Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG. [621730]

2
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

1. VIOLENȚA ÎN FAMILIE: DEFINIȚII ȘI TEORII
1.1. Delimitări și precizări conceptuale
1.1.1. Raportul natură -cultură

Agresivitatea are, indu bitabil, un caracter natura l, instinctiv, ea jucând un rol
important în supraviețuirea speciilor. În tendința sa spre conservare, specia umană și -a
realizat comportamentul sexual, de reproducere, de ex plorare, de hrănire, de siguranță și
confort și pe cale a agresivității. Agresivitatea este implicată, de exemplu, în multe din
comportamentele sociale: în lupta pentru autoafirmare, în conduita competitivă sau în
depășirea dificultăților vieții. Registrul de manifestare al agresivității se întinde de la
atitud inea de pasivitate și indiferență, refuzul ajutorului, ironie și tachinare, până la atitudinile
de amenințare și actele de violență propriu -zisă.

Amenințându -ne direct sau indirect siguranța de fiecare zi în mod dureros, violența
ține de viața cotidiană a societății noastre, dar și de o realitate culturală, de o parte a
discursuril or care privesc societatea umană. În ontologia ființei umane și a personalității sale
există și continuă să fie interiorizate modele culturale care structurează semnificațiile
limbajului gestual și ale celui articulat, ale reacțiilor comportamentale, atitu dinale și ale
comunicării subiective. Uneori, acțiunile agresive se insinuează și în desfășurarea unor
conduite considerate calme sau non -violente. Cercetarea conduitelor agresiv e mai evidente
semnalează prezența brutală și dramatică a violenței în toate aspectele distructive gândite și
anticipate, cu declanșări reactive și consecințe victimologice importante. Manifestările
violenței, extrem de variate, sunt adesea orientate împot riva unor categorii și grupuri
vulnerabile ale comunității, ca minoritățile etnice, religioase sau sexuale, femeile, copiii și
persoanele de vârsta a treia .

Existența umană, modelată sociocultural, implică o luptă anti -entropică între
tendințele sau nevoi le persoanei – mereu re -proiectate de procesele mentale și conștiința de
sine – și normele, valorile și așteptările celorlalți, dobândite prin interiorizarea modelelor
educaționale și ale raporturilor interumane. Sensul și intensitatea agresivității pot or ienta
distructiv configurațiile proceselor psiho -comportamentale prin care s e proiectează
motivațiile frustrante ale personalității. În aceste coordonate, disputa competitivă își are locul
său în dezvoltarea relațiilor familiale, în formarea individul ui în cadrul stadiilor dezvoltării
ontogenetice sau în contextul evoluției școlare și profesionale. Ca aspect bazal al naturii
umane, agresivitatea ajunge să se exprimă prin comportamentul asertiv și competitivitate (și)
ca element structurat în etosul cul turii. Geneza naturală a agresivității este astfel radicalizată

3
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

prin violența diversificată de capacitatea mentală a unei persoane, în relațiile sale de elaborare
anticipativă, de difuziunea psiho -mimetică, de elaborare a modalităților de atac, de
victimiz are morală, în cadrul limitelor psiho -comportamentale elaborate de societate.

Partizanii caracterului dobândit al agresivității susțin că aceasta survine în funcție de
factorii situaționali, fiind un răspuns al individului la condițiile concrete de mediu , la
multiplicarea tentațiilor în societatea de consum (Turliuc, 2007). Rolul ma ss-media, în special
cel al televiziunii, a fost intens cercetat în ultimele decenii. Modele culturale susținute în
media au un impact puternic mai ales asupra personalității î n formare. Deși s -a afirmat că
ipoteza cu privire la creșterea comportamentului agresiv ca urmare a expunerii la programe
cu conținut ridicat de violență nu poate fi deocamdată confirmată empiric, Comstock și
Scharrer (1999, apud Evra și Page, 2004) arătau că datele nu susțin nici ipoteza conform
căreia copiii agresivi pur și simplu preferă să privească mai mult scenele violente. Potrivit
autorilor menționați, trei teorii conduc la presupunerea conform căreia expunerea la violență
conduce la creșterea șanse lor indivizilor de se implica în comportamente agresive sau
antisociale:

1. Teorie cogniției sociale, o dezvoltare a teoriei învățării sociale, insistă asupra
proceselor învățării (ale dobândirii achizițiilor și performanței) și a semnificațiilor pe care
indivizii le atribuie sau desemnează celorlalți. Persoanele observă și interpretează, ținând
seama de context și consecințe, și actualizează comportamentul considerat a fi cel mai

adecvat sau eficient.

2. Neoasociaționismul subliniază ideea stocării gândurilor și imaginilor și a
reactualizării lor. Portretele repetitive ale violenței conduc la creșterea numărului și varietății
comportamentelor antisociale din repertoriul privitorului, la sporirea conținuturilor mentale și
a numărului de aspecte corelate conduit elor antisociale.

Teoria excitației subliniază implicarea sau transferul stărilor fiziologice
șineurofiziologice (de tipul excitabilității) în realizarea unor comportamente (impulsive sau a
mișcărilor automate: kinetice, parazite, ritmice, ambulatorii etc.).

1.1.2. Agresivitate, agresiune, violență

Agresivitatea. Nefiind sin onimă cu violența, agresivitatea exrimă o dispoziție bio –
psihologică și recțională la situații de mediu, o reacție de apărare, o tendință impulsivă mai
puțin controlat ă de procesele psihice de integrare în ambianță (Pirozynski, 1991). Ea
reprezintă tendința spre conduitele orientată spre obiecte, persoane sau spre sine a căror

4
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

intenție este aceea de a produce o vătămare de ordin material, fizic și/sau moral -psihologic.
Ea poate fi definită și ca „tendința de a -l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibi l de a sta
în calea satisfacerii imediate a unei nevoi ”, sau ca personalitate a „unui individ care are
obiceiul de a se comporta agresiv ” (Larousse. Marele dicționar a l psihologiei, 2006).
Agresivitatea este o trăsătură a personalității care poate fi canalizată, dacă nu scapă
controlului rațional. Câțiva dintre factorii psihologici care predispun la o mai mare
potențialitate agresivă sunt: abuzurile suferite în copilări e, anumite antecedente agresive față
de ceilalți sau propria persoană, unele trăsături de personalitate (impulsivitatea, labilitatea
emoțională, iritabilitatea caracterială, toleranța scăzută la frustrare etc.).

Din punct de vedere biologic, agresivitatea este determinată de particularitățile
funcționale ale unor formațiuni nervoase, ale sistemului nervos și ale sistemului endocrin.
Geneticienii au indicat și faptul că extra -cromozomul Y este mai frecvent întâlnit la criminalii
aflați în detenție și la bol navii psihic periculoși. Mai recent, neurobiologii au indicat trei
niveluri posibile ale agresivității (W.E. Weiger și D.M. Bear, 1988): 1. nivelul unui
comportament reflex, în mare parte preprogramat genetic, 2. un nivel la care stimulului îi este
asociat o conotație afectivă, în funcție de trăirea individuală și 3. un nivel de elaborare
cognitivă în care sunt luate în calcul experiențele personale și contextul sociocultural.
Etologii au adăugat faptul că instinctul agresivității, chiar intraspecie, îndepl inește roluri
pozitive: împiedică epuizarea hranei, menține ordinea ierarhică și prin selecție naturală,
asigură conservarea caracteristicilor vitale ale speciei.

Cercetările psihologice și sociologice insistă asupra caracterului dobândit sau învățat al
agresivității. Cea mai completă abordare psihologică a agresivității aparține psihanalizei , care
a subliniat importanța agresivității și legătura ei cu sexualitatea. Învățarea socială și mass –
media au un rol important, potrivit teoriei lui Albert Bandu ra, în realizarea conduitelor
agresive. Teoriile subculturiilor delincvente, a asocierii difer ențiale sau a oportunităților
diferențiale nuanțează și completează această perspectivă.

Mediul este probabil factorul cel mai important în manifestările de agre sivitate, toată
lumea fiind de acord că un instinct care să împingă pulsiunea agresivă în afara individului
este de greu de admis. Trecerea la act implică anterior trăirea furiei (sau a fricii, tristeții), ca
stare afectivă negativă ce poate conduce la un comportament agresiv, și a ostilității – ca
atitudine negativă față de celălalt inacceptabil, c are nu ne place, pe care suntem gata să îl
distrugem. Indivizii mai înclinați spre ostilitate și furie sunt mai tentați să comită și abateri de
la normele morale și penale, din moment ce tind să subestimeze riscul și să facă alegeri

5
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

riscante. În același timp, conform aprecierilor lui K.A. Dodge și J.D. Coie (1987), indivizii
care prezintă descărcări agresive cronice sunt mai capabili să detecteze intențiile ostile ale
celorlalți, fapt care alimentează nivelul ridicat al comportamentului lor agresiv.

Agresiunea. Ideea de potențialitate diferențiază agresivitatea, de agresiune și violență,
acestea din urmă implicând trecerea la act sau realizarea actelor agresive. A gresiunea, în
accepțiune etologică, reprezintă „o mobilizare a organismului care duce la luptă, determinând
eventual rănirea sau chiar moartea opozantului ”. Din punt de vedere social, agresiunea trimite
la „comportamentul adoptat cu intenția de a face rău celuilalt, fizic sau psihologic ” (Larousse.
Marele dicționar al psihologiei, 2006). Evident, ter menii de „intenție ” și „rău ” sunt relativ
subiectivi. Astfel se și explică faptul că victima, agresorul și observatorul vor avea
perspective diferite asupra car acterului agresiv sau non-agresiv al unui act sau cu privire la
gradul de periculozitate al unei acțiuni agresive.

De toleranța mai mare sau mai mică a societății în privința actelor agresive depinde de
pragul de la care pornind ele se transformă în acte infracționale. În plus, atitudinile agresive
(mimică, gestică, pantomimică) pot avea un caracter provocator și pot declanșa o reacție
agresivă puternică. Cuvintele pot avea un caracter agresiv deschis (amenințări, injurii, insulte)
sau ascuns, insidios (ră utăți, ironie, causticitate). Fantasmele și formațiunile inconștientului
cu valoare agresivă pot avea un rol cathartic și sunt adesea explorate în practica terapeutică.
Frustrarea și furia sunt o provocare pentru orice persoană care încearcă să -și păs treze
cumpătul. Atacul și percepția intenției sunt factori situaționali care tind să producă un răspuns
agresiv. În acest caz, reacțiile agresive ale unei persoane favorizează apariția răspunsurilor
agresive ale altcuiva. Nu întâmplător, provocarea prin at ac sau insultă este una din cauzele
cele mai frecvente ale agresivității (mai ales pe fondul consumulu i de alcool). Ca subiect al
normei reciprocității, agresiunea poate lua forma unor reguli precum “ochi pentru ochi ”,
“dinte pentru dinte ”, “viață pentru v iață” etc. Ele explică represaliile produse ca urmare a
unui atac. Dar, norma aceasta nu este întotdea una funcțională. Cel mai adesea, perceperea
intenției este aceea care determină declanșarea sau nu a represaliilor consecutive unei acțiuni.
Comparativ cu acțiunile cu consecințe negative, percepute ca neintenționate, cele considerate
intenționate sunt mai curând judecate ca ostile, dând naștere răspunsurilor agresive.

Cea mai cunoscută teorie a agresiunii este teoria frustrare -agresiune a lui John
Dollard și a colaboratorilor săi (1939 ; apud Turliuc, 2007 ), care au postulat că: „agresivitatea
este întotdeauna o consecință a frustrării ” și „frustrarea conduce întotdeauna către o anumită
formă de agresivitate ”. Blocarea căii de atingere a unui anumit scop cr eează frustrări care, la

6
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

rândul lor, constituie sursa agresivității. Teoria țapului ispășitor sugerează faptul că teama de
sursa frustrării fac ca, destul de frecvent, agresivitatea să nu fie îndreptată asupra sursei ei, ci
să fie re -orientată și re -direcț ionată către o țintă -substitut, mai puțin probabil să se răzbune și
mai sigură. În fine, teoria catharsis -ului indică faptul că actele agresive pot reduce tendința
individului de a se angaja în alte manifestări agresive (Turliuc, 2007). Astfel, indivizii p ot
evita angajarea lor în manifestări pline de violență prin implicarea în activități mai puțin
dăună toare (cum ar fi glumele ostile, povestirea unor anecdote pline de violență, observând
agresivitatea altora, reală sau fictivă etc.). Unele studii experime ntale au indicat însă faptul că
impulsul agresiv contra unei persoane X scade numai dacă acea persoană este agresată sau
pedepsită de altcineva. Cu alte cuvinte, simpla asistență la agresarea altora nu produce efecte
asupra impulsului cu privire la X .

Violența. Dacă agresivitatea reprezintă starea sistemului psihofiziologic de a răspunde
printr -un ans amblu de conduite ostile (în plan conștient, inconștient sau fantasmatic) în
scopul distrugerii unui „obiect ” investit cu semnificație, violența este
agresivitatea liberă, exteriorizată sau manifestarea comportamentală a unei stări de
agresivitate.

Noțiunea de „violență ” este definită prin actele care trimit la apelul la forță, la
constrângere sau la încălcarea normelor și a drepturilor celuilalt. Altfel spus, violența constă
în totalitatea conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic sau moral îl supune pe
altul mai slab: rele tratamente (copiii maltratați), acte de violență ale partenerului (femei
bătute), sau chiar acțiuni criminale (tâlh ărie, viol, omucidere). Prin urmare, comportamentele
violente se regăsesc în domeniul delincvenței și în cel al periculozității.

Violența include toate comportamentele violente (fizice, psihologice sau sexuale), de
abuz activ sau pasiv (de tipul neglijenț ei). Cu alte cuvinte, violența reprezintă orice situație în
care ființele umane sunt influențate în asemenea, manieră încât realizările lor efective, fizice
și psihice se află la un nivel mai scăzut decât realizările lor potențiale (J. Galtung, 1996; apud
Curic și Văetiș, 2005). Violența este indicată de diferența dintre potențial și
realitate/realizări . Nivelul potențial este posibil atunci când există oportunitățile necesare și
accesul la resurse. Dacă acestea sunt monopolizate de anumite persoane (majori tatea aflată la
putere) însemnă că nivelul actual de realizare al altor persoane (grupul minoritar) sc ade sub
potențialul lor normal.

O delimitare necesară este aceea între aspectul instrumental și cel emoțional al
violenței. Forma instrumentală se deoseb ește de cea emoțională prin planificarea acțiunii

7
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

agresive. Scopul principal nu este acela de a face rău, ci de a obține anumite rezultate, de a-și
menține sau impune puterea sau statutul. Violența emoțională (sau ostilă) se realizează cu
intenția de a -i face rău cuiva, de a -i provoca suferința și pentru reducerea tensiunii psihice a
agresorului. Această delimitare pătrunde în profunzime, până la constelația motivațională a
actului agresiv.

Acestor forme li se adaugă violența ca agresiune simbolică , ce des emnează „a agresa
semnul sau obiectul care materializează identitatea celuilalt detestat ”, semnele puterii sau
ceea ce este definit ca atare (Rachid Amirou, 2003, p. 43). Acestea sunt agresate și distruse
pentru a semnifica o opoziție față de valorile pe c are le vehiculează aceste simboluri. De
exemplu, distrugerea de către soțul violent și gelos a hainelor soției sau incendierea lor
echivalează, din punct de vedre psihic, cu nimicirea acesteia.
Așa cum sugeram mai sus, impunerea propriei voințe prin forță în relația cu celălalt se
produce mai ales în următoarele condiții: 1. existența unor emoții negativ e care se răsfrâng
asupra celorlalți precum: frica, furia, tristețea etc.; 2. existența unor modele de comportament
violent și 3. unele condiții pot f acilita declanșarea și descărcarea agresivității (situațiile
neprielnice, frustrante, factorii climaterici, atacul, percepția intenției agresive, consumul de
alcool/droguri ilicite, simpla vedere a armelor sau „efectul armelor ” etc.).

Violența este consid erată a fi un abuz de putere , o modalitate de impunere a puterii
asupra celorlalți dar, în mod paradoxal, ea semnifică uneori și lipsa de putere. În aceasta
situație, dorința persoanei agresive de a se afirma este atât de puternică încât se transformă în
agresivitate distructivă și violență.

1.1.3. Violența în familie

„Violența în familie ” versus „violența domestică ”. Definirea violenței în familie s-a
dovedit a fi o încercare extrem de dificilă, atât datorită complexității fenomenului, cât și a
marii di versități a formelor sale de manifestare. Violența în familie desemnează orice act de
violență fizică, psihologică sau sexuală care are loc între persoanele între care există (sau au
existat) relații de rudenie: de sânge, căsătorie și/sau adopție.

Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie
(Monitorul Oficial Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, cap.I, art. 2(1)), violența în familie
reprezintă „orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de
familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, sexuală
sau un prejudiciu material ”. Conform aceleiași legi, cap.I, art. 2(2), constituie violență în

8
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

familie „împiedicarea femeii de a -și exercita drepturile și libertăț ile fundamentale ”. Institutul
pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România (2000), punând accentul pe
agresiunile exercitate îndeosebi asupra femeilor și copiilor, definește violența în familie ca
fiind „utilizarea constrângerii fizice sau em oționale asupra unui alt membru al familiei, în
scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia ” sau de „ansamblul conflictelor din
grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului ”; conform
concluziilor acestuia, violen ța în cadrul familiei „nu include doar violența fizică (omor,
vătămare, lovire), ci și cea sexuală (violul
marital), psihologică (șantaj, denigrare, umilire, ignorare, abandon, izolare), verbală (insultă,
amenințare) și economică (privarea femeii de mijloace și bunuri vitale ”.

Așa cum notam mai sus, în toate societățile caracterizate printr -o distribuție inegală a
puterii, a statutului social și a resurselor între bărbați și femei, violența împotriva femeii este
prezentă în sensul că femeile nu -și po t valorifica pe deplin potențialul de care dispun. În
familie acesta devine sinonimă cu menținerea unor așteptăr i și cerințe disproporționate, a
unor conduite violente care restricționează alegerile, oportunitățile, dezvoltarea personală și
profesională a femeii, participarea ei la viața socială sau politică etc.

Violența domestică este inclusă în fenomenul mai ampl u al violenței în familie sau al
violenței intra -familiale. Noțiunea de violență domestică se referă, cel mai adesea, la actele
de violență fiz ică, psihologică, sexuală dintre partenerii intimi stabili. În acest context,
„violența domestică reprezintă o se rie de comportamente sistematic repetate, de atac fizic,
agresivitate verbală și psihologică, sexuală și economică, pe care un partener le mani festă
asupra celuilalt în cadrul oficializat al familiei sau în relația de conviețuire în același spațiu ”
(Turliuc, Dănilă, Lungu, 2008). Violența domestică se manifestă întotdeauna în relațiile
intime, cel mai adesea în spațiul restrâns și privat.

Violen ța în general și cea domestică în particular are următoarele componente:
directă, structurală și culturală – între care există relații de interdependență, de susținere și
condiționare reciprocă (Curic și Văetiși, 2005). Violența directă este cea mai ușor o bservabilă
formă a violenței, efectele sale fiind măsurabile, cuantificabile, vizibile. Bătăile, injuriile,
amenințările, privarea de mijloacele de subzistență (hrană, haine, medicamente etc.) sau
refuzul de a contribui la susținerea materială a familiei ș i luarea banilor câștigați de partener
(de soție, cel mai adesea) sunt câteva exemple de comportamente care ilustr ează violența
domestică directă.

9
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

Violența structurală este cea încastrată în normele sociale, politice și economice ale
societății. Structuri le sociale, inclusiv familia, reprezintă instanțe care confirmă, mențin și
chiar întăresc inegalitatea dintre bărbați și femei. În familie, așteptările rolurilor de gen
feminin și masculin sunt clar diferite, bărbații continuând să fie considerați „Capul f amiliei ”
în ciuda unei tendințe spre o distribuție mai egalitară a sarcinilor și rolurilor domestice.
Violența culturală reprezintă acele aspecte ale culturii și mentalității specifice unei
societăți care fac ca violența să fie acceptată și tolerată, care o normalizează, care legitimează
formele de mai sus ale violenței. Ea constă într -o serie de credințe de tipul: „femeia este
proprietatea bărbatului ”, „capul familiei este bărbatul ”, „femeilor le place să fie abuzate ”, „un
bărbat care nu -și bate neva sta, nu o iubește ” sau „bătaia este o formă de exprimare iubirii ”
etc.

Violența domestică este cea mai răspândită, comună formă de victimizare a femeii. În
Europa, în fiecare an „sunt grav agresate fizic prin violență domestică mai multe femei decât
mor d atorită cancerului și accidentelor rutiere ” (Adunarea Parlamentului European, 2000).

1.2. Modelul factorilor multicauzal i al violenței intrafamiliale

1.2.1. Familia – context al apariției violenței domestice

Existența în cuplu și în familie creează co ntextul împărtășirii unui grad ridicat de
intimitate, al unor trăiri extrem de intense și al unui număr mare de activități comune. Pe de o
parte, familia este centrul vieții afective și subiectul unor mari idealuri, ceea ce explică o
parte a atracției pe c are o exercită. Dragostea, legăturile afective și sexuale, căsătoria,
nașterea copiilor sunt unele din cele mai impresionante experiențe din viața noastră. Pe de
altă parte, viața în cuplul conjugal și în familie creează și premisele unor evenimente
neplăc ute: cearta, gelozia, violența, relațiile extra -maritale, conflictul dintre generații,
traumele separării, divorțul sau mo artea (Turliuc, 2004 ). Viața în familie nu înseamnă doar
alianță și suport, ci și posesie și putere, dominare și conflict. Considerată „spațiul celor mai
profunde relații afective și al refugiului din calea adversităților, familia este cel mai activ
centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie fiecare își poate dezveli adevărata
față a personalității sale ” (Păunescu, 199 4, p.90). Nu întâmplător, s-a afirmat că familia
reprezintă unul dintre cele mai violente contexte din societate (Straus, 1991). De exemplu, în
SUA șansele unui bărbat de a fi agresat de un membru al familiei sale sunt de 20 de ori mai
mari, comparativ cu o persoana din afara mediului familial; în cazul femeilor, șansele lor de a

10
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

fi agresate sunt de 200 de ori mai mari in interiorul familiei; politia primește cele mai multe
solicitări de a interveni în conflictele
familiale; polițiștii sunt cel mai fr ecvent uciși atunci când intervin în cazurile de violență
conjugală, comparativ cu toate celelalte acțiuni și intervenții specif ice (Collins si Coltrane,
2001).

Dintre victimele sale predilecte: femei, copii și persoane vârstnice , primii care au
făcut obi ectul de studiu al specialiștilor au fost copiii. Bătăile aplicate lor au început să fie
catalogate ca deviante la începutul anilor ’60, de către medicii care au definit „sindromul
copilului bătut ” (cf. Pfohl, 2002). „Sindromul femeii bătute ” – propus de Kempe în 1962 și
definit ca o „vătămare deliberată produsă de partener și demonstrabilă clinic ” – este întâlnit
în majoritatea cazurilor de violență domestică raportate poliției. Primele legi care au
sancționat abuzul fizic asupra soțiilor au apărut abia la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor
’80. „Sindromul bărbatului bătut ” este, conform statisticilor poliției, mult mai rar, frecvența
acestuia fiind de 1 -5% din cazuri.

Unele studii care au în vedere efectul sexului asupra violenței familiale arată că
bărbații și nevestele se lovesc cu aceeași frecvență (Straus și Gelles, 1987). Totuși
consecințele violenței soților sunt diferite de cele ale soțiilor. Violența bărbatului are
consecințe emoționale și de sănătate mult mai serioase pentru familie decât ce a a femeii.
Femeile bătute devin tot mai incapabile de a face față schimbărilor din viața lor, trăiesc cu
tema următorului atac și sunt incapabile să caute ajutor, în vreme ce bărbații care sunt loviți
de femei continuă să aibă contacte externe, nu devin i zolați și sunt, în general, mai mari și
mai puternici decât nevestele lor. Multe din femei reacționează cu agresivitate pentru a se
auto-apăra sau din răzbunare.

În urma unor studii mai recente, Hamberger și colaboratorii (1997; apud Iluț, 2005)
au eviden țiat că violența femeilor diferă de cea a bărbatului nu doar ca tip de reacție și ca
secvență temporală, ci și ca motivație de adâncime: în timp ce femeile se apără pe ele și pe
copii, soții agresează pentru a domina și a menține controlul. Soții se agrese ază reciproc, cu
intensități și frecvențe diferite: unii cu totul circumstanțial, o palmă, după care regretă și își
cer iertare, alții cu sadism și repetat.

În afara sexului, o altă caracteristică generală, cum este vârsta, poate fi implicată în apariția
violenței în familie. Mamele adolescente prezintă un risc mai mare de a -și agresa copiii decât
mamele mai în vârstă, datorită lipsei de experiență și tinereții sau unui stres situațional prezent
mai crescut. De asemenea, agresarea nevestei este mult mai probabilă atunci când bărbatul
agresor este mai tânăr (Straus și Gelles, 1987).

11
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

O familie conflictogenă, în care violența are un grad ridicat de manifestare, devine un
focar de producere și răspândire socială a agresivității. Ca adult, copilul va repro duce,
adeseori modele de agresivitate însușite prin socializare în mediul familial. Familia cu
manifestări agresive, numai între membrii acesteia, la care copilul nu participă ca actor și nu
este victimă directă, ci asistă ca spectator la descărcările agre sive, fie verbale, fie fizice,
organizează și declanșează în structura afectivă a copilului, indirect, un comportament
agresiv. Mai mult, pattern -urile disfuncționale familiale, inclusiv cele conflictuale și agresive,
tind să se transmită transgenerațional și să devină și tot mai problematice.

Straus și Gelles (1987) indicau 12 caracteristici ale sistemului familial care îl fac mai
suscept ibil la violență, comparativ cu alte grupuri:

1. timpul mai mare petrecut împreună ;

2. gama largă de interese și activ ități care poate da naștere unor situații

conflictuale;

3. intensitatea mare a implicării emoționale în relațiile de tip familial care explică
răspunsul mai intens la apariția conflictelor intra -familiale;

4. activitățile conflictuale ale unor membrii a i familiei ca urmare a conflictului

dintre interesele individuale și cele ale celorlalți;

5. apartenența la o familie creează dreptul de a influența membrii acesteia, 6.
diferențele de vârstă și sex transformă familia într -o arenă de conflict cultural;

7. conflictele dintre rolul atribuit și competențele/interesele persoanei care trebui

să joace rolul sunt frecvente;

8. intimitatea mai mare din cadrul familiei o izolează de controlul social și de
asistența externă necesare uneori pentru a rezolva un conflict intern;

9. apartenența involuntară: constrângerile emoționale, materiale, sociale și legale fac
mai dificilă părăsirea familiei atunci când nivelul conflictualității este ridicat. Copiii nu au
nimic de ales atunci când se nasc într -un anumit sistem familial , iar părinții lor nu au de ales
în privința îndatoririlor lor parentale, chiar dacă ajung să -și neglijeze copiii;

10. nivelul crescut al stresului ca urmare a schimbărilor majore de structură apărute
ca rezultat al parcurgerii ciclului vieții familiei;
11. toleranța față de violență , grație normelor care legitimează utilizarea forței fizice
ca mijloc de educație;

12
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

12. socializarea prin vio lență și generalizarea ei prin pedepse fizice: copiii învață să
asocieze dragostea cu violența, deoarece în ciuda declarații lor de iubire, ei o pot observa atât
în interacțiunile părinților, cât și în propria lor experiență cu părinții. Această

asociere pe rpetuează violența, mai departe, în viitoarele lor relații maritale și familiale.
Ținând seama de caracteristici sistemelor familiale și sociale, Strauss (1991) au

prezentat cinci factori care pot determina rate ridicate ale violenței în familie:

1. conflicte intrafamiliale – aceleași elemente care contribuie la intimitate și la
afecțiune între membrii familiei pot determina și declanșarea conflictului;

2. dominația bărbatului în familie și în societate – soțul este capul familiei și
reprezintă un element dominator în familie și în societate, iar factorul decisiv în rezolvarea
conflictelor este forța;

3. normele culturale care permi t violența în familie – părinții au drepturi legale,

adesea obligația morală, să -și lovească copiii în scopuri educative;

4. socializarea familiei în violență – prematura experiență a copiilor, cu violența între
părinți, oferă modele de rol și un scenariu s pecific în antrenarea episoadelor violente

viitoare;

5. prezența violenței în societate – violența socială legitimă, care in clude acte de

violență acceptate de societate, precum și contaminarea canalelor din mass -media furnizează
modele care sunt preluate la nivelul microstructurilor sociale, creând astfel un cerc vicios al
violenței, în care se evidențiază un pattern circular.

În ultimele trei decenii, cercetările asupra violenței în familie s -au concentrat asupra
modalităților prin care se poate asigura creșterea conștientizării aspectelor implicate în
problematica violenței, identificarea condițiilor interne și externe a le familiei ce determină
sau facilitează dezvoltarea sau stoparea violenței, înscrierea violenței asupra în registrul
problemelor social e și cuprinderea sancțiunilor pentru agresori în legislațiile din multe state
ale lumii. Cu toate acestea, modernitatea și condiția urbană au generat noi forme de violență
și au provocat schimbări la nivelul valorilor și aspirațiilor indivizilor. Conflicte le datorate
sărăciei, dar și lipsei de educație și de informație generează contexte de viață privată în care
violența es te un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învățat de copii și reprodus ca
modalitate esențială, frecventă și normală de comportament interpersonal.

Dizarmoniile intrafamiliale reprezintă „incompatibilități relaționale, cu motivație
dominantă psihocomportamentală reactivă sau biomedicală ” (cf. Pirozynski, 1991, p.303).
Intensitatea acestora variază de la interiorizare, cu consum în plan fantasmatic, până la

13
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

exteriorizarea prin ostilitate agresivă și violență. Modelul interactiv al factorilor multi cauzali
ai violenței intrafamiliale , elaborat de Pirozynski (1991), include următoarele elemente
etiologice: contextul sociocultu ral, vulnerabilitățile individuale și familiale, stresorii și
resursele (personale, familiale și sociale). Modelul sugerează fa ptul că valorile socioculturale
legate de violență și rolurile de gen acționează pe fondul vulnerabilităților și factorilor
stresori, solicitând intrarea în funcțiune în scopul restabilirii homeostazei familiale a
resurselor personale, familiale, și social e. De asemenea, modelul indică faptul că violența,
odată ce a fost folosită ca modalitate de împlinire a unor nevoi, tinde să exa cerbeze
vulnerabilitățile și stresorii prealabili, contribuind la menținerea și intensificarea tendinței
spre violență.

1.2.2. Contextul socio -cultural

Violența familială a fost mult timp ignorată sau/și tolerată. Dominația masculină,
instituționalizată de timpuriu în raporturile de putere dintre bărbat și femeie, a avut drept scop
anularea privilegiului natural al femeii (capacitatea sa de a procrea, de a asigura perpetuarea
speciei) și a posibilității ei de a -l utiliza în raporturile de putere, pentru a-și impune propria
ordine simbolică. În plus, stereotipurile cu privire la femei apar și ca refugiu al gândirii
masculine din fața trăirilor intense declanșate de prezența feminină. Asocierea femeilor cu
spațiul domestic și a bărbatului cu domeniul public , comunitar, a devenit o regulă menită să
asigure poziția dominantă a bărbatului și excluderea femeii (apud. N. Turliuc, 2004).

Subordonarea femeii față de bărbat s -a realizat mai ales prin trecerea de la poligamie la
monogamia în care relațiile extramari tale și infidelitatea au rămas privilegii exclusive bărbaților,
femeii pretinzându -i-se fidelitatea absolută. Încălcarea acestor reglementări și comiterea
adulterului era trecută cu vederea la bărbat, iar femeia era pedepsită cu moartea. Violența a fost
instituționalizată în mediul familial prin intermediul
legilor mariajului, care au acordat soțului putere asupra soției și copiil or lui.

Dreptul explicit al soțului de a utiliza forța fizica împotriva soției a fost recunoscut
prin lege din timpul Imper iului roman și până nu demult. Abuzul fizic asupra soției a fost
legal în SUA, de exemplu, până în 1870 și a rămas o realitate frecventa și după această dată
(Stets, 1988). La noi, în prima formă a Codului civil (1865) din Vechiul Regat, raporturile
dintre soți erau dominate de principiul puterii maritale a soțului (decretat „cap de familie ”),
femeia fiind lipsită de drepturi (inclusiv politice), realitate juridică rămasă valabilă până la
Constituția comunistă din 1948. Aceasta din urmă a introdus principiu l egalității depline în

14
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

fața legii a tuturor cetățenilor fără deosebire de sex (art. 16), reluat ulterior în Codul familie
din 1953 (modificat, completat și republicat în 1956) sub forma „deplinei egalități în drepturi
a celor doi soți ”. Această normă juri dică a avut în mare parte un caracter formal, realitatea
trăită în interiorul familiei fiind foarte diferită de cea indicată în teoria politică și legislație.
Ajutați de implicarea superficială a statului în respectarea drepturilor maritale egale ale
soților, bărbații au continuat „să -și țină soțiile la locul lor ” prin abuzul emoțional, verbal sau
fizic. Și astăzi există un număr relativ mare de persoane care consideră că este acceptabil ca
un soț să -și lovească soția în anumite condiții.

Atitudinea de acc eptare a violenței are tendința de a fi privită ca un mediator între
expunerea la agresivitate în copilărie în familia de origine și comportamentul agresiv
manifestat ulterior în relația cu partenerul de cuplu. Atitudinea față de violența asupra soției
poate fi definită ca o atitudine discriminatorie care are la bază prejudecata statutului social
inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului. Această prejudecată „devine manifestă într –
un context socio -cultural, care cultivă valori legate de acceptabili tatea violenței ca mijloc de a
rezolva un conflict, caracterul de afacere privată al familiei, aflată sub controlul bărbatului,
valori care le dau, în mod tacit, bărbaților dreptul de proprietate asupra femeilor ” (Institutul
de Cercetarea și Prevenirea Cri minalității, 2000 . p.6).

Educate mult timp să fie supuse, dependente și pasive în relația cu soții lor, femeile au fost
încurajate să mențină unitatea și climatul familial armonios. În ultimul deceniu, s -au
înregistrat schimbări radicale în ceea ce priveș te familia, valorile sale și rolurile de gen
maritale. Schimbările sociale determinate de procesele de mobilitate, industrializare,
urbanizare, modernizare au antrenat această ruptură față de modelele tradiționale. Ieșirea în
spațiul public și profes ional, accesul la tot mai multe resurse a modificat balanța puterii dintre
partenerii intimi. Femeia a devenit mai activă, mai asertivă, dar și mai agresivă, mai puțin
implicată în realizarea funcțiilor de creștere și socializare a copiilor sau de menținer e a
armoniei familiale.

Violența în cadrul familiei poate fi privită și ca produsul unei violențe generalizate la
scară socială; ea reproduce tendințele de creștere a agresiunilor în societate. Studiile indică
exista unei corelații pozitive semnificative între nivelul violenței familiale și cel al violenței
societale sau între frecvența violenței familiale grave, de tip infracțional, și cea
comportamentelor infracționale realizate în afara acestui context. De asemenea, în perioadele
de tranziție, caracteri zate prin anomie și printr -o mai mare instabilitate economică există o

15
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

tendință de creștere a numărului de conduite antisociale, fapt vizib il la noi după 1989,
inclusiv a violenței domestice.

Violența în familie este o realitate cu care se confruntă toate regiunile globului. În
cazul violenței domestice asupra femeii, de pildă, un studiu realizat în Germania ( Federal
Ministry for Family Affairs, Senior Citizens, Women and Youth BMFSF, 2004) indica faptul
că una din patru femei a trecut prin experiența viol enței fizice sau sexuale din partea
partenerului ( adică 25%). Potrivit British Crime Survey (citat de Walby și Allen, 2004), în
M.B. 21% din femei au fost victima violenței fizice sau psihologice a partenerului cel puțin o
data în viață. Un studiu realiza t în Finlanda (Heiskanen and Piispa, 1998) indica faptul că
20% dintre femeile care o relație au răspuns că au suportat violența partenerului. Există însă
anchete și studii care arată că între 30 și 70% dintre femei suportă violența fizică și
psihologică d in partea partenerului, iar datele din România sunt foarte asemănătoare. Aceste
rezultate pot indica existența unor tendințe de creștere a violenței intrafamiliale, a
stigmatizării publice a violenței, a percepției sale ca o problemă sau ca fapt infracțion al.
Rezultatele pot indica și tendința de diminuare a caracterului secret și a suportului social
acordat acestui fenomen. Situația copiilor sau a vârstnicilor abuzați nu diferă chiar atât de
mult de cea a femeilor.

Violența generată în familie conduce la o societate violentă și, invers, o societate care acceptă
violența în sfera vieții publice, accentuează tendințele violente în cadrul famili ei, transmițându -le,
de-a lungul generațiilor. De asemenea, este evident faptul că dincolo de suferința extrem de
intensă, violența în familie implică importante costuri atât pentru familie, cât și pentru societate.

1.2.3. Vulnerabilitatea familială și individuală

Produs al modului în care este distribuită structura de putere în familie, cât și al
modului în car e aceeași structură de putere este răspândită în societate, violența împotriva
persoanelor cu care oamenii se află în relațiile cele mai apropiate este cea mai răspândită
formă de agresivitate. Violența individuală este consecința experiențelor din cadrul procesului
de socializare, al caracteristicilor individuale și familiale.

Expunerea la violență și experiența violenței într -o generație crește probabilitatea de
apariție a violenței la generațiile următoare. Climatul marcat de violență determină în cazul
copiilor, care provin din aceste medii, prezența sentimentelor de insecuritate, abandon, de
spaimă și de culpabilitate. În unele cazuri, copilul deplasează violența din familie asupra
relațiilor sale, favorizând apariția devianței comportamentale sau poat e adopta un
comportament mai matur, care îi afectează relațiile cu co -vârstnicii. Potrivit lui Bandura,

16
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

agresivitatea tinde să influențeze modelele de comportament ulterioare, copiii și tinerii fiind
înclinați să se identifice cu agresorul, iar observațiil e clinice vin în sprijinul ideii că băieții
mamelor maltratate tind să se poarte agresiv, cu acestea. Tatăl oferă un rol violent pentru fii,
în timp ce mamele oferă un model de rol corespunzător, pentru fete . Gradul în care un adult
este afectat de expuner ea la violență din copilăria sa depinde de stadiul de dezvoltare în care
erau în momentul realizării actelor de violență. Gelles (1987) aprecia că atunci când
expunerea se realizează la vârste mai mici, indivizii pot fi mai puternic afectați (de exemplu:
făcându -i să utilizeze comportamente violente împotriva altora într -o formă imatură,
regresivă, pentru tot restul vieții).

Caracteristicile familiei. Maltratarea fizică a soției de către soț este o formă a
violenței domestice, la care se mai pot adăuga ori ce acte de abuz care au ca scop intimidarea,
rănirea, umilirea sau jignirea partenerului de cuplu, inclusiv izolarea sau alungarea lui din
cămin. Agresiunea întreprinsă de soț este mult mai gravă și mai periculoasă întrucât puterea
fizică a bărbatului poat e provoca traume mai serioase, se pot repeta, în timp ce actele de
violență ale soției sunt acte de legitimă apărare. O pondere importantă din actele de maltratare
întreprinse de soț au loc în perioada în care femeia este însărcinată. În raportul dom inare-
supunere, cel care domină are o judecată morală imatură, violența sa luând o formă punitivă.
Cel puternic va găsi explicații pentru apariția disconfortului său în conduita inadecvată a celui
mai slab. În absența unei gândiri mature, a unei cunoașteri corecte a nevoilor, a afecțiunii
pentru toți membrii familiei, violența se instalează cu ușurință în relațiile dintre membrii
familiei, luând difer ite forme.

În spațiul privat al căminului, nu există locuri sigure, în care victimele să se poată
proteja, să se refugieze în momentele dificile, întrucât agresorul are un control total asupra
lor, fapt care amplifică teroarea și neputința lor, respectiv soția și, în unele cazuri, copiii (A.
Muntean, 2003) . De aceea, toți membrii familiei violente vor deveni vi ctime directe sau
indirecte ale agresorului. Victima își pierde încet stima de sine și va încerca să facă față
situației, violența domestică ducând la modificări de structură a personalității tuturor celor
implicați. Caracterul secret, privat face ca victi ma să aibă un acces mai mic la sursele de
sprijin.

Conștiința devianței comportamentelor agresive în familie, eticheta sau stigmatul care
însoțește familia violentă, conduc la ascunderea evenimentelor agresive, la evitarea
intervenției societății, pe care nu o consideră salvatoare, ci mai mult încărcată de
dezaprobare. La început, victimele surprinse de agresiune au intenția de a căuta ajutor, de a se

17
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

confesa celor apropiați pentru ca, în timp, ele să renunțe să facă acest lucru deoarece se supun
ordinelor mai mult sau mai puțin explicite ale agresorului de a -și îndepărta familia de prieteni
sau cunoștințe la care ar putea recurge în momentele difi cile.

Sindromul femeii bătute a fost descris de Kempe, în 1962, ca cea mai expresivă formă
de violență marital ă, ce implică refuzul sexualității, gelozie, frigiditate, violență sexuală,
alcoolism și în care femeia -victimă îndelung abuzată poate recurge l a abandon familial și
tentative sau acte autolitice. Probabilitatea de violență conjugală este mai mare în acele
familii în care soția este dependentă economic și unde întreaga putere de decizie aparține
soțului. Probabilitatea este și mai mare dacă soțul a fost, el însuși, socializat într -un climat de
violență familială, într -un cămin în care părinții săi erau anga jați frecvent în acte violente,
unde rezolvarea conflictelor are loc, în mare parte, prin mijloace agresive.

Conflictele și actele de violență mai apar și în familiile în care soții au poziții și mentalități
culturale diferite, care dau naștere unor atitu dini și valori opozante. Abuzul contra soției
începe de timpuriu, adeseori chiar în primii ani ai formării cuplului, primul incident mai grav
producându -se, în multe cazuri, în timpul perioadei de sarcină a partenerei. Fiecare abuz
crește probabilita tea comiterii altor abuzuri sau acte de violență din ce în ce mai grave.
Calitatea scăzută a relației maritale și nivelul ridicat al stresului marita l favorizează
producerea violenței.

Dintre caracteristicile individuale , abuzul de alcool și psihopatologi oa agresorului
sunt printre principalele cauze ale violenței domestice.

Consumul de alcool și agresivitatea sunt asociate. Datele sunt însă adesea
contradictorii: pe fundalul consumului de alcool unele indică creșterea sentimentelor pozitive,
iar altele c reșterea semnificativă a ostilității și a fantasmelor agresive măsurate cu TAT -ul sau
ale iritabilității, nervozității și agresivității ( de ex., Moyer, 1987). Consumul de alcool, mai
frecvent la bărbați, determină un nivel crescut de agresivitate, inducân d schimbări caracteriale
(gelozie, impulsivitate, disforie), reducerea capacității de dezangajare în activitățile cu
potențial infracțional, dezinhibiție, diminuarea autocontrolului și a capacității de judecată.
Alcoolicul intră în stări de furie și agitaț ia care pot degenera în cate de mare violență.
Partenera are rol de potențare sau de provocare. Ea întreține, chiar dacă inconștient, tensiunea
afectivă a soțului care, datorită alcoolului va trece la exteriorizarea acestei tensiuni.
Continuumul tensiune a ct se prezintă astfel: „iritabilitatea – conflictualitate – provocare
pasivă/activă – explozivitate – act agresiv (agresivitate slab controlată, verbalizată prin

18
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

apostrofări reprobabile, reproșuri și sau molestări corporale) ”, nota T. Pirozynski, 1991,
p.312).

În cazul alcoolismului la femei, deși acesta prezintă caracteristici psihopatologice
comune tuturor alcoolicilor, un rol important îl au factorii socioculturali care determină
statutul femeii în societate. Toleranța socială mai redusă față de consumu l de alcool la femei
explică și caracterul lui secret și sentimentul mai mare al culpabilității. Abuzul de alcool la
femei se asociază de regulă cu traumatizarea psihică și antecedentele familiale care conduc la
dereglarea personalității copilului.

Cert e ste faptul că, 65% dintre omucideri sunt realizate pe fondul consumului de
alcool. Alcoolul se asociază și cu infracțiunile mai violente comise de femei. Un studiu
asupra criminalității feminine în California indica faptul că 55% dintre omucideri, 62% dint re
vătămările corporale și 43% dintre furturile realizate de femei au fost realizate pe fondul
consumului de alcool (Moyer, 1987). În conte xt psihopatologic , potențarea auto – sau
heteroagresivității crește prin diminuarea autocontrolului, stabilind o legătură între
comportamentul patologic și

perturbările instinctiv emoționale ale personalității. În legătură cu aspectele psihopatologice,
V.T. Dragomirescu (1967) distinge trei categorii de comportamente agresive:

– comportamentul agresiv nediferențiat, ocazional, care nu activează un fond morbid

preexistent;

– comportamentul agresiv delictual propriu -zis, care are un caracter polimorf, permane nt,
susținut de factori negativi din mediul social. Acest comportament este mai frecvent la
persoanele fără tulb urări ale funcției cognitive sau care sunt la granița dintre normal și
patologic, traducând mai mult o agresivitate constituțională;

– comportamentul agresiv patologic, care este expresia psihozelor evolutive

(schizofrenie, psihoză maniaco -depresivă , delirul de prejudiciere din psihozele senile). În
psihoze, bolnavii pot comite acte de auto – și heteroagresiune datorită delirurilor
halucinatorii sa u datorită unor fenomene obsesivo -fobice puternice.

Deși inițial cercetările în ceea ce privește factori i predictivi ai violenței în familie erau
centrate pe psihopatologia agresorilor, ulterior s -a demonstrat că psihopatologia individuală
este responsabilă doar pentru un număr mic de cazuri de abuz. Toleranța socială mai scăzută
a abuzului împotriva persoan elor vârstnice face ca agresorul să fie considerat în acest caz
dereglat psihic pentru a comite o astfel de faptă. Chiar dacă nu s -au găsit diferențe
psihopatologice semnificative între agresori și nonagresori, anumite caracteristice ale

19
Student a:
Barba Alba Janisa Veronica VIOLENTA UN FENOMEN SOCIAL PAG.

personalității (un comportament înclinat spre violență, negativitate, stimă de sine mai scăzută,
abilitate scăzută de a relaționa etc.) par a fi mai pregnante.

Steele și Conger (1979) susțin că membrii de familiei care devin abuzivi au o stimă de
sine mai scăzută, deseori se simt neajutorați și utilizează violența pentru a câștiga sentimentul
de putere, iar Hotaling și Sugarman (1986) concluzionau că bărbații agresori sunt mai puțin
asertivi și posedă resurse economice și educaționale mai scăzute decât bărbații nonviolenți
(apud Hearn, 1998). Mai mult, bărbații care își agresează sexual copiii au probleme de
relaționare cu femeile adulte și recurg la o relației mai sigură și mai puțin amenințătoare
pentru a se asigura de propria lor masculinitate. Cei care își agresează neve stele au fost
descriși ca fiind mai posesivi și mai geloși decât cei care nu -și agresează nevestele. Un grad
mare de suspiciune poate fi corelat cu gelozia și dependența agresorului bărbat. Indivizii
diferă între ei și din punctul de vedere al abili tății de a face față stresului. Agresorii fac față
stresului folosind mecanisme precum negarea sau reprimarea efectelor comportamentului
agresiv. Aceste op erații defensive folosesc drept justificări ale propriilor comportamente.