Bancile Si Produsele Derivate

Introducere Error: Reference source not found

Cap I. Cadrul general pentru tranzacționarea produselor financiar derivate Error: Reference source not found

1.1 Modul de utilizare al produselor derivate Error: Reference source not found

1.1.1 Hedging Error: Reference source not found

1.1.2 Speculație Error: Reference source not found

1.1.3 Arbitraj Error: Reference source not found

1.2 Piețele pe care se tranzacționeaza produsele derivate Error: Reference source not found

1.2.1 Organizarea si funcționarea piețelor OTC Error: Reference source not found

1.2.1 Organizarea si funcționarea burselor de valori Error: Reference source not found

Cap II. Tipuri de produse derivate Error: Reference source not found

2.1 Contracte forward Error: Reference source not found

2.1.1 Contractul Forward-Forward Error: Reference source not found

2.1.2 Contractul Forward Rate Agreement (FRA) Error: Reference source not found

2.2 Contracte futures Error: Reference source not found

2.3 Contractele de opțiuni Error: Reference source not found

2.3.1 Opțiunile CALL Error: Reference source not found

2.3.2 Opțiunile PUT Error: Reference source not found

2.4. Tranzacții SWAP Error: Reference source not found

Cap III. Piața instrumentelor financiare derivate în România Error: Reference source not found

Cap IV. Posibilități de extindere a utilizării instrumentelor financiare derivate la nivelul sistemului bancar românesc Error: Reference source not found

Cap V. Argumente privind utilizarea instrumentelor derivate de tipul opțiunilor în scopul minimizării riscurilor financiar-valutare Error: Reference source not found

Cap VI. Tranzacționarea instrumentelor financiare derivate pe piața bancară din România Error: Reference source not found

Cap VII. Tipurile de instrumente financiare derivate utilizate de Raiffeisen Bank Error: Reference source not found

Concluzii Error: Reference source not found

Bibliografie Error: Reference source not found

=== Bancile_si_produsele_derivate ===

Introducere

In această lucrare mi-am propus să prezint principalele instrumente financiare derivate si modul in care acestea sunt utilizate de băcile din Romania. Am optat pentru prezentarea acestora din punct de vedere teoretic si practic, deoarece dezvoltarea pieți instrumentelor derivate constituie caracteristică actuala a mediului financiar modern. Dacă luăm in considerare preferința crescandă a băncilor pentru utilizarea produselor derivate in gestionarea riscurilor financiar-valutare, costurile de tranzactie reduse, lichiditatea piețelor unde sunt tranzacționate, precum si evolutia tehnicilor de informare si negociere, putem afirma cu certitudine ca se justifica expansiunea acestora.

In ultimii 10-15 ani instrumentele financiar derivate au devenit un important, dar controversat, produs. Produsele derivate sunt instrumente puternice pentru transferul si hedging-ul riscului. De asemenea, acestea permit agenților economici să facă speculații ușor și cu costuri mici. Relatia intre risc si derivate este și mai importanta pentru sistemul bancar, deoarece băncile domină majoritatea piețelor de produse derivate, iar in interiorul sistemului bancar deținerile de derivate sunt concentrate la câteva bănci mari.

Am inceput cu prezentarea cadrului general, si anume, a piețelor pe care sunt tranzacționate aceste produse, precum si a modului de utilizare a lor. Capitolul II consta in informatii teoretice despre principalele instrumente financiare derivate: contractele forward, contractele futures, optiunile si swap-urile.

In capitolul III am studiat piața produselor financiar derivate din Romania. Piața financiara românească este pregatită pentru a face un pas important spre piețele dezvoltate, unde produsele derivate sunt puternice. Oportunitatea tranzactionarii instrumentelor financiare derivate complexe trebuie privita prin prisma gradului de educatie financiara a agentilor economici, respectiv a măsurii in care ei acceseaza aceste produse ca instrumente de acoperire impotriva miscarilor adverse ale parametrilor pieței. Astfel, bancile vor trebui sa se implice activ in educarea clientilor si, implicit, in fortarea cresterii cererii pentru acestea, ceea ce va determina dezvoltarea piețelor produselor derivate in Romania. Capitolul IV se ocupa cu modalitatile in care se poate extinde piața produselor financiar derivate in tara noastra.

Am prezentat de asemenea in capitolul V folosirea produselor financiar derivate, si mai precis a contractelor de optiuni, de catre bancile din Romania in scopul minimizarii riscurilor financiar-valutare. Am ales doua exemple teoretice care trateaza cazurile in care o banca din Romania are deschisa o pozitie lunga sau, respectiv, scurta pe piața interbancară europeană.

Am dedicat capitolul VI prezentarii modului in care sunt tranzactionate produsele finaniciar derivate pe piața din Romania si am ales ca exemplu contractul forward.

In ultimul capitol am prezentat concret oferta de produse derivate pusa la dispozitie de o banca de top din Romania clientilor sai. Am ales pentru studiul meu banca Raiffeisen deoarece este unul dintre liderii pieței produselor financiare in domeniul bancar de pe piața noastra.

Cap I. Cadrul general pentru tranzacționarea produselor financiar derivate

1.1 Modul de utilizare al produselor derivate

Produsele derivate sunt utilizate în trei scopuri principale, și anume:

• pentru operații de acoperire împotriva diverselor categorii de risc –hedging

• pentru speculații pe piața financiară

• pentru operații de arbitraj

1.1.1 Hedging

Hedgingul (acoperirea riscului) inseamna compensarea unei poziții prin luarea unei poziții egale si opuse intr-o piață separată, dar paralela. Efectul poziției de compensare este de a reduce sau elimina efectele schimbărilor valorice ale ambelor poziții.

Există foarte multe moduri de abordare a hedgingului. In functie de obiective sau de toleranța la risc, se poate opta pentru un hedging tradițional, pasiv, sau se poate alege o abordare mai dinamică.

Abordarea tradițională sau statică implică inițierea unei poziții cu scopul de a fi mentinută deschisă pe toată durata hedgingului, indiferent de evoluția cursului valutar in aceasta perioadă.

Un hedging dinamic implică o abordare mult mai activă, cănd hedgerul ia o poziție pentru a proteja impotriva eventualelor evoluții nedorite si lichidează poziția dacă respectivele evoluții nu se produc, sau după ce pericolul a trecut. Un hedging dinamic ar putea fi folosit cu succes dacă activitatea implica urmarirea evoluției cursului valutar corelată cu acțiunea pe aceasta piață.

Ambele abordări presupun o utilizare eficientă a instrumentelor si tacticilor specifice hedgingului. Alegerea va depinde la nivelul riscului pe care este dispus sa îl accepte precum si de scopurile companiei.

Hedgingul este principala funcție economica a piețelor futures. Acest mecanism de transferare a riscului a facut indispensabile contractele futures companiilor si instituțiilor financiare din lume.

Hedgerii sunt persoane sau companii/societați care dețin sau intenționeaza să dețina un activ si sunt preocupați de o eventuala modificare a valorii de piață a activului respectiv

inainte ca ei sa îl cumpere sau să îl vandă.

Există numeroase exemple care pot ilustra ca hedgingul este o strategie defensivă care protejază impotriva schimbarilor defavorabile ale prețurilor. El este un efort conștient îndreptat spre reducerea riscurilor generate de oscilatia prețului care sunt o parte a cumpărarii, vânzarii sau chiar a deținerii unei mărfi de pe piața la vedere.

Hedgingul se foloseste pentru protejarea impotriva:

-riscului valutar

-riscului de portofoliu utilizând contractele futures pe indice

-riscului prin derivate pe acțiuni

-riscului portofoliului în valută

1.1.2 Speculație

Speculația este o activiate în care o persoana își asuma riscul în speranța de a realiza profit in urma modificărilor de preț.

Speculatorul va cumpăra de pe piață daca se așteaptă ca prețurile să crească și va vinde dacă se asteaptă la o scădere a acestora.

Speculatorul furnizează lichiditate pieței. Prin această prisma, piețele futures sunt locuri unde nu se cumpăra active, ci se vinde risc. Piețele futures si options au cel mai ridicat potențial speculativ si cele mai scazute costuri de tranzacționare. Potențialul speculativ decurge din sistemul de tranzacționare in marjă care genereaza efectul de multiplicare a sumei investite sub forma de marjă (efectul de levier).

Profitul potențial este proporțional cu cantitatea riscului asumat si cu abilitatea speculatorului de a estima corect mișcarea prețului. Câștigurile și pierderile potențiale sunt la fel de mari pentru speculatorul care vinde ca și pentru speculatorul care cumpără.

1.1.3 Arbitraj

Arbitrajul poate fi definit astfel: cumpărarea si vânzarea simultană a unor mărfuri echivalente in piețe diferite pentru a profita de diferențele de preț.

Pe lângă urmărierea oportunităților în scopul de profituri, arbitrajul mai are rolul de a menține prețurile aliniate. Cănd diferențele devin prea mari, arbitrajorii vor trece la acțiune. Mai mult, activitatea de cumpărare si vânzare frecventă, contribuie, intr-o mare măsura, la lichiditatea pieței.

1.2 Piețele pe care se tranzacționeaza produsele derivate

1.2.1 Organizarea si funcționarea piețelor OTC

Pentru a atrage la tranzacționare valorile mobiliare de la cât mai multe firme ș i mai ales ale celor care nu satisfac criteriile pentru a fi cotate la bursele tradiționale, in multe țări au fost create ceea ce numim piețele interdealeri sau OTC (Over the Counter Markets).

Aceste piețe, care au cunoscut o dezvoltare deosebită în SUA sau Japonia, sunt o structură tehnică informatizată bazată pe un sistem electronic de tranzacționare. Această bursă informatizată – cum mai este numită piața OTC – este o piață nelocalizată, caracterizată prin lipsa unui spațiu fizic unde să se întânească cei care vând/cumpără valori mobiliare; legăturile dintre traderi și dintre aceștia și clienții lor sunt realizate cu ajutorul unei rețele de computere interconectate. Traderii obțin informațiile privind oferta/cererea, cursul titlurilor și altele de pe monitoarele computerelor și negociază direct cu ajutorul acestuia sau prin telefon. Astfel, prin intermediul terminalelor de tranzacționare conectate in regim de acces direct, traderii transmit cotații de ofertă/cerere pentru titluri, acestea fiind disponibile tuturor participanților pe această piața o dată cu introducerea lor in sistem.

Aceste piețe interdealeri, așa cum arată și numele, sunt create de societațile financiare – care acționează ca dealeri – aflate in concurență. Aici reglementarea tranzacțiilor este mai puțin fermă si cuprinzătoare și ea este făcută de asociațiile societăților financiare (dealeri) implicate pe această piață.

Pe aceste piețe cei care stabilesc cursul valorilor mobiliare sunt formatorii de piață ("market makerii"). Aceștia introduc în sistem cotații ferme de cumpărare, respectiv vânzare, independente ale unora de ale altora, ceea ce conduce la o multitudine de posibilități, dar și la o concurență accentuată. Desigur cursurile pot varia de la un dealer la altul, spre deosebire de bursele tradiționale unde cursul titlurilor este stabilit de agenții de schimb prin confruntare.

1.2.1 Organizarea si funcționarea burselor de valori

Bursa de valori este o instituție cu personalitate juridică, unde se întâlnește oferta de capital (investitorii) cu cererea de capital (intreprinderile) și care dispune de un spațiu bine delimitat unde cu ajutorul intermediarilor autorizați și a unor mecanisme și procedee specifice se realizează negocierile și tranzacțiile cu valorile mobiliare admise la cotă.

Ceea ce definește in mod special bursa de valori este existența unui loc determinat, a unui spațiu bine delimitat de negocieri, unde au loc, in exclusivitate, tranzacții cu valori mobiliare. Tranzacțiile se execută la bursă de către agenții de bursă și tradițional se desfășurau in ringul bursier. Astăzi, datorită mijloacelor electronice și a informaticii nu mai este necesară prezența efectivă a agenților in sala de negocieri. Unele burse continuă să păstreze și ringul bursier (cu fascinația sa caracteristică) dar folosesc si tranzacțiile electronice sau utilizează numai tranzacțiile electronice. Esențial rămâne însa faptul că toate informațiile de piață în legătură cu prețurile și operațiunile sunt centralizate intr-un singur loc – sala de negocieri.

Bursele pot fi organizate și administrate de către stat sau ca societăți private. Bursele de stat sunt instituții publice inființate și administrate de stat. Bursele private sunt inființate prin asocierea unor persoane fizice și/sau juridice. Bursa trebuie să elaboreze un Statut și un Regulament, care trebuie să respecte prevederile legale în vigoare privind piața bursieră și valorile mobiliare din țara respectivă. Bursele pot fi organizate sub forma unor societăți pe acțiuni dar ele pot îmbrăca și alte forme, de exemplu sociețăti non-profit.

Cap II. Tipuri de produse derivate

Principalele produse derivate utilizate în prezent pe piața financiară sunt:

• contractele forward

• contractele futures

• swap-uri

• opțiunile

În ceea ce privește activul suport al unui produs financiar derivat, acesta poate

fi:

• acțiuni

• obligațiuni

• indici bursieri

• cursul de schimb

• bunuri de diverse tipuri: petrol, cereale, aur sau alte metale

prețioase, etc.

2.1 Contracte forward

Un contract forward (la termen) este o tranzacție în care cumpărătorul și vânzătorul convin asupra livrării unui activ (de regulă, o marfă), într-o cantitate și calitate specificate, la o dată viitoare precizată. Un preț poate fi convenit fie în avans, fie la data livrării.

Contractele forward (la termen) nu sunt tranzacționate la bursă și nu prezintă condiții standardizate, transparente. Un contract forward implică un risc de credit pentru ambele părți, similar celui de pe piața la vedere (spot). În astfel de condiții, parțile contractuale pot solicita o garanție (colateral), în sensul ca cealaltă parte va onora contractul.

Contractul forward este un instrument OTC, iar tranzacția se încheie direct între cele

două părți pentru o sumă specifică și cu finalizare la o dată specifică negociată între cele două părți.

În principal, prețul la termen (forward) se determină prin preluarea prețului spot (la vedere) sau cash (numerar) din momentul tranzacției și adăugarea la aceasta a „costului de derulare” (cost of carry).

În funcție de activul suport sau marfa de referință a contractului, costul de derulare ia în considerație plăți și încasări pentru elemente cum ar fi depozitarea, asigurarea, costurile de transport, plați în contul dobânzilor, încasări de dividende etc.

Preț Forward = Preț la vedere (spot) sau numerar (cash) + Cost de derulare (cost of carry)

Caracteristicile contractelor „ forward „ sunt următoarele:

• acord între două părți de a livra/plăti la o dată viitoare prestabilită un activ ( marfă, valută, activ financiar ), la un preț predeterminat;

• se încheie în afara bursei, prin negociere directă între părți;

• este un contract nestandardizat;

• are valoare fixă, iar rezultatul potențial este dat la scadență de diferența dintre prețul stabilit al contractului ( prețul forward ) si prețul curent ( spot ) al activului;

• contractul forward este lichidat la scadență, în natură ( predarea activului/plata contravalorii, la prețul din contract ).

Multe bănci utilizează contractele forward pentru a acoperi expunerile la riscul de

rată a dobânzii. Contractele folosite sunt Forward Rate Agreement si Forward-Forward.

2.1.1 Contractul Forward-Forward

Contractul forward-forward este o operațiune de garantare a ratei de dobândă de către o bancă, însoțită de angajamentul clientului privind constituirea unui depozit sau contractarea unui depozit în viitor. Un astfel de contract poate fi asimilat cu „cumpărarea ratei de dobândă pentru un împrumut sau plasament viitor”. Pentru o bancă, o astfel de operațiune implică apelarea la plasamente sau împrumuturi interbancare, nefiind o operațiune extrabilanțieră.

Acest contract este un precursor al tehnicilor de acoperire a riscului de rată a dobânzii. În ipoteza în care trezorierul unei întreprinderi previzionează că în viitor va proceda fie la împrumut, fie la un plasament în relația sa cu o bancă, iar estimările privind evoluția ratei de dobândă în viitor nu îi sunt favorabile (se anticipează o creștere a dobânzii în cazul unui împrumut viitor sau se anticipează o scădere a ratei de dobândă în cazul unui plasament viitor), acesta poate fixa în prezent condițiile pentru tranzacția sa viitoare.

Condițiile se referă la suma și rata dobânzii aferente operațiunii viitoare. În acest fel se obține o dublă acoperire a riscurilor:

• Se acoperă riscul de lichiditate, respectiv certitudinea de a obține sau plasa capitalul;

• Se acoperă riscul de rată a dobânzii, respectiv certitudinea ratei de dobândă cu care va fi

remunerat capitalul împrumutat sau plasat.

Elementele contractului forward-forward sunt:

1) Intervalul de timp dintre data semnării contractului t0 și data realizării efective a

împrumutului sau plasamentului, t1.

2) Perioada de împrumut sau de plasament cuprinsă între t1 și data scadenței împrumutului sau plasamentului, t2.

3) Perioada angajamentului băncii privind garantarea, t0-t2.

Abandonarea anticipată a contractului de către client este exclusă, însă în cazuri excepționale, o astfel de posibilitate poate fi negociată cu banca, în schimbul plății unor penalizări, dacă rezilierea conduce la pierderi pentru bancă.

Avantaje și inconveniente ale contractelor forward – forward

Pentru client: Aceste tranzacții garantează lichiditatea operațiunilor de trezorerie viitoare și fixitatea ratei de dobândă în viitor. Aceste operațiuni se dovedesc a fi interesante în perspectiva unei crize de lichiditate sau în cazul schimbării politicii monetare cu incidențe asupra ratelor de dobândă. Cele două garanții, lichiditatea și rata de dobândă , se obțin de la aceeași bancă. În schimb, angajamentul contractual este rigid prin: respectarea sumelor și scadențelor convenite, dificultatea rezilierii sau abandonării anticipate. Costul garanțiilor poate fi ridicat datorită operațiunilor multiple de depozit/împrumut la care trebuie să apeleze banca pe piața interbancară.

Pentru bancă: Acoperirea operațiunii este complexă, afectând posturile bilanțiere, cu

constrângerile prudențiale de rigoare. De asemenea, aceste operațiuni comportă un risc de credit din partea debitorului, și eventual un risc de rata dobânzii. În plus, pot conduce la epuizarea liniilor de credit deschise de către băncile corespondente de pe piața interbancară.

2.1.2 Contractul Forward Rate Agreement (FRA)

Un rezultat asemănător cu cel al contractelor forward – forward , poate fi obținut de un client prin încheierea unui contract FRA (acord asupra ratei de dobândă viitoare). Acest contract încheiat între client și o bancă , constă în a-și garanta reciproc rata de dobândă pentru operațiunea viitoare ce va avea loc la o dată fixată, pentru o sumă și o scadență determinate, dar fără realizarea efectivă a împrumutului/depozitului pentru care se garantează rata de dobândă. Garanția se referă la dobânda calculată pe baza unei mărimi convenționale, valoarea nominală a contractului, nu și la lichiditatea împrumutului/depozitului.

Se remarcă diferența fundamentală față de un contract forward – forward: FRA garantează numai dobânda , nu și lichiditatea. Garantarea dobânzii și a lichidității sunt disociate, fiind posibil:

– să se contracteze un FRA cu banca, iar împrumutul/ depozitul să fie tranzacționat cu o

altă contrapartidă (altă bancă, agent economic, altă piață);

– să se efectueze o operațiune speculativă doar asupra diferenței de dobândă, fără să se

angajeze capital. Însă, trebuie utilizat un capital de referință numit „valoarea nominală sau convențională”.

Operațiunile FRA se caracterizează prin:

– data contractului: data când se fixează condițiile, rata de dobândă garantată, scadența și mărimea capitalului nominal;

– data de exercitare: data când se plătește suma calculată în funcție de diferența dintre rata garantată și rata de dobândă pe piață la momentul respectiv. De fapt, rata pieței este cea constatată cu două zile înaintea datei de exercitare, pentru a se respecta reglementările pieței internaționale;

– data scadenței: fixează sfârșitul angajamentului. Perioada cuprinsă între data de

exercitare și data scadenței corespunde duratei pentru care rata de dobândă este garantată și servește, deci, la determinarea sumei ce trebuie transferată ca diferență de dobândă.

Contract FRA cumpărător

Acest contract constă în cumpărarea ratei de dobândă garantate, rg, pentru un împrumut

viitor. Se va câștiga de către client dacă, la exercitare, rata de dobândă a pieței este mai mare decât rata garantată. Aceasta înseamnă că cel ce achiziționează un contract FRA mizează pe creșterea ratei de dobândă sau se acoperă pentru a nu plăti mai mult decât rata garantată pentru un împrumut viitor.

Contract FRA vânzător

Acest contract constă în garantarea ratei de dobândă, rg, pentru un plasament viitor. Este similar cu „vânzarea” la termen a unui depozit. Vânzătorul câștigă dacă rata de dobândă pe piață va fi inferioară ratei garantate. Vânzătorul mizează pe scăderea ratei de dobândă sau se acoperă pentru ca plasamentul său să nu fructifice la o rată mai mică decât rata garantată.

Contractele FRA pot fi utilizate pentru acoperirea unui împrumut/depozit viitor față de variațiile ratei de dobândă sau pentru scopuri speculative. Contractele FRA pot face obiectul unei adevărate piețe unde contrapartidele se întâlnesc datorită anticipărilor opuse referitoare la evoluția ratei de dobândă.

Acoperire sau hedging. În acest sens două situații pot avea loc:

– poziția de viitor debitor, având loc acoperirea față de creșterea ratei de dobândă în viitor ce ar trebui plătită la un credit sau ca și cupon al obligațiunilor la rată de dobândă variabilă sau la un eurocredit;

– poziția de viitor creditor, având loc acoperirea față de scăderea ratei de dobândă ce ar

trebui încasată în viitor pentru un plasament, pentru active la rată de dobândă variabilă, precum obligațiuni deținute sau titluri de creanță negiciabile.

Dacă valoarea nominală este exprimată în devize, operatorul poate, combinând un FRA cu o vânzare/cumpărare la termen de devize, să acopere atât riscul valutar cât și pe cel de curs de schimb.Contractul FRA nu are un rezultat favorabil decât dacă data de primire/plasare a fondurilor este cunoscută exact.

Lichidarea de către bancă a contractelor FRA

Banca ce a încheiat un contract FRA poate acționa în mai multe moduri pentru a-l lichida:

1) Păstrarea riscului de rată a dobânzii, adică să nu facă nimic și să-și asume reglarea diferenței de dobândă la data exercitării. Această situație se întâmplă dacă anticiparea băncii este contrară celei a clientului, adică anticiparea de scădere dacă, clientul este cumpărător de FRA și de creștere dacă este vânzător de FRA. O asemenea poziție poate fi justificată în măsura în care clientul caută mai ales o fixitate a veniturilor și costurilor sale și nu speculația asupra evoluției ratei de dobândă.

Adesea, clienții nu dispun de informațiile necesare pentru a evalua tendințele și doresc să-și acopere pozițiile. Banca, dispunând de informații avizate își poate permite să-și asume riscul dacă tendința o avantajează.

2) Lichidarea pe piața FRA. Această piață nu este foarte activă, dar ea există, în măsura în care băncile au percepții diferite asupra evoluției pieței. Dacă banca A vânzătoare de FRA, anticipează o scădere a ratei de dobândă va rămâne pe poziția FRA inițială, iar în caz contrar va căuta să se acopere la o altă bancă ce anticipează o scădere, fiind cumpărătoare de FRA. Cele două bănci sunt astfel acoperite în raport cu anticipările lor.

Avantaje ale contractelor FRA

Contractul FRA prezintă o mulțime de avantaje pentru bănci. Deoarece este o operațiune pe piața OTC el oferă o acoperire aproape perfectă la un risc limitat. Acest contract nu necesită fonduri suplimentaree și variabile (de genul depozitelor de garanție sau apelului în marjă), fiind accesibile și firmelor mai mici.

Inconveniente ale contractelor FRA

Un dezavantaj al contractelor FRA este faptul ca scadența operațiunii ce trebuie acoperită trebuie cunoscută cu precizie. Contractele FRA nu se pot utiliza pentru acoperirea operațiunilor a căror realizare este incertă. Contractele FRA au acoperirea limitată la rata de dobândă convenită inițial. Dacă la scadență, condițiile sunt favorabile, nu se poate obține nici un avnataj suplimentar. Ele prezinta si o scadență realtiv scurtă (maxim 2 ani). Deoarece sunt instrumente tranzacționate pe piețe OTC, nu este posibilă renegocierea condițiilor de abandonarea anticipată sau de inversarea pozițiilor;

2.2 Contracte futures

Un contract futures este un acord contractual ferm între un cumpărător si un vânzător de a cumpăra/vinde un activ determinat, la o dată fixă în viitor. Prețul contractului va varia în funcție de localizarea pieței, dar este fixat atunci când tranzacția este încheiată. De asemenea contractul prezintă o specificație standard, astfel încât ambele părți știu exact ce anume s-a tranzacționat.

Contractele Futures atât pentru mărfuri, cât si cele financiare, sunt tranzacționate la burse.

Contractul „futures" reprezintă:

• un acord de cumpărare/vânzare a unei cantități predeterminate dintr-un activ (marfă, valută, activ financiar), la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, cu scadență ulterioara;

• se încheie într-un cadru organizat ( la bursă ), printr-un mecanism tradițional specific;

• sunt organizate de casele de compensare (clearing houses)

• este un contract standardizat;

• are o valoare variabilă, fiind dată de echilibrul zilnic dintre cerere si ofertă;

• câstigul sau pierderea asociate contractelor futures sunt date de diferența dintre prețul de tranzacționare al zilei (spot) si prețul zilei precedente;

• are o piața secundara ( contractul futures poate fi cedat altui cumparator ); prin urmare, este un instrument financiar derivat

• poate fi executat în natură sau în numerar, sau lichidat la bursa ( prin vânzare- poziția long sau cumpărare – poziția short )

Pentru a asigura o funcționare fără probleme a contractelor futures, fiecare bursă are asociată o casă de compensare. Casa de compensare se poate constitui ca o corporație separată sau poate fi o parte componentă a bursei futures, însă fiecare bursă are asociată o casă de compensare specifică. Casa de compensare garantează că toți traderii pe contracte futures își onorează obligațiile lor. Casa de compensare își îndeplinește rolul, adoptând poziția de cumpărător pentru fiecare vânzător și de vânzător pentru fiecare cumpărător. Aceasta înseamnă că fiecare trader are obligații numai față de casa de compensare și se așteaptă ca aceasta să-și mențină poziția, deci acordul inițial. Casele de compensare folosesc propria lor credibilitate, schimbul promisiunii fiecărui trader.

Casele de compensare își pot îndeplini promisiunile deoarece ele sunt foarte bine

capitalizate.

Casa de compensare nu ia o poziție activă pe piață, dar se interpune între

contrapartidele fiecărei tranzacții. Pe piață futures, numărul contractelor futures cumpărate trebuie să fie întotdeauna egal cu numărul contractelor vândute. Fiecare contrapartidă se așteaptă să livreze marfa, iar celălalt partener trebuie să fie pregătit să o livreze.

Un contract futures nu previzionează ce prețuri vor fi în viitor. Dacă unui contract i se permite să ajungă la scadență, aceasta înseamnă că livrarea trebuie să aibă loc conform termenilor contractului.

Pe lângă existența casei de compensare, există și alte măsuri de siguranță pe piața futures. Printre acestea, de mare importanță , este marja reglementată și înregistrarea zilnică.

Înainte de a tranzacționa un contract futures, traderul trebuie să constituie un depozit de

broker, cu scopul de a asigura de buna credință , depozit numit marjă. Scopul principal al

acesteia este de a oferi o siguranță financiară că traderii își vor îndeplini obligațiile

contractului. Această marjă restricționează activitatea traderului, astfel că aceasta nu poate fi foarte mare. Mărimea acestei marje variază de la contract la contract și de la broker la broker. Marja poate fi depusă cash, fie sub formă de scrisoarea de credit bancară sau de titluri de stat pe termen scurt. Traderii care depun această marjă își mențin dreptul de proprietate asupra sa.

Închiderea poziției futures

Există trei moduri prin care se poate închide o poziție pe contracte futures:

a) livrarea;

b) compensarea cu o poziție inversă;

c) schimbul de mărfuri.

Tipuri de contracte futures

Contractele futures se clasifică în funcție de activul suport. Astfel există contracte futures cu activ suport:

a) Marfuri;

b)Active purtătoare de dobânzi;

c)Valute;

d)Acțiuni;

e)Indici.

Contractele Futures sunt utilizate în special de:

-hedgeri;

-speculatori;

-arbitrajeuri.

2.3 Contractele de opțiuni

Un contract cu opțiuni conferă dreptul, dar nu si obligația de a cumpăra (call) sau vinde (put) un instrument sau activ de referință specificat, la un preț specificat – prețul strike sau de exercitare până la sau la o dată viitoare stabilită – scadență. Prețul pentru a avea acest drept este plătit vânzătorului, de către cumpărătorul contractului de opțiune sub forma unei prime.

Tranzacționarea de opțiuni la burse are loc într-o manieră asemănătoare tranzacționării contractelor futures și folosește același sistem de compensare si livrare.

Ca și celelalte produse derivate, opțiunile sunt folosite de operatorii de pe piața pentru:

– asigurare si protecție (hedging) contra fluctuațiilor adverse ale prețurilor activului suport;

– speculații asupra creșterii/descreșterii prețului de piața al activului suport;

– oportunitați de arbitraj între piețe si instrumente financiare.

Există două tipuri de opțiuni în funcție de posibilitatea exercitării lor.

Tipul american, care dă cumpărătorului dreptul de a exercita opțiunea oricând de-a lungul scadenței si tipul european, care dă cumpărătorului dreptul de a exercita opțiunea numai la data scadenței.

Opțiunile tranzacționate la bursă și pe piața extrabursieră sunt acum disponibile pentru o largă gamă de mărfuri si active financiare; amintind doar patru tipuri principale care sunt clasificate în general astfel:

a) rate ale dobânzii:

– opțiuni având ca suport contracte futures pe rata dobânzii;

– opțiuni având ca suport swap-uri pe rate dobânzii – swaptions;

b) valute

– opțiuni pe cursul de schimb;

– opțiuni având ca suport contractele futures pe curs de schimb;

c) acțiuni

– opțiuni pe acțiuni (titluri);

– opțiuni având ca suport contracte futures pe indici bursieri;

d) mărfuri:

– opțiuni pe active corporale;

– opțiuni având ca suport contracte futures pe mărfuri.

Contractele cu opțiuni sunt de două tipuri: “call" si “put".

2.3.1 Opțiunile CALL

Ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu si obligația de a cumpăra activul suport de la bază pana la scadeță, la prețul de exercitare, în schimbul primei call plătite vânzătorului la încheierea contractului. Dacă la scadență cursul de piață este mai mic decât prețul de exercitare, cumpărătorul de opțiuni va prefera să cumpere activul suport la cursul de piață (mai mic) și nu la prețul de exercitare. Ca urmare, cumpărătorul de opțiuni nu-și va exercita dreptul contractual. El va lăsa opțiunea să expire și va abandona prima platită vânzătorului la cumpărarea opțiunii. Pierderea sa din contractul de opțiuni este, așadar, egală cu prima opțiunii pe care a plătit-o la cumpărare.

Dacă la scadență cursul de piață al activului suport este mai mare decât prețul de

exercitare prevăzut în contractul de opțiuni, cumpărătorul opțiunii va prefera să cumpere

activul suport la prețul de exercitare (mai mic decât prețul de piață). Ca urmare, el va exercita opțiunea call și va cumpăra activul suport.

Punctul în care rezultatul cumpărătorului la scadență este nul se numește punct mort (break even point). El arată că pierderea cauzată de plata primei este perfect compensată de câștigul din diferența de curs (dintre prețul de exercitare E, mai mic, la care cumpărătorul opțiunii cumpăra activul suport și cursul de piață, ST, mai mare, la care cumpărătorul opțiunii poate vinde activul suport cumpărat prin opțiune).

Astfel rezultatele cumpărării unei opțiuni CALL sunt următoarele:

Dacă ST<E => Cumpărătorul lasă opțiunea să expire și abandonează prima, pierderea este maximă : Rezultat= -C

Dacă E≤ ST<PM => opțiunea este exercitată cu pierdere: Rezultat= -C + ST – E < 0

Dacă ST≥PM => opțiunea este exercitată cu câștig: Rezultat= -C + ST – E > 0

Figure 1 Rezultatul cumpărării unei opțiuni CALL

Vânzătorul opțiunii call are obligația de a vinde activul suport de la bază dacă cumpărătorul opțiunii decide exercitarea acesteia. Vânzătorul își asumă un risc, deoarece el nu are puterea de a decide dacă opțiunea se exercită sau nu. Cel care decide este întotdeauna cumpărătorul, vânzătorul fiind obligat să accepte decizia cumpărătorului. La scadență, vânzătorul va vinde activul suport cumpărătorului dacă opțiunea call este exercitată. Pentru a putea vinde activul suport, el îl va cumpăra de pe piață la cursul ST (plătind această sumă).

Rezultatele posibile pentru vânzător sunt urmatoarele:

Dacă ST<E => cumpărătorul lasă opțiunea să expire si abandonează prima, câștigul vânzătorului este maxim : Rezultat = C

Dacă E≤ ST<PM => opțiunea este exercitată de cumpărător, vânzătorul câștigă: Rezultatul vânzătorului = C – ST + E > 0

Dacă ST≥PM => opțiunea este exercitată de cumpărător, vânzătorul pierde:

Rezultat = C – ST + E < 0

Figure 2 Rezultatul vânzării unei opțiuni CALL

2.3.2 Opțiunile PUT

Ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu și obligația de a vinde activul suport de la bază până la scadență, la prețul de exercitare, în schimbul primei put plătite vânzătorului la încheierea tranzacției. Cumpărătorul opțiunii de vânzare va exercita opțiunea dacă prețul de exercitare E este mai mare decât prețul de piață al activului suport ST. Exercitarea înseamnă că activul suport va fi vândut de cumpărătorul opțiunii la prețul E. Pentru a fi vândut, activul suport va fi cumpărat de pe piață la cursul ST. Dacă E > ST, cumpărătorul opțiunii poate obține un câștig.

Rezultatele posibile sunt prezentate în continuare:

Dacă ST>E => cumpărătorul lasă opțiunea să expire si abandonează prima, pierderea este maximă: Rezultat = -P

Dacă PM< ST≤E => opțiunea este exercitată cu pierdere: Rezultat = -P – ST + E<0

Dacă ST≥PM => opțiunea este exercitată cu câștig: Rezultat = -P – ST + E ≥ 0

Figure 3 Rezultatul cumpărării unei opțiuni PUT

Vânzătorul put are obligația de a cumpăra activul suport dacă cumpărătorul opțiunii decide exercitarea acesteia. Cumpărarea are loc la prețul de exercitare a opțiunii (E). Vânzătorul opțiunii poate revinde apoi activul suport la cursul de piața, încasând ST.

Rezultatele posibile pentru vânzarea unei opțiuni PUT sunt următoarele:

Dacă ST>E => cumpărătorul lasă opțiunea să expire și abandonează prima, câștigul vânzătorului este maxim: Rezultat = P

Dacă PM< ST≤E => cumpărătorul exercită opțiunea cu pierdere, vânzătorul câștigă: Rezultat = -P – ST + E > 0

Dacă ST≥PM => cumpărătorul exercită opțiunea, vânzătorul pierde:

Rezultat = -P – ST + E ≤ 0

Figure 4 Rezultatul vânzării unei opțiuni PUT

2.4. Tranzacții SWAP

Swap-urile sunt tranzacții pe piața extrabursieră negociate privat, care reprezintă echivalentul unei serii de contracte forward, fiecare având același preț.

Întrucât contractele sunt negociate, iar scadența este convenită între cele 2 părți, swap-urile pot avea perioade de scadență cât de lungi este necesar, dar cel mai frecvent acoperă perioade de până la 10 ani. Termenul de scadență îndepărtată reprezintă un avantaj distinct față de contractele futures și cu opțiuni, care au scadențe relativ scurte.

Operațiunile de swap sunt importante pe piața produselor derivate, fiind utilizate în scopul de a:

– proteja (hedge) expunerea pentru: ratele dobânzii, tranzacțiile valutare, prețurile mărfurilor, investițiile în acțiuni și alte titluri de valoare, orice alt tip de instrument de referință;

– specula, prin cumpărarea sau vânzarea de contracte swap în scopul de a obține profit.

Printre avantajele utilizării swap-urilor, se numără:

– reduce costurile de finanțare deoarece pot/sunt în măsură să ofere accesul pe piețele pe care, în mod normal, respectivii jucători nu pot patrunde;

– oferă flexibilitate, deoarece aceste contracte prezintă un număr aproape nelimitat de posibilități de a fi perfectate astfel încât să convină ambelor părți;

– încheie o tranzacție-unică, deoarece un singur aranjament swap poate acoperi intervale de plată de-a lungul unei scadențe care să răspundă cerințelor părților implicate;

– obține o asigurare deoarece swap-urile sunt folosite pentru schimburi reciproce de riscuri, acționând ca o formă de asigurare pentru riscul de piață.

Dezavantajele swap-urilor constau în aceea că respectivele contracte nu sunt standardizate si nu pot fi folosite pentru alte scopuri financiare – ele nu pot fi tranzacționate.

Piața swap-urilor se referă la schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător de pe piață îl detine pe o piață, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucator de pe piață, pe o piață diferită.

Un swap pe valută reprezintă o întelegere între două părți, prin care una dintre părți face plăți într-o anumită valută, iar cealalta parte face plați într-o valută diferită, la date viitoare convenite până la scadența angajamentului.

Swap-urile pe acțiuni si alte titluri de valoare oferă atât administratorilor de fonduri sau managerilor de portofoliu, cât si investitorilor instituționali o metodă de a transfera active în alte țări, fără implicarea unor cheltuieli ridicate generate de tranzacțiile de cumpărare și vânzare. De asemenea, oferă un mijloc de evitare a complexitații date de reglementări străine, taxe si impozite, plăți de dividende etc, ce caracterizează unele piețe pe acțiuni. Swap-ul pe acțiuni reprezintă un angajament între două părți, prin care cel putin una dintre părți este de acord să-i plăteasca celeilalte părți o rată de randament bazată pe indici bursieri, în conformitate cu un grafic de termene viitoare, pentru perioada până la scadența angajamentului. Cealalta parte efectueaza plăți bazate pe un curs fix sau flotant al unui alt indice bursier. Plățile sunt bazate pe un anumit procent convenit, aplicat la valoarea capitalului național de referință.

Cap III. Piața instrumentelor financiare derivate în România

Deși mediul economic actual se caracterizează printr-o volatilitate fără precedent, interesul pentru instrumentele financiare derivate și ofertele băncilor sunt relativ reduse la nivelul sistemului bancar românesc. De altfel, nici aprecierea cursului monedei naționale în raport cu principalele valute care a generat pierderi considerabile ale exportatorilor nu a condus la creșterea interesul operatorilor pentru utilizarea acestora. Dacă practica a demonstrat că există o relație directă între utilizarea instrumentelor de acoperire a riscului valutar și implicarea companiilor în activități internaționale, și în cazul României această ipoteză se verifică. Conform datelor din tabelul următor se constată că, pe toată perioada analizată, ritmul de creștere al utilizării derivativelor este superior indicelui de creștere al exporturilor.

Dinamica utilizării IFD la nivelul sistemului bancar românesc comparativ cu dinamica exportului în perioada 2001-2006

Sursa. BNR

Chiar dacă utilizarea instrumentelor financiare derivate în România cunoaște un ritm de creștere susținut, diferențele în raport cu celelalte țări emergente din Eupopa Centrală sunt considerabile.

Referitor la gradul redus al utilizării instrumentelor financiare derivate am indentificat următoarele cauze:

1. Gradul redus de lichiditate al pieței unde se tranzacționează instrumente financiare derivate. Astfel, băncile susțin că lichidititatea redusă a pieței nu le stimulează prezența în piață, iar pe de altă parte lichiditatea este rezultanta intervențiilor acestora în piață. Lichiditatea rezultă și din preferința băncilor pentru contractele spot, în detrimentul contractelor la termen. Lipsa de lichiditate afectează direct și preferința pentru opțiuni, în sensul că aceasta induce o creștere a costurilor opțiunilor. Practic, pentru orice opțiune contractată, băncile trebuie să se acopere încheind o tranzacție de sens contrar, dar, în lipsa unei piețe organizate, acoperirea riscurilor se realizeză prin mecanismul OTC ;

2. Segmentarea pieței primare pe care se tranzacționează instrumentele financiare derivate și absența unor actori puternici ;

3. Neutilizarea modelelor de gestiune a riscului pe scară largă, în sensul că puține bănci au implementat metode adecvate de gestiune a riscului de tipul VaR, Riskmetrics sau stress-testing. Această situație este determinată pe de-o parte de costurile ridicate pe care le implică implementarea acestor modele (de aceea doar filialele băncilor străine au aplicat aceste metode de modelare a riscului) iar pe de altă parte de insuficienta pregătire a personalului băncilor pentru utilizarea derivativelor ;

4. Interesul scăzut al agenților economici, chiar și al exportatorilor pentru utilizarea instrumentelor financiare derivate pe curs de schimb datorită predictibilității cursului de schimb și promovării de către BNR a unei politici valutare consecvente ;

5. Definitivarea destul de târzie a cadrul legislativ de reglementare a utilizării instrumentelor financiare derivate. (prima reglementare a utilizării derivativelor s-a realizat prin Normele BNR nr. 10/2002 privind instrumentele financiare derivate, în baza cărora băncile puteau efectua operațuini în cont propriu și în contul clienților .

Cap IV. Posibilități de extindere a utilizării instrumentelor financiare derivate la nivelul sistemului bancar românesc

Trendul ascendent al principalilor indicatori macroeconomici pe fondul reducerii ratei inflației, estimată la 3,7% la nivelul anului 2007, ceea ce va avea un efect pozitiv asupra volatilității ratei dobânzii și cursului de shimb, va determina o nouă abordare a utilizării instrumentelor financiare derivate. Liberalizarea totală a contului de capital până în 2007 va crește presiunea asupra băncilor pentru utilizarea extinsă de contracte forward sau dezvoltarea unor instrumente financiare complexe de genul opțiunilor, care pot fi tranzacționate nu numai în scopuri de microacoperire.

Unii bancheri manifestă un oarecare scepticism legat de evoluția spectaculoasă a pieței instrumentelor financiare derivate din cel puțin două considerente: gradul relativ modest de integrare a piețelor financiare și gradul redus de implicare al clienților.

Instrumentele financiare derivate pe care cele mai multe bănci le-au pus la dispoziția companiilor au fost cotractele forward și swapul pe cursul de schimb. Predictibilitatea cursului de schimb a determinat ca interesul operatorilor pentru utilizarea instrumentelor de limitare a riscului de piață să fie modest, pentru multe companii forward și swapul fiind produse noi, chiar dacă acestea sunt prezente pe piața de câțiva ani.

Evoluția dobânzilor impune utilizarea instrumentelor derivate pentru acoperirea riscului de dobândă, băncile oferind contracte de forward rate agreement, interst rate swap

(IRS), cross currency swap, cap, floor, collar sau swaption. Dinamica împrumuturilor pe termen lung acordate companiilor pentru investiții va determina creșterea interesului pentru utilizarea acestor instrumente, precum și familiarizarea întreprinzătorilor cu aceste concepte.

Având în vedere caracterul uzual al instrumentelor financiare derivate de a fi utilizate în special în operațiuni de microacoperire, considerăm că odată cu maturitatea și stabilitatea la care a ajuns sistemul bancar românesc, precum și experiența din celelalte țări est-europene unde se tranzacționează instrumente de acest tip, este oportun momentul pentru intoducerea produselor derivative complexe, de tipul opțiunilor, în special pentru o mai bună administrare a riscurilor de rată a dobânzii și de schimb valutar.

Piața financiară românească este pregătită pentru a face un pas important spre piețele dezvoltate unde piețele produselor financiare derivate sunt puternice.Oportunitatea tranzacționării produselor derivate complexe trebuie privită prin prisma gradului de educație financiară a agenților economici, respectiv a măsurii în care ei accesează aceste produse ca instrumente de acoperire împotriva mișcărilor adverse ale pieței. Astfel, băncile vor trebui să se implice activ în educarea clienților și implicit în forțarea creșterii cererii pentru acestea, care va induce dezvoltarea piețelor derivate OTC.

Apreciem că utilizarea instrumentelor financiare derivate de către bănci decurge din avantajele următoare pe care acestea le prezintă:

• sunt instrumente mult mai flexibile de gestiune a riscurilor de piață;

• necesită foarte puțin capital, astfel încât facilitează derularea operațiunilor comerciale;

• permit consolidarea băncii pe piața respectivă;

• permit acoperirea eficientă a riscurilor financiare, constituind o sursă suplimentară de profit.

De asemenea, produsele financiare derivate pot fi utilizate ca instrumente de management al riscurilor valutar și de dobândă cât și pentru obținerea de venituri (comisioane de tranzacție, marja bid/ask), astfel:

•pentru operațiuni de hedging, respectiv pentru acoperirea riscurilor de schimb valutar și de rată a dobânzii aferente portofoliului băncii;

• pentru obținerea de venituri din inițierea de poziții deschise izolate, în calitate de formator de piață, cu încadrarea în limitele maxime aprobate de bancă pentru aceste operațiuni;

• pentru obținerea de venituri în calitate de intermediar, respectiv atunci când se se efectuează operațiuni în contul clientului;

• pentru o mai bună fundamentare a planurilor de afaceri datorită sporirii gradului de predictibilitate a costurilor/veniturilor viitoare.

Piața produselor financiare derivate trebuie să răspundă solicitărilor marilor importatori și exportatori care doresc să minimizeze riscul valutar, și mai puțin intereselor speculative, băncile fiind mai prudente și selective în alegerea clienților. Pentru evitarea riscului valutar al exportatorilor/importatorilor, bãncile românești, nu oferă produse competitive, moderne care să permită evitarea sau chiar eliminarea riscului de schimb sau de rată a dobânzii, cele mai multe bănci oferind produse de tipul forward pe rată de schimb, futures, swap pe cursul de schimb, interest rate swap sau forward rate agreement. Nici firmele nu dispun de experiență legată de gestiunea riscului de schimb, dar, așa cum practica a demonstrat, sunt preferate instrumentele simple, lichide și flexibile.

Considerăm astfel că pentru încurajarea promovării acestor instrumente, este necesar ca băncile să ofere:

•instrumente ușor de perceput, ;

• produse adaptate profilului de risc anticipat de agenți economici și la abordarea pe care o firmă o dă managementului riscului;

• să promoveze produse noi, de tipul “opțiunilor cu primă zero”, “opțiunile din a doua generație “ sau operațiunile “swap” în condițiile în care deși contractele la termen dețin supremația.

Totodată, băncile comerciale trebuie să utilizeze instrumente financiare derivate moderne, fără însă a ignora riscurile individuale asociate acestora. Astfel, se va urmări expunerea totală a băncii din operațiunile cu instrumente financiare derivate și expunerea individuală – nivelul maxim al riscului din operațiuni cu produse derivate, stabilit pe fiecare operator.

Pentru utilizarea pe scară largă a produselor derivate în sistemul bancar, trebuie să se asigure următoarele premise:

•băncile trebuie să dispună de proceduri privind controlul intern al operațiunilor cu derivative;

• băncile trebuie să dispună de personal calificat pentru tranzacționarea, gestionarea și controlul operațiunilor cu produse derivate;

• să existe un mecanism de compensare și garantare a tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate pentru asigurarea managementului .

În România, extinderea operațiunilor cu instrumente financiare derivate, fie că acestea se derulează în cont propriu sau în contul clienților, trebuie să răspundă nivelului de dezvoltare al sistemului bancar românesc și intereselor operatorilor.

Cap V. Argumente privind utilizarea instrumentelor derivate de tipul opțiunilor în scopul minimizării riscurilor financiar-valutare

Implicarea băncilor românești în tranzacții cu opțiuni este benefică, întrucât caracterului lor asimetric, permite atât protecția contra riscului de schimb, al ratei dobânzii, cât și oportunitatea de a beneficia de eventualele evoluții favorabile care nu au putut fi anticipate corect.

Considerăm că piața este suficient de matură pentru a asimila ușor aceste instrumente, iar adăugarea acestora la portofoliul clasic de produse și servicii oferite de băncile românești poate constitui un important progres. Rolul de locomotivă în cadrul extinderii utilizării opțiunilor la întregul sistem bancar românesc revine băncilor comerciale care sunt formatori de piață.

Opțiunile sunt instrumente financiare folosite cu succes de operatori datorită oportunităților multiple pe care le oferă. Cel mai important avantaj este acela că, asumându-și un risc limitat – cel al pierderii primei plătite inițial – cumpărătorii pot obține câștiguri nelimitate (suma maximă pe care o poate pierde un cumpărător este egală cu suma plătită vânzătorului la încheierea contractului). Din acest motiv, sunt utilizate cu mare succes și în scop de hedging, limitând considerabil costurile agenților care doresc să se protejeze.

Valoarea unei opțiuni este determinată de cursul devizei de suport și volatilitatea acesteia. Cu cât volatilitatea este mai puternică, cu atât prima este mai ridicată. Opțiunile asupra devizelor asigură o gestiune precisă, puternică, dar și complicată, asupra riscului de schimb, indiferent de tipul lor.

Utilizarea opțiunilor permite eliminarea riscurilor nedorite sau diminuarea celor excesive, evitarea tranzacțiilor inutile și costisitoare, protejându-se astfel valoarea portofoliului în devize. Spre deosebire de acoperirea pe piața la termen, opțiunea evită angajarea agenților economici în operațiuni de schimb în cazul în care nu există siguranța efectuării tranzacțiilor: dacă vânzarea nu se va realiza, costul asigurării contra riscului de schimb va fi limitat la prima vărsată prin cumpărarea opțiunii.

Cele mai simple opțiuni sunt opțiunile put și call denumite și plain vanilla, existând și variante mai complexe de tipul opțiuni exotice, care îmbină drepturile conferite cumpărătorilor lor.

Acoperirea riscului valutar prin utilizarea opțiunilor se face diferit în cazul unei poziții valutare lungi sau a unei poziții valutare scurte. Acoperirea riscului valutar asociat unui activ denominat în valută se face cumpărând opțiuni put care dau dreptul de a vinde valuta respectivă. În situația în care prețul de exercitare al opțiunii put este egal cu nivelul cursului de schimb de la momentul achiziției activului al cărui risc este acoperit, banca va înregistra, în cazul unei evoluții nefavorabile a cursului valutar, o pierdere egală cu prima opțiunii plătite. Dacă are loc o evoluție nefavorabilă a cursului de schimb, banca va înregistra un câștig egal cu diferența dintre cursul actual și cursul la care a fost cumpărat activul, diminuată cu valoarea primei plătite la cumpărarea opțiunii put. Pentru a evita pierderea egală cu prima opțiunii put, banca va opta pentru cumpărarea unei opțiuni put al cărei preț de exercitare este aproximativ egal cu suma dintre prima opțiunii put cumpărate pentru a acoperi riscul valutar asociat activului bancar și cursul de schimb la care a fost cumpărat activul.

În cazul unui post bilanțier de pasiv denominat în valută, riscul valutar pentru o bancă este indus de posibilitatea creșterii cursului valutei, care determină o apreciere a respectivului element de pasiv. Astfel, la scadență, în cazul unei poziții valutare scurte, banca în cauză trebuie să plătească suma reprezentând principalul și dobânda.

Dacă acoperirea riscului valutar se realizează prin cumpărarea de opțiuni pe piața bursieră, acoperirea întregii expuneri la riscul valutar este foarte greu de realizat din cel puțin două considerente: de regulă la bursă se tranzacționează opțiuni standardizate și există riscul ca valoarea de acoperit să nu poată fi acoperită datorită penuriei contractelor de opțiuni necesare în cazul unei poziții valutare lungi.

Presupunem că o bancă din România cumpără certificate de depozit pe un an, cu o rată a dobânzii de 5% de la o bancă din Uniunea Europeană, în valoare de 100.000 euro la cursul de 3,4 RON/EUR. Pentru simplificare, presupunem că aceste certificate reprezintă singurul activ bilanțier denominat în valută, banca având o poziție valutară lungă.

Pentru finalizarea tranzacției, banca din România are nevoie de o sumă în euro de

34.000 euro. Expunerea băncii la cursul de schimb apare atunci când euro se depreciază în raport cu moneda națională, banca optând pentru acoperirea riscului de deprecire a monedei unice europene sub cursul de 3,4 RON/EUR prin cumpărarea de opțiuni put în valoare de 100.000 euro și la un preț de exercitare de 3,4 RON/EUR. Aceste opțiuni îi dau băncii posibilitatea să vândă la scadență euro, obținând pentru fiecare euro 3,4 RON. Presupunând că prima plătită de investitor pentru cumpărarea opțiunii put este de 0,1 RON/EUR, strategia de acoperire a băncii împotriva riscului valutar este prezentată în graficul nr. 5.1

Graficul nr. 5.1 Acoperirea riscului de schimb prin utilizarea opțiunilor, pentru un activ bilanțier

Se observă că valoarea portofoliului format din certificate de depozit și opțiuni nu scade sub valoarea de 330.000 RON. În situația deprecierii monedei naționale peste pragul de 3,4 RON/EUR, valoarea în euro a portofoliului crește, valoarea certificatelor fiind întotdeauna mai mare decât cea a portofoliului cu 10.000 RON.

În concluzie, banca s-a acoperit împotriva riscului de schimb prin cumpărarea de opțiuni put care dau dreptul băncii de a vinde valuta respectivă. În cazul în care prețul de exercitare al opțiunii put este egal cu valoarea cursului de schimb de la momentul cumpărării activului denominat în valută al cărui risc este acoperit, banca va suporta în cazul evoluției nefavorabile a cursului, o pierdere egală cu prima opțiunii put plătite. În situația inversă, în cazul unei evoluții favorabile a cursului de schimb banca va avea un câștig egal cu diferența dintre cursul de schimb actual și cel la care a fost achiziționat activul, diminuată cu valoarea primei plătite la cumpărarea opțiunii put.

În cazul în catre presupunem că aceeași bancă deține un pasiv bilanțier denominat în valută, caracterizat prin aceeași parametrii ca în cazul prezentat anterior, banca este expusă riscului de schimb în situația creșterii cursului care va face ca respectivul pasiv să valoreze mai mult., banca având o poziție valutară scurtă.

La scadență, banca va trebui să plătească suma de 100.000 euro(1+0.6) =160.000 euro, reprezentând principalul și dobânda. Banca se va acoperi împotriva riscului de schimb valutar prin cumpărarea unei opțiuni call cu prețul de exercitare de 3,4 RON/EUR, care va permite băncii cumpărarea la scadență a sumei de 100.000 euro. Costul opțiunii este dat de prima call plătită de bancă vânzătorului opțiunii. Dacă presupunem că prima este de 0,14 RON/EUR, situația la scadență, în urma acoperii riscului de schimb se prezintă în graficul nr. 5.2

Graficul nr. 5.2 Acoperirea riscului de schimb prin utilizarea opțiunilor pentru un pasiv bilanțier

Se observă că, prin cumpărarea opțiunii call banca a reușit să-și acopere expunerea la riscul de schimb, valoarea datoriei băncii reducându-se treptat când cursul monedei naționale scade sub pragul de 3,4 RON/EUR, datoria fiind egală în orice moment cu diferența dintre cursul RON/EUR și valoarea primei aferente unui euro din contract. (C din graficul nr. 7.2)

Contractele pe opțiuni tranzacționate pe piața românească se dovedesc a fi mult mai scumpe decât în țări care dispun de piețe derivate dezvoltate, unde costurile nu depășesc 1%-2%. Cauzele pot fi cel puțin două: volatilitatea pieței și volumul redus al tranzacțiilor.

Cap VI. Tranzacționarea instrumentelor financiare derivate pe piața bancară din România

Contractul forward pe cursul de schimb oferă gestionarea și acoperirea riscului unei mișcări viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar sau obținerea unui profit de pe urma previziunilor cursului de schimb.În cazul în care o bancă încheie un contract de acest tip beneficiază de avantejele oferite, în funcție de calitatea sa de cumpărător sau vânzător.

Întrucât băncile în principal acționează în numele clientului, expunerile rezultate din activitatea acestora devin expunerile băncilor. Trebuie menționat că aceste contracte nu sunt standardizate, ceea ce induce la o complexitate sporită a acoperirii în profit a acestor tranzacții, prin identificarea unui optim între rentabilitatea și riscurile asumate de instituția bancară. În general, aceste contracte nu sunt tranzacționate pe o piață secundară, existând astfel și riscul de contrapartidă, ceea ce determină un nivel redus de transferabilitate.

La inițierea tranzacției forward, clientul are obligația de a specifica în contractul încheiat cu banca scopul operațiunii efectuate: speculativ sau acoperire a riscului valutar.

Pentru minimizarea expunerii, băncile care derulează contracte forward pe piața bancară românească urmăresc îndeplinirea următoarelor cerințe:

• garantarea îndeplinirii obligațiilor contractuale cu garanții reale mobiliare pe depozite colaterale, titluri de stat sau certificate de depozit constituite la unitatea bancară la care își au deschis contul curent;

• termenul de constituire a garanției care se constituie în valută sau în lei, trebuie să fie cel puțin egal cu perioada cuprinsă între data tranzacției și data decontării efective.

Perioada maximă a unui contract forward este de 12 luni între ziua încheierii tranzacției și ziua decontării efective, cu condiția obținerii în prealabil a acordului Direcției de Trezorerie. Banca (Direcția/serviciul Arbitraj) poate închide/acoperi în piață contractele forward încheiate cu clienții, astfel:

– direct, printr-una sau mai multe tranzacții forward de sens contrar tranzacției inițiale, cu aceeași scadență și în acceași sumă cu tranzacția de deschidere;

– structurat, printr-una sau mai multe tranzacții spot până la concurența sumei tranzacționate la termen la deschidere, împreună cu un swap în sumă și cu scadența tranzacției de deschidere la termen;

– structurat, printr-una sau mai multe tranzacții spot până la concurența sumei tranzacționate la termen, împreună cu un depozit în sumă minimă și cu scadența cel puțin egală cu tranzacția de deschidere la termen.

Dacă în urma marcării zilnice la piață a poziției deschise de către client, se înregistrază o pierdere de peste 50% din valoarea garanției, banca va solicita constituirea unei garanții suplimentare, astfel încât diferența dintre suma garanțiilor și pierderea potențială să fie cel puțin egală cu 50% din valoarea garanției inițiale.În situația în care nu se constituie noua garanție, banca va închide automat poziția după 48 de ore. De asemenea, în situația în care în perioada menționată pierderea depășește 75% din valoarea garanției, poziția va fi închisă automat de către bancă.

Contractul forward rate agreements (FRA) este un contract pe rata dobânzii utilizat în scopul fixării ratei dobânzii pentru o anumită perioadă de timp. Părțile contactuale încearcă să se protejeze asupra fluctuațiilor adverse ale ratei dobânzii prin stabilirea în prezent a acestora.

Cotractele FRA sunt adaptate cerințelor fiecărui client, fiind denominate în diverse valute și având specificate valori contractuale, scadențe și perioada pentru care se plătește dobânda.

British Bankers-Association a elaborat standarde pentru aceste tipuri de contracte care sunt utilizate de instituții bancare și prevăd inclusiv modalități de soluționare a diverselor probleme generate de aplicarea lor. Între contractele forward-forward, FRA și futures pe rata dobânzii sunt legături foarte puternice, toate având comună o rata de dobândă pe o perioadă care începe în viitor.

Contractele FRA sunt contracte negociate pe piața OTC (over-the-counter) și sunt instrumente extrabilanțiere. Ele au similarități cu contractele forward-forward, diferența constând în faptul ca forward-forward este contract bilanțier, iar FRA extrabilanțier. FRA nu presupune un depozit sau împrumut efectiv ca la forward-forward, ci doar plata unei diferențe de dobândă între două contrapartide, diferență calculată la o valoare nominală convențională fictivă, numită valoare noțională.

Un forward-forward reprezintă un împrumut sau un depozit care are ca dată de început un moment viitor. Termenul, suma si rata dobânzii sunt fixate în avans. Astfel, pentru a se elimina incertitudinea cu privire la rata dobânzii la împrumutul sau la depozitul din viitor se poate folosi un forward-forward.

Spre deosebire de forward, FRA are în vedere operațiuni pe termen mult mai scurt și are o lichiditate mai bună, cu toate că această lichiditate este inferioară instrumentelor de pe piața organizată.

Contractele FRA derulate de către băncile românești sunt utilizate în scopuri de microacoperire și de fructificare a evoluției viitoare a ratelor dobânzii cât și în calitate de formator de piață, pentru obținerea de câștiguri din diferența între prețul de cumpărare și cel de vânzare (marja bid/ask).

Perioada contractului FRA este perioada dintre data decontării (regularizării) și data maturității contractului, perioadele ce sunt utilizate în relațiile cu clieneții fiind 1, 2, 3, 6, 9 și 12 luni.

Cele mai utilizate perioade ale contractului FRA sunt 3 sau 6 luni, față de care se stabilesc serii de contracte: 1v4/2v5 /3v6/ 4v7/ 5v8/ 9v12

1v7/ 2v8/ 3v9/ 4v10/ 5v11/ 6v12/ 12v18/.

Grafic, succesiunea elementelor temporale aferente contractului FRA se prezintă în graficul nr. 6.1

Graficul nr. 6.1 Succesiunea elementelor temporale ale contractului FRA

Pentru acoperirea riscului tranzacției, banca (formatorul de piață) va lua în calcul costurile induse de operațiunile de microacoperire. Acest lucru este posibil când costul de finanțare egalează venitul realizat din investiția acestor fonduri:

(1 + Roxs x LD/360) = (1 + Roxs x SD/360) x (1 + RoxL x FD/360)

Roxs -rata dobânzii pe termen lung;

Roxs -rata dobânzii pe termen scurt;

LD -durata în număr de zile pentru termenul lung;

SD -durata în număr de zile pentru termenul scurt;

FD -durata contractului FRA (FD= LD-SD);

RSxL -rata forward a contractului FRA.

RoxL – rata forward a contractului FRA și reprezintă o valoarea indicativă pentru stabilirea cotației contractului FRA, putând fi ajustată în interesul formatorului de piață.

Dacă un agent economic va intra, peste o lună, în posesia sumei de 100 mii RON în urma desfacerii produselor sale pe care dorește să o plaseze într-un depozit. Agentul estimează o scădere a dobânzii în perioada următoare și apelează la FRA care poate să-i blocheze nivelul dobânzii peste trei luni calculat la nivelul dobânzii actuale. Astfel, apelează la o bancă pentru a-și acoperi riscul de dobândă, dorind să vândă un contract FRA 3×6.

Situația dobânzilor pe piața cash este: la 3 luni: 21%-24% (92 zile) și la 6 luni: 23%-26% (183 zile).

Pentru a gestiona eficient și fără risc fondurile și pentru a se acoperi împotriva riscului ratei dobânzii peste 3 luni, banca va trebui să realizeze următoarele operațiuni:

1. constituirea unui depozit pe 6 luni în piață la 23%;

2. împrumut din piață pentru primele 3 luni la dobânda pieței de 24%;

3. calculul ratei FRA 3×6 va trebui să asigure acoperirea costurilor băncii induse de nr. crt. 1 și 2. Rata contractului FRA =20,5%;

4. Banca va cota pentru cumpărarea de FRA 3×6 cel mult 20,5%. Pentru a-și costurile operațiunilor și a obține și profit banca va cota 20%, rată la care se va încheia și contractul FRA 3×6.

Data tranzacției este 01.06.2006

Data de referință este 01.09.2006

Data decontării este 04.09.2006.

Data maturizării contractului este 01.12.2006.

Agentul economic respectiv s-a asigurat că peste 3 luni va face un depozit la o rată a dobânzii de 20%. Peste trei luni pot apărea următoarele situații:

Rezultatele acoperirii riscului printr-un contract FRA

Pentru acoperirea riscului de scădere a ratei dobânzii banca poate recurge și la operațiune de microacoperire. Considerăm astfel că banca a atras fonduri de 500.000 RON cu o maturitate de 6 luni la o rată a dobânzii de 24% și le-a plasat la 3 luni la o dobândă de 23%. Apelând la operațiune de microacoperire printr-un contract FRA 3×6, rata contractului FRA devine 23,53%. Dacă pe piață există bănci care cotează BID-ul ratei contractului FRA 3×6 peste 23,53%, banca poate vinde contractul FRA pentru microacoperire.

Operațiunile cu poziții deschise au ca scop obținerea unui profit bazat pe anticiparea evoluției ratei dobânzii. Dacă banca estimează o creștere a ratei dobânzii a monedei unice europene în condițiile în care în piață prețul contractului FRA 1×3 EUR 1.18%-1,21%, banca va cumpăra un contract FRA 1×3 EUR de la o altă bancă. Rata de referință va fi LIBOR la 3 luni. Dacă la data de referință rata dobânzii LIBOR este 1,26%, banca a estimat corect evoluția ratei dobânzii și a câștigat diferența actualizată de dobândă dintre rata contractului și rata LIBOR la 3 luni. Valoarea contractului la data scadenței este 9.483,78 EUR.

Cap VII. Tipurile de instrumente financiare derivate utilizate de Raiffeisen Bank

Instrumentele financiare derivate sunt tranzacționate pe piața bancară românească îndeosebi de băncile cu capital străin.

Raiffeisen Bank utilizează anumite tipuri de instrumente financiare derivate fie pentru tranzacționare, fie pentru ca instrumente de gestionare a riscului. Produsele deținute pentru tranzacționare sunt utilizate pentru a genera profit pe termen scurt.

Din punct de vedere contabil, derivativele aflate într-o poziție netă activă (valoare justă pozitivă) sunt active deținute pentru tranzacționare, iar cele aflate într-o poziție netă pasivă (valoare justă negativă) sunt datorii financiare deținute pentru tranzacționare. Se remarcă faptul că, derivativele active deținute pentru tranzacționare au fost mult mai mari în 2005, ceea ce denotă implicarea băncii în operațiuni cu instrumente financiare derivate în scopul obținerii de profit. Astfel, banca a încheiat în 2005 un contract de swap pe rată de dobândă pentru a schimba rata de dobândă variabilă la 1 lună EURIBOR cu rata de dobândă fixă ajustabilă pentru portofoliul de credite vândut. Noționalul a fost de 179.699.452 euro cu scadența la 22 decembrie 2012, banca înregistrând un câștig de 234 mii RON (valoarea justă din contractul swap). Instrumentele financiare derivate utilizate cuprind contracte swap pe rata dobânzii și curs de schimb și contracte forward pe curs de schimb și sunt prezentate în tabelul urmator.

Instrumentele financiare derivate deținute pentru tranzacționare de Raiffeisen Bank în perioada 2005-2006

Sursa: Raiffeisen Bank, Raport anual (2006)

Raiffeisen a lansat în anul 2006 depozitele structurate care combină produsele clasice cu opțiunile pe cursul de schimb și a extins gama produselor de hedging prin opțiuni pe curs de schimb valutar către persoanele juridice.

În raport cu riscul asumat de investitori, depozitele structurate introduse pe piață de Raiffeisen Bank au două variante de garantare: suma investită și randamentul.

Prima variantă Diamond One Reach este mai puțin riscantă întrucât indiferent de evoluția activului suport, capitalul plasat este protejat. Există însă riscul ca în loc să se încaseze o dobândă superioară nivelului pieței, clientul să beneficieze de o remunerație redusă, sub 1% deoarece o parte din dobândă este utilizată de bancă pentru a achiziționa opțiuni pe curs de schimb. Clientul va încasa restul dobânzii sub forma randamentului minim garantat, indiferent de evoluția cursului de schimb. Diamond One Reach asigură clientului încasarea randamentulul maxim dacă cursul de schimb atinge, cel puțin o dată, un anumit nivel, până la maturitatea depozitului. De exemplu, un astfel de contract este eficient dacă un investitor anticipează o creștere a cursului valutar (de exemplu între 1,1 USD/EUR și 1,35 USD/EUR). Mecanismul invers de tranzacționare caracterizează produsul Diamond One Limit și presupune încasarea randamentului maxim dacă rata de schimb nu va atinge până la maturitatea contractului, nivelul stabilit.

Pentru cei care mizează pe o fluctuație a cursului valutar între anumite limite, banca oferă produsul Diamond Double Reach, care presupune încasare randamentului maxim dacă una dintre limitele fixate este atinsă invers. Diamond Double Limit asigură încasarea câștigului scontat dacă valutele vor fi stabile și nu vor ieși din culoarul de variație. Ultimul produs care are la bază principalul garantat este Diamond Area la care dobânda se calculează pe principiile unui cont current: în fiecare zi în care cursul rămâne între limitele stabilite inițial, investitorul încasează dobânda maximă. În caz contrar, depozitul este remunerat cu dobânda minim garantată.

Pentru varianta mai riscantă în care randamentul este garantat, dar nu și suma depusă, banca oferă un singur produs Diamond Switch. Investitorul este în acest caz vânzător de opțiuni astfel că primele încasate îi asigură randamentul maxim. Dacă la scadență cursul va depăși limita stabilită inițial, suma depusă va fi returnată în valuta pereche la cursul anterior stabilit. Astfel, capitalul investitorului se va diminua proporțional cu diferența dintre prețul de exercitare al opțiunii și cursul spot la maturitate.

Putem concluziona că, deși mediul economic este volatil, instrumentele financiare derivate prezintă un grad scăzut de atractivitate pentru sistemul bancar românesc. Dar, considerăm că, adevărata provocare pentru utilizarea instrumentelor financiare derivate abia acum începe să se contureze, din cel puțin trei considerente:

1. Trendul descrescător al profitabilității bancare care determină băncile să–și acopere cât mai eficient riscurile financiare, motivate în primul rând de posibilitatea obținerii unor surse suplimentare de profit.

2. Îmbunătățirea cadrului ce reglementează tranzacționarea produselor financiare derivate pe piața bancară românească.

3. Utilizarea de către bănci a unor metode alternative în gestionarea riscurilor financiar-valutare prin încheierea în cadrul pieței valutare a contractelor la termen, reducându-se astfel riscul de lichiditate și cel valutar.

Totodată, susținem măsurile propuse într-un studiu realizat de BNR pentru stimularea pieței produselor financiare derivate, și anume:

– educarea permanentă a consumatorilor de instrumente financiare derivate prin inițierea unor programe de training în acest domeniu, inclusiv pentru personalul băncilor;

– creșterea eficienței băncilor prin reducerea costurilor operaționale, finalizarea procesului de restructurare a băncilor cu capital de stat, eliminarea tratamentelor discriminatorii și nu în ultimul rând creșterea transparenței la nivelul sistemului bancar, prin publicarea unor indicatori de prudență bancară și dezvoltarea la nivelul băncilor a conceptului de guvernare corporativă.

Concluzii

în ceea ce urmează, voi prezenta principalele concluzii la care am ajuns in cele șapte capitole ale tezei în care am urmărit prezentarea produselor financiar-derivate si a utilizării lor de către băncile din România, abordare din punct de vedere teoretic si practic, punând în lumină avantajele, dezavantajele, eficiența si eficacitatea fiecărui produs prezentat.

Cercetând literatura de specialitate am indentificat principalele produse financiar derivate: contractele forward, contractele futures, contractele de opțiuni si contractele swap. Am constatat că există încă puține materiale care abordează folosirea instrumentelor derivate de către bănci.

Am identificat posibilitățile de extindere a utilizării instrumentelor financiare derivate la nivelul sistemului bancar românesc, în contextul în care ponderea tranzacțiilor cu produse financiare derivate reprezenta, la finele anului 2006, aproximativ 7% din totalul activelor sistemului bancar. Chiar dacă utilizarea instrumentelor financiare derivate în România cunoaște un ritm de creștere susținut, diferențele în raport cu celelalte țări emergente din Europa Centrală sunt considerabile. De asemenea, am testat, utilizând date statistice agregate, existența unei relații directe între utilizarea derivativelor ca instrumente de acoperire a riscurilor și creșterea exporturilor, constatând că, indicele de creștere al utilizării instrumentelor financiare derivate a devansat, în perioada analizată (2001-2006), indicele de creștere al exporturilor, fapt ce explică dinamica pieței unde se tranzacționează aceste produse.

Pentru utilizarea pe scară largă a instrumentelor financiare derivate în sistemul bancar românesc, am evidențiat cerințele care vor asigura succesul acestora:

a) băncile trebuie să dispună de proceduri privind controlul intern al operațiunilor cu

derivative;

b) băncile trebuie să dispună de personal calificat pentru tranzacționarea, gestionarea și controlul operațiunilor cu produse derivate;

c). existența unui mecanism de compensare și garantare a tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate;

d) oferta băncilor să răspundă nivelului de dezvoltare al pieței și intereselor operatorilor.

De asemenea, susținem că piața este suficient de matură pentru a asimila ușor instrumente mai sofisticate, de tipul opțiunilor în gestionarea riscurilor financiar valutare, iar adăugarea acestora la portofoliul clasic de produse și servicii oferite de băncile românești poate constitui un important progres. Rolul de locomotivă în cadrul extinderii utilizării opțiunilor la întregul sistem bancar românesc revine băncilor comerciale care sunt formatori de piață. Am optat pentru utilizarea pe scară largă a opțiunilor deoarece sunt instrumente financiare folosite cu succes de operatori datorită oportunităților multiple pe care le oferă.

Deși mediul economic este volatil, instrumentele financiare derivate prezintă un grad scăzut de atractivitate pentru sistemul bancar românesc. Dar, având în vedere posibilitatea băncilor de a obține venituri suplimentare, utilizarea unor metode alternative

în gestionarea riscurilor financiar-valutare, precum și îmbunătățirea cadrului ce reglementează tranzacționarea produselor financiare derivate pe piața bancară românească, considerăm că adevărata provocare pentru utilizarea instrumentelor financiare derivate abia acum începe să se contureze.

Bibliografie

Hunt P.J.,Kennedy J.E. (2000)

Niță I. (2000)

Pocan, I., M.

(2005)

Kolb R. (2001)

Banca Națională a României

(1998-2007)

BNR (2003)

BNR (2002)

BNR (2003)

“Financial Derivatives in Theory and Practice”, John Wiley & Sons, Inc.

“Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București

„Politicile monetare și piața de capital din România”, Editura Economică, București

“Futures, Options and Swap”, Third Edition, Blackwell

Rapoarte anuale, Buletine lunare, Rapoarte asupra inflației, Caiete de studii, Buletine de conjunctură

Norma nr. 1 din 12 februarie 2003 pentru modificarea și completarea Normelor Băncii Naționale a României nr. 10/2002 privind instrumentele financiare derivate, publicate în Monitorul Oficial nr.96 din 17 februarie 2003

Norme nr. 10 din 1 iulie 2002 privind instrumentele financiare derivate, publicate în Monitorul Oficial nr. 610

din 16 august 2002

“Crearea cadrului necesar dezvoltării pieței unor produse/servicii bancare”

Michael R. Darby (2000)

Bernadette A. Minton , Rohan Williamson (2005)

Gary B. Gorton; Richard J. Rosen

(2000)

Adrese Web :

www.ase.ro

www.bnr.ro

www.bis.org

www.cnvm.ro

www.dofin.ro

www.globalfindata.com

www.imf.org

www.mbfms.ro

www.oecd.org

www.isda.org

www.derivativesone.com

www.investopedia.com

“Over-the-Counter Derivatives and Systemic Risk to the Global Financial System”, NBER Working Paper No. W4801

“How Much Do Banks Use Credit Derivatives to Reduce Risk?”, NBER Working Paper No. W11579

“Banks and Derivatives” , NBER Working Paper No. W5100