Barbu Ştefănescu Delavrancea 12 (1) [627725]

1

Cuprins

Argument
1. Barbu Ștefănescu Delavrancea – incursiune biobibliografic ă
2. Opera literară: PROZA
2.1. Tematică și particularități ale PROZEI în
2.1.1. Nuvele, povestiri și schițe
2.1.1.1. Hagi -Tudose
2.1.1.2. Bunicul
2.1.1.3. Bunica
2.1.2. Basme
2.1.2.1. Neghiniță
3. Barbu Ștefănescu Delavrancea – între Realism si Naturalism
3.1. Naturalismul – un Realism exacerbat
3.2. Elemente naturaliste/ realiste în opera lui Delavrancea
4. Delavrancea, orator
Concluzii
Bibliografie

2
Argument

Ideea de bază pe care o avem în alegerea unui studiu despre Barbu Ștefănescu
Delavrancea este aceea de a prezenta o personalitate polivalentă, cu o largă deschidere spre
abordarea temelor celor mai diferite, uzând de modalități cât mai diverse și bucurându -se de un
talent ieșit din c omun în arta povestirii, care, totuși, a fost nemeritat de puțin analizat.
Scriitor de răscruce de veac, fiind totodată prozator și dramaturg, gazetar, avocat, orator
și academician, omul B arbu Ștefănescu Delavrancea trăiește într -o perioadă de răspântie istorică,
având vocația perceperii evenimentelor politice și culturale, în cele mai profunde sensuri ale
acestora.
Ca autor de texte, fiind, în special cunoscut, drept prozator și dramaturg, Barbu
Ștefănescu Delavrancea joacă un ro l bine definit în literatură, unele dintre lucrările sale fiind
reprezentative pentru evoluția speciei literare respective. Delavrancea optează pentru inspirația
din folclor, convingere izvorâtă din ideea că „numai urmărirea indeaproape a făgașului creație i
populare permite zămislirea unei arte autentice, originale, capabile de a îmbogăți patrimoniul
literaturii universale prin aspecte noi interesante și valoroase prin lărgirea adevărului asupra
vieții și umanității‖1.
Scriindu -și opera la interferența a două curente literare, realismul și naturalismul, Barbu
Ștefănescu Delavrancea se bucură de posibilitatea de a uza de principiile estetice ale fiecăruia
dintre ele. Este cunoscut că naturalismul este o ramură a realismului , o mișcare literară
proeminentă la sfârșitul secolului XIX în Franța și în restul Europei . Spre deosebire de realism,
care încearcă doar să descrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează
principiile estetice ale realismului în direcția reprezentării aspectelor dure, brutale ale realității.
Ambele sunt opuse r omantismului , în care subiecții au o simbolistică profundă, sunt idealistici și
cu puteri supranaturale.
Importante sunt la Barbu Ștefănescu Delavrancea și apre cierile și judecățile emise de
către acesta cu privire la artă, prin intermediul cărora el își încadrează estetic și ideologic
întreaga sa operă, explicând trecerea elegantă de la realism șa naturalism. Astfel încât, „din
articolele vremii, se poate despri nde insistența cu care e cerută reflectarea veridică a realității

1 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/filologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefane scu-
delavrancea -71475.html / accesat online aprilie 2013.

3
(…), fără să se oprească aici, el făcând, totodată, un efort de pătrundere în viața intimă a
lucrurilor de sesizare și redare a acelei pulsații continue, a acelei trăiri autentice inerente mai
tuturor aspectelor naturii (…), toate acestea, prin lipsa unei delimitări precise între realism și
naturalism. Exprimându -și adeziunea totală la naturalism încearcă și o caracterizare a acestuia și
se pronunță cu patos pentru el, refuzând cu îndârji re recunoașterea oricărei valori a clasicismului
și romantismului dar procedând la generlizarea negativului, a deficitarului inclus în aceste
curente, ajunge să ne dea o imagine globală falsă ‖2.
Având la bază această întretăiere și îmbinare, în opera scriitorului , a unor tendințe literare
atât de variate și de contradictorii , ne propunem, pe parcursul acestei lucrări, să pătrundem în
profunzimile tematice și de particularitate ale operei sale, având încredințarea unei contribuții în
plus la c unoașterea și la asimilarea mai temeinică a acestui mare prozator și dramaturg, care este
Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Concepută pe parcursul a patru capitole majore, lucrarea are ca punct de pornire
prezentarea unei scurte incursiuni bio -bibliografice, care să urmeze a fi pusă în legătură cu opera
lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cunoașterea omului Barbu Ștefănescu Delavrancea are rolul
de a oferi o deschidere mai variată, în procesul de cunoaștere a scriitorului Barbu Ștefănescu
Delavrancea , personalitatea plurivalentă a acestuia generând o operă pe măsură.
Ne vom opri doar asupra unui segment din opera sa, și anume proza, pe care o vom pune
în legătură, pe alocuri, cu dramaturgia, și pe care o vom analiza din punct de vedere re toric, după
o încadrare prealabilă, estetică și ideologică, în cele două curente literare de sfârșit de secol XIX
și de început de secol XX, care sunt realismul și naturalismul.
Lipsa unei delimitări precise între acestea, din cadrul operei în proză a lui Barbu
Ștefănescu Delavrancea, considerăm a nu constitui un impediment în analiza noastră, ci, mai
degrabă, un element definitoriu în cunoașterea mai profundă a acesteia.
De asemenea, am păstrat spațiu și pentru un necesar capitol d e teorie literară, pe care l –
am poziționat după prezentarea desfășurată a scrierilor lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, tocmai
pentru a le avea pe acestea drept exemplu, în cercetarea și în înțelegerea mai profundă a
contextului estetic și ideologic.

2 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/f ilologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefanescu –
delavrancea -71475.html / accesat online aprilie 2013.

4
Capitolul final, simetric primului, va constitui tot un fel de capitol autobiografic, în care
ne propunem să discutăm despre rolul și despre calitatea de orator și de academician ale lui
Barbu Ștefănescu Delavrancea, închegând, astfel, imaginea preze ntată în capitolele anterioare.
Ne propunem, astfel, prin intermediul studiului nostru, să reușim să aducem elemente în
plus, în cercetarea acestui mare autor, care este, cu adevărat, un deschizător de drumuri, în a
aborda cu prioritate genuri și modalități epice noi în literatura română, dar și un spirit critic
vehement și un ferment al polemicilor, a carui operă ni se dezvăluie azi, mai vie și mai
strălucitoare, în paginile mai puțin asimilate de rigorile didactice ale predării sale in socială .

* *
*

5
1. Barbu Ștefănescu Delavrancea – incursiune biobibliografic ă

Fiind deopotrivă scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al
Capitalei, Barbu Ștefănescu Delavrancea este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea,
precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei -arhitect din
România.
Se naște la 11 aprilie 1858 , în satul Delea -Nouă, din apropierea capitalei, devenit cu timpul
o mahala din bariera V ergului, București, fiind mezinul unei familii modeste.
Tatăl, Ștefan Tudorică Albu3, era descendent „din familia unor ciobani vrânceni, strămutat
în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice , deven ind căruțaș de grâne pe
traseul București -Giurgiu și staroste al cărăușilor din barieră ‖4. Mama lui Barbu, Iana (Ioana
sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei
Filipe scu”5. Primii ani de viață și -i petr ece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape
70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n -ar fi decât o amintire) cum mă
agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și -l lingușeam și -l mângâiam pe
obraji și pe p letele -i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei:
„Pleoapele -mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg
plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …“
Dupa ce i a primele lecț ii de scris ș i citit de la diaconul Ion Pestreanu, de la Biserica Sf.
Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească―6, Barbu Ștefă nescu Delavrancea urmează
cursurile primare la Ș coala de Băieți nr. 4 (astăzi Școala, „ Barbu Ștefă nescu Delavrancea" ),
începând cu clasa a II -a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător p e
Spirache Danilescu, „om luminat―, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească,
pentru clasele a III -a și a IV -a, unde s tudiază cu învă țătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în
condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În
registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu .

3Ștefan „căruță -goală―, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu.
4Sursa: http://istoria.md/articol/601/Barbu_%C5%9Etef%C4%83nescu_Delavrancea,_biografie / accesat online
aprilie 2013. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu -Ilfov , ca urm are a legii rurale elaborate de Cuza
Vodă și de M. Kogălniceanu : „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 … Străbunii
mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foam ea, și năvălirile …“ .
5 Ibidem / accesat online aprilie 2013 .
6 Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea/ accesat online aprilie 2013.

6
După cele patru clase primare, Barbu este îns cris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf.
Sava―, învață cu cei mai de seamă profesori a i Capitale i din acea vreme (D.A. Lauria n, Anghel
Demetriesu, Vasile Ștefănescu , fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare7. Din
această period ă, an ii 1876 -1877, datează și primele lui încercări literare. Di n anul următor, 1877,
devine student la Facultatea de Drept. Începe prin a publica versuri în ziarul România liberă ,
urmând ca în 1878 să publice primul său volum, placheta de poezi i Poiana lungă. Amintiri ,
semnată doar cu prenumele Barbu , în tradiția poeziei di n primele decenii ale veacului8.
În anul 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din
București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei , pe care o publică în
același an, semnată Barbu G. Ștefănescu . Tot de acum, s criitorul își va semna operele cu varianta
definitivă Barbu Delavrancea9. În perioada 1880 – 1882 , Barbu Ștefănescu publică în România
liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus . De acu m datează și
debutul scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă , 9 – 15 martie , 1883 ), semnată
Argus . Astfel, dacă debutul literar propriu -zis al scriitorului se leaga de poezie, primul volum în
proză este cel amintit mai sus, Sultănica , urmat de Trubadurul , Hagi Tudose , Tipuri și moravuri
etc.
După un scurt popas la Paris (1882 – 1884 ), pentru a -și desăvârși studiile juridice,
Delavrancea publică, prin urmare, în anul 1885 , volumul de nuvele Sultănica . Acestuia îi
urmează un lung șir de opere de proză și de dramaturgie, dintre care le enumerăm pe
următoarele, într -o succintă clasificare: Nuvele și povestiri : Sultănica (1885 ), Apă și f oc,
Sorcova , Odinioară , De azi și de demult , Văduvele , Liniște (1887 ), Paraziții (1892 ), Trubadurul
(1887 ), Zobie , Milogul , Înainte d e alegeri , Iancu Moroiu , Hagi -Tudose , Domnul Vucea ,
Bursierul , Șuier , Răzmerița , Bunicul , Bunica , Boaca și Onea , Micuții , Angel Demetriescu , Irinel ;
Basme : Neghiniță , Norocul drac ului, Moș Crăciun , Palatul de cleștar , Dăpar te, dăparte ,
Delavrancea , Stăpânea odată (1909 ); Proză poetică : Nu e giaba cafea , Sadi-el-Mahib , Fanta –
Cella , Sentino ; Dramaturgie : Trilogia Moldovei: Apus de soare (1909 ), Viforul (1910 ),
Luceafărul (1910 ); A doua conștiință , Irinel (1912 ), Hagi -Tudose (1913 )

7Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea/ accesat online aprilie 2013.
˶Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava― și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela
Bursierul ‖.
8cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară , România liberă , Familia .
9Denumirea Delavrancea, ortografiată la început „de la Vrancea“ , după acel ținut de mare originalitate etno –
culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufleteșt e.

7
În ceea ce privește tematica operei literare, este de menționat prezența unei anumite
tipologii și morale, pe parcursul operei sale, Delavrancea dovendindu -se un adevărat pictor de
tipuri și de moravuri, remarcabile î n acest sens fiind paginile din Paraziții și din Hagi -Tudose .
Manifestând, inițial, afinități cu proza romantic eminesciană10, Delavrancea se inițiază, în urma
studiilor de la Paris, în operele marilor scriitori franc ezi, precum Balzac, Flaubert, Zola, de la
care preia mijloacele de observație și de investigare a vieții sociale, ˶ devenind tot mai convins că
naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismuluȉ11.
Reîntors în țară de la Paris (1884 ), Delavrancea devine „un nume de circulație și de
prestigiu“ , începându -și astfel activitatea publicitară . Colaborează cu Româ nia Liberă ,
numărându -se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu ,
semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a
volumului Sultănica . Publică, pe rând, Șuier , Fanta -Cella , Iancu Moroi , Răzmirița , Palatul de
cleștar și Odinioară , care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu
Trubadurul (1886 ) și cu Hagi -Tudose (1887 ). În 1884 , Barbu Delavrancea reprezintă redacț ia
României libere la cea de -a XXI -a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele
știri și Iași și banchetul Ju nimiștilor (România liberă , octombrie 1884 ). Îl cunoaște pe I. L.
Caragiale , căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape a cel
izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al
lui Dan, căpitan de plai ) și cu Titu Maiorescu , citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela
Trubadurul . Din 1885 , scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului , iar mai târziu la
Literatură și știință , revistă condusă de C.D. Gherea . Scriitorul ia parte, de asemenea, la
înființarea ziarului Epoca , al cărui prim -redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23
ianuarie 1886 , printre colaboratori aflându -se Al. Vlahuță și Anghel Demetrescu .

10 Pe care o și cultivă, de altfel, în nuvele pre cum Sultănica și Liniște .
11Vezi Octav Botez, Naturalismul în opera lui Delavrancea , în Scrieri, Iași, Ed. Junimea, 1977, p.56: ˶Adoptat cu
entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică,
instinctuală, din Trubadurul , Iancu Moroi și Paraziții .̋ Interesat de linia melodică a folclorului românesc,
temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă,
adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice―, în
numele unei preferințe pentru „autenticitatea― naturalistă, care n -a dispăr ut nici în ultima etapă a creației sale. În
întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu,
omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul
de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într -un mod deosebit. Temperament cu
fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una
din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului XX .

8
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem
guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului , fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de
înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite
primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându -și colaborarea la
Lupta , ziar condus de Gheorghe Panu , gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888 ,
Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziare le Democrația și Voința națională ,
unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică ( Epoca , 1886 ),
polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale
(O familie de poeți ). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercân du-și
talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară , în paginile
căreia apare prima vari antă a nuvelei Hagi -Tudose .
Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vl ahuță , C. Mille , P. Ispirescu și Artur Gorovei .
Primul număr din „Lupta literară‖ a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate
Duminicile‖. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară‖ este o revistă personală, Delavrancea
a semnat și cu două pseudonime , puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste
pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio . Se pare că nu au apărut decât două numere ale
revistei, care există și în biblioteca A cademiei Române12. Atras de copleșitoarea personalitate a
lui B.P. Hașdeu , Delavrancea devine redactor la Revista nouă , condusă de marele savant.
Angajân du-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al
ziarelor Democrația și Voința națională .
Publică, în continuare, la Vieața (1894 ), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al.
Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia , acordând același interes tuturor problemelor literare,
istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1
martie 1892 , Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară
Șezăto area, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere
înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un
popor este acela de a -i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive,
dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot
avea“ . Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor

12Sursa: http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/18892/1/BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0019.pdf apud
Octav Botez, Naturalismul în opera lui Delavrancea , în Scrieri, Iași, Ed. Junimea, 1977, p.78.

9
comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882 ), intitulat Doina. Originea poeziei
poporane la români , Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir , care în Descrierea Moldovei
dădea o primă explicație a cuvântului doină , intuind un strân s raport de interdependență dintre
om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de
folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea , 1929 ), dezvăluind
„spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale
scriitorului“ (Al. Săndulescu ), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913 ),
discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române .
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară
(1887 ), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori
în polemică cu Titu Maiorescu , pe care l -a determinat să scrie articolul Poeți și critici , publicat în
Convorbiri literare la 1 aprilie 1886 . Cu mult înaintea lui Ibrăileanu , Delavrancea semnala
succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare
socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică,
Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest
domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883 ) va reprezenta primul examen al
tânărului critic de artă, pe cale de a -și clarifica preferințele și de a -și consolida atitudinile
(Salonul 1883 , Pictura ). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890 , semnate Era Dolce sau
Viator , vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii
români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu , pe
care l -a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e
viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se
preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te
convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să
înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate
limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația , 1883 )13.

13Informații preluate din sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea/
accesat online aprilie 2013. Din activitatea publicistică a lui Delavra ncea pot fi desprinse și alte articole în care, cu
aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură.
Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina c u entuziasm scrierile lui M.

10
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor
politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899
primar al Bucureștilor . Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi -Tudose și prin trilogia
dramatică moldovenească.
La 12 mai 1912 , ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul
este ales membru al Academiei Române , urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială.
În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913 , Delavrancea rostește discursul Din
estetica poeziei populare , care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului
sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu -se forța inedită a scriitorului de a argumenta
întreaga complexitate a creației populare. Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for
cultura l, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa
așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță,
care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr -un ghers
al poporului strigăte și poeme de care su ntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s -ar potrivi
așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années
…»“.

Sadoveanu , „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat―, ale lui Gala Galaction , „unde viața pare aidoma cu
cea reală― sau ale lui D. D. Pătrășcanu .

11
2. Opera literară: PROZA

Despre scriitorul cu o personalitate polivalentă care este Barbu Ștefănescu Delavrancea,
se spune că este „tipul scriitorului de la răscruce de veac, de la conjuncții de generații, de la
răspântie isto rică. El prezintă perfect ecletismul frazei de sincronizare impetuoasă a literaturii
române cu litertur a europenă, a spiritualiății nționale cu sensul timpului.Și fapta sa păstrează tot
timpul conștiința și cârma misiunii sale istorice, politice și culturale‖14.
Adoptând, în întreaga sa operă, o atitudine de interferență între curente și genuri literare,
Barbu Ștefănescu Delavrancea își cultivă , în mod elegant , propriile deziderate estetice, preluate,
în mare parte, de la francezi, pe care îi analizează în profunzime în timpul studiilor sale de la
Paris. Trăind într -o perioadă de intense ciocniri în plan ideologic, necesară este, totuși,
„preocuparea lui Delavrancea de a scoate în evidență simțul artistic înnascut al poporului nostru.
Arta trebuie să acț ioneze în virtutea unui ideal, să se preocupe de aspiratiile celor mulți și de
viața lor sau să sustragă atenția în mreaja frământărilor p rozaice ale cotidianului, înălțâ nd-o în
lumea ficțiunii ideale ‖15. Delavrancea optează pentru inspirația din folclor. Aceasta izvorăște din
convingerea fermă că numai urmărirea indeaproape a făgașului creației popu lare permite
zămislirea unei arte autentice, originale, capabile de a îmbogăți patrimoniul literaturii universale
prin aspecte noi interesante și valoroase prin lărgirea adevărului asupra vieții și umanități i.
În operele sale, el promovează atât procesul de creație realist, printr -o surprindere cât mai
profundă și cât mai veridică a realității, făcând un efort de pătrundere „ în viața intimă a
lucrurilor, de sesizare si redare a acelei pulsații continue, a acelei trăiri autentice inerente mai
tuturor aspectelor naturii‖16, fiind, totodată, și cel mai tipic reprezentant al naturalismului de tip
zolist. Pe urmele și în maniera marelui scriitor franc ez, el tratează naturalismul ca o lupta
psihofizilogică . În centrul nuvelei sale Liniș te din 1887, spre exemplu, se află un visător
inadaptabil la viața cea de toate zilele. În Trubadurul , scriitorul se arată interesat de un alt caz
patologic, al unui somnambul. Titlul volumului său din 1893, Între vis și viață , își gasește o

14 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/filologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefanescu –
delavrancea -71475.html / accesat online aprilie 2013 .
15 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proi ecte/filologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefanescu –
delavrancea -71475.html/ accesat online aprilie 2013.
16 Ibidem.

12
primă justificare în crezul aut orului că „ de la viață la vis și de la vis la viață (este) o punte de
argint pentru fantezia umană‖17.
Totodată, surprinzătoare prin actualitatea lor sunt și unele referiri ale lui Delavrancea la
raportul dintre conținut și formă, raportul dintr e poetic și real sau dintre poetic si tipic, dintre liric
și dramatic. Pornind cronologic de la acțiunea de identificare a punctelor nevralgice mai puternic
conturate, „atenția ne e reținută în primul rând de lipsa unei delimitări precise intre realism și
naturalism. Exprimându -și adeziunea totală la naturalism încearcă și o caracterizare a acestuia și
se pronunță cu patos pentru el, refuzând cu îndârjire recunoașterea oricărei valori a clasicismului
și romantismului dar procedând la generlizarea negativulu i, a deficitarului inclus în aceste
curente, ajunge să ne dea o imagine globală falsă ‖18.
Proza lui Delavrancea își trage, totodată, sevele din viața cotidiană a satului și a
orășelului românesc de la sfârșitul secolului al XIX -lea, cu toate fa ptele ei omenești și cu toate
dramele dureroase, visul fiind, pentru personajele plăsmuite de scriitor, tărâmul imaginar, jinduit,
în care ele doresc să -și materializeze aspirațiile. Chiar prima nuvelă din cartea numita, Sultănica ,
este un amestec pitoresc de vis, în sens de aspirație, și de viață sau, Su ltănica trăia mai mult în
vis: „ Era c eva din altul în ea : un chip, niș te ochi … Se prăpăde a după Drăgan Căprarul ‖19.
Visul fetei la o dragoste mare se izbește curâ nd de realitatea crudă a vieț ii: Drăgan
Căpraru profită de starea psihologică , pur emotivă a fetei, o seduce și o părăseș te. Faptul are
consecinț e nefaste asupra mamei Stanca, apoi ș i asupra Sultănicăi înseși. Nuvela poate fi
considerată un vis nerealizat, o zbatere a fetei tinere, nein ițiate î n ale dragostei, între visu l ei
adolescentin și viața nemiloasă.
Capacităț ile creatore ale lu i Barbu Delavrancea se manifestă în zugrăvirea concretă,
amănunțită , prin detalii sugestive, a sentimentelor personajelor, în primul rând ale S ultănicăi. De
exemplu, câ nd se aprinde, nu te poț i apropia cale de -o poștă. Câ nd vrea ceva, vrea nu se încurcă.
De se mâ nie, nu mai vede înainte a ochilor .

17 Octav Botez, op. cit. , p. 102.
18 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/filologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefane scu-
delavrancea -71475.html/ accesat online aprilie 2013.

19 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Sultănica , București, Editura Librăriei SOCEC & Co. Societate Anonimă, 1921, p.
37.

13
V om prezenta, în cele ce urmează, particularizând, elemente specifice alte prozei lui
Barbu Ștefănescu Delavrancea, printr -o încadrare a sa în contextul epocii și al curentelor literare,
la care aderă.

14
2.1. Tematică și particularități ale PROZEI20 în
2.1.1. Nuvele si povestiri

2.1.1.1. Hagi -Tudose
Într-un interesant articol cu titlu sugestiv, Psihanaliză aplicată la literatură: Hagi -Tudose
– portret psihanalitic, Georgiana Fluturică21 își propune să prezinte analiza structurii de
personalitate a unui personaj din literatură, luând în considerare o încadrare tipologică mixtă:
tipologia personalității, propusă de Fritz Riemann și cea propusă de Sigmund Freud, având în
vedere că aceste două s isteme se întâlnesc într -un punct în care devin aproape echivalente22.
Prin urmare, după o prezentare prealabilă a clasificărilor propuse de cei doi , cu accent pe
cea a lui Fritz Riemann („După Fritz Riemann ( Formele fundamentale ale angoasei , București,
Editura Trei, 2005), există patru tipuri de personalități, fiecare guvernată de regulile complicate
ale unei angoase fundamentale: 1. personali tățile schizoide, care au ca trăire de bază angoasa
primară de autodă ruire; 2. personalităț ile depresi ve, guvernate de angoa sa de autodevenire sau
angoasa de a deveni tu însuți ; 3. personalitățile obsesionale, construite î n jurul angoasei de
schimbar e și personalităț ile isterice, pentru care angoasa de necesitate reprezintă motorul
emoțional ‖23), autoarea decide că Hagi Tudose este „obsesionalul prin excelență: dorința lui,

20 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Craiova, Editura Hyperion, 2003.
21Georgian a Fluturică, Psihanaliză aplicată la literatură: Hagi -Tudose – portret psihanalitic , publicat online în
sursa: http://www.cafegradiva.ro/2013/03/psihanaliza -aplic ata-la-literatura -hagi.html / accesat aprilie 2013.
22 Ibidem : „Desi analiza diferențială a structurilor de personalitate propusă de Sigmund Freud o precede cronologic
pe cea a lui Riemann și a constituit poate un punct de plecare în construcția tipologică a acestuia din urmă, există,
totuși, perspective diferite, impuse, în primul rând, de spațiul cultural în care cei doi psihanaliști și -au construit
teoriile. Teoria freudiana este raliată concepțiilor vremurilor sale, culturii, moralei și cutumelor vremii, care generau
anumite tipuri de comportamente și, implicit, patologii, pe când Riemann vorbește despre o tipologie a
«contemporaneității », în care transpar foarte clar evoluția și prefacerile suferite de societate – exemplele pe care el le
oferă în sprijinu l teoriei sale sunt congruente cu manifestările «moderne » ale patologiiilor descrise de psihanaliza
clasică ‖.
23Ibidem. „Tipologia de personalitate propusă de S. Freud și discutată, î n mod explicit , de psihanaliștii post -freudieni
se bazează, din punct de vedere conceptual , pe d escrierea pe care Freud o face î n Trei eseuri asupra teoriei
sexualităț ii (1905) . Astfel, putem vorbi despre trăsă turi de personalitate , care conț in componente ale stadiilor
dezvoltă rii psihosexuale: ora litate, analitat e, falicitate. La râ ndul lor, a ceste categorii de trăsături pot fi împărțite în
mai multe sub -trăsături sau trăsături parț iale: 1. oralitatea a fost discutată de Melanie Klein și K. Abraham în
termenii unei oralități pasive și a unei oralităț i culpabilizat e (sadic -oral); 2. analitatea conț ine prin însăși definiția
dată de Freud, doua componente an tinomice: retentiv, centrat pe a avea , a reține și expulsiv, centrat pe a da , a
expulza ; 3. uretralitate , care precede stadiul falicității ș i care se traduce prin confuzia dintre libidoul genita l și cel de
tip uretr al, dintre sexualitatea genitală și cea uretrală (Laplanche ș i Pontalis, Vocabularul psihanalizei , Humanitas,
2004); 4. falicitate, etapa ultimă de dezvoltare psihosexuală, în care pulsiunile parțiale sun t integrate și libidoul
găseș te o modalitate superioară de satisfacere și care se termină cu stabilirea organizării genitale, după faza de
latență‖ .

15
devenită patologică de a menține o ordine a lucrurilor, de a se asigura că există mereu o rezervă
personală și (mai ales) secretă‖24.
Promovând elementele naturalis te, care, în literatura română, se mai regăsesc în unele
nuvele ale lui Caragiale sau în proza lui Liviu Rebreanu , prin portretul pe care i -l face lui Hagi
Tudose, Delavrancea merge în direcția prezentării aspectelor dure, brute ale realității. Așa cum se
știe, curentul literar naturalism este o ramură a realismului , constituind mișcare literară
proeminentă, de la sfârșitul secolului XIX , care se manifestă inițial în Franța și, ulterior, în restul
Europei . Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin ,
potrivit căreia ereditatea unei persoane și mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul
încearcă doar să descrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează
principiile estetice ale realismului , considerând că mediul socio -cultural exercită o influență
absolut covârșitoare în apariția și în dezvoltarea personalității umane. Totodată, naturalismul
studiază elemente umane degradate, precum alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de
un mediu social viciat .
În nuvela Hagi Tudose, este prezentată viața personajului care îi dă numele titlului,
punându -se, permanent, în evidență trăsătura de bază a acestuia, și anume zgârcenia. Făcând o
paranteză, este de menționat că avariția a constituit un subiect spumos pentru marii scriitori, atât
din literatura universală, cât și din literatura română. DEX -ul definește aceste termen prin
sinonimul zgârcenie , completat de explicația: „prea mare iubire de bani‖25.
Dezvoltarea temei începe cu literatura antică, odată cu opera pă rintelui comediei, Plaut ,
care evidențiază în a sa Aulularia, pentru prima dată , tipul ava rului. Fabio Cupaiuolo consideră
că protagonistul acesteia, bătrâ nul avar, Euclio , este cel mai autentic personaj, foarte complex
construit. Din alcă tuirea acestuia s -au inspirat mai mulț i autori ai literatur ii universale. Este
vorba, bineînțeles, despre Molière, in piesa sa Avarul , despre Honore de Balzac, în Eugenie
Grandet și chiar, în literatura engleză, William Shakespeare cu Neguțătorul din Veneția .
În Aulularia , avem un tablou sugestiv al avarului și al avariției. Euclio, un bătrân zgâcit, găsește
ascunsă în pământ o ulcică de galbeni. Din această clipă, nu mai are liniș te; no rocul i-a
zdruncinat mintea. Trăieș te tot timpul cu tea ma că i se va fura comoara și cercetează necontenit

24 Sursa: http://www.cafegradiva.ro/2013/03/psihanaliza -aplicata -la-literatura -hagi.html / accesat online aprilie 2013.
25 Cf. DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan‖, Dicționarul explicativ al limbii române ,
ediția a II -a, București, Editura Univer Enciclopedic, 1998, p. 57.

16
locul unde a ascuns -o. Devine bănuitor față de toți și intră în panică uș or, la orice gest, la orice
mișcare.
Nu mai iese afară din casă și devine temător, până și față de copilul său. Din nemișcarea
ei în locul un de a ascuns -o, ulcica blestemată domină toată activitatea c asei. Lyconides, pentru a
reuși ca Euclio să -și dea consimțământul la căsă toria l ui cu Phaedria, fiica acestuia, pune la cale
furtul comorii. Scena de disperare a avarului, î n momentul când nu mai găseș te ulcic a la locul ei,
a devenit celebră: „ Sunt pierdut.. . m-au ucis… am murit! Unde să alerg? Unde să nu alerg? Stai!
Stai! Dar pe c ine să opresc? Nu știu, nu mai știu nimic… sunt orb! Unde să mă duc? Unde mă
aflu? Cine sunt? Nu -mi mai am capul pe umeri, nu mai știu ce e cu mine. Ah! … vă rog, vă
implor, vă cad în genunchi, veniți -mi în ajutor, arătaț i-mi pe acela care m -a furat…
Iată-l, iată -l colo! V oi, voi, ăștia care vă ascundeți sub hainele voastre albe și care vă așezaț i pe
bancă, vreți să păreți oameni cinstiți… Tu, tu, vorbește! Hei, vreau să te cred: chipul tău îmi
spune că ai fi om cumsecade. Ce? De ce râdeți? Vă cunos c eu pe toți; știu bine că aici sunteți
mulți hoț i. Ce? Nu? Nimeni nu a furat -o? … Mă sufoci, mă omori… Spune, spune o dată, cine e?
… A, nu ș tii? Vai, vai nenorocitul de mine! Sunt pierdut. S -a sfârș it cu mine!…‖.
Avarul lui Moliere i-a adus celelebritate Aululariei , prin episodul în care eroul, deși
descoperă o comoară care îl face bogat, continuă să trăiască î n lipsuri, cu teama dez umanizantă
că ar putea fi pră dat. Euclio, ca expresie a unu i viciu general uman, se regăseș te în Harpago n,
personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului să u, a devenit punctul de referință al acestei
tipologii.
La fel ca aceste personaje, Hagi Tudose așa cum este el descris de autorul său, apare ca o
personalitate avară. Știm despre el că își găsea plăcerea în economiile cât mai rigide, în
înfrânarea nevoilor sau a dorințelor de orice fel, gă sind în a ceste acțiuni plăcerea; plăcerea, de
fapt, de a -și refuza sieși satisfacerea unor alte dorinț e sau nevoi .
Subiectul este centrat pe o singură , dar dominantă trăsătură de caracter a eroului.
Portretul fi zic al hagiului ni se conturează foarte cl ar de către narator: „ Jupan h agiul purta pe
umeri o scurteică de plastic, galbenă, spălăcită , pătată de untedelemn, cu ceară‖26. Portretul
moral al jupânului este făcut de către narator prin modalitatea de caracterizare indirectă și rezultă
din acțiunile lu i: „paracliserul știa de la nepoata hagiului că de 10 ani t aie din turul pantalonilor

26 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Craiova, Editura Hyperion, 2003, p. 56.

17
ca să -i cârpească‖, „fum pe coșul hagiului nu s -a pomenit ‖27. De asemenea , caracterizarea este
făcută, în mod direct de data aceasta, și de că tre celelalte personaje, cum ar fi ctitor ul: „nu da un
șfanț la cutia bisericii‖ sau „mișuna prin cârciumi și băcănii", „șterpeleste icrele‖28, acestea
punându -i tot în evidență zgârcenia lui ș i proastele sale obiceiuri , care, de fapt , provin tot de la
caracteristica sa de bază .
În aceeași manieră, Georgiana Fluturică adaugă că „Hagi Tudose își trăiește obsesia cu
perseverență, cu obstinație și dedicație nevrotică, este complet absorbit de aceasta și își dedică
întregul efort menținerii ei, pentru că renunțarea ar presupune expunerea virtuală la un pericol pe
care personalitatea nevrotică structurată nu l -ar putea elabora‖29. Se poate observa că, adiacent
trăsăturii obsesionale, personajul înglobează și o componentă paranoidă: cu cât strânge mai mulți
bani, cu atât se adânceșt e în angoasă.
Naratorul ne arată, însă, că Hagi Tudose s -a nascut cu această trăsătură: „ de mic copil ,
hagiul fusese copil cuminte și aș ezat. Nu i s -auzea guriț a, nici paș ii. Nu rupea pantofii. Pe ce
punea mâ na, punea bine‖30. Spiritul să u econom este pus în lumină chiar și de personaj însuși,
prin autocaracterizare : „Și dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să -mi iau un simit, eu mă
uitam î n ghiozdan: de aveam felia de pâ ne, sănătate bună , aveam ce mâ nca. Nu te saturi cu pâ ne?
Ce-ți trebuie simiț i? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul
fac 3…‖31. Hagi Tudose era, totuși, și un om muncitor și strângător: „ Tudose muncea, strângea,
nu bea, nu ochea prin mahala; manca pâne cu bragă‖32. Spre sfârșitul vieț ii, jupânul începuse,
însă, să trăiască pentru bani, aceștia dezumanizâ ndu-l: „Da, dar jumatate din acei ban i aruncaț i
era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. (…) Așa petrecu viața hagiul la
bătrâneț e. Un ș ir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic î n el, nepunand nimic pe el. Fără
foc, fără fiertură , neiubind pe nimeni‖ . Până ș i pe pat ul de moarte tot la bani se gândea: „Gândul
că ar put ea să -l jefuiască cineva îl face să sară din pat (…), moartea să aibă coasă de aur, el și-ar

27 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Craiova, Editura Hyperion, 2003, p. 59.
28 Ibidem , p. 60.
29Georgiana Fluturică, Psihanaliză aplicată la literatură: Hagi -Tudose – portret psihanalitic , publicat online în
sursa: http://www.cafegradiva.ro/2013/03/psihanaliza -aplicata -la-literatura -hagi.html / accesat aprilie 2013.
Menținerea în cadrul unei „obișnuinte" are efectul de a întări această obișnuință, până la gradul de imuabil în care,
orice amănunt venit din exterior perturbă „echilibrul" fragil și generează tensiuni sau conflicte interne care nu pot fi
susținute. În astfel de cazuri, întră în joc mecanisme de apărare specifice (proiecția, identificare cu agresorul) care
trimit în mediul extern culpabilitatea extremă, permițând, astfel, continuarea repetiției compulsive, menținerea
obsesiei, fără a o încărca din nou cu tensiunea inițială.
30 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Craiova, Editura Hyperion, 2003, p. 59.
31 Ibidem , p. 59.
32 Ibidem , p. 59.

18
înfige amândouă mâinile în tăișul ei (…) Nu te u ita…inchide ochii…ochii fură…închide
ochii!…Căscă gura, limba i se mototolii în gâ t; capul îi căzu î ntr-o parte, picioarele i se lungiră ,
mânele i se infipseră în gâ t; capul îi căzu î ntr-o parte, picioarele i se lungiră , mânele i se
înfipsera -n bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și țintă asupra Leanii‖33. Tonul general este
de trista ironie la adresa Hagiului,ceea ce alaturi de celelate elemente ale caracterizarii sale fac ca
acest portret sa fie unul dintre marile capodopere Delavranciene.
În fapt, „întreaga problematică este una a dificultății de a alege între dorințele proprii,
între confortul unei satisfaceri directe și teama de a trăi această satisfacție. Este ca și cum însăși
plăcerea ar fi temută: este atât de mare, încât personajul se ferește să o traiască, din teama
disproporționată de a nu fi înghițit de intensitatea placerii. Culpabilitatea inițială provine dintr -o
interdi cție mult prea severă care, odată interiorizată, pro voacă o pulsiune agresivă, distructivă.
împotriva instanței care introduce interdicț ia‖34
Fără să fie neapărat o consecință a caracterului său și a modului în care a trăit, intervine
moartea, survenită, mai degrabă, în mod firesc, după viață. Iar tabloul ad us sieși de către moarte
este la fel de talentat descris de către Barbu Ștefănescu Delavrancea. Într-un an , iarna s -a dovedit
a fi foarte geroasă. Îmbolnăvindu -se și fiindu -i foarte f rig, nemairăbdând, îi poruncește Lenei să
cumpere niște lem ne de un galbe n. După ce le pune în sobă să se încălzească, lui Hagi i se face
foame. Dându -i, din nou, un galben Lenei, o trimite să cumpere toate cele de trebuință pentru a
prepara o ciorbă . După ce mănâncă, Hagi -Tudose se răstește la Lena și îi poruncește sa îi
întoa rcă lemnele și ciorba înapoi și cel puțin jumătate d in suma cheltuită. Lena îl privește și
pleacă afară , gîndindu -se la sănătatea lui.
Intrînd în casă, îl vede pe banii acumulați pe t ot parcursul vieții, avertizând -o să nu se uite
la bani că banii fură. În dată după aceste vorbe, Hagi Tudose moare. Lena l -a îngropat cu mare
alai. Iar după moartea sa alții vorbeau că, dacă ar vedea el cum se cheltuieș te cu îmormîntarea
lui, ar muri .
Adoptând principiile estetice ale naturalismului și mergând în direcția prezentării
aspectelor dure, brute ale realității, Barbu Ștefănescu Delavrancea, realizează, prin intermediul
acestei prime opere a sa în proză, asupra căreia ne -am aplecat spre analiz ă, un real tablou
psihologic al personalității umane, alăturându -se cu finețe altor asemenea scriitori români,

33 Ibidem , p. 60.
34 Sursa: http://www.cafegradiva.ro/2013/03/psihanaliza -aplicata -la-literatura -hagi.html / accesat aprilie 2013.

19
precum I.L. Caragiale sau Liviu Rebreanu, împrumutând, totodată, tehnica descrierii detaliate, de
la predecesorii săi, realiștii , dar menținând l inia impusă de către principalul susținător al
naturalismului, Émile Zola , care a scris un tratat despre subiect ( Le roman experimental ) și care a
folosit stilul în multele sale romane și care a influențat, la rândul său, mulți autori francezi,
precum Guy de Maupassant , Joris -Karl Huysmans și frații Goncourt .
Prin Hagi Tudose, Barbu Ștefănescu Delavrancea trasează caractere umane, pe care, cu o
extraordinară finețe psihologică, le construiește și le analizează, fără să se dezică de la calitatea
sa de scriitor.
În continuare, vom prezenta concluzii, cu privire la caracterul naturalist -realist al operei
Hagi -Tudose , precum și la faptul că ea aparține genului epic. Nuvela Hagi Tudose, a lui Barbu
Ștefănescu Delavrancea, este realistă.
Tema este viața socială românească de la sfârșitul secolului al XIX -lea sau, altfel spus,
penetrarea relațiilor de producție capitaliste în viața satelor și orașelor românești.
Ideea este că avariția dezumanizează. Subiectul este ac umularea primitivă de capital.
Hagi Tudose, eroul principal, reprezintă tipul omului căzut, în patima avariției. Ca și Moș Goriot,
Gobseck, Grandet, eroii lui Honore de Balzac, Hagi Tudose este dezumanizat de bani, de ideea
satanică de a strânge valori mat eriale ca o dezvoltare a conceptului de cârpe diem într -un mod
monstruos.
Hagi Tudose intră, de tânăr, să lucreze într -un atelier de găitănărie, devine calfă, apoi
asociat și la urmă patron. Când este nevoit să închidă atelierul, fiindcă găităn ăria nu mai mergea,
el devine cămătar. Pentru a realiza acest drum, el învață să ducă o viață de – privațiuni, adică să se
abțină de la consum și să strângă bani: „Da' vânturați banii în mâini și veți simți ce răcoare ține,
când vă e cald și ce cald, când vă e frig. E destul să te gândești ce poți face cu banii, ca să și guști
bucuria lucrului, pe care nu l -ai cumpărat."
Patima avariției devine atât de evidentă, încât i se aprind ochii, când vorbește de bani: „Ce
lucru poate fi mai luminat, ca un jeratec de galbeni". Ea va dezlocui în el toate gândurile,
sentimentele, determinându -1 să nu se căsătorească, fiindcă întreținerea familiei înseamnă
cheltuială. Devenit patron, simte o adevărată dragoste părintească față de prăvălie. Apoi avariția
va creș te monstruos: „Moartea să aibă coasă de aur, el și -ar înfig e amândouă mâinile în tăișul ei ".

20
Hagi Tudose trăiește spaima bogatului nemilostiv și de aceea, pentru a se pune bine cu
Dumnezeu, se duce în hagialâk, la locurile sfinte din Palestin a, spre a deveni aghios — sfânt, sau
în termen turc hagi. Drumul îl transformă într -un mijloc de câștig, vânzând lemn, despre care
zice că e sfânt.
Avariția îl determină să nu cumpere lemne pentru iarnă, să nu -i dea bani nepoatei sale
Leana, p entru ca să -i facă mâncare. Se îmbolnăvește și, văzând că e gata să moară, dă un galben
nepoatei, ca să -i facă o supă de găină și să facă focul, adică să cumpere lemne. Când vrea să
mănânce, petele de grăsime i se par aur și ciorba are gust de aur: „Ciorba îi mirosise a aur".
De aceea se consideră un ucigaș, un tată care și -a ucis copiii. Țipă la nepoată să ducă
ciorba înapoi și lemnele, ca să -i aducă o parte din bani. El moare pe o grămadă de galbeni,
îngrozit de spaimă că îi va pierde. La ceremonia de înmormântare, nepoata Leana a cheltuit o
mulțime de bani. Finalul este moralizator, deci clasicist, și îl determină pe cititor să mediteze pe
tema fortuna labilis.
Pe de altă parte, Hagi Tudose este o nuvelă cu un accentuat caracte r clasicist, pentru că
avariția este o trăsătură general -umană și avarul este un personaj clasicist. Avariția este o patimă
satanică, care distruge sufletul. De aceea, căzut în această patimă, Hagi Tudose îi depășește pe
toți avarii cunoscuți în literatura universală: Moș Goriot, Grandet, Gobseck, Harpagon, prin felul
în care restrânge la absolut consumul propriu, trăind din ce gusta, când trecea prin prăvălii și se
prefăcea că vrea să cumpere.
Suma enormă, de un milion, pe care o lasă, reprezin tă un capital important. Dacă l -ar fi
investit, ar fi obținut un profit, dar patima lui are nevoie de prezența concretă a aurului. Banii
sunt, pentru Hagi Tudose, copiii, familia. De aceea plânge cu hohote, considerându -se „ucigaș",
„nebun", „nelegiuit", f iindcă a dat nepoatei sale Leana un galben să -i cumpere lemne, să -i facă
focul, ca să nu moară de frig, și să -i cumpere o găină, ca să se mai întărească după boală. Avariția
dă o logică ciudată modului său de a gândi. Vrea să taie coada motanului, ca să nu se răcească
casa, până intră pe ușă. Leana îl crede nebun, fiindcă îl găsește trântit pe o grămadă de aur,
îngropat în galbeni, „mușcăîn vânt", are „ochii ca niște sticle reci", îi spune să închidă ochii,
fiindcă „ochii fură". El nu vrea să împartă cu nim eni bucuria lui de a vedea aurul, de a -1 pipăi.

21
Interesul ș i valoarea nuvelei Hagi -Tudose constă, de fapt, în personajul central, care dă
numele nuvelei, prin care autorul cre ează un tip circumscris tipologiei ava rilor din literatura
universală: Harpagon al lui Moliere, Shylock al lui Shakespeare, Gobsek al lui Balzac, Pliuskin
al lui Gogol. Eroul lui Delavrancea se distinge printr -o puternica individualitate, cel mai izbutit
tip de avar din literatura romana.
Tipul avarului a fost prefigurat d e Anton Pann î n Povestea vorbei și de Vasile Alecsandri
în piesa Zgârcitul risipitor . Tema dezumanizării sub influenț a banul ui, patima aurului a
preocupat și pe alți scriitori (cu diverse nuanț e): Ioan Slavici ( Moara cu noroc , Comoara , Mara )
și George Că linescu ( Enigma Otiliei ).
Delavra ncea a creat tipuri memorabile și î n alte nuvele (tipul inadaptatului în Paraziții ,
Liniște , Trubadurul ; pedagogul satrap al școlii de modă veche î n Domnul Vucea , victima morală
în Sultă nica, s.a.).
Prin Hagi -Tudose , reprez entant ilustru al zgârceniei avare (Al. Săndulescu), scriitorul
construiește un caracter î n genul lui La Bruyere, conturat realist, fiind cea mai obiectivă creație a
sa. Urmă rit în evoluț ia patimii s ale pentru aur, personajul depășeș te limita normalitat ății,
atingâ nd paroxismul.
În realizarea acestui caracter, autorul foloseste o varietate de mijloace si procedee:
prezentarea directa, de catre scriitor, la inceputul nuvelei, cuprinde esenta trasaturilor lui Hagi –
Tudose: Jupan H agiul purta pe umeri o scurteică de plastic, galbenă, spălăcită , pătată de
untdelemn ș i picata cu ceara; ctitorul bisericii vorbeste cu naduf despre Hagiu: nu da un sfant la
cutia bisericii si acasa nomol d e galbeni batuti si ferecati! nu marita fata mare, nu sleieste un put,
nu daruieste un crampei de salba iconostasului unde se mirueste, caiafa de el! Paraclisierul aflase
de la nepoata Hagiului ca acesta de zece ani taie turul pantalonilor ca sa -i carpeasca, iar scurteica
o scurtase mereu din poale, ca sa incaputeze manecile.
Hagiul e recunscut printr -un comportame nt care -l individua lizeaza: el misuna prin
carciumi si bacanii; ia binisor o maslina, o strecoara printre gingii: fol, fol, fol, o mesteca;
sterpeleste icre, rup e o bucatica, pleosc, pleosc si exclama stereotip: Scu mp. Scump. Vremuri
grele, sarac -lipit. Expresivitatea cuvintelor, sugerarea gesturilor, a mersului, mimica, exclamatiile
si interogatiile, onomatopeele sustin imagistic (vizual, auditiv) portretul grotesc al personajului.
Acesta se completeaza cu elemente din biografia lui Hagi -Tudose prezentata retrospectiv (cap.

22
III), personajul fiind situat in momente tipice ale vietii sale, acumuland trasaturi convergente ca
intr-un portret clasic (T. Vianu).
Aflam astfel ca Hagiul se priveaza pana si de cele mai eleme ntare trebuinte: fum pe cosul
Hagiului nu s -a pomenit, sa taie si el un porc, ca tot crestinul se strica, oua rosii, oua statute
Ajuns calfa la gaitanaria din mahalaua Vitanului, el vorbeste frumos si cu patima tovarasilor sai,
dezvaluindu -si laturile fund amentale ale firii ce anunta avaritia de mai tarziu (autocaracterizare).
Si daca mama imi dadea un ban de trei ca sa -mi iau un simit, eu ma uitam in ghiozdan: de aveam
felia de paine, sanatate buna, aveam ce manca.
Nu te saturi cu paine? Ce -ti trebuie sim iti? si un ban peste altul fac doi, peste d oi daca pui
altul, fac trei. Tudose muncea; stra ngea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca paine cu braga;
speculeaza lemnul sfant pe care l -a adus din Ierusalim. Scriitorul concluzioneaza: Asa petrecu
viata Hagiul pana la batranete. Un sir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic in el,
nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se
incurca in picioare; inchizandu -se cu zavorul in casa; robotind noptile in odaie cu o lumanare de
seu in mana, ca o stafie uscata.
Nici de insurat, nu se poate, nu se poate, deoarece copiii cer paine, imbracaminte,
invatatura, si femeia rochii plimbare In momentul cand a devenit singurul stapan pe pravalie,
fericirea Hagiului este imensa . Delavrancea noteaza reactiile fiziolo -gice ale Hagiului, surprins
in atitudini elocvente: in prima zi l -apuca caldurile.
Obrajii ii ardeau; capul i se incinsese; ochii il usturau. La ceas, la ceas, iesea din pravalie
s-o piveasca pe dinafara. Ii da tarc oale. Ii cerceta incaperile si zidurile cu d -amanuntul. Se ridica
in varful picioarelor, ca sa -si arunce privirile pana peste acoperisul ei.
Monologul interior (mai degraba un dialog interior) arata lacomia si patima banilor, o
varietate de nuante a psiho logiei avarului ce frizeza anormalul: Pravalia? Era copilasul rumen si
frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El, nebunul
care-i da in genunchi, cu ochii i nchisi si cu inima speriata.
Mititica trista si ea cu obloanele in jos, cu usa inchisa ca un om care a inchis ochii! Se
crapa de ziua? Face ochii mari, cat geamurile ei, si parca vorbeste, momind pe trecatori sa intre,
sa-i dea o buna -ziua si sa -i targuiasca cate ceva Lingusitoarea Mediul in care traieste ero ul
nuvelei sustine prezentarea vigu -roasa a caracterului avarului devenit un caz o singuratate
lugubra si o austeritate excesiva a personajului. Paretii sunt cojiti si galbeni, grinzile tavanului,

23
negre si prafuite; icoanele, cu sfintii stersi; patul de sc anduri, acoperit cu o patura latoasa, vargata
cu alb si visiniu.
Doua perne de paie la perete si una de lana imbracata intr -o fata soioasa. Pe jos,
pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, intunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca
un sfert de hartie, t i-ar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu -se cu fetele in sus.
Personajul manifesta o varietate comportamentala: naivitate senila, spaima de a nu fi auzit, teama
de hoti, ipocrizie si viclenie, ridicol, conturandu -se in lini e ascendenta, un hapsan de proportii
mitice, delirante (G. Calinescu).
Ajuns la distrugerea a ceea ce este omenesc, comportamentul acestuia este grotesc: in
ciorba de gaina el se vazu topind, cu mana lui bulgari de aur si sorbindu -i cu lingura, simte pe g at
o cocleala acra, gustul aurului, sangele viu al aurului; cere nepoatei sa duca fulgii si bucatile
inapoi, precum si carbunii si cenusa din vatra, cerand cel putin banii pe jumatate; vrea sa taie
coada motanului, pentru ca se raceste odaia, cand acesta i ntra pe usa.
Traind adevarate stari delirante, el gandeste: in zece galbeni este inima lui de zece ori;
intr-o suta, inima lui de o suta de ori; intr -o mie, inima lui de o mie de ori. In zece mii, el nu vede
un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai l ui.
Personajul lui Delavrancea se deosebeste de Harpagon al lui Moliere sau de Gobsek a lui
Balzac, unde precumpanitoare in conturarea personajelor sunt actiunea si observatia. In Hagi –
Tudose intervin simbolurile, mai ales in scena finala, a agoniei si a mortii eroului, ca expresie a
unei vocatii romantice (Al. Sandulescu): A doua zi de diminata, Leana il gasi numai in camase,
in camasa sa petec de petec, trantit cu fata in jos, pe aur, ingropat in galbeni, cu fruntea p -un
purcoi de lire, cu ochii inchisi bolborosi cateva cuvinte nedeslusite: Nu te uita, inchide ochii
ochii fura inchide ochii! (hiperbolizare). Casca gura; limba i se mototoli in gat; capul ii cazu intr –
o parte; picioarele i se lungira; mainile i se infipsera in bani si adormi pe veci, cu och ii deschisi si
tinta asupra Leanii (fixarea amanuntului si a reactiilor fiziologice exte -rioare tehnica naturalista).
Delavrancea realizeaza o viziune fabulos -folclorica asupra eroului: redus la o caricatura
simbolica, reprezentand, mitologic, setea de ago nisire.
Tanguirea Leanei are sensul unei concluzii, prin antonimia exprimata: Saracu, ce bogat
este (lasase un milion). Prin Hagi -Tudose, scriitorul a lasat una din cele mai de seama realizari
ale literaturii noastre clasice, o capodopera in proza, marcan d, dupa afirmatia lui G. Calinescu,
zgarcenia impinsa pana la pierderea instinctului de conservare.

24
―Hagiul își trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui , o flacără. Ce friguri! Sub el se
deschisese ca o mare fără fund. Și se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Și pe gât gustul aurului,
sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate și -i strigă:
-Stinge focul …să dai cărbunii și cenușa înapoi!… Aruncă ciorba… și să dai fulgii și
bucățelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți!
Și începu să plângă în hohote.
-Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n -o să te saturi!
Leana, înmărmurită, să uita la el. Tocmai atunci s -auzi miorlăind la ușe cotoiul, tovarășul
ei de foame și de tremurat, singura ființă care o mângâie și pe care o mângâie.
Leana crăpa ușa. Hagiul se uită speriat și, văzând cotoiul strecurându -se pe ușe, se resti:
-Să-i tai coada!… Să -i tai coada!… O coadă d -un stânjen!… până să intre, s e răcește
odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i -o tai eu!
Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se
curmă de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; căscă gura și căzu pe spate.
Lean a, speriată, fugi afară, închinându -se…
Pe la miezul nopții se păru că în odaia Hagiului se târăște cineva d -a bușile. Ascultă.Auzi
deslușit un sune de bani.
-El e. N -a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Săracu nenea Hagiu!‖
(Hagi -Tudose)

25
[ANEXA 1]

Hagi -Tudose , de B arbu Ș tefănescu Delavrancea
I
„Dincolo de "Crucea de piatră", de -a stânga Șoselei Vitanului, se ridică biserica Sfânta
Troița ă. Mândrețe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru și pe dinafară, cum rar se mai
pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seamă la cei bătrâni,
te apucă amețelile când încep ei să -și ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete
la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaș . Și când se încurcă, se fac foc bătrânii
troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile:
ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece
laudă zice "una la mână" și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt
ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum
să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vr ea el, iar nu cum laudă
și numără ceilalți.
De cumva nu ești din partea locului, trei -patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate și
cu șepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță cum te -or zări, te
simt, ca niște copoi, că ești străin, că n -ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg
glasul; apoi, rara -rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu
aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:
– Ei, flăcăule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica
noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d -ta, că n -o să-ți tăiem capul…
De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii
călări, alții pe jos și cu mânele așa de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc
bătrânii își ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și -ți suflă cuvântul din vârful
limbii:
– Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut și noi… am prea văzut cum o dau în
păgânește și -ți toarnă la sfinți cu ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre… Da' de, vezi
d-ta, sfinții ăștia, așa cum i -am apucat noi, de când am de schis ochii, sunt adevărat sfinți. Voi,
tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…!
II
Așa m -au judecat și pe mine, și n -oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului, care -mi
tălmăcea zugrăve lile, înfigând degetul arătător asupra sfinților și oftând parcă ar fi voit să plângă
vremile apuse și credințele de odinioară.

26
Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crăpate și șterse de lustru. Jupân
Hagiul purta pe umeri o sc urteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată cu
ceară.
Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi râdeau în obraz, ca și cum mi -ar fi spus: "Dă -te prins,
dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c -a văzut multe ș -a pățit și ma i multe"…
– Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftești? Nu -ți place Sfântul Gheorghe? Ce vitejește stă pe
cal! Și cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un verme, nici nu se sinchisește. Iacă și
mucenicul Mina cum își bate joc de Necuratul. Dar ca pul archiereului Nicolae… ce mândrețe, ce
curățel și frumos bătrân! Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d -alde astea n -o să vă mai întâlniți! În
ziua de astăzi?… vardie națională cu cozi de cocoș muiate în băcan… și barabance… și triu -liu-
liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine!
Ctitorul abia răsufla, roșu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În ușa amvonului: draci cu
gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai
presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mânele. Mânecile i s -adunară în umeri și începu,
ascuțindu -și glasul:
– Nu vezi cum s -agață dimonii de talerul drepților, dar e i tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o
faptă bună ridică de la pământ doi draci și mai bine… Nu vezi că ăștia -și apasă degetul pe un șir
de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, și n -au
râvnit la a le altuia, și n -au zavistit, și n -au furat, și n -au luat numele Domnului în deșert, și n -au
avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi…
Hagiul plecă capul în jos, strângându -și poalele scurteicii.
Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbet ul lor șiret: "Bine mai vorbește ctitorul!
Dă-te prins, dă -te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!"
– Iacă, urmă ctitorul, iacă și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare,
deșelați de aur și de argint!
Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele "judecății d -apoi".
– Strângeți -vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, amenințând cu pumnul pe bogații
nemilostivi, cari să duceau liniștiți în iad… strângeți -vă vouă comori în ceruri, căci mai le sne va
trece funia corăbiii prin urechile acului decât bogatul în împărăția cerurilor!
Ctitorul rămăsese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperiră capul, își făcură
cruce, îngânând: "Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!"
Jupân Hagiul o șterse binișor -binișor și se făcu nevăzut.

27
– Fugi Hagiul… fugi… Nu -i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanț la cutia
bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasă – nomol de galbeni bătuți și ferecați!
Îngroapă mereu cazanele, și n -are decât o nepoată, pripășită pe lângă dânsul de când a plecat la
agialâc, ca să -i păzească coștoroaba. Și nu mărită fată mare, nu sleiește un puț, nu dăruiește un
crâmpei de salbă iconostasului unde se miruiește, caiafa de el!
Și vorba se încinse ca focul.
– Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?…
– Dar nu l -ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într -una, ia binișor o
măslină, o aduce la gură ș -o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… "E, c um dai
măslinele, dragă cutare?…" "Atât"… "Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!" Și
pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc,
pleasc… "Cum petreceți icrele?"… "Atât"… "Scump, scu mp. Vremuri grele!" Și pleacă… Se duce
la pastramagiul din colț. "Ia să vedem, vericule, cum ți -e marfa, că nu mai dau pe la cutare"… Ia
o feliuță, îi face de petrecanie. "Cum o dați?" "Pe parale și atât." "Aș, v -ați scumpit de tot! S -au
dus vremurile alea… Vremuri grele!" Și pleacă. Îi e sete. Intră într -o bragagirie. "Ei… să gust… ce
bașibuzuc aveți?" Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. "Zeamă de aguridă. Cin' s -o
bea? Cin' s -o plătească? Vremuri"… Și pleacă. Așa mănâncă și se ră corește, și pe el îl dau banii
afară din casă.
Și bătrânii – hi-hi, ho -ho, hi -hi – râd cu lacrămi, năpustindu -se în vorbă, care mai de care mai șiret
la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu -și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi
împotriva nasului.
– Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău…
– I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri…
– Pe mine, de câte ori mă vede: "Dă -mi o pustie de țigare, că -mi uitai păpușa acasă".
– Aș! ce -a uitat acasă?… Bea peliniță. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ș -o așează în lacră.
Bea toată iarna și tușește să -și dea sufletul.
– Da' v -ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând și ciupindu -și mustățile. Nu?…
Bine… Să vă spui eu… Într -o zi, după slujbă, s tam de vorbă… mai mulți inși și câteva cocoane.
Hagiul se uitase într -un jeț… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac și jumătate, îi arătă, jos,
înaintea noastră, o firfirică de paispre'ce și -i zise: "Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ți -a
căzut la miruială". Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O țintui cu ochii, că să -i fi
dat cu piciorul n -ai fi mutat -o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din
spatele lui, bărbați și cocoane, ne bufni un râs strașnic, ș i râzi, și râzi… Hagiul își uitase acasă
turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la
dânsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: "A mea era!… era a mea!"

28
Paracliserul știa de la n epoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să -i
cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p -atât de lungă, dar o scurtase mereu din
poale, ca să încăputeze mânecile.
III
Fum pe coșul Hagiului nu s -a pomenit. Ridice viscol ul nămeții până la ștreșini. Apele să înghețe
tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să știe de crapă pietrile la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie
turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfuie.
Toată viața lui, de câte ori nepoată -sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun,
să taie și ei un porc, ca tot creștinul, bătrânul răspundea:
– Îmi face rău, nepoată, s -aud guițând… Îmi face rău… c -așa sunt eu… milos…
– Cumpără -l, nene, tăiat gata.
Dacă așa îl aducea din cuvânt Leana, î nghițind în sec, cu gândul la șorici, bătrânul răspundea
liniștit:
– Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem…
Venea Paștele.
– Nene, să înroșim și noi ouă…
– Ce prostie!… Ouă roșii?… Nu e mai bine să le mânânci proaspete?… Ouă roș ii, ouă stătute…
– Să roșim puțintele.
– De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d -a surda băcanul… Cheltuială zadarnică…
Vremuri grele!
– Da… o ciosvârtă de miel…
– Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vară…
– Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă și fulguiește?!…
– Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi că nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de
căldură… Uf!… uf!…
– Și eu mor de frig…
– Mori de frig… crăpi!.. . Așa te -am pomenit… lacomă… nemulțumitoare!

29
Leana tace și înghite în sec. E săracă. N -are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă,
trântește ușile, apoi se aruncă în pat și se vaietă până la miezul nopții, uitând să -i dea și de pâne.
De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s -auzea gurița, nici pașii. Nu rupea
pantofii. Nu -și hărtănea rochița. Pe ce punea mâna punea bine.
Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi.
– De când eram d -o șchi oapă pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot că o cârpă
din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui doparte. Și dacă mama îmi dădea
un ban de trei ca să -mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, săn ătate
bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce -ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un
ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeți voi… râdeți… Da', vânturați banii
în mâni și veți simți ce răcoare ține când vă e cald, și ce cald când vă e frig. E destul să te
gândești ce poți face cu banii, ca să și guști bucuria lucrului pe care nu l -ai cumpărat. Ai simțit
bucuria?… De ce să -l mai cumperi?… Râdeți voi, râdeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un
jeratic de galbeni întinși pe o masă?… Voi râdeți… râdeți cu hohote… Niște risipitori… În viața
voastră n -o să gustați adevărata bucurie…
Într-o zi, o calfă, văzându -l cum tremură și cum i s -aprind ochii când vorbește de bani, i -a zis în
glumă:
– Strângi tu , băiete, strângi, și într -o zi… fiut… fiut… p -aci l-e drumul… și ia -i de unde nu -s…
Tudose, la așa nelegiuire, s -a ridicat în vârful picioarelor, a încleștat pumnii, i -a adus la gură și a
strigat, închizând ochii:
– Numai de veți vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa să
știți!… Așa!… Că n -am bani… N -am chioară lăscaie… P -așa vremuri nu poți să ai…
În sfârșit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu bragă. După
zece ani, ajuns la parte, după alți cinci, tovarăș pe din două cu stăpânul său.
În primii ani de tovărășie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică și de griji, bolea
pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să -l mai îndrepte. Și ce frumos mânca!
Oscior peste oscior și nimic pe oscior.
Se mai întremase. Erau cu toții pe iarbă verde, sărbătorind și udând cu pelin ziua de întâi mai.
Jupânul i -aduse vorba:
– Tudose, nu vrei tu să -ți găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, ș i știi, un copil, doi, ai
pentru ce trăi.
– Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învățătură… și n -am
de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al orcui ar voi să te înșele.

30
– Tudose, băiete, nu vor bi cu păcat, să nu vorbești într -un ceas rău.
Ceas rău? Își strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri:
– Nu se poate, jupâne… copiii cer pâne, îmbrăcăminte, învățătură, și femeia… rochii… plimbare…
scurteică de tibet… fuste în gherghef. .. Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!…
IV
Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l -apucă căldurile.
Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din prăvălie s -o
privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile și zidurile cu d -amăruntul. Se ridica în
vârful picioarelor ca să -și arunce privirile până peste acoperișul ei. Prăvălia?… Era copilașul
rumen și frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Pră vălia? Femeia fermecătoare. El?
El, nebunul care -i da în genuchi, cu ochii închiși și cu inima speriată.
I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și
ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele ș i maldările de lână; numai el singur deșchide
teșgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii frumoși și
rotunzi.
În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară în toate părțile, mustrând pe ucenici la
fitece mișcare. – Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier!
– Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier!
– Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier!
– Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… și dacă sun t?… au broască, au meșteșug, costă
parale!
De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi
lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi și plecă, mormăind:
– Mititica… tristă și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se
crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să
intre, să -i dea o bună -ziuă și să -i târguiască câte ceva… Lingușitoarea…
Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându -și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii,
mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește. Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele,
cu mușteriii mărunți și cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alți i se ceartă, la
urmă se împacă cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșală.
Obosit, ajunge acasă.

31
La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în
mijlocul unei grădini stufoase.
Deschide ușa tinzii; o încuie gr abnic; intră într -o odaie mică și întunecoasă; aprinde o lumânare
de seu; se așează pe pat; își ia capul în mâni și -și razemă coatele de genuchi.
Păreții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prăfuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul
de sc ânduri, acoperit cu o pătură lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două perne de paie la perete și
una de lână îmbrăcată într -o față soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă,
întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ț ar fi frică să privești, de
frică să nu vezi morții odihnindu -se cu fețele în sus.
Hagiul tresări și suflă în lumânare.
– Costă parale. Mă gândesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept
ești! De n -ar fi soare, câte lumân ări mi -ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!…
Abia se lungi în pat, și gândurile începură, întăi blânde, prietenoase, ș -apoi îndoielnice,
posomorâte.
Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da' de… două chei la o
tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare și două socoteli…
Cine știe!… Din greșeală… bani sunt mici… ușor îți scapă printre degete… ba în buzunar… în
pungă… în căptușeala hainei… Stăpânu -său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe
simbriași, pe ucenici, când rupeau și spărgeau prin prăvălie. Venea un cerșetor, doi, douăzeci:
"Să le dăm, că avem copii". Da, dar el n -avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncați era
munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra
cu d-a sila, lumânările de Paște, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia
bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul și numele stăpânului său
produceau mai puțin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului și
nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului.
Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde și oft ează. E deștept și visează.
Ce vis! De nu s -ar sfârși! Dacă aci, în zăduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o
răvărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul!
Înainte să -și dea sufletu l, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur,
el și-ar înfige amândouă mânele în tăișul ei!
Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de
nădușeală. Răsuflă greu, ca p -un suiș de de al c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți
fericite i s -a prefăcut într -o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea
să-l jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul,
nepie ptănat și lung, i -atârnă în vițioane pe ceafă și pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și –
aduce aminte de Dumnezeu. Firește că se gândește la el! Se gândește că suferă pe pământ din
cauza leneșilor și a tâlharilor. Lui nu i -ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub
cărămizile de supat, ci l -ar fura de zece mii de ori, i -ar fura sufletul turnat în fitece galben. El

32
niciodată n -a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe
hârtie. În zece galbeni este i nima lui de zece ori; într -o sută, inima lui de o sută de ori; într -o mie,
inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui,
fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se gândește la Dumnezeu.
– S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe întuneric! zise Hagiul și se ridică,
tremurând, în dreptul icoanelor.
Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și îndreptă firul de iască; turnă în
păhărelul murdar untdelemn dintr -un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului…
– Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipă… se răvarsă de ziuă… Cum o să mai
vază Atotțiitorul o limbuliță gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?…
Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar
un rotocol d -o muchie de cuțit.
Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit, mormăi în mustăți:
– De ce -o fi trosnind? Semn rău! Am turnat dăstul untdelemn… De ce -o fi trosnind?… De nu mi –
ar arde prăvălia!…
V
Așa petrecu viața Hagiul până la bătrânețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic
în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se
încurca în pic ioare; închizându -se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopțile în odaie cu o
lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată.
La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot.
– M-am ales și eu c -o pâne, dupe o muncă câinească de la opt și p ână la șaizeci de ani.
Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un
singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
– Dumnezeu vede toate… plătește toate. Vede toate!… Cum vede?… N -am furat pe nimeni… N –
am luat banul nimărui!
"Vede toate, plătește toate". Icoanele și vorbele din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică
bogatul nemilostiv dacă nu fură și nu bate pe nimeni? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci,
săracii s -ar îmbogăți ș i bogații ar sărăci. În ce ar fi D -zeu mai câștigat? Trupul lui n -a vroit
femeie; buzele lui n -au avut copil de sărutat; pântecele lui n -au poftit la mâncări grase, și o
vecinicie toată să nu vază fața luminoasă a idolului său?
Într-o zi bătrânul, nemaiput ând răbda aceste gânduri, s -a hotărât:

33
– Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa
mea?
Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p -acolo toate
pădurile trebuie să fie sfinte…
Și bătrânul s -a dus la hagialâc și s -a întors aghios – "hagiu" – sfânt, dar mai soios de cum plecase.
Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p -acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt.
Văzuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucățică mică,
mititică, de lemn, și rănile se închideau, și pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a
trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i -a venit mințile la
loc cum l -a atins cu lemn sfânt pe frunte.
Povestind așa minunile și închinându -se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor și
văduvelor.
De multe ori Hagiul, vesel că s -a pus bine cu Dumnezeu și fericit că și -a întors paralele cheltuite
cu hagialâc ul – ba a mai și câștigat -, bombănea, uitându -se în toate părțile:
– Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s -ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o
prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credinț ă
puțină… Doamne! Doamne!
Și Hagiul își făcu cruce că lumea să ducea la peire.
Pustiile de bătrâneți sunt grele. Tusea îl apucă mai des și -l ține mai mult; sângele nu mai rabdă
gerul; aducerea -aminte se împuținează. Deseori se ceartă el cu el:
– Ba sunt opt mii…
– Ba sunt zece!
– Ce fel zece?
– Atunci, dincolo, sunt opt!
– Aș! nu se poate, aseară i -am numărat.
Și auzul îl cam lasă. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uită în toate părțile…
– Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine știe ce -ai fi având! Iaca, n -ai, n-ai, n-ai,
ești sărac lipit!
Iar în mintea lui: "Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n -am chioară para".

34
VI
Până la optzeci de ani nu i s -a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l -a durut un dinte măcar. I -au
căzut toți de bătrânețe, perzându -i pe unii în coaje, pe alții în miez de pâne.
Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise
gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoată -sa să facă ochiuri î n geam. Rotunjea
biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câteun rotocol, dar se prindea la loc.
– Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloșit într -un colț al patului.
– Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul și mi -a înghețat răsufl area, răspunse nepoată -sa,
tremurând c -o cergă în spinare. Ar trebui să -mi dai de lemne, că înlemnim până mâne.
– Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P -așa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un
galben!
Leana plecă bombănind în odaia d -alături. H agiul rămase singur. Trist, întuneric și frig. Vântul
se repede pe coș, rece ca gheața, și nu găsește în vatră nici cărbuni, nici cenușe. Hagiul tremură și
morfolește o bucățică de pâne. Fiori reci îi trec prin șira spinării. Nu -și mai simte picioarele din
tălpi până la genuchi.
Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s -aude nici om, nici câne.
Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ține tot așa, n -o mai duce fără lemne. Și ce scumpe
trebuie să fie lemnele. Așa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mișcă. Se învârtește.
Toată noaptea visează că se prigorește la un foc mare.
A doua zi nepoată -sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu să zică: "Leano, foc, că mor", și îi
întinse un bănuț de aur, închizând ochii. Îi fu rușine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă
ușurință îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă dureros.
Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei cald și rumen, pe
peretele din față. Tavanul trosnește și zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale până la
genuchi, se părpălește în gura sobei. Bătrânul a ieșit din pătură și -i e cald, și îl ia cu fiori.
Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viața lui.
– Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Lean o, n-auzi? Și tot mi -e frig… Prea multe lemne!…
Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pânea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai țin!
– Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spițărie e un doftor…
– Să nu calce nimeni în casa m ea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața
toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!…
Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: "Oh! da, niciodată n -am fost mai bine!"

35
După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, u scat și galben, cu ochii duși în fundul capului,
cu părul lung și ciufulit. Leana îl întrebă încețișor dacă n -ar vrea ceva.
– Aș vrea, răspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorbă de găină… cu nițică lămâie… lămâia e scumpă…
câteva boabe de sare de lămâie … Și, vezi, găina să nu fie prea mare… mică și grea.
Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachină cu ciorbă caldă.
Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. Pe
buze le străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie.
Hagiul privi cu lăcomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusă părere de rău:
– Ce poftă de copil!…
Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnâ ndu-i în strachină și sorbindu -i cu lingura.
Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; își supse gropile din obraji; se încruntă; și -acoperi
ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncând lingura:
– Una de lemn… asta e coclită!…
Leana, râvnind la ciorbă și înghițind în sec, ieși afară și -i aduse una de lemn.
Hagiul începu iarăși a sorbi zgomotos. Se scutură și scuipă de mai multe ori.
– Ia ciorba d -aci! M -am săturat… Simț pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia –
o… fugi c u ea… nu vezi?… îmi sorb viața!
Leana luă strachina și ieși.
Hagiul își trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca
o mare fără fund. Și se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Și pe gât gustul aurului, sân gelui viu
al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate și -i strigă:
– Stinge focul… să dai cărbunii și cenușa înapoi!… Aruncă ciorba… și să dai fulgii și bu cățelele
înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți!
Și începu să plângă în hohote.
– Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n -o să te saturi!
Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s -auzi miorlăind la ușe cotoiul, tovarășul ei de
foame și de tremurat, singura ființă care o mângâie și pe care o mângâie.
Leana crăpă ușa. Hagiul se uită speriat și, văzând cotoiul strecurându -se pe ușe, se resti:

36
– Să-i tai coada!… Să -i tai coada!… O coadă d -un stânjen!… până să intre, se răcește odaia !… Să
cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i -o tai eu!
Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de
mijloc; deschise ochii, mari și roșii; căscă gura și căzu pe spate.
Leana, speria tă, fugi afară, închinându -se.
S-a înnoptat. Ea pândește la ușe. Tremură și inima i se bate. Ar vrea să intre, și spaima că e mort
or nebun o îngheață. Vântul fluieră în strașina casei. Zăpada le -a troienit ușa pe dinafară. În tindă
e frig și întuneric.
Pe la miezul nopții se păru că în odaia Hagiului se târăște cineva d -a bușile. Ascultă. Auzi
deslușit un sunet de bani.
– El e. N -a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Săracu nenea Hagiu!
Liniștită puțin, dibui pe întuneric clanța de la odăița ei, deschise ușa binișor și se duse să se
culce, tânguind încet pe nen -său Hagiu:
– Săracu, ce bogat este!
A doua zi, de dimineață, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămașe, în cămașa sa
petec de petec, trântit cu fața în jos, pe aur, îngropa t în galbeni, cu fruntea p -un purcoi de lire, cu
ochii închiși.
Cum îl văzu, începu să plângă.
Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d -a lungul, de la picioare până la
frunte. Săltă capul; deschise ochii stinși și -i îndreptă, ca n iște sticle reci, asupra Leanii; bolborosi
câteva cuvinte nedeslușite; mușcă în vânt cu gingiile albe și izbuti să slomnească:
– Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!…
Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într -o par te; picioarele i se lungiră; mânele i
se înfipseră în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și țintă asupra Leanii.
Când l -au scăldat, pe genuchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i -au rupt
pleoapele de sus, și ochii lui spăimân tați nu s -au închis.
Leana l -a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troița,
flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea:
– Ce frumusețe! Bine de el!
La capul lui mergea Leana; după ea, câțiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc.

37
Unul din bătrâni întrebă pe ctitor:
– Ce bani a lăsat?
– Un milion, răspunse ctitorul!
– Cât face un milion?
– Un milion? De zece ori câte o sută de mii.
– Săracu Hagiu!
– Dacă ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormântarea lui…
– Ar muri! răspunse unul din bătrâni.
Și oranistul, cletănându -și ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s -auziră
în depărtare: Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire …‖.

38
2.1.1.2. Bunicul .
Realizând investigații analitice diferite de cele naturaliste, însă nu mai puțin profunde,
Barbu Ștefănescu Delavrancea își dovedește apropierea de principiile esteticii romantic e, atunci
când este vorba despre evocarea unor moment autobiografice, precum cele prezen tate în cele
două schițe cu denumiri sugestive: Bunicul și Bunica. Utilizând un surplus de duioșie în
descrierea portretelor ființelor dragi, autorul trasează, astfel, noi direcții în proza sa, reușind,
totodată, o resurecție a romantismului.
Acestea se adaugă celorlalte scrieri în proză, precum Sultănica, Hagi -Tudose, Neghiniță,
Palatul de cleștar etc., prin intermediul cărora Delavrancea a adus în literatura romnească „ viața
celor mulți, interesul cald pentru această viață și, în scrisul român esc, limba vie a celor care
trăiesc în contact cu pamântul‖35.
Bunicul , alături de Bunica , reprezintă pagini memorabile de evocare a universului
copilăriei, cu tradiții și figuri patriarhale, acel timp originar, paradiziac, a cărui splendoare
depășește puterea oricărei rațiuni. Este perioada iubirii necondiționate și infinite, care ia naștere
între bunici și nepoți, în spațiul nemărginit al vieții petrecute la țară.
Satul, univers a l valorilor supreme, evocat, alături de Barbu Ștefănescu Delavrancea și de
înaintașii, congenerii sau urmașii săi, dintre care amintim nume ale unor prozatori precum: Ion
Creangă, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Liviu R ebreanu,
Marin Preda etc., dar și ale poeților: Octavian Goga, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile
Voiculescu, Lucian Blaga etc. reprezintă leagănul copilăriei fiecăruia, de aceea o readucere în
present a imaginii sale este, întotdeauna, amplificată de duioș ie și de gingășie.
Bunicul lui Delavrancea se uit a și număr a florile , stând pe prispă . El avea plete albe , peste
care ziceai că a nins ani mulți ș i grei, la fel de albe îi erau și mustața și barba, d oar och ii săi îi
rămăseseră blânzi și mângâietori. Întrebându -se cine trântește poarta, îi răspunseră cei doi copii,
nepoții săi, o fată și un băiat. Ei erau roșii și bucălați, ș i îi sărutară mâinile lui tata-moșu36. Fetița
este curioasă de ce zboară păsările, iar bunicu l îi exp lică „fiindcă au aripi‖37. Dialogul care
continuă între bunic și nepoți conține interogații, formulate de candoarea vârstei celor doi copii,
dar și alte elemente stilistice, care fac îi oferă discursului rhetoric o notă aparte de gingășie.

35 Garabet Ibrăileanu, Studii literare, București, Editura Cartea Românească, 1930, p. 37.
36 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Bunicul, Craiova, Editura Hyperion, 2003, p. 23.
37 Ibidem , p. 23.

39
Întrebând unde se duc cocorii și râ ndunelele , bunicul răspunde ca ele se duc
unele în țara cocorilor, iar altele în ț ara rândunelelor. Băiatul zice că vrea să aibă aripi să zboare
foarte sus și că îi va aduce de acolo, de la înălțimi două păsări pentru el și sora sa și una pentru
bătrân . Copi ii se u rcă apoi pe genunchiul bunicului, cântând și bătând din palme ,
până când o văd pe mama lor , care pare să îi muster pentru că nu îl lasă liniștit pe bunic, însă
bătrânul o oprește prin cuvintele biblice care se repetă, pe parcursul schiței, apărând și în final:
Lăsați copiii să vină la mine! Acest mesaj, fiind unul christic, încheie, totodată, s chița,
conferindu -i o latură spiritual, dar și una duioasă și plină de căldură.
Una dintre secvențele cele mai impresionante ale acestei schițe este aceea în care cei doi
nepoți își împart , pe rând, mustața barba, la împărț irea acesteia din urm ă, trăgând foarte
tare și provocându -i dureri bunicului. La mustață, la fel, se ceartă câte din fire sunt mai lungi,
la obraji că unu este mai cald, altul mai frumos, celă lat are un ochi verde, iar altul că are un
verde și mai pătrunzător și tot aș a, până când fiecare trage câ te o palmă la obrazul celuilalt ,
începând să plângă, până la apariția mamei lor, care, din nou îi mustră, bunicul luându -le, din
nou, apărarea.
Evocând atmosfera din preajma bunicilor și figurile lor, așa cum le vedeau och ii nepoților
când erau mici, Barbu Ștefănescu Delavrancea se îndepărtează de direcțiile naturalismului, atât
de prezente în operele sale, înlocuind aspectele dure, brute ale realității cu gingășia din sânul
familiei. Atât în Bunicul, cât și – așa cum urmea ză să vedem – în Bunica, Barbu Ștefănescu
Delavrancea promovează o imagine ideală, aproape fabuloasă a mediului și a spațiului copilăriei
sale, reușin să facă trecerea inversă dinspre prezentul brutalizat, spre trecutul idealizat, devenind,
astfel, „un des chizător de drumuri, un temerar în a aborda cu prioritate genuri și modalități epice
noi în literatura română , un spirit critic vehement și un ferment al polemicilor, a carui operă ni se
dezvăluie azi, mai vie și mai strălucitoare, în paginile mai puțin as imilate de rigorile didactice ale
predării sale în școală ‖38.

38 Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/f ilologie/interferenta -curentelor -literare -in-proza -lui-barbu -stefanescu –
delavrancea -71475.html / accesat online aprilie 2013.

40
[ANEXA 2 ]

Bunic ul, de B arbu Ș tefănescu Delavrancea
„Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Enumeră florile care cad.
Se uită -n fundul grădinii. Se scarpină -n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile,
barba… peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.
Cine trânti poarta?
– Credeam că s -a umflat vântul… o, bată -vă norocul, cocoșeii moșului!
Un băietan ș -o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mâinile lui "tata -moșu".
– "Tată -moșule, zise fetița, de ce zboară păsările?
– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind -o din ochi.
– Poi, rațele n -au aripi? de ce nu zboară?
– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul cuprinse într -o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.
– O, voinicii moșului!…
Și zâmbi pe sub mustăți, și -i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină și
binecuvântare.
– Tată-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc?
– În țara c ocorilor.
– În țara cocorilor?
– Da.
– Dar rândunelele un'se duc când se duc?

41
– În țara rândunelelor.
– În țara rândunelelor?
– Da.
– Tată-moșule, aș vrea să -mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în slava cerului,
zise băiatul netezindu -i barba.
– Dacă ți -o crește ție aripi, zise fata, mie să -mi prinzi o presură și un sticlete.
– Da… hî… hî… poi ce fel… și mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie ș i zise băiatului:
– Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.
– Ție două și mie două… nu e -așa, tată -moșule?
– Firește, ție două, lui două și mie una.
– Vrei și tu, tată -moșule? întrebă băiatul cu mândrie.
– Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiți sunt!
Băiatul încălecă pe un genunchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme.
Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele"…
O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copii tăcură din râs și bunicul din
cântec.
E muma lor și fata lui.
Cum îl văzu, începu:
– I… tată, și d -ta… iar îi răzgâi… o să ți să suie în cap…
Bunicul ridică mâna în sus, a ducând deștele ca un preot care binecuvântează, și zise
prelung:
– Lăsați pe copii să vie la mine!

42
– Biiine, tată, biiine… dar știi… o, bată -i focul de copii!…
Femeia intră în casă.
– Să-i bată norocul și sănătatea, șo pti moșul ca și cum ar fi mustrat pe cineva, și sărută în
creștetul capului și pe unul, și pe altul.
Și iar începu râsul, și jocul, și cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să -l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
– Partea asta este a mea.
– Și partea asta, a mea!
– Mustața asta este a mea.
– Și asta, a mea!
La barbă se -ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându -le:
– Pe din două.
Și copii o și despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
– Jumătate mie.
– Și jumătate mie.
Și după ce o împărțiră frățește, începu lauda.
Băiatul:
– Mustața mea e mai lungă.
Fata:
– Ba a mea e mai lungă!
Și băiatul întinse d -o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu și -i împăcă zicându -le:
– Amândouă sunt deopotrivă.

43
– Ș-a mea, ș -a ei!
– Ș-a mea, ș -a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
– Partea mea e mai frumoasă.
– Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
– Ba a mea, că e mai caldă!
– Ba a mea, că e mai dulce!
– Ba a mea, că nu e ca a ta!
– Ba a mea, că are un ochi mai verde!
– Ba a mea, că are un ochi și mai verde!
Bunicul abia se ținea de râs.
– Ba a mea!
– Ba a mea!
Și băiatul, înfuriindu -se, trase o palmă în partea fetei.
Fata țipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi și trase o palmă în partea băiatului.
Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieși pe ușă și întrebă răstit:
– Ce e asta, viermi neadormiți!
Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răspunse fie -sei:
– Lăsați pe copii să vie la mine! ‖

44
2.1.1.3. Bunica.
O nouă operă despre care vom discuta, dintre cele din colecția de Nuvele , povestiri și
schițe a autorului, este Bunica , schiță care „în ciuda titlu lui expozitiv, nu este numai un portret în
proză, creionat de amintirea maturului, ci și un poem al ino cenței, al candorii infantile ‖39.
Putând fi încadrată, cu ușurință, în catego ria prozei poetic e a acestui autor, cu rădăcini în
romantismul eminescian, Bunica este, cu alte cuvinte, un imn adresat copilăriei sau o formă de a
învinge timpul prezent al maturității, prin regăsirea anilor minunați ai trecutului. Persoana I
autobiografi că sporește lirismul, care devine el însuși o armă contra trecerii implacabile a
timpului și care este accentuat prin procedee stilistice desprinse din poezie. Astfel, la început,
scriitorul sugerează, prin intermediul descrierii și al repetiției – semne a le rostogolirii inverse a
timpului peste oameni și peste amintiri – , câteva însuș iri ale bunicii, a șa cum s -au întipă rit în
mintea copilului de odinioară : „O vă d ca prin vis. O vă d limpede , așa cum era: naltă, uscățivă, cu
părul creț și alb, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinț i de pieptene, de
la nas în jos‖40. Bucuria revederii este mare („ Cum deschidea poarta , îi săream înainte‖41.), fiind
dublată de generozitatea bunicii, căci „ totdeauna sânul ei era p lin‖42.
Asemenea unui veritabil personaj romantic, bunica are o simbolistică profundă, căpătând
aici o aură aparte și lăsând impresia că deține puteri supranaturale , cel puțin în ochii copilului.
Nepotul primea , astfel, darul adus de bunica , numai d upă ce ghicea ce se ascunde acolo,
ca apoi să trăiască plăcerea abandonă rii în lumea basmului, pe care n iciodată bunica nu -l
ispră vea. În fundul gradinii, la umbra dudulu i printre frunzele căruia „ se părea că de sus are să
cadă o ploaie albastră ‖43, ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.
El asculta — pentru a câta oara? — basmul rezumat astfel, despre împă ratul care n -avea
copii și pe care un bătrân mic, bărbos și cocoșat îl înștiințează că va dobândi „un cucon cu totul
și cu totul de aur‖44, numai atunci când cei doi meri din grădina sa vor da roade. Așteptarea
împăratului este zadarnică, pentru că merii înfl oreau, dar nu rodeau, chiar dacă aveau apă și soare
din belș ug45. Până când, î ntr-o zi, vine la împărat "o babă bătrâna , sbârcită […] și mică"46 și îl

39 Sursa: www.didactic.ro / accesat online aprilie 2013.
40 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Bunica, Craiova , Editura Hyperion, 2003, p. 27.
41 Ibidem , p. 27.
42 Ibidem , p. 27.
43 Ibidem , p. 27.
44 Ibidem , p. 27.
45Sursa: www.didactic.ro / accesat online aprilie 2013.
46 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Bunica, Craiova, Editura Hyperion, 2003, p. 27.

45
sfătuiește cum să obțină de la zâna floril or un ulcior de lapte cu care să ude m erii pentru a da rod,
asumându -și, însă, riscul de a fi prefăcut „în buruiană , puc ioasă sau floare mirositoare‖47.
Ascultând sfatul, împaratul p ornește la drum ș i ajungând într -o pădure mare și întunecoasă, pune
capul pe desagii pe care îi avea cu el și adoarme48, odată cu nepoț elul, care se trezește când
bunica ispră vise caierul și, poate, ș i basmul.
Tehnica aceasta, care poate fi considerată și o falsă tehnică a amânării , este, de fapt, o
modalitate de a evidenția infinitul poveștii, dar și valoarea ei repetitivă. Iar, când spunem
poveste , ne referim atât la povestea reală, concretizată prin relația s pecială care se naște între
bunică și nepot, o relație universală, care poate fi aplicată în toate vremurile și pe toate
meleagurile, dar și la povestea fictivă, basmul propriu -zis pe care i -l spune bunica nepotului și
care conține o îmbinare de teme și mo tive, regăsibile în majoritatea basmelor româ nești, având
ca piatră de temel ie ideea filozofică promovată în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ,
a înaintașului Petre Ispirescu, despre fragilitatea și efemeritatea vieții.
Larga acc eptare a curentelor cultivate de scriitor este, în fond, „o nonacceptare. Prezența,
întretăierea, îmbinarea în opera scriitorului a unor tendințe literare atât de variate și de
contradictorii își au un corespondent precis pe planul concepțiilor sale despre artă. Circulă azi o
prejudecată privind vetustețea literaturii lui Delavrancea, imposibilitatea ei de a trezi interesul
cititorului actual. Romantismul amendat nu o dată pe nedrept sau în lipsa unei deplinătăți de
cunoaștere, ca și naturalismul imputat fă ră prea mare discernământ, au impus, în general, în
generațiile tinere de cititori, imaginea deformată a unui scriitor care a fost, în fond pioner, în felul
său, un deschizător de drumuri, un temperar în a aborda cu prioritate genuri și modalități epice
noi în literatura română, un spirit critic vehement și un ferment al polemicilor, a carui operă ni se
dezvăluie azi, mai vie și mai strălucitoare, în paginile mai puțin asimilate de rigorile didactice ale
predării sale in socială‖49.
Îmbinarea per manentă între romantism și naturalism sau, mai degrabă, pendularea între
cele două curente literare, îi este adesea amendată lui Delavrancea, în special de către
contemporani. Desigur, această nehotărâre poate fi șocantă și din prisma faptului că, după cum se
știe, naturalismul promovează direcții estetice și ideologice, opuse romantismului, în care

47 Ibidem , p. 27.
48 „și dormi, și dormi…‖. Ibidem , p. 27.
49Idee promovată și de Adrian Marino , în Realiști și naturaliști. Macedonski și curentele străine , în Opera lui Al.
Macedonski , București, EPL, 1967 ; Sursa: http://facultate.regielive.ro/proiecte/filologie/interferenta -curentelor –
literare -in-proza -lui-barbu -stefan escu-delavrancea -71475.html / accesat online aprilie 2013.

46
subiecții au o simbolistică profundă, sunt idealistici și cu puteri supranaturale. Naturalismul
considera că mediul socio -cultural exercită o influență absolut covârșitoare în apariția și în
dezvoltarea personalității umane, studiind elemente umane radicalizate, în direcția reprezentării
aspectelor dure, brutale ale realității: alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un
mediu social viciat50.
Dovedindu -și realul talent scriitoricesc, Delavrancea realizează, însă, o măiastră împletire
a principiilor promovate de către cele două curente, punându -l în lumină pe unul sau pe celălalt,
în mod elegant, doar când simte că e cazul.
În final, scriitorul romantic din Bunica își aminteș te, de exemplu, că niciodată n-a putut
asculta un basm întreg, stâ nd cu capul în poala bunicii, căci „avea o poală fermecată și-un glas ,
și-un fus, care mă furau pe nesimțite ș i adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei‖51.
Povestirea bunicii este întreruptă, de nenumarate ori , de curiozitatea copilului , în mintea
căruia lumea basmului fuzionează cu realitatea, replicile fi ind de o candoare cuceritoare: „ —Cât
de mare?‖, „ —Bunico, e rău să nu ai copii?‖, „ — Cât era de mic?‖, „ —De ce nu legaseră rod,
bunico?‖ etc. Alteori, dialogul produc e pagini „de un admirabil umor al inocenței‖52, când
copilul concluzionează, raport ând totul la propria persoană :
„—Bunico, e rău să nu ai copii? — Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie. —
Bunico, dar eu n -am copii ș i nu-mi pare rău‖.
Sau: „— Cât era de mic? — Poate să fi fost ca tine. — Va să zică nu era mic de tot…‖. Cu
rafinament artistic este prezentată de scriitor ș i trec erea copilului de la stare a de veghe la cea de
somn prin „acea plăcută îngânare a vorbelor ce se p ierd ca într -un abia ș optit de screscendo‖53:
„— …și-a luat o desagă cu merinde și -a plecat… — …și-a plecat… — Și s-a dus, s -a dus, s -a dus…
— …s-a dus… s -a dus…‖ etc. Dialogul este, aș adar, „semnificativ pentru reliefarea candorii
sufletu lui infantil, a umorului inocenț ei, dar a re, în prima parte a scrierii, și ceva încântă tor,
acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadată‖54: „—Ghici… — Alune ! -Nu. — Stafide! -Nu! —
Năut!‖ .

50 Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Naturalism_%28literatur%C4%83%29 / accesat online aprilie 2013; vezi și
Al.I. Djuvara, Idealism și naturalism. Cercetări critice , Ed. Carol Göbl, București, 1883 .
51 Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza, Bunica, Craiova , Editura Hyperion, 2003, p. 27.
52 Alexandru Săndulescu, Delavrancea , București, Editura Albatros, 1975, p. 58.
53 Ibidem , p. 59.
54 Sursa: www.didactic.ro / accesat online aprilie 2013.

47

Totodată, „dialogul se împletește cu narațiunea ș i descrierea pentru a ev idenția și
însușirile bunicii. În afară de cele câteva trăsă turi fizice , prezentate dir ect prin descriere (înalta,
uscățivă, cu părul creț și alb, cu ochi căprui, cu gura strânsă ș i cu buza de sus crestată), autorul
reliefează, prin narațiune ș i dialog, alte trăsături ale acesteia. Ea trăiește intens bucuria reî ntâlnirii
cu nepotul, este generoasă, («totdeauna sânul ei era plin»), afectu oasă și iubitoare («Ea îmi dă
părul în sus, mă sărută pe frunte» .). Fire deschisă , având harul povestirii, cu glasu l ei dulce ș i
slab îl tran spune pe nepot în lumea mirifică a basmului («genele mi se prindeau și adormeam; ea
începea să spuie și eu visam în ainte»). Blândă și înțelegătoare, bunica acceptă curiozitatea
copilului , izvorâtă din candoarea vârstei și îș i manif estă cu duioșie sentimentele: «Ea lăsa fusul,
râdea, îmi desfăcea părul cârlionțat, în două părți, și mă săruta în creș tetul capului». Bunic a apare
în mintea nepotului asemenea unui personaj d e basm, care exercită o fascinație teribilă asupra
lui, ș i, de aceea , poala ei îi părea fermecată, iar glasul ș i fusul îl furau pe nesimtite si adormea
fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor ‖55.
Cu un admirabil arsenal stilistic, Delavrancea realitzează portretul bunicii, cu ajutorul:
enumerațiilor : („naltă, uscățivă, cu părul creț și alb‖ etc), al epitetelor
(„glas dulce și slab‖, „ poală fermecată‖ ) și al repetiț iei („și bunica spunea, spunea înainte, și
fusul sfâr, sfâr…‖). Acestora li se adaugă altele, care punctează desfășurarea poveștii, precum și
bogăția de stări și de senzații pe care aceasta i -o trezește copilului: enumerații („încărcate de
lene, de somn, de mulțumire‖), repetiții („curge încet, încetinel, încetișor‖), epitete („ploaie
albastră, nori albi‖), comparații : „mă simțeam ușor ca un fulg‖, „ș i fusul sfâr, sfâr pe la u rechi ca
un bondar, ca o lacustă ș .a.m.d., care „ realizeaz ă un ritm poematic accentu at, ușor detectabil la
lectură, fie că – așa cum am mai spus, n.n. – sunt evidenț iate caracteristicile și detaliile de cadru ,
fie că autorul p une în lumina starea sufletească a copilului.
Lexicul este presărat cu expresii populare, de tipul : a lega rod, cocon, a drege, pucioasă,
desagă, căpătâi, pasămite etc., care îndulcesc atmosfera, contribuind la reinstaurarea stării
primordiale, romantice, în care timpul și spațiul sunt încremenite într -o lume a magicului, care
este lumea copilăriei. Aces tora li se adaugă vocativele de tipul: bunico, flăcă ul mamei și a
interjecțiilor, ei, sfâr, a . Meritul lui Delavrancea constă, însa, în faptul ca el adaugă acestor

55 Sursa: www.didactic.ro / accesat online aprilie 2013.

48
cuvinte și expresii „procedeele imagismului modern‖56, întrucât „ o impresie de-a lui e de o
bogăție extraordinară și de o noutate care uimește‖57.

56 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români , București, Editura Contemporană, 1941, p. 88.
57 Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești contemporane , București, Editura Ade vărul, 1934, p. 56.

49
[ANEXA 3 ]

Bunica , de B arbu Ș tefănescu Delavrancea

„O văz, ca prin vis. O vaz limpede, așa cum era. Naltă, uscaățivă, cu părul alb și creț, cu ochii
căprui, cu gura strânsă ș i cu buz a de sus crestată în dinț i de pieptene, de la nas în jos.
Cum daschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binișor mâna în sân și -mi zicea:
– Ghici…
– Alune!
– Nu.
– Stafide!
– Nu.
– Năut!
– Nu.
– Turtă -dulce!
– Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mân a din sâ n.
Și, totdauna , sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus și ma să ruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
Ea îș i înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și
subțire. Eu m a culcam pe spate și lă sam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzel e dudului. De sus mi se parea că se
scutura o ploaie albastră .
– Ei, ce mai vrei? îmi zicea buni ca.
Surâsul ei ma gâdila în creș tetul capulu i.
– Să spui…
Și niciodată nu isp ravea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream și -o întrebam

50
câte ceva; ea începea sa spuie, ș i eu visam înainte.
– A fost odata un împarat mare, mare…
– Cât de mare?
– Mare de tot. Și -și iubea împără teasa ca och ii din cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rau, îi părea
rău că nu avea copii…
– Bunico, e rău să nu ai copii?
– Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pusti e.
– Bunico, dar eu n -am copii și nu -mi pare ră u.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dasfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creș tetul capului.
Câte-o frunza se dăsprindea din ramuri și cădea legănându -se. Eu mă luam cu ochii dupe ea ș i
ziceam:
– Spune, bunico, spune.
– Și așa, îi părea groz av de rău că nu avea copii. Și… nu mai putea de părere de rău că nu are
copii… Într -o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că -și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce
era. Ș i era mic, mic de tot …
– Cât era de mic?
– Poate să fi fost, aș a, cam ca tine.
– Va să zică , nu era mic, mi c de tot…
– Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: «Măria -ta, ai doi meri în grădină, unul lânga
altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt
florile unuia și care sunt ale altuia; și ăș ti doi meri î nfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu
fac. Măria -ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o sa rămâie grea și o să
nască un cocon cu totul și cu totul de aur»… Piticul se duse, ș i împăratul alergă în grădină, și
căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei
parcă ninsese, dar rod nu legaseră .
– De ce nu legau rod, bunico?
– Știu eu?… Dumnezeu știe…
Era așa de cald … așa de bine în poala bunichii… o adiere încetinică îmi ră corea fruntea… norii
albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameț eau… închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede ș i usurel f irul lung din caierul de in.
– Și se gândi împăratu l ce să facă , ce sa dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să -i ude

51
mereu; și i -a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul a tăiat toți pomii de
jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece săptămână, și se scuturau, ș i rod nu legau. Într -o zi, veni
la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de
mică…
– Ca moșu de mică?
– Da, ca moșu…
– Atunci nu era mică de tot…
– Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: «Măria -ta, pâ nă n-oi mulge un ulcior de lapte de la
Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea P lângerii, într -o câmpie de mușețel, ș i n-oi uda mer ii
cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeș ti, măria -ta, că îndată ce te -or simți florile, încep
să se miște, să se bată, ș i multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca
o pasăre; și vai de cel ce l -o vedea, că -l preface, dupe cu m o apuca -o toanele, în buruiană
pucioasă or în floare mirosito are, dar d -acolo nu se mai mișcă»…
– Dar ce, a i adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
– A, nu… știu unde ai ră mas… la -a-a… Zâna Florilor…
Auzisem prin vis.
Pleoapele -mi ca ădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor, ca un fulg
plutind pe o apă care curge încet, încetinel, î ncetișor…
Și bunica spunea, spunea înainte, ș i fusul sfâr -sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece
din burienile în c are adormisem de atâtea ori.
– Și împăratul a încă lecat pe calul cel mai bun…
– Cel mai bun… îngânam eu, de frică să nu mă fure somnul.
– … și-a luat o dăsagă cu merinde și a plecaaat…
– … ș-a plecaaat…
– Și s-a dus, s -a dus, s -a dus…
– … s-a dus, s -a dus…
– Până a dat de o pădure mare și întunecoasă…
– … întunecoasă …
– … de nu se vedea prin ea. Și acolo ș i-a legat cal ul d-un stejar batrân, și -a pus dăsagele căpătâi și
a închis ochii ca să se odihnească. Și… pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecata. Ș i…

52
cum îi aducea ș oapte de departe, d e pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, ș i
dormi…
Când m-am dasteptat, bunica ispră vise caierul.
Dar basmul? Cu capul în poala bunichii, niciodata n -am putut asculta un bas m întreg.
Avea o poala fermecată, și un glas, și un fus cari ma furau pe nesimțite ș i adormeam fericit sub
privirile ș i zâm betul ei ‖.

53
2.1.2. Basme

2.1.2.1. Neghiniță

Făcând parte din basmele autorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, Neghiniță58 prezintă
povestea unui copil, venit să aline singurătatea a doi bătrâ ni.
Deși nu se încadrează în ceea ce reprezintă realismul autentic și nici naturalismul,
basmul, în sine, ca specie, fiind „ basmul (din sl. basnŭ : născocire , scornire), numit și poveste59,
este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale,
semnalată încă din antichitate, răspîndită într -un număr enorm de variante la toate popoarele ‖60,
am ales să discutăm despre basm , întrucât lucrarea vizează studiul unor particularități ale prozei
lui Delavrancea .
Încadrat în rândul scrierilor fantastice , basmul diferă , totuși, de acestea , precum nuvela,
prin aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea , miraculosul din basme purtând, astfel,
numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în
contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt
imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Fiind, întru totul încadrat literaturii fantastice, basmul Neghiniță debutează cu
binecunoscuta formulă a fost odată și continuă o babă bătrâna și singură , care î l avea ea pe
moșn eagul ei, dar acesta era mereu plecat și nu aveau copii. Ar fi vrut și ei un c opilaș, măcar cât
o neghiniță , să-i țină babei de urât.
Într-o zi, era numai ea și vorbea singură prin casă, spunând că s -ar mulțumi și cu un copil
mic cât o sămânța de neghină. Dintr -odată s -a trezit că i -a apărut de nu știu unde un copilaș chiar
cât o neghinita, frumos ca o piatră scumpă, cu niște ochișori ca două scântei albastre.
Baba, fericită, l -a numit chiar Neghiniță și a vrut să -l sărute, dar el s -a ferit, să nu îl
soarbă. Apoi i -a spus că se duce, plutind pe o adiere, să -l vadă pe moș la câmp, unde lucra.

58Barbu Ștefănescu Delavrancea, Proza , București, Editura Hyperion, 2003.
59Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Basm / accesat online mai 2013. „specie a epicii populare în proză în care se
relatează întâmplări fantastice ale unor personaj imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care bi nele triumfă;
basm‖.
60Ibidem.

54
Bătrâna i -a spus unde se află aria unchiașului și Neghinita porni.Pe drum, își râse de niște văcari
făcându -i să-l urmărească în zadar, că era t are minunici băiețelul, apoi ajunse la unchiaș. Acesta
nu se bucură așa ca baba, iar Neghiniță, care voia să -i arate că e și el bun la ceva, chiar dacă e
atât de mic, îi spuse că o să mâne el caii pe arie. Sări pe unul, sări pe altul, îi ciupi, până
încep ură caii să fugă de parcă i -ar fi biciuit. Un negustor care trecea pe acolo și văzuse totul, îi
ceru moșului să i -l vândă pe micuț, pent ru o pungă de galbeni. Neghiniță intră în urechea
moșului și îi șopti ce să spună, ca să ia un preț mult mai mare. Se to cmiră ei până ajunseră la
douăzeci de pungi.
Negustorul dădu banii, îl luă pe copilaș și îl duse tocmai împăratului . Istețul îi dovedi
întâi pe înț eleptii cu bărbi albe, care spuneau că așa ceva nu se poate, fiin dcă nu scrie la carte.
Neghiniță sări pe masă, îi văzu cu m cască ochii mari și le spuse că „ multe se pot și nu stau în
carți‖. Apoi se sui până pe creștetul capului împăr atului și îi spuse acestuia că „ cei mai mici sunt
cei mai mari‖.
Împă ratul puse să i se facă micuțului o casă numai din au r, cât o nucă de mare. Neghiniță
rămase la sfatul cu înțelepț ii și intră, pe rând, în urechile tuturor, să le asculte gândurile. Numai
unul îl asculta cu atenție pe împarat și se gândea la ce zice acesta, ceilalți se gândeau la cu totul
alte lucruri: unul că împă ratul are nasul cam mare, altul că -i place inelul împaratului, altul la o
cocoană frumoasă, altul că ar da orice pentru o sticlă de vin și tot asemenea gânduri.
Neghiniță o zbughi în urechea împăratului și îi șopti tot ce aflase, iar împă ratul, crezând
că a început așa, deodată, să ghicească el singur gândurile oamenilor, începu să îi certe pe rând,
spunându -le la ce se gândiseră. Numai celui care fusese atent la el îi spuse vorbe bune. Acesta
începu să tremure, însă, și împăratul îl întrebă ce are. Înțeleptul spuse că socotește că nu știe
nimic, dar tot se gândește că are le afa prea mică. Împă ratul îi făgădui o leafă mai mare și plecă ,
neînțelegând cum a putut el să ghicească gândurile.
Împărăteasa și coconi i ei se mirară foarte mult văzându -l pe Neghiniță, dar și mai mult
când aflară de darul cel nou al împăratului. Împărăteasa îi ceru să -i afle și ei un gând, însă
Neghinita se și strecurase în ur echea ei și deja îi știa gândul : că ar fi bine să mai fie tână r
împăratul, cum era odată ! Se duse iute în urechea dreaptă a împăratului și îi șopti, fără să știe că
era cam tare de urechea aceea. Împărăteasa râdea de împărat că nu -i poate ghici gândul, dar
Neghiniță își dădu seama și se duse în urechea cealaltă. Împ ăratul începu să râdă și îi spuse că
asta nu se poate. Atunci lui Neghinita îi veni pofta să râdă și el de împărat.

55
Și începu să -i sufle în ureche, oriunde s -ar fi aflat, la oricare ceas din zi sau din noapte, că
sfetnicii au îmbătrânit și din cauza asta împărăția merge rău. Împăratul credea că e gândul lui și,
până la urmă, schimbă sfatul înțelepților, aducând alții, tot unu și unu. În scurtă vreme îl deteră
pe împărat jos de pe tron.
Împăratul porni prin țară, plângând după coroană și după scaunul împărătesc, Neghiniță îi
spunea că mai bine se sprijină într -o cârjă de corn și pune o frunză de lipan pe frunte, să -i țină
umbră. Imparatul plângea după slava lui, Neghiniță îi spunea că nu fusese nici o slavă, că el
fusese sluga tuturor, toată viața războaie, sfaturi, judecăți, fusese împărat, dar nu om.
Până la urmă împăratul nu se mai jelui așa, umblă cu Neghinita prin țară și văzu cum
trăiesc oamenii de rând, bătuți de răcneau cât îi țineau puterile, goi și desculți, nemân cați,
muncind și ziua și noaptea. Întrebă pe Neghinita de ce trăiau așa, iar acesta îi spuse că trăiesc așa
pentru că împăratul e surd și nu aude, e orb și nu vede, mănâncă și doarme prea mult.
Împăratul înțelese ce vrea să spună mititelul și, tocmai când spunea că acum ar ști mai
bine cum să se poarte dacă ar fi iar împărat, văzu venind o ștafetă mare. Aducea vestea că
norodul dăduse jos pe împăratul cel nou și îl voia înapoi pe cel vechi. Când să pornească spre
scaunul împărăției, Neghiniță îl întrebă, de pe umăr, dacă mai vede, m ai aude, ori îi e foame și
somn !
Până la urmă, îi veni rândul să pătimească și lui Neghiniță, gândul lumii. Intră în urechea
cea bună, crezând că e cea surdă și strigă tare de tot ceea ce împăratul trebuia să creadă că e
gândul său. Împăratul însă, auzind în urechea cea bună un asemenea țipăt, se sperie și își dădu o
palmă tare, peste ureche. Neghinita căzu leșinat, iar imparatul, supărat că tot ce pățise fusese din
cauza a ceea ce îi șoptise în ureche mitit elul, puse să fie înecat în puțul din curtea domnească.
Ajuns la palat , negustorul i -l arătă pe Neghiniță Împă ratului, iar acesta se minună, î mpreună cu
întreg sfatul.
Împăratul porunci să -i facă lui Neghiniță o casă cu 10 etaje cât o nucă , toată din aur.
Neghiniță intra pe rând î n urechile sfetnic ilor și află ce gândeau aceș tia, dupa care intra în
urechea Împăratului și -i șopteș te ce auzise de la fiecare. Împăratul află, astfel , că sfetnicii săi se
gândeau la alte lucruri , în loc să fie preocup ați de situația din țară.
După un timp , în mintea Împă ratului , încolți un gâ nd – șoptit de Neghiniță – și anume , să-i
îndepărteze pe sfetnicii cei bătrâni și să aducă sfetnici tineri. Aceș tia, cum ajunseră în sfatul ță rii,
îl indepărtara pe Împ ărat de la domnie, iar acesta plecă pribeag prin țară .

56

În timpul pribegiei , el văzu nedreptățile făcute oamenilor simpli și -și spuse că, dacă ar
ajunge el iarăși Împă rat, ar ști ce trebuie făcut pentru a î ndrepta lucrurile.
Nu trecu mult timp și apăru o ștafetă, care îi spuse că țara îl vrea iarăș i Domn.
Într-o bună zi, Neghiniță, vrâ nd să glumească pe seama Împăratului , intră î n urechea
acestuia. Din greș eala, însă încurcă urechile și intră în urechea cu care Împă ratul auzea bine.
Neghiniță, crezând că se află în urechea cu care împă ratul nu auzea , începu să strige cât îl țineau
puterile.
Împă ratul se sperie și -și trase o palmă peste ureche. Neghiniță căzu leșinat î n palma
acestuia , iar Împăratul și -a dat seama că gândurile care î i treceau prin minte erau , de fapt ,
șoaptele lui Neghiniță. Î nfuriat , Împăratul porunci să fie legat de gâ t cu un fir de m ătase și -l înecă
în fântâ na din curtea palatului.

Deși ne -am limitat la realizarea unui rezumat, lucru po ate care ar părea puțin indicat, în
cadrul unei astfel de lucrări, am vrut să evidențiem anumite aspecte fabuloase din interiorul
acestei specii epice, care să îi justifice apartenența la basm , și, mai puțin curentului realism.
Totuși, ne permite să conchi dem, printr -o scurtă observație cum că acest basm nu respectă
structura clasică a basmului, neghiniță fiind, la urma urmei, un simplu om, deși unul fantastic.

57
[ANEXA 4]

Neghiniță , de B arbu Ș tefănescu Delavrancea

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la
ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s -o dăruiască cu un copil, că n -avea decât pe
unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată
ziulica i -ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n -ar fi strănunat și n -ar fi tușit câteodată. Ba
uneori, ca să -și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi
râs ea de altcineva, înșirând ochi urile pe cârlige.
— Ei, ei, ce n -ar plăti un flăcău la bătrânțile noastre!
— Cât, de? cât?
— Ihi, ihi, mult de tot!
— Adică ce, nu te -ai mulțumi și c -o fată mare?
— Ba, ce să zic, bine ar fi ș -o fată…
— Da, dar la fată vrea zestre.
— S-ar găsi, că eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de pânză albă și
câte un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale
fetei.
— Bine, mătușă, bine, da' de unde și fată? Tu nu știi că copacii uscaț i nu mai dau de la rădăcină?
Și bătrâna începu să râdă și să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!"
— Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu
mai e niciodată. M -aș mulțumi eu și pe un prichindel de băiat.
— Ba te -ai mulțumi și pe -o codană. Tu să -nșiri, și ea să deșire, tu să cerni, și ea să risipească, tu
să pui de mămăligă, și ea să răstoarne căldarea pe foc.
— Dacă e pe -așa, m -aș mulțumi și pe -un copil cât ghemul, numai s -aud în casă "mamă", că mult
e pusti u când ușa se închide peste doi bătrâni.
— Da' dacă ar fi mai mic?
— Fie și mai mic. Și bătrâna începu să râdă.
— Ce neroadă!
— Ba neroadă, nu glumă!
— Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Și tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată
tresări că, de după ușă, se -auzi un glas ascuțit și înțepat:
— Dar dacă ar fi cât o neghiniță? Bătrâna se uită, se uită și începu să se închine.
— Bine, bine, zise același glas, văd eu că nu -ți trebuie copii… Baba își luă inima în dinți și zise:

58
— Ba-mi trebuie… da' unde ești… cine ești?
— Cine sunt? Neghiniță , gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor și -i ascult
cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ș -am râs de m –
am prăpădit când am văzut ce -ți trec prin minte…
— Ei, aș! Ce mi -a trecut? Nimic!
— Nu e adevărat, răspunse Neghiniță râzând, omul spune mai puțin decât gândește. Dacă nu -ți
șopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine știe ce -ai mai fi spus…
Baba se făcu ca para focului.
— Zău așa… nu te rușina, mamă, nu zău… Așa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic;
când e la tinerețe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrânețe se gândește la nebunii fiindcă nu le
poate face…
Bătrâna pierdu sfiala și răbdarea și se răsti c ât putu:
— Neghiniță, ci tacă -ți gura și vin să te văd! Și pe loc se -auzi un țâșt ca de lăcustă și un bâzâit ca
de albină. Bătrâna simți pe mână o picătura caldă.
— Iacătă -mă și pe mine!… Biata femeie facu niște ochi mari cât toate zilele și se miră toat ă de ce
văzu pe mână, că cerul de i s -ar fi deschis nu s -ar fi minunat mai mult.
Neghiniță era frumos ca o piatră scumpă; și era mic cât o neghină; și avea niște ochișori ca două
scântei albastre, și niște mâini și piciorușe ca niște firișoare de păiajen.
Bătrâna dădu să -l sărute. Neghiniță, țâști pe nas, țâști iar pe mână!
— Încet, mamă, încet, că mă strivești, zise Neghiniță.
— Să te sărut, că -mi umpluși casa cu dragoste când îmi ziseși mamă .
— Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută.
— Cum mănânci tu, Neghiniță al maicăi?
— Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărătești fără să știe nimeni. Și
ce-am mai râs când ceilalți tremurau înaintea împăraților, iar eu mă plimbam prin urechile lor și
le aflam gândul.
— Bine o fi de ei, Neghiniță mamă…
— Aș, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n -au cui să
poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni când îi minți te
iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că -i
minți, și tac, și înghit, și n -au ce face, ca să nu se strice trebile împărăției.
— Da' bine, Neghiniță, ție -ți trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într -o zi.
— Da? Ei, nu e așa deloc. Eu mă las pe -o adiere și plutesc ca pe apă, și mă mlădii pe apa
vântului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint.

59
— Ce bucurie pe unchiașul meu, zise bătrâna, când o afla că are și el un copil. Deseară o să se
îmbete de bucurie.
— Ba e vorbă, r ăspunse Neghinită, eu vreau să văd pe tata acuși -acușic!
Și bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moșului și îi zise:
— Aria moșului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe -un deal mare și întins. Unde -i vedea
șase cai murgi treierând grâu, acolo să te oprești, că dai peste unchiașul babei.
— Iată, plec. Cum îi deschise ușa, Neghiniță se aruncă, cu mâinile întinse și cu piciorușele
deschise, într -o undă de adiere. Și se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.
Pe drum întâlni o cireadă de v aci. De minunici ce era, se dete afund într -o urmă de vacă și începu
să strige:
— Măi văcari, măi, veniți de mă scoateți din inima pământului, că vă fac pe voia gândului!
Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniță. Unul, mai rău și mai prost dintre ei, vru
să-l strivească și -și repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniță țâști, și sări alăturea, iar văcarul,
lovind cu sete pământul, își scrinti piciorul și începu să se vaiete. Ceilalți începură cu măciuca și,
cum izbeau, rămâneau cu jumătat ea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind.
— Să nu vă păziți vacile, cum vă păziți mințile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar,
urechi de măgar! le zise Neghiniță, și se dădu vântului.
Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca să -l vadă mai bine. Unchiașul se bucură, dar nu ca baba, iar
Neghiniță se întristă. Dar ca să se -arate grozav, zise unchiașului:
— Nu căta că -s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și -l încalecă copilul. Bivolul nu e mai
mare ca omul? și -l înjugă omul. Munții nu -s mai mar i ca oile? și -i pasc turmele. Pământul nu e
mai mare ca fierul plugului? și -l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și -l
culcă toporul la pământ. Tu nu ești mai mare ca mine? și te -au ostenit murgii în arie. Ia să vezi
cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.
Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniță sări pe -un cal și începu să strige: "Hi,
hăi, hi, hăi!" Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc -ar fi avut
douăzeci de bice pe șa lele lor. Și cum se crucea moșul, iată și un negustor care trecea la scaunul
împărăției.
— Moșule, îi zise negustorul, cine mână caii așa de grozav, că eu aud "hi -hăi, hi -hăi" și nu văd
pe nimeni!"
— Ei, tată, răspunse bătrânul, m -a dăruit Dumnezeu cu un c opil ca o neghină, da' cu mintea cât
zece ca mine și ca d -ta.

60
Neghiniță opri caii și sări în palma unchiașului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă
împăratului așa minune.
— Moșule, zise negustorul, îți dau o pungă de bani pe el. Neghiniță, sfâr, în u rechea moșului și îi
șopti ce să vorbească. Și moșul zise, crezând că de la el zice:
— Tu, care vinzi și cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe -o pungă de bani?
— Îți dau… două. Și iar moșul, după Neghiniță:
— Două pungi… pentru un suflet?
— Îți dau… z ece. Moșul îngălbeni și zise, iar după șoapta lui Neghiniță:
— Sufletele se dăruiesc Domnului și se vând Necuratului.
— Îți dau… douăzeci! Și moșul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate șoaptele bietului
Neghiniță.
Neghiniță văzu lăcomia, da' tot el șopti moșului:: "Fie!" Și moșul zise:
— Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti și luă pe
Neghiniță, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniță strigă moșului:
— Moșule, moșule, ai fost să n -ai copii, iar biată bab ă, da!
Împăratul era la mare și la greu sfat cu toți cărturarii, că bântuia seceta și molima. Și dacă
negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniță, împăratul rămase înmărmurit, învățații
împărăției căscară ochii mari și se traseră de bărbile lungi.
— Nu se poate, măria -ta, așa ceva nu scrie la carte.
— Ba se poate, zise Neghiniță, sărind pe masa sfatului, că multe se pot și nu stau în cărți; și mult
mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și după ce se minunară cât se minunară,
începu s fatul. Neghiniță se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creștetul capului, și de –
acolo zise râzând:
— Învață, măria -ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie,
răspunse:
— Așa e, Neghiniță, așa e. Iar cărturarii își deteră ghies pe sub masă și plecară ochii în jos.
Împăratul porunci să -i toarne lui Neghiniță o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din
aur-lamur și împodobită cu pietre scumpe.
Neghiniță rămase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ție de năzdrăvănii. Și,
încet -încet, pâși -pâși, până intră în urechea învățatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo
ascultă ce ascultă, și înțelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că
împăratul are nasul cam m are. Se duse binișor și intră în urechea cărturarului care zicea că știe
mărtuntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că -i plăcea inelul
împăratului. Așa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam
ce lingușeală să cârpească împăratului, altul că ce n -ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e

61
să fii împărat, altul că împăratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele,
asculta cuvintele și întrebările împăratului.
Neghi niță, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului și îi șopti tot, din fir până în
ață. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc și le zise:
— Ei, tu, care cați în stele, ți -ai făcut ochii ochean și -mi vezi nasul cât un buștean. Astfel ți -e
gândul la sfatul domnesc?
Cărturarul se cutremură și dădu în genunchi, cerând iertare.
— Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?
Doctorul se cutremură și dădu și el în gen unchi.

— Tu, zise împăratul necăjit ălorlalți, te gândești la secături și nu vezi că ești cu un picior în
groapă; tu îți pregătești limba ca să mă minți; tu crezi că într -o sticlă cu vin este mai mult duh
decât în capul meu; tu nu știi că un învățat pe sc aunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un
neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toți oamenii, da' nu te gândești că învățații sunt ca
neoamenii; iar tu abia te ții să nu caști o gură cât să înghiți împărăția toată; numai ție ți -e mintea
la sfat ul domnesc.
Cu toții căzură în genunchi.
— Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră și înviară, iar
Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului:
— Ferit -a Dumnezeu, măria -ta, fără învățați cine să mintă lumea?
— Să nu fie decât adevărul pe lume!
— Ferit -a Dumnezeu! Ce -ai face chiar măria -ta fără minciună? Apoi măria -ta ți-ai făcut
socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ți -ai socotit cazanele cu bani, ai
petrecut, ba cu luminăția -sa împăr ăteasa, ba și fără ea, decât te -ai necăjit cu trebile și cu nevoile
împărăției. Cum ai sta măria -ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul?
Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba și îi iertă pe toți. Văzând
însă că cel d in urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise:
— Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
— Măria -ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun și eu decât să afli măria -ta. Iată, socotesc că nu
știu nimic și tot mă gândesc că mi -e leafa prea mică.
Împăratul râse cu poftă și -i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor și plecă cu
Neghiniță în creștetul capului, nedomirit de cum ghicise gândurile tuturora.
Împărăteasa și cuconii ei, văzând pe Neghiniță, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la
vreme de bătrânețe, ghicește gândurile oamenilor, se cruciră și tot nu le venea să creadă.

62
— Împărate, zise împărăteasa, zău așa, ghicește -mi și mie un gând.
— Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi și începu să râd ă… Neghiniță o zbughise
în urechea împărătesei și -i aflase gândul: "Că ce bine -ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!" Și
într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, și șopa -șopa-șopa. Împăratul — pace!
Împărăteasa râdea și zicea:
— Vezi că nu ghicești? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniță
înțelese, și țâști în urechea stângă, și iar șopa -șopa.
Împăratul se lumină la față, dădu din cap, râse cu hohote și zise:
— Ei… împărăteasă, împărăteasă… da' tot muiere! D e, bine te gândiși tu, da' nu se poate…
Împărăteasa se rușină, plecă ochii în jos și se gândi: "Dar dacă o ghici și la ce m -oi fi gândit
înainte, intru în pământ! De câte ori n -am dat dracului sfaturile împărăției când nu se mai
isprăveau până după miezu l nopții."
În sfârșit, ce -i veni lui Neghiniță, vru să râdă și de împărat; și își zise într -o bună dimineață:
"Vezi ce e omul! Spune -i orice, spune -i mereu același lucru… omul crede, că omul e prost. Ce nu
crede întâi crede mai pe urmă. Am să -i fac una ș i bună împăratului, să -l las fără sfetnicii cei
credincioși și să -l încurc cu nebunii."
Împăratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de –
și mângâia cuconii, un gând nu -l mai slăbea: "Nu vezi, omule de Dumn ezeu, că ți -au îmbătrânit
sfetnicii și împărăția merge rău?"
Pasămite, Neghiniță îi intrase într -o ureche. Azi așa, mâine așa, până nu mai avu încotro. Sparse
sfatul cel vechi și chemă altul nou.
Tot unu și unu!
Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat d in scaunul neamului lui…
— Acu să -l vedem! zise împielițatul de Neghiniță. Împăratul ieși plângând din cetate. Neghiniță,
sus pe umărul lui.
— De ce plângi, măria -ta? ține -ți firea, nu fi muiere.
— Ei, ei, Neghiniță, cum să nu plâng?! Unde mi -e toiagul î mpărătesc?
— Ci taci, măria -ta! Ia taie un corn și fă -ți, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrânețe, te
doboară. Cârja te sprijină.
— Ei, ei, Neghiniță, unde mi -e scaunul împărătesc pe care au stat atâția moși -strămoși ai mei?
— Ci taci, măria -ta! Înt inde-te colea, pe fânul înflorit și moale, și să -mi spui drept care e mai
dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumusețea?

63
— I, i, Neghiniță, unde mi -e coroana cu stemele și cu luminile?
— Ci taci, măria -ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupr a pletelor albe și spune -mi drept, care e
mai ușoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?
— Așa o fi, Neghiniță, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, așa o fi, se
potrivește ș -așa, fiindcă știi tu să le potrivești, dar când mă gând esc în ce slavă eram ieri… îmi
vine să scald tot pământul cu lacrimile mele!
— Ci taci, măria -ta! Adică ce slăvire? Toată viața, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba
întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte ș i mai câte, și mai multe
fără să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândește -te măria -ta că un supus era
supusul măriei -tale ș -avea un stăpân, iar măria -ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora.
Vezi, de -aia măria -ta ai fost cel m ai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăția. Curată socoteală:
erai împărat, nu om; acum ești om, nu împărat. Și ești mai mare, că unde -ți spune gândul, acolo
te duc picioarele. Ș -apoi, cine știe? Socotești măria -ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară
prostimea pe vechiul lor împărat… și să vezi măria -ta…
Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniță și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toată
împărăția, c -o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe -o cârjă de corn. Și de ce vedea se minun a și
întreba pe Neghiniță:
— Neghiniță, de ce -l bat pe ăla, de răcnește ca din gură de șarpe?
— Fiindcă împăratul e surd și n -aude, răspunse Neghiniță.
— Neghiniță, de ce -or fi atâția oameni goi și desculți?
— Fiindcă împăratul e orb și nu vede.
— Neghiniț ă, de ce bătrânul ăla s -o fi muncind să roadă în gingii o cojiță uscată?
— Fiindcă împăratul mănâncă prea mult.
— Neghiniță, de ce -o munci unii și noaptea, de dau pe brânci?
— Ca să doarmă împăratul și ziua, de i -o veni poftă.
— Neghiniță, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat și surd, și orb, și lacom, și
somnoros?
— Ei, poi, înainte de -a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare și la băutură.
Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:
— I, i, Neghiniță, mult cuvânt ai! Acum s -ajung împărat, și aș ști eu să fac cum e bine.
Și, ca din senin, abia sfârșise vorba de pe urmă, ș -auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă
se cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ștafetă mare. Niște voinici, cu suliți l ungi, aduceau
vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, și că cheamă iarăși pe
adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor:
— Stați, că eu sunt! Și -l cunoscură toți, și îi deteră în genunchi. Iar Neghiniță, de co lo, de pe
umăr:

64
— Măria -ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s -a făcut foame și -ți vine să dormi?
La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de -aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea
locului. Și -i veni rândul și lui Neghiniță, gândul lumii.
Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă ,
crezând că e în a stângă . Cu stânga n -auzea de loc. "Nu face nimic. Mi -e lene să mă mut, se
gândi Neghiniță. În loc să șoptesc, voi striga." Și începu să strige din toate puterile în urechea cu
care împăratul auzea de minune.
— Un împărat dacă n -a ști el de la el adevărul, nu -l mai află de la nimeni!
Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima și -și trase o palma cât putu
peste ureche, zic ând:
— Iiiii, să știi că ce credeam eu că -mi trece prin minte era numai în ureche!
Și când își scutură urechea în podul palmei… Neghiniță cazu leșinat…
— Tu mi -ai fost? Tu m -ai făcut să cad din scaunul împărăției? Bine! Am eu ac de cojocul tău!
Împărat ul, înfuriat, porunci să -l lege de gât cu un fir lung de mătase și -l coborî de -l înecă în puțul
din curtea domnească.
Așa sfârși bietul Neghiniță.

65
3. Barbu Ștefănescu Delavrancea – între Realism și Naturalism
3.1.Naturalismul – un Realism exacerbat
Cum bine se știe, naturalismul este un curent literar ce a luat naștere în Franța, între anii
1860 -1880, ca o prelungire exagerată a realismului, răspândit ulterior în toate țările lumii.
Numele curentului derivă de la cuvântul natură , dezvălui nd amprenta biologicului, a eredității,
în creionarea personajelor literare, deci, a omului în general61.
Spre deo sebire de realism, care tratează indivizii în mediul lor social, așa cum sunt ei î n
realitate, naturalismul duce la extrem principiil e estetice realiste, dezvă luind aspecte sumbre,
macabre, bolnăvicioase, chiar dezgustătoare, ale omului ca ființă biologică, condusă de
ereditate, de boala, și nu de rațiune. Pe lângă caracterul biologic moștenit, naturaliștii consideră
că mediul social jo acă un rol crucial în dezvoltarea personalităț ii umane. Astfel, scriitor ii
naturaliști tratează personaje precum alcoo licii, criminalii sau persoane îmbolnăvite psihic ș i
fizic de un mediu social viciat.
Naturalismul preia de la reali sm tehnica descrierii detaliate în prezentarea cazurilor
patologice , surprinse în operele literare. Până atunci , acest inst rument literar fusese utilizat în
literatură doar de Balzac, Stendhal și Flaubert. Metoda experimentală are rolul de a descoperi
relațiile care leagă un fenom en de cauza lui apropiată .
Scriitor ii naturaliști sunt influențați de teoria evoluționistă a lui Charles Darwin, din
Originea speciilor , și de fiziologia experimentală a medicului Claude Bernard, î n Introducere la
medic ină experimentală . Aceasta tendin ță literară a fost fondată de scriitorul francez Emile
Zola, care a început să -și publice scrierile teoretice privind metoda naturalist ă în anul 1866.
Acesta a folosit pe ntru documentare dosarele justiț iei, fiziologia omulu i, crimele, furturile,
adulterele, bolile moștenite, originea ș i istoria uno r familii burgheze dintr -un oraș de provincie.
Cei mai reprezentantivi scriitori naturaliști î n literatura universal ă sunt: Emile Zola,
Guy de Maupassant, A. Daudet, Ma rtin du Gard (Franta) g. Hauptmann (Germaia); Theodor
Dreiser (America).
Spre deosebire de operele literare naturaliste universale , care sunt construite î n jurul
acestui curent literar (de exemplu, Romanul experimental al lui Zola), scriitori români î mpletesc

61Vezi și sursa: http://www.ecursuri.ro/cursuri -online/naturalismul -un-realism -exacerbat.html / accesat online mai
2013.

66
alte curente literare precum realismul sau modernismul cu elemente naturaliste.
Așadar, deși nu pot fi considerați scriitori naturaliști, regăsim tehnici ș i caracteristici
specificice acestui curent lit erar în scrierile lui Barbu Ștefă nescu Delavrancea, I.L .Caragiale,
Liviu Rebreanu și chiar î n opele lui Ioan Slavici sau Costache Negruzzi. Î ntrucat nu putem
aborda o singură operă literară în vederea identificării și argumentă rii pr ocedeelor naturaliste,
vom dezvălui prezența elementelor naturaliste î n mai multe scrieri . Pentru exemplificarea mai
clară a îmbinării, în literatura română, a trăsăturilor naturaliste, alături de cele realiste, ne vom
referi la câteva opere reprezentative în acest sens, pe care le vom analiza pe scurt.
I.L Caragiale aduce , astfel, î n ochii cititorului , un naturalism radical, cu accente
patologice ș i sociologice, fiind preocupat de detalierea ș i de explicarea metodelor întocmai. De
exemplu, î n nuvela În vreme de razbo i, Caragiale a studiat atent angoas a, neliniștile sufleteș ti
aduse la pa roxism ale lui Stavrache care, în urma unei lungi îndoieli asupra reîntoarcerii fratelui
său, căruia îi luase averea, înnebunește de -a dreptul câ nd acesta apare.
Personajul este surprins î n toate etapele nebuniei, alie nării mentale, de la apariția
obsesiei, până la instalarea demenței. Astfel, naratorul analizează subtil subconștientul, ca formă
biologică a individului. Tema nuvelei urmărește nașterea și evoluția unei stă ri psihologice, prin
creionarea etapelor, a manif estărilor ș i a simptomelor unei boli mentale.
În opera literara Două loturi , personajul principal, Lefter Popescu, trece de la o stare la
alta, de la disperare la speranță, de la fericire la deznăd ejde, ca, î n final , să fie aruncat într -o
alienare mentală incorigibilă, într -o prăbușire psihică iremediabilă .
Caragiale surprinde fiecare etapă care conduce la demenț a personajului, precum un fin
observator al unei boli mentale care ia nașter e din dorința de a -și depăși condiția. Deci, are
legătură directă cu mediul social în care trăiește, cu întâmplă rile la care ia parte.
Așadar, deș i un scriitor clasic cu accente realiste, Caragiale reușește să creioneze, să surprindă
în stil naturalist, într-o analiza minuțioasă a tuturor et apelor unei bol i mentale, per sonaje legate
de o stare psihică într -o continuă transformare.
Accente naturaliste regăsim chiar și î n opera lui Costache Negruzzi, Alexandru
Lăpuș neanu . În această nuvelă, putem ind entifica scene de o cruzime rară , prezenta te în detaliu.
Descrierea minuțioasa a bolii și agonia morții din ultimul capitol, scenă în care Spancioc și
Stroici îi toarnă muribundului otrava pe gât, descleștându -i dinții cu vârful cuțitului, sunt tot
atâtea influenț e naturaliste sumbre, macabre, dez gustă toare.

67

Pe lângă starea de degradare fizic ă a voievodului, în nuvelă sunt prezentate și gesturi,
acțiuni, gânduri care scot la iveală starea psihica îndoielnică. Scena execuț iei celor 47 de b oieri
este numai una din scenele înspăimântă toare pe care le creează perso najul, condus fiind de
nebunia ș i de cruzimea care îl domină .
Așadar, naturalismul nu se regăsește, în literatura română, în stare pură , la niciun scriitor
autohton , nepu tând fi numit în totalitate naturalist. Totuș i, influen țele acestui curent liter ar se
resimt în operele mai multor nume româneș ti.

68
3.2. Elemente naturaliste / realiste în opera lui Delavrancea

În articolul Caragiale și Delavrancea: posmoreala naturalismului , Dan Mănucă62
creează o paralelă între scrierile lui Caragiale și ale lui Delavrancea, urmărind elementele
naturaliste și realiste din operele acestora, printr -o analiză generală.
Pornind de la ideea existenței sau non -existenței unui curent naturalist autohton, autorul
prezintă, în introducerea articolului câteva studii care au ca obiect cercetarea acestei probleme:
„Al. Piru a fost acela care s -a pronunțat ceva mai pertinent, admițând prezența nu a unui curent
naturalist românesc, ci doar a unor manifestări conjuncturale. Nici recenta și ampla cercetare
publicată de Rodica Ștefan și intitulată Naturalism românesc (București, Editura Niculescu,
2005, 208 p.) nu reușește să clarifice pe deplin lu crurile‖63.
De asemenea, după o scurtă istorie a termenului naturalism , privit în ansamblu, în
literatura universală („ Înainte de toate, se cuvine să precizăm că, în literatura română de după
1880, precum se întâmpla în întreaga literatură europ eană, termenul de naturalism era frecvent
confundat cu acela de realism , apele despărțindu -se cu atât mai dificil cu cât Zolà însuși îi
socotise precursori pe Stendhal, Balzac și Flaubert. În esență, era vorba de o respingere a
ultimelor manifestări ale romantismului și ale parnasianismului care, după adepții noii orientări,
ar prezenta o lume înfrumusețată . În contrapartidă, ei își propuneau să prezinte o lume naturală
sau reală . Cu alte cuvinte, credibilă (din perspectiva lor, desigur). De aici, și confuzia
terminologică dintre naturalism și realism ‖64.), autoarea ajunge la l iteratura română, unde „ ca și
în multe din țările vecine, coexistau orientări literare diferite, adesea în opera aceluiași scriitor.
La Eminescu, pe lângă romantismul preponderent, se aflau și elemente clasiciste, baroce și
parnasiene; la Macedonski predom inant – elemente clasiciste, parnasiene și romantice; la
Caragiale – elemente din melodramatismul romantic și din naturalism; la Delavrancea –
elemente romantice, naturaliste și pre -expresioniste. Toate acestea formau specificul fiecăruia,
cu atât mai mult când erau întrunite, precum în cazurile citate, într -o concepție artistică unitară.
La Eminescu, spre exemplu, clasicismul, barocul și pranasianismul sprijineau romantismul
majoritar. La Caragiale, melodramaticul și naturalismul sprijineau realismul, conc urând la

62Dan Mănucă , Caragiale și Delavrancea: posmoreala naturalismului , în „Revista Limba Română‖, nr. 5 -6, anul
XIX, 2009, p. 34.
63Ibidem , p. 34.
64Ibidem , p. 34.

69
crearea unei concepții omogene. La fel s -a întâmplat și în cazul lui Delavrancea. Mai exact, nu
este vorba de coexistența unor contrarii, ci, dimpotrivă, de o contopire a acestora sub zodia unei
concepții artistice coerente‖65.
Alegând operele a doi scriitori reprezentativi în acest sens, care să ilustreze acest
sincretism al celor două curente literare, autoarea își întemeiază argumentul pe nuvelele Zobie
(1886) a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și pe O făclie de Paște (1889) a lui I.L . Caragiale .
Redăm, în continuare, câteva dintre remarcile acesteia, considerându -le, totodată,
ilustrative pentru evidențierea elementelor realist -naturaliste la Delavrancea.
Delavrancea imaginează o istorie derulată într -un târguș or de sub munți, în apropiere de
Pitești, care are drept protagonist un personaj numit Zobie. Diform și bolnav, el găsește în
orfanul Mirea sprijinul de care, în mod inconștient, avea nevoie. Împreună colindă piețele și
iarmaroacele, îndurând, tot împreună , batjocura cetelor de copii: prin gesturile lor necugetate,
aceștia îl exasperează pe cerșetor, care își pierde cumpătul. Fără voia lui, îl ucide tocmai pe
Mirea, inocentul care încercase să -i ia apărarea.
Cum se cunoaște, așa -numitul paratext titular constituie o captatio benevolentiae:
scriitorul încearcă să -l câștige pe cititor avertizându -l cu privire la sensul celor ce se vor descrie
în paginile care urmează.
Cuvântul „Zobie‖ șochează de la bun început prin caracterul straniu, defel exotic.
Probabil este vorba de un hipocoristic, derivat de la „Eusebiu‖ – cuvânt a cărui etimologie
definește „pietatea‖. Numele întreg ar sugera un ins evlavios, iar nuvela pe care o introduce ar
urma să desfășoare un conflict dacă nu sublim, cel pu țin pios. Or, naratorul reduce chiar din titlu
orice interpretare de acest fel, deoarece „Zobie‖ nu poate semnifica decât derizoriul, ridicolul
condiției umane. Individul nu este decât un candid deplorabil, care poartă eticheta, denigratoare,
atribuită de ceilalți.
Zobie se mișcă în spații deschise, în a căror lărgime se pierde. Este strivit de întinderea
străzilor, de mărimea piețelor, de suprafața mahalalelor. Cuprinsul citadin se înfățișează astfel ca
un inamic al individului căruia îi distru ge personalitatea. Nici așa -zisa natură nu i se arată mai
favorabilă. Spre deosebire de Caragiale, în a cărui operă natura mai că nu este prezentă, la
Delavrancea, dimpotrivă, este omniprezentă, chiar coparticipativă în derularea fabulei. Însă în
Zobie ea are o altă menire – aceea de a sublinia micimea ființei umane: este splendidă și activă,

65Ibidem , p. 34.

70
agresivă prin frumusețe mereu afirmată: „De -a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute
bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, râul Târgului își răsfiră apele pe m inunata sa albie în fășii
șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri pietricelele rotunde rostogolite la vale (…). De -o parte și
de alta, dealurile smărăldii se încovoaie și, depărtându -se, se prefac în muscele, muscelele se
azvârlă în munți năprasnici, î n creștetele brăzdate de puhoaie și pârlite de arșița soarelui‖.
În nuvela lui Delavrancea, cosmosul este indiferent față de drama suportată de om, care,
astfel, este a doua oară copleșit. Pe de altă parte, nici omul nu se arată predispus, sau nu este
capabil să se apropie de cosmos, deși acesta îi produce entuziasm, într -adevăr, însă numai unul
care se manifestă la un nivel animalic: „Și Zobie cântă mereu, arătând cu ciomagul spre soarele
care se aprinsese în vârful munților. În toată liniștea platoului, nu se auzeau decât glasul ascuțit
al copilului și jalea veselă a lui Zobie‖.
Ca și Leiba lui Caragiale, și Zobie – amândoi sunt „cazuri‖ patologice: unul are
halucinații provocate de friguri, celălalt suferă de boala lui Basedow. Îns ă tocmai prin această
dimensiune a personalității ei definesc, la modul general, precaritatea omului mereu „bolnav‖ de
ceva care îl îndepărtează de semeni.
Cea dintâi ipostază este întruchipată de Zobie – un neajutorat din punct de vedere
intelectual, handicapat din punct de vedere fizic, pocit ca figură. Este un „milog‖ foarte
asemănător cu Leiba Zibal, în clipele de halucinație ale acestuia. „Ochii adormiți nu spun nimic.
Buza de jos se răsfrânge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr ro șcat ca de vulpe. Zdrențos,
murdar, desculț, cu părul capului vițioane, sărac, idiot și liniștit, Zobie își deapănă alene
picioarele, fără a ști încotro.‖ Așa ar arăta omul, dintr -o anume perspectivă. Dezvoltând această
trăsătură, naratorul îi atribuie lui Zobie și incapacitatea de a vorbi. El nu scoate decât sunete
neatriculate („A la, la, la, lu, la, lu, la, lu!‖), pe care nimeni nu le deslușește. Cu alte cuvinte,
insul nu este doar respingător de diform, dar nici nu se poate înțelege cu semenii. Singurul care
îl pricepe tocmai la acest nivel inaccesibil celorlalți este un copil, Mirea. Ceea ce vrea să
însemne că oamenii sunt capabili de a comunica între ei doar situându -se în perimetrul unei
inocențe primitive. În modalitatea de alcătuire a personajului, extrem de important este episodul
basmului: „Basmele începură, ca la fiece popas obișnuit.
– A ba, a ba, a bu, a ba…
Așa știa Zobie să povestească ce -i trecea prin minte. Și privirea i se încrunta, parc -ar fi văzut
sânge înaintea ochilor. Mâinile uscate se înfigeau în cămașa copilului, care asculta înmărmurit.

71
– Și l-a sorbit Mama Pădurii, nea Zobie, nu e așa ? îngână Mirea.
– U! u! răspunse gușatul.
Veselia îi străluci în luminile ochilor. Îl înțelesese cineva pe pământ, și el numai atâta vroia‖.
Devine, astfel, limpede motivul pentru care naratorul a ales un basm ca unic teritoriu al
posibilității de comunicare dintre cei doi: omul, sugerează el, își depășește izolarea doar atunci
când dobândește conștiința legendarului, doar atunci câ nd se întoarce în mit. Dar și această
fărâmă de lumină se întunecă în finalul nuvelei, când Zobie îl ucide, fără voie, pe copilul Mirea
– singura ființă care, după cum s -a văzut, îl înțelegea. Încheierea este deosebit de posomorâtă:
omul își interzice sing ur orice posibilitate de comunicare cu semenii și dorește, conștient sau nu,
să rămână prizonierul unei însingurări totale.
La finalul acestui excurs, se ivește o chestiune fundamentală: cum de este posibilă
conviețuirea imaginilor standardizat e, mai cu seamă de comediograf, a lui Caragiale, și mai cu
seamă de autor de drame istorice, a lui Delavrancea, cu imaginea de mai sus ?! O schiță de
răspuns trebuie să plece de la premisa potrivit căreia un mare creator oferă fiecărei generații (a
lui și a celor care urmează) mereu alte provocări. Este ceea ce se întâmplă în cazurile de față.

72

4. Delavrancea, orator

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului)
a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc
începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui
Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M.
Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru
unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
În același timp s -a afirmat pe un plan superior și elocința universita ră și academică,
reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu -Ilarian. Paralel cu
aceasta, s -a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take
Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu
reputația de a fi o adevărată „gură de aur―, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu
Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului―.
În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorg a, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea
cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro –
Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas
vibrant ideii de unitate națion ală: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni.
Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale
noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de
strămoși, de moși și de părinți l -am visat și noi, și acum îl vedem aevea―. Același orator afirma
cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării―.
Lui Delavrancea i -a fost dat să -și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta
avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară
se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea
cuvântului său rostit, „monstrul― în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se
cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s -a
întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de
binefacere, la T eatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate―,
în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante

73
adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a prof esorului. Cum
însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le -a
vorbit studenților, entuziasmându -i, ca să -i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața
legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de e xemplu, Delavrancea va rosti în doi ani
consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva
lui Caragiale, pe care -l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent,
Delavrancea apără, chiar și î mpotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe
arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul și confereințiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând
sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii,
fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță:
„un cult pios pentru popor― (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși
libertate a, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire―).
După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va
deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii popular e. Va pune, de
exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în
presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza
materialului folcloric. În mai multe localități din țară , va conferenția despre Logica în
creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într -un anume
mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
Oratorul s -a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într -un
curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București―. Ajuns în
Parlament, într -o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în
sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și
pentru unitatea noastră națională.
În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi
aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te -am auzit vorbind în
public, ți -am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s –
au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și
accentuată, gestul sobru, dar po trivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie
firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a

74
impune, ci de a convinge―.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratori c: I. Inocent (11 martie 1902) – „Un
popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste
hotarele neamului românesc. Și pe acest om să -l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri
literare? Dar, asta înse amnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!―

Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui
I.L. Caragiale, care -l acuzase pe acesta c -ar fi plagiat în Năpasta.
Evidențiază persona ltiatea marelui dramaturg.
Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei
acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arat ă prin
verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta
persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea
lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc
mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb―.

Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Omagiu adus geniului creator al poporului.
Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate
și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
„Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzu te, nota fosforescentă,
așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …― (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce
este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus
de existența lui și -l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu –
i cunoaște și nu -i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și
peste mări, și n umai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu -ne de unde ne –

75
am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim
din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri―.

Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română―.
Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV . Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să ui t că sunt copilul țăranului clăcaș
împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la
părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc
bogățiile cu duiumul, în care mi -am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un
ideal ce s -a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De
ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor
trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li -l pot da―.

Discurs ținut în ședința Camerei.
Pagini de vibrantă poezie mesianică.
Stil solemn – confesiv.
Statornic în a -și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
„… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare―. (T. Vianu)
Ștefănescu Delavrancea s -a născut la 11 aprilie 1858, în București, a fost scriitor, orator
și avocat român, m embru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și
scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre
primele femei -arhitect din România.
În 1866, Barbu e înscris la Școala sucursala nr 4 d in ―Coloarea Neagră―, direct în clasa a
II-a, deoarece căpătase primele noțiuni școlare anterior, cu dascălul Ion Pestreanu de la biserica
Sf . Gheorghe Nou. Institutul Spiridon Danielescu adăugă la prenumele tatălui sufixul ― -escu‖,
și astfel viitorul scr iitor poartă numele Barbu Ștefănescu.
În 1867 se înscrie în clasa a III -a la Școală domnească de la Maidanul Dulapului, unde
cunoaște pe profesorul Ion Vucitescu, prototipul eroului din nuvelă ―Domnul Vucea ― .
În 1870 devine elev în clasa I -a la gimnaziul Gh.Lazăr din București , unde frecventează
numai un trimestru , iar pe 1 decembrie se transfera la liceul Sf.Sava .

76
În 1877, la 9 iunie debutează în ziarul ―România liberă‖ , cu poezia patriotică ―Stanțe‖
semnată Barbu . După absolvirea liceului Sf. Sava , devine student al Facultății de drept din
București .
În 1878 publică prima plachetă de versuri : Poiana lungă , semnată Barbu .
În 1882 își ia licența în drept ,cu teza : Pedeapsa , natura și însușirile ei . Cu ajutorul
familiei Verghy , al fratelui să u , avocatul Nicu Ștefănescu , și al ziarului România liberă ,
pleacă la Paris , pentru pregătirea doctoratului în drept .
Spre sfârșitul anului 1884 se întoarce în țara , fără a -și fi luat doctoratul în drept , dar cu
o solidă și vasta cultura literar -artistică . Se înscrie la baroul Ilfov ; reia colaborarea la România
liberă .
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de
prestigiu―. Colaborează cu România Liberă, numărându -se printre redactorii ei apropiați, alături
de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele
și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta -Cella, Iancu
Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anun țau cu pregnanță un nume nou în
literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi -Tudose (1887). În 1884, Barbu
Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de -a XXI -a aniversare a Junimii la Iași,
publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie
1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V . Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel
izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al
lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela
Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la
Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la
înființarea ziarului Epoca, al cărui prim -redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23
ianuarie 1886, printre colaboratori aflându -se Al. Vlahuță și Anghel Demetrescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem
guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de
înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea aces tor probleme rurale, sunt dezvăluite
primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându -și colaborarea la
Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888,

77
Delavrancea se angajează ca red actor și colaborator la ziarele Democrația și V oința națională,
unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886),
polemizează cu Maiorescu într -o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale
(O familie de poeți).
E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându -și talentul în
numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare
prima variantă a nuvelei Hagi -Tudose. Printr e colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C.
Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu,
Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându -se tot mai
mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și
V oința națională.
Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al.
Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare,
istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.
De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură
populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu
precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a
înțelege un popor este acela de a -i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale
simple, naive, dar adeseori str ăbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și
popoarele îl pot avea―. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi
teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea
poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea
Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de
interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de p regnant. Cel
mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea,
1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și
adânci ale scriitorului― (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi si studiul Din estetica poeziei
populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu
aceeași efervescență int electuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de
limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va

78
întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil
minunat―, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală― sau ale lui D. D.
Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară
(1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de cr itică și de istorie literară, intrând
adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l -a determinat să scrie articolul Poeți și critici,
publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea
semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă
condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă
cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de
interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta
primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a -și clarifica preferințele și de a -și consolida
atitudinile (Salonul 1883, Pictura).

79
Concluzii

Scriindu -și opera la interferența a două curente literare, realismul și naturalismul, Barbu
Ștefănescu Delavrancea se bucură de posibilitatea de a uza de principiile estetice ale fiecăruia
dintre ele. Este cunoscut că naturalismul este o ramură a realismului , o mișcare literară
proeminentă la sfârșitul secolului XIX în Franța și în restul Europei . Spre deosebire de realism,
care încearcă doar să descrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează
principiile est etice ale realismului în direcția reprezentării aspectelor dure, brutale ale realității.
Ambele sunt opuse r omantismului , în care subiecții au o simbolistică profundă, sunt idealistici și
cu puteri supranaturale.
Prezentând o anumită tipologi e și morală, Delavrancea s -a dovedit un magistral pictor de
tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea
Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în car e reflectă
produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu
Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului
lui Hagi -Tudose se înscrie în buna tradiție a nuveli sticii românești înregistreate până în acest
moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
Am urmărit, pe parcursul acestui studiu, analiza prozei acestui autor, fără a intra neapărat
în profunzimile ac esteia, ci am încercat, mai degrabă, o încadrare a sa în realism / naturalism,
urmărind, succint, aceste trăsături, având la bază câteva opere reprezentative ale acestui autor.
Desigur, concluziile nu pun capăt cercetării. Ne permitem, însă, să sperăm în interesul pe care
studiul nostru îl incită pentru studii viitoare asupra operei acestuii autor, atât de puțin studiat, în
rasort cu meritele sale.

80
Bibliografie selectiv ă

***, The Age of Realism (edited by F.W.J. Hemmings), Penguin Books, 1974;

***, Literatura română – Dicționar cronologic , București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

***, Delavrancea interpretat de… , selecție de Al Săndulescu, București, Editura Eminescu,
1975;

Botez, Octav, Naturalismul în opera lui Delavrancea , în Scrieri, Iași, Ed. Junimea, 1977;
Brăescu, Ion , Émile Zola , Ed. Albatros, București, 1981;
Breazu, I., Studii de literatură română și comparată , Cluj, Ed. Dacia, 1970;
Bușulenga Dumitrescu, Zoe, Realismul românesc al secolului al XIX -lea în context univers al în
Valori și echivalențe umanistice , București, Ed. Eminescu, 1973,
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București, Editura
Minerva, 1984;

Chevrel, Yves, Le naturalisme dans les littératures de langues européenn es, Nantes,
1983;

Chevrel, Yves, Le naturalisme en question , Presse de l'Université de Paris -Sorbone,
Paris, 1986;

Chinezu, Ion, Pagini de critică , E.P.L., București, 1969;

Constantinescu, Pompiliu, Opere și autori , Editura Ancora -Benvenisti, București, 1928;

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri alese , E.S.P.L.A., București, 1957;

Cristea, Valeriu, Domeniul criticii , Editura Cartea Românească, București, 1975;

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale , Editura
pentru literatură, București, 1967;

Cubleșan, Constantin, Opera literară a lui Delavrancea , București, Editura Minerva, 1982;

Dima, Al., Aspecte naționale ale curentelor literare internaționale , București, Ed. Cartea românească,
1973;
Djuvara, Al.I., Idealism și naturalism. Cercetări critice , Ed. Carol Göbl, București, 1883;
Dobrogeanu -Gherea, C., Studii critice , EPL, București, 1967;

81
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești contemporane , Editura Ade vărul, București, 1934;
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne , Editura Minerva, București, 1992;
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane , vol. II, Editura Minerva,
București, 1973;

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române , Editura Minerva, București, 1981;

Manolescu , Nicolae, Arca lui Noe , vol.I, Editura Minerva, București, 1980;

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură , Editura Paralela 45,
Pitești, 2008 ;

Marino, Adrian, Realiști și naturaliști. Macedonski și curentele străine , în Opera lui Al. Macedonski ,
București, EPL, 1967;
Mecu, N., Bibliographie du réalisme et du naturalisme roumains , „Cahiers roumains d’études
littéraires ‖, nr. 3, 1979, p. 61 -81;
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române II , Perioada inte rbelică.
Perioadacontemporană , Editura Iriana, București, 1995;
Micu, Dumitru; Manolescu, Nicolae, Literatura română de azi. 1944 -1964 , Poezia, proza,
dramaturgia , Editura Tineretului, B ucurești, 1965;
Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi , Editura Univers, București, 1981;
Săndulescu, Alexandru, Delavrancea , București, Editura Albatros, 1975;

Milicescu, Emilia St., Pe urmele lui Delavrancea , București, Editura Sport -Turism, 1986;

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români , Editura Co ntemporană, București, 1941;

Vianu, Tudor, Studii de literatură română , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1965;

Vianu, Tudor, Studii și portrete literare , Editura Ramuri, Craiova, 1938;

Vitner, Ion, Prozatorii contemporani , E.P.L., București, 1961;

Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel, Dicționarul scriitorilor români , vol. II, București,
Editura Albatros, 1998;

Zalis, H., Naturalismul în literatura română. Contribuții bibliografice , București, BCU, 1971;
Zalis, H., Sub semnul realulu i. Eseu despre naturalismul european , București, Ed. Enciclopedică
română, 1974;

82