. Bancile Romanesti In Perioada de Tranzitie

INTRODUCERE

Datorita rolului pe care bancile il au in asigurarea bunei functionari a unitatilor, a economiei in ansamblu sau, trecerea la economia de piata presupune pe langa alte cerinte si crearea unui sistem bancar modern, capabil sa ofere o gama larga de servicii tuturor categoriilor de agenti economici. Alaturi de instrumentele, pietele si reglementarile juridice, bancile reprezinta o componenta a sistemului bancar care concentreaza capitalurile disponibile in economie si le pun la dispozitia agentilor economici,a statului sub forma de credite.

Daca in conditiile economiei planificate in care statul era singurul proprietar, alocarea resurselor se facea cu ajutorul bugetului de stat si a sistemului de preturi, in cadrul economiei de piata pretul este un instrument de marketing, iar bugetul reprezinta o componenta a sistemului economic general si nu a celui financiar in care principalul mijloc de concurenta il constituie rata dobanzii.

Aparitia bancilor a fost determinata de necesitatea desfasurarii normale a vietii economice, fiind un proces obiectiv, propriu unui anumit stadiu al dezvoltarii productiei si comertului. Astfel , prima banca din lume, Monte dei Paschi di Siena a fost creata la Milano in secolul al XII-lea. Perioada scursa de la acel moment s-a caracterizat prin cresterea rolului pe plan intern si in cadrul schimburilor internationale, pe masura dezvoltarii societatii, activitatea bancara cunoscand o puternica expansiune.

Deoarece activitatea bancara se intrepatrunde cu cea economica, penetrand in mecanismul complex al acesteia si are rolul de a servi procesul decizional si luarea masurilor in legatura cu politica monetar-financiara a statului, crearea unui sistem bancar modern reprezinta conditia de baza pentru trecerea Romaniei la economia de piata.

De aceea, reglementarile adoptate in ultima parte a anului 1990 si anul 1991 vizau trecerea de la distribuirea administrativa a fondurilor locative pe baza criteriilor pietei, a cererii si ofertei, precum si crearea unui sistem bancar in care creditul si dobanda (prin mecanismul cererii si ofertei) sa actioneze ca parghii in redistribuirea resurselor disponibile. Prin aceste reglementari s-a redat sistemului bancar rolul de coloana vertebrala financiara a economiei de piata. Se poate vorbi astfel de reinfiintarea Bancii Nationale, aceasta institutie dobandind atributele pe care le are in orice tara cu traditie in economia de piata, avand urmatoarele functii: de emisie, de asigurare a stabilitatii monetare, de administrare a rezervelor valutare ale tarii, de urmarire a executarii balantei de plati externe, de supraveghere a activitatii celorlalte banci. Dirijarea activitatii bancare de catre Banca Nationala nu are in vedere masuri de comanda ci numai reglementari privind mecanismul creditarii, a modului de plasare a creditelor , toate normele specifice acestui domeniu fiind destinate orientarii profesionale.

Pe plan institutional, restructurarea sistemului bancar vizeaza nu numai Banca Nationala ci si alte verigi, reglementarile cuprinzand prevederi referitoare la crearea unei piete monetare prin infiintarea bancilor comerciale (care preluau majoritatea atributelor Bancii Nationale, aceasta ramanand banca de emisiune) si crearea bursei de valori .

Prin crearea de banci comerciale, organizate ca societati pe actiuni, se asigura acoperirea nevoilor de capital si dezvoltarea procesului concurential cu efecte benefice pentru agentii economici, pentru economia nationala in ansamblu.

Pe plan national, realizarea programelor de dezvoltare, in conditiile procesului de internationalizare, depinde atat de factori interni cat si de factori externi. De aceea, pentru tara noastra platile internationale corespunzatoare schimburilor cu diverse state, posibile numai prin intermediul bancilor, ca si relatiile cu organismele financiare internationale ( Banca Mondiala si Fondul Monetar International), din partea carora Romania beneficiaza de credite, au o importanta deosebita. Consecintele pozitive ale conlucrarii cu FMI sunt nu numai directe, ci si indirecte, deoarece incheierea unor acorduri de credite cu acest organism reprezinta si o garantie de bonitate in baza careia tara noastra poate solicita credite de la banci particulare.

Toate acestea determina necesitatea crearii unui sistem bancar cu o structura institutionala adecvata mecanismelor pietei si continuarea actiunii privind schimbarea continutului de ansamblu al relatiilor din acest domeniu prin:

1)stabilirea unor conditii de creditare prin care sa se asigure:

garantarea imprumuturilor cu patrimoniul agentilor economici solicitanti ;

intarirea controlului in cursul derularii actiunilor de creditare, in vederea mentinerii echilibrului dintre masa monetara in circulatie sI cantitatea de bunuri sI servicii nou create;

2)imbunatatirea sistemului de decontari;

3) actiuni asupra factorului monetar pentru ca acesta sa actioneze in sensul impulsionarii procesului global de reechilibrare a economiei nationale.

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ROMANESC

1.1.BANCILE ROMANESTI IN PERIOADA DE TRANZITIE

Prin sistemul centralizat, rolul si functiile bancilor au fost strict limitate si priveau in principal, atragerea disponibilitatilor de la populatie si din economie si distribuirea acestora, conform planului de credite unor intreprinderi sau unor persoane, fara nici o legatura cu rentabilitatea, riscurile si costul proiectelor finantate.

Insa bancile trebuiau sa respecte anumite reglementari stricte, de exemplu, aveau voie sa transfere fonduri catre intreprinderi, numai in conformitate cu planul national unic. Ele aveau un rol pasiv si erau unitati administrativ-contabile ce detineau evidenta fondurilor imprumutate.

Odata cu trecerea Romaniei la economia de piata a trebuit reformat sistemul bancar prin elaborarea si adoptarea unor noi legislatii bancare privind organizarea si functionarea bancilor. Aceste reglementari au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piata si pentru a incuraja initiativa privata prin asigurarea mobilizarii economiilor interne si alocarea lor eficienta catre cele mai rentabile utilizari .

Din punct de vedere strict financiar, bancile influenteaza

derularea procesului de privatizare nu numai prin oferirea de capital necesar pentru ca sectorul privat sa cumpere intreprin- derile de stat ci si prin creditarea intreprinderilor de stat ce se restructureaza. In lipsa altor institutii financiare, bancile vor trebui sa asigure si serviciul de consultanta pentru clienti. Astfel cele mai multe intreprinderi de stat nu-si vor asuma sin-

gure sarcina modernizarii si a restructurarii, fiind fortate sa respecte restrictia bugetara.

Eforturile tarilor care traverseaza o perioada de tranzitie de a dezvolta fonduri de investitie, piete de obligatiuni si acti- uni, nu pot avea succes in lipsa gamei complete de servicii oferite de banci pentru asigurarea gestiunii portofoliilor de va- lori mobiliare,informarea clientilor, precum si pentru sprijinirea

acestora in gasirea celei mai potrivite modalitati de finantare a proiectelor lor.

Sistemul financiar bancar indeplineste si alte functii, inde- osebi in ceea ce priveste mecanismele de transmisie a politicii monetare si sistemul de plati.

Activitatea bancara in Romania, potrivit Legii 33/1991 este organizata si se desfasoara pe doua nivele:

Banca Nationala a Romaniei,cu rol de banca centrala avand autoritate monetara si bancara.

Bancile comerciale si celelalte institutii specializate de credit.

Din 1990 si pana in prezent sistemul financiar-bancar ro-

manesc a suferit transformari majore dar perioada de tranzitie catre o structura relativ stabila nu este incheiata , date fiind procesele semnificative care au loc la nivelul bancilor comerci-

ale.Tot in sfera relatiilor financiare actioneaza si alte institutii financiare cum ar fi societatile de asigurare, fondurile mutuale de plasament, casele de schimb valutar, case de amanet. In tarile cu economie de piata, bancile actioneaza nu numai pentru a satisface cerintele pietei, dar si pentru a participa ele insele pe piata.

1.2.BANCA CENTRALA SI FUNCTIILE EI

Banca Centrala actioneaza ca o institutie a statului care stabileste si coordoneaza politica monetara si de credit a eco- nomiei. Are un rol deosebit in mentinerea stabilitatii monedei nationale si a increderii publicului in banci .Aceasta banca apa- re ca un bancher al statului si al celorlalte banci.

Sarcina principala a unei banci centrale o reprezinta in-

fluentarea comportamentului sistemului intr-un sens cu scopu- rile politicii economice prin folosirea unor instrumente specifice, atat de piata ( cum ar fi vanzarile / cumpararile de titluri sau de- vize ) cat si administrative ( cum ar fi masurile de control selec- tiv al creditelor ) cu un impact imediat asupra pietelor financi- are, indeosebi asupra celei monetare.

Functia de banca a statului

Atribuirea calitatii de banca a statului pentru Banca Centrala poate avea trei motivatii principale:

decurgand din forma de proprietate

exprimand raporturi de credit, in special in calitate de creditoare a statului

ca instrument de promovare a politicii economice a statului

Banca Centrala reprezinta in tarile dezvoltate , o sursa

permanenta a statului careia ii sunt puse la dispozitie o parte din sumele provenite din emisiune ca sursa perpetua. Dar in majoritatea tarilor , dreptul statului de a apela la banca centrala pentru credite este limitat prin lege.In SUA ,de exemplu , Sistemul Rezervei Federale nu are voie sa acorde Trezoreriei credite in mod direct , titlurile datoriei publice care apar in activul SRF fiind cumparate pe piata secundara.

In Romania prin Legea Finantelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetara sau prin finantare directa de catre banci

Conform statutului BNR (34/1991) imprumuturile acordate statului de aceasta nu pot depasi dublul capitalului BNR si fondul de rezerva.

In majoritatea statelor banca centrala deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i asigura acesteia suficienta flexibilitate in gestiunea bugetara curenta.Finantarea acesteia pe termen scurt este , de regula , deschisa automat , exceptie , facand Germania. In aceasta tara creditele sunt acordate sectorului public la discretia acestuia.Finantarea pe termen scurt a Trezoreriei este plafonata in multe cazuri: in Italia la 14% din bugetul annual , in Franta se acorda doua transe din care prima de 10.5 miliarde franci , in Romania 10% din bugetul anual , in Ungaria 3% din bugetul annual.La aceste linii de credit dobanda perceputa este diferita , dar de regula este egala cu rata oficiala a dobanzii(rata de refinantare sau taxa oficiala a scontului) sau cu rata dobanzii de pe piata interbancara.

Exceptii sunt Banca Italiei care crediteaza la 1%, Franta-prima transa gratuit , a doua la rata de refinantare minima , Banca Ungariei -40% din rata de refinantare si BNR care finanteaza gratuit.

Finantarea Trezoreriei se poate face si prin cumpararea de titluri ale datoriei publice pe piata primara. Cele mai multe banci centrale nu opereaza decat pe piata secundara, totusi Banca Italiei si Banca Angliei pot cumpara titluri pe piata primara.

In majoritatea statelor , banca centrala este cea care se ocupa de plata dobanzii la imprumuturile de stat si rascumpararea sau retragerea din circulatie la scadenta,a titlurilor datoriei publice , din fit, in special in calitate de creditoare a statului

ca instrument de promovare a politicii economice a statului

Banca Centrala reprezinta in tarile dezvoltate , o sursa

permanenta a statului careia ii sunt puse la dispozitie o parte din sumele provenite din emisiune ca sursa perpetua. Dar in majoritatea tarilor , dreptul statului de a apela la banca centrala pentru credite este limitat prin lege.In SUA ,de exemplu , Sistemul Rezervei Federale nu are voie sa acorde Trezoreriei credite in mod direct , titlurile datoriei publice care apar in activul SRF fiind cumparate pe piata secundara.

In Romania prin Legea Finantelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetara sau prin finantare directa de catre banci

Conform statutului BNR (34/1991) imprumuturile acordate statului de aceasta nu pot depasi dublul capitalului BNR si fondul de rezerva.

In majoritatea statelor banca centrala deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i asigura acesteia suficienta flexibilitate in gestiunea bugetara curenta.Finantarea acesteia pe termen scurt este , de regula , deschisa automat , exceptie , facand Germania. In aceasta tara creditele sunt acordate sectorului public la discretia acestuia.Finantarea pe termen scurt a Trezoreriei este plafonata in multe cazuri: in Italia la 14% din bugetul annual , in Franta se acorda doua transe din care prima de 10.5 miliarde franci , in Romania 10% din bugetul anual , in Ungaria 3% din bugetul annual.La aceste linii de credit dobanda perceputa este diferita , dar de regula este egala cu rata oficiala a dobanzii(rata de refinantare sau taxa oficiala a scontului) sau cu rata dobanzii de pe piata interbancara.

Exceptii sunt Banca Italiei care crediteaza la 1%, Franta-prima transa gratuit , a doua la rata de refinantare minima , Banca Ungariei -40% din rata de refinantare si BNR care finanteaza gratuit.

Finantarea Trezoreriei se poate face si prin cumpararea de titluri ale datoriei publice pe piata primara. Cele mai multe banci centrale nu opereaza decat pe piata secundara, totusi Banca Italiei si Banca Angliei pot cumpara titluri pe piata primara.

In majoritatea statelor , banca centrala este cea care se ocupa de plata dobanzii la imprumuturile de stat si rascumpararea sau retragerea din circulatie la scadenta,a titlurilor datoriei publice , din fonduri bugetare dar prin reteaua proprie de unitati .

Functia de casier al statului

Banca Centrala este responsabila pentru executarea operatiilor de casa ale Trezoreriei si evidenta contabila a acestora.Conturile Trezoriei sunt intotdeauna administrate de Banca Centrala .

In majoritatea tarilor contul curent al trezoreriei are sold creditor (in Italia soldul este in general debitor si acoperit prin credite ale bancii centrale) .Pentru acest sold creditor in unele tari se bonifica dobanda(U.K., Franta , Italia , Elvetia).Cel mai adesea ca si pentru celelalte depozite la banca centrala nu se bonifica dobanda (SUA , Belgia , Germania , Olanda).In unele din aceste tari acest fapt este compensat de faptul ca disponibilitatile Trezoreriei in contul curent care depasesc un anumit plafon de casa sunt reinvestite in cadrul sistemului bancar.In Romania BNR nu va plati dobanzi pentru disponibilitati (Legea 34/1991 art 29).

Pentru serviciile prestate Trezoreriei in cele mai multe tari banca centrala nu percepe comisioane. Pentru toate operatiile efectuate pentru Trezoreria statului, BNR nu va percepe comisioane (Legea 34/1991 art 28).

Functia de emisiune monetara

Bancile centrale detin monopolul emisiunilor monetare inca din a doua jumatate a secolului XIX .De regula , emisiunea se desfasoara in cadrul bancii centrale comform unr proceduri cu caracter mai degraba tehnic.La monopolul emisiunii de bancnote s-au adaugat si alte functii vizand elementele si functionarea sistemului monetar , delegate de legislativ prin statutele bancii centrale (inclusiv in Romania):

-stabilirea denumirii unitatii monetare.

-stabilirea valorilor nominale , dimensiunilor , greutatii si desenului semnelor monetare.

-emisiunea de moneda divizionara.

Funtia de centru al politicii monetare

Este functia prin care se sustine o crestere economica neinflationsta mentinand piete financiare ordonate.Pentru aceasta formularea si , mai ales , implementarea politicii monetare de catre banca centrala este esentiala.

Atat de importanta a devenit aceasta functie in prezent incat ea este considerata activitatea definitorie pentru profilul unei banci centrale.

Trebuie totusi sa subliniem ca , dincolo de specificarea deosebita a politicii monetare , ea se interpreteaza in sfera politicii economice si trebuie sa conduca la actiuni integrate care sa permita realizarea unor obiective strategice.In Romania BNR stabileste si conduce politica monetara si de credit , in cadrul politicii economice si financiare a statului , cu scopul de a mentine stabilitatea monedei nationale.(Legea 34/1991 art 1).

Functia de veriga centrala a sistemului bancar

De cand privilegiul de emisiunii de bancnote a devenit un monopol , banca centrala a devenit diferita de celelalte banci din sistem si , treptat , din concurenta a lor pe aceste piete s-a transformat in sustinatoare a sistemului bancar in ansamblul sau . Banca centrala este in ansamblul sau bancher al celorlalte banci sau banca a bancilor .Banca centrala are sarcina supravegherii lichiditatii economiei actionand ca un creditor in ultima instanta.

Ponderea creditelor acordate bancilor din sistem in totalul activului bancii nationale difera de la o tara la alta.In unele tari aceste credite ocupa ponderi semnificative (40% in Germania , 30% in Franta , 80% in U.K.) iin timp ce la altele ponderile sunt mai reduse (10% in Japonia , 5% in Belgia , 5% in Italia , 15% in Olanda si Elvetia).In Romania aceasta pondere este in scadere (80% in 1990 , 20% in 1991-1992 si 30-35% in 1993-1994).Modalitatile de realizare a acestor refinantari sunt si ele diverse:rescontarea,avansuri lombard , contracte de rascumparare licitatii de refinantare , linii de credit pe termen scurt.

De asemenea , in calitatea sa de centrul al sistemului bancar banca centrala este abilitata sa reglementeze comertul de banca si sa controleze aplicarea acestor reglementari de catre celelalte banci , inclusiv straine .La noi (art 26,27 Legea 34/1991): BNR raspunde in exclusivitate pentru autorizarea si supravegherea tutror entitatilor care opereaza ca societati bancare in Romania si BNR va actiona ca imprumutator de ultima instanta pentru societati bancare aflate in dificultate de plata , in conditiile stabilite de aceasta .

Exercitarea acestei functii de catre banca centrala poate genera conflicte vis-à-vis de functia de asigurare a echilibrului monetar.

-conflictul de perspectiva: pe termen lung si la nivel macroeconomic pentru o politica monetara rationala;pe termen scurt si la nivel sectorial pentru credite in ultima instanta.Ca regulator si responsabil al viabilitatii bancare , banca centrala tinde sa sustina sectorul de care raspunde chiar in detrimentul intregii economii.Autoritatea monetara devine astfel , intr-o oarecare masura , captiva fata de sectorul controlat;

-conflictul de atitudine fata de inovatie ;in masura in care sistemul devine mai liber si mai flexibil, autoritatea monetara ar trebui sa incurajeze inovarea.Pe de alta parte aceste inovatii fregvente sunt destabilizatoare prin efectele lor asupra cererii si ofertei monetare.Ca urmare autoritatea s-ar putea opune inovarii financiare pentru a nu altera efectul estimat al instrumentelor sale monetare.

Ca urmare o politica monetara , care sa urmareasca stabilitatea puterii de cumparare pe termen lung , poate fi afectata negativ , daca banca centrala este si autoritate bancara , pe urmatoarele cai :

-cu un volum limitat de resurse se naste dilema optiunii intre domeniul prioritar si cel secundar (politica si control monetar sau reglementare bancara) si se produce o diluare a acestor resurse .

-perspectiva pe termen scurt impusa de reglementarea activitatii bancare poate genera ignorarea prioritatilor pe termen lung si poate avea ca rezultat o politica monetara destabilizatoare.

In acest context este demn de mentionat opinia lui Cargill conform careia preocuparea bancii centrale de a asigura reglementarea si supravegherea activitatii bancare are un cost de oportunitate din punct de vedere al resurselor care nu pot fii alocate functiilor de control monetar si creditor in ultima instanta si uneori , aceasta preocupare poate intra in conflict cu aceste functii de baza.

In legatura cu cea de-a doua functie clasica a bancilor , cea de asigurare a unei derulari normale a platilor in cadrul economiei , banca centrala are , de asemenea , un rol important materializat prin prestarea unor servicii referitoare la circulatia instrumentelor de plata (cecuri in principal) si la derularea compensarilor interbancare. In diferite state aceste servicii sunt asigurate exclusiv de banca centrala ca servicii publice sau in sistem mixt , existand si sisteme private .

Functia de centru al politicii valutare

Bancile centrale sunt responsabile pentru asigurarea stabilitatii puterii de cumparare a monedei nationale.Aceasta atat pe plan intern cat si pe plan extern. Stabilitatea pe plan extern presupune stabilitatea relativa a cursului valutar si echilibrarea dinamica a balantei de incasari si plati externe.Controlul valutar este o sarcina a guvernului dar banca centrala coopereaza in formularea si exercitarea acestuia. In Romania BNR stabileste si conduce politica valutara a statului , cooperand cu alte organisme ale acestuia.BNR va actiona ca agent al statului in aplicarea prevederilor oricarei legi vizand controlul valutar (Legea 34/1991 art 32).

Interventia pe piata valutara , in toate tarile , se desfasoara prin unitati operationale ale bancii centrale .In unele cazuri organisme separate sunt implicate in gestiunea rezervelor internationale , dar ele isi realizeaza , de regula, obiectivele folosind tot structurile operationale ale bancii centrale (Franta, Italia , Marea Britanie , SUA).

Un alt aspect al politicii valutare este cel referitor la exercitarea controlului valutar.Acesta poate fi exercitat de:

-banca centrala printr-un departament special (Romania , Germania);

-de catre organisme independente (Belgia , Olanda);

-in cooperare la nivel guvernamental.

Functia de reprezentant al statului in relatiile financiare

Datorita pozitiei sale privilegiate si deoarece apartine sistemului institutiilor publice dar , mai ales , pentru ca opereaza ca un bancher al statului , banca centrala este abilitata prin statutul sau sa reprezinte statul in relatiile financiare internationale si in organismele financiare internationale(art 2,34 Legea 34/91).

1.3.ROLUL BANCILOR COMERCIALE IN SISTEMUL BANCAR

In epoca contemporana locul si rolul bancilor in economie sunt strans legate de calitatea lor de intermediar principal in relatia economii-investitii, relatie hotaratoare in cresterea economica.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economica considera ca un rezultat necesar al evolutiei societatii, obtinerea de economii ale agentilor economici sau persoanelor reprezentand venituri neconsumate in perioada curenta si destinata unei utilizari viitoare . In cadrul acelorasi concepte , investitiile, reprezentand achizitia de instalatii si echipament , structuri, masini si inventar destinate dezvoltarii productiei, reprezinta o alta realitate a economiei ce afecteaza pe agentii economici.

Agentii economici isi gasesc resursele necesare realizarii investitiilor , fie prin propriile economii, fie recurgand la credite ce le sunt acordate prin banci, in procesul de valorificare a capitalului monetar in economie.

Locul si rolul bancilor in economie , structura lor, sunt determinate si de creatia monetara, factor specific al functionalitatii bancilor in economie.

Bancile comerciale tipice au si ele un aport de pondere in creatia monetara transformand activele nemonetare (cambii, obligatiuni ), fara putere liberatorie , in instrumente de plata .

In cadrul sistemului bancar s-au inclus in timp si intermediari nemonetari care au ca functii principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu si lung direct de la beneficiari (pentru investitii , ipoteca, comert exterior , consum ) sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare (prin titularizare).

Specializarea bancilor a fost o tendinta care s-a manifestat in cadrul bancilor o intreaga epoca. Separarea si independenta bancilor este si momentul delimitarii sferei de competenta si activitate a bancilor de depozit.

Criza economica din anii 1923-1933, care a afectat toate tarile dezvoltate, a impus o reglementare severa a regimului bancilor, care sa actioneze in scopul protejarii deponentilor.

Astfel, statutul bancii de depozit a trebuit sa fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra institutiilor de credit ce primesc depuneri si asupra modului de folosire a acestor resurse in procesul creditarii.

Desi structurile nationale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite , purtand competenta evolutiilor anterioare, sau a unor traditii ce se perpetueaza , si fiind deopotriva supuse suflului innoirilor, totusi pretutindeni in lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat:

bancile de depozit

bancile specializate.

Bancile specializate sunt caracterizate prin aceea ca efectueaza toate tipurile de operatiuni bancare.Deci au o activitate diversificata care se poate modifica liber, functie de cerinte, posibilitati si propria orientare.

Totusi operatiile de baza sunt reprezentate de constituirea de depozite si utilizarea lor in scopul acordarii de credite agentilor economici.

Bancile specializate sunt organizate ca societati comerciale si urmaresc un profit. Ele efectueaza in ansamblul lor, totalitatea operatiunilor bancare. Fiecare dintre ele sunt supuse,fie unor limitari privind functionalitatea lor, fie ca isi asuma in exclusivitate anumite operatiuni. Limitarile se refera la raza de actiune (teritoriala sau de ramura) sau de statutul lor social, particular.

Intre bancile specializate,un loc deosebit,il ocupa institutiile de credit specializate carora le-a fost incredintata o misiune de interes public.

Societatile financiare sunt institutii de credit care pe de o parte nu sunt autorizate sa primeasca depozite, iar pe de alta parte nu pot efectua decat operatiunile pentru care au fost abilitate prin lege sau conventie.

In considerarea structurii sistemului bancar trebuie sa avem in vedere ca in componentele nationale se afirma si trasaturi generale dar si particularitati ale alcatuirii verigilor componente.

Unele din bancile specializate actioneaza ca intermediari in anumite ramuri sau domenii de activitate, desfasurand activitati de mobilizare a resurselor, cat si dedistribuire a creditelor in sfera lor specifica, in cadrul unui echilibru relativ intre operatiunile pasive si activele proprii.

De regula bancile comerciale joaca un rol de intermediar. Astfel bancile comerciale isi exercita rolul de intermediar nu numai intre agentii din afara sistemului bancar, ci au un rol major in reciclarea si valorificarea capitalului, in mobilizarea de resurse si distribuirea de credite in sistemul bancar, deci intermediaza intre verigile bancare.

In acest proces se afirma sI se detaseaza ca principale functii ale bancilor comerciale cele doua laturi ale intermedierii:

mobilizarea resurselor

distribuirea creditelor.

Legatura cu mii de agenti economici, titulari de cont, in legatura cu constituirea si utilizarea depozitelor, confera bancilor in general, bancilor comerciale in special, o alta principala functie in economia moderna, aceea de centru de efectuare a platilor intre titularii de cont, si prin aceasta bancile determina si controleaza fluxurile circulatiei monetare scripturale.

1.3.1.OPERATIUNILE BANCILOR COMERCIALE

In indeplinirea principalelor functii ale bancilor comerciale (mobilizarea resurselor, distribuirea creditelor), precum si a intregii lor activitati, bancile comerciale indeplinesc anumite operatiuni specifice:

operatiuni pasive, de depozite la vedere si la termen, in cont numerar si cu titluri (art. 18 al Legii 33/1991 privind activitatea bancara in Romania);

operatiuni active, de acordare de credite;

operatiuni accesorii, respectiv cumparare, vanzare, custodie si administrare de active monetare, transferuri, operatiuni de clearing si alte operatiuni de virament pe cont propriu sau in contul tertilor, precum si primirea de titluri in gaj sau in pastrare;

operatiuni conexe, respectiv operatiuni valutare,operatiuni cu metale pretioase sau cu obiecte confectionate din acestea;plasamentul, subscrierea, gestionarea, pastrarea si comertul cu titluri; consulting bancar; garantii, mandatari sau alte activitati care pot fi asumate pe cont propriu sau in contul clientilor.

Operatiunile bancare specifice pot fi considerate si reunite, dupa sensul lor, in operatiuni pasive si operatiuni active.

Operatiunile pasive

Acestea reprezinta, pentru bancile comerciale, operatiunile de constituire a resurselor banesti de la persoane fizice si juridice, in vederea pastrarii si fructificarii lor. Operatiunile pasive preponderente in activitatea bancilor comerciale sunt: depozitele, rescontul si operatiunile similare si capitalul propriu.

Depozitele bancare reprezinta o forma principala de mobilizare a capitalurilor si economiilor temporar disponibile, fiind astfel o cale importanta de constituire a resurselor de creditare ale bancii. Pe de alta parte, depozitele reprezinta pentru depunatori creante creditoare fata de banca, mijloacele de plata pe care acestia le pot utiliza in orice moment, pentru efectuarea de plati, prin operare cont.

Depozitele vor fi valorificate de banca in functie de natura si termenul lor. Astfel, functie de termen, depozitele pot fi depozite la vedere sau depozite la termen.

Depozitele la vedere se caracterizeaza prin elasticitate, intrucat depunatorii pot dispune in orice moment de ele pentru plati sau retrageri din cont. Utilizarea sumelor provenite din depozite la vedere necesita prudenta, intrucat solicitarea deponentilor in volume si ritmuri neprevazute ar putea crea dificultati de lichiditate bancilor.

In practica internationala, depozitele la vedere au mai multe forme de existenta:

conturi curente-pentru care bancile fie nu acorda dobanzi, fie bonifica o dobanda foarte redusa, datorita faptului ca functia principala a acestui cont este efectuarea operatiunilor de casierie ale titularilor de cont;

conturi de depozite-asigura fructificarea unor economii pe un termen mai indelungat.

Depozitele la termen reprezinta pentru banci forma principala de atragere a sumelor ce vor constitui sursele activitatii de creditare.

Rescontul reprezinta o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte banci, si anume bancii de scont sau de regula bancii de emisiune.Apelarea la rescontare se face functie de interesul bancii de a obtine disponibilitati. Esentialul este ca, daca se recurge la rescontare, chiar in aceeasi zi in care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferenta dintre dobanda la care se sconteaza (mai mare) si taxa scontului (dobanda practicata de banca de emisiune).

Similare rescontului sunt operatiunile de lombardare, operatiuni de imprumut pe garantii de efecte publice, obligatiuni sI bonuri de tezaur, operatiuni prin care banca de depozit obtine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt.

Rescontul si lombardarea sunt operatiuni concrete prin care are loc recreditarea, proces de ampla extindere si in continua evolutie in economia moderna.

Aceste operatiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancara, pentru asigurarea operativa a acoperirii necesitatii de credite prin atragerea surselor dispersate in economie.

Capitalul propriu si fondurile de rezerva constituite din profitul brut au un aport relativ redus la formarea resurselor de creditare ale bancilor, ca intermediari in reciclarea si valorificarea capitalurilor. In marea lor majoritate societati pe actiuni, bancile isi formeaza capitalul propriu prin emisiunea si subscrierea de actiuni.

In managementul pasivelor s-a manifestat, ca o necesitate tipica, determinata de ingustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinta ca bancile sa fie sprijinite mai mult pe pasive, pe elasticitatea si oportunitatea lor in asigurarea lichiditatii.

Operatiunile active

Pentru bancile comerciale acestea reprezinta operatiunile prin care ele isi angajeaza resursele in vederea obtinerii de profit. Operatiunile active se grupeaza in:

operatiuni de creditare agenti economici;

operatiuni de creditare persoane fizice;

operatiuni de plasament.

Operatiunile de creditare a agentilor economici.

Bancile comerciale, pentru a raspunde cerintelor clientilor sai, si-au diversificat tehnicile de creditare, creand credite specifice profilului clientilor si capacitatii acestora de rambursare. Astfel, se disting, din punctul de vedere al naturii obiectului creditat, urmatoarele categorii privind creditarea:

Creditarea capitalului fix

Acoperirea necesitatilor de capital fix se efectueaza de catre intreprinderi, recurgandu-se la piata de capital prin emisiunile de actiuni si obligatiuni. Pentru achizitionarea de echipamente, bancile acorda credite pe termen mediu si lung, credite specializate pe sectoare de activitate (agricultura, constructii, cooperatie, etc.).

Creditarea cheltuielilor de exploatare

Aceasta se realizeaza de catre banci pe doua criterii principale:

a)Creditarea creantelor comerciale

Aceasta se realizeaza prin preluarea de catre banci a creantelor pe care intreprinderea furnizoare le are asupra clientilor sai. Cea mai veche tehnica cunoscuta si folosita este operatiunea de scontare.

Scontarea reprezinta cesiunea cambiei catre un alt beneficiar in schimbul valorii actuale a cambiei. Astfel, beneficiarul cambiei, avand o nevoie urgenta de bani, cedeaza acest drept, de regula bancii, pentru care el incaseaza valoarea nominala a cambiei diminuata cu taxa de scont. Scontarea, pe langa caracterul de act de vanzare-cumparare, este in acelasi timp o operatiune de creditare, atat prin faptul ca se refera la transferul unui instrument de credit, cat si prin aceea ca determina plasarea resurselor de creditare unei banci, pe un anumit termen, cu asigurarea incasarii dobanzii aferente. Scontarea realizeaza de fapt o transformare a creditului comercial, consacrat de cambie, in credit bancar.

Pentru a evita preluarea riscului de valorificare a cambiei, bancile comerciale efectueaza si alte operatiuni cambiale, precum pensiunea si imprumutul de gaj de efecte comerciale.

Pensiunea este operatiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul cu conditia rascumpararii lor de catre acesta la termenele de conventie. Efectele ce fac obiectul pensiunii raman de regula la beneficiar, iar banca cumparatoare primeste angajamentul de rascumparare emis de beneficiar sI borderoul efectelor respective.

Imprumutul pe efecte comerciale in gaj se acorda de banci atunci cand aceaste apreciaza pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are retineri cu privire la capacitatea de plata a celorlalti semnatari.

b)Creditele de trezorerie

Acestea sunt credite destinate a acoperi necesitatile de mijloace circulante, in vederea desfasurarii normale a procesului de productie sI comercializare. Exista doua forme principale: avansul in cont curent si creditele specializate.

Avansurile in cont curent se acorda de catre banca pentru efectuarea pla/ilor curente si in cazul in care in cont nu exista disponibilitati, banca efectueaza totusi operatiunile respective, in cadrul unei limite convenite, numita descoperire de cont (overdraft). In practica SUA si in Anglia, prin aceste credite se realizeaza o exceptare de la formele si precautiiletraditionale referitoare la utilizare, garantie si chiar termen. Desi creditul este pe termen scurt, soldurile debitoare se mentin de-a lungul vremii, ceea ce implica o creditare curenta a intreprinderilor respective. Marimea creditului angajat este flotanta functie de incasarile realizate in acelasi cont.

Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesitati legate de desfasurarea productiei (credite de campanie, credite pentru stocuri).

Operatiunile de creditare a persoanelor fizice.

Functie de cerintele efective ale clientilor, bancile au realizat o diversificare sI specializare a tehnicilor de creditare.

Astfel, creditele acordate de banci se axeaza pe urmatoarele categorii de necesitati:

pentru cumparare delocuinte;

pentru cumparare de bunuri de folosinta indelungata;

pentru acoperirea cheltuielilor curente.

Creditele pentru cheltuielile curente imbraca in principal doua forme:

imprumuturile personale acordate pe termen de la trei luni la doi ani si se acorda intr-o suma care sa nu depaseasca veniturile titularului;

imprumuturile pe baza cartilor de credit, care se acorda in conditii diferita si anume fie prin efectuarea ulterioara a platilor scadente functie de valoarea a ceea ce s-a cumparat, fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni din care se va achizitiona o marfa sau un serviciu.

Operatiunile de plasament.

Acestea constau in achizitia de efecte publice si actiuni,astfel ca banca isi plaseaza propriile resurse pentru obtinerea de profituri.

Plasarea resurselor de catre banci se efectueaza prin asigurarea obligatorie a unei anumite lichiditati, realizata efectiv prin detinerea de active usor lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de imprumuturi, etc.).

Imobilizarea activelor in titluri reduce posibilitatile de creditare, iar reducerea activelor in titluri sporeste capacitatea de creditare.

1.3.2.Produse si servicii bancare

In economia de piata bancile comerciale ofera clientelei lor diverse servicii care au drept scop asigurarea relatiilor de plati si incasari interne si externe, realizarea acestor fluxuri in bune conditii si evitarea intarzierilor ori a blocajelor din sfera decontarilor interne si internationale.

In partea bancara, serviciile s-au divizat astfel:

-servicii bancare, care sunt solicitate de clientii bancii;

-produse bancare, respectiv cele oferite de banca clientilor sai.

a)Serviciile bancare cuprind:

evidenta operatiunilor in conturi curente si implicit operarea in aceste conturi pe baza de documente;

operatiuni de casa (primiri si eliberari de sume in numerar);

operatiuni legate de cecuri de decontare, cecuri cu limita de suma, de dispozitii de incasari/plati (viramente);

operatiuni privind instrumentele de plata si de credit (cambia, biletul la ordin, cecul); acceptarea, acordarea de aval, plata/ incasarea acestora, scontarea si forfetarea acestor titluri de creanta;

operatiunile referitoare la platile/incasarile efectuate la intern a acreditivelor documentare, ordinelor de plata in lei si valuta etc;

emiterea de scrisori de garantie bancara pentru diferite scopuri;

b) In randul produselor bancare pot fi mentionate:

acordarea de credite pe termen scurt (pana la un an) garantate sau negarantate;

acordarea de credite pe termen scurt si mediu garantate cu gaj sau ipoteca fie prin procurarea de materii prime, materiale, etc, fie pentru procurarea de masini, utilaje, investitii, etc;

acordarea de credite pe termen lung (de la 5 la 25 de ani) pentru procurarea de echipamente industriale, instalatii, investitii in constructii, etc;

plasamente de obligatiuni (titluri) emise de stat sau de sociatati particulare pentru procurarea de fonduri;

transmiterea ordinelor de vanzare/cumparare la bursele de valori;

inchirierea de seifuri pentru depozitarea de valori materiale si documente;

activitati de consultanta in domeniile bancare, fiscale juridice, plasamente investitii;

gestiunea portofoliului de hartii de valoare (actiuni, obligatiuni, etc.).

schimb valutar, cecuri de calatorie;

leasing-ul.

1.4.RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMANESC

In contextul restructurarii de ansamblu a sistemului economic romanesc, si sectorul bancar este supus unui asemenea proces. In domeniul bancar procesul de restructurare a demarat prin organizarea la doua niveluri (banca centrala/bancile universale) si introducerea treptata a normelor bancare. In prezent principalele probleme cu care se confrunta nu numai sistemul bancar romanesc ci toate sistemele similare din fostele tari socialiste sunt: restructurarea bilanturilor bancare prin absorbirea pierderilor si recapitalizarea bancilor, reducerea riscului moral in sistemul bancar , restructurare sistemului de plati si reducerea riscului sistematic, completarea retelei bancare de siguranta si privatizarea bancilor de stat.

Restructurarea portofoliilor bancare

Problema pierderilor la portofoliu de credite , pierderi cu o pondere relativ ridicata reprezintaprincipalul obstacol in calea instaurarii unui sistem bancar modern in fostele tari socialiste. Persistenta acestei probleme slabeste increderea in sistemul bancar si complica mecanismele de transmitere ale politicii economice. Eforturile guvernelor de a rezolva problema nu au fost in general incununate de succes caci nu au fost atacate cauzele care o genereaza.

Curatarea portofoliilor de credite este un pas necesar dar reprezinta doar inceputul procesului de restructurare a portofoliilor. Aceasta deoarece pierderile , considerate ca o mostenire a perioadei anterioare, au cunoscut cea mai mare crestere in general, dupa1990, fapt ce reflecta recesiunea economica prelungita ce afecteaza zona. Dar mai important este faptul ca pierderile sunt generate de probleme structurale grave care afecteaza atat sectorul economic cat si sectorul financiar. Acestea sunt:

-riscul moral ridicat si selectia adversa manifestata de bancile de stat (predominante) fata de clientii lor din sectorul de stat;

-lipsa sau insuficienta unui cadru legal care sa impuna executia silita a debitorilor;

-folosirea sistemului bancar de catre guvern pentru realizarea unor obiective de ordin social;

-slabiciunea sistemului normativ si de control bancar;

Ponderea pierderilor la portofoliu de credite este semnificativa pentru bancile de stat. Aceste pierderi sunt echitabil repartzate intre ele, in functie de particularitatile portofoliilor: repartizarea teritoriala (Polonia) sau sectoriala(Romania, Bulgaria). Recesiunea care insoteste tranzitia la economia de piata agraveaza dificultatile financiare ale intreprinderilor si riscurile asumate de banci. Bancile private mici nu sunt afectate de pierderi mostenite; lor le lipseste mai ales ocazia de a da imprumuturi caci sunt putin cunoscute. In plus le lipsesc si resursele primare si deci fondurile de imprumut caci ponderea lor pe piata creditelor este redusa, imprumuturile in strainatate inaccesibile iar accesul la refinantarea bancii centrale este limitat. In Romania ele se bazeaza pe piata interbancara dar sufera ca si in alte tari , de o criza de lichiditate.

Exista doua tipuri de strategii de eliminare a pierderilor si de curatare a bilantului bancilor: centralizate sau descentralizate.

Abordarea descentralizata lasa restructurarea si suportarea pierderilor pe seama bancilor, de regula, prin creare unei directii specializate in cadrul fiecareia

Abordarea centralizata presupune transferul sau vanzarea pierderilor catre o institutie centrala , publica , cu statut de banca dar mai asemanatoare unui spital pentru credite neperfomante. O parte a portofoliului putred al bancilor va fi transferata acestei institutii care va prelua raspunderea incasarii datoriilor. O varianta a acestei strategii o reprezinta vanzarea creantelor neperformante unor firme private , pe piata , mult sub valoarea lor nominala.

Din punct de vedere tehnic strategia centralizata poate fi implementata folosind urmatoarele solutii practice:

*deprecierea creantelor asupra intreprinderilor prin inflatie datoriile fiind inscrise in bilant la valoarea lor nominala;solutia prezinta doua incoveniente:

-nu e definitiva caci inflatia trebuie sa scada;

-compromite ajustari macroeconomice daca inflatia se mentine mult timp la cote ridicate.

*preschimbarea depozitelor publice in actiuni ale statului Are loc o recapitalizare care poate compensa creantele nerecuperabile asupra intreprinderilor insolvabile dar poate duce la o criza de lichiditate. Se aplica in Polonia din1992 in cadrul pactului guvernamental pentru industrie.

*crearea unei agentii independente pentru conversie sau consolidare finantata prin emisiune de titluri de credit pe termen lung garantate de stat , agentie care sa cumpere creantele bancilor asupra intreprinderilor insolvabile. Aceste creante sunt apoi vandute pe piata finantandu-se lichidarea sau restructurarea acestor intreprinderi.

*preluarea pierderilor de catre buget. Este solutia cea mai simpla si cea mai rapida dar ridica problema finantarii. In conditiile unei restrictii bugetare dure , in majoritatea tarilor finantarea s-a facut prin emisiune de obligatiuni, in transe.

Recapitalizarea bancilor

Pentru minimizarea riscului de capital si crearea premiselor pentru o crestere sanatoasa a activelor bancare , recapitalizarea bancilor este o problema esentiala. Aceasta se pune atat pentru bancile private cat , mai ales , pentru bancile de stat. Prin talie si implicare directa a statului proprietar, bancile de stat ridica principalele probleme de recapitalizare.

Pentru realizarea recapitalizarii se pot folosi doua tehnici: finantare directa de la buget sau finantarea prin emisiuni de obligatiuni. Finantarea directa este foarte simpla dar scumpa in aceeasi masura. Emisiunea de obligatiuni este o modalitate mai prudenta si mai ieftina; costurile se vor repartiza pe parcursul perioadei, cheltuielile imediate fiind doar pentru plate dobanzilor. Scadenta trebuie sa fie rezonabila de cel putin cinci ani, titlurile sa fie negociabile si emise la nivelul dobanzii pe piata.

Din 1992, in Romania opereaza un comitet pentru recapitalizarea bancilor iar o injectie de capital pentru intarirea pozitiei financiare a bancilor de stat s-a efectuat inca din acel an.

Reducerea riscului moral in sistemul bancar

Dimensiunea riscurilor bancare in Europa de Est sunt multiple si pronuntate. Riscul afecteaza toate sistemele bancare reformate ca risc moral si risc sistemic.

Riscul moral se traduce in mentinerea in functiune a unui numar de banci insolvabile, dupa criterii contabile si economice obisnuite. Riscul sistemic este un risc tehnic, agravat de riscul moral, si se manifesta in cadrul sistemului de plati; rezulta din anarhismul si lipsa modalitatilor de compensare si reglementare a datoriilor interbancare.

Riscul moral intr-un sistem bancar poate fi definit ca fiind acea situatie asimetrica in care o banca isi pastreaza pentru ea profituri mai mari decat rezultatele scontate intr-o conjunctura favorabila datorita faptului ca nu suporta costul pierderilor intr-o conjunctura nefavorabila. Ca urmare banca este incitata sa ofere imprumuturi pentru proiecte din ce in ce mai riscante la rate ale dobanzii din ce in ce mai mari;ea manifesta o preferinta din ce in ce mai mare pentru risc si devine o amenintare pentru intregul sistem bancar.

Pentru o serie de banci supravietuirea in ciuda insolvabilitatii lor se datoreaza aplicarii doctrinei too big to fail . Implicit statul ofera garantia sa tuturor bancilor publice, astfel ca platile interbancare si obligatiunile fata de deponenti se onoreaza. Cu alte cuvinte statul acopera pierderile institutiei insolvabile justificand masurile luate ca necesare in contextul procesului de restructurare si reformare a sistemului bancar.

O alta grupa de banci sunt cele aflate in stare de incetare a platilor, mai ales cele private, de talie mica. Acestea nu au reusit sa se impuna pe piata depozitelor si a creditelor si nu au realizat nici o diversificare corespunzatoare a portofoliului lor. Nu pot fi salvate decat prin fuziune cu achizitie de catre o alta banca. Oricum refuzul falimentelor acestor banci sub argumentul ca falimentul uneia va insemna falimentul tuturor prin contagiune si deci eliminarea de pe piata a sectorului privat nu este corect. Solutia o reprezinta instaurarea unor conditii de concurenta egala, prin extinderea garantiei statului si la depozitele bancilor private sau suprimarea ei si pentru cele publice cu instaurarea unui sistem autonom de asigurare a depozitelor bancare.

Astfel pentru bancile private solutia crearii propriului sistem de asigurare mutuala pare mai echitabila decat cea a fuziunilor-achizitii dirijate de stat. Celelalte banci private ar cere atunci lichidarea bancilor cu fonduri proprii negative si ar despagubi pe deponenti.Falimentul este calea cea mai curata de reglare a numarului de banci in sector , nu concentrarea.

De fapt, falimentul este rezultatul unei slabe rentabilitati. Achizitia unei institutii nerentabile de catre una rentabila poate degrada si rezultatele cumparatorului.

Riscul sistemic si restructurarea sistemului de plati

Riscul sistemic apare odata ce o banca refuza sa tina cont de consecintele comportamentului sau asupra altor membrii ai sistemului bancar. In special este cazul operatiilor de creditare prin care banca impune (datorita riscului pe care si-l asuma ) un risc suplimentar tuturor bancilor fata de care este debitoare in sistemul interbancar de plati.

Restructurarea sistemului de plati presupune mai intai trecerea de la un sistem bazat inca pe folosirea pe scara larga a numerarului la unul bazat pe transferuri interbancare.

In al doilea rand este necesara introducerea unor sisteme sigure si rapide pentru transferul in aceeasi zi al creantelor de valoare mare. In al treilea rand este necesara formularea si implementarea unui set de reguli si principii care sa guverneze derularea platilor prin circuit.

Pentru realizarea tuturor acestor obiective esentiale este necesar , alaturi de implicarea hotarata a bancilor, si increderea clientilor in capacitatea bancilor de a asigura servicii de plati sigure si rapide.

Gestiunea riscurilor in sistemul de plati.

Functionarea unui sistem de plati este riscanta. Principalele forme de risc ce pot afecta buna funtionare a sistemului de plati sunt:

-riscul de lichiditate: probabilitatea ca un participant sa nu poata incheia o tranzactie la timp din lipsa de mijloace de plata .

-riscul de credit:probabilitatea nerecuperarii unor creante asupra unor participanti la sistemul de plati.

Atentia autoritatilor se concentreaza asupra sistemului de transfer al fondurilor interbancare caci acolo se atinge cel mai ridicat grad de concentrare a riscurilor care , in anumite conditii pot genera risc sistemic. Obiectivul fundamental al politicii in domeniul gestiunii riscurilor in sistemul de plati trebuie sa fie asigurarea unei protectii adecvate impotriva riscului sistemic.

Riscul sistemic este deosebit de acut in sistemele de plati bazate pe compensare reciproca. In acest context incetarea / suspendarea platilor de catre o institutie bancara poate antrena o reactie in lant in sistemul bancar. Banca centrala este cea care trebuie sa dezvolte politici corespunzatoare pentru a reglementa astfel de situatii.In practica exista cateva alternative:

-garantarea finalizarii platii de catre banca centrala .O astfel de garantie face ca testul de solvabilitate sa fie practic inexistent in sistem deoarece bancile se vor angaja cu usurinta in relatii riscante cu alte banci.Pe de alta parte fara astfel de garantii dezvoltarea sistemului de plati si a pietei monetare poate fi serios afectata.

-aplicarea unor norme vizand expunera individuala a fiecarei banci: limita asupra pozitiilor (bi / multi-laterale) precum si varsarea unor garantii;

-solutie mixta care nu implica obligatoriu banca centrala drept garanta pentru finalizarea tuturor platilor; ea trebuie insa sa stabileasca, cel putin la nivelul sau, care sunt conditiile de asigurare a lichiditatii bancilor in contextul participarii acestora la sistemul de plati. De asemenea este necesar sa existe un cadru legal prin care sa se asigure respectarea compensarilor reciproce, in caz de faliment bancar.

Privatizarea bancilor

Privatizarea reprezinta modalitatea cea mai rapida de a induce modificari de comportament si strategie , asigurand astfel bancilor independenta fata de guvern si sectorul public.

Principala conditie a demararii procesului de privatizare o reprezinta asanarea bilantului care presupune restructurarea sau falimentul unui numar relativ mare de clienti importanti. Daca restructurarea portofoliilor nu este insa insotita si de o modificare a practicilor manageriale, este de asteptat ca aceleasi politici de creditare sa fie aplicate si problemele sa apara din nou.

O a doua conditie o reprezinta existenta unei vointe politice ferme, caci prin dividente si impozit pe profit (in mod direct) precum si prin capacitatea de a influenta politica de creditare (in mod indirect) bancile de stat sunt un important instrument in mana guvernului.

Exista mai multe strategii de privatizare aplicabile in sectorul bancar, nici una insa general valabila. Alegerea strategiei de privatizare si implementarea acesteia depind de obiectivele guvernului si de realitatile pietei. Daca viteza este obiectivul prioritar, atunci bancile trebuiesc incluse in programul de privatizare in masa. Daca alte obiective au prioritate (procurarea unor venituri pentru buget, obtinerea de experienta si capital, imbunatatirea culturii manageriale) atunci alte strategii trebuie avute in vedere (vanzari de participatii, majorari de capital prin emisiuni de actiuni , etc..).

Dat fiind gradul de subdezvoltare a pietelor de capital in zona , privatizarea prin oferta publica poate fi considerata o solutie utopica. Alaturi de privatizarea in masa , singura strategie viabila si radicala o reprezinta vanzarea partiala sau integrala a capitalului catre un investitor sau grup de investitori. Emisiunea de actiuni suplimentare este un proces cu o durata relativ ridicata si costuri pe masura prin care nu se poate procura decat un volum cu totul redus de fonduri (in Romania vezi experienta Agrobank).

In acest context privatizarea partiala a bancilor este un concept foarte popular in Europa de Est in ultimii doi-trei ani deoarece pare a impaca si capra si varza: privatizarea cuplata cu pastrarea unei participatii a statului (golden share). Desi politic problema pare a fi solutionata, trebuie rezolvate o serie de detalii tehnice care pot afecta serios natura procesului si finalitatea acestuia: natura investitorilor si ponderea statului.

Daca statul isi pastreaza o participatie la capitalul bancar , care sa fie ponderea acesteia: majoritara sau minoritara? O pondere majoritara nu rezolva decat problema injectiei de fonduri , presupunand ca se vor gasi investitori care sa participe in asemenea conditii. O pondere minoritara ar asigura incasarea in continuare a unor dividente ce pot fi estimate ca importante fara a se permite insa influentarea strategiei bancilor de catre guvern. Pentru a maximiza efectele in plan managerial ale privatizarii bancilor, este esential ca ponderea capitalului de stat sa fie minima urmand eventual ca ea sa fieredusa la zero.

In ceea ce priveste natura investitorilor , cel mai probabil este ca acestia sa reprezinte un grup (desi nici ipoteza unui singur investitor nu trebuie ignorata complet) date fiind riscurile de tara relativ mari in estul Europei. Cel mai probabil, grupul de investitori interesat de privatizarea bancilor va fi reprezentat de investitori straini, avand in vedere disponibilitatea limitata a resurselor interne de capital .

Solutia unui investitor strategic strain are multe avantaje pentru privatizarea bancara intre care:

-injectia suplimentara semnificativa de capital;

-reducerea costurilor bugetare ale recapitalizarii bancilor;

-transfer de expertiza tehnica si manageriala.

In ciuda acestor avantaje multiple, solutia este privita cu multa reticenta caci rolul capitalului strain in privatizare – a bancilor in special – este o problema sensibila si controversata, de natura preponderent politica. Chiar tarile care au acceptat aceasta solutie tind sa impuna limite participarii capitalului strain (25% Ungaria, 20-25% Polonia). Pe de alta parte insa putine banci din occident considera astfel de participatii ca optiuni strategice caci sunt confruntate cu propriile lor probleme de capitalizare si rentabilitate, mai ales bancile mari. Aceste probleme au taiat din apetitul de diversificare/implementare internationala a acestor banci. In plus bancile sunt mai greu de vandut decat alte societati comerciale caci sunt strans legate de imaginea pe care tara o are pentru investitorii straini. Acestia trebuie sa aiba incredere in politica macroeconomica, calitatea reglementarilor, stabilitatea politica si cresterea economica viitoare. Pe langa toate acestea , impunerea unei limite (care poate defini si o participare minoritara) nu este de natura sa stimuleze investitii straine in acest domeniu.

1.5.EVOLUTIA SI OBIECTIVELE SISTEMULUI BANCAR ODATA CU TRECEREA ROMANIEI LA ECONOMIA DE PIATA

Desi in 1989 existau numai patru banci in Romania (Banca Nationala a Romaniei, Banca Romana de Comert Exterior,Banca de Investitii si Banca Agricola), la care se adauga si CEC-ul, sistemul bancar romanesc dateaza, totusi, de mult timp.

Pana la sfarsitul anului 1989, sistemul bancar a fost restrans datorita trecerii la economia de comanda sI intrarii Romaniei in zona de influienta sovietica. Sistemul centralizat elimina orice forma de concurenta intre banci, intrucat functionau si actionau numai in cadrul unor linii directoare foarte stricte. Doar Banca Nationala a Romaniei avea un rol important: detinea monopolul emisiunii monetare si asigura acoperirea creditelor de scont, in favoarea altor banci.

Dupa 1989, Romania a fost martora a multor schimbari, iar trecerea la o economie de piata a determinat cresterea continua a numarului agentilor economici privati. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltarii unui sistem bancar care sa raspunda solicitarilor pietei si sa asigure oferta de produse si servicii bancare necesare unei economii de piata.

Reforma sistemului bancar a inceput in 1990/91 prin elaborarea si adoptarea unei noi legislatii bancare privind organizarea si functionarea bancii centrale si a bancilor comerciale. Noua legislatie bancara se refera, in principal la Legea privind activitatea bancara (nr. 33/1991) si Legea privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei (nr.34/1991). De asemenea o importanta deosebita o detine Legea societatilor comerciale (nr.31/1990) datorita faptului ca bancile sunt, la randul lor, organizate ca societati comerciale, in plus fiind necesara autorizarea acordata de BNR pe baza criteriilor stabilite prin reglementari si norme speciale. In acelasI timp au inceput sa apara noi banci finantate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste banci ofera servicii atat statului, cat si agentilor economici privati; bancile private prefera sa incurajeze si sa sustina procesul de privatizare.

Aceste reglementari au fost concepute pentru a acorda flexibitate economiei de piata si pentru a incuraja initiativa privata.

Sistemul bancar din Romania este structurat pe doua nivele respectiv o banca centrala si institutiile financiare carora prin lege li s-a acordat statutul de banci.

Banca Nationala a Romaniei este banca centrala a tarii , institutia de emisiune a statului roman. BNR coordoneaza si stabileste reglementarile in domeniile: monetar, de credit valutar si de plati, asigurand si supravegherea celorlalte institutii bancare.Operatiunile comerciale indeplineste pana in 1989 de Banca Nationala au fost transferate unei noi banci comerciale (Banca Comerciala Romana).

In Romania, bancile comerciale functioneaza conform legii privind societatile comerciale, legii privind activitatea bancara si pe baza licentei acordate de BNR.

BNR si bancile comerciale sunt preocupate in permanenta sa rezolve probleme specifice tranzitiei, inclusiv cu sprijinul institutiilor financiare internationale, cum ar fi Banca Mondiala, Fondul Monetar International si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Principalul obiectiv al reformei sistemului bancar romanesc este de a crea un sistem bancar modern, corespunzator standardelor internationale care sa contribuie direct la dezvoltarea si stabilitatea economiei.

Prin activitatea lor , Banca Nationala si bancile comerciale urmaresc obiectivele privind:

1.armonizarea interna.

Pentru a stabili standarde si practici comune, in cadrul sectorului bancar, BNR a intreprins urmatoarele actiuni: a fixat limitele supe- rioare pentru imprumuturi individuale,a elaborat proceduri si cerinte pentru autorizarea noilor banci, a fixat limite pentru expunerea valutara a bancilor, a reglementat nivelul creditelor interbancare, etc.

2.armonizarea cu practicile bancare vest-europene.

Pentru a asigura practicilor bancare romanesti acelasi nivel cu standardele si practicile bancare internationale, BNR are ca prim obiectiv corelarea regulamentelor bancare cu cele ale Uniunii Europene.Sectorul bancar incearca sa contribuie la imbunatatirea urmatoarelor domenii:

tehnologie bancara, prin introducerea unor noi proceduri de imbunatatire a decontarii platilor,

perfectionarea profesionala,

dezvoltarea infrastructurii financiare,

privatizarea si restructurarea economica

3.politica monetara.

Guvernul si BNR au promovat o politica monetara severa in 1993/94 cu scopul de a controla inflatia. In acest context, restrangerea capacitatii de creditare a bancilor comerciale a determinat cresterea ratei dobanzilor bancare, in efortul lor de a atrage depozite de la investitori particulari. Acest efort a avut succes:depozitele in lei au crescut 330% la sfarsitul anului 1994,fata de aceesi perioada a anului 1993; rata inflatiei a scazut de la aproape 300% la circa 60%; deficitul balantei comerciale s-a redus considerabil in1994 (la mai putin de jumatate fata de media anilor 1991-1993). Se poate aprecia ca in 1994/95 economia romaneasca s-a aflat foarte aproape de obiectivul stabilizarii macroeconomice. Dar acest moment favorabil nu a fost valorificat pe deplin datorita ritmului lent in care a evoluat restructurarea sI privatizarea la nivel microeconomic.

4.Convertibilitatea leului.

Stabilizarea puterii de cumparare a leului, a cursului valutar in raport cu monedele straine, reprezinta o conditie importanta pentru a se realiza premisele convertibilitatii leului pe pietele valutare. Pentru a fi convertibil, leul trebuie sa fie cotat liber pe pietele monetare internationale, iar cursul de schimb valutar sa fie determinat de fortele pietei, ca si in cazul celorlalte valute convertibile.

Convertibilitatea unei monede are o importanta vitala pentru comertul international. Exista doua motive principale pentru aceasta: lichiditatea si increderea. Pentru adoptarea convertibilitatii leului este necesara indeplinirea anumitor premise economice. Daca leul ar fi cotat pe pietele valutare internationale prea devreme, respectiv inainte de a fi in mod cert o moneda stabila, el ar fi o moneda neatractiva pentru cumparatori, deoarece cursul de schimb ar fi nefavorabil. O astfel de situatie ar slabi si mai mult pozitia sa in comparatie cu valutele forte. Acesta este motivul pentru care guvernul si autoritatile monetar-financiare pun in aplicare masuri pentru stabilizarea si intarirea leului, inclusiv pentru atingerea unui nivel acceptabil al inflatiei.

CAPITOLUL II

RATA DOBANZII BANCARE SI ROLUL EI PE

PIATA CREDITELOR

2.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE DOBANZII

Dobânda este în mod firesc comuna cu conceptul de capital si cu elementele timp si risc. Aceste concepte si elemente se regasesc în cele mai succinte formulari ale dobânzii.

Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerata ca o remunerare pe care capitalistul o primeste pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originara a capitalului) sau pentru capitalul încredintat altor persoane spre utilizare (dobânda împrumutului) pe o durata data, pentru o folosire oarecare.

În sens restrâns, sau ca formula mai mult utilizata, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau pretul folosiri capitalului si totodata remunerarea riscului pe care îl implica împrumutul respectiv.

În aceste formulari regasim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însa lipsesc precizarile cu privire la originea dobânzii, la legile de formare si la justificarea sa.

În aceasta, o contributie pe deplin recunoscuta si-a adus-o Böhm Bawerk, unul din cei mai importanti analisti ai dobânzii. Acesta, în cercetarile sale, porneste de la unele constatari empirice, cu care sunt de acord economistii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului;

pare ca este o calitate fireasca a capitalului;

se formeaza fara ca acesta (capitalul) sa se epuizeze (deci dincolo de limitele umane) si are astfel o durata eterna de constituire.

2.1.1. FACTORII CARE DETERMINA FORMAREA DOBANZII

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor si debitor ca urmare a unei negocieri de durata sau mai operative.

Fiecare dintre parti doreste sa aiba în contextul acceptarii solutiei, anumite orientari care sa motiveze si sa justifice decizia adoptata.

Deci se pune problema de a discerna si considera factorii cu audienta si acceptabilitate generala. Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului. Întreprinzatorul, atunci când îsi propune sa mobilizeze un capital suplimentar, trebuie sa evalueze si posibilitatile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui sa remunereze corespunzator pe detinatorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord între cele doua parti interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat, un compromis între cele doua parti. Angajându-se a plati o anumita dobânda, debitorul admite o anumita diminuare a profitului sau net.

Deci Profitul total = Dobânda + Profitul net

Evident ca productivitatea capitalului poate fi diferita de la etapa la etapa, fapt perceptibil pentru ambele parti care îsi vor stabili pozitiile în consecinta.

Detinatorii de capitaluri, în mare masura provenite din economii, în calitate de creditori trebuie sa aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci când îsi formuleaza pretentiile cu privire la dobânzi, creând conditii ca întreprinzatorii sa continue sa existe si sa poata astfel fructifica si în viitor capitalul oferit.

Iata deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflecta si exprima nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor ce determina nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte conditii, creditorii vor prefera acea forma de împrumut care sa le asigure lichiditatea. Deci se prefera termenele scurte.

Orice angajare mai îndelungata a resurselor creditului, orice diminuare a lichiditatii sale este însotita de o sporire a sumelor platite ca dobânzi, implicând o crestere a ratei dobânzii.

Deci stabilitatea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicata lichiditate si debitorii interesati în a plati cât mai putin pentru aceasta.

Riscul nerambursarii este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o conditie a pepetuarii raporturilor de credit si a sistemului de credit. Rambursarea este o cerinta generala care poate fi asigurata daca în cazurile particulare se iau masuri necesare de evitare si acoperire a acestui risc.

Aceste cerinte, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structura a dobânzii în:

dobânda pura care este costul utiilizarii capitalului;

plata necesara pentru recuperarea riscului nerambursarii, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe aceasta cale.

O asemenea considerare a riscului si a solutiilor de acoperire motiveaza o politica personala a bancilor în domeniul dobânzilor, orientate dupa gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, functie de conditiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponentii care asigura partea preponderenta a resurselor bancilor sunt, în mai toate tarile, asigurati prin institutii speciale cu privire la redobândirea integrala a sumelor depuse. Evident, platile pentru asigurarea depozitelor reprezinta un cost pentru banci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta si cererea de credite este evident un factor esential în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinata primordial de nivelul economisirii în tara respectiva, de optiunile traditionale ale populatiei pentru economii. Evolutia nivelului de economisire poate fi stimulata de nivelul dobânzi.

Preferintele familiilor de a economisi sunt determinate de nivelul individual al venitului si de preferintele lor pentru consum.

Stabilitatea politica si economica are si ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politica si dezechilibre economice, în special inflatia, diminueaza nivelul economisirii si influenteaza negativ resursele de creditare.

Cererea de credite este interconditionata de cei trei mari debitori: Guvernul, agentii economici si familiile deopotriva influentati de evolutia activitatii economice si de tendintele de dezvoltare a investitiilor.

Nivelul dobânzii astfel determinat este o dobânda de baza la care se aditioneaza în mod firesc factorul de risc, care majoreaza astfel diferentiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitantii de credit.

2.1.2. STRUCTURA RATEI DOBANZII

Nivelul dobânzii se exprima în diferite segmente ale pietelor creditului si în diferitele raporturi între debitori si creditori, în special între banci si clientii lor, în variate tipuri si variate marimi.

Diferitele rate ale dobânzii existente, specifice în diferite relatii sunt structurate în cadrul unor legaturi reciproce semnificative si putem spune ca actioneaza în cadrul unui mecanism.

Rata dobânzii la bonurile de tezaur

Bonurile de tezaur reprezinta tirluri de valoare emise de Trezoreria statului.

În econoia unor tari, SUA si Anglia mai ales, piata creditului aferenta bonurilor de tezaur implica un volum mare de operatiuni, iar nivelul dobânzii practicate pe aceasta piata este orientativ sau hotarâtor pe piata creditului pe termen scurt.

În cazul în care nu exista un exces de lichiditate pe piata monetara (raportul cerere/oferta de fonduri banesti este echilibrat), lansarea unei emisiuni de bonuri de tezaur va avea tendinta sa actioneze în sensul cresterii ratei dobânzilor interbancare (mai ales la creditele overnight). Acest efect este provocat de cresterea de foduri lichide în comparatie cu oferta de moneda.

Rata dobânzii pe piata monetara (interbancara)

Rata dobânzii pe piata monetara se stabileste zilnic pe baza cererii si ofertei de credit negociate între banci si adesea sub influenta bancii de emisiune.

Dat fiind ca nivelul acestei rate reprezinta pretul de cost al creditului pentru principalele banci, acesta devine orientativ în legatura cu stabilirea scarilor de dobânzi pe piata respectiva.

Ratele interne bancare ale dobânzilor

În interiorul fiecarei banci, se instituie, de fapt o scara a dobânzilor creditoare si debitoare care reflecta implicit raportul între cheltuielile si veniturile bancii si posibilitatile sale de a obtine profit.

Pe de o parte, banca procura resurse prin depozite ce le constituie în relatiile cu clientii si de la furnizorii de resurse, alte banci sau banca de emisiune, pe care trebuie sa le remunereze la nivelul dat, de regula la nivelul pietei.

Pe de alta parte, fata de debitorii sai fiecare banca aplica un anumit nivel al dobânzii în masura sa-i acopere cheltuielile (cu dobânzile si de functionare) si implicit un anumit nivel al profitului.

În corelarea între nivelul dobânzilor încasate si platite, banca trebuie sa-si asigure competitivitatea, urmarind atragerea clientilor, si printr-un cuantum avantajos pentru ei, al dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de banci rata dobânzilor la depozit este de o importanta majora pentru nivelul general al dobânzilor interne.

2.1.3. DOBANDA NOMINALA SI DOBANDA REALA

Aprecierile privind nivelul dobânzilor sunt valabile atât timp cât stabilitatea monetara asigura, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrala a valorii avansate, respectiv o putere de cmparare echivalenta momentului acordarii împrumutului. Perioada actuala caracterizata prin intense, permanente si generalizate procese inflationiste influenteaza evident acest proces si pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalurilor se refera la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faprul ca valoarea reala (la momentul de referinta) a ratelor de rambursare a împrumutului sa nu poata acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceeasi termeni.

În aceste conditii, creditorul nu renunta a-si valorifica capitalul prin împrumuturi, dar va cauta prin conditiile creditului, sa-si asigure o compensare corespunzatoare, pentru pierderile suferite prin deprecierea monetara, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii.

Astfel, se desprinde concluzia ca în conditiile procesului inflationist rata dobânzii implica doua ipostaze:

dobânda nominala, exprimata ca atare (prin rata curenta de piata);

dobânda reala, ca diferenta între dobânda nominala si gradul de eroziune a capitalului, determinat de evolutia procesului inflationist. În aceste context dobânda reala este proportionala cu dobânda nominala si invers proportionala cu gradul de depreciere monetara.

Astfel, rata reala a dobânzii este data de:

2.2. TEORII ASUPRA DOBANZII

Ansamblul teoriilor asupra dobânzii s-au divizat initial în doua grupe majore:

teoriile pure sau ale capitalului real, ce fac abstractie de factorii monetari si considera dobânda ca pret al capitalului real;

teoriile monetare, care atribuie fenomenelor monetare un efect particular asupra ratei dobânzii considerând formarea dobânzii ca un ecou spontan si inerent a naturii capitalului.

În cele ce urmeaza vom trata mai pe larg doar teoriile celei de-a doua grupe: teoria fondurilor de împrumut si teoria preferintei pentru lichiditate a lui Keynes.

2.2.1. TEORIA FONDURILOR DE IMPRUMUT

Aceasta teorie este, istoric, precedenta lui Keynes si are multi sustinatori între economistii contemporani. A fost dezvoltata de Hicks, Robertson si de scoala moderna a lui Ohlin.

Teoria fondurilor de împrumut (denumita teoria clasica a ratei

dobânzii) afirma ca rata dobânzii este determinata de cerereea si

oferta de credite.

Cererea de credite provine de la cei ce doresc sa faca investitii de capital si este negativ corelata cu rata dobânzii. Acest lucru se explica prin productivitatea marginala a capitalului (legea randamentelor descrescatoare). Fiecare crestere suplimentara de capital investit produce un profit mai mic, astfel încât investitiile suplimentare de capital se pot face doar la o rata a dobânzii mai scazuta.

Cererea de fonduri pentru credite (împrumuturi) este ilustrata în figura de mai jos

Oferta de fonduri pentru credite provine de la persoanele fizice si juridice care au economisit. Teoria clasica considera ca economiile sunt pozitiv corelate cu rata dobânzii. Cei ce economisesc sunt stimulati sa depuna la banca un volum mai mare de fonduri pe masura ce creste rata dobânzii reale pentru depozitele atrase.

Pietele financiare orienteaza fondurile disponibile spre investitiile cele mai productive si mai profitabile, asigurând o utilizare eficienta pentru ambele forme ale capitalului (active monetar financiare si active productive). Cei ce economisesc sunt interesati de oportunitatile financiare care le pot oferi un venit maxim, compatibila cu cererea existenta de fonduri pentru creditare. Pe de alta parte, cei ce solicita credite doresc sa obtina fonduri la cel mai scazut cost, corespunzator ofertei de fonduri pentru împrumut. Fortele pietei reconciliaza aceste obiective aflate în conflict: rata dobânzii de echilibru satisface, simultan, atât dorinta de profit a celor ce econoisesc, cât si dorinta celor ce se împrumuta, de cu un cost cât mai scazut.

Astfel, r reprezinta rata dobânzii de echilibru, iar Q cantitatea de fonduri ce urmeaza a fi oferita de cei ce economisecsc si împrumutata de cei ce solicita credite.

2.2.2 TEORIA PREFERINTEI PENTRU LICHIDITATE A LUI KEYNES

Dupa Keynes, economiile se formeaza ca o fractie a veniturilor, care este o variabila interdependenta a sistemului economic, si nu una data, cum o concepeau clasicii.

Fiecare variatie a cererii pentru economii, determinata printr-o modificare a eficientei marginale a capitalului, este cauza unei schimbari de acelasi sens a ofertei de economii.

Eliminând variabilele economii-investitii, ca determinante aratei dobânzii, Keynes considera ca astfel se vor putea relua importante functii monetare.

Functia monetara este astfel recunoscuta ca marimea economica determinanta a dobânzii. Aceasta apreciere decurge din sfera monetara. Oferta de moneda este data de sistemul determinat de autoritatile monetare.

Rata dobânzii se stabileste prin intermediul echilibrului dintre oferta si cererea de moneda. Cererea de moneda pune în evidenta asa-zisa preferinta pentru lichiditate care îsi are originea în cunoscutele motive tranzactionale, de precautie, de speculatie.

Motivul tranzactional decurge, în conceptia lui Keynes, din necesitatea ca fiecare agent economic sau familie sa-si acopere cheltuielile curente. Pentru fiecare persoana, cerintele de ordin tranzactional depind de trei factori:

frecventa veniturilor – cu cât mai mare va fi durata între doua venituri succesive, cu atât mai mari vor fi detinerile tranzactionale;

nivelul venitului – ceea ce înseamna câ într-o societate cu venituri mari nivelul detinerilor lichide va fi mare;

standardul de viata – poate fi diferit întrucât fiecare individ sau grupa de indivizi are un anume 'program' de cheltuieli si economii.

Pe ansamblu, deduse din activitatea celor trei factori cerintele din detinerile tranzactionale sunt cele mai stabile.

Acelasi regim au si motivele de precautie care implica permanenta unor detineri de lichiditati pentru a acoperi nevoi neprevazute .

Potrivit conceptiei keynesiene, motivul cel mai important al preferintei pentru lichiditate este motivul speculativ, caracteristic unei economii monetare, fiind, dupa Keynes, descrescator cu rata dobânzii.

În consecinta, a avea fonduri lichide este cu atât mai ieftin, cu cât este mai redusa rata dobânzii, si, cu atât mai scump, cu cât rata dobânzii creste.

Pentru a demonstra acest lucru Keynes construieste curba preferinte pentru lichiditate care demonstreaza ca cantitatea ceruta de moneda este cu atât mai mare cu cât rata dobânzii este mai mica, si ca aceasta scade pe masura cresterii nivelului ratei dobânzii. Pe de alta parte, cu cât va fi mai mare oferta de moneda cu atât se va diminua dobânda.

Deci, pentru un nivel dat al ofertei de mmoneda si un nivel dat al preferintei pentru lichiditate este simplu sa determinam echilibrul ratei dobânzii. Putem spune în consecinta ca teoria dobânzii, în conceptia lui Keynes, este o teorie monetara.

Cele doua teorii prin care a fost explicata fomarea si evolutia ratei dobânzii echilibru (teoria bazata pe cerere/oferta de moneda si teoria fondurilor de împrumut) nu sunt incompatibile ci complementare. În acest mod sunt evidentiate corelatiile si elemetele de interdependenta dintre piata financiar bancara si politica monetara promovata de Banca Centrala.

2.3. CREDITUL

Creditul este operatiunea prin care se iau in stapanire imediata resurse, in schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, in mod normal insotita de plata unei dobanzi ce remunereaza pe imprumutator.

Raportul de credit se caracterizeaza prin cateva trasaturi:

1.Subiectii raportului de credit, creditorul sI debitorul, prezinta o mare diversitate in ceea ce priveste apartenenta la structurile economico-sociale.

O apreciere generala asupra naturii participantilor la procesul de creditare, contureza trei categorii principale si de ampla cuprindere: intreprinderile, statul si populatia. Raportul de credit implica primordial redistribuirea unor capitaluri aflate in stare de disponibilitate, ceea ce presupune preexistenta unor procese de economisire sau acumulari monetare.

2. Promisiunea de rambursare, element esential raportului de credit, presupune riscuri si necesita angajarea unei garantii. Riscurile probabile sunt:

Riscul de nerambursare-consta in probabilitatea intarzierii platii sau a incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutului.

Riscul de imobilizare -survine la banca sau la detinatorul de depozite care nu este in masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereusite a creditelor acordate. Creditele ce se acorda de regula prin banci, angajeaza fonduri ce nu apartin bancii. De aici, necesitatea, cu scopul unei bune gestiuni a fondurilor ce ii sunt incredintate, ca bancherul sa isi intareasca pozitia sa de creditor prin garantii.

3.Termenul de rambursare- ca trasatura specifica a creditului, are o mare varietate, de la termene foarte scurte(24h-termen practicat intre banci pe pietele monetare ) si incheindu-se cu termene de la 30 la 50 si chiar 100 ani. Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate intreprinderilor sau credite de consum, este caracteristica rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica adesea rambursarea esalonata.

4. Dobanda este o caracteristica esentiala a creditului. In acordurile de credit s-a hotarat clauza dobanzii fixe, respectiv dobanda cuvenita in cadrul acordului de credit este acceptabila pentru ambele parti, pentru intregul imprumut si pe toata durata creditului.

In conditiile presiunii inflationiste,s-a instituit regimul dobanzilor variabile sau sensibile, situatia in care dobanzile se modifica periodic, in functie de nivelul dobanzii de piata.

5. Tranzactia.Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimtit in cadrul unei tranzactii unice; acordarea unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui depozit. Consimtirea tranzactiei, respectiv acordarea creditului este un act de mare importanta, in vederea caruia creditorul trebuie sa-si asigure o buna informare si documentare pentru evitarea riscului.

6. Consemnarea si transferabilitatea.

Acordurile de credit sunt consemnate, in marea lor majoritate prin inscrisuri, instrumentele de credit, a caror forma de prezentare implica aspecte multiple si variate. Transferabilitatea instrumentelor de credit si deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este o expresie a lichiditatii portofoliului de creante, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creante in bani, potrivit unei necesitati.

2.4.PIATA CREDITELOR SI RATA DOBANZII

Abordarea moderna a ratei dobanzii se face utilizand modelul pietei creditelor.

Pretul creditului-rata dobanzii-este poate cel mai important pret din economie.Prin efectele sale asupra cantitatii de bani luate cu imprumut, rata dobanzii exercita o influienta puternica asupra cererii agregate. Desigur, rata dobanzii reprezinta inrealitate o multitudine de rate, dar in esenta ea este pretul platit de un debitor pentru a obtine un credit pe o perioada data de timp.

Rata dobanzii variaza in raport cu caracteristicile debitorului si cu lungimea perioadei de timp in care imprumutul este platit.Dar ea variaza si in functie de schimbarile care au loc in conditiile macroeconomice, acestea influentand cererea sI oferta de credite.

Deci diferitele rate ale dobanzii care se regasesc in economie tind sa se deplaseze simultan in sus si in jos, chiar daca difera ca marime una de alta.

Ratele individuale ale dobanzii se deosebesc intre ele in functie de caracteristicile obligatiunilor sau imprumuturilor existente pe piata creditelor.Factorii cei mai importanti care afecteaza ratele particulare ale dobanzii sunt: riscul de plata si termenul de maturitate.

Riscul de plata masoara probabilitatea ca un sa nu plateasca dobanda sau rata credituluiasa cum a fost stabilit prin contractul de creditare, sau chiar deloc. Creditele care sunt considerate riscante trebuie sa aiba o rata a dobanzii mai mare decat acele credite considerate sigure; un premiu de risc trebuie sa fie adaugat la rata dobanzii aferente creditelor riscante pentru a permite creditorilor sa faca si imprumuturi riscante.

Schimbarile in rata asteptata a inflatiei reprezinta un alt factor major care afecteaza rata dobanzii.O schimbare in rata asteptata a inflatiei, deaI este un fenomen economic major pe pita creditelor,nu afecteaza in aceeasI masura toate ratele dobanzii. Creditele avand lugimi diferite (termene de maturitate diferite ) incorporeza sI inflatia asteptata diferita.

De exemplu, participantii pe piata creditelor se pot astepta ca rata inflatiei sa fie mai scazuta in urmatorul an, sa spunem de 8%, in timp ce peste doi ani ei cred ca inflatia va fi de 12%.Premiul adaugat creditelor pe termen de un an va fi de 8%, in timp ce premiul adaugat creditelor pe doi ani va fi de 10%, deci media aritmetica a ratelor asteptate ale inflatiei in cei doi ani.

Schimbsrile care au loc in rata asteptata a inflatiei determina structura pe termene a ratelor dobanzii – altel spus structura ratelor dobanzii la creditele acordate avand termene de maturitate (rambursare) diferite.

2.4.1. Pretul obligatiunilor si rata dobanzii

Pretul obligatiunilor sI cel al creditelor pe pietele secundare de capital sunt legate matematic prin ratele dobanzii de piata.

Deoarece pretul obligatiunii sI dobanda sunt fixate atunci cand o obligatiune sau un imprumut sunt cumparate, rata venitului pe care un creditor il primeste atunci cand activul ajunge la maturitate este, de ,asemenea fixata.

Sa consideram de exemplu,pretul unei obligatiuni ca fiind de 1000 u.m. cu o plata a cuponului, annuala de 50 u.m. sI un termen de maturitate de cinci ani.Un individ care va cumpara aceasta obligatiune sI o va pastra pana la maturitate va primi cinci plati anuale de cate 50 u.m. fiecare plus o plata de 1000 u.m. dupa cinci ani.Daca individul a platit 1000 u.m. pentru obligatiune, rata venitului sau va fi de 5% pe an (50/1000=0,05).

Un individ care are nevoie de bani inainte de termenul de maturitate va putea vinde obligatiunea pe piata secundara( numita sI piata obligatiunilor). Sa presupunem ca rata dobanzii pe piata a crescut de la 5% la 10%.Cine ar dori sa mai cumpere o obligatiune care aduce 5% venit anual cand pe piata exista alte obligatiuni care aduc 10% ? Individul va putea vinde obligatiunea doar daca aceasta plateste o rata annuala a venitului competitiva.Acest lucru se intampla doar daca pretul obligatiunii scade.

Sa presupunem in exemplul de mai sus, ca obligariunea mai avea un an pana la termenul de maturitate cand ea este vanduta pe piata secundara.Cel care o va cumpara va primi peste un an 1050 u.m. reprezentand plata cuponului pentru un an(50 u.m.) plus pretul initial al obligatiunii (1000 u.m.) care se returneaza la pretul de maturitate. Pentru ca obligatiunea sa plateasca cumparatorului o rata de 10% venit, pretul sau trebuie sa satisfaca relatia pb(1,10)=1050, de unde rezulta ca pb = 954,54 u.m.

Deci cumparatorul plateste un pret de 954,54 u.m. pentru o obligatiune care iI va aduce peste un an un venit de 1050 u.m., el castiga o rata a venitului de 10% annual.Rezulta deci ca pretul obligatiunii sI rata dobanzii sunt invers proportionale. Daca plata cuponului sI valoarea unei obligatiuni raman fixe, atunci singurul mod de a modifica rata venitului unei obligatiuni este modificarea pretului de piata al acestuia. Atunci cand pretul obligatiunii scade, venitul acesteia creste; cand pretul creste, venitul scade.

2.4.2. Determinarea ratei dobanzii pe piata creditelor

Pretul creditelor este determinat de interactiunea dintre creditori si debitori pe piata creditelor. Rata dobanzii de piata reflecta cererea de noi credite ale debitorilor raportata la oferta de noi imprumuturi ale creditorilor.

Cererea de credite

Piata creditelor este indiscutabil cea mai eficienta piata din cele existente in economie. Schimbarile in cererea si oferta de credite, determina aproape imediat schimbari ale ratei dobanzii. Cererea de credite poate fi analizata separat in functie de cererea diferitelor sectoare din economie: gospodarii, firme, guvern, sectorul extern la fel ca in cazul cerereii agregate de bunuri si servicii. Fiecare sector cere credite din motive diferite.

Astfel:

Sectorul gospodariilor

Motivul major pentru care o gospodarie ia credite este cumpararea de bunuri durabile si de locuinte. Costul bunurilor de consum durabil, daca este repartizat pe mai multi ani, poate apare destul de rezonabil. Care sunt factorii care influenteaza cumpararile de bunuri durabile?

Un factor este rata dobanzii. Cand rata dobanzii creste, credite devin mai scumpe. Aceasta are un efect negativ asupra cumpararilor de bunuri durabile.

Alt factor important este nivelul venitului national. Cand venitul national creste, gospodariile pot sa-si permita sa cumpere bunuri de consum durabile sau sa returneze datroriile, pentru cavenitul lor curent creste, si ele se asteapta sa poata restitui credite in volum mai mare; deci cererea de credite, a gospodariilor, creste.

Firmele

Firmele imprumuta pentru a-si finanta proiectele de dezvoltare pe termen lung si necesarul de factori de productie pe termene scurt.

Daca rata inflatiei asteptate este considerata constanta, cererea de credite a firmelor este negativ dependenta de rata dobanzii. Mai precis, firmele sunt confruntate cu o rata a dobanzii reala asteptata egala cu rata nominala din care se scade rata inflatiei asteptate:

Re=r-Ie

Cand rata dobanzii de piata (r) creste sI rata inflatiei asteptate (Ie) ramane constanta, costul real al creditului creste. Dar firmele nu se asteapta ca viitoarele preturi ale produselor lor sa depaseasca nivelul ratei dobanzii astfel ca cererea lor de credite scade.

Cererea de credite mai variaza sI in functie de schimbarile in venitul national sI in politica de impozite sI taxe.Firmele investesc in capital nou daca rata asteptata a venitului obtinut din capital nou depaseste cheltuielile de functionare sI de intretinere. Inovatiile tehnologice care cresc productivitatea capitalului vor determina sI cresterea necesarului de investitii.Cel o parte din fondurile necesare pentru a finanta cresterea investitiilor trebuie sa fie imprumutata, crescand astfel cererea de credite.

Venitul national afecteaza deasemenea cererea de credite a firmelor. O crestere a venitului national duce la cresterea pe piata a bunurilor, a cererii de produse realizate de catre firme. Nevoia de dezvoltare, pentru a raspunde in mai mare masura cererilor de produse ale clientilor, determina firmele sa investeasca mai mult cand venitul national creste, deci va creste sI cererea de credite a firmelor.

Politica de impozite sI taxe este un alt determinant important al cererii de investitii sI deci , sI a cererii de credite a firmelor. O reducere a nivelului impozitelor sI taxelor poate face investitiile mai profitabile, deteminand cresterea cererii de credite , datorita faptului ca venitul asteptat al capitalului a crescut. O crestere a nivelului impozitelor sI taxelor care aduce profitabilitatea investitiilor va reduce sI cererea de credite.

3) Sectorul guvernamental

Ca orice agent economic sI guvernul este supus unor restrictii bugetare. Toate cheltuielile guvernamentale trebuie sa aiba o sursa de finantare. Daca un guvern inregistreaza un deficit bugetar, cheltuind mai mult decat incaseaza prin impozite sI taxe, el trebuie sa acopere diferenta prin imprumuturi guvernamentale sau prin crearea de bani.

Imprumutul guvernamental influenteaza cererea totala de credite in acelasI mod in care o fac celelalte sectoare. O crestere a deficitului bugetar duce la o crestere a cererii de credite.

4) Sectorul extern

Piata creditelor poate fi considerata o piata internationala de capital. Activele financiare se misca rapid in jurul lumii. Firmele sau guvernul nu sunt nevoite sa imprumute numai pe piata interna a creditelor. Strainii compara costul obtinerii fondurilor pe piata creditelor unei tari cu costul obtinarii lor pe pietele internationale. Considerand rata infletiei asteptate constanta, o crestere a ratelor dobanzii in strainatate in raport cu rata interna a dobanzii duce la cresterea cererii decredite pe piata interna; strainii imprumuta mai mult in tara respectiva.

O reducere a ratei internationale a dobanzii reduce cererea decredite pe piata interna.

In concluzie se poate spune ca curba cererii agregate de credite CRd reflecta cererea de credite totala a gospodariilor, firmelor, guvernului si sectorului extern.

In figura 1 se reprezinta aceasta curba a cererii agregate de credite.

Deoarece cererea de credite a celor 4 sectoare considerate este senzitiva la rata dobanzii, sI cererea totala de credite este senzitiva la rata dobanzii r. Toate celelalte conditii ramanand neschimbate, o modificare in rata nominala a dobanzii determina o deplasare de-a lungul curbei cererii de credite CRd.

Figura 1

b) Oferta de credite

Principala sursa a creditelor dintr-o economie o constituie economisirea. Toate cele trei sectoare interne ale economiei (gospodariile, firmele sI guvernul) sunt potentiale surse de economii. Economiile pot veni pe piata interna a creditelor sI din strainatate. Sectorul gospodariilor este un sector care economiseste mai mult decat se imprumuta. Firmele economisesc mult, dar imprumuturile pentru finantarea proiectelor de investitii depasesc economiile, ele sunt un debitor net.

Sectorul guvernamental reprezinta un debitor net.

Factorii cei mai importanti care afecteaza economiile gospodariilor sunt:

rata dobanzii

venitul national

rata asteptata a inflatiei.

Daca rata dobanzii creste, in timp ce rata asteptata a inflatiei ramane neschimbata, gospodariile se asteaptam sa castige mai mult din economiile lor. Venitul mai mare din economii determinat de o crestere a ratei dobanzii, incurajeaza gospodariile sa economiseasca mai mult.

Daca ele sunt satisfacute cu venitul obtinut din dobanzi sI din avutia lor cumulata anterior, atunci pot economisi mai putin. Deci o crestere a ratei dobanzii poate avea un efect negativ asupra economiilor; oamenii pot alege sa consume mai mult sI sa aconomiseasca mai putin. Vom presupune ca volumul creditelor oferite creste odata cu cresterea ratei dobanzii, ceea ce indica faptul ca stimulentul de a economisi este mai mare atunci cand rata dobanzii creste lent, decat cand scade lent.

Economia nu este foarte senzitiva la schimbari in rata dobanzii. Cand economisirea interna este singura sursa a ofertei de credite, curba ofertei de credite va fi rapid ascendenta; o crestere a ratei dobanzii in conditiile mentinerii venitului sI inflatiei aateptate constante, va genera doar o mica crestere a economiilor.

Totusi o importanta sursa de economii pentru oferta de credite a inceput sa fie creditele externe.Daca rata reala interna a dobanzii este mai mare decat rata reala externa a dobanzii, strainii vor utiliza mai mult din economiile lor pentru a cumpara active financiare interne, crescand astfel oferta de credite.

Senzitivitatea mare a economiilor strainilor la schimbarile in rata interna a dobanzii face oferta de credite mai senzitiva la schimbarile in rata dobanzii decat ar fi in alt caz. Deci curba ofertei de credite reprezentata in figura 2 este mai lenta decat daca piata interna a creditelor ar fi izolata de piata creditelor externe.

Schimbarile permanente de venit afecteaza, de asemenea, economisirea, dar intr-o masura mai redusa decat rata dobanzii . DesI cantitatea de venit economisita este incerta, este clar ca economisirea din venitul temporar este mai mare decat economisirea din venitul permanent. Deoarece rata reala a dobanzii este cea care este importanta pentru gospodarii, schimbarile in rata asteptata a inflatiei afecteaza pozitia curbei ofertei de credite CRs.

Pentru o rata nominala a dobanzii data, cu cat rata asteptata a inflatiei este mai mare , cu atat mai redusa va fi rata reala asteptata a dobanzii, decib sI stimulentul pentru gospodarii de aeconomisi.

In figura 3 se arata cum curba ofertei de credite se deplaseaza atunci cand venitul national sau rata inflatiei asteptate se modifica.

O crestere a venitului permanent (pe termen lung) deplaseaza curba ofertei de credite CRs catre dreapta de la CRs0 la CR1s (1); o crstere a venitului temporar (pe termen scurt) deplaseaza curba ofertei de credite de la CRs0 la CRs2 (2), mai mult decat cresterea anterioara.

O crestere a asteptarilor inflationiste determina gospodariile sa-sI reduca economiile pentru orice nivel al ratei nominale a dobanzii, deci, curba ofertei de credite CRs se va deplasa catre stanga de la CRs0 la CRs3 (3).

Determinarea ratei dobanzii

Rata dobanzii pe piata creditelor se determina la intersectia dintre curba cereriidecredite CRd sI curba ofertei de credite CRs . Rata dobanzii este, deci, pretul care face cantitatea de credite ceruta egala cu cantitatea de credite oferita. In figura 4 se prezinta modul de determinare a nivelului de echilibru al ratei dobanzii.

In figura, r0 este rata dobanzii de echilibru, deci cea care nu genereaza un exces de cerere si nici un exces de oferta de credite:

Daca rata dobanzii pe piata creditelor este insa r1>r0 atunci cantitatea de credite oferita depaseste cantitatea de credite ceruta . In aceste conditii, competitia intre creditori face ca rata dobanzii sa scada catre r0 ceea ce duce la cresterea cererii de credite CRd. Procesul se termina atunci cand rata dobanzii pe piata creditelor atinge r0 sI CRd= CRs.

2.5.MANAGEMENTUL DOBANZII BANCARE

În prima parte a acestei sectiuni vom formula explicit problema alocatiei portofoliului cu care se confrunta detinatorii de avere într-un model care asigura o descriere realista a piietelor financiare. În cadrul acestui model, 'detinatorii de avere' pot avea trei tipuri de active:

moneda;

depozite la termen;

obligatiuni.

Modelul analizeaza modificarile în portofoliu care vor apare când rata dobânzii la depozitele la termen (rTD) se schimba, si implicatiile pe care le vor avea aceste schimbari în activitatea economica.

Se va studia impactul modificarilor ratei dobânzii la depozitele la termen asupra inflatiei, acumularilor de capital si a dezvoltarii pe termen mediu, integrând analiza simplificata a primei parti într-un model de dezvoltare pe termen mediu. Modelul nu pune accentul doar pe structura portofoliului, ci si pe importanta legaturii dintre politica monetara si oferta agregata.

2.3.1.RATA DOBANZII LA DEPOZITELE LA TERMEN, LA IMPRUMUTURILE BANCARE SI ACTIVITATEA ECONOMICA

În aceasta sectiune este prezentat un model simplificat care se axeaza în principal pe piata de capital si pe efectele de substituire generala în aceasta piata de schimbarile ratei dobânzii.

Sectorul real este modelat printr-un simplu model keynesian de determinare a ofertei agregate.

Se presupune ca lumea îsi pastreaza averea sub forma monedei, depozitelor la termen sau al obligatiunilor, luând în considerare câstigurile pe care le are de pe urma acestor trei active: (rata inflatiei p^ pentru moneda, rata dobânzii la depozitele la termen rTD pentru depozitele la termen, rata dobânzii la obligatiuni i), venitul real y si averea reala w formata din active neproductive (rata inflatiei p^ )este considerata exogena.

Alocatia averii este descrisa cu ajutorul a trei functii de cerere pentru cele trei tipuri de active:

CD = fC(p^, i, rTD, y) * W (1a)

TD = fTD(p^, i, rTD, y) * W (1b)

LB = fB(p^, i, rTD, y) * W (1a)

unde CD reprezinta cererea de moneda (fC fiind functie care da pondere monedei în totalul averii);

TD reprezinta cererea pentru depozite la termen;

LB reprezinta cererea pentru obligatiuni.

Se presupune ca aceste functii ale cererii vor îndeplini înca doua conditii suplimentare si anume:

si (1')

fji reprezinta derivata partiala a functiei f i în raport cu variabila j. Mai mult presupunem ca functiile cererii vor fi crescatoare în raport cu rata profitului activelor al caror cerere o descrie, si descrescatoare în raport cu rata rentabilitatii celorlalte doua active alternative.

Astfel: , si .

Mai este stabilit ca functiile cererii de moneda si de depozite la termen sunt ccrescatoare în raport cu venitul. Astfel, conform conditilor de consistenta (1’) rezulta ca oferta de împrumuturi directe catre firme (cererea de obligatiuni) va fi descrescatoare în raport cu venitul:

f yB<0.

Bancile, la rândul lor vor fi obligate sa retina sub forma de rezerve o rata din totalul depozitelor la termen. Alocarea restului sub forma de împrumuturi sau rezerve libere va depinde de rata inflatiei si de rata dobânzii la împrumut (rL). Deci oferta de capital a bancilor va avea urmatoarea forma:

LS = b(p^, rC)(1-)TD 0<b<1 (2)

unde TD – cantitatea de bani depusi.

Firmele se presupune ca vor prelua orice împrumut de la bancile comerciale, atât timp cât rata dobânzii la aceste împrumuturi va fi mai mica decât rata dobânzii practicata pe piata monetara (i). Restul creditelor de care au nevoie îl vor contacta direct de la populatie prin emisiune de obligatiuni. Nevoia de capital pentru finantarea activitatii de productie a fimelor va depinde pozitiv de salariile reale oferite de firme si de productie.

Df = Df (W, y) (3)

unde Df reprezinta cererea de capital necesar finantarii activitatii de productie.

În urmatoarea tabela se ilustreaza relatiile care exista între aceste functii ale cererii si ofertei pentru cele trei active.

unde MR – baza monetara;

TDS – oferta de depozite la termen facute de banci.

În cele ce urmeaza vom folosi conditia de echilibru pe piat de capital.

fB(p^, i, rTD, y) * W = Df(W, y) – LS (4)

Inlocuind (1b) si (2) în (4) rezulta:

fB(p^, i, rTD, y) * W – Df(W, y) = b(p^, rL)(1- )fTD(p^, i, rTD, y) * W (4')

Aceasta conditie esteecuatia curbei LM, aceeasta curba reprezentând multimea punctelro (y, i) pentru care piata de capital se afla în echilibru.

Sectorul real va fi reprezentat într-un mod foarte simplu, pentru a scoate în evidenta doar aspectele legate de portofoliu; o analiza mai extinsa va fi facuta în partea a doua a acestei sectiuni.

Astfel, piata bunurilor si serviciilor va fi descrisa prin urmatoarea ecuatie:

Y = A(i – p^, y) (5)

cu Ai<0 si 0<Ay<1

Din aceasta ecuatie se poate deduce forma curbei IS, curba ce reprezinta multimea punctelor de forma (y,i) pentru care piata bunurilor si serviciilor se afla în echilibru.

Prin diferentierea ecuatiei (5) vom obtine panta curbei IS:

di/dy/IS = (1-Ay)/Ai<0 (6)

Diferentiind ecuatia (4') vom obtine panta curbei LM:

di/dy/LM = -a(fyB + b(1- )fyTD)W – Dfys/(fiB + b(1- )fiTD)W (7)

Doi dintre cei trei termeni ai numaratorului sunt negativi, unul este pozitiv. Dar din conditia de consistenta (1') rezulta ca:

fyB + b(1- )fyTD = fyB + fyTD(1-b + b)fyTD = -fyC – (1-b + b)fyTD<0

Astfel (fyB + b(1- )fyTD)W – Dfy<0. Deci numaratorul va fi tot timpul negativ.

O analiza similara arata ca numitorul este pozitiv.

Tinând cont de cele spuse anterior, rezulta ca panta curbei CM este pozitiva di/dy/LM>0 (8)

În continuare vom analiza ce se întâmpla atunci când ratele dobânzii (la depozite la termen si la împrumuturi bancare) se modifica. Mai întâi pentru rata dobânzii la depozitele la termen (rTD).

În mod cert, rTD nu are nici o influenta directa asupra sectorului bunurilor si serviciilor, deci curba IS nu se modifica. O schimbare (sa zicem o crestere) totusi va modifica cererea oamenilor pentru cele trei tipuri de active, ei, în cazul unei unei crestei a lui rTD, fiind dispusi sa schimbe moneda si obligatiunile pe care le detin în depozite la termen.

Impactul acestei schimbari pe piata de capital poate fi observat din ecuatia 4:

Deci (9)

Directia în care se va schimba LM, prin care obtinem impactul modificarii ratei dobânzii la depozitele la termen asupra activitatii economice, va depinde de senzitivitatea relativa a cererilor celorlalte doua active (bani si obligatiuni) la schimbarea lui rTD:

(10)

Intuitiv, analiza este destul de simpla. Cosideram cazul în care oamenii renunta mai mult la obligatiuni decât lamoneda, în favoarea depozitelor la termen ().

În acest caz oferta totala da capital pentru sectorul productiv va scadea în mod direct firmelor (obligatiunile la care se renunta) vor trece prin banci, si deci o parte din aceste fonduri vor fi retinute sub forma rezervelor obligatorii si a rezervelor libre. În consecinta, rata dobânzii la obligatiuni va creste si activitatea economica va scadea (cazul I).

Daca sistemul bancar ar asigura o intermediere completa (=0, b=1) si modificarea lui rTD ar avea impact asupra cererii de obligatiuni (), nu vor exista efecte asupra activitatii economice. Acest lucru rezulta din ecuatia 9.

, =0, b=1

Pe cealalta parte, daca sistemul bancar ar opri toate fondurile sub forma rezervelor obligatorii ( =1) orice transformare a obligatiunilor în depozite la termen va avea efect o acumulare de capital din partea bancilor, si de aceea va exista o contractare a activitatii economice:

Cel de-al doilea caz (cazul II) este acela în care oamenii vor renunta mai mult la moneda decât la obligatiuni în favoarea depozitelor la termen:

Moneda este un activ neproductiv, si orice cantitate din aceasta, transformata în depozite la termen, va intra partial în sectorul productiv prin sistemul bancar, ducând la o crestere a ofertei de capital pentru firme, si în consecinta rata dobânzii la obligatiuni va scadea, iar activitatea economica va creste.

Pentru a prezice impactul modificarii ratei dobânzii pentru depozitele la termen, trebuie sa avem informatii despre structura financiara a economiei pe care o studiem. Astfel, va trebui sa stim care este activul care se substituie cel mai bine cu depozitele la termen, si daca acest activ asigura o mai completa intermediere decât sistemul bancar. Va trebui sa stim de asemenea daca sistemul bancar va fi capabil sa-si joace rolul de intermediar sau nu. În cazul în care sistemul bancar nusi va juca rolul de intermediar, însemna ca bancile sunt nevoite sa pastreze toate fondurile straine sub foma de rezerve (=1).

Astfel, o crestere a ratei dobânzii la depozitele la termen va avea un efect de contractie a activitatii economice (sau nu va avea nici un efect daca oamenii nu vor renunta deloc la obligatiuni, ci doar la moneda detinuta de ei).

În continuare vom analiza efectul cresterii ratei dobânzi la împrumuturile bancare (rTD). Aceasta modificare nu va avea nici un efect asupra cererii de credite bancare deoarece creditele bancare sunt oferite la un pret mai mic decât cel practicat pe piata de capital, si astfel cei ce au privilegiul de a beneficia de aceste credite nu vor renunta la ele nici dupa o marire a ratei dobânzii practicate de banci. La un volum dat al creditelor acordate, singurul efect va fi acela ca firmele care beneficiaza de aceste credite vor suferi o scadere a acelei 'reduceri' a cheltuielilor cu dobânzile la împrumuturile contractate.

Torusi, volumul creditelor acordate nu va ramâne acelasi. Motivul este acela ca daca sistemului bancar nu i se impun restrictii asupra creitelor acordate, crestere a ratei dobânzii la împrumuturi va determina bancile sa diminueze cantitatea de rezerve libere si sa acorde mai multe împrumuturi firmelor, aceasta ducând la o crestere importanta a ofertei de capital pentru sectorul productiv, si, deci la o crestere economica.

Formal, putem observa din ecuatia (4') ca LM se va misca spre dreapta în tim ce curba IS nu se va modifica.

Astfel

2.3.2.RATA DOBANZII INFLATIA SI ACTIVITATEA ECONOMICA

În aceasta parte vom extinde modelul în câteva directi pentru a analiza efectele îmbunatatirii ratei dobânzii asupra inflatiei si cresterii economice pe trermen mediu.

Efectele pe termen scurt asupra inflatiei

Caracteristica cheie a analizei inflatieie si dezvoltarii economice prezentata mai jos este încorporarea legaturii dintre sectorul financiar si sectorul real prin operatia de finantare a activitatii de productie. Cavallo (1977) a fost primul care a aratat atât semnificatia acestui canal de transmisie cât si rezultatele -neortodoxe- la care a condus acesta.

Prin acest canal, rate mari ale dobânzii vor reduce output-ul; daca acest efect asupra ofertei agregate este mai puternic decât scaderea care va avea loc în cererea agregata, atunci aceasta politicaa monetara restictiva poate fi inflationista pe termen scurt.

În modelul nostru, creditul este dorit de catre firme pentru a finanta costurile cu forte de munca. Astfel totalul costurilor cu forta de munca va depinde de salariul real w, productia y si de costurile creditului i–p^. Daca folosim o functie de productie de tip Cobb-Douglas de parametru , va rezulta o functie a costurilor cu forta de munca de urmatoarea forma:

a=1/(1 – )>1

LC – labour costs in real terms

Firmele vor determina output-ul astfel încât profitul lor py – LC*p sa se maximimizeze. Vom obtine astfel functia ofertei agragate:

unde y=y/k (13)

Deci output-ul va scadea odata cu cresterea ratei reale a dobânzilor sau cresterea salariului real.

Salariul real este o marime exogena.

Cererea agregata pentru bunurile interne Ad este formata din cererea la export (E), cererea interna de bunuri interne (Cd), investitii (I) si cheltuieli guvernamentale (care pentru simplificarea modelului sunt presupuse ca fiind facute numai pe bunuri domestice). Cererea externa pentru bunurile interne depinde de conditiile comerciale ; investitiile depind de rata reala a dobânzii si de rata profitului , care în schimb depinde de y si k dând salariului real. Vom presupune ca investitiile I sunt omogene de gradul 1 în y si k pentru comoditatea calculelor ce vor urma.

În fine, consumul intern de bunuri interne depinde de conditiile comerciale q, în timp ce consumul intern total depinde de rata reala a dobânzii , venitul real corelat cu pierderile de capital în activele nominale , , si de averea K+MR. Toate acestea conduc la o cerere agregata pentru bunuri interne Ad de urmatoarea forma:

Presupunem ca nivelul preturilor este stabil, preturile relative schimbându-se gradual. Rata inflatiei, totusi, se va modifica instantaneu ca raspuns la rata inflatiei externe anticipata sau la cererea excedentara pentru bunuri interne:

(14)

De asemenea se presupune ca rata de schimb este fixa.

Sectorul financiar este lasat neschimbat, cu o singura exceptie; firmele acum vor sa finanteze nu numai procesul de productie Df, ci si capitalul fizic K. deci echilibrul pe piata de capital este descris de o ecuatie care este în mare similara cu ecuatia (4'):

fB(p^, i, rTD, y,MR+K)=K+ Df(w, y,K)-(1- )fTD(p^, i, rTD, y,MR+K) (15)

Exprimând productia pe unitate de capital obtinem:

fB(p^, i, rTD, y,mr+1)=1+ Df(w, y,1)-(1- )fTD(p^, i, rTD, y,mr+1)

Acum, putem analiza impactul unei modificari a ratei dobânzii la depozitele la termen rTD folosind ecuatiile (13), (14) si (15). Ecuatiile (13) si (14) pot fi combinate pentru a da ceea ce noi numim curba IS. Aceasta curba descrie interactia dintre rata dobânzii I, productie (pe unitate de capital) y si rata inflatiei p^ pe piata bunurilor si serviciilor. Prin diferentierea ecuatiilor (13) si (14) obtinem:

Numitorul este întotdeauna pozitiv. Despre numarator, totusi , nu se poate spune nimic. Daca, pe termen scurt, efectele asupra ofertei agregate ale unei politici monetare restrictive (prin cresterea ratei dobânzii i) sunt mai puternice decât efectele asupra cererii agregate, producându-se astfel o cerere excedentara, atunci si astfel numaratorul este pozitiv, deci curba IS cum a fost ea definita mai sus va avea o panta negativa. Acesta este cazul când o politica de credit restrictiva duce la cresterea inflatiei si la o scadere a output-ului pe termen scurt, mai repede decât la o scadere a inflatiei si a output-ului cum era de asteptat în mod traditional. Acest fapt este argumentat foarte puternic de doua investigatii facute pentru studierea efectului Cavallo: prima în 1977 de catre Cavallo pentru Argentina si cea de-a doua de catre Van Wijnbergen în 1982 pentru Coreea de Sud. În ceea ce urmeaza vom presupune ca acest efect Cavallo are loc, astfel ca dp^/dy<0. Observam ca din ecuatiile (13) si (14) ca schimbarile în rata dobânzii la depozitele la termen nu afecteaza în mod direct piata bunurilor si serviciilor, deci curba IS nu se va misca atunci când are loc schimb ale lui rTD.

Prin diferentierea ecuatiilor (13) si (15) în functie de cei tei factori endogeni i, y si p^ si prin substituirea ratei dobânzii i, vom obtine panta curbei LM (curba ce descrie interactia între i, p^ si y în cazul unui echilibru pe piata financiara):

Curba LM are panta poyitiva. Presupunem ca productia y creste. O productie mai mare va genera o cerere de capital mai mare (Dfy>0), dar pe de alta parte va creste cererea de moneda si ducând la scaderea ofertei de capital prin scaderea cererii de obligatiuni. Pentru a reveni în pozitia de echilibru, rata dobânzii la obligatiuni i va trebui sa creasca, facînd ca cei ce detin capital sa se orienteze din nou spre obligatiuni. Totusi, potrivit presupunerii, productia creste, deci (din ecuatia(13)) rezulta ca rata reala a dobânzii reale. Astfel, rata inflatiei va trebui sa creasca chiar mai mult decât rata dobânzii la obligatiuni, rezultand astfel o panta pozitiva pentru curba LM.

O modificare a ratei dobânzii la depozitele la termen va duce la o miscare a curbei LM astfel:

Daca o crestere a lui rTD conduce la o renuntare mai mare la obligatiuni decât la moneda, în favoarea depozitelor la termen, rata dobânzii la obligatiuni va creste deoarece oferta de capital catre sectorul productiv va scadea. Aceasta în schimb va conduce la o reducere a productiei dând rata inflatiei: curba LM se va misca spre stânga. În acest caz o crestere a ratei dobanzii la depozitele la termen va duce nu numai la o scadere a activitatii economice ci si la inflatie pe termen scurt. Astfel, daca depozitele la termen se substituie mai bine obligatiunilor decât monedei, o valoare mai mare a lui rTD va duce la o crestere a ratei dobânzii la obligatiuni. Aceasta va reduce oferta agregata (datorita costurilor mari ale creditului), si, datorita existentei efectului Cavallo, aceasta oferta se va reduce ami mult decât cererea agregata, generând astfel inflatia pe termen scurt (cazul A).

Daca o crestere a lui rTD va conduce la o renuntare mai mare la moneda decât la obligatiuni, în favoarea depozitelor la termen, oferta de capital catre firme va creste. Acest lucru va conduce la o scadere a ratei dobânzii la obligatiuni si la o crestere a ofertei agregate: curba LM se va misca în acest caz la dreapta. În noul punct de echilibru (punctul B) dupa cum se observa va exista o rata a inflatiei mai mica pe termen scurt. Deci, daca oamenii vor renunta mai mult la moneda, decât la obligatiuni, în favoarea depozitelor la termen, atunci o crestere a lui rTD avea un efect o crestere economica si o scadere a inflatiei pe termen scurt.

CAPITOLUL III

GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE SI METODE DE ANALIZA

3.1. RISCURILE BANCARE

Exista o multitudine de dimensiuni ale riscului bancar care se manifesta atat la nivelul fiecarei banci cat si la nivelul sistemului bancar: riscul de creditare, riscul de variatie al ratei dobanzii pe piata, riscul valutar, riscul de lichiditate. etc.

Efectele nete ale manifestarii acestor riscuri se reflecta in numarul de banci cu probleme, aflate sub supravegherea autoritatilor bancare, precum si in numarul falimentelor bancare. Putem aprecia, data fiind structura de proprietate a sistemului bancar romanesc, ca riscul sistemic este relativ redus. Aceasta deoarece majoritatea bancilor ( din punct de vedere al activelor totale ) sunt banci de stat pentru care exista o garantie implicita, suplimentara fata de cele ale bancilor private, mai expuse unei panici bancare.

Desi din dinamica sistemului bancar romanesc nu putem desprinde anumite cauze care au contribuit cu preponderenta la deteriorarea parametrilor monitorizati de autoritatea bancara, prezentam unii dintre factorii de risc care sunt recunoscuti in literatura de specialitate, grupati in doua mari clase: factori de ordin general sI factori de ordin specific.

Factori de ordin general sau ambiental sunt cei care caracterizeaza calitatea mediului in care actioneaza bancile si anume:

recesiunea economica generala sau afectand doar anumite sectoare / regiuni,

ratele reale pozitive ale dobanzii,

modificarea reglementarilor bancare in contextul liberalizarii cadrului concurential.

Factori de ordin specific se inscriu in sfera calitatii managementului bancar. Aceasta poate fi apreciata pe baza analizei dinamicii unor indicatori de risc precum ponderea creditelor in total active, raportul intre active si capital, ponderea depozitelor in total fonduri imprumutate, etc. Analiza evolutiei acestora arata ca deciziile manageriale care genereaza o modificare a riscurilor asumate de banca au un rol semnificativ in producerea falimentelor bancare. Cauzele care au determinat falimentele manageriale le putem ierarhiza astfel:

politici de creditare (norme sI rezerve)inexistente sau prost aplicate (88% din falimente).

sisteme inadecvate de asigurare a incadrarii in prevederile regulamentelor interne sau ale reglementarilor legale in vigoare (69%),

control al supraveghere inadecvate le nivelul departamentelor centrale sI al cadrelor de conducere (62%),

sisteme inadecvate de identificare a creditelor cu probleme (59%),

concentrare excesiva a puterii decizionale la nivelul unei singure persoane – presedinte executiv sau actionar (57%),

politici de gestiune a activelor sI pasivelor inexistente sau prost implementate(49%),

abuzuri si ilegalitati referitoare la tranzactii bursiere, tranzactii cu societati afiliate, tranzactii ilegale ale cadrelor de conducere (35%),

abuzuri interne (25%),

frauda materiala (11%).

Atitudinea manageriala adoptata de conducere, fara a se tine seama de calitatea mediului concurential si economic, poate influenta semnificativ crearea conditiilor de faliment bancar : bancile caracterizate ca fiind conduse in mod agresiv au de aproape doua ori mai multe credite nerambursate la scadenta decat cele gestionate conservator sau prudent.

Pe de alta parte, dimensiunea insasi poate fi un element care sa caracterizeze o clasa de risc. Bancile foarte mici (dupa marimea activelor totale) sunt cele care furnizeaza cel mai mare numar de falimente datorita dezavantajelor concurentiale sI costurilor pe care le suporta.

Daca se trece in revista aceasta serie de factori agravanti, care pot contribui la ridicarea gradului de risc al activitatii bancare, devine evident ca atat cei de ordin general cat si cei specifici, asa cum se manifesta ei in Romania in prezent, ne fac sa apreciem activitatea bancilor mici drept riscanta.

Aprecierea riscurilor bancare asumate reprezinta o a doua dimensiune a performantei bancare. Spre deosebire insa de sistemul de indicatori de evaluare a rentabilitatii, indicatorii riscurilor bancare sunt mai dificil de interpretat deoarece, pentru fiecare risc in parte exista mai multe posibilitati de a cuantifica mai degraba dinamica si structura factorilor agravanti decat gradul de risc propriu-zis( exprimat ca probabilitate de producere a unui eveniment nedorit). Cel mai adesea se folosesc combinatii de indicatori financiari, ponderi si indici care confera o imagine despre natura si amploarea riscurilor la care se expune o institutie bancara.

Prevenirea si divizarea riscurilor

Oricare ar fi calitatea aprecierii riscului, bancile au stiut intotdeauna ca le este necesar sa-sI imparta riscurile. Divizarea riscurilor se realizeaza in functie de fiecare client. Divizarea actioneaza atat pe plan profesional cat sI pe plan teritorial.

Pentru fiecare client banca fixeaza limite la termen scurt. In principiu aceasta operatie are loc in fiecare an. Ea stabileste o serie de limite de feluri de feluri de credite, fiecare avand cate una si un plafon global care este in general inferior sumei limitelor individuale pe categorii de credit.

Partajul obisnuit al creditelor poate fi concertat sau sub forma unui credit consortial. Exista creditul concertat la care fiecare bancher detine o parte din operatiunile clientului, dar fara sa existe o organizare a grupei de bancheri, care nu au relatii unii cu altii.

In creditul consortial, din contra, un cartel bancar este constituit sub directia unui conducator sau a mai multora. Intreprinderile, ca si societatile bancare, prefere sa pastreze maximum de suplete in relatiile lor.

Divizarea riscului care este o necesitate pentru buna gestionare a bancii, poate avea un inconvenient: faramitarea creditelor pe un numar mare de bancheri. In fata riscului insolvabilitatii, bancherul incearca sa se protejeze prin garantii destinate sa apere creditorul contra riscului la care se supune.

3.2.CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE-PREZENTARE GENERALA

Controlul si evaluarea riscurilor bancare este o functie importanta ce trebuie sa se manifeste la nivelul bancii centrale prin elaborarea si controlul unor programe de evaluare si minimizare a riscurilor bancare. Reusita acestor programe depinde de modul de implementare la nivelul unitatilor operative ale bancii. Aceasta implementare se poate realiza in conditiile in care personalul bancii are un nivel profesional ridicat si cunoaste obiectivelor programelor de control a riscului bancar.

Necesitatea acestor programe decurge din imperativul minimizarii riscurilor asumate si suportate de catre banca, fapt ce e de natura sa reduca pierderile din operatiunile curente si sa contribuie la maximizarea rentabilitatii bancii.

Riscurile bancare se pot clasifica, in functie de caracteristica bancara, in urmatoarele grupe de risc:

1.Riscul financiar

Riscurile financiare sunt generate de operatiile ce se reflecta in bilantul bancii. Reprezinta principala categorie de riscuri bancare, deoarece producerea lor e cauza principala a principalelor majoritatii falimentelor bancare.

1.a).Riscul de creditare

Acest risc este principalul risc pe care si-l asuma o banca. Se mai poate numi risc de nerambursare, de insolvabilitate a debitorului, sau risc de deteriorare a calitatii activelor bancare. El exprima probabilitatea de nerealizare a fluxului de venituri anticipat pentru operatiile de creditare.

1.b). Riscul de lichiditate

Acest risc exprima probabilitatea ca banca sa nu fie capabila sa-si finanteze operatiunile corect. Este un risc pentru orice agent sau numai pentru banca.

1.c). Riscul de variatie a ratei dobanzii

Exprima probabilitatea ca pe piata, ratele dobanzii sa aiba o

evolutie care sa afecteze in mod negativ profitul bancar.

1.d). Riscul de capital

Producerea acestui risc nu este independenta de producerea

celorlalte trei trei riscuri financiare. Exprima probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii sa nu mai poata functiona ca amortizor intre socurile suportate de activele bancare si capitalul actionarilor. Se mai numeste risc global-la nivelul bancii-sau risc de faliment. Mai poate fi numit risc de panica bancara si exprima probabilitatea ca falimentul unei banci sa afecteze negativ, pana la faliment, alte societati bancare si sa genereze in sistem o neancredere generala a deponentilor care sa duca la retragerea disponibilitatilor plasate la banci.

2.Riscul de prestare

Veniturile se impart in doua categorii:venituri din dobanzi si alte venituri.Importanta lor depinde de ponderea altor venituri in total venituri bancare. La noi in tara aceasta pondere este foarte mica.

Atat timp cat marja este mare, nici o banca nu cauta sa-si diversifice gama de servicii prestate, marja fiind principala sursa de venituri.

2.a). Riscul operational

Acest risc exprima probabilitatea ca banca sa nu satisfaca in conditii optime cererile clientilor. Riscul priveste doua aspecte:

-banca nu ofera suficiente servicii bancare. Daca concurenta este suficient de mare, clientul se poate adresa altei banci, in masura in care aceasta ii ofera serviciul necesar.

-raportul intre servicii si cheltuieli.

Problema care se pune este de a oferi alte servicii, dar la ce cost? Aceasta divesificare poate sa nu duca in toate cazurile la marirea venitului bancar.

2.b). Riscul tehnologic

Serviciile bancare mai sunt numite si produse bancare. Produsul bancar are un ciclu de viata, riscul tehnologic tinand de structura oferte de servicii bancare sau de produse bancare. Ea trebuie sa fie optima in orice interval de timp. Deci apare din felul cum imi esalonez in timp oferta de servicii bancare.

2.c). Riscul produselor noi

Faptul ca m-am hotarat sa lansez un produs nou poate sa duca la cresterea riscului. Se poate ca cererea sa nu fie la nivelul estimat, sau ca nivelul cheltuielilor estimate sa fie mai mare, sau ca echipa care lanseaza acest produs nou sa nu fie asa de talenta.

2.d). Riscul strategic

Acest risc exprima probabilitatea ca decizia strategica privind dezvoltarea anumitor piete sa se dovedeasca proasta. A hotara care este piata pe care banca sa fie prezenta este o decizie strategica a bancii. Aceste decizii strategice pot fi insotite de un risc mare, chiar daca probabilitatea producerii este foarte mica.

3.Riscul ambiental

Exprima probabilitatea ca in mediul de activitate a bancii sa se produca fenomene cu potential de influenta negativa asupra produsului bancar.

3.a). Riscul de frauda

Acest risc exprima probabilitatea ca banca sa faca obiectul unei tentative de frauda.

3.b). Riscul economic

Acest risc tine de conjunctura. Cand economia este afectata, in general este afectat intregul sistem bancar, sau in situatia cand este afectat un anumit sector, influentele se manifesta asupra bancilor de profil.

3.c). Riscul concurential

Acest risc se manifesta prin masurile de concurenta loiala sau neloiala. Bancile trebuie sa fie informate in permanenta cu privire la rata dobanzii, diversificarea activitatii.

3.d). Riscul legal

Exista riscul ca reglementarile, cadrul de activitate al bancii sa se modifice in timp, sau exista situatii in care banca sa intre in concurenta cu institutii financiare reglementate.

3.3. GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

Riscul in activitatea bancara este foarte mare, aceasta rezultând chiar din activitatea pe care o desfasoara banca si din relatiile ce intervin îintre acestia si clientii sai.

Analiza riscurilor bancare se defalcå pe analiza mai multor categorii de riscuri, fiecare categoria având mai multe grupe de riscuri.

Vom porni de la riscul financiar si în cadrul acestuia de la riscul de creditare.

Banca acorda credite agentilor economici pentru nevoile acestora fie pe termen scurt, pentru nevoi curente, fie pe termen mediu si lung, in special pentru activitatea de investitii. Ele sunt exigente in acordarea creditelor , facând o analiza aprofundata a situatiei economico-financiare a agentului economic. Pe baza acestei analize bancile incadreaza creditele in cinci categorii A, B, C, D, E, ce contin : credite performante, credite in observatie, credite substandard, credite incerte, credite cu pierderi.

Bancile cu aversiune la risc acorda credite numai agentilor economici ale caror credite se incadreaza in categoria standard si in observatie. Este posibil ca si in aceste cazuri sa apara probleme legate de nerambursare, probleme determinate de factori interni si externi si anume: situatia economica si politica din tara , criza sectoriala , blocaj financiar in activitatea partenerilor externi ai agentului economic. Impotriva acestor situatii neplacute banca trebuie sa se asigure , asigurare pe care o face cu ajutorul garantiilor. Astfel, protectia se asigura prin garantii care trebuie verificate ca ele sa existe, iar valoarea lor sa fie mai mare decat creditul solicitat.

Apar situatii in care creditele devin problematice , adica sunt credite care, pe parcursul perioadei de creditare , se inregistreaza abateri.

Din punct de vedere al strategiei bancii apar doua situatii. Prima atitudine din partea bancii ar fi aceea ca fiecare credit problematic sa fie analizat imediat ce s-a produs abaterea si rezolvat in termenul cel mai scurt. O a doua atitudine consta in a amâna solutionarea problemei ivite, in speranta ca situatia debitorului se va imbunatatii. Tratarea corespunzatoare a creditului problematic se face doar atunci cand banca este fortata sa ia o decizie, si anume : inrautatirea situatiei debitorului, depasirea nivelului maxim al amanarii la plata conform normelor interne si legale.

In cazuri grave , interventia bancii consta in anularea creditului si trecerea lui la pierderi. Pierderea se acopera din fondul de rezerva, iar ceea ce s-a putut recupera se pune la loc in fondul de rezerva.

Când pierderile devin mai mari pentru toate bancile, se stabilesc niste norme privind incadrarea debitorilor, de solutionare a acestor credite. Amânarea la plata este de 30 de zile. Dupa acest termen daca nu s-a platit datoria, creditul este trecut pe pierdere totala sau partiala. In conditii normale bancile nu acorda de la sine executia fortata a acestor credite.

Pentru a rezolva aceasta problema legata de pierderea suferita de banci, ar trebui ca prin fiscalitate sa i se permita bancii sa-si acopere pierderea prin profitul brut , iar cu ajutorul Bancii Nationale, sa li se asigure o lichidare sporita. Dar, aceste conditii trebuie sa fie pe termen scurt. Pe termen mediu si lung ar fi periculoasa deoarece restrictia fiscala duce ca atitudinea bancilor fata de calitatea creditelor sa fie prea permisiva, iar daca Banca Nationala le asigura aceasta lichiditate, exista pericolul ca lichiditatea economiei sa creasca. Daca pe moment aceasta lichiditate este necesara , in viitor apare ca un excedent ce duce la un dezechilibru monetar.

Daca se ajunge la o decizie privind starea clientului, cele doua parti vor discuta ca si in momentul acordarii creditului, avand loc o negociere. Sunt discutate o serie de probleme :

– termenul de plata, adica rescadenta datoriei respective;

– suma de plata;

– se discuta nivelul, plafonul garantiei, daca exista garantie ;

– categoria de incadrare a creditului daca nu exista norme;

– sa se anuleze partial creanta desi in prezent acest punct nu prea este valabil deoarece azi creanta este mai redusa decat in momentul cand am luat-o, datorita inflatiei;

– negocierea clauzelor contractuale .

Un punct important il constituie faptul daca exista sau nu capacitate de rambursare a creditelor de catre clienti. In acest sens trebuie sa existe si dorinta clientului de a coopera cu banca, dar depinde si de specialistii bancii.

Tratarea acestor credite depinde si de factori externi , si anume politica pe care o implementeaza autoritatea de control monetar la nivelul bancilor controlate, Directia Generala de Reglementare si Supraveghere din Banca Nationala controleaza aceasta activitate si impune bancii un tratament mai riguros al acestor credite.

Recuperarea creantelor se efectueaza cu ajutorul unui program anormal de recuperare a creantelor in situatia in care debitorul nu a rambursat creditul pe cale normala. Este un program costisitor pentru banca atat din punct de vedere al banilor cat si al timpului.

Ceea ce este cert este faptul ca in 90% din cazuri recuperarea creditelor se face partial , chiar daca este vorba de creante reduse.

In mod normal recuperarea creditelor se face prin garantiile pe care si le-a luat . Exista posibilitatea ca piata produsului care constituie garantie sa nu fie prea bine dezvoltata, iar valorificarea bunului respectiv sa nu se faca la valoarea reala. La creditele fara garantii, recuperarea este zero. Aceasta depinde de debitor si de regimul juridic. Banca poate cere instituirea procedurii de faliment, prin care are posibilitatea sa recupereze creanta.

Un factor important il constituie eficienta colectarii fondurilor adica cat se colecteaza in raport cu cat are dreptul sa colecteze. Aceasta depinde de situatia debitorului, de capacitatea lui de plata, de dorinta lui de a-si onora obligatiile, de existenta garantiilor, precum si de calitatea garantiilor. Se poate modifica valoarea garantiilor pe piata acordarii creditului si cel al recuperarii. Capacitatea de recuperare a creditelor depinde si de banca : de capacitatea ei, de corectitudinea si calitatea persoanelor care se ocupa cu aceasta activitate.

O problema importanta o constituie diversificarea riscurilor, ce presupune neconcentrarea riscurilor pe anumite piete ale creditului. Aceasta problema rezulta din practica bancara si nu este impusa prin norme bancare. Mai corect, diversificarea presupune sa nu se faca un angajament excesiv al bancii intr-un anumit domeniu, chiar daca la acel moment profitul in acest domeniu este maxim.

Problema limitarii riscului are un caracter normativ . Normele interne vizeaza o limita individuala a expunerii la risc. Plafoanele sunt in crestere in functie de nivelul de competenta.

Normele legale se refera la riscurile mari, la riscurile de la creditele acordate clientilor mari. Daca se aplica aceste norme la toate bancile, pot fi unitati care nu pot fi clientii nici uneia dintre banci.

Limitarea si dirijarea riscului duce la o anumita structura si dinamica a activelor si pasivelor bancare. Folosind date care apar in bilantul societatilor bancare , putem construi un set de masuri cu care sa apreciem calitatea gestiunii riscului de creditare la nivelul unei banci.

Putem face aceasta operatie la nivelul fiecarei banci in masura in care autoritatea bancara prelucreaza datele bancii si publica un bilant, aceasta apreciere la nivelul sistemului bancar national se poate face folosind acelasi set de masuri si indicatori.

Gama cea mai larga de indicatori o foloseste conducerea bancii pentru a aprecia daca politica de credit este corespunzatoare legislatiei si obiectivelor bancii.

Sunt trei categorii de indicatori:

1. indicatori de pondere sau de structura;

2. indicatori de dinamica;

3. indicatori prin care se coreleaza unele operatii pasive si active.

1.Indicatori de pondere. Se pot face ponderi in Activ si Pasiv, preponderent in modificarea structurii activului bancar.

In cadrul activului avem :

structura portofoliului in functie de scadenta, cu doua marimi:

– ponderea creditelor pe termen scurt in total credite .

– ponderea creditelor pe termen mediu si lung in total credite.

Riscul de creditare este mare daca ponderea creditelor pe termen scurt si a celor pe termen mediu este mica si ponderea celor pe termen lung este mare. Capacitatea bancii de a aprecia certitudinea rambursarii scade, cu cat scadenta creste.

Ratele dobanzii in functie de scadentele creditelor pot avea :

a). o evolutie normala , ascendenta sau

b). o evolutie anormala , descendenta

rata dobanzii b

a

scadenta

structura creditului in functie de domeniul de activitate al beneficiarului deoarece exista banci specializate care detin ponderea in domeniul respectiv. De asemenea exista perioade in care acordarea creditelor in anumite domenii este riscanta , si exista posibilitatea ca banca sa se implice la un moment dat pe o piata complet noua.

ponderea creditelor mari in ansamblul creditelor acordate , situatie care se intocmeste lunar .

ponderea pierderilor in total credite. Cu cat acesta pondere este mai mica, cu atat situatia bancii este mai buna .

ponderea creditelor sub standard, in observatie si standard in total credite. O pondere mare a acestora nu este asa de periculoasa ca ponderea pierderilor .

total credite in activ. Aceasta da o imagine globala asupra riscului de creditare asumat de banca. Cu cat acest raport este mai mare , cu atat si riscul este mai mare.

ponderea creditelor si titlurilor de credite in total active. Creditele sunt mai riscante decat titlurile de credit in total active, acestea din urma avand o lichiditate mai mare. In functie de calitatea emitentului exista:

– titluri de credit ale datoriei publice, cu un risc mai mic;

– titluri de credit ale datoriei private, titluri de portofoliu, care au acelasi potential de risc.

La pasiv, indicatorii se calculeaza pe baza resurselor din care se finanteaza creditele, si anume :

ponderea fondului de rezerva in fonduri proprii, sau in capital propriu. Daca aceasta pondere creste, riscul scade deoarece acoperirea este corespunzatoare

2. O a doua categorie de indicatori, sunt cei de dinamica, si anume :

– dinamica creditelor;

– dinamica fondului de rezerva;

– dinamica activelor totale;

– dinamica numarului de clienti.

Dinamica creditelor. Exista patru situatii: creste, descreste, rapid sau lent. Daca creditele acordate scad, aceasta situatie nu este riscanta deoarece scade riscul . In schimb daca creditele acordate cresc, creste si riscul. O situatie riscanta este si aceea in care are loc o crestere rapida a volumului de credite acordat. O situatie satisfacatoare din punct de vedere al riscului este cresterea lenta a volumului de credite.

Dinamica fondului de rezerva. Destinatia fondului de rezerva este pentru acoperirea pierderilor. Cand este folosit efectiv, s-a utilizat pentru acoperirea creditelor acordate, iar cand se finanteaza, pentru acoperirea creditelor anticipate. Cresterea fondului de rezerva se explica prin faptul ca s-au produs modificari structurale in calitatea portofoliului de credite, dar in sensul deteriorarii.

Dinamica activelor. Pierderile la credite influenteaza pasivul. Cresterea pierderilor de credite duce la diminuarea acordarii creditelor.

Dinamica numarului de clienti. Daca creste foarte mult numarul de clienti intr-un interval scurt inseamna ca ceva nu este in regula, iar riscul de creditare creste. Cresterea numarului de clienti se explica si prin preluarea clientilor altor banci prin oferirea unor conditii mai avantajoase, a unor dobanzi mai mari, ce determina o politica de credite proasta.

3. Indicatori prin care se coreleaza unele active si pasive.

Bancile ca intermediar in valorificarea capitalului, se caracterizeaza prin aceea ca, bazandu-se pe un capital propriu, relativ mic mobilizeaza pe calea creditelor alte resurse: depozite si credite de la alte banci ce reprezinta obiectul operatiilor sale pasive. Pe de alta parte, prin operatiile active, bancile utilizeaza aceste resurse pentru acordarea de credite agentilor economici sau prin achizitii de valori mobiliare, de regula bonuri de tezaur, operatie frecventa si cu pondere in activitatea bancara in majoritatea tarilor cu economie de piata.

Optimizarea activitatii bancare implica o valorificare superioara a resurselor mobilizate de banca prin angajarea unor operatiuni active aducatoare de profit maxim.

Se calculeaza o serie de indicatori:

– fondul de rezerva/pierderi >1 ;

– total credite/total fond de rezerva.

Daca in pasiv nu se cunoaste totalul fondului de rezerva, putem folosi capitalul propriu care include fondul de rezerva, dar este un indicator cu informare mai slaba.

Se mai foloseste profitul net,

– profit net/pierderi

Acest indicator este corect, deoarece din profitul net se acopera pierderea.

– profit net/credite

In functie de rezultatul acestor indicatori, banca isi poate asuma un risc mare, moderat, exagerat.

Concluzii referitoare la riscul de lichiditate

Deci rezerva totala este formata din doua elemente, cu grade de lichiditate diferite, si anume :

– rezerva primara, care este lichida, si

– rezerva secundara, care este mai putin lichida decat prima.

Rezerva primara este formata din numerar care presupune cheltuieli prin banca, iar venitul este zero, disponibilitati in cont curent la alte banci, si rezervele minime.

Bancile romanesti isi deschid conturi de virament sau de corespondent la Banca Nationala pentru plati interbancare, iar bancile mici isi deschid astfel de conturi la bancile mari. Bancile mici nu au sucursale si filiale si poate fi mai avantajos pentru ele deschiderea acestor conturi la bancile mari, deoarece acestea pot face servicii clientilor bancilor mici pentru care acestea nu sunt autorizate.

Rezerva minima reprezinta, rezerva obligatorie a B.N.R. plafonata. Obligativitatea pastrarii banilor la B.N.R. face imposibila folosirea acestor bani in alte scopuri.

Baza de calcul este formata din suma depozitelor la termen, la vedere in lei si valuta ale agentilor economici si populatie, depozitele guvernamentale, publice, fonduri proprii si sume in tranzit intre sedii. Rezervele au fost introduse in 1992 cu 10% si numai pentru depozitele agentilor economici, iar apoi s-au introdus si celelalte depozite.

Nevoile bancare de lichiditate se grupeaza in :

– nevoi pe termen scurt si foarte scurt;

– nevoi ciclice de lichiditate;

– nevoi pe termen mediu si lung;

– nevoi neprevazute de lichiditate.

Nevoile pe termen scurt provin din obligatiile bancii fata de clienti, ca deponenti si debitori. Banca are o marja de manevra putand planifica clientul in functie de situatia existenta. Creditarea se face in cont, astfel acordarea creditului nu afecteaza neaparat pozitia lichiditatii. Poate aparea riscul de fluctuatie.

Fazele ciclului economic implica anumite particularitati ale dinamicii creditelor acordate si dinamicii depozitelor.

In perioada de recesiune, creditele scad, depozitele cresc, iar gestiunea de trezorerie nu ridica probleme.

In perioada de avant, situatia se inverseaza, adica creditele cresc, iar depozitele scad.

In cazul nevoilor pe termen mediu si lung se poate vorbi de o strategie, avand un termen suficient de lung.

Diferenta dintre activele lichide si pasivele volatile poarta denumirea de marja a lichiditatii .

Cand activele lichide sunt mai mari decat pasivele lichide vom avea surplus relativ de lichiditate, care se plaseaza.

Cand activele lichide sunt mai mici decat pasivele lichide, se lichideaza o parte din plasamente, si anume din plasamentele solide, actiune ce se desfasaoara in pierdere. Din diferenta credite si depozite poate apare o diferenta de volum din care rezulta nevoia de lichiditate.

Intre marja de lichiditate si nevoia de lichiditate poate apare urmatoarea legatura: marja pozitiva poate fi folosita pentru finantarea cresterii volumului de credite acordate, ceea ce duce la o restructurare de active. Capacitatea bancii de a opera pe piata este esentiala pentru o nevoie de lichiditate pe termen mediu si lung.

Banca Centrala va actiona pentru a acoperi nevoia de lichiditate. Aici este finantarea in ultima instanta si trebuie ca solicitarea sa nu fie repetata, iar nevoia trebuie sa fie pe termen scurt si acuta.

Nevoile neprevazute de lichiditate fiind imprevizibile, nu pot fi gestionate. Deci trebuie avut in permanenta rezerve disponibile pentru a face fata acestei nevoi.

Succesul activitatii bancare este strans legat de corelarea eficienta, armonioasa, intre activele si pasivele existente.

Compensarea si corelarea activelor cu pasivele se desfasoara pe doua planuri:

– pe planul duratei de mobilizare si angajare a resurselor;

– pe planul pretului creditului.

Durata de mobilizare si angajare a disponibilitatilor este strans legata de pozitia de lichiditate a bancii si devine mijloc de operare pentru evitarea riscului lichiditatii.

In acest cadru, categorisirea pasivelor si activelor ca si compararea si confruntarea lor se face tinand seama de durata de maturizare, de ajungere la scadenta a creantei.

Pentru a avea conditii de lichiditate,banca trebuie sa-si asigure echilibrarea nu numai pe ansamblul ei ci si pe fiecare segment de durata, adica :

A = P sau A1 + A2 + ………. + An = P1 + P2 + ………. + Pn ;

A1 = P1 ; A2 = P2 ; ………. An = Pn

Pentru a aprecia faptic situatia, este necesar sa se recurga la instrumente de analiza specifice.

Un indice simplu, dar semnificativ este pozitia lichiditatii, ca diferenta intre disponibilitati si active lichide si pasivele imediate, adica obligatiile cu termene de rambursare ajunse la scadenta.

Un indice cu o cuprindere mai larga este rata lichiditatii care arata angajarea bancii pe piata creditului, respectiv masura in care trebuie acoperite imprumuturile cu termene de rambursare in etapa respectiva cu noi resurse.

rata lichiditatii pe o luna=solicitari noi/imprumuturi scadente

Acesti indici pot fi calculati pe toate secventele de durata .

Pretul creditului, nivelul dobanzii practicate constituie in mod necesar un criteriu important de corelare a operatiilor active cu cele pasive. Banca in calitatea sa de intermediar are drept scop al functionalitatii si profitului sau diferenta intre cuantumul dobanzilor incasate si cele platite.

La inceputul anilor '90 au intervenit schimbari substantiale prin practicarea pe scara relativ larga a dobanzilor flotante care afecteaza atat pretul resurselor bancare, dar si nivelul de dobanzi practicate pentru diferite categorii de credite acordate.

In aceste conditii au aparut in practica bancara, categoria de active, pasive si dobanzi variabile sau sensibile, cele care sunt influentate de modificarea dobanzilor pe piata. In raport cu acestea, celelate, neinfluentabile au devenit active, pasive si dobanzi nesensibile sau fixe. O modalitate de analiza, in functie de aceste cerinte noi, este rata gradului de sensibilitate determinata ca un raport intre activele sensibile si pasivele sensibile. Aplicat global sau pe secvente de durata, acest indice exprima gradul de acoperire a activelor cu pasive de aceeasi natura.

Cand rata este supraunitara, exprima predominanta activelor de aceasta factura asupra pasivelor, fapt ce poate asigura venituri mai mari bancii.

Rata subunitara exprima dependenta bancii fata de pasivele sensibile, care poate actiona in sensul cresterii cheltuielilor cu dobanzile.

O alta metoda ia in considerare ansamblul activitatii bancare in stabilirea influentei exercitata asupra bancii prin modificarea dobanzilor la activele si pasivele sensibile pornind de la ecuatia veniturilor si a cheltuielilor bancii :

(ANS + DNS) + (AS + DS) = (PNS + DNS) + (PS + DS) + CPB, in care

AS, DS , PS – active, pasive, dobanzi sensibile ;

ANS, DNS, PNS – active, pasive, dobanzi nesensibile;

CPB – costuri si profit bancar.

Expunerea la risc se poate calcula si ca diferenta intre activele sensibile si pasivele sensibile. Aceasta diferenta poate fi egala , mai mare sau mai mica decat zero. Pentru ca protectia la risc sa fie maxima, trebuie ca diferenta dintre pasivele si activele sensibile sa fie zero.

Minimizarea expunerii la risc se poate face prin mai multe modalitati. O prima modalitate este gestiunea traditionala a diferentei dintre activele si pasivele sensibile, astfel incat sa se asigure un decalaj intre activele sensibile si pasivele sensibile atunci cand se anticipeaza o crestere a ratei dobanzii pe piata, pe termen scurt. Se urmareste maximizarea sensibilitatii la o expunere la risc constant, fie minimizarea sensibilitatii la o rentabilitate constanta.

Bancile au incercat sa elimine complet riscul de variatie a ratei dobanzii pe piata, corelandu-si permanent activele si pasivele sensibile. Dar expunerea la risc nu poate fi diminuata pentru ca gestiunea traditionala este una globala, netinandu-se seama de structura activelor si pasivelor sensibile.

A doua modalitate este gestiunea activelor si pasivelor acumulate. Astfel, pasivele si activele sensibile, sunt grupate in functie de scadenta. Diferenta se calculeaza pentru fiecare grupa de scadenta. Cate grupe de scadenta avem, atatea diferente avem. Protectia se face echilibrand pozitiile cu scadente peste trei luni si pastrand diferente pozitive sau negative pentru scadente mici.

Principalul avantaj este ca riscul ramane doar pentru activele lichide care nu sunt folosite ca plasament.

Comportamentul prudent se poate imbina cu comportamentul agresiv al bancilor, ce vizeaza maximizarea marjei dobanzii bancare. Deoarece capacitatea de anticipare pe termen scurt este mai buna decat cea pe termen lung, sunt doua posibilitati de actiune: fie la scadentele sub trei luni diferentele sa fie pozitive, daca dobanda creste si diferentele negative daca dobanda scade, sau un comportament conservator, adica facem diferenta nula sau alternam diferentele, astfel incat diferentele pozitive sa fie egale cu diferentele negative pentru scadenta sub trei luni.

In prevenirea si evitarea insolvabilitatii se constituie masuri la nivel macroeconomic. Astfel, normele de functionare bancara promoveaza protejarea deponentilor, principalii furnizori de resurse ale bancilor, prin impunerea unor reguli menite sa imprime bancilor o anumita pozitie de echilibru in relatiile cu clientii, in masura sa pastreze efectele de insolvabilitate si sa le minimizeze urmarile. Intre principalele norme prudentiale, amintim :

– obligatia unui capital minim;

– o anumita rata de acoperire a riscurilor , exprimata ca un raport intre fondurile proprii nete si creditele acordate, ponderate dupa gradul lor de risc;

– o rata de diviziune a riscurilor care limiteaza, functie de fondurile proprii ale bancilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel incat falimentul unuia dintre clienti sa nu dauneze esential echilibrul bancii.

In afara de aceste norme generale, riscul insolvabilitatii trebuie sa fie luat in considerare in cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplica fiecare banca, in sfera operatiunilor sale de creditare, in raport de clientii sai.

Gradul de risc este diferit in functie de natura clientului agent economic sau persoana particulara, si in functie de tipul creditului, conditii care prin natura lor asigura garantarea sau implica un grad avansat de risc.

Prin natura lor, creditele acordate persoanelor particulare au un grad inalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare denumite si ipotecari, prin ipoteca, au un grad inalt de acoperire. In aceeasi situatie se afla si creditele de consum ,creditele pentru marfuri platite in rate, deoarece obiectul creditarii – automobile, aparatura electrica si electronica, mobilier, serveste drept gaj creditorilor. Pe de alta parte aceste credite cat si imprumuturile personale, in special cele acordate salariatilor si celor cu venituri fixe, sunt sub incidenta regimului domicilierii obligatorii a veniturilor in conturile bancare, ceea ce permite bancilor preluarea automata a ratelor de scadenta.

Pentru intreprinderi, cunoasterea amanuntita a conditiilor lor de functionare este in mod implicit si obligatoriu necesara ca o modalitate de prevenire elementara a riscurilor de insolvabilitate.

Analiza debitorului presupune o cunoastere aprofundata a situatiei din sfera lui de activitate: tendinte de dezvoltare, relatii conjuncturale si in mod deosebit trasaturile caracteristice ale firmei, factorii de crestere, evolutia si perspectivele desfacerii, evolutia profitului, a fondului de rulment, a soldului contului de la banca, a indicatorilor de solvabilitate si lichiditate, etc.

In activitatea pe care o desfasoara banca pot apare si alte tipuri de risc. O prima categorie este riscul operational.

Banca ofera clientilor sai o multime de servicii dar exista posibilitatea ca acestea sa nu fie in structura si sa nu aiba calitatea ceruta de client. Aceste servicii au un aport diferit la profitul bancar, deoarece in interiorul bancii are loc o redistribuire a profitului.

Dintre serviciile pe care le ofera banca amintim: acordarea de credite, creditul fiind componenta principala a plasamentelor, bonificarea dobanzilor la disponibilitatile in valuta, conturi personale ca modalitate de gestionare a capitalului propriu, cecuri cu limita de suma si fara limita de suma, certificate de depozit, scrisori de garantie bancara, cecuri de calatorie. Recent s-au reintrodus cambia si biletul de ordin.

In prezent este necesara o analiza ce trebuie facuta din punct de vedere al realizarii unei rentabilitati minime si relative la conditiile oferite de concurenta pe piata.

Aprecierea unei rentabilitati se face relativ la o serie de indicatori valorici comparand efortul sau venitul cu efortul sau cheltuielile.

Riscul operational este completat cu riscul tehnologic in sensul ca pe masura amortizarii echipamentului, sa scada calitatea serviciilor prestate la nivelul calitativ al altor banci, ceea ce va duce la o scadere de clientela. Este necesara cresterea cheltuielilor pentru procurarea de instalatii si tehnologii, de echipamente electronice.

In elaborarea unui marketing bancar, se identifica patru etape principale. O prima etapa este cea de informare si culegere a datelor. Informatiile culese se refera la pietele produselor financiare caracterizate prin produsul specific, clientele si conditii de concurenta. In etapa a doua, obiectivul principal din punct de vedere al marketingului bancar este stabilirea perechilor client – produs prioritate. Aceste perechi definesc in ultima instanta o piata, piata ce constituie un obiectiv important in stabilirea strategiei.

Etapa a doua din punct de vedere al persoanelor angajate, al timpului este mai laborioasa. Presupune definirea si analiza produselor, clientilor, preturilor, a retelei de vanzare, a comunicarii sau a stabilirii efective a legaturii dintre banca si clienti. La produsele bancare, ca si la alte produse exista un ciclu de viata in functie de volumul vanzarilor. Pe aceasta baza se poate constitui curba profitului realizat la fiecare produs.

Stabilirea si definirea clientelei se face si in functie de traditie, dar si in functie de potentialul de expansiune a pietelor noi. Clientul trebuie cunoscut foarte bine, iar pretul trebuie stabilit in functie de produsele de pe piata. Analiza se face in functie de cost, nivelul minim al rentabilitatii, avandu-se in vedere faptul ca la lansarea pe piata pretul trebuie sa fie atractiv pentru clientela. Deoarece distribuirea produselor se realizeaza prin reteaua bancara, important este modul cum este realizata aceasta retea. Deasemenea este importanta amplasarea teritoriala, orarul de functionare, spatiul de care dispune, amplasarea birourilor, calitatea si motivarea fortei de munca.

Comunicarea este importanta in masura in care relatiile in societate sunt bazate pe comunicare. In conditii de concurenta vanzatorul trebuie sa-si promoveze produsul si altfel decat prin pret. Comunicarea se realizeaza in reteaua operativa pe de o parte prin interfata client banca, iar pe de alta parte ca obiectiv strategic la nivelul bancii prin publicitate si reclama.

Planul de marketing cuprinde intr-o forma finala, revizuita periodic, ansamblul elementelor strategice si tactice de mentinere sau dezvoltare a pozitiei bancii pe piata. Planul trebuie sa prevada instrumente cu care acest plan sa fie implementat: politici interne, sistemul si procedurile de control intern.

Riscul de frauda poate fi determinat atat de factorii interni cat si externi. In prezent se pune tot mai mult accentul pe frauda prin calculator care este foarte periculoasa deoarece paguba suportata de banca este foarte mare. Pentru a evita aceasta paguba, sunt necesare sisteme de securitate a prelucrarii datelor, dar totodata securitatea excesiva poate duce la cresterea cheltuielilor bancii. Structura bancara trebuie conceputa in scopul minimizarii posibilitatii personalului sau clientilor de a insela banca.

3.4.RISCUL IN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Orice credit este o anticipare a unor incasari viitoare ; ca urmare orice credit presupune riscul ca aceste incasari nu se vor realiza deloc sau, la scadenta se vor recupera doar partial sumele cuvenite. Acest risc , cunoscut si ca risc de insolvabilitate a debitorului, este esential in activitatea bancara, deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite ; de altfel insolvabilitatea debitorilor este si principala cauza de producere a falimentelor bancare.

Riscul poate fi apreciat folosind diferiti indicatori, intre care:

pierderi/credite totale,

profitul net/pierderi

fondul de rezerva si credite totale

credite de calitate medie/credite totale

Raportul procentual dintre pierderi si credite totale arata cat din valoarea portofoliului de credite s-a pierdut pe parcursul perioadei analizate.O tendinta de scadere poate fi interpretata ca o reducere a riscului de creditare.

Raportul dintre profitul net si pierderile la portofoliul de credite se exprima in numar de ori sI arata in ce masura pierderile sunt acoperite din resursele perioadei curente. Indicatorul trebuie sa aiba valori relativ stabile.

Raportul dintre fondul de rezerva si pierderi arata in ce masura rezervele constituite pentru pierderi anticipate sunt acoperite pentru pierderi reale. Se exprima in numar de ori si ne permite sa apreciem calitatea estimarilor conducerii bancii vis-à-vis de evolutia reala a calitatii portofoliului de credite.

Raportul dintre fondul de rezerva si creditele totale exprima procentual relatia dintre sumele alocate de banca pentru a acoperi eventualele pierderi sI valoarea totala a creditelor din portofoliu. Indicatorul este o masura a variatiei calitatii portofoliului de credite, cresterea ponderii indica o deteriorare anticipata a acestei calitati. Pe plan intern trebuie corelat cu ponderea creditelor de calitate medie in total credite. Corelatia se realizeaza prin intermediul cotelor obligatorii de preluare la fondul de rezerva in functie de calitatea creditului.

Ponderea creditelor de calitate medie in total credite este un indicator foarte sugestiv: cresterea lui reflecta o certa erodare a calitatii portofoliului de credite care poate fi rezultatul actiunii unor factori interni( managementul agresiv, accent pus unilateral pe cresterea rentabilitstii bancii, etc) sau externi (deteriorarea mediului economic).

O buna masurare a nivelului riscului de creditare anticipat (deci deja asumat) de banca este sI raportul dintre fondul de rezerva sI activele totale (care poate fi folosit si ca indicator de rentabilitate).

Aprecierea justa a riscului de credit este, deci, de o importanta majora pentru banca. Fiind mai usor sa prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunarii la risc , cea mai importanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor d credite.

In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agent economic, persoana privata, stat.

3.4.1. ANALIZA CREDITULUI

Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul este potantial purtator de castiguri, acestea se pot grupa in doua categorii: castigurile directe sI cele indirecte.Castigurile directe sunt immediate sI, cel mai adesea cuantificabile. Cele mai importante sunt dobanda sI comisionul de incasat de banca. La acestea se poate adauga soldul credito minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului.

Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum sI o crestere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata, evident, in contextul general al politicii de credit.

Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de acordarea creditului in vederea fundamentarii deciziei de creditare si apoi ,in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie.

Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune cantitativa si o alta calitativa.

Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, prelucrare sI interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt : analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatilor clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza sI prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri sI cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele acestor activitati sunt relativ usor cuantificabile si pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc, care rezulta din angajarea creditului analizat.Nu trebuie insa sa pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, sI anume dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos.

Analiza calitativa presupune adunarea sI actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul sI estimarea seriozitatii sI implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.

Elementele determinate ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului – dorinta sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciaza ca principalele slabiciuni in gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuoasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practia a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelo poate fi minimizat prin rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.

3.4.2.RISCUL LA SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENTILOR ECONOMICI.

Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a cererilor de creditare: abordarea clasica si cea moderna.

In abordarea clasica sunt evoluate sI comparate doua elemente:nevoia de finantare si cererea de creditare.

Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare.Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori ridicate sI caracterul punctual al cererii. Dosarul de investitii poate fi intocmit de intreprindere (cliebt potential), de un expert sau chiar de banca.Dar faptul ca dosarul a fost intocmit de catre un serviciu specializat al bancii nu asigura sI o probabilitate mai mare de acceptare a lui la finantare. Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de perspectiva, brute, apoi completate cu creditele bancarePentru acest tip de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii al clientului.

Nevoile de finantare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul planului de trazorerie.Este imperios necesar ca functionarul bancii care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat informatiile cat sI algoritmul care a stat la baza stabiliriii nevoii de finantare. Apoi bancherul poate propune un montaj financiar adecvat, adica o combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de finantare a clientului.

Cea de a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea riscului de creditare.

Identificarea sI evaluarea riscului de creditare presupun definirea acestuia, a cauzelor majore de risc sI cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza insolvabilitatea pot fi grupati in factori externi si factori interni.

Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri defectuoase; de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi) reprezinta un element important in cadrul procesului de creditare.

Factorii externi- relativ la client -se pot grupa in factori politici, economici si bancari.Ei actioneaza asupra unor grupe intregi de clienti sI, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara serviciile, de analiza ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari specializate, dar, in acest caz, nu mai pot fi valorificate informatiile interne protejate de secretul bancar.

Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse forme, intre care, embargo-ul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de crize -cu caracter ciclic sau sectoriale- care afecteaza pietele pe care opereaza clientul.

Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) sI prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a activelor se poate diminua semnificativ sI, chiar daca ea se conserva, pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca, si chiar la 125% garantii activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.

Abordarea moderna a analizei creditului se bazeaza pe credit scoring. Credit scoring-ul consta in evaluarea creditelor pe baza de punctaj.Cele mai multe banci romanesti folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori financiari de baza ai firmelor debitoare; in functie de valoarea acestora se acorda puncte, care sunt apoi adunate, pentru a se determina valoarea punctajului firmei sI pentru a se incadra aceasta intr-o anumita clasa de risc.Aceasta metoda va fi prezentata in subcapitolul 3.6.3.

Pentru o apreciere financiara generala asupra creditarii se mai foloseste analiza multivariabila, bazata pe modelul 'Z' al lui J. Altmman.

Z = 1,2×1 + 1,4×2 +3,3×3 + 0,6×4 + 1,0×5 unde:

x1 = capital circulant/active totale

x2 = profit net capitalizat/active totale

x3 = datorii totale/active totale

x4 = valoare totala a capitalului actionarilor/ active totale

x5 = cifra de afaceri/active totale

Aprecierea firmelor in functie de scorul Altman conduce la incadrarea acestora intr-una din grupele urmatoare:

firme insolvabile:Z<=1,81;

firme in dificultate: 1,81<Z<2,99;

firme sanatoase: Z>=2,99.

Metodele bancare de evaluare a riscului au in vedere urmatorii factori :

– depasiri ale limitelor de creditare;

– cresterea inexplicabila a limitelor facilitatilor de finantare;

– furnizarea de informatii financiare cu intarziere;

– un raport nefavorabil intre datorii si fonduri proprii;

– modificari in conducere;

– dezacorduri intre datele contabile si de buget;

Alte institutii si organisme internationale au fixat si o lista cu unii factori majori de risc, care cuprinde:

– ponderea capitalului in active fixe este prea mare;

– fonduri de rezerva reduse;

– amplasare gresita;

– erori in gestionarea stocurilor;

– expansiunea necontrolata;

– capitalizare insuficienta;

– experienta putina;

– probleme de personal;

– birocratie;

Exista urmatoarele forme de risc de creditare :

– neindeplinirea obligatiilor agentului economic stipulate in contractul de credit;

– modificarea ratei dobanzii in perioada de creditare;

– modificarea puterii de cumparare a monedei nationale;

In principal, neindeplinirea obligatiilor contractuale decurge din lipsa de lichiditate si solvabilitate a agentului economic imprumutat.

Pentru a reduce sau chiar a elimina riscul de creditare bancile folosesc mai multe metode printre care ;

– clauze suplimentare de garantare si protectie a capitalului imprumutat;

– diversificarea produselor si serviciilor bancare;

-introducerea primei de risc in ratele dobanzii practicate;

Pentru determinarea primei de risc se au in vedere :

tendinta bancii de valorificare a capitalului imprumutat pe care o notam cu 1+v;

tendinta de diminuare a capitalului imprumutat, notata cu 1-d (care apare atunci cand o parte a creditului nu este restituit);

Tinand cont de prima de risc, rata dobanzii devine:

Rdr = (1+)/(1-d) -1 unde Rdr = rata dobanzii cu prima de risc.

Practic, prima de risc se adauga la dobanda pietei. Se ia in calcul media dobanzii pietei(se face pe trimestrele sau semestrele unui an).

Exemplu :

20% din credite nu pot fi recuperate;

57% dobanda in primul semestru;

40% in al doilea semestru;

Rdr (54 + 40)/2 = 48,5%

Rdr = (1 + 0,485)/(1 – 0,20) – 1 = 85,6%

Factorii de risc:

1.Supradimensionarea volumului afacerii fata de posibilitatile existente.

2. Structura necorespunzatoare a capitalului (existenta unui capital prea mare in active fixe si prea mic in active circulante);

3. Capitalizarea necorespunzatoare (profit reinvestit, dividende foarte mari sau prea multe);

3.4.3. RISCUL LA SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE

Creditarea persoanelor particulare reprezinta un domeniu distinct de activitatea bancara desi, mult timp, indatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a parut suspecta, la fel ca si traiul peste mijloacele de care cineva poate dispune. Familiile degaja in mod traditional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen de exceptie, ocazionat de evenimente unice, precum cumpararea unei locuinte sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru banci si doar diminuarea pietelor traditionale a determinat bancile sa se extinda sI in domeniul creditului pentru particulari. In Romania piata este putin dezvoltata, deoarece predomina activitatile bancare traditionale de creditare a intreprinderilor, activitati care sunt inca suficient de rentabile, in lipsa unei dezvoltari normale a pietelor financiare care sa faciliteze transferul direct al resurselor financiare. Este insa de asteptat ca, o data cu cresterea veniturilor reale ale populatiei, relansarea economiei si extinderea folosirii de catre intreprinderi a altor modalitati de finantare decat creditul bancar, bancile sa se orienteze si spre acest domeniu pentru fructificarea fondurilor pe care le gestioneaza. In plus, aceste credite de valori mici sunt si foarte bine diversificate in portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.

Creditele contractate de persoanele particulare sunt de doua feluri: credite pe termen scurt pentru acoperirea unor decalaje temporare intre venituri si cheltuieli si credite pe termen lung pentru finantarea unor investitii imobiliare.

In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperativele de credit.

Creditele personale sunt, de regula, plafonate absolut indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului pentru ca aceste informatii nici macar nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma (oferta limitata, de regula, la de doua ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si o rata a dobanzii relativ ridicata; clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.

Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.

Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pentru doua grupe distincte: cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru a acorda creditul.

Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicata decat in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasI cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea atat in ceea ce priveste veniturile, cat sI comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitor.

In practica regula care se aplica este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului.Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupam contractarea creditului, s-ar putea ca pana la scadenta clientul sa contracteze si alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete.De aceea se stabileste, de regula, doar 25% desi pot fi suportate fara probleme sI rate de rambursat relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbate in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.

3.5.MANAGEMENTUL RISCULUI RATEI DOBANZII

Majoritatea bancilor considera ca riscul ratei dobanzii este legat de procesul de intermediere financiara, considerandu-l sursa castigurilor bancii.

Adeseori bancile finanteaza active pe termen lung pe seama pasivelor pe termen scurt, obtinand castig din diferenta dintre dobanda mare la activele pe termen lung si dobanda mica la pasivele pe termen scurt.

Dar miscarile ratei dobanzii pot sa conduca la pierderi, chiar la insolvabilitatea bancii.

Managerii activelor/pasivelor (A/P) trebuie sa stabileasca limitele riscului ratei dobanzii pe care si-l asuma banca, pentru a micsora consecintele negative ce ar putea rezulta din miscarile ratei dobanzii.

Managementul A/P este prin natura sa o activitate imprecisa care necesita informatii substantiale privind rata dobanzii la active si pasive, scadentele acestora.

Pentru multe institutii financiare, in special pentru cele din tarile dezvoltate o prioritate in vederea imbunatatirii managementului A/P o constituie marirea calitatii si volumului datelor necesare in procesul luarii deciziilor.

Riscul ratei dobanzii

Riscul ratei dobanzii reprezinta sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei banci la schimbarile ratei dobanzii.

Gradul de sensibilitate ca raport intre activele sI pasivele sensibile exprima cel mai bine acest risc, desi se poate folosi si un indicator absolut calculat ca diferenta intre cele doua marimi. Situatia optima este atunci cand raportul este unitar (diferenta nula). Cum insa profitul variaza

in functie de variatia dobanzii pe piata daca raportul este diferit de 1, bancile incearca sa aibe dezechilibre deliberate la pozitiile sensibile pentru a mari profitul bancar. Aceasta variatie este prezentata in tabelul urmator:

Variatia profitului bancar in functie de variatia ratei dobanzii pe piata,la valori date ale gradului de sensibilitate: Gs

Riscul ratei dobanzii este consecinta activitatii de intermediere financiare.

Maniera in care o banca isi structureaza activele si pasivele determina pozitia riscului ratei dobanzii. Exemplul cel mai frecvent este cel al unei banci ce finanteaza active pe termen lung cu dobanda fixa din pasivele pe termen scurt sau cu dobanda variabila. Avand in vedere ca dobanzile pentru termene scurte sunt mai mici decat dobanzile pe termen lungi , asemenea banci obtinand profituri luand cu imprumut de pe pietele cu termene scurte si dand cu imprumut pe piete cu termene lungi.

Consecinta acestei strategii este faptul ca banca isi asuma un risc al ratei dobanzii. Atunci cand dobanzile pe termen scurt cresc, creste si costul fondurilor atrase in timp ce dobanzile castigate din activele pe termen lung raman relativ fixe. In aceasta situatie marja dintre castigul din active si costul pasivelor poate deveni negativa. Chiar daca ea ar fi pozitiva venitul net din dobanzi al bancii va fi insuficient sa acopere cheltuielile generale ale bancii, fapt ce duce la pierderi care vor eroda capitalul.

Pozitia riscului ratei dobanzii unei banci este determinata in principal de masura in care activele si pasivele sale sunt in concordanta. Neconcordanta se refera la sincronizarea modificarilor dobanzilor la active si la pasive.

In masura in care ajustarea dobanzilor la active se face la o data diferita de cea a pasivelor, exista o nepotrivire, o neconcordanta.

Rezulta ca ele sunt supuse unui risc al ratei dobanzii si sunt afectate de miscarile ratei dobanzii.

In tarile unde dobanzile sunt determinate pe piata, managerii A/P se confrunta cu efectele modificarii dobanzilor.

Trebuie subliniat faptul ca riscul ratei dobanzii apare si in tarile in care dobanzile sunt fixate de administratie si raman fixe o perioada indelungata. Un anumit numar de factori pot conduce la schimbari ale acestor rate (de exemplu, cresterea substantiala a ratei inflatiei) si o asemenea schimbare va afecta conditiile financiare in care opereaza institutiile si adeseori consecintele modificarilor ratei dobanzii in asemenea tari pot fi mult mai pronuntate avand in vedere faptul ca managerii bancii nu au experienta in managementul riscului ratei dobanzii.

Tehnici de masurare

In majoritatea bancilor, estimarea riscului ratei dobanzii se face apreciind in ce fel anumite schimbari ale ratei dobanzii vor afecta castigurile bancii.

Intr-o banca obisnuita, dobanzile la pasive se restabilesc mai rapid decat la active, iar castigul din dobanzi creste daca dobanzile scad . El va scadea si atunci cand dobanzile cresc. Contrariul se realizeaza in cazul, mai putin obisnuit, in care dobanzile la active se restabilesc mai repede decat la pasive; castigul din dobanzi va creste cand dobanzile cresc si va scadea cand dobanzile scad.

A sti in ce moment dobanzile la active si la pasive pot suferi modificari, este esential in a determina marimea riscului ratei dobanzii.

O tehnica de masurare frecventa este utilizarea unui raport in care sunt prezentate aceste informatii de baza. Acest raport prezinta activele si pasivele ale caror dobanda poate fi restabilita in cadrul unor perioade de timp in viitor. Raportul este cunoscut sub numele de raportul GAP asupra ratei dobanzii.

Rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificarile potentiale ale venitului net din dobanzi pe un termen scurt, in general primele trimestre ale anului urmator. Dar ele pot fi imprecise, uneori chiar gresite, putand conduce la concluzii false.

Au fost dezvoltate numeroase proceduri pentru a preveni deficientele rapoartelor GAP. Cele mai bune rezultate pot fi obtinute utilizand simularile pe calculator. Cele mai bune simulatoare proiecteaza castigurile din dobanzi ce se obtin intr-o varietate de scenarii ale ratei dobanzii. Ele nu trebuie sa fie prea complexe sau extinse.

Au fost create modele simple, dar eficiente pentru a putea fi utilizate computerele personale.

In general, modelele utilizeaza acelasi tip de informatii luate din rapoartele GAP. Dar, in plus, ele ofera posibilitatea de a utiliza informatii privind ratele curente ale dobanzii asociate activelor si pasivelor existente.

Pornind de la aceste date si adaugand previziunile asupra viitoarelor rate ale dobanzii, modelele anticipeaza viitorul castig obtinut din dobanzi intr-o varietate de scenarii privind rata viitoare a dobanzii.

Nivelul inalt si instabilitatea ratei dobanzii au condus la cresterea complexitatii managementului portofoliului financiar.

Riscul mare al ratei dobanzii a facut ca strategia de management a activelor si pasivelor bancare sa devina o problema de cea mai mare importanta pentru bancile comerciale.

Multe banci au dat dovada de incetineala in adoptarea tehnicilor de control a riscului ratei dobanzii in conditiile in care este un fapt dovedit ca bancherii trebuie sa caute sa-si extinda tehnicile de management a riscurilor pentru a supravietui intr-un mediu tot mai competitiv.

Managementul A/P a fost creat ca o cale de a mentine performanta bancii in fata unor rate ale dobanzii inalte si instabile. Obiectivul managementului A/P este sa maximizeze castigul actionarilor bancii mentinand riscul la un nivel acceptabil. Managementul A/P realizeaza acest obiectiv prin coordonarea managementului lichiditatii, managementul investitiilor, managementul creditelor si managementul pasivelor.

Aceste functiuni trebuie sa fie coordonate deoarece ratele inalte sI fluctuante ale dobanzii pot sa afecteze drastic venitul net al dobanzii obtinute din gestionarea instrumentelor purtatoare de dobanzi.

Sunt necesari trei pasi pentru implementarea unui program de management a activelor si pasivelor.

1.Bancherul trebuie mai intai sa hotarasca lungimea orizontului de planificare.

2.Se vor face estimari ale riscurilor si castigurilor ce ar rezulta din aplicarea unor variante alternative de program ce aduc castiguri maxime actionarilor bancii in conditiile mentinerii unui nivel acceptabil de risc.

Cele mai mari greseli in implementarea managementului activelor si pasivelor sunt legate de previzionarea riscurilor in cadrul programelor alternative.

Dintre aceste riscuri cel mai dificil de apreciat este riscul ratei dobanzii.

Riscul ratei dobanzii are doua componente:

Prima componenta se refera la riscul venitului. Acesta reprezinta riscul realizarii unor pierderi in ce priveste venitul net din dobanzi ca urmare a faptului ca miscarile ratelor dobanzii la imprumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale imprumuturilor acordate.

A doua componenta, numita riscul investitiei, este riscul producerii unor pierderi in patrimoniul net ca rezultat al unor schimbari neasteptate ale ratei dobanzii.

Patrimoniul net reprezinta diferenta dintre valoarea de piata a activelor si cea a pasivelor care nu intra in componenta capitalului.

Un exemplu ne va ajuta sa facem distinctia intre cele doua componente ale riscului ratei dobanzii.

Sa presupunem ca o banca detine un singur activ in valoare de 100 dolari. Acesta este un credit acordat pe o perioada de trei ani cu o dobanda de 10%. Creditul este finantat initial pe seama unui singur pasiv de 90 dolari, in depozit la termen de un an, pentru care se plateste o dobanda de 9%. Restul creditului este finantat de actionarii bancii care au participat cu 10 dolari. Diferenta de doua procente dintre dobanda platita si cea primita reprezinta costul operatiunii de creditare incluzand si riscul asumat de actionar.

Bilantul si declaratia de venituri la sfarsitul anului pentru o banca:

Cazul A Sfarsitul primului Sfarsitul celui de-al

an doilea an

Bilant

Activ 100$- 100$-

Pasiv 90$ 90$

Patrimoniu net 10$ 10$

Declaratia de venituri

Venituri 10 $- 10 $-

Cheltuieli 7,20$ 7,20$

Venitul net din 2,80$ 2,80$

dobanda

Cazul B Sfarsitul primului Sfarsitul celui de-al

an doilea an

Bilant 97,45$- 98,65$-

Active 90,00$ 90,00$

Pasive 7,45$ 8,65$

Patrimoniu net

Declaratia de venituri

Venituri 10,00$- 10,00$-

Cheltuieli 7,20$ 8,55$

Venitul net din dobanzi 2,80$ 1,45$

Cazul A din exemplificare prezinta declaratia de venituri si bilantul la sfarsitul urmatorilor doi ani. Se presupune ca ratele dobanzii raman constante. In acesti doi ani, banca obtine un venit bet din dobanzi de 2,80$ provenind din diferenta dintre rata imprumuturilor date si rata imprumuturilor luate. Patrimoniul net albancii ramane constant. Valoarea de piata a imprumutului ramane constanta. Dupa plata dobanzii de 10$ la sfarsitul primului an, se va plati la sfarsitul celui de-al doilea an tot o dobanda de 10$ si 110$ reprezentand partea din valoarea creditului plus dobanda, la sfarsitul celui de-al treilea an. Valoarea de piata a creditului este de 100$ la sfarsitul primului an calculata prin urmatoarea formula:

100$=

Valoarea de piata a creditului este de 100 dolari la sfarsitul celui de-al doilea an deoarece:

100$=

Cazul B arata efectul cresterii neasteptate a ratei dobanzii pe parcursul primului an. Presupunem ca atat rata dobanzii la imprumuturi atrase cat si cele acordate creste cu 1,5 puncte procentuale ajungand la 11,5 respectiv 9,5%. In timp ce valoarea de bilant a creditului si a depozitului la termen ramane neschimbat, pretul de piata al acestor instrumente scade. Depozitul la termen expira la sfarsitul primului an cand se plateste valoarea sa nominala de 90 dolari, la care se plateste o dobanda de 9,5%. Venitul net din dobanzi pentru primul an este acelasi ca in cazul A deoarece ratele la imprumuturile atrase si la cele acordate au fost fixate, pentru intregul an. Dar patrimoniul net este mai scazut, reflectand faptul ca actionarii bancii sunt coparticipanti la un activ mai putin valoros. La sfarsitul celui de-al doilea an, atat patrimoniul net cat sI venitul net din dobanzi sunt mai scazute decat in cazul A. Valoarea de piata a creditului scade deoarece se castiga o rata mai scazuta a dobanzii decat noua rata inalta a creditului. Valoarea de piata a creditului este de 97,45$ la sfarsitul primului an, deoarece:

98,65$=

Efectul unei cresteri neasteptate a ratei dobanzii asupra patrimoniului net sau a venitului net din dobanzi corespunde riscului de investitie sau riscului venitului.

In exemplul aratat, alegerea bancii privind activul sau pasivul lasa actionarii expusi ambelor componente ale riscului.

O strategie buna de management a activelor si pasivelor va reduce ambele componente ale riscului.

Pentru a usura controlul riscului ratei dobanzii au fost dezvoltate metode de masurare a expunerii bancii la riscul ratei dobanzii.

Metoda GAP

Metoda GAP, una dintre cele mai folosite, este utilizata pentru a izola venitul net din dobanzi de riscul venitului. Aceasta tehnica utilizeaza GAP pentru a masura expunerea venitului net din dobanza la fluctuatiile ratei dobanzii.

GAP este definit in functie de activele si pasivele cu dobanda sensibila, care sunt acele active si pasive a caror scadenta se situeaza in orizontul de planificare sau a caror dobanda, este revizuita in cadrul orizontului de planificare considerat.

Mai exact, GAP este diferenta dintre activele cu dobanda sensibila sI pasivele cu dobanda sensibila.

Venitul net din dobanzi este complet izolat de riscul ratei dobanzii cand GAP este egal cu zero.

Se presupune ca ratele dobanzii cresc usor de la o luna dupa inceperea planificarii.

Atunci cand pasivele sensibile la risc ajung la scadenta sau le este ajustata rata dobanzii, ele vor fi inlocuite cu pasive ce au rate inalte ale dobanzii ducand astfel la cresterea cheltuielilor cu dobanzi si reducand net dobanzile. Si activele sensibile la risc vor fi inlocuite cu active cu rate inalte ale dobanzii, ducand astfel la cresterea venitului din dobanzi al bancii.

Cu un GAP intial egal cu zero se obtine un venit net aproape neschimbat din dobanzi.

Venitul net din dobanzi este de asemenea neschimbat daca ratele dobanzii coboara in mod neasteptat dupa inceperea orizontului de planificare din cauza reducerii cheltuielilor cu dobanzi.

Acestei metode i se aduc doua critici majore.

Una din aceste critici consta din acea ca GAP, este un mijloc destul de crud de aparare impotriva riscului ratei dobanzii.

Avand in vedere ca ratele dobanzii evolueaza diferit chiar sI in conditiile unui grup egal cu zero, schimbarile in veniturile sI cheltuielile din dobanzi nu vor fi aceleasi.

Schimbarile inegale vor rezulta, de asemenea, din faptul ca ratele dobanzii la active si pasive sunt ajustate la perioade de timp diferite in cadrul orizontului de planificare.

Cu cat este mai lung orizontul de planificare, cu atat este mai mare posibilitatea aparitiei si producerii unor schimbari inegale.

Cu un orizont scurt de planificare, expunerea bancii la riscul ratei dobanzii dincolo de orizontul de planificare este ignorata.

Ca raspuns la aceasta critica au fost dezvoltate tehnici mai sofisticate ale metodei GAP. In loc sa se defineasca GAP pentru un singur si scurt orizont de planificare, aceste tehnici definesc cresteri de GAP pentru subperioadele neintersectate ale unui orizont mult mai mare. De exemplu, un bancher poate sa aleaga un orizont de un an si sa defineasca cresterea de GAP pentru prima si cea de-a doua jumatate a anului.

Primul GAP masoara diferenta dintre activele si pasivele cu scadenta susceptibile de a li se ajusta rata dobanzii in primele sase luni, in timp ce al doilea masoara diferenta dintre activele si pasivele cu scadenta sau ajustabile in urmatoarele sase luni.

Izolarea maxima de riscul ratei dobanzii este deci realizata atunci cand GAP este egal cu zero.

in principiu, orizonturile pot avea orice lungime, iar GAP poate fi definit pentru orice numar de subperioade.

3.6. METODE DE ANALIZA A RISCULUI BANCAR

3.6.1. MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR (MAP)

Plasamentele oricarei banci se fac in activitati si catre clienti mai mult sau mai putin siguri. Apare astfel un risc al plasarii banilor. In mod normal, pentru a diminua aceste riscuri, o banca are posibilitatea de a-si plasa banii in mai multe locuri si sub diferite forme de investire.

Riscurile critice ale portofoliului bancar sunt riscul de lichiditate, riscul creditului si riscul activitatilor din afara bilantului.

Plasamentele trebuie sa urmaresca un castig, o profitabilitate care se poate realiza prin combinarea fructuoasa a instrumentelor de investire (obligatiuni, actiuni, etc.). Prin contributia diferitelor instrumente de investire cu profitabilitate si lichiditate diferita se poate reduce riscul investitiei si maximiza profitabilitatea totala.

Astfel, daca portofoliu bancar cuprinde:

Un exemplu de gestionare ar fi :

Notatii: A – foarte bune

B – bune

C – corecte

D – dubioase

Pentru banca exista pericolul de a pierde fluctuatia ratelor dobanzii. Principalul scop al MAP este minimizarea acestui risc.

Rata dobanzii este pretul banilor, deci depinde de probabilitatea rambursarii banilor. In conditii normale rata dobanzii banilor cu risc scazut sau a banilor pe termen scurt ar trebui sa fie mai mica decat rata dobanzii pentru banii cu risc mare sau banii pe termen lung. Rata dobanzii este instrumentul prin care o banca devine profitabila .

In cazul unui nivel al ratei dobanzii anormal de mare, cand majoritatea participantilor la piata se asteapta la o rata mai mica in viitorul apropiat, se intampla cateodata pentru perioade scurte de timp ca rata pe termen scurt sa fie mai mare decat rata pe termenul lung.

Ratele dobanzii sunt fluctuante din diferite motive:

– cresterea economica

– rata inflatiei

– cererea de creditare a clientilor

– rata de schimb valutar

– politica monetara a Bancii Centrale

MAP poate fi definit astfel: prognozarea situatiilor viitoare din mediul economic sau financiar, mentinand lichiditatea necesara si evitarea multor riscuri de management cum ar fi riscul creditului sau al pietei, avand ca scop final maximizarea si stabilizarea profitabilitatii.

Elemente principale ;

– prognozarea viitoarelor miscari ale ratelor dobanzilor;

– mentinerea lichiditatii ;

– evitarea prea multor riscuri;

– activitati pentru maximizarea profitabilitatii;

Conditii esentiale pentru MAP:

Liberalizarea ratei dobanzii ;

Stabilirea unui sistem stabil pentru ratele dobanzilor pe termen lung si mediu;

Stabilirea unei piete secundare libere pentru bani si garantii(ambele aspecte ale investitiei si finantarii);

Atitudinea conducerii care poate intelege fractionarea ratei ca oportunitate a profitabilitatii;

Transformarea directiei de trezorerie intr-un sector profitabil;

Metoda MAP presupune:

1. Analiza lichiditatii – siguranta trebuie sa fie mai importanta decat profitabilitatea;

2. Analiza ratei de sezitivitate, tinand seama de factorii care actioneaza pe piata de capital;

RSA (rata senzitivitatii activelor) si RSP( rata senzitivitatii pasivelor) trebuie actualizate la perioade relativ scurte (6 luni) in cazul unor schimbari a ratei dobanzilor de pe piata.

Se calculeaza indicatorul ratei senzitivitatii:

IRS = RSA/RSP

Cand IRS este supraunitar, ratele dobanzilor mai mari practicate in viitor reprezinta un factor favorabil pentru structura activelor si pasivelor (profit).

Cand IRS este subunitar, ratele dobanzilor mai mari practicate in viitor reprezinta un factor nefavorabil pentru profitabilitate (pierdere).

3.6.2. TESTUL R

Bancile si-au diversificat tehnicile de creditare a firmelor pentru a raspunde solicitarilor acestora, pentru a face fata cerintelor dezvoltarii lor, functie de profil si posibilitati de creditare.

Pentru determinarea volumului maxim al creditelor de care poate beneficia un solicitant, se foloseste categoria de bonitate in care se incadreaza (conform metodologiei), nivelul indicatorilor de eficienta, precum si garantiile asiguratorii acceptate de banca.

Testul 'R' este un instrument care ajuta la formarea unei imagini legate de firma care solicita un credit si este realizat de banca pe baza datelor din evidentele solicitantului si a informatiilor proprii obtinute de banca.

A. Factorii de risc Punctaj

1.Supradimensionarea volumului afacerii fata de posibilitatiile 15

existente (expansiune necontrolata)

2.Structura necorespunzatoare a capitalului (existenta unui 15

capital prea mare in active fixe si prea mic in active circulante)

3.Capitalizarea necorespunzatoare (profit reinvestit foarte mic) 15

4.Proiecte de investitii, in executie, prea mari sau prea multe 15

-Total factori posibili 60

-Pragul de pericol 10

B. Simptome de risc

1.Semnele financiare (efectuarea cu intarziere a platilor, 5

cresterea stocurilor, etc)

2.Contabilitate 'creativa' (prezentarea unor date sintetice

nesustinute de evidenta analitica, 'aranjarea' unor imdicatori, etc.) 5

3.Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitate necorespunzatoare,

nerespectarea termenelor din contracte) 3

4.Alte semnale (demisii ale personalului – in mod deosebit a 2

cadrelor din conducere – actiuni in justitie, zvonuri nefavorabile

privind intreprinderea)

– Total simptome posibile 15

– Pragul de pericol 5

Metodologia privind determinarea bonitatii

agentilor economici

cu personalitate juridica

Bonitatea reprezinta performanta financiara a agentului economic si se determina prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din formularele contabile, in functie de perioada in care se determina, astfel:

a. anual – bilantul contabil si contul de profit si pierdere

b. trimestrial – situatia patrimoniului si rezultatele financiare

c. lunar – balanta de verificare

A. Indicatorii financiari si formulele de calcul:

1. Lichiditatea curenta = Active curente/Pasive curente

2. Solvabilitatea = Active total/Pasive total

3. Rentabilitatea generala = (Profit net/Cheltuieli totale) * 100

5. Gradul de indatorare = Pasive total/Capital propriu

B. Punctajul indicatorilor

C. Incadrarea pe grupe de bonitate

In functie de punctajul obtinut, fiecare agent economic cu personalitate juridica va fi incadrat intr-una din grupe, astfel:

Grupa I Standard 91 – 100 puncte

Grupa II In observatie 90 – 71 puncte

Grupa III Substandard 70 – 51 puncte

Grupa IV Indoielnic 50 – 26 puncte

Grupa V Pierdere 25 – 20 puncte

D. Interpretarea incadrarii pe grupe de bonitate si decizii de creditare

Grupa I : Excelent

– Performante financiare si de conducere foarte bune si se prefigureaza mentinerea acestora in perspectiva;

– Inexistenta semnelor de neindeplinire actuala sau potentiala a obligatiilor fata de banca;

– Creditare fara restrictii ;

Grupa II : Bun

– Performante foarte bune sau bune, dar clientul este vulnerabil la schimbari si drept urmare se intrevede ca performantele actuale nu pot fi mentinute la acelasi nivel in perspectiva mai indelungata;

– Intarzieri accidentale in achitarea obligatiilor fata de banca;

– Creditarea cu unele conditii in contractul de credite si supravegherea mai atenta in comparatie cu trecutul ;

Grupa III : Acceptabil

– Performante satisfacatoare, dar cu deteriorare serioasa a capacitatii de plata si tendinte de inrautatire , daca nu intervin masuri adecvate;

– Intarzieri repetate in achitarea obligatiilor fata de banca;

– Creditare cu precautie si numai dacs banca are convingerea cs prin credit se va obtine 'efectul de parghie';

– Conditii suplimentare in contractul de credite si garantii suplimentare;

– Control si sprijin permanent din partea bancii: masuri severe in cazul nerespectarii clauzelor contractuale din contractul de credite;

Grupa IV : In atentie

– Performante reduse si cu tendinte de deteriorare in viitor;

– Rambursarea creditelor si plata dobanzilor incerta si fara masuri speciale, chiar imposibila;

– Sistarea creditarii si aplicarea modalitatii juridice pentru recuperarea acestora;

Grupa V : Faliment

– Performante inexistente sau sub nivel minim;

– Achitarea obligatiilor fata de banca sistata sau sporadica si nu se vad perspective de recuperare;

– Nu se crediteaza;

3.6.3. CREDIT – SCORINGUL

Credit – scoring se poate exprima ca o notatie de apreciere, sau de evaluare, a atributelor solicitantului in vederea acordarii creditului.

Are drept scop stabilirea unui mod de ierarhizare a solicitantilor de credit printr-o nota medie de punctaj.

Sunt necesare:

stabilirea unui numar de variabile (stare materiala, nivel de venituri, stabilitatea la locul de munca si de domiciliu, varsta, sarcini familiale, comportament in relatiile cu bancile si in calitate de debitor, etc.);

statutarea unui sistem de agregare care sa permita transpunerea variabilelor intr-un calificativ comun, de expresie globala;

Exista o situatie contradictorie. Pe cat de precise pot fi ierarhizarile stabilite prin notatii, pentru fiecare variabila, pe atat de confuza poate deveni nota rezultata prin agregare, intrucat agregarea ca mod de generalizare, inseamna pierdere de informatie, renuntarea la laturile concrete dezvaluite de acestea.

Agregarea duce la acelasi numitor, dar conduce la pierderea identitatii unor caracteristici specifice subiectului. Fenomenul de compensare, ce se produce prin agregare, poate pune in umbra laturile esentiale, fiind acoperite prin apreciere pozitiva a altor caracteristici, nesemnificative pentru scopul propus: riscul minim.

Astfel, eficienta sistemului in ansamblul sau este strans legata de considerarea factorilor celor mai semnificativi, care pot constitui variabile ale sistemului, si optimizarea modului de agregare.

Aplicarea sistemului inseamna adunarea punctelor intrunite de solicitant (considerand cate o evaluare pentru fiecare din cele 10 caracteristici), rezultat care este comparat cu numarul stabilit ca limita intre acordare si respingere.

Analiza imprumutului bancar a fost descompusa pe doua niveluri :

primul se refera la'istoricul creditului' , perspectivele de dezvoltare, situatia financiara, starea relatiilor cu furnizorii si clientii. Acest tip de informatii sunt usor de preluat si considerat (respectiv transcris) caci ele fac obiectul unor proceduri bine definite in interiorul bancii.

'Istoricul creditului' este de fapt un cazier (declarat dar si verificat) al agentului economic sau al persoanei, a debitorului intr-un cuvant, care reflecta comportamentul sau ca debitor pentru o perioada indelungata in trecut, respectand criteriul principal de orientare in atitudinea posibilului creditor, vis-a-vis de solicitant.

Al doilea nivel de analiza este mai complet. Programul ia in considerare tehnicile de evaluare, proprii bancii, reflectate intr-un context economic dat, si concluziile unei experiente in adoptarea deciziilor privind acordarea creditului.

Sistemul Credit – Scoring (caracteristici si ponderi)

Puncte

1. Locuinta principala (proprie sau chirie)

a.Proprie (in curs de amenajare) 40

b.Cu chirie 8

c.Nu raspunde 8

d.Alte situatii 25

2. Durata domiciliului actual

a.sub 6 luni 12

b. 6 luni – 2 ani 15

c. 2 ani – 6 1/2 ani 22

d. peste 6 1/2 35

e.nu raspunde 12

3. Durata ocupatiei actuale

a.sub 1 1/2 ani 12

b.1 1/2 – 3 ani 15

c. 3 – 5 1/2 ani 25

d. peste 5 1/2 ani 48

e.pensie alimentara 25

f.casnic 25

g.somer 12

i.nu raspunde 12

4.Varsta solicitantului

a.sub 45 ani 4

b.peste 45 ani 20

c. nu raspunde 4

5. Referinte bancare

a.cont curent si de economii 60

b.cont curent 40

c.cont de economii 40

d.imprumut si cont curent si de economii 30

e.numai imprumut 10

f.nu e primit (imprumut) 10

g.nu raspunde 10

6. Cartile de credit

a.majora si de magazin 40

b.numai majora 40

c.numai de magazin 30

d.nu raspunde 10

7. Referinte ale companiei financiare

a.una 10

b.doua,sau mai multe 15

c.nu are 5

d.nu raspunde 10

8. Venituri

a.0 – 10000 USD 5

b.10000 – 15000 USD 15

c.15000 – 30000 USD 20

d.peste 30000 USD 30

9. Plati lunare

a.0 – 100 USD 35

b.100 – 300 USD 25

c.peste 300 USD 10

d.nu are plati 45

e.nu raspunde 10

10. Evaluari nefavorabile

a.nu au fost cercetate 0

b.nu sunt evidentiate 15

c.doua sau mai multe aprecieri nefavorabile 5

d.o apreciere nefavorabila 10

e.toate evaluarile pozitive 20

CAPITOLUL IV

GESTIONAREA PORTOFOLIILOR BANCARE

4.1. RENTABILITATEA SI RISCUL PORTOFOLIILOR

4.1.1. RENTABILITATEA SI RISCUL UNUI PORTOFOLIU DE DOUA TITLURI FINANCIARE

Un portofoliu de doua titluri se constituie in proportii diferite de participare a unuia si a altuia dintre ele (x si y). O performanta superioara a acestui portofoliu se poate obtine la o anumita combinatie optima de participare a celor doua titluri.

Rentabilitatea portofoliului (Rp) este media ponderata a rentabilitatilor separate (medii) ale celorlalte doua titluri Ri si Rj :

Rp = x *Ri + y *Rj

in care x + y = 1

Rentabilitatea portofoliului este, deci, direct proportionala cu rentabilitatile titlurilor componente dar si cu ponderea de participare a fiecarui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a creste rentabilitatea portofoliului ar fi suficient sa crestem ponderea titlului cel mai rentabil. Dar aceasta crestere de remtabilitate este insotita si de cresterea riscului.

Riscul atasat unui portofoliu (p2) este o combinatie intre dispersiile ( I2 si j2) fiecarui titlu component, in functie de ponderile de participare la formarea portofoliului :

p2 = x2 I2 + y2 j2 + 2xy ij

in care ij = covariatia dintre abaterile probabile ale rentabilitatilor Ri si Rj in raport cu speranta lor matematica.

N

ij = Probs*Ris- ERiRjs-ERj

s=1

unde s = 1,2,3,…,N stari posibile ale naturii in perioada de previziune.

Probs= probabilitate asociata fiecarei stari posibile ale naturii.

Covariatia ij se poate determina si pe baza coeficientului de corelatie (Cij) si a abaterilor medii patratice ale celor doua titluri (i si j) : ij = Cij x i x j

Tipuri de corelatii rentabilitate risc intr-un portofoliu de doua titluri

In raport cu coeficientul de corelatie Cij, intre rentabilitatile celor doua titluri se pot identifica trei tipuri de corelatie extreme: pozitiva, zero si negativa.

Corelatia strict pozitiva este aceea cu coeficientul de corelatie egal cu unu (Cij = 1), in care unei cresteri a rentabilitatii primului titlu 'i' ii corespunde o crestere, in aceeasi masura, a rentabilitatii celui de-al doilea titlu 'j'. Riscul portofoliului acestor titluri, total dependente unul de celalalt, este cel mai mare (Cij=1); la fiecare crestere a rentabilitatii portofoliului are loc o crestere direct proportionala a riscului. Drept urmare, pe dreapta de corelatie rentabilitate risc, a unui astfel de portofoliu, nu vom gasi vreo combinatie de titluri mai performanta decat detinerea integrala a unuia sau altuia dintre titluri.

Rp/p2 = Ri/p2 = Rj/p2 = constant

Rentabilitate Rentabilitate

ERj j

Rj

ERi i

Ri

timp i2 j2 risc

Corelatia strict pozitiva intre doua titluri ce compun un portofoliu

Corelatia nula (zero) este egala cu coeficientul zero al corelatiei (Cij = 0), in care rentabilitatile celor doua titluri variaza in timp total independent. Absenta vreunei corelatii face ca riscul portofoliului sa se diminueze :

p2 = X2 i2 + Y2 j2

intrucat 2xy ij = 2xy cij ij = 0 ; cu cij = 0

Rentabilitate Rentabilitate

ERj j

Ri

Rp

M

Rj ERi i

Timp i Risc

Corelatia a doua titluri independente

Ca urmare a diminuarii portofoliului de titluri independente, exista o combinatie optima intre titlurile componente in care performanta portofoliului este maxima Rp/p2 = max

Din punctul i pana in punctul M avem combinatii, intre titlurile 'i' si 'j' care conduc progresiv spre cresterea rentabilitatii portofoliului, in conditiile diminuarii riscului acestuia. Punctul M este performanta maxima a portofoliului, dar cu asumare de riscuri din ce in ce mai mari.

Corelatie strict negativa, cu coeficientul de corelatie egal cu limita sa inferioara (cij = -1), este aceea in care unei cresteri a rentabilitatii titlului 'i' ii corespunde o scadere in egala masura, a rentabilitatii titlului complementar 'j'.

Rentabilitate Rentabilitate

Rj Rj j

M

Ri i

Ri

Timp i j Risc

Riscul unui astfel de portofoliu de titluri , total dependente negativ, este cel mai mic. O combinatie optima a celor doua titluri conduce chiar la risc zero al portofoliului .

p2 = x2 i2 + y2 j2 + 2xy ij

in care : ij = (-1) ij

Intr-o combinatie optima (M) primii doi termeni ai ecuatiei sunt egalati (negativ) de termenul final, deci p2 = 0. Trebuie remarcat ca in general, corelatiile negative, sunt foarte rare. Cele mai multe sunt cele slab pozitive.

4.1.2. RENTABILITATEA SI RISCUL UNUI PORTOFOLIU FORMAT DIN 'N' TITLURI FINANCIARE

Rentabilitatea unui portofoliu de 'n' titluri este media ponderata a rentabilitatilor medii (Ri) ale titlurilor care-l compun. In mod necesar acesta se va afla intre limitele privind cea mai buna si cea mai slaba rentabilitate a titlurilor care compun portofoliul, in functie de ponderile ce se acorda titlurilor componente (Xi) :

Rp = XiRi

unde i = 1,2,…….,n feluri de portofoliu.

Rentabilitatea portofoliului este deci independenta de corelatiile dintre rentabilitatile individuale ale titlurilor componente . Nici o combinatie a titlurilor nu va duce la o rentabilitate a portofoliului superioara celei mai mari rentabilitati individuale.

In conformitate cu avantajul diversificarii unui portofoliu se poate aprecia ca riscul acestuia depinde, in primul rand, de numarul de titluri care il compun (ca urmare a compensarii variatiillor contrare ale rentabilitatii acestor titluri). In acelasi timp, este semnificativa structura portofoliului: daca titlurile au ponderi relativ egale in compunerea portofoliului, atunci riscul acestuia este mai mic decat atunci cand o actiune detine 90% din portofoliu, iar celelalte actiuni ocupa restul de 10%. Pe de alta parte, un portofoliu, compus din actiuni ale unor societati recunoscute si importante, va fi mai putin riscant decat un portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societati mici si care nu coteaza la bursa.

In sfarsit, un portofoliu diversificat si pe mai multe ramuri economice va fi mai putin riscant decat portofoliu care cuprinde titluri dintr-o singura ramura.

In sinteza, riscul unui portofoliu depinde de trei factori:

1. riscul fiecarei actiuni inclusa in portofoliu;

2. gradul de independenta a variatiilor actiunilor intre ele;

3. numarul de titluri din portofoliu.

Riscul acestuia , poate sa rezulte din urmatoarea matrice a dispersiilor (ii) si a covariatiilor (ji) rentabilitatilor titlurilor componente:

p2 = Xi2 I2 + Xi Xj ji

I=1 i j

n dispersii (n2 – n) covariatii

Riscul portofoliului de 'n' titluri reprezinta deci suma tuturor combinatiilor posibile intre rentabilitatile titlurilor componente (inclusiv propriile dispersii), in functie de ponderile de participare a titlurilor la compunerea portofoliului.

4.2.MODELUL DIAGONAL DE SELECTIE A PORTOFOLIULUI

4.2.1. IPOTEZELE MODELULUI DIAGONAL

În elaborarea modelului sau, Sharpe porneste de la o intuitie fireasca pentru un cercetator atent: ansamblul covariatiilor în general pozitive, din cadrul riscului unui portofoliu poate avea un factor comun de determinare. Acest factor comun poate fi un indicator macroeconomic care influenteaza în mod substantial piata titlurilor financiare (indice bursier, rata de dobânda, PIB, etc.).

Pornind de la aceasta ipoteza, în cea mai mare parte realista (pe o piata financiara activa), putem afirma ca rentabilitatea fiecarui titlu financiar este în mare masura explicata (determinata) de evolutia factorului comun (a indicelui bursier RM, spre exemplu) ca variabila exogena: Ri=f(RM). Toti ceilalti factori care ar mai putea influenta rentabilitatea Ri sunt considerati endogeni si vor determina variatia neexplicata prin RM , respectiv riscul specific al titlului 'i'.

Ne propunem o mica paranteza prin care afirmam importanta capitala a modelului de piata (single index model or one factor model, în engleza). Identificarea acestui model si testarea validitatii corelatiei titlurilor 'i' cu factorul de piata 'M' au permis elaborarea modelului diagonal. La rândul lui, modelul diagonal a inspirat constructia unui model celebru (CAPM) de evaluare a activelor financiare ca norma de remunerare de catre piata a investitiei în aceste active. În continuare, CAPM a inspirat un alt, nu mai putin celebru, model multifactorial (APT) de evaluare a activelor financiare. si lantul efectelor de propagare se continua în estimarea costului capitalului, în modelul multiperiodic, ca sa nu amintim decât pe cele mai actuale preocupari.

Putem afirma ca rentabilitatea unui titlu financiar depinde liniar de rentabilitatea de piata RM ecuatia dreptei de regresie putand fi scrisa sub urmatoarea forma

Ri=i+i*RM+I

în care,

N

unde iM = Probs*Ris- ERiRjs-ERM

s=1

unde s = 1,2,3,…,N stari posibile ale naturii in perioada de previziune.

Probs= probabilitate asociata fiecarei stari posibile ale naturii.

Aceasta corelatie are anumite proprietati, foarte utile în abordarile ulterioare:

Factorul rezidual i ,rezultat prin aplicarea metodei de regresie a celor mai mici patrate, este deci expresia riscului specific (neexplicat prin factorul comun RM). Speranta sa matematica este nula (proprietate dobândita prin metoda celor mai mici patrate), iar dispersia sa se presupune a ramâne constanta (aceeasi supozitie ca si constanta de legaturi dintre Ri si RM). Exprimând riscul specific al titluluui 'i' fara nici o legatura cu riscul celorlalte titluri sau cu riscul sistematic (de piata), este admisa cu temei teza independentei factorului j fata de ceilalti factori j si fata de cel al pietei (în consecinta, ij=iM=0).

Înca o ipoteza si trecem la virtutile modelului de piata care l-au facut atât de util în elaborarea modelelor viitoare. Se considera ca toate corelatiile iM (între Ri, fiecare în parte, si RM ca factor comun) urmeaza o lege normala bivariabila: variatia RM determina, în marimi diferite (specifice fiecarui titlu), variatia sistematica a Ri; la rândul ei, variatia Ri va induce o contributie specifica (particulara a titlului 'i') la variatia totala a RM. Ambele variatii ale Ri si RM urmeaza o lege normala (bivariabila, în cazul nostru). Daca toate covariatiile iM se înscriu în aceasta lege de distributie, atunci pentru definirea lor este suficienta cunoasterea urmatoarelor informatii: Ei, i2, EM, M2, si iM (în total, 3n informatii despre titlurile i si 2 informatii despre factorul comun -indice bursier – , deci 32n+2 strict inferior lui 2n+n(n-1)/2 ).

Exemplu: Daca luam patru titluri (A, B, C, D) vom observa ca fara a introduce acest ' factor comun ' identificarea legaturilor dintre rentabilitatile lor se face apel la sase relatii (AB, AC, AD, BC, BDCD), iar în modelul Sharpe la numai patru (AM, BM, CM, DM). Daca mai adaugam un titlu (E) vor fi necesare +4=10 realtii în fara a introduce foctorul comun fata de 4+1=5 relatii în modelul Sharpe .

Reprezentarea legaturilor între rentabilitatile Ri si RM

4.2.2. EXPRIMAREA RISCULUI PORTOFOLIULUI IN MODELUL DIAGONAL

În aceste conditii de simplificare a intercorelatiilor dintre titluri, riscul total al fiecaruia se va defini în raport cu riscul de piata (M2) si cu riscul specific (2i):

În consecinta, riscul total al titlului 'i' dobândeste, în modelul simplificat, o noua formulare:

Suntem acum pregatiti sa abordam modelul diagonal de selectie a portofoliului. Deci, mai întâi sa redefinim riscul portofoliului si apoi sa urmarim minimizarea lui. În forma sa simplificata, riscul total al portofoliului se va defini în functie de corelatiile titlurilor 'i' cu 'M' si nu cu perechile 'j'.

În care fiecare abatere se rescrie dupa modelul de piata:

Deci,

=0 =0 =0

În consecinta, pentru oricare i si j=1,2,..,n:

Cu aceste expresii noi ale riscului l2 si ale covariatiilor ij , riscul total al portofoliului (p2) se rescrie astfel:

Expresia riscului total al portofoliului în modelul diagonal evidentiaza cele doua componente ale riscului: sistematic () si specific

Simplificarea este acum evidenta întrucât primul termen se obtine ca produs între vectorii coloana xI si i, pe de o parte; si variabila exogena M2, iar al doilea termen se obtine ca produs între vectorii linie si coloana xI si matricea diagonala l3.

Problema de rezolvat în modelul diagonal este urmatoarea:

stiind ca:

Recurgerea la functia Lagrange si cautarea minimului ei conduce la urmatorul sistem matriceal pentru determinarea frontierei eficiente:

W X K

Compozitia portofoliilor eficiente cu risc minim, la o speranta de rentabilitate data (dorita = E*p), va fi solutia la sistemul matriceal: X=W-1*K.

4.2.3. APLICATIE A MODELULUI DIAGONAL

Scopul acestei aplicatii este identificarea procedurii operationale a modelului diagonal si nu economia de informatii necesare. Economia de informatii nu devine evidenta decât la portofolii formate din cel putin 5 titluri. La trei titluri avem nevoie chiar de mai multe informatii decât în modelul de baza .

In exemplu nostru estimarea vom estima un portofoliu de trei titluri (o actiune , o prima dubla , si o obligatiune) prin anticiparea pentru toata perioada viitoare a patru stari ale naturii:avant economic , crestere economica , stabilitate si recesiune.Astfel se dau rentabilitatile estimate ale celor trei titluri corespunzatoare fiecarei stari ale naturii si probabilitatile asociate fiecarei stari a naturii :

La aceste trei titluri initiale asociem valorile rentabilitatii (RM) si riscului (M2) estimate pe ansamblul pietei financiare (indicele bursier) în aceleasi stari probabile ale naturii. Aceste valori centrale de referinta ne vor permite stabilirea corelatiei titlurilor initiale cu indicele pietei financiare si-n continuare selectia portofoliilor eficiente conform modelului diagonal.

Prin utilizarea modelului de piata vom determina într-o prima faza parametrii sistemului de ecuatii de regresie liniara (i si i ).

Încercnd acum sa estimam rentabilitatile titlurilor individuale () în functie de rentabilitatea pietei pentru fiecare stare a naturii () vom fi în masura sa determinam riscul specific al titlurilor (l2).

Problema de minimizare a riscului portofoliului în modelul diagonal va avea urmatoarea forma concreta:

Min(x12*3,8465+x22*2,8866+x32*2,387)

+(x1*1,457+x2*0,65+x3*0,92)2*3,09 2

stiind ca:

Utilizarea functiei Lagrange si minimizarea ei conduce la urmatorul sistem matriceal al derivatelor partiale în functie de x1, x2, x3, p, 1, 2, 3.

W X K

Matricea inversa W-1 are urmatoarele valori:

Cu ajutorul matricei inverse (W-1) putem obtine usor sistemul de ecuatii parametrice pentru determinarea frontierei eficciente si a riscului sistematic al acesteia:

Pentru aceleasi valori dorite ale sperantei Ep* ca si-n exemplul anterior vom obtine urmatoarea compozitie a portofoliilor eficiente corespunzatoare (si care conduc în modelul diagonal la risc minim, a se vedea tabelul 11.3).

Cu cât numarul titlurilor din portofoliu creste cu atât estimarile modelului diagonal se apropie de cele corecte.

O alta sursa a aproximarii o constituie reprezentativitatea portofoliului de piata pentru titlurile analizate. Daca acest portofoliu nu reprezinta un substitut perfect în care (), atunci estimarile în modelul diagonal vor fi afectate corespunzator erorii de reprezentare a pietei financiare.

4.3. EVALUAREA ACTIVELOR FINANCIARE CU AJUTORUL MODELULUI A.P.T.

4.3.1.COMPONENTELE RENTABILITATII ACTIVELOR FINANCIARE

Rentabilitatea scontata a oricarui proiect de investitii, pe piata finaciara, trebuie sa cuprinda:

a. o rentabilitate minim realizabila la nivelul economiei nationale (dobanda la CEC sau la viitoarele obligatiuni de stat). Este rentabilitatea minima pentru active fara, pentru cele mai sigure plasamente pe piata financiara privind plata dobanzii si rambursarea capitalului plasat.

b. o prima de risc sistematic corespunzatoare incertitudinii (variabilitatii rezult.) proiectului de investitii respectiv. Riscul specific nu va fi remunerat de piata financiara deoarece el poate fi eliminat prin diversificare.

Dobanda la titlurile de stat reprezinta o buna evaluare a randamentului minim acceptabil pe piata financiara respectiva. Este deci rentabilitatea activului fara risc notata cu Rf. Fiind o dobanda fara risc, se considera o dobanda certa( a unui activ cert). Investitorii, cu aversiune fata de risc, pot cumpara aceste titluri in schimbul unei dobanzi minime. De asemenea, investitorii, cu preferinta pentru risc, pot sa se imprumute la aceasta dobanda fara risc pentru a cumpara si detine apoi active riscante, dar cu rentabilitate superioara.

Ceea ce intereseaza este rentabilitatea scontata in viitor de la portofoliul de piata ( E (RM)). Diferenta intre E(RM) si rentabilitatea minim acceptabila (Rf) , reprezinta pretul riscului sistematic pentru orice activ riscant.

Pret risc sistematic = E (RM) – Rf

La formarea acestui pret al riscului de piata contribuie fiecare activ riscant .

Contributia marginala a activelor riscante la formarea riscurilor sistematic se masoara prin coeficientul de volatilitate al fiecarui titlu. Fiind un parametru exogen al modelului CAPM, este considerat (relativ) constant in timp.

Prima de risc sitematic asociata unui activ riscant este, deci, determinata de pretul riscului sistematic (acelasi pentru toate activele riscante) si coeficientul specific fiecarui activ riscant :

Prima de risc sistematic = (E (RM) – Rf) i

unde I= titlul riscant care se evalueaza

Astfel rentabilitatea scontata a unui activ riscant (Ri) este formata din :

– rentabilitatea activului fara risc Rf si

– prima de risc sistematic (E (RM) – Rf) i

Ri = Rj + (E (RM) – Rf) i

Factorii de determinare a rentabilitatii individuale a unui titlu, dupa CAPM sunt :

rentabilitatea activelor fara risc Rf

pretul riscului sistematic (E (RM) – Rf) i

coeficientul de volatilitate i

În spiritul rationalismului critic, multi cercetatori s-au întrecut în a arata ca modelul CAPM este prea simplificator pentru realitatea economico-financiara. Dupa ei rentabilitatea si riscul unui titlu financiar nu pot fi întro relatie liniara de o singura variabila, respectiv rentabilitatea si riscul portofoliului de piata. Alte critici s-au concentrat asupra presupusei stabilitati în timp a coeficientului (si el o variabila aleatoare ca si cursurile bursiere) sau asupra valabilitatii modelului pe o singura perioada (uniperiodic), în timp ce plasamentele financiare sunt multiperiodice. Drept replica la aceste critici s-au elaborat CAPM – multiperiodic sau CAPM – Consum (Merton, 1973; Breeden, 1979).

În baza preocuparilor de eliminare a ipotezelor prea restrictive ale CAPM, cercetatorul american S. Ross a elaborat un model mult mai general, intitulat modelul de evaluare prin arbitraj (APT=Arbitraje Pricing Theory, în engleza).

Pentru o piata concurentiala, multimea de arbitraje pret-valoare va face ca valoarea activelor sa genereze aceeasi rentabilitaet la un risc anume asumat. Aceasta rentabilitate va fi în functie de rentabilitatea sperata a activului (E(Ri)), precum si în functie de mai multi factori macroeconomici (Fn), cu coeficienti (bin) mai mult sau mai putin sensibili:

în care

= rentabilitatea aleatoare a activului i.

= speranta de rentabilitate a activului i.

bin = coeficientul de sensibilitate a rentabilitatii RI, în raport cu factorul Fn.

= valoarea factorului 'n' a carui medie este nula si dispersie finita (factorii sunt ortogonali între ei).

i = valoare reziduala de medie nula ce masoara rentabilitatea neanticipata prin factorii Fn (riscul specific).

Cu alte cuvinte orice rentabilitate observata () nu poate fi explicata decât, într-o anumita masura, prin rentabilitatea anticipata (sperata =). Partea de rentabilitate, observata si neanticipata (ex ante), se datoreaya, în acelasi timp, unor factori explicativi comuni sau sistematici (Fn) si unor variabile specifice fiecarui activ (i). Modelul APT considera deci rentabilitatea unui activ ca fiind functie liniara de 'n' factori comuni si de variabilele specifice. Toate aceste variabile sunt independente între ele de medie nula si de dispersie finita.

4.3.2. FUNDAMENTAREA MODELULUI A.P.T.

Se porneste de la relatiile cunoscute ale rentabilitatii observate si sperate a titlului 'i'.

Dintre aceste doua ecuatii ale modelului de piata si ale CAPM, ale rentabilitatii observate () si ale celei sperate () se poate usor calcula partea anticipata si cea neanticipata (ce tine de factorul sistematic+portofoliu de piata si de factorul specific i):

Se constata deci ca F1 reprezinta factorul 'portofoliu de piata' de medie nula, ca toti ceilalti factori Fn ai modelului de arbitraj, APT.

În practica, orice investitor poate constitui un portofoliu atât de bine diversificat încât sa elimine riscul specific(i). Singurul care va fi remunerat este riscul sistematic datorat coeficientilor de sensibilitate ai factorilor comuni 'bin'. Toate portofoliile eficiente se vor gasi nu pe frontiera eficienta (CML), ca în cazul Capm, ci într-un 'plan eficient', în cazul a doi factori comuni, într-un spatiu eficient, în cazul a trei factori s.a.m.d. În raport cu acesti factori se poate stabili o relatie de liniaritate pentru speranta de rentabilitate ():

în care sunt constante.

Toate portofoliile sau activele individuale, a caror rentabilitate depinde de coeficientii de sensibilitate bin, trebuie sa se gaseasca pe acelasi 'plan eficient' si sa prezinte o rentabilitate sperata, conforma relatiei de mai sus. Daca nu va fi asa, vor avea loc operatiuni de arbitraj (de câstig obtinut fara investitie suplimentara si fara risc) pâna când echilibrul se va restabili.

Daca se obtine atunci:

în care

rentabilitatea sperata a unui portofliu,a vând o sensibilitate egala cu 1 la factorul Fn si nula pentru toate celelalte

Se observa usor similitudinea cu CAPM, dar, mai ales, generaliyarea pe care modelul APT o face legând rentabilitatea sperata a unui activ de mai multi factori macro-economici de risc. Cu toate aceste avantaje, modelul ATP nu ne poate spune (1) câti factori comuni de risc sunt si (2) nici care sunt acesti factori. Modelul spune simplu ca pot fi 'n' factori comuni, un numar mult inferior numarului de active din economie. O mare dificultate este, de asemenea, de a determina rentabilitatea sperata datorata fiecarui factor Fn.

Aceste inconveniente, adesea insurmontabile, fac astazi CAPM sa fie modelul de evaluare cel mai utilizat si nu modelul APT. datorita cercetarilor lui Chen, Roll si Ross (1983) au putut fi identificati patru factori comuni independenti în economia SUA:

– schimbari neanticipate ale ratei inflatiei;

– primele de risc, ca diferenta între dobânzile la cadenta ale obligatiunilor de stat si ale celor private;

– panta ratelor de dobânda pe termen lung, în raport cu cele pe termen scurt;

– rata de crestere a productieie industriale.

Identificarea acestor factori se face prin utilizarea metodelor de analiza factoriala sau de analiza a compozantei principale.

4.3.3 APLICATIE LA MODELUL APT

Reluam exemplul celor trei titluri de la modelul diagonal ale caror rentabilitati sunt acum determinate de rata rentabilitatii fara risc () si de doi factori macro-economici F1 si F2 explicativi ai primei de risc :

Din tabel se poate verifica usor conditia de ortogonalitate a vectorilor valorilor posibile ale celor doi factori macroeconomici, F1 si F2:

Pornind de la datele de previziune de mai sus, se poate stabili daca rentabilitatea sperata a celor trei titluri respecta echilibrul cerut prin modelul APT sau daca aceasta este supra sau subevaluata.

Preturile unitare (1 si 2) ale riscului sistematic determinat de cei doi factori macro-economici sunt urmatoarele:

Coeficientii de volatilitate (bin) ai celor trei titluri în raport cu fiecare factor macro-economic se pot determina prin utilizarea retelei de calcul evocate anterior (a se vedea tabelul urmator).

În cadrul normativ al modelului APT, sperantele de rentabilitate ale celor trei titluri vor fi urmatoarele:

E(R1)=3+3,1*1,7629-1,2*1,2752=6,93475

E(R2)=3+3,1*0,3343-1,2*0,033557=4,0323

E(R3)=3+3,1*0,4863-1,2*0,4698=3,94377

Comparând acum aceste sperante de rentabilitate (dupa modelul APT) cu previziunile operatorilor financiari (din datele initiale ale aplicatiei) rezulta ca doar evaluarea titlului 3 este facuta la echilibrul proceselor de arbitraj:

E(R3)initiala = 4% = 3,94377 = E(R3)APT

Titlurile 1 si 2 sunt subevaluate (6<6,93475 si 3<4,0323). Constienti acum de 'pretul lor mic' (la echilibrul proceselor de arbitraj) operatorii financiari vor constitui portofolii de arbitraj, cumparând titlurile 1 si 2 (mai ieftine). În urma acestor operatii, preturile celor doua titluri vor ceste pâna la 'pretul lor unic' de echilibru.