BĂNICĂ Georgiana Florentina [614749]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE BUCUREȘTI
Programul de studii: MARKETING

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific :
Conf. univ. dr. BAICU Claudia Gabriela

Absolvent: [anonimizat] – Florentina

BUCUREȘTI
2019

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE BUCUREȘTI
Programul de studii: MARKETING

STRATEGII DE MARKETING
PE PIAȚA DE CAPITAL

Coordonator științific :
Conf. univ. dr. BAICU Claudia Gabriela

Absolvent: [anonimizat] – Florentina

BUCUREȘTI
2019

CUPRINS

I. Introducere …………………………………………………………………
II. Marketingul și piețele de capital ……………………………………

INTRODUCERE

Piața de capital constituie conceptul g eneral utilizat pentru a defini piața în cadrul căreia
sunt tranzacționate (cumpărate și vândute ) instrumente financiare pe termen mediu și lung . Piața
de capital din România înglobează piețele de instrumente financiare și instituțiile caracteristice
acestora (societăți de servicii financiare, emitenți , etc.), operațiunile (servicii de investiții
financiare, oferte publice etc.), precum și organismele de plasament colectiv (fonduri de investiții),
oferind un mediu propice de reglementare și monitorizare a investițiilor în instrumente financiare.
Piața de capita l este constituită din două ramuri: piața primară de capital și piața secundară de
capital . Piața primară de capital este reprez entată de acel segment al pieței de capital în care sunt
puse la dispoziția investitorilor noile titluri financiare emise spre a fi vândute ori cumpărate .
Guvernul, s ocietățile comerciale sau instituțiile din sectorul public pot obține finanțare prin
vânzare de noi instrumente financiare. Piața secundară este reprezentată de piața prin intermediul
căreia se tranzacționează instrume ntele financiare care au fost deja emise.
Piețele de capital dețin un rol determinant în economie, îngăduind mobilizarea fondurilor
pe termen mediu și lung și reprezintă o alternativă la sistemul bancar tradițional atât pentru
persoanele care solicită fond uri (aceștia pot emite obligațiuni în detrimentul accesării de credite
bancare) cât și pentru cei ce doresc să investească (se pot achiziționa titluri financiare în locul
constituirii depozitelor bancare) . Emitenții titlurilor financiare își propun să obțină finanțare la
costuri mai scăzute decât costurile aferente creditelor bancare , în timp ce investitorii în titluri
financiare au ca țel sporirea profiturilor prin găsirea de randamente superioare dobânzilor încasate
la depozitele bancar e, chiar dacă acest lucru implică un risc mai mare.
Personal am ales această temă de studiu în principal datorită domeniilor de activitate în
care am profesat până acum, respectiv marketing – merchandising cât și cel al piețelor bursiere. În
opinia mea aceste două domenii prezintă o import anță deosebită în viața cotidiană. Marketingul în
sens larg a cunoscut o evoluție în timp, pornind de la concepția tradițională asignată
producătorului/vânzătorului și în care scopul principal era reprezentat de producție și ajungându –
se la percepția modernă unde activul principal al unei firme este reprezentat de clientela sa,
consumatorul (clientul) devenind resursa de bază a întreprinderii. Voi trata așadar , pe parcursul
lucrării , elementele teoretice ale marketingului, făcând apoi trecerea la conceptele necesare
înțelegerii piețelor de capital și în final voi prezenta diverse strategii de marketing asociate piețelor
de capital .

I. MARKETINGUL ȘI PIEȚELE DE CAPITAL

I.1 Marketingul
I.1.1 Conceptul de marketing
Una dintre cele mai importante ramuri ale economiei moderne o constituie comerțul, acesta
devenind factorul principal al economiei de piață. Astfel, pentru a enunța definiția marketingului,
vom defini mai întâi conceptele de comerț și piață.
Termenul de comer ț deține o compoziție complexă și descrie o funcție economică ce
presupune achiziționarea de produse ori materii prime, cu scopul de a le revinde în stadiu fizic,
însă în condiții satisfăcătoare clienților (de loc, timp, cantitate, sortiment sau preț).
Piața este constituită din multitudinea de potențiali consumatori care au aceeași necesitate
sau dorință și care au capacitatea și sunt dispuși în a se angaja într -un raport de schimb cu scopul
de a împlini aceleași necesități sau dorințe.
Referitor la tranzacțiile de piață, marketingul deține un rol important în împlinirea
necesităților și cerințelor consumatorilor
Noțiunea de marketing este de sorginte anglo -saxonă și derivă din verbul „to market”, care
desemnează desfășurarea tranzacțiil or de piață (cumpă rare și vânzare ). Într -o percepție modernă
marketingul poate fi catalogat drept un proces managerial și social prin care anumite persoane sau
grupuri dobândesc ceea ce au nevoie prin crearea, oferirea și schimbul de produse, având o anumi tă
valoare.
Regăsim în literatura de specialitate mai multe abordări asupra marketingului:
➢ o primă abordare analizează marketingul ca reprezentând un proces de schimb, prin care
se orientează fluxul de produse și servicii către consumatori , în care cumpăr ătorul deține
rolul principal, ca o abilitate de a descoperi necesitățile, de a face devotat consumatorul;
➢ o a doua abordare descrie marketingul ca o activitate practică, o caracteristică a
întreprinderii abilă să preschimbe nevoia în cerere, cererea și di stribuirea produsului la
locația, intervalul de timp și în sortimentul solicitat, în termeni de profitabilitate pentru
ofertant și eficiență pentru client;
➢ o a treia abordare prezintă marketingul ca o modalitate de conducere bazată pe metode și
tehnici par ticulare de cercetare și planificare.
Rolul marketingului în desfășurarea activității economice:
Marketingul prezintă o importanță deosebită în derularea activității economice, contribuind la:
• prezicerea și satisfacerea necesităților consumatorilor;
• crearea de valoare prin dezvoltarea de noi produse și servicii ;
• amplasarea și dispunerea produselor acolo unde sunt cumpăra te sau consumate ;

• promovarea produselor și serviciilor pe piață și interacțiunea cu potențialii clienți .

Fig. 1 Concepte primare legate de desfășurarea activității de marketing (sursa: creație proprie)
Pentru împlinirea scopului principal al marketingulu i, și anume îndeplinirea cerințelor
efective și potențiale ale consumatorului, trebuie să fie satisfăcute următoarele cerințe:
• întotdeauna producția trebuie să se raporteze la nevoile exprimate de consumator și nu
invers ;
• întreaga activitate să fie direcți onată spre consumatorul care achiziționează produsele sau
serviciile ;
• programele de activitate ale întreprinderii să se sedimenteze cerințele și nevoile anticipate
ale consumatorului .
În marketing se utilizează o serie de activități practice, acestea grupâ ndu-se într -un
ansamblu de procedee și metode denumite tehnici de cercetare și acțiune :

Fig. 2 Tehnici de cercetare și acțiune în marketing (sursa: creație proprie)

I.1.2 Obiectivele și principiile activităților de marketing
Putem sintetiza din cele prezentate în capitolul inaugural următoarea relație:
marketing = mulțumirea consumatorilor + mai bine și mai eficient decât concurența +
îndeplinirea obiectivelor întreprinderii
Așadar, scopul primordial al activității de marketing este reprezentat de satisfacerea cât
mai bună a nevoilor și dorințelor exprimate de consumatori. Putem grupa în acest context
obiectivele activității de marketing în două categorii: obiective economice și obiective psihologice.
i) Obiective economice:
✓ mărirea cifrei de afacer i și sporirea vânzărilor ;
✓ creșterea sau păstrarea cotei de piață;
✓ mărirea profitului și a ratei profitului;
✓ sporirea nivelului investițiilor;
✓ minimizarea riscului.

ii) Obiective psihologice:
✓ feedback pozitiv din partea consumatorilor ori imaginea de marcă sau de firmă;
✓ etalonul de cunoaștere a produselor și serviciilor întreprinderii;
✓ gradul de satisfacție a consumatorului;
✓ atașamentul și fidelizarea clienților.
Cu privire la obiectivele autoimpuse de către agentul economic, acestea trebuie să aibă un
caracter realist, iar nivelurile trebuie să reflecte rezultatul analizei oportunităților și a punctelor
forte ale organizației și nu idealurile personale ale persoanelor aflate în conducere.
Principiile marketingului
Principiile marketingului sunt împlini te prin satisfacerea necesităților și dorințelor
clienților și realizarea de profit. Acestea pot fi materializate în:
❖ maximizarea consumului;
❖ maximizarea sentimentului de mulțumire al consumatorului;
❖ maximizarea ofertei de alegere a consumatorului;
❖ maximiz area nivelului de trai.

a) Maximizarea consumului . Prin intermediul acestui principiu este considerat că țelul
activit ății de marketing este reprezentat de stimularea la maxim a consumului, ceea ce va
duce la maximizarea producției, a procentului de ocupare a forței de muncă și a veniturilor;
b) Maximizarea sentimentului de mulțumire al consumatorului . Acest principiu trebuie să
sublinieze componenta calitativă a consumului de bunuri și servicii, însă aprecierea
gradului de satisfacție a clientului este dificil de stabilit deoarece nu se dispune de mijloace
de măsurare, persoanele fiind influențate de o multitudine de factori subiectivi în estimarea
gradului de satisfacere a nevoilor lor;

c) Maximizarea ofertei de alegere a consumatorului . Prezentul principiu vizează ca
multitudinea bunurilor și serviciilor ce ar fi conforme cu dorințele și nevoile
consumatorilor să fie foarte mare, chiar enormă, însă acest lucru ar conduce la ridicarea
costurilor de producție și a prețurilor acestora, iar în condiții de venituri limitate
posibilitățile de achiziționare se reduc și astfel celelalte obiective nu mai pot fi atinse;
d) Maximizarea nivelului de trai . Acest principiu se referă nu numai la cantitatea, calitatea,
disponibilitatea ori costurile serviciilor presta te sau ale bunurilor materiale cât și la calitatea
mediului natural, social și cultural.
I.1.3 Funcțiile marketingului
Marketingul este perceput astăzi drept o funcție managerială, el având scopul de a asigura
o modalitate sistematică de conducere a unei î ntreprinderi orientată către piață. Această funcție
indică un grup de activități determinate prin prisma unui anumit criteriu fundamental, care conferă
posibilitatea priceperii teoretice a marketingului.
Școala de marketing din România împarte funcțiile m arketingului astfel :
➢ studierea pieței, a necesităților de utilizare sau de consum;
➢ dezvoltarea permanentă a capacității de adaptare la cerințele mediului de piață;
➢ împlinirea în condiții de calitate superioară a nevoilor de consum;
➢ maximizarea randamentului economic sau maximizarea profitului.
a) Studierea pieței, a necesităților de utilizare sau de consum
Reprezintă funcția premisă, prin a cărei realizare se deduc informațiile privitoare la piețele
efective și potențiale, la mulțimea necesităților de consum solvabile și insolvabile, cât și la
comportamentul consumatorului.
b) Dezvoltarea permanentă a capacității de adaptare la cerințele mediului de piață
Constituie funcția mediană, prin intermediul căreia se asigură aducerea la îndeplinir e a
obiectivelor strategice ale agentului economic. Prin sporirea capacității de antrenare a mulțimii de
resurse de care dispune în fiecare moment (resurse financiare, materiale sau umane) se realizează
adaptarea operativă a activității etalate la cerințel e pieței , în speță ale consumatorului. Aceasta
constituie în majoritatea cazurilor secretul succesului în afaceri.
c) Împlinirea în condiții de calitate superioară a nevoilor de consum
Constituie temeiul de a deveni agent economic, prin îndeplinirea serviciilor sau realizarea
bunurilor. Se consideră a fi funcția obiectiv (scop), prin care se urmărește producerea și punerea
la dispoziție a acelor servicii și produse necesare consumului productiv și personal.
d) Maximizarea randamentului econo mic sau maximizarea profitului
Reprezintă tot o funcție obiectiv, țelul primordial al activității economice fiind reprezentat de
obținerea de profit , care asigură existența , dezvoltarea și progresul întreprinderii. Îndeplinirea ei
implică alocarea chibzuit ă a resurselor productive, optimizarea atât a structurilor de producție cât
și a întregului flux al procesului economic.

I.1.4 Poziția marketingului în familia științelor economice
Catalogarea marketingului ca știință, în particular ca știință economică, s-a produs în anii
'50 – '60 ai secolului al XX -lea. La noi în țară, marketingul a început să prezinte un interes larg
după anul 1960, odată cu înființarea unor instituții de profil. Din anul 1971, marketingul reprezintă
un obiect de studiu din cadrul învățământului economic superior, fiind ulterior extins și în cadrul
învățământului tehnic1.
Marketingul are următoarele însușiri:
➢ prezintă caracter metodologic și științific, datorită faptului că deține un obiect propriu, clar
definit, lucrând cu legi și principii proprii;
➢ prezintă caracter economic, prin prisma faptului că a adus un aport important dezvoltarea
și îmbunătățirea unor concepte fundamentale ale teoriei economice cu privire la:
necesitatea de consum, cererea de consum, piața și mecanis mele ei;
➢ prezintă caracter interdisciplinar, deoarece face referire la teze, concepte și instrumente
particulare matematicii, statisticii, psihologiei, sociologiei, dreptului, economiei politice ,
precum și altor ramuri ale științelor economice (economia co merțului, a industriei);
➢ prezintă caracter multidisciplinar, care se deduce pe baza instrumentarului său de lucru în
varietatea și gradul științific al acestuia, care se află într -o continuă îmbunătățire calitativă .

I.1.5 Progresul marketingului
Evoluția marketingului s -a produs în două etape principale, dezvoltarea extensivă,
respectiv dezvoltarea intensivă.
i) Dezvoltarea extensivă a reprezentat o consecință firească a sensibilizării factorilor de
decizie din întreprinderi la experiențele semnificative, pe rsuasive ale celor care fac apel
la marketing, cât și a literaturii și învățământului asociate marketingului;
ii) Dezvoltarea intensivă de întărire a marketingului în domeniile și întreprinderile care l –
au înglobat, de îmbunătățire calitativă și atingere a sta diului de maturitate a sa. A fost
făcută trecerea de la o viziune simplistă de marketing la una interogatoare, de la practici
și tehnici simple la unele mai complexe, de la acțiuni dispersate la ansambluri de
acțiun i.
O încercare inițială de fixare a limitelor etapelor pe care le-a parcurs marketingul i se cuvine
lui Robert King, care, făcând referire la cazul Statelor Unite ale Americii, este de părere că au
existat următoarele orientări2:

1 V. Balaure, C. Bălan, Ș. B oboc, I. Cătoiu, V. Olteanu, N. Al. Pop, N. Teodorescu – „Marketing ”, Editura Uranus,
București, 200 2
2 Robert King – articolul „The Marketing Concept ”, New York, 1965

➢ Orientarea spre producție (1900 – 1930), pleacă de la premisa că vor fi însușite de
către consumatori produsele caracterizate prin disponibilitate și preț redus,
întreprinzătorii urmărind să -și concentreze atenția asupra unei producții mai ridicate,
mai eficiente și asigurării une i răspândiri pe scară largă;
➢ Orientarea spre vânzări (1930 – 1950), presupune că, general vorbind, consumatorii
exprimă inerție sau împotrivire la cumpărare și prin urmare aceștia trebuie convinși să
facă achiziții; ei vor achiziționa produsele sau servici ile unei întreprinderi , în cantități
mulțumitoare, numai prin eforturi importante de a -i influența prin promovare;
➢ Orientarea spre conceptul de marketing (după 1950), specifică marketingului nou și
ale cărei principii de ghidare au fost redactate pe la mijlocul anilor '50 ai secolului
trecut; potrivit acestei orientări o întreprindere își poate atinge propriile obiective doar
dacă stabilește necesitățile și dorințele consumatorilor în prealabil ș i conferă acestora
satisfacția scontată; acest concept este diametral opus orientării spre vânzări deoarece
implică o abordare dinspre exterior (plecând de la necesitățile clienților) către interior.
O altă încercare de sintetizare a evoluției marketin gului a fost făcută de Robert Bartels3:
➢ 1920 – acțiuni de integrare a marketingului în întreprinderi;
➢ 1930 – dezvoltarea marketingului;
➢ 1950 – încercări de reevaluare a marketingului, în noua economie postbelică;
➢ 1960 – reconceptualizarea marketingului.
Mai mulți cercetători din occident au scos în evidență faptul că există alte două modalități de
abordare a marketingului, adiacente celor expuse de Robert King, și anume:
o Orientarea către un marketing societal , aceasta ieșind în evidență mai pronunțat în ultimele
decenii datorită preocupării pentru stabilirea unui marketing cu orientare societală și
conferind organizațiilor o serie de responsabilități umane și sociale;
o Orientarea către marketingul relațional (1980 – 1990), ce marchează orientarea
întreprinzătorilor către relația lor cu piața ; cei care au avut o contribuție semnificativă în
teoretizarea acestui nou concept de marketing sunt specialiștii din țările nordice, care în
anul 1990 la Conferința Anual ă a Academiei Europene de Marketing au susținut că
„marketingul relațional constă în stabilirea, menținerea și întărirea raporturilor cu
consumatorii și alți parteneri, având în vedere un profit, astfel încât obiectivul părților să
se realizeze. Aceasta se înfăptuiește prin schimb mutual și îndeplinirea promisiunilor”4
Conform lui Philip Kotler , supranumit și „părintele marketingului”, marketingul relațional
prezintă trei mari atuuri și anume: fidelizează cumpărătorii pe termen îndelungat, conferă
stabi litate întreprinderii și eficientizează economia de piață.

3 Robert Bartels – „Development of marketing: A Brief History ” (în vol. „Science in Marketing ” de G. Schwartz )
4 citat în V. Balaure, C. Bălan, Ș. Boboc, I. Cătoiu, V. Olteanu, N. Al. Pop, N. Teodorescu – „Marketing ”, pag. 51 ,
Editura Uranus, București, 200 2

Tabelul 1. Diferențe între marketingul tranzacțional și cel relațional5

I.1.6 Rolul marketingului serviciilor financiar‐bancare
Marketingul serviciilor financiare exprimă o ramură specializată a marketingului,
constituită ca o consecință a diferențelor caracterizate de profilul activității economice. Este
înglobat în sfera marketingului financiar în domeniul relațiilor desfășurate în conexiune cu
mobilizarea și folosirea disponibilităților bănești existente în economie.
Marketingul serviciilor bancare este aplicat la nivel microeconomic, fiind caracteristic
societăților comerciale în al căror obiect de activitate se regăsesc relați i de piață legate de
colectarea și folosirea resurselor bănești. Societățile comerciale financiare dețin în cazul acestor
relații calitatea de prestatori de servicii, activitatea lor putând decurge într -o optică de marketing.
Împrejurările specifice în car e întreprind aceste societăți constituie sfera marketingului serviciilor
financiare. Putem distinge în această privință:
a) Serviciile bancare , prestate îndeosebi de bănci și instituții financiare asemănătoare
(societăți de credit, case de împrumut, case de e conomii); aceste societăți dețin funcția de
intermediari între posesorii de resurse bănești și solicitanții acestora6;
b) Serviciile de asigurare , desfășurate de societăți specializate, în schimbul primelor ce le
încasează de la persoanele fizice sau juridice asigurate; aceste societăți au calitatea de
intermediar financiar între clienții asigurați și diferiți solicitanți;
c) Societățile bursiere , constituite de bursele de valori și alte instituții particulare; aceste
societăți dețin însușirea de intermed iari între cumpărătorii și vânzătorii titlurilor financiare.

5 M. Cristopher, „Relationship marketing ”, 1991, citat în V. Balaure, C. Bălan, Ș. Boboc, I. Cătoiu, V. Olteanu,
N. Al. Pop, N. Teodorescu – „Marketing ”, pag. 52, Editura Uranus, București, 200 2
6 V. Olteanu – „Marketingul serviciilor ”, Editura Expert, București, 1999

În contextul existent în momentul actual în țara noastră, de trecere la economia de piață, își
fac apariția din ce în ce mai multe instituții financiare bancare și nebancare a căror activitate
se diversifică constant . Consecințele aplicării marketingului în domeniul financiar sunt
favorabile atât pentru prestator ul cât și pentru beneficiarul de servicii financiare, regăsind
următoarele avantaje: asigurarea corelării activității desfășurate cu cerințele consumatorilor,
permiterea cunoașterii și supravegherii mediului social -economic în care se acționează,
asigurarea unei informări adecvate și a unei posibilități de alegere variate, precum și un nivel
de satisfacere rid icat al nevoilor.

I.2 Piețe de capital și burse de valori
I.2.1 Piața de capital: Funcții, trăsături , organizare
După cum am afirmat și în introducerea lucrării, piața de capital reprezintă acea ramură a
pieței financiare cu ajutorul căreia se eliberează și se tranzacționează titluri financiare pe termen
mediu și lung, având un rol major în economie prin prisma faptu lui că permite mobilizarea
fondurilor pe termen mediu și îndelungat și reprezentând o variantă alternativă viabilă la sistemul
bancar tradițional. Mecanismul de funcționare constă în emisiunea de obligațiuni (pentru
solicitanții de fonduri) și în achizițio narea de titluri financiare (pentru doritori de investiții).
Trăsăturile pieței de capital7:
➢ este o piață deschisă;
➢ instrumentele pieței de capital sunt pe termen mediu și lung;
➢ produsele pieței de capital (valori mobiliare) pot fi transferate de la un po sesor la altul
(negociabilitate și transferabilitate);
➢ intermediarii dețin un rol important în tranzacționarea valorilor mobiliare, făcând contactul
între emitenți și investitori;
Piața de capital este alcătuită din două ramuri: piața primară și piața secu ndară de capital.
Piața primară este menită emisiunii și tranzacționării de titluri financiare pentru prima dată, în timp
ce piața secundară reprezintă piața pe care se cumpără și se vând titlurile financiare deja emise.
O altă repartizare a piețelor de capital are în vedere următoarele caracteristici8:
1) după tipul de titluri – regăsim piața de acțiuni, piața de obligațiuni, piața titlurilor de stat ;
2) după procedurile de tranzacționare – identificăm piața de licitație și piața de negociere;
3) după locul tranzacționării – piața organizată și piața OTC („Over The Counter);
4) după dinamica și riscul tranzacțiilor – piața la vedere, piața forward, piața futures, piața de
opțiune.
7 Anghelache Gabriela – „Piața de capital. Caracteristici, evoluții, tranza cții”, Editura Economică, București, 2004,
pag. 15
8 Stoica V ., Corbu I.,Murariu I. – „Sistemul bursier internațional ”, Editura Fundației România de Mâine, București,
2006, p ag. 27

I.2.2 Investitori instituționali și atribuțiile lor pe piața de capital
Investitorii instituționali sunt piese importante pe piața titlurilor financiare și reprezintă
entități care dispun de mari resurse bănești pe care le investesc în ideea de a realiza profit. Cele
mai importante grupuri de investitori instituțional i sunt constituite de:
▪ fondurile de pensii;
▪ societățile de asigurări;
▪ fondurile mutuale;
▪ fondurile hedge.

a) Fondurile de pensii reprezintă intermediari financiari care au luat amploare în ultimele
decenii ca o consecință a tendinței de îmbătrânire a populației, ce reprezintă un fenomen
global. Aceste fonduri administrează contribuțiile realizate de angajatori în contul
viitoarelor pensii ale angajaților proprii, prin constituirea de plasamente în felurite titluri
atât pe piața națională, dar și internațională, ori investiții în diferite produse financiare.
Putem enumera ca avantaje ale plasamentelor realizate cu ajutorul fondurilor de pensii
dispersia riscului, consemnată prin plasamente efectuate în diverse produse și titluri financiare, dar
și economiile de scară realizate ca efect a sumelor imense de bani manevrate de fondurile de pensii.
Simultan, este imperios a menționa și exp ertiza managerilor fondurilor de pensii, expertiză ce
poate contribui la realizarea de randamente superioare investițiilor efectuate. La momentul actual,
odată cu mutațiile care s -au realizat în ultimele decenii în sistemul financiar internațional, fonduri le
de pensii reprezintă unul dintre cei mai semnificativi investitori instituționali.
b) Societățile de asigurări constituie intermediari financiari care înglobează fonduri sub
forma primelor de asigurare colectate la asigurați în scopul plății unor despăgubi ri în cazul
producerii unor incidente ori la expirarea unei perioade de timp. Asigurările se împart in
două mari clase: asigurări de viață și asigurări generale (ce acoperă riscurile din majoritatea
domeniilor).
Ca și în cazul fondurilor de pensii, societă țile de asigurări deservesc categoria investitorilor
instituționali. Remunerațiile colectate de către societățile de asigurări sub forma primelor de
asigurare sunt investite pe diverse ramuri ale pieței financiare (obligațiuni, acțiuni), ducând la
realizar ea de profituri sub forma dobânzilor, dividendelor, etc. În țările mai dezvoltate, societățile
de asigurări și fondurile de pensii reprezintă o componentă însemnată a sistemului financiar, însă
regăsim diferențe notabile între ele, născute din trăsăturile caracteristice ale acestor sisteme
financiare proprii, atât în privința reglementărilor în materie, cât și a rolului băncilor și piețelor de
capital.
c) Fondurile mutuale (open -end funds sau fondurile deschise de investiții) reprezintă entități
care strâng economiile diferiților investitori (firme, persoane fizice) în ideea de a le plasa
în comun.
Proporțional sumelor depuse, investitorii obțin un număr de unități de fond. În eventualitat ea
în care doresc să -și retragă investiția efectuată, unitățile de fond sunt lichidate de fond , profitul

investitorului rezultând din diferența între suma plătită la achiziționarea unității de fond și suma
primită la răscumpărarea ei. Fondurile mutuale au luat ființă în Statele Unite ale Americii în anii
1920, însă s -au dezvoltat și au luat amploare în anii 1980. Fondurile de investiții (deschise și
închise) au apărut în România după 1990.
d) Fondurile hedge – termenul de „hedge” a pătruns în limbajul de speci alitate în preajma
anului 1949, când a fost pus în practică pe un fond administrat de Alfred Winslow Jones,
care pentru a -și securiza expunerea portofoliului contra fluctuațiilor nedorite ale pieței, a
utilizat o îmbinare de poziții lungi și scurte.
Actual mente, fondurile hedge nu mai au ca scop ocrotirea portofoliului în sensul economic9.
În literatura de specialitate nu regăsim o definiție unică a fondurilor hedge, în multiple ocazii
acestea fiind prezentate prin caracteristicile lor. Potrivit unui studiu efectuat sub egida Băncii
Centrale Europene, fondul hedge „poate fi descris ca un fond nereglementat sau puțin reglementat,
care poate utiliza liber diferite strategii de investiții active cu scopul de a obține randamente
absolute pozitive”10. Consecvent, în același studiu este menționat că, deși clienții principali ai
fondurilor hedge sunt clienți instituționali ori persoane fizice extrem de bogate, mai recent
fondurile hedge țintesc și spre investitorii retail. Alături de termenul de fond hedge, regăsim în
literatura și practica de specialitate și noțiunea de fond al fondurilor hedge (fund of hedge funds),
care descrie un fond care investește în alte fonduri hedge.

I.2.3 Rolul băncilor de investiții pe piața de capital
Diferențiindu -se de băncile comerc iale tradiționale, care acordă credite și primesc depozite,
băncile de investiții nu au acest drept, activitatea lor reprezentând -o subscrierea și vânzarea de
titluri financiare.
Pentru a exemplifica, vom reda în cele ce urmează diverse definiții din literatura de
specialitate, atât privind băncile de investiții, cât și activitatea bancară de investiții financiare
(investment banking):
Banca de investiții : „Entitate ce îndeplinește rolul de intermediar între cei ce doresc să se
împrumute (emitenții de titluri financiare), prin organizarea și logistica emisiunilor și cei ce doresc
să investească, prin vânzarea de titluri în loturi mici, pe piața investitorilor, efectuând implicit și
alte activități cu titluri financiare .”11

9 David A. Vaug han, Comments for the U.S. Securities and Exchange Commission Roundtable on Hedge Funds, 14-
15 mai 2003, disponibil la http://www.sec.gov/spotlight/hedgefunds/hedge -vaughn.htm
10 Garbaravicius Tomas, Frank Dierick, „ Hedge funds and their implications for financial stability ”, European Central
Bank, Occa sional Paper Series no. 34, August 2005, pag. 5
11 Negruș M., „Produse și servicii bancare. Marketing bancar ”, Editura Fundației România de Mâine, București,
2008, p ag. 30

Băncile de investi ții: „Intermediari financiari care efectueaz ă o varietate de servicii,
inclusiv subscrierea și vânzarea de titluri, facilitând fuziuni si alte reorganiz ări corporatiste,
acționând în calitate de brokeri atât pentru clien ții individuali, cât și institu ționali și tranzac ționând
pentru conturile proprii. ”12
Băncile de investi ții: „O persoan ă sau institu ție care acționeaz ă ca subscriitor sau agent
pentru corpora țiile și municipalit ățile ce emit titluri de valoare. De asemenea, cele mai multe
efectueaz ă opera țiuni de broker / dealer, mențin piețele de titluri de valoare emise anterior și oferă
servicii de consultan ta pentru investitori. B ăncile de investi ții au, de asemenea, un rol important în
facilitarea fuziunilor și achizi țiilor, plasamentele de capital privat și restructurarea corporativ ă.
Spre deosebire de b ăncile tradiționale , băncile de investi ții nu accept ă depozite și nu acord ă credite
persoanelor i ndividuale .”13
Activitatea bancar ă de investi ții financiare : „Divizie a activit ății bancare, cuprinzând
entități bancare care se ocup ă cu crearea de capital pentru alte companii. În plus fa tă de faptul c ă
acționeaz ă ca agen ți sau subscriitori pentru companii în procesul de emitere a titlurilor de
valoare, b ăncile de investi ții ofer ă, de asemenea, consultan ță companiilor pe probleme legate de
emiterea și plasarea de ac țiuni”14
Activitatea bancar ă de investi ții financiare : „Vânzarea și plasarea unei noi emisiuni de
titluri de valori, efectuate de un intermediar financiar (o banc ă de investi ții), care cump ără titlurile
de la emitent, ca împrumut ător principal, și își asum ă riscul plas ării titlurilor c ătre investitori.
Procesul cump ărării și plasării titlurilor este cunoscut drept subscriere. În mod obi șnuit, mai multe
bănci de investi ții iau parte în procesul emiterii titlurilor, fiecare agreând s ă vând ă o parte din
titlurile propuse spre vânzare și, încasând, în schimb, o parte din comisi onul de subscriere sau
spread .”15
Așadar, principalele atribuții ale unei bănci de investiții sunt sprijinirea companiilor în
realizarea de capital prin emisiunea de titluri financiare, furnizarea de consultanță pentru achiziții
și fuziuni, tranzacționarea de titluri financiare pe piața secundară și activități corelate cu
managementul activelor.

12 http://financialdictionary.thefreedictionary.com/Investmen t+banking
13 http://www.investorwords.com/2602/investment_bank.html
14 http://www.investorwords.com/2605/investment_banking.html
15 Thomas Fitch, „ Dictionary of banking terms ”, ediția a doua , Editura Barron’s Educational Series, 1993,
pag. 328

I.2.4 Inst rumente financiare tranzacționate pe piața de capital
Putem grupa instrumentele financiare tranzacționate pe piața de capital în16:
❖ valori mobiliare – cele mai importante fiind acțiunile și obligațiunile , acestea prezentând
următoarele caracteristici: negociabilitate (opțiunea de a fi transferate către alte persoane);
emitere în formă materializată (pe hârtie) sau dematerializată (prin înscrieri în cont);
conferă posesorilor drepturi patrimoniale și nepatrimoniale (precum dreptul obținer ii unei
remunerări);
❖ instrumente financiare derivate – contracte futures, opțiuni;
❖ instrumente financiare sintetice – dobândite prin mixarea caracteristicilor altor tipuri de
instrumente financiare
1) Acțiunile
Acțiun ea se regăsește în grupul instrumentel or financiare tranzacționate pe piața de capital
și reprezintă un titlu financiar cu venit fluctuant, care constituie o parte din capitalul social al unei
companii. Emisiunea de acțiuni dă posibilitatea emitentului de a atrage capital. Acțiunile pot fi
emise de firme fie inițial, în ideea constituirii capitalului firmei, fie ulterior, cu scopul majorării
capitalului social al firmei. Venitul obținut de investitor ia forma dividendului, care oscilează în
funcție de rezultatele și profitul obținute de firmă. Alături de obținerea de dividende, investitorul
în acțiuni poate realiza profit și din evoluția pozitivă a cursului acțiunilor.
De regulă, se presupune că investiția în cumpărarea de acțiuni deține o doză mai mare de
risc decât cumpărarea de obligațiuni, însă conform riscului mai mare asumat, este de așteptat și ca
profitul fie pe măsură, în speță mai mare.
Dintre avantajele companiilor listate la bursă putem enumera17:
✓ creșterea vizibilității companiei;
✓ accesul la capital în împrejurări mai avantajoase ( mai ușor și mai rapid);
✓ sporirea eficienței managementului companiei;
✓ capacitatea stabilirii valorii de piață a companiei;
✓ fidelizarea angajaților prin recompensarea lor cu acțiuni ale companiei;
✓ sporirea încrederii în companie a clienților și partenerilor de afaceri prin asigurarea unei
transparențe mai mari.
Putem clasifica în funcție de drepturile pe care le conferă deținătorilor în acțiuni comune
(ordinare) și acțiuni preferențiale.

16 Anghelache Gabriela, „Piața de capital ”, Editura Economic ă, Bucure ști, 2004, p ag. 142 -143
17 Bursa de Valori Bucure ști, „Piața reglementat ă”, pag. 2

Tabelul 2. Diferențe între caracteristicile acțiunilor comune și cele preferențiale
(sursa: Bursa de Valori Bucure ști, „Ghidul investitorului de retail” , octombrie 2014, pag. 10)
O altă metodă de clasificare a acțiunilor se poate face în baza modului de identificare a
posesorului acțiunii. Astfel putem distinge acțiuni nominative (numele posesorului apare
menționat) și la purtător (numele posesorului nu ap are menționat), acestea din urmă putând fi
transmise fără realizarea vreunei formalități.
2) Obligațiunile
Obligațiunile reprezintă instrumente financiare emise de diverși emitenți (stat,
municipalități, firme) pe termen mediu și lung în vederea finanțării anumitor activități . Prin
intermediul emisiunii de obligațiuni, emitentul beneficiază de un împrumut pe termen mediu sau
lung acordat de către investitorii care achiziționează obligațiunile respective. Emisiunea de
obligațiuni constituie o variantă altern ativă la creditul bancar clasic, un procedeu de finanțare
directă, care, în multe rânduri, poate reprezenta o formă de finanțare mai ieftină.
Trăsăturile obligațiunilor18:
✓ reprezintă un procent dintr -un împrumut;
✓ posesorii obligațiunilor sunt creditori ai emitentului;
✓ nu acordă drept de vot în adunările generale ale emitentului;
✓ garantează posesorilor un venit fix;
✓ au o durată de viață limitată (până la scadență).
Literatura și practica de specialitate internă și internațională descoperă mai mu lte tipuri de
obligațiuni împărțite sistematic după diverse criterii, precum: natura emitentului, felul în care sunt
emise, tipul cuponului, modul de garantare sau țara de proveniența a părților implicate.
Raportat la natura emitentului, regăsim:
• obligațiuni de stat (emise de stat);
• obligațiuni municipale (emise de autoritățile publice locale);
• obligațiuni corporative (emise de firme, instituții de credit, etc.);

18 Stoica V., Corbu I., Murariu I., „ Sistemul bursier interna țional”, Editura Fundați ei România de Mâine , București,
2006, pag. 68

Piața obligațiunilor corporative și -a făcut debutul în România în anul 2004 odată cu
obligațiunile emise de BRD – Groupe Société Générale . Mai târziu au urmat exemplul și alte
companii sau instituții de credit precum: Raiffeisen Bank , Unicredit Bank, Garanti Bank sau
Transelectrica. Regăsim printre emitenții străini de obligațiuni corporative tranzacționate la BVB
Banca Europeană pentru Rec onstrucție și Dezvoltare (BERD)19.
Piața obligațiunilor municipale și -a făcut debutul în România la BVB în anul 2001, iar
primele obligațiuni municipale au fost emise de municipiile Mangalia și Predeal. Între beneficiile
asignate emisiunii de obligațiuni municipale la noi în țară regăsim20:
o sporirea vizibilității emitentului;
o această formă de împrumut este de multe ori mai convenabilă decât împrumutul bancar;
o condițiile împrumutului obligatar pot fi hotărâți în funcție de nevoile emitentului;
o dobânda la îm prumutul obligatar nu este încasată de o instituție bancară (precum în cazul
împrumutului bancar) ci chiar de investitori (persoane fizice sau juridice) care pot proveni
chiar din interiorul comunității care a lansat împrumutul respectiv .
Raportat la tipul de venit care revine, regăsim:
• obligațiuni cu dobândă – emise la valoarea nominală, care, de regulă, se restituie la
data scadentă, iar dobânzile cuvenite se achită conform termenilor emisiunii;
• obligațiuni cu cupon zero – emise la un preț mai scăzut față de valoarea nominală
și se răscumpără la data scadentă la valoarea nominală, aceasta fiind mai mare decât
prețul de emisiune, diferența constituind profitul investitorului.
Raportat la nivelul de protecție oferit investitorului, distingem21:
• obligațiuni garantate cu anumite active – oferă protecție investitorilor în ideea în
care, în cazul în care emitentul obligațiunii nu își garantează obligațiunile de plată,
investitorul își poate recupera prejudiciul recurgând la activul constituit sub for mă
de garanție;
• obligațiuni negarantate – investitorii nu au nicio garanție privind respectarea
angajamentelor de plată ale emitentului, bazându -se exclusiv pe credibilitatea
acestuia.
Raportat la țara de proveniență a emitentului și creditorilor, există:
• obligațiuni interne – atât emitentul cât și creditorii provin din aceeași țară;
• obligațiuni internaționale – emitentul și creditorii provin din țări diferite.

19 Bursa de Valori București, „Obligațiunile corporative” , pag. 2
20 Bursa de Valori București, „Obligațiunile municipale. Instrumente de finanțare pentru proiecte municipale de
investiții” , pag. 2 -3
21 Anghelache Gabriela, „Piața de capital ”, Editura Economic ă, Bucure ști, 2004, p ag. 153

I.2.5 Instrumente financiare tranzacționate pe piața internațională de capital
Obligațiunile internaționale reprezintă obligațiunile în care emitenții și investitorii
(creditorii) provin din țări distincte și pot fi de trei tipuri , pe care le vom prezenta în cele ce
urmează.
1) Obligațiunile străine
Acestea sunt emise de emitenți străini în moneda națională a statului unde are loc
plasamentul. În funcție de piața ori statul pe care sunt plasate obligațiunile străine au fost înzestrate
cu nume specifice precum: obligațiuni Bulldog (cele plasate pe piața din Marea Britanie),
obligațiuni Yankee (cele plasate pe piața din SUA) sau obligațiuni Samurai (cele plasate în
Japonia).
Fiind denominate în moneda națională a statului din care provin investitorii, obligațiunile
străine permit ac estora să anuleze riscul valutar (de ex: prin cumpărarea de obligațiuni Bulldog,
care sunt denominate în lire sterline, investitorii din Marea Britanie nu mai sunt supuși riscului
valutar, lira sterlină fiind moneda națională a Marii Britanii).
Istoric vor bind, obligațiunile străine au reprezentat segmentul inițial al pieței internaționale
de capital, care s -a dezvoltat încă din secolul al XIX -lea și au constituit o modalitate eficientă de
finanțare a unor proiecte semnificative ale multor state ale lumii.
2) Euroo bligațiunile
Reprezintă obligațiunile emise de un emitent dintr -un stat pe piața altui stat, într -o monedă
distinctă atât de moneda emitentului, cât și de moneda statului în care are loc investiția. Spre
exemplu, emisiunea în yeni japonezi realizată d e o firmă din Germania pe piața din Franța
reprezintă o emisiune de euroobligațiuni.
Euroobligațiunile constituie o ramură a pieței internaționale de obligațiuni care s -a
dezvoltat tardiv, concomitent cu apariția și dezvoltarea eurovalutelor, în speță a va lutelor
depozitate la bănci amplasate în afara granițelor și jurisdicției statului care a emis valuta respectivă.
Ca exemplu putem numi eurodolari, dolarii americani depozitați la o bancă din Elveția sau din
Italia.
Euroobligațiunile au fost emise pentru prima dată la 1 iulie 1963 pe piața londoneză de
către firma italiană Autostrade22. Această emisiune a fost denominată în dolari americani.
Euroobli gațiunile au luat naștere ca o consecință a măsurilor impuse în acele vremuri de autoritățile
diverselor țări asupra obligațiunilor străine emise pe piața lor internă.
Din acel moment piața euroobligațiunilor a cunoscut o dezvoltare considerabilă devansând
piața obligațiunilor străine.

22 https://www.ft.com/content/f3019d6e -df31-11e2 -881f-00144feab7de

Tabelul 3. Prezentarea comparativă a obligațiunilor străine și euroobligațiunilor
(sursa: Negruș Mariana, Baicu Claudia, „Relații valutare și marketing financiar” , Editura
Fundației România de Mâine, București, 2007, pag. 144 )
3) Obligațiunile globale
Noțiunea de obligațiune globală a fost lansată de Banca Mondială, care a emis primele
obligațiuni globale denominate în diferite valute precum: 1989 – dolar american, 1990 – dolar neo –
zeelandez, 1992 – yen japonez, 1993 – marcă germană, 2006 – peso mexican, 2007 – lira turcească.
Obligațiunile globale au următoarele caracteristici distinctive: pot fi tranzacți onate pe mai
multe piețe, pot fi vândute simultan pe mai multe piețe la aceeași valoare și reprezintă emisiuni
foarte mari23.
De regulă, emisiunile de obligațiuni internaționale în dolari americani au scadența de 2, 5,
7, 10 sau 30 de ani, iar valoarea lor este cuprinsă între 2 și 4 miliarde24.
23 Miller Darius, John Puthenpurackal, „Security fungibility and the cost of capital. Evidence from
global bonds” , ECB Working Paper series nr. 426, ianuarie 2005, pag. 9
24 World Bank, „Global Bond” Investor Brief disponibil la
http://treasury.worldbank.org/cmd/pdf/InvestorBriefsGlobalBonds.pdf

I.2.6 Bursa de valori și tranzacțiile bursiere
Bursele de valori dețin un rol cruci al în susținerea economiei unei țări, constituind,
totodată, un barometru al economiei. La noi în țară, Bursa de Valori București (BVB) și -a reluat
activitatea după anul 1990, concomitent cu tranziția la economia de piață și transformările
marcante care au influențat sistemul financiar românesc. Din obișnuință, firmele românești au
preferat creditul bancar clasic în dauna finanțării prin titluri financiare, însă, cu toate acestea, este
de așteptat ca bursa de valori sa -și accentueze rolul în România.
Piețe le secundare destinate titlurilor financiare (cele pe care se tranzacționează titluri
financiare deja emise) pot fi distribuite sub formă de burse de valori (din engleza, stock exchanges)
sau sub formă de piețe de negocieri (din engleza, piețe OTC, over -the-counter).
Bursa de valori condensează cererea și oferta de titluri financiare. Tranzacțiile se
desfășoară într -o manieră deschisă , cu ajutorul unui mecanism ce permite accesul direct și
neîntrerupt la documentarea de piață (prețul bursei) în baza unui regulament public. De regulă,
operațiunile bursiere aveau loc într -un spațiu fizic dedicat tranzacționării, unde se comasa cererea
și oferta de titluri. În același timp cu dezvoltarea mijloacelor electronice de transmitere și executare
a comenzilor s -au dezvoltat bursele electronice.
Piețele OTC (over -the-counter) reprezintă piețe menite tranzacțiilor cu titluri financiare
care nu satisfac pretențiile necesare pentru a fi listate la bursele propriu -zise25.

Tabelul 4. Bursele vizavi de piețele OTC (sursa: creație proprie )

25 Popa Ioan, „Bursa” , volumul I, Colecția Bursa, București, 1993, pag. 44 -46

Marile piețe bursiere internaționale și bursa românească

1) Bursa americană (New York)

– intitulată generic și Wall Street, după numele străzii unde își are sediul fizic, cuprinde
bursele centrale New York Stock Exchange (NYSE) și American Stock Exchange
(AMEX), bursa regională precum și o complex ă rețea de societăți financiare broker/dealer
(piața OTC) ;
– pentru a putea fi cotate în cadrul NYSE, firmele trebuie să fi avut în decursul ultimilor trei
ani beneficii de minimum 6,5 milioane de $ și un activ total de 18 milioane de $;
– pentru a putea fi listate în cadrul AMEX, societățile trebuie să fi avut în decursul ultimului
an fiscal venituri minimale de 750 de mii de $;
– principalele instrumente financiare tranzacționate sunt: acțiuni ordinare, acțiuni
preferențiale, warrant -uri, ADR (American Depositary Receipt), ETF (Exchange Traded
Funds), certi ficate de trezorerie, note de trezorerie, obligațiuni de trezorerie emise de
Guvernul SUA, obligațiuni guvernamentale, obligațiuni municipale, obligațiuni
corporative;
– principalii indici bursieri sunt: NYSE Composite, NYSE Amex Composite, Dow Jones
Industr ial Average26.

2) Bursa englezească (Londra )

– este considerată ca având cel mai avansat și diversificat sistem financiar instituțional din
lume și este formată din două sectoare principale: piața titlurilor cotate (care adună cele
mai importante companii britanice) și piața titlurilor necotate (destinată firmelor mici și
mijlocii și prezentând similitudini cu piața OTC din SUA);
– societățile bursiere engleze sunt reprezentate de: firmele integrate destinate comerțului cu
titluri financiare, brokeri i (mențin legătura între clienții exteriori bursei și cei care stabilesc
piața, acționând în numele și pe contul terților și fiind recompensați cu un comision) și
analiștii (pot alcătui un departament specializat în cadrul firmelor menționate anterior sau
se pot constitui în firme independente, oferind investitorilor informații de piață și
consultanță cu privire la inițierea și realizarea tranzacțiilor).

3) Bursa japoneză (Tokyo )
– cele mai importante instituții sunt reprezentate de Bursa de Valori din Tokyo (TSE) și piața
interdealeri (similară pieței OTC din SUA);
– membrii bursei din Tokyo nu pot fi listați daca nu au autorizație din partea Ministerului
Finanțelor al Japoniei;
– la începutul anilor '90 la TSE erau cotate 2019 companii cu 314 miliarde de a cțiuni, iar
piața interdealeri tranzacționa titlurile a circa 200 de firme.

La 11 aprilie, anul curent, v aloarea totală în dolari a acțiunilor listate la Bursa din Hong Kong
a ajuns la 5,78 trilioane de $, față de 5,76 trilioane de $ în cazul Japoniei. Astfel, Bursa din Hong
Kong ocupă locul al treilea în lume, în privința capitalizării, după SUA și China27.
26 Depozitarul Central SA, „Profil Piața de Capital Statele Unite ale Americii ”, ianuarie 2015
27 https://www.bursa.ro/a -depasit -japonia -in-privinta -capitalizarii -bursa -din-hong -kong -devine -a-treia-mare-
piata -de-capital -din-lume -42529637

4) Bursa românească (București)
– intitulată și Bursa de Valori București (BVB), primele burse de comerț au luat ființă in anul
1839, iar deschiderea oficială a avut loc în 1882; datorită măsurilor impuse de regimul
comunis t, vreme de aproximativ 50 de ani activitatea bursieră a fost sistată în Romania,
Bursa de Valori București fiind reînființată în anul 1995, iar la momentul actual, în cadrul
BVB operează două piețe: piața principală (reglementată) și piața AeRO28;
– piața p rincipală este destinată marilor companii societăți pe acțiuni ce dispun de situații
financiare pentru minimum ultimii trei ani, dețin capitaluri proprii mai mari de un milion
de € și au free -float de cel puțin 25% (mai mult de 25% din acțiuni trebuie sa f ie deținute
de investitori în urma ofertei);
– piața AeRO este rezervată întreprinderilor mici și mijlocii sau start -up-urilor ce dispun de
capitaluri proprii mai mari de 250 de mii de € și au ori un free -float de minimum 10% ori
cel puțin 30 de acționari29.

Tipuri de tranzacții bursiere30
Tranzacțiile la bursele americane :
i) tranzacții cu lichidare imediată – executarea contractului, în speță livrarea titlurilor
și achitarea acestora are loc în aceeași zi cu cea a încheierii contractului;
ii) tranzacții cu lichidare normală – soluționarea operațiunilor se efectuează într-un
anumit număr de zile după data încheierii contractului (3 -7 zile);
iii) tranzacții cu lichidare pe bază de aranjament special – încheierea operațiunilor ia
loc la o scadență dată.
Tranzacțiile la bursele europene:
i) tranzacții la vedere – efectuarea contractului se face pe loc sau în maxim câteva
zile de la încheierea tranzacției;
ii) tranzacții la termen de o lună sau cu „reglementare lunară”;
iii) tranzacții ferme la termen ;
iv) tranzacții de ti p condiționat.
Potrivit scopului urmărit, operațiunile de bursă pot fi de următoarele feluri:
i) operațiuni simple de investire;
ii) operațiuni de arbitraj;
iii) operațiuni de acoperire;
iv) operațiuni speculative;
v) operațiuni cu caracter tehnic.
Evoluția generală a unei p iețe bursiere este oglindită prin intermediul indicilor bursieri.
28 http://www.bvb.ro/AboutUs/History
29 Bursa de Valori București, „Ghidul tău pentru administrarea averii ”, pag. 17-18
30 Anghelache Gabriela, „Piața de capital” , Editura Economic ă, Bucure ști, 2004, pag. 297 -299.

Tranzacții cu produse bursiere derivate.
Inovația financiară, pentru a menține într -o poziție cât mai dinamică activitatea bursieră, a
furnizat următoarele:
➢ contracte de tip futures (“viitoare”) – care se negociază pe piața organizată,
reprezentând loturi de active – suport, standardizate sub aspectul cantității, calității,
scadenței, lichidarea unei cumpărări sau vânzări de futures nu se poate face decât
printr -o livrare fizică sau printr -o angajare a unei poziții contrare ;

➢ contracte forward (“anticipare”) – care au caracteristici similare operațiunilor
futures dar nu sunt standardizate de aceea se lucrează cu acest tip de contracte mai
mult pe piața OTC; domeniul lor principal de utilizare este piața schimburilor
valutare și a activelor suport exprimate în devize;

➢ piața opțiunilor – asigură pentru vânzător sau pentru cumpărător dreptul (fără să -l
oblige) să primească sau să livreze o anumită cantitate dintr -un activ suport în
cond iții de preț și la o scadență determinată. Diferența față de “futures” este
determinată de dreptul cumpărătorului de opțiuni de a abandona opțiunea. La bursa
tranzacțiile de acest tip sunt standardizate în timp ce pe piața OTC oferă posibilități
mult mai l argi (și mai riscante) de mișcare ;

➢ tranzacțiile swap – cele mai noi produse ale inovației financiare – constau într -un
schimb de contracte permițând inversarea nivelului de risc, asumat în funcție de
anticipările asupra evoluției prețului. Swap -urile perm it schimbarea unei datorii cu
dobândă variabilă pe una cu dobândă fixă (sau invers), a unei datorii într -o anumită
valută cu datorii pe o altă valută.