul (cunoștințele anterioare) și influențele – Întreaga noastra experiență poate să își pună amprenta pe calitatea mesajelor transmise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate reprezenta un factor care ingreunează comunicarea, punând piedici înțelegerii unui mesaj nou care nu face parte din cultura de bază.
Fondul sonor – folosirea anumitor echipamente sau chiar mediul înconjurător pot cauza disfuncții ale comunicării. Atât emițătorul cât și receptorul vor trebui sa apeleze la efort suplimentar pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori comunicarea este compromisă deoarece se instalează oboseala,iar puterea de a inlătura bruiajele nu există.
Stresul – se știe fapul că stresul este un puternic factor cauzator de disfuncții, o persoană stresată nu mai înțelege și nici nu mai tratează mesajul ca în condiții normale de comunicare.
Percepția – Atunci când o persoană vorbește prea repede, nu are fluență în discurs, nu articulează corect cuvintele etc. suntem predispuși să nu o tratăm cu toată atenția.. Astfel, « atitudinea noastră preconcepută ne va afecta abilitatea de a asculta.»
Ideal ar fi ca procesul de comunicare să fie impecabil si să existe un limbaj universal neutru care să asigure acuratețea procesului. Din păcate însă, așa ceva nu există decât in situații particulare (comunități restrânse ca număr de indivizi, specializați într-un anumit domeniu, cum ar fi, de exemplu, laboratoarele științifice, departamentele de IT etc.). In situațiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenți numai că, printr-un efort susținut si comun, cei care participă la actul comunicațional îi pot indepărta sau le pot minimiza influențele asigurându-se în final o comunicare eficientă, ceea ce se dorește de la început.
3.2. Tipuri de bariere in comunicare
Barierele pot fi gasite în orice sistem comunicațional si de aceea e mai corect să spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesajul receptat.
Barierele de comunicare reprezinta toate acele perturbații care pot interveni de-a lungul procesului de comunicare si care reduc fidelitatea sau eficiența mesajului transmis. Important este însa impactul pe care aceste bariere le au asupra mesajului transmis care, in unele situații, poate fi perturbat atat de puternic încât informația ajunsă la destinatar sa fie cu totul diferită față de cea transmisă de emitent. Încercând o clasificare a barierelor comunicationale prin luarea în considerație a motivelor care le genereaza, putem distinge următoarele categorii :
– mesajele transmise nu pot fi auzite: în această categorie intră barierele fizice: zgomot, lipsa concentrarii ca urmare a lipsei factorilor care captează atenția, diverse interferențe în timpul transmiterii ;
– mesajele recepționate nu pot fi înțelese: ascultatorul poate auzi, dar ceea ce întelege este influentat de numeroși factori perturbatori cum ar fi cultura diferită. Neîntelegerea limbajului semnifica incapacitatea de a interpreta cu acuratete mesajul si poate fi datorata erorilor de traducere, de vocabular, de punctuatie, gesturilor non-verbale;
– mesajele înțelese nu pot fi acceptate. Legat de această categorie, Pânișoară consideră că « receptorul înțelege dar nu poate accepta datorita unor factori psihologici cum ar fi: atitudinile sale față de ceilalți, sentimentele față de subiectul pus în discuție, lipsa de deschidere (sentiment care apare atunci când climatul este formal și care poate deveni o barieră în comunicare în momentul în care provoacă neîncrederea și părerea că anumite informații sunt păstrate secrete), prejudecăți ca de exemplu șocul cultural sau etnocentrismul; șocul cultural semnifică incapacitatea de a întelege sau accepta persoane cu valori, standarde, stiluri de viață diferite. Etnocentrismul, adica credința că propria cultura este superioară oricărei alteia apare ca barieră atunci când comunicarea conduce la o atitudine de superioritate. »
In studiile de specialitate sunt semnalate numeroase categorii de bariere ale comunicării:
Barierele tehnice.Aceste bariere fac referire la dificultățile întâmpinate în transmiterea precisă, fidelă și integrală a mesajului. Pentru ca o comunicare să fie eficientă, trebuie ca mesajele să nu sufere distorsiuni excesive. Barierele tehnice pot fi la originea factorilor tangibili și/sau intangibili.
Un factor tangibil reprezintă un zgomot fizic care afectează capacitatea tehnică a unui canal ,producând interferențe care pot diminua vizibilitatea, lizibilitatea sau audiția mesajului transmis. Un factor intangibil are legătură cu problemele legate de percepție.Acesta poate fi definit drept procesul prin care un individ alege, organizează și definește stimulul senzorial în imagine coerentă a realității, și care îl ajută să interpreteze această realitate. Consecințele percepției asupra comunicării se traduc prin efectele următoare :
– Stereotipurile sunt categorii cognitive limitate,asimilate și folosite de un individ pentru a interpreta realități complexe. Într-o situație de comunicare, ele provoacă unui individ răspunsuri automatizate, reacții rigide care nu favorizează înțelegerea mesajului.
– Distorsiunile reprezintă un efect de selecție. Din cauza distorsiunilor, un mesaj nu este nici interpretat, nici reconstruit în același mod de către două persoane.
– Concepția despre sine care are drept rezultat faptul că sun alese doar mesajele care fac referire la imaginea personală. Acest lucru afectează atât conținutul comunicării cît și relația dintre emițător și receptor.
Barierele semantice Aceste obstacole fac referință la dificultățile întâmpinate în transmiterea și receptarea sensului informațiilor.Mesajul trebuie să aibă capacitatea de a evoca în mintea receptorului sensul informațiilor vehiculate. Capacitatea semantică în comunicare este funcția caracteristicilor personale ale interlocutorilor (experiențe, valori, credințe).
Obstacolele semantice sunt în general legate de constrângerile inerente ale modului de a simboliza sau de a gândi. Ele afectează, în acest sens, comunicarea prin : abstractizarea mesajelor care reduce o masă de informații complexe în unități simple și ușoare, ceea ce le transformă în informații incomplete., prin reificare, adică forma percepută conține mai multă informație decât există ea în realitate și prin tendința de a evalua care constă în faptul că faptele pot fi confundate cu judecăți de valoare, ceea ce conduce la interferențe subiective în detrimentul faptelor reale.
Barierele pragmatice fac referire la dificultățile generate de mediul socio-economic în care se desfășoară comunicarea.În fața dezvoltării structurilor economice și sociale, comunicarea devine în același timp necesară și mai dificilă. În ceea ce privește structura economică, ea desemnează regulile și resursele care conduc la producerea de bunuri și de servicii. Această structură se caracterizează în general printr-o anumită flexibilitate pentru a putea evolua. Dar ea trezește în indivizi o nevoie imensă de comunicare și informare. Cât despre structura socială, ea regrupează ansamblul regulilor care reglementează raporturile sociale între indivizi și grupuri și se caracterizează prin rigiditate și rezistență la schimbări.
Bariere determinate de poziția emițătorului și receptorului. De cele mai multe ori acestea intervin atunci când « percepția pe care emițătorul sau receptorul o are despre sine sau interlocutor este eronată, insoțită de idei preconcepute sau sentimente mult prea puternice.»
Bariera de tezaur. Dreptul la comunicare este garantat de principiul egalității naturale a indivizilor umani ceea ce face, insă, ca acest drept să fie limitat indirect,în sensul acceptării diversității interindividuale ca efect al procesului de socializare. Prin urmare, și fondul de cunoștințe acumulate de fiecare individ este diferențiat.
Fondul de cunoștințe sau de tezaur cuprinde și un anumit capital lingvistic, care îi permite individului să opereze selecții din codurile pe care le-a asimilat, în scopul adaptării la actul de comunicare. Cu cât acest capital se apropie de o anumită ,,rentabilitate” socială , în termenii teoriei lui Bourdieu, cu atât posibilitățile de adaptare cu succes ale individului la relațiile de comunicare din viața socială, cresc.
Bariera psihologică. Factorii de natura psihologică, care frâneaza procesul comunicării,se situează, cel mai adesea,în afara controlului conștient al individului. Se pot identifica de către individ atunci când se produc,ca facând parte dintr-o categorie sau alta, dar nu pot fi anticipați, pentru că nu se produc după regului prestabilite, putându-se ca, cel mult, unii dintre ei să fie mascați. Există cel puțin două categorii de factori care creează direct sau indirect dificultăți de comunicare: stările psihice cu tentă depresivă și actele ratate. Stările psihice cu tentă depresivă au un caracter pasager dar sunt deosebit de influente asupra ,,deschiderii” spre comunicare; traversate de diferite angoase, inhibiții, frustrări, de plictiseală sau dezinteres, de lipsa de voință sau speranță etc,acestea constitue un suport labil, defavorizant comunicării.
3.3. Creșterea eficienței în comunicare
Perturbările în procesul comunicării enumerate anterior se pot remedia prin măsuri complementare fiecărei deficiențe. Comunicarea eficientă este piatra de temelie a tuturor relațiilor umane, de familie,de prietenie sau profesionale.
Câteva propuneri sugerate de specialiștii în comunicare, sociologie, psihologie etc. în vederea creșterii eficienței comunicaționale sunt:
1. În toate relațiile directe cu ceilalți actori ai comunicării, trebuie profitat din plin de limbajul corpului și de gesturi. Aproape 95% dintr-un mesaj transmis direct, se traduce prin intermediul semnalului emis prin gesturi si atitudine corporală. Trebuie manifestată o grijă deosebită ca să se coordoneze comportamentul fizic cu mesajul care urmează să fie transmis.
2. Comunicarea devine mai eficientă prin utilizarea cât mai mult posibil a influenței zâmbetului Zîmbetul nu numai că face comunicarea mai fructuoasă, ci influențează în mod direct tonul vocii. Zâmbetul este un limbaj universal, cu o putere impresionantă..
3. Adresarea de întrebări în locul folosirii declarațiilor directe către apelant. În acest fel, persoana din fața emițătorului se angajează în ideile pe care acesta dorește să le transmită și va avea un interes sporit față de subiectul discuției . Mai mult decât atât, singura modalitate de a învăța și de a lărgi orizontul de cunoaștere este prin întrebări.
4. Trebuie așteptat întotdeauna un rezultat pozitiv atunci când emițătorul se angajează într-un raport verbal.Așteptarea unui rezultat pozitiv în timpul unei discuții face literalmente minuni și ajută la obținerea unei atitudini care permite eficiența.
5. Trebuie conștientizată nocivitatea cuvintelor negative, în schimbul verbal. Cuvinte cum ar fi "nu", "imposibil", "incompetent", "rău", etc. ar trebui evitate din vocabular . Acestea au un efect devastator asupra direcției și eficacității mesajului transmis.
6. Nu trebuie folosită strategia "vorbeam despre tine", atunci când se face apel la alte persoane. Mulți oameni focusează discuțiile în jurul lor, prin urmare, nu toți interlocutorii sunt de acord.
7. Trebuie evitată auto sabotarea cu credințe false. Dacă emițătorul consideră că nu are abilități de comunicare,această părere poate deveni o profeție care se îndeplinește.Trebuie înlocuite aceste gânduri și credințe negative cu afirmații pozitive pentru a aduce încredere.
8. Trebuie dat dovadă de ascultare activă în timpul schimburilor verbale. Mulți oameni se gândesc mai degrabă la ceea ce ei vor spune și nu ascultă cu atenție interlocutorul . Prin practicarea ascultării atente a mesajului partenerului, răspunsul la acesta va fi mai eficient iar elaborarea sa, mai rapidă.
9. Vocabularul trebuie modelat în funcție de circumstanțe și de context. Nu toate tipurile de comunicare folosesc același limbaj și comportament. Flexibilitatea în abordare și vocabular sunt necesare pentru a îmbunătăți performanța comunicațională, indiferent de situație.
10. Folosirea numelui fiecărei persoane atunci când se angajează un dialog. Cuvântul cel mai plăcut este acela al numelui propriu în schimburile verbale de inițiere. Atunci când este posibil, trebuie folosit întotdeauna numele persoanelor cu care se vorbește , mai ales la începutul schimburilor verbale.
Capitolul 4
Bariere comunicaționale in cadrul procesului didactic
4.1 Tipuri de bariere în comunicarea didactică
Comunicarea educațională este influențată de o mulțime de factori care mijlocesc apariția perturbărilor în procesul educațional , care pot conduce la apariția unor conflicte.
Acești factori trebuie identificați pentru ca efectele lor să poată fi diminuate sau evitate, evitând iscarea unor noi situații conflictuale. Efectul acestor factori în proces determină apariția unor bariere.
Bariera comunicațională reprezintă orice factor care determină distorsionarea conținutului mesajului și/sau contribuie la reducerea eficienței actului comunicațional.
Identificarea și depășirea barierelor care sunt inerente în cadrul procesului de comunicare poate asigura eficiența. Trebuie remarcată importanța faptului ca între profesor și elevi să se consolideze o relație și o comunicare stabilă. Receptarea corectă a mesajului are drept efect asimilarea conținutului predat, pe de o parte și mijlocește stabilirea și susținerea unei relații propice între profesor și elev, pe de altă parte. Rolul comunicării este de a ușura experiențele de învățare și totodată de a proteja educații față de comportamentele de risc care pot să determine stări de afectivitate negativă.
Printre „ucigașii” comunicării, numeroși cercetători oferă drept exemple : amenințările, care au drept efect sentimentul de teamă, obediență, resentiment, ostilitate; ordinele, atunci când se folosește putere asupra altuia; critica negativă; schimbarea subiectului fără a se ține cont de faptul că interlocutorul mai are ceva de zis asculta ; refuzul de a accepta anumite probleme apărute în timpul comunicării.
Există o mulțime de tipuri de bariere în cadrul procesului de comunicare. În domeniul didactic cele mai mai multe dintre bariere determină apariția conflictelor, de aceea se impune identificarea acestora și căutarea unor soluții concrete și eficiente pentru a le depăși.
Numeroase bariere sunt atribuite profesorului, care prin felul în care se manifestă (ignoranță sau neatenție) îl face pe elev să se simtă prost și neconfortabil, prin urmare, determină apariția conflictului intrapersonal la elev, iar după aceasta cel interpersonal, între elev și profesor. De asemenea și între elevi pot apărea bariere care mai apoi dau naștere la conflicte.
Ca de altfel și în alte contexte, comunicarea didactică este axată în principal pe schimbul de informație. Schimburile se fac în cele două sensuri, de la profesor către elevi și reciproc sau doar între elevi. Succesul acestor schimburi depinde de o multitudine de factori: unii sunt legați de posibilitățile tehnice ala comunicării, alții de capacitatea reciprocă de înțelegere a mesajelor, alții de atitudinile pe care interlocutorii le au unii în raport cu ceilalți.
4.1.1 Barierele tehnice
Este de la sine înțeles că o bună comunicare didactică implică mai întâi condiții materiale propice schimburilor verbale și posibil non verbale. Semnele emise de o parte și de cealaltă trebuie văzute și înțelese cu claritate. În cazul în care activitatea de predare-învățare se face în prezența participanților – educatori și elevi – mediul înconjurător este foarte important. Pe lângă cerințele de luminozitate și de izolație sonoră, este important controlul asupra așezării în spațiu.
Dacă predarea-învățarea are un domeniu magistral, este important ca relația educator-elevi să fie prioritatră și din punc de vedere fizic elevii să fie orientați către educator. În schimb, dacă se practică învățarea colaborativă, este important ca elevii membrii ai aceluiași grup să poată fi orientați unul către celălalt, în jurul tablei de exemplu. Controluli calitatății mesajului transmis este prioritară. Tipografia și așezarea în pagină sunt importante pentru gradul de lizibilitate al textelor scrise. Cât despre transmiterea sonoră și vizuală a informațiilor , ea trebuie să redea cât mai fidel elementele constitutive ale mesajelor și interacțiunile dintre participanți. Elementele non verbale au un rol important în procesul de înțelegere a schimburilor. În cadrul comunicării vizuale este important ca expresiile feței și ale membrelor superioare să fie bine perceptate de către interlocutori. Canalele de transmisie a informației didactice pot fi obstrucționate de diverse zgomote ( alarme, șușoteli, foșnituri) sau de proasta așezare în spațiu. De asemenea, pronunția deficitară din partea profesorului antrenează perturbări ale canalelor de transmisie, ca de altfel și anumite defecte fizice ale elevilor cum ar fi deficiența de auz. Toate aceste perturbări determină ca sensul mesajului transmis de profesor să nu fie receptat corespunzător, deteriorându-se astfel înțelesul cuvintelor, al propozițiilor, al sensului global al mesajului.
4.1.2 Confuziile semantice
Când semnalele care transmit mesaje sunt bine recepționate de o parte și de cealaltă, ise în evidență al doilea nivel de probleme de comunicare. Se știe că orice limbă este un sistem de semne polisemice, adică fiecare cuvânt din vocabular poate fi interpretat mai mult sau mai puțin diferit de de către fiecare persoană în parte, în funcție de bagajul anterior de cunoștințe și de experiențele personale și profesionale.
În funcție de context, chiar dacă utilizăm aceeași limbă pentru a comunica, folosim totuși limbaje diferite. Cu apropiații folosim un vocabular intim mai propice exprimării afective. Cu prietenii folosim un limbaj familiar bazat pe un vocabular comun grupului din care facem parte.În schimb, în public folosim un vocabular funcțional pe care îl împărtășim cu persoanele cărora ne adresăm, și dacă contextul este propice ca propunerile noastre să fie interpretate drept declarații publice și considerate angajamente personale, vom recurge la un vocabular oficial care va avea valoare juridică.
Una dintre principalele caracteristici ale comunicării este deci posibilitatea algerii nivelului de limbă pentru ca mesajele noastre să fie decodate în mod corespunzător.
La începutul secolului al XX-lea celebrul lingvist Ferdinand de Saussure scotea în evidență adevărata funcție a cuvintelor : sunt semne care ajută la ,,traducerea,, gândurilor noastre pentru ceilalți.
De fapt, fiecare cuvânt este o formă ,,vocală” menită să transmită celorlalți conținutul gândurilor noastre. Astfel, în cadrul unui schimb verbal între două persoane fiecare dintre ele trebuie să-și conceptualizeze ideile sau sentimentele, să le organizeze intr-o ordine particulară, să le traducă în sunete articulate care să activeze ascultarea receptorului. Acesta din urmă trebuie să distingă aceste sunete, să recunoască succesiunea cuvintelor pe care să o compare cu baagajul său lingvistic, apoi să-i extragă semnificația, să interpreteze sensul global și să-l integreze bagajului său de cunoștințe. Pe scurt, lingvistica ne propune un model de comunicare bazat în mod esențial pe probleme de traducere-codare și decodare- a mesajului.
Dar cuvintele traduc în mod fidel gândurile noastre ? Un cuvânt poate avea mai multe sensuri și, în cazul sentimentelor și al ideilor abstracte, nu avem altă soluție decât de a discuta despre ele, cu alte cuvinte pentru a verifica dacă au aceeași semnificație pentru fiecare dintre noi. Se constată deci faptul că intre gândirea emițătorului, de exemplu profesorul, și cea a receptorului, elevul, se produc fenomene complexe și multiple de codare și decodare surse ale neînțelegerilor și a intrepretărilor eronate.
Obstacolele semantice fac referire la cunoștințele anterioare (background) ale interlocutorilor Dacă există o diferență importantă între bagajul de cunoștințe al emițătorului și cel al receptorului , dialogul poate fi dificil dacă cel care posedă bagajul cel mai mare nu reîncadrează mesajele în registrul celui care posedă un bagaj mai restrâns. Trebuie de asemenea adaptate nivelurile limbii – familiar, public, literar- care trebuie folosite în scopul adaptării la nevoile receptorului.
În contextul comunicării didactice, emițătorul principal fiind în general profesorul, sau grupul de prosfesori, trebuie să transmită cunoștințele unor elevi care nu le posedă încă sau nu le stăpânesc.
Arta pedagogului constă deci în transmiterea unor cunoștinșe noi și complexe plecând de la cunoștințe mai simple, deja dobândite.
De altfel, se știe că orice limbaj, în afară de limbajele simbolice făra referință la realitate cum ar fi matematica, sunt polisemice, adică fiecare cuvânt este perceput pe doua niveluri : nivelul denotativ și nivelul conotativ.
Nivelul denotativ se referă la realitatea ca atare. Bagajele individuale particulare bruiază în mare parte sensul mesajului. Este de la sine înțeles că bariera semantică riscă să fie mai importantă între intrelocutorii care fac parte din culturi diferite.
Pe scurt, sensul cuvintelor poate fluctua de la un interlocutor la celălalt, ceea ce antrenează foarte des neînțelegeri, interpretări greșite, discuții de clarificare.În contextul comunicării didactice , aceste false interpretări pot avea consecințe foarte nefaste căci conduc la acumularea de cunoștințe inadecvate sau, când acestea sunt rectificate, lasă o anumită ambiguitate în memoria cognitivă a elevilor.
Este importantă alegerea potrivită a termenilor folosiți în timpul comunicării didactice. Dacă aceștia nu sunt cunoscuți și înțeleși, este nevoie de o definiție clară iar, ulterior, de o verificare care să precizeze în ce măsură au fost înțeleși.
4.1.3 Barierele psihologice
Noțiunea de barieră psihologică face referire la aspecte mai difuze decât cele de ,,perturbații fizice ale schimburilor,, sau de ,, sensul mesajelor,,. Este vorba mai mult despre contextul social al comunicării: personalitatea actorilor comunicării, circumstanțele –timp și loc- sau constrângerile legale și administrative.
Obstacolele unei comunicări didactice eficace țin mai întâi de relația dintre interlocutori. Psihologia socială a scos în evidență de-a lungul timpului importanța percepției reciproce în timpul interacțiunii între două sau mai multe persoane. Mai întâi, în funcție de roluri respectiv de actori, mesajele vor fi interpretate diferit. Astfel, relația didactică disimetrică ar putea antrena diferențe de interpretare.
Pe scurt, din punctul de vedere psihologic al comunicării didactice, pornind de la sensul explicit al mesajului, există un sens implicit al raportului dintre interlocutori care este astfel vehiculat.
Sub acest aspect psihologic al comunicării didactice apar barierele cela mai importante.Spre deosebire de barierele semantice, aceste a sunt mai greu de controlat, fiecare interlocutor având percepțiile sale, valorile proprii, comportamente spontne, caracterul si personlitatea proprie.
Pe lângă asta, mesajele implicite din al doilea nivel sunt transmise cu ajutorul comunicării paraverbale cum ar fi intonația și ritmul, și prin comportamente non verbale cum ar fi expresia ochiilor șia feței, postura corpului. Numeroase studii consideră că aceste semne sunt importante în proporție de 90%. Dacă se observă la interlocutor anumite reacții negative cu privire la mesaj, se poate face încercarea de a ,,metacomunica,, verbal : ,, Aceasta nu este decât o sugestie, nu este un ordin !” . Rectificările au de cele mai multe ori un impact redus deoarece prima ercepție a fost una negativă ; dacă exprimarea non verbală nu accentuează clar aceste enunțuri atunci prima percepție a interlocutorulu poate fi consolidată.
Acest tip de obstacol psihologic poate se aplică în egală măsură la un număr mai larg de participanți : între un grup-clasă și un profesor, sau între grupuri de elevi. La nivel organizațional, percepțiile reciproce între diferite grupuri pot distruge climatul instituțional al învățării.
Pe de altă parte, constrângerile de ordin legal sau administrativ joacă de asemenea un rol în eficiența comunicării didactice. Printre altele, educația instituționalizată creează constrângeri pentru cel care învață; la nivel școlar, constrângerile de orar și de prezență în clasă ca de altfel și prezența la activitățile de învățare, la realizarea de lucrări în anumite termene. Acceptarea sau nu a acestor constrângeri joacă u rol important în motivarea elevului. În mare, prcepția pe care tinerii și-o fac despre școală ca de altfel și imaginea pe care le-o transmite familia sunt factori importanți în stabilirea unei comunicări didactice sănătoase și eficiente.Numeroși elevi manifestă comportamente care denotă lipsa de încredere în capacitățile personale, manifestă timiditate excesivă și nu se pot implica activ în rezolvarea sarcinilor didactice. Intervenția profesorului trebuie să fie plină de tact pedagogic pentru a-i ajuta să depășească această barieră.
La nivelul persoanei-receptor (elevi) pot apărea situații de neatenție, apatie, rumoare,fenomene perturbatoare care pot fi înlăturate printr-o atitudine fermă din partea profesorului, dar plină de atenție și respect față de elevi pentru că altfel, dacă în relația de comunicare profesor-elev nu există o încărcătură afectivă adecvată, elevii pot manifesta atitudini de retragere, de evitare, chiar de opoziție.
Alte perturbări au drept actor profesorul. Nerespectarea principiilor didactice lezează principiul accesibilității, profesorii realizând o comunicare abstractă, care nu este potrivită nivelului de înțelegere al educaților.
Superficialitatea în pregătirea sarcinilor didactice, graba, neatenția se repercutează negativ asupra relației de comunicare. La fel, trăsăturile negative de personalitate vor fi controlate. În clasă, elevii nu trebuie să se simtă niște victime. Este corect ca ei să trăiască sentimente de securitate și de afecțiune.
Profesorul model este descris în felul următor : « El se profilează în fața elevilor ca un exemplu, nu abstract și impersonal, ci concret, direct pentru fiecare elev. El este un exemplu de eroism și curaj pentru copilul pe care îl știe înfricoșat și șovăielnic, un exemplu de modestie pentru cel care se arată prea orgolios; un exemplu de iubire dezinteresată pentru cel pe care îl bănuiește lacom;…este un singur și de neînlocuit exemplu. El poate să adopte această atitudine numai pentru că nutrește față de elevii săi cea mai deplină dragoste,plămădită din abnegație și uitare de sine.»
O altă clasificare a perturbărilor care apar în cadrul comunicării didactice ne oferă Dorina Sălăvăstru într-unul din studiile sale. Autoarea împarte aceste perturbări în felul următor :
a. blocaje determinate de relațiile social-valorice existente între participanții la
relația de comunicare didactică;
b. blocaje determinate de particularitățile domeniului în care se realizează
comunicarea didactică
A. Perturbări de natură social-valorică
Conflictul de autoritate este un factor perturbator cu o importanță foarte mare. Profesorul, fiind considerat ca având autoritatea cognitivă, poate fi acceptat de elevi și atunci relația comunicațională va fi una benefică, elevii apropiindu-se de cadrul didactic în încercarea de a afla mai multe informații. În schimb, dacă profesorul dă dovadă de autoritate excesivă, elevii nu au posibilitatea să emită analize și păreri proprii, drept urmare apare conflictul de autoritate care provoacă numeroase distorsiuni în cadrul procesului didactic.
Legat de acest tip de conflict, se nasc și conflictele valorice care au legătură cu valorile morale, estetice sau determinate de viața în comun. Dacă profesorul nu reușește să-i facă pe elevi să înțeleagă valorile autentice, mesajul educațional este afectat. Școala, educația pun accent pe norme și pe respectarea acestora, unii elevi resimțind acestea drept restricții care lezează libertatea individuală.
B. Perturbări determinate de natura domeniului cognitiv
Anumite discipline școlare cum ar fi matematica, biologia etc. dau naștere la numeroase perturbări ale comunicării didactice deoarece limbajul folosit implică o utilizare mai greoaie, elevii fiind obligați să cunoască și să înțeleagă limbajul de specialitate din domeniul respectiv. Ei trebuie să dea dovadă că posedă atât competențe cognitive cât și competențe lingvistice, necesare în înțelegerea și folosirea respectivelor informații. Profesorii trebuie să expună conținuturile folosind termeni pe care elevii îi cunosc, facilitând astfel învățarea și respectând în acelaași timp o regulă de bază a oricărei comunicări, folosirea unui limbaj comun.
4.2. Factori favorizanți ai barierelor în comunicarea didactică
Abundența de informație determinată de supraîncărcare poate provoca elevii să dezvolte manifestări de refuz față de activitatea care a determinat această atitudine, confuzii, epuizare atât fizică, cât și emoțională. În literatura de specialitate sunt vehiculate anumite condiții care permit facilitarea înțelegerii mesajului didactic, aici remarcându-se condițiile operatorii care impun ca în formularea mesajului să fie folosiți termeni care pot fi ușor sesizabili și prezintă o anumită semnificație pentru elevi și condiții afective care se referă la modul cum este receptată și acceptată personalitatea profesorului.
Mesajul didactic se caracterizează prin forță și corectitudine, iar profesorul trebuie să găsească modalitățile corespunzătoare pentru ca acesta să fie auzit și înțeles corespunzător. Este demonstrat faptul că un profesor simpatic, care este apropiat de elevii săi reușește să atingă mult mai ușor obiectivele pe care și le-a propus decât un profesor rigid, interesat doar de materia pe care o predă. Relația educativă trebuie să fie de tip partenerial, elevilor trebuind să li se acorde timp suficient și să li se lărgească libertatea de expresie.Relațiile reci, birocratice determină scăderea randamentului comunicării și a rezultatelor școlare.
Bazându-se pe principiul feed-back-ului, procesul de comunicare se focusează pe realizarea activitățiilor, pe asigurarea coeziunii între participanți, pe valorizarea fiecăruia dintre ei în vederea omogenizării activității.
Cu alte cuvinte, procesul de influențare se manifestă bilateral, deoarece ,așa cum preciza un mare cercetător în domeniu nu se știe ,,cine dă și cine primește”.
Astfel, profesorul trebuie să învețe în același timp cu elevii și uneori chiar de la aceștia. Apare astfel fenomenul de influențare reciprocă,schimbul devenind mai animat și mai dezvoltat în funcție de așteptările ambilor actori ai relației didactice și nu în mod unilateral.
În toate situațiile educaționale, ca urmare a statutului de care beneficiază cadrul didactic, autoritate, competență, prestigiu, capacitatea de influență este net superioară elevilor și studenților. Ca urmare a acestei capacități de influențare a elevilor prin comunicare, cadrul didactic poate să manifeste comportamente constructive sau distructive
Prin intermediul comunicării didactice profesorii și elevii pot să se conformeze normelor școlare sau pot să-și păstreze independența; pot să cedeze presiunilor sociale, cerințelor educative, să le accepte și să se supună acestora.
Acceptarea profesorului de către elevi determină o comunicare receptivă și deschisă către cooperare. Folosind un limbaj inteligibil și adecvat, bazat pe o comunicare expresivă și convingătoare, cadrul didactic va încerca să transfere conținutul predat în mod atractiv, nuanțat, argumentat și inteligibil, apelând la întregul arsenal metodic și logistic de care dispune, depășind simplul și plictisitorul monolog într-o expunere elevată și argumentată care va schimba conformismul în participare și activism.
4.3. Strategii ale unei relații comunicaționale eficiente
O relație comunicațională eficientă presupune un vast repertoriu comportamental, abilitatea de a alege comportamentul cel mai potrivit, abilitatea de a se exprima cât mai eficient comportamental, complexitatea cognitivă, responsabilitatea asumată față de relație (cei cărora le pasă de ce se întâmplă cu relația lor de comunicare sunt mai buni comunicatori decât alții), capacitate de automonitorizare afectivă, analiză cât mai obiectivă a comportamentului educațional, bună credință în judecarea stărilor emoționale ale celorlalți. Cunoașterea punctului de vedere al educabilului cu privire la mesajul pe care l- a receptat se constituie drept o cerință fundamentală a relației educaționale, pe care profesorul trebuie să o satisfacă apelând la o ascultare empatică și obiectivă. Personalitatea profesorului reprezintă un factor extrem de important în procesul comunicării didactice și este marcată de diverși factori care influențează comunicarea:
Efortul persuasiv este un indicator comportamental specific profesorului deoarece acesta manifestă influența informativ-formativă asupra elevilor.
Capacitățile empatice sunt foarte importante deoarece ajută la identificarea și înțelegerea psihologică a elevilor cu scopul de a-i ajuta. În context educațional aceste abilități se manifestă prin modalitatea de tratare a conținuturilor școlare, de adecvare a logicii didactice la potențialul intelectiv al educabililor, prin modul de abordare a interlocutorilor în funcție de caracteristicile vârstei.
Abilitatea de a motiva interlocutorul este un factor facilizator al comunicării, prin capacitaea cadrului didactic de a reși să facă elevii să se implice activ în procesul didactic. Arta de a comunica a profesorului este aici foarte importantă , acesta trebuind să-și organizeze un discurs care să provoace curiozitatea, să creeze conflicte la nivel cognitiv care să stimuleze interesul, să adopte un limbaj marcat de rigoare și precizie, accentuat de inflexiuni vocale potrivite situației. De asemenea, acest discurs trebuie să prezinte claritate, folosind termeni familiari, cu frecvență, voiciune, folosind cuvinte care stârnesc interesul, adecvare la nivelul celor care ascultă, evitând tehnicizarea excesivă, personalizare, adresând întrebări directe care crează sentimentul de apropiere și forță, eliminând stereotipurile și tendința de slăbire a frazelor.
Grija pentru calitatea interacțiunii face obiectul permanent al educației școlare, chiar și atunci când acest obiectiv nu este precizat în mod explicit în documentele cu care se operează în sistemul de învățământ. Din păcate accentul se pune pe formele verbale ale exprimării și mai puțin pe acele forme de manifestare definitorii pentru dobândirea unui stil comunicativ și a unui sistem intelectual propriu. A provoca o stare de ascultare activă unui auditoriu de tip școlar, pe o durată prelungită de timp, este o sarcină destul de dificilă.
În demersul didactic de ameliorare a capacităților comunicaționale se recomandă analizarea tuturor elementelor implicate :
– clasa de elevi – rolul conferit de profesor, nivelul de cunoștințe, caracteristici psiho-sociale;
– ocazia -durata mesajului, momentul zilei și modul de dispunere în spațiu ;
– sursele de obținere a informațiilor și construirea mesajului -introducerea exemplelor și a altor elemente facilizatoare comunicării adaptate la audiență ;
– punctele forte ale mesajului ;
– impactul emiterii mesajului (solicitarea de întrebări de la audiență, solicitarea de critici);
– exerciții care să atenueze impactul barierelor comunicaționale și să construiască abilități de interrelaționare eficace
Un scop realist nu ar fi acela de a atinge perfecțiunea în comunicare, ci de a spori procentajul de timp în care se comunică cât mai eficient.
Competența de comunicare înseamnă capacitatea de a evita capcanele relaționale și pericolele, reperându-le din mers.În concluzie, există multe probleme în procesul de comunicare educațională, sunt mulți factori care inhibă comunicarea, dar și factori favorizanți ai acesteia, însăși cunoașterea acestora din urmă fiind un punct de plecare în ameliorarea comunicării.
Capitolul 5
Studiu de caz: Importanța abilităților comunicaționale ale profesorului în depășirea barierelor din comunicarea didactică
5.1. Scopul și metodologia cercetării
Scop
Scopul cercetării a fost investigarea trăsăturilor specifice ale comunicării didactice, care reprezintă factori care pot contribui la depășirea barierelor în procesul de învățare și în relația profesor – elev.
Demersul științific a fost construit pe baza unei metodologii care a inclus două tipuri de analiză : o analiză calitativă și o analiză cantitativă.
Analiza cantitativă a fost realizată pe baza aplicării unui chestionar pentru elevi și profesori, care a urmărit investigarea părerii celor intervievați în legătură cu ceea ce înseamnă un profesor competent. Scopul a fost de a identifica abilitățile care fac diferența, din perspectiva elevilor, dar și a profesorilor , între un cadru didactic eficient și unul mai puțin competent, abilități menite să faciliteze depășirea barierelor comunicaționale din cadrul procesului didactic.
Rezultatele analizei cantitative au fost consolidate cu rezultatele cercetării calitative,, obținute prin intermediul focus grupului (asupra tuturor celor) care a vizat pe toți cei care fac parte activ din procesul de învățământ : elevi, profesori, părinți.
Scopul acestei cercetări este de a propune, pe baza unor informații valide din punct de vedere științific, o strategie menită să eficientizeze comunicarea didactică prin conștientizarea, prevenirea și depășirea barierelor care pot să apară de-a lungul procesului. Această strategie are, de asemenea, scopul de a elabora un program de pregătire al cadrelor didactice, care să prezinte relevanță pentru eficientizarea activității profesionale a acestora. Să remarcăm, în acest sens, utilitatea acestui studiu ale cărui rezultate vor fi folosite pentru ghidarea programului de formare profesională a cadrelor didactice.
5.1.2. Obiective
– identificarea barierelor în comunicarea didactică,
-conștientizarea diferențelor firești,
– stabilirea unei relații de respect reciproc bazate pe sinceritate, ascultare activă și afirmarea de sine a elevilor,
– adoptarea de comportamente care reduc considerabil conflictele dintre profesori și elevi,
– prevenirea apariției unor probleme grave in educație.
5.1.3. Grup țintă
Grupurile țintă au fost stabilite în funcție de trei dimensiuni :
Rolul pe care și-l asumă fiecare actor implicat în actul de comunicare din cadrul instituției școlare. Din acest punct de vedere, se diferențiază trei mari categorii de actori :
Elevii -beneficiarii finali ai demersului didactic. Eficientizarea competențelor de comunicare a cadrelor didactice are drept rezultat performanțe școlare ridicate.
Profesorii – beneficiari direcți ai demersurilor de dezvoltare profesională menite să crească eficiența actului didactic.
Părinții – evaluatori ai performanțelor din sistemul de învățământ și barometru de valori al mediului în care are loc actul educational.
Nivelul de dezvoltare al competențelor de comunicare ale elevilor. Cercetarea ia în considerare faptul că sistemul românesc de învățământ preuniversitar se stucturează astfel : ciclul preșcolar, primar, gimnazial și liceal.
Capacitatea de proiecție și evaluare a comunicării elevilor. În cazul școlarilor mici și al preșcolarilor capacitatea de evaluare referitoare la performanțele didactice este mică de aceea sunt implicați părinții sau tutorii. Aceștia, deși sunt actori secundari ai procesului, pe baza informațiilor pe care le primesc de la copii, pot influența performanțele școlare. În urma acestor constatări s-a hotărât ca opiniile părinților elevilor din învățământul preșcolar și primar să fie echivalente cu cele ale elevilor din învățământul gimnazial și liceal.
Pe baza acestor constatări au fost alese 8 grupuri țintă:
Cadre didactice din învățământul preșcolar ( educatori)
Cadre didactice din învățământul primar ( învățători)
Cadre didactice din învățământul gimnazial
Cadre didactice din învățământul liceal
Părinți cu copii in ciclul preșcolar
Părinți cu copii în ciclul primar
Elevi de gimnaziu
Elevi de liceu
În cazul cercetării cantitative chestionarul a fost aplicat elevilor din învățământul gimnazial și liceal și profesorilor de la toate nivelurile de învățământ. Eșantionul este unul reprezentativ și a fost constituit din 30 de profesori de gimnaziu și liceu și 43 de elevi din învățământul gimnazial și liceal.
Baza de date constituită pe baza eșantionului a facilitat aplicarea unui chestionar în format on-line, care a permis colectarea și altor date cum ar fi vârsta elevilor sau nivelul de școlarizare.
În cee ce privește cercetarea calitativă, aceasta s-a bazat pe 7 focus grupuri.
5.1.4. Fundamentarea teoretică a cercetării
Elaborarea tuturor instrumentelor necesare acestei cercetări a pornit de la studiul literaturii de specialitate care a permis identificarea principalelor bariere care stau in fața unei bune comunicări profesor-elev precum și a abilităților care facilitează și eficientizează această comunicare.
Abilitate de comunicare este un termen foarte dezbătut în literatura de specialitate care de foarte multe ori a fost încorporat deprinderilor interpersonale de comunicare, ca urmare a faptului că aceste două abilități sunt de multe ori prezentate ca fiind asemănătoare din punct de vedere conceptul.
Comunicarea didactică reprezintă un caz particular al comunicării general-umane. Ea se definește drept un tip complex de comunicare în care se regăsesc în forme specifice toate elementele comunicării interumane.
O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că aceasta este o « comunicare instrumentală,direct implicată in susținerea unui proces sistematic de învățare.» (Ciobanu, 2007)
Se remarcă faptul că, în această accepțiune, nu apar restricții de conținut (învățarea poate fi în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoștințe, deprinderi, motivații, atitudini etc.), de cadru instituțional (poate exista comunicare didactică și în afara procesului de învățământ, în diversele forme ale educației nonformale și informale) sau privitoare la parteneri.
Chiar dacă informația este elementul esențial al oricărui act de comunicare , ea nu este întotdeauna suficientă. Lipsa descifrării acestei informații și a contextului care să-i mijlocească fixarea semnificației, distruge ,, starea de comunicare,,
A comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele; putem vorbi fără să comunicăm și să ne ,,împărtășim” celorlalți fără a rosti niciun cuvânt. Prin natura misiunii sale, omul școlii este obligat să conștientizeze aceasta și să acționeze ca un profesionist al comunicării.
. Nu prezența ,,personajelor” profesor-elev/elevi dă unei comunicări caracterul didactic, ci respectarea legităților presupuse de un act sistematic de învățare. Astfel, comunicare didactică poate apărea între diferiți alți ,,actori”: elev-elev, manual-elev, carte-persoană care învață, instructor-instruiți, antrenor-antrenați, inițiat-ucenici etc.
Comunicarea didactică vizează de asemenea obținerea unui feed-back necesar în procesul de reglare și eficientizare a comunicării , precum și în identificarea și depășirea barierelor inerente care apar în cadrul oricărui proces de comunicare.
Demersurile care au avut ca scop evidențierea barierelor în comunicare au structurat problemele comunicaționale în funcție de componentele schemei comunicării : bariere care caracterizează educatorul, bariere care țin de elev, bariere de comunicare caracteristice mesajului și bariere legate de sistemul de codare sau de transmitere al mesajelor sau caracteristicile mediului în care se produce comunicarea (Pânișoară, 2003; Cucoș, 1996).
În ceea ce privește profesorul, numeroase cercetări au scos în evidență faptul că printre abilitățile de comunicare care să-l caracterizeze trebuie să se numere abilitatea de a transmite mesaje clare, de a face dovada unei ascultări active și de a fi capabil să ofere feedback. Toate aceste abilități au drept scop mărirea satisfacției , încrederii și a motivației școlare.
Relația comunicațională profesor –elev este considerată printre elementele de bază ale procesului de învățare. Personalitatea profesorului își pune amprenta asupra actului didactic , un cadru didactic care posedă simțul umorului fiind considerat ca un mijloc de potențare a procesului didactic. De asemenea, profesorul trebuie să poată motiva pozitiv elevii, să reușească o bună organizare a clasei. El trebuie să împletească comunicarea verbală cu cea non-verbală, numeroase studii de specialitate scoțând în evidență importanța limbajului non-verbal în creșterea eficienței actului didactic. O comunicare pozitivă, dublată de un interes crescut față de preocupările elevului, folosirea unor strategii diverse de predare,un limbaj non-verbal potrivit și un bun control al clasei de asemenea favorizează competența actului didactic. Numeroase studii au relevat de asemena faptul că deprinderile de comunicare sunt cele care diferențiază un profesor eficient de unul incompetent, elevii beneficiind mai mult de pe urma relației cu un profesor care este dotat cu abilități verbale ridicate.
O sinteză completă a fost realizată de autorii Burleson și Samter (1994). Conform acestora, «în contextul educațional, comunicarea elev-profesor ține de factori grupați în 3 categorii: 1) abilități de comunicare ale profesorului. 2) dezvoltarea independenței și a responsabilității și 3) perceperea profesorului ca fiind interesat de elevi. Abilitățile de comunicare ale profesorului sunt de mai multe tipuri: conversaționale – abilitatea de a iniția, menține și termina conversații plăcute, referențiale – și anume acelea de a a transmite informația clar și fără ambiguități, abilități de susținere a ego-ului, de a-l face pe celălalt să se simtă bine referitor la propria persoană. În cazul cadrelor didactice acestea se concretizează prin comportamente de genul: focalizarea pe progres, evaluarea negativă făcută în privat, recunoașterea eforturilor elevilor, prezentarea greșelilor ca fiind parte a învățării, oferirea de oportunități de îmbunătățire. Alături de abilitatea de susținere a ego-ului, cadrele didactice trebuie să aibă și abilitatea de susținere emoțională a elevului. Pe lângă acestea, importante abilități de comunicare sunt cele de management a conflictului, de persuasiune, de a-i determina pe alții să își modifice ideile și comportamentele și cele narative – abilități în a-i intreține pe ceilalti cu glume, povești, etc. Ultimul tip de abilitate de comunicare este cea de reglare a comportamentului, de a ajuta pe cineva care a încălcat o regulă să-și îndrepte greșelile într-un mod eficient. Factorii care țin de dezvoltarea independenței și a responsabilității presupun susținerea participării elevilor la luarea deciziilor și încurajarea dezvoltări abililtăților de auto-management al acestora. Comunicarea elev-profesor este facilitată dacă elevii percep cadrul didactic ca fiind apropiat de ei .»
În concluzie, abilitățile de comunicarea didactică eficientă par a fi elementul cheie în depășirea tuturor barierelor care apar de-a lungul procesului de învățământ și în obținerea unui act didactic de calitate.
5.1.5. Metodologia cercetării
Cercetarea s-a desfășurat paralel, atât din punct de vedere cantitativ , cât și calitativ.
Cercetarea cantitativă s-a bazat pe conceperea unui chestionar de evaluare a opiniilor legate de capacitatea de comunicare a profesorilor.Chestionarul cuprinde 20 de întrebări, menite să descrie modul de comunicare pe care cei chestionați trebuie să- l aprecieze în funcție de fluxul de manifestare.
Evaluarea este duală – se apreciază atât modul de manifestare al unui profesor obișnuit cât și proiecția unui profesor ideal. Chestionarul adresat profesorilor se bazează pe autoevaluare.Rezultatele au fost traduse prin intermediul diferențelor de opinie dintre respondenți.
Cercetarea calitativă a avut ca obiectiv studierea deprinderilor de comunicare care trebuie să caracterizeze un profesor competent și care sunt menite să surmonteze barierele care apar în procesul comunicării. Această cercetare s-a realizat prin intermediul focus grupului cuprinzând totalitatea participanților la procesul didactic: elevi, educatori, părinți.
5.1.6. Instrumente
Instrumentele utilizate în cadrul cercetării sunt două chestionare , cu variante de răspuns pe o scară Likert de la 1 la 4 și focus grupul.Fidelitatea chestionarelor s-a calculat prin coeficientul de consistență internă Alpha Cronbach.
Analiza și interpretarea rezultatelor
5.2.1.Analiza cantitativă
Analizând rezultatele studiului cantitativ se constată diferențe între evaluarea profesorilor și cea a elevilor. Comportamentele care manifestă deprinderi de comunicare ale unui cadru didactic obișnuit sunt mai puțin frecvente decât ale unui cadru didactic ,,ideal,, ,deși profesorii au tendința de a se autoevalua mai aproape de varianta ideală. Indicii statistici scot în relief faptul că există diferențe la nivelul fluxului cu care cei implicați evaluează modul de exprimare al unui anumit comportament.
Se constată la nivelul evaluărilor pe care le fac elevii cu privire la comportamentul comunicațional al profesorilor că portretul profesorului ,,ideal,, se diferențiază de cel al unui profesor obișnuit.
Analiza statistică a datelor colectate a scos în relief discrepanțe între modurile de evaluare ale unui cadru didactic din perspectiva elevilor și a profesorilor. Cei chestionați au păreri diferite cu privire la fluxul de utilizare a comportamentelor care conduc la o comunicare mai eficientă. Elevii apreciază ca mai puțin frecvente anumite comportamente comunicaționale ale cadrului didactic , în timp ce profesorii le apreciază ca fiind mai frecvente. Comportamentele care facilitează comunicarea ale unui cadru didactic obișnuit sunt apreciate de elevi ca fiind rare sau absente, în comparație cu imaginea pedagogului ideal care este perceput ca folosind strategii de eficientizare a comunicării des, chiar permanent.
În ceea ce privește părerea cadrelor didactice , aceștia se caracterizează ca fiind apropiați de imaginea profesorului ideal prin modalitățile pe care le utilizează pentru a rezolva conflictele apărute în clasă, prin felul în care respectă elevii și facilitează învățarea prin deschiderea pe care o au față de nevoile educaților.
Diferențele dintre părerile profesorilor și ale elevilor se manifestă la 8 din cele 20 de comportamente incluse în chestionar, cum ar fi :
Profesorii sunt de părere că educatorul ideal poate să empatizeze cu elevii săi mai des decât consideră elevii, care sunt de părere că profesorii reușesc cu greu ,, să se pună în pielea lor,,(itemul 5) (67 %profesorii față de 35% elevii)
Tonul ridicat este apreciat diferit de cele două categorii de respondenți (itemul 6). Elevii consideră că dascălul ideal nu folosește un ton ridicat aproape niciodată, în timp ce cadrele didactice consideră această modalitate de comunicare comună și în comportamentul profesorului ideal, fapt care conduce la concluzia că numărul metodelor de disciplinare la nivelul clasei de elevi este redus (48 % elevii față de 79% profesorii)
Încurajarea elevilor să formuleze întrebări cu privire la materia predată este un comportament important pentru elevi (itemul 16), în timp ce cadrele didactice nu îl consideră la fel (85% elevii față de 53% profesorii).
Rolul parafrazării (itemul 20) este perceput diferit, elevii considerând ca acest comportament se manifestă mai des la dascălul ideal dacât apreciază profesorii. De aici se poate deduce importanța pe care o acordă elevii feedback-ului (67% elevii față de 49% profesorii).
Rezolvarea conflictelor (itemul 18) este o abilitate a cadrului didactic ideal cotată diferit, deși apare ca un comportament comun și în cazul profesorilor( 79%profesorii față de 66% elevii).
Capacitatea de a fi un bun povestitor (itemul 10 ) este o caracteristică a dascălului ideal atât din perspectiva elevilor cât și a cadrelor didactice, deși elevii sunt de părere că acest aspect este mult mai important decât consideră profesorii. Aceștia din urmă pun accent pe comunicarea non – verbală pe care o consideră ca aparând mai raar în cazul cadrului didactic ideal.(90% profesorii față de 83% elevii).
Umorul (itemul 8) este o caracteristică care apare atât în evaluarea profesorilor cât și a elevilor, însă în concepția elevilor dascălul model folosește umorul mai des decât consideră profesorii (75% elevii față de 60% profesorii).
Felul în care profesorul reușește să-și organizeze clasa (itemul 15 ) este perceput diferit de elevi și de profesorii, dascălii considerând că această caracteristică apare mai des la profesorul ideal decât o fac elevii (68% profesorii față de 49% elevii).
Rezultatele testului scot în relief faptul că aceste diferențe se datorează percepției pe care fiecare dintre cele două grupuri o are despre ce înseamnă un ,,profesor ideal,,. Profesorii consideră că ,,ideal,, este sinonim cu ,,eficient,, , profesionist,,, ca urmare a faptului că actul educațional este văzut ca având o finalitate precisă: acumularea de cunoștințe. Elevii văd profesorul ideal drept o persoană carismatică, simpatică, autoritară dar în același timp care reușește să empatizeze cu elevii, deci văd relația profesor-elev drept o relație de tip partenerial, care nu este axată neapărat pe acumularea de cunoștințe.
5.2.2. Analiza calitativă
Una dintre cele mai importante probleme scoase în evidență de studiul efectuat este importanța unei comunicări eficiente profesor-elev în depășirea barierelor comunicaționale din cadrul procesului didactic și în creșterea performanțelor școlare.
Studiul calitativ prin intermediul focus grupului a reliefat, de asemenea, principalii factori care influențează comunicarea didactică și pot să constituie bariere comunicaționale cu care se confruntă actorii comunicării didactice.
Factori care influențează comunicarea didactică
De-a lungul cercetării au fost identificați mai mulți factori care influențează pozitiv sau negativ comunicarea.
O primă categorie care se remarcă este cea a factorilor generici care nu aparțin niciunei categorii de actori implicați. Aici putem menționa , din perspectiva tuturor , influențele pe care societatea, mass media, familia, grupul de apartenență le au asupra comunicării, schimbând sensul mesajelor. ( Exemple :,, degeaba încerc eu să îi spun ceva dacă la televizor vede că….”, prietenii lui l-au învățat să…. nu contează ce îi spun eu”).
De asemenea au mai fost menționați ca și factori: deficitul de prestigiu al școlii și deficitul de importanță pe care o are școala în succesul profesional și social al individului.( ,, pentru ce să învăț, nu mă ajută româna dumneavoastră la nimic”)
Un alt factor generic este vârsta: tinerii sunt percepuți ca neexperimentați și lipsiți de abilitățile necesare performanțelor în învățământ, în timp ce vârstnicii sunt asociați cu lipsa de interes, deficit informațional etc. (,, profesorii tineri au impresia că le știu pe toate”, ,, le-am arătat elevilor o planșă cu animale și i-am auzit șușotind că e de pe vremea lui Ceaușescu. Au așa un talent să te facă să te simți bătrân.”)
A doua categorie se referă la factori care includ problemele de management și administrare a sistemului de învățământ care se referă la programa aglomerată, lipsa timpului și aspațiului necesare unei comunicări judicioase,lipsa banilor, clase supraaglomerate, interesul scăzut al părinților cu privire la procesul de educare, lipsa de pregătire a multor cadre didactice, o ierarhizare a importanței materiilor în funcție de examenele pe care le au elevii de susținut,statutul de suplinittor sau titular al cadrelor didactice, cursurile de perfecționare care se desfășoară superficial și nu au eficiența scontată.
Factorii particulari sunt a treia categorie menționată aici de către toate categoriile de respondenți, enumerând: ținuta profesorului, adică vestimentația și postura corpului.(,, avem o profesoară căreia îi place culoarea mov : haine mov, mașină mov, chiar și casa mov. S-a ales cu porecla ,,Prună”, ,, aveam o colegă de engleză care deși era plinuță se îmbrăca cu haine mulate. Nu arăta bine deloc.”),dar și ținuta elevilor, care de cele mai multe ori este cauza unor conflicte profesor-elev ( ,,doamna de matematică ascultă fetele care vin machiate sau cu haine mulate.” ).
Timbrul vocal și fluența sunt factori particulari menționați de toate categoriile intervievate. Tonul ridicat este considerat de profesori un defect profesional , în timp ce elevii au admis că sunt deranjați de cadrele didactice care zbiară, urlă etc. ( ,,Doamna de chimie nu vorbea cu noi, urla! Nimeni nu o băga în seamă, dar ea țipa : Fetițo, nu mai face aia, te ascult! „ (elev gimnaziu).
Un alt factor este ,,dependența de cale,, care presupune etichetări, imagine preconcepută, informații acumulate înaintea interacțiunii cadru didactic-elev care au drept rezultat patternuri de comportament, adică stereotipuri care generează numeroase conflicte. Situația de comunicare cu care debuteză relația didactică este văzută ca un ,,război ,, de ambele tabere, profesori și elevi, care se intereseaza dinainte ,, cum este clasa,, sau ,,cum este profa,,. Poreclele sunt de asemenea receptate negativ de ambii actori, în cazul elevilor impactul fiind chiar mai mare.
Gesturile au scopul de a schimba sensul mesajului sau să genereze conflicte, aici fiind menționată folosirea catalogului ca factor de putere.
Factorii care influențează comunicarea mai pot fi incluși în două categorii:
interni – se referă la elementele personalității profesorului și la capacitatea de a transmite informațiile. Cadrele didactice din învățământul primar se raportează aici prin bucuria de a preda, prin profesionalism , imaginație și autoanaliză. (,, Este o bucurie să predai, în special dacă știi foarte bine ce ai de făcut, ai și puțină imaginație și folosești metode atractive,,).Profesorii de gimnaziu au scos în evidență latura cognitivă a profesiei, plăcerea de a transmite cunoștințe elevilor care se află în curs de formare, în timp ce profesorii de liceu sunt mai preocupați de feed-back-ul elevilor. Elevii din învățământul gimnazial pun accentul pe încurajări precum și pe partea practică a lecțiilor, care sporește plăcerea de a învăța.
externi. Toate cadrele didactice din mediul școlar consideră că feed-back-ul este cel care menține plăcerea de a preda, mai ales dacă vine din partea copiilor, precum și a părinților. De asemenea , familia din care provine elevul este considerată un factor de influență negativă sau pozitivă asupra comunicării profesor-elev,precum și anturajul, programa prea încărcată, lipsa de respect pentru profesor care s-a accentuat în ultimii ani.
Elevii din învățămîntul gimnazial au scos în evidență importanța modului de implicare al profesorilor în activități extrașcolare pentru creșterea eficienței șă calității comunicării didactice.
Concluzii
Cercetarea de față și-a propus investigarea importanței abilităților de comunicare ale cadrului didactic în depățirea barierelor care apar în timpul procesului comunicațional, făcându-se apel la imaginea ,,profesorului ideal,,.
Rezultatele studiilor scot în relief diferențe majore între modul în care elevii și profesorii privesc comportamentul cadrului didactic, fie el real sau ideal. Profesorii consideră activitatea lor un succes în termenii comunicării cu elevii. În schimb, elevii descriu profesorul prin prisma unor elemente care îi lipsesc: abilități de comunicare, creativitate, empatie, obiectivitate, corectitudine,consecvență.
Profesorii își centrează activitatea pe transmiterea de cunoștințe , de reguli, văzute ca un factor al eficienței. Pentru cadrele didactice ,,ideal,, înseamnă eficient, profesionist dar distant față de elev, care posedă o bună capacitate de a transmite informații.
Elevii care au participat la studiul calitativ doresc un profesor care să empatizeze, cald, care să stabilească o relație democratică.
Finalitatea cercetării de față este oferirea de sugestii pentru eficientizarea relației comunicaționale profesor-elev prin conștientizarea principalilor factori care perturbă această relație. De asemenea, cercetarea încearcă să ofere idei pentru un program de formare menit să crească competențele de comunicare ale cadrelor didactice pentru a avea o comunicare eficientă cu elevii. Lipsurile profesorilor în materie de comunicare eficientă sunt totuși greu de stabilit deoarece opiniile colectate prinintermediul metodelor de cercetatare sunt subiective, de aceea s-a făcut apel la cadrul didactic ideal observându-se diferențele de percepție care apar în această arie de cercetare.
Încheiere
Intenția de la care am plecat în această lucrare a fost de a dezvolta un model de analiză și de a integra exemple specifice de depășire a barierelor comunicaționale care apar de-a lungul unei forme particulare a comunicării umane, și anume comunicarea didactică.
Concluziile generale la care am ajuns în urma demersului științific sunt următoarele:
Comunicarea umană este o nevoie fundamentală care deschide și facilitează drumul cunoașterii personale și pe cea a celor din jur. Ea este un proces prolific, prezent în toate sferele vieții sociale, ca atare și în educație unde se manifestă ca o formă particulară a instruirii. Educația, prin intermediul comunicării didactice, se adresează nivelului cognitiv al fiecaruia, vizând schimbarea de atitudini, valori și norme.
În școală se pune temelia viitorul cetățean, iar ceea ce dobândește, vede și învață copilul în anii de școală îi va rămâne întipărit în minte toată viața. Prima cheie pusă în discuție în legătura dintre elev și educator este comunicarea. Comunicarea educațională este cea care mijlocește îndeplinirea procesului de educație în ansamblul său. Comunicarea didactică se constituie drept o formă particulară a acesteia, necesară în transmiterea unor informații bine definite, caracteristice unui cadru reglementat. Ea reprezintă un scop in sine al actului educativ,prin conținuturile predate, formele și metodele la care se face apel.Comunicarea didactică asigură funcționarea elementelor pe care le vehiculează ca un sistem integrator al tuturor aspectelor legate de organizare, conținut, implicatii sociale si psihologice.
Barierele comunicaționale sunt factori perturbatori care deviază scopurile principale ale comunicării umane.Pentru o comunicare eficientă se impune identificarea si depășirea factorilor care conduc la interpretări eronate ale mesajelor vehiculate.
Barierele din comunicarea didactică au o importanță cu atât mai mare cu cât ele afectează eficiența acestui tip de comunicare , conducând la efecte negative care se reflectă in conflicte, rezultate școlare slabe sau chiar abandon. Identificarea lor si utilizarea unei strategii eficiente de comunicare sporesc performanța actului didactic.
Ideile generale expuse au fost dezvoltate în capitolele și subcapitolele lucrării:
În Capitolul I, Comunicarea, proces fundamental al societătii umane, am introdus o serie de definiții și concepte,am vorbit despre axiomele comunicării și despre principalele moduri de comunicare. Am menționat și nevoile care stau la baza oricărui proces de comunicare: nevoi fizice/biologice, nevoia de identitate, nevoi sociale, de interrelaționare. În finalul Capitolului I am teoretizat asupra actorilor comunicării referindu-mă în special la emițător și receptor care sunt definiți de anumite variabile 1. Variabile cognitive-care se manifestă prin limbajul utilizat, organizare și descifrarea mesajelor în funcție de mentalul actorilor comunicării; 2 Variabile sociale- în funcție de statutul social al individului, comunicarea va fi diferită; 3. Variabile psihologice- emițătorul transmite un mesaj pentru atingerea unor obiective, evitarea unor elemente care îi creează probleme; Variabile psihosemantice-comunicarea poate fi eficientă sau blocată prin diferite procedee care pot fi asociate cu evenimente personale.
În capitolul II, Comunicarea didactică, formă particulară a comunicării umane, am pornit de la ideea conform căreia comunicarea conține un însemnat potențial educativ, între comunicare și educație existând o legătură indisolubilă de interdependență. Comunicarea didactică, formă specifică a comunicării educaționale, se definește drept un tip complex de comunicare în care se regăsesc în forme specifice toate elementele comunicării interumane, fiind în același timp direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare. Relația dintre actorii actului didactic, profesor și elevii săi, se traduce prin comunicare, prezentă în toate circumstanțele activității didactice, fie de ordin instructiv sau educativ, fie de ordin social.
În subcapitolul Elementele structurale ale comunicării didactice am subliniat faptul că și în cazul comunicării didactice poate fi aplicată schema clasică propusă de Roman Jacobson. Actorii actului didactic sunt pe rând Emițător,dar și Receptor deși în general, educatorii se regăsesc mai des în postura de sursă, mesajul este un mesaj didactic care trebuie să fie clar, concis, contextul didactic este sinonim cu ,,situație de învățare ”, canalul comunicării didactice este unul direct, nemijlocit (în învățământul la zi), nefiind vorba de un canal didactic propriu-zis, ci de recurgerea la un canal polivalent al comunicării interumane
În ceea ce privește subcapitolul Comunicarea didactică- situație cognitivă am încercat să evidențiez faptul că, comunicarea didactică nu este numai (relație) transmitere, ci și unealtă de lucru. Nu este numai „o metodă” – inevitabilă, generoasă – care îmbracă mai multe forme și mijloace, ci și un scop și o consecință a actului educativ.
Astfel, funcțiile comunicării în clasa de studiu, ca act psihosocial, cognitiv și moral-volitiv, valorizator și integrator al insului, se pot reduce, pe scurt și simetric, la câteva: de transmitere (cunoștințe noi, informații/date),de descoperire (sensuri lingvistice – proprii, metaforice, de context), de construcție lingvistică – gramaticală, sintactică, stilistică de tranzacționare/negociere a sensului și a mesajului .
Tot în cadrul acestui subcapitol am demonstrat principiul conform căruia a preda înseamnă îndeplinirea unui act de limbaj intențional : orientările pedagogice , fondate pe teoriile taxonomice ale lui Bloom, au dezvoltat această orientare drept axă principală atât a construcției teoretice cât și a propunerilor metodologice.
În ceea ce privește eficiența comunicării didactice se impune identificarea modalităților de optimizare a acesteia și este necesar să se aibe în vedere atât personalitatea profesorului, cât și pe cea a elevului și, nu în ultimul rând, totalitatea componentelor actului comunicațional (emițător, receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feed – back). O activitate eficientă în clasă,concretizată în rezultate apreciate de toți participanții la actul didactic, constituie premisa unei colaborări pe termen lung între cei doi actori. Printre atitudinile menite să conducă la o comunicare eficientă se numără : minimizarea ,,zgomotului” adică eliminarea atât cât este posibil a oricărui semnal imprevizibil sau nedorit care nu aparține mesajului și îi împiedică transmiterea, utilizarea elementelor dintr-un ,,repertoriu” comun de semne, în interiorul unui ,,cod” accesibil elevilor și să nu recurgă la abrevieri care nu pot fi înțelese de către elevi, armonizarea și optimizarea echilibrului informației și al redundanței, menținerea contactului și păstrarea elevilor branșați asupra canalului, recurgerea la dublul feed-back pedagogic.
Această eficiență se bazează pe o relația comunicațională profesor- elev care are drept scop reușita educativă a elevilor, adică formarea și dezvoltarea viitoarelor persoane adulte. O asemenea reușită cere o relație matură, bazată pe reciprocitatea schimburilor.
Această relație, stabilită de către un educator cu elevii săi , nu se limitează la ,,performanțele” școlare imediate sau la aptitudinea lor de a realiza bine o activitate, ca urmare a unei secvențe de predare-învățare a unui conținut academic dat. Ea încurajează ,,competența”,adică achiziția activă a cunoștințelor și dezvoltarea atitudinilor care se manifestă în comportamente adaptate și adaptabile.
În Capitolul III, Bariere in comunicarea umană, am dezbătut principalii factori care determină bariere în comunicare, tipurile de bariere dar si elemente care favorizează creșterea eficienței în comunicare.
Factorii perturbatori care pot influența comunicarea pot proveni din arii diferite. Identificarea la timp a acestora, precum si minimalizarea efectelor pe care le pot avea in procesul de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări eficiente.Comunicarea eficientă este piatra de temelie a tuturor relațiilor umane, de familie,de prietenie sau profesionale.
În Capitolul IV, Bariere în comunicarea didactică, am prezentat principalele obstacole care stau în calea unei comunicări didactice eficiente. Mi-am propus să demonstrez că identificarea și depășirea barierelor care sunt inerente în cadrul procesului de comunicare poate asigura eficiența. Trebuie remarcată importanța faptului ca între profesor și elevi să se consolideze o relație și o comunicare stabilă. Receptarea corectă a mesajului are drept efect asimilarea conținutului predat, pe de o parte , și mijlocește stabilirea și susținerea unei relații propice între profesor și elev, pe de altă parte. Rolul comunicării este de a ușura experiențele de învățare și totodată de a proteja educații față de comportamentele de risc care pot să determine stări de afectivitate negativă.
În subcapitolul Tipuri de bariere în comunicarea didactică am scos în evidență principalele bariere care pot obstrucționa comunicarea :barierele tehnice, confuziile semantice, barierele psihologice, bariere determinate de natura domeniului cognitiv, bariere de natură socio-valorică.
În ceea ce privește Factorii favorizanți ai barierelor în comunicarea didactică am pornit de la premisa că abundența de informație determinată de supraîncărcare poate provoca elevii să dezvolte manifestări de refuz față de activitatea care a determinat această atitudine, confuzii, epuizare fizică, cât și emoțională. În literatura de specialitate sunt vehiculate anumite condiții care permit facilitarea înțelegerii mesajului didactic, aici remarcându-se condițiile operatorii care impun ca în formularea mesajului să fie folosiți termeni care pot fi ușor sesizabili și prezintă o anumită semnificație pentru elevi și condiții afective care se referă la modul cum este receptată și acceptată personalitatea profesorului. Mesajul didactic se caracterizează prin forță și corectitudine, iar profesorul trebuie să găsească modalitățile corespunzătoare pentru ca acesta să fie auzit și înțeles corespunzător.
În subcapitolul Strategii ale unei relații comunicaționale eficiente am demonstrat ideea conform căreia o relație comunicațională eficientă presupune un vast repertoriu comportamental, abilitatea de a alege comportamentul cel mai potrivit, abilitatea de a se exprima cât mai eficient comportamental, complexitatea cognitivă, responsabilitatea asumată față de relație (cei cărora le pasă de ce se întâmplă cu relația lor de comunicare sunt mai buni comunicatori decât alții), capacitate de automonitorizare afectivă, analiză cât mai obiectivă a comportamentului educațional, bună credință în judecarea stărilor emoționale ale celorlalți. Cunoașterea punctului de vedere al educabilului cu privire la mesajul pe care l-a receptat se constituie drept o cerință fundamentală a relației educaționale, pe care profesorul trebuie să o satisfacă apelând la o ascultare empatică și obiectivă.
În capitolul V, Importanța abilităților comunicaționale ale profesorului în depășirea barierelor din comunicarea didactică prin intermediul studiului de caz mi-am propus investigarea importanței abilităților de comunicare ale cadrului didactic în depățirea barierelor care apar în timpul procesului comunicațional, făcându-se apel la imaginea ,,profesorului ideal”.
Rezultatele studiilor scot în relief diferențe majore între modul în care elevii și profesorii privesc comportamentul cadrului didactic, fie el real sau ideal. Profesorii consideră activitatea lor un succes în termenii comunicării cu elevii. În schimb, elevii descriu profesorul prin prisma unor elemente care îi lipsesc: abilități de comunicare, creativitate, empatie, obiectivitate, corectitudine,consecvență. Profesorii își centrează activitatea pe transmiterea de cunoștințe , de reguli, văzute ca un factor al eficienței. Pentru cadrele didactice ,,ideal,, înseamnă eficient, profesionist dar distant față de elev, care posedă o bună capacitate de a transmite informații.
Elevii care au participat la studiul calitativ doresc un profesor care să empatizeze, cald, care să stabilească o relație democratică.
Finalitatea cercetării de față este oferirea de sugestii pentru eficientizarea relației comunicaționale profesor-elev, prin conștientizarea principalilor factori care perturbă această relație.
Bibliografie selectivă
Agabrian, Mircea – Strategii de comunicare eficientă, Institutul European, Iași, 2008
Baylon, Christian, Mignot, Xavier – Comunicarea, Editura Universitatii ”Al. I. Cuza”, Iași, 2000
Burleson,B.R. Samter,W. : Interpersonal Communication Research: Advances Through Meta-analysis,1994
Cerghit, Ioan – Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Editura Polirom, Iași 2008
Certo, Samuel C. – Managementul modern, Editura Teora, București, 2002
Cristea, Sorin – Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, R.-A., București, 1998
Cucoș, Constantin – Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006 Dinu, Mihai – Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi, București, 2007
Ezechil, Liliana, Comunicarea educațională în context școlar, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2002.
Hybels, Saundra; Weaver, Richard L. – Communicating Effectively, Eight Edition, McGraw Hill, 2007
Iucu, Romiță B. – Managementul clasei de elevi. Aplicații pentru gestionarea situațiilor de criză educațională, Editura Polirom, Iași 2006
Iovănuț, Simona – Comunicarea, Editura Waldpress, București, 2001
Jakobson,Roman – Essais de linguistique generale, Ed. de Minuit, Paris, 1986
Mucchielli, Alex – Arta de a comunica. Metode, forme și psihologia situațiilor de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2005
Noica,Constantin- Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Științifică, București, 1993
Pânișoară, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientă, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008
Săucan- D. Șt., Specificitatea comunicării didactice în contextul comunicării interumane, în Competența didactică, Editura ALL Educațional, București, 1999
Voicu, Monica; Rusu, Costache – ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius, Brăila, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bariere In Comunicarea Didactica (ID: 110692)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.