. Bancile Comerciale Si Rolul Lor In Economie
CAPITOLUL I
SISTEMUL BANCAR ROMANESC
1.1. Apariția băncilor și a sistemului bancar
Existǎ diferite pǎreri cu privire la originea bǎncilor. Unii cercetǎtori apreciazǎ cǎ primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariției și circulației monedei metalice.
Dupǎ alți cercetǎtori,noțiunea de bancǎ este asociatǎ momentului în care un grup de personae au avut ideea sǎ primeascǎ disponibilități bǎnești, sub formǎ de depuneri de la cei ce doreau sǎ facǎ economii și, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.
Primele dovezi ale unei activități bancare se regǎsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic. În acea perioadă templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemănător băncilor de mai târziu.
Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută și rambursarea împrumuturilor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi (fost suveran al regatului babilonian în sec.XVIII înainte de Cristos), descoperit la Susa în anul 1901.
În secolul VI î.d.Ch. orașe-stat și temple din Grecia Antică au început să emită monede proprii. Datorită faptului că fiecare oraș-stat își avea moneda proprie, a apărut necesitatea schimbării unei monede cu alta, putând fi socotite primele schimburi valutare.
În aceași perioada, preoții ofereau împrumuturi țǎranilor, iar unele persoane specializate în „negoțul cu bani” ofereau aceleași servicii altor categorii sociale. În timp, acești „creditori”, cunoscuți sub denumirea de „trapeziți”(trapeza era masa instalata in piețe, la care se rezolvau afacerile), au început să perceapă dobânzi foarte ridicate, creând multe nemulțumiri în rîndul populației. Drept urmare, unele cetați grecești au decis să creeze bănci publice. Aceste instituții erau conduse și controlate de agenți publici, în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.
În perioada timpurie a dezvoltării imperiului roman, romanii nu s-au arătat interesați în activitați specifice băncilor. Însă, pe măsura ce au cucerit teritoriile grecești și au văzut cum funcționau băncile, au înțeles importanța lor. Foarte curind după aceea, în întreg imperiul roman au apărut bănci de stat cât si private.
Pentru facilitățile de împrumut acordate, aceste bănci aveau permisiunea să solicite plata unei taxe al cărei nivel nu era limitat. Totodată, băncile furnizau clienților situații ale conturilor pentru operațiunile efectuate.
În secolul I d.Ch., Imperiul Bizantin Justinian preia uzanța romană privind activitatea bancară, completând-o cu precizări suplimentare, cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor fixe.
În evul mediu, mânăstirile au continuat să joace un rol important în efectuarea unor activități specifice bancare. Deși, oficial, nu aveau voie să perceapa dobânzi, acestea foloseau alte metode pentru a obține profit. Acesta lua forma veniturilor din ipoteci, a comisioanelor pentru împrumuturi acordate etc.
La sfarșitul secolului al XI-lea, activitațile în acest domeniu s-au restrâns datorită cruciadelor și pătrunderii în spațiul european a popoarelor migratoare.
Primele instituții de tip bancar efectuau preponderent operațiuni de transfer (ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de casă de compensare), astfel încât sistemul de plăți să devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneției, creată în anul 1171 și recunoscută oficial în anul 1587 ca Banca di Rialto. În secolele următoare au apărut bănci similare și în alte centre comerciale: Geneva (în 1407), Amsterdam (în 1609), Hamburg (în 1619) și Roterdam (în 1635).
Dezvoltarea comerțului și a băncilor a condus la necesitatea existenței unor centre permanente de afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis, la Anvers prima piață financiară, cunoscută ca bursă de valori și, imediat după aceea, a apărut și Bursa din Londra.În perioada aceea exista o diferență remarcabilă între operațiunile de pe piețele financiare și cele efectuate de bănci.
În secolele XVII și XVIII activitatea bancară se dezvolta în toate formațiunile statale din Europa. Banca din Amsterdam și Banca Angliei au devenit modelul pe care s-au bazat structurile bancare create ulterior.
Dezvoltarea comerțului și transportului a determinat, implicit, sporirea activităților bancare. Drept urmare, numărul băncilor a crescut și din ce în ce mai mulți oameni au început să le folosească serviciile. Tot în acest interval de timp a început și specializarea băncilor.
În SUA, în 1791, Congresul a autorizat crearea și funcționarea „ Primei Bănci a SUA” – The First Bank of The United States – care a îmbinat rolul unei bănci centrale cu operațiuni specifice băncilor comerciale. Această bancă a funcționat până în 1811.
În Franța, în 1776,după mai multe încercări de creare a unei bănci centrale, a apărut prima casă de scont. Banca Franței a fost creată în anul 1800.
Pînă în secolul al XIX-lea sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii specifice:
băncile de emisiune, care dețineau monopolul emiterii de bacnote naționale:
băncile comerciale, care activau ca instituții de intermediere financiare
instituții financiare specifice, ca de exemplu casele de economii și cooperativele de credit.
Contextul istoric, economic si social al fiecărei țări a influențat modul și structura de funcționare a sistemului bancar național.
Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintǎ 55 de plǎci de piatrǎ, găsite într-o zonă de mine aurifiere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane cele 25 de plăci păstrate până în prezent, a 13-a conține detalii referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare. Contractul era datat din 28 martie 167 e.n. și fusese semnat la Deusara. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar și percepeau dobânzi. Din fondurile constituite drept capital, băncile acordau credite pe termen scurt, iar profitul se obținea din dobândă percepută la împrumuturile respective.
În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci a avut loc la începutul secolului XIX-lea. Deși au existat și anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Națională a Moldovei, cu sediul la Iași, care a fost astfel prima instituție bancară ce-și desfășura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac și a fost concesionată acestuia. În anul următor, banca a dat faliment datorită lipsei de fonduri, recurgerii la credite din străinătate, precum și datorită faptului că, din capitalul subscris, a fost vărsat doar o mică parte.
După Unirea Țării Românești cu Moldova. În anul 1859, au început să funcționeze si alte bănci. Ca urmare a legii adoptate la 24.XII.1864, a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, până la crearea Băncii Naționale a României, în 1880, a avut un rol foarte important,întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
În 1865 a apărut la București, sub denumirea de Banca României, o bancă care inițial a avut atribibuții de bancă de emisiune și de scont. Ulterior, ca urmare a modificării statutului său, a pierdut aceste privilegii,desfăsurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.
În această perioadă au mai apărut și alte bănci:
Banca Albina – prima bancă cu capital integral românesc, care și-a început activitatea în anul 1872, la Sibiu
Creditul Financiar Rural și Banca Aurora-din Năsăud – care a apărut în anul 1873
Creditul Financiar Rural și Urban – în anul 1874
Bunăstarea unei națiuni este condiționată și de sănătatea economică și, în acest sens, instituției bancare i-a revenit, înca de la începuturile existenței sale, un rol de primă importanță. O Românie modernă nu putea fi imaginată fără o bancă națională. Ion C. Brătianu, spunea în discursul rostit în cameră la 10 ianuarie 1861: ”…atâta timp cât nu vom avea o bancă națională, nu vor dispărea crizele financiare din țară”.
Stadiul dezvoltării economice atins de români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a oferit condițiile economice necesare organizării primei bănci centrale a țării și a uneia dintre primele instituții de acest fel din Europa Centrală.
Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Națională care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută dupa modelul Băncii Naționale a Belgiei (aceasta folosise, la rândul ei, Banca Angliei). Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea Băncii Naționale a României a creat premizele pentru apariția și a altor bănci pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
1.2. Banca Națională a României și sistemul bancar românesc
Istoria națională a consumat,secolul trecut,trei evenimente de o însemnătate majoră pentru destinul țării și totodată s-au constituit în elemente de bază în crearea României moderne. Primul a fost formarea sistemului bănesc al leului , la 6 mai 1867. Al doilea a fost înființarea în 1880 a Băncii Nationale a României – BNR, urmând al treilea moment, între anii 1886 – 1890, prin constituirea primei jumătăți a Palatului BNR, localizat în str. Lipscani. Al doilea corp de clădire a fost construit în timpul celui de-al doilea război mondial.
Banca Națională a României a fost fondată în anul 1880, fiind inființată ca o societate anonimă pe acțiuni, îndeplinind funcțiile unei bănci mixte la care statul a subscris o treime de capital, restul aparținând unor particulari. Acest grup de particulari a preluat controlul celei mai mari părți de acțiuni emise, statul fiind scos din participație în 1901. Astfel, banca a rămas o bancă particulară , care exploata însă privilegiu unui monopol de stat. Treptat, în existența sa, banca centrală a cumulat funcția de unică bancă de emisiune monetară cu aceea de bancă comercială.
Haosul monetar care exista la mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a dependenței Țărilor Române față de Imperiul Otoman,era un paradis al câștigurilor speculative. Acest haos era, în același timp, rezultatul intersecției în această zonă a sferei de interese ale marilor puteri ale acelor timpuri. După unirea Principatelor, din punct de vedere monetar, cel mai mare obstacol era lipsa unui sistem unitar al monedei. Adaptarea sistemului monetar în 1867 s-a constituit într-un factor decisiv în obținerea independenței economice a României. În acest sens, exista și o tentativă premergătoare. Victor Place, consul al Franței la Iași între 1855 – 1863, a sprijinit încercările lui Alexandru Ioan Cuza de a creea sistemul monetar național, având la bază << romanul >> ,dar din păcate acest proiect nu a fost realizat. Abia în 1866 s-a trecut la întocmirea studiilor privind sistemul monetar al României. Proiectul de lege a fost depus la Parlament și aprobat la 10 aprilie 1967 de Camera Deputaților cu 68 voturi pentru și 6 contra. Sistemul monetar românesc s-a autoperfecționat, fiind dominat în permanență de nevoia de a răspului al XIX-lea, ca urmare a dependenței Țărilor Române față de Imperiul Otoman,era un paradis al câștigurilor speculative. Acest haos era, în același timp, rezultatul intersecției în această zonă a sferei de interese ale marilor puteri ale acelor timpuri. După unirea Principatelor, din punct de vedere monetar, cel mai mare obstacol era lipsa unui sistem unitar al monedei. Adaptarea sistemului monetar în 1867 s-a constituit într-un factor decisiv în obținerea independenței economice a României. În acest sens, exista și o tentativă premergătoare. Victor Place, consul al Franței la Iași între 1855 – 1863, a sprijinit încercările lui Alexandru Ioan Cuza de a creea sistemul monetar național, având la bază << romanul >> ,dar din păcate acest proiect nu a fost realizat. Abia în 1866 s-a trecut la întocmirea studiilor privind sistemul monetar al României. Proiectul de lege a fost depus la Parlament și aprobat la 10 aprilie 1967 de Camera Deputaților cu 68 voturi pentru și 6 contra. Sistemul monetar românesc s-a autoperfecționat, fiind dominat în permanență de nevoia de a răspunde cerințelor dezvoltării societății.
În anul 1929 s-a votat legea monetară care prevedea ca unitatea monetară a româniei leul, cu o greutate de 10 miligrame de aur, stabilindu-se astfel monometalismul aur, dreptul de emisiune avându-l în continuare Banca Națională.
După război, Banca Națională a României a fost încadrată în noua concepție a economiei planificate. Astfel,în 1964,Banca Națională a fost etatizată, acțiunile sale trecând în totalitate în proprietatea statului, fiind denumită “Banca Națională a RPR” si respective “Banca Națională a RSR” în 1970.
Reforma bancară din România a început în decembrie 1990, când a fost introdusă o structură bancară unanim acceptată pe plan internațional pe doua nivele: banca centrală – Banca Națională a României – și băncile comerciale. În procesul de organizare a sistemului bancar adecvat unei economii de piață, Banca Națională a României a căpătat funcțiile tradiționale ale băncii centrale, iar operațiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei bănci comerciale nou inființate(BCR).
În acest sens,în anul 1991 au fost adoptate de Parlamentul României Legea nr.33 privind activitatea bancară și Legea nr.34 privind Statutul Băncii Naționale a României. Ulterior, ca o consecință a dezvoltării sistemului bancar, în anul 1998 aceste legi au fost abrogate și au intrat în vigoare noile legi, respectiv Legea nr.58 – legea bancară și Legea nr.101 privind Statutul Băncii Naționale a României, cu scopul declarat de a crea un sistem bancar modern.
În calitate de bancă centrală, Banca Națională a României, se axează, în prezent, mai ales asupra controlului masei monetare și a supravegerii bancare, răspunzând de asemenea, de politica valutară și de administrarea rezervelor valutare ale țării.
Băncile comerciale independente din punct de vedere politic și administrativ, sunt orientate către maximizarea profitului, au în conformitate cu prevederile legislative în vigoare,dreptul să se implice în orice tip de activitate bancară și să funcționeze pe întreg teritoriul țării, cu condiția respectării cadrului de reglementare și supravegere stabilit de Banca Națională a României
Obiectivul principal, pe termen scurt, în domeniul reglementării bancare îl reprezintă continuarea transpunerii directivelor comunitare. În acest sens, în perioada 2001-2002 Banca Națională a României are în vedere:
-elaborarea reglementărilor contabile prudențiale privind nivelul rezervei minime obligatorii și sistemele de plăți și compensări pentru organizațiile cooperatiste de credit;
-amendarea normelor existente privind autorizarea și modificările în situația băncilor pentru a crește exigențele privitoare la calitatea managementului și acționariatului băncilor, precum și reglementările existente privind clasificarea creditelor, în vederea lărgirii categoriilor de active supuse provizionării,deziderat realizat la începutul anului 2002;
– emiterea de noi reglementări privind supravegerea pozițiilor valutare ale băncilor, norme prudențiale în domeniul instrumentelor financiare derivate, norme privind managementul activelor și pasivelor instituțiilor de credit, precum și norme care să prevadă cerințele minime pentru procedurile de conrol intern la nivelul instituțiilor de credit,parțial realizat;
-continuarea procesului de armonizare în domeniul contabil prin: emiterea de reglementări referitoare la consolidarea conturilor și contabilizarea instrumentelor financiare la termen. Elaborarea reglementărilor pentru armonizarea legislației contabile cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), până la sfârșitul anului 2001. Totodată, la sfârșitul anului 2002 au fost elaborate și normele contabile aplicabile organizațiilor cooperatiste de credit.
Odată cu introducerea noii legislații privind activitatea bancară, în România s-au înregistrat progrese remarcabile în procesul înființării de noi bănci și de stabilirea de noi produse și servicii bancare. Astfel, la finele anului 2000, sectorul bancar românesc cuprinde 33 de bănci personae juridice române și 8 sucursale ale băncilor străine.
La 31 decembrie 2000,comparativ cu începutul anului , structura băncilor cu capital privat s-a modificat în favoarea băncilor cu capital străin (de la 63% la 71% din numarul total al băncilor din sistem), în timp ce numărul băncilor din sectorul de stat a rămas constant. Din cele opt bănci cu capital majoritar privat românesc, trei au capital integral autohton, iar din cele 21 de bănci românești cu capital majoritar străin, nouă dețin capital integral străin.
Sectorul bancar de stat a fost marcat de transformări majore în perioada 1999 – 2001: Băncii Române pentru Dezvoltare și Banc Post, precum și restructurarea financiară a Bancorex și fuziunea prin absorție a acesteia cu Banca Comercială Româna și la care se adaugă restructurarea și privatizarea Băncii Agricole. Aceste transformări au redus cota pe piața deținută de băncile cu capital majoritar de stat cu aproximativ 37 puncte procentuale la sfârșitul anului 2001, comparative cu începutul anului 1999. deși sectorul de stat continuă să dețină o cotă ridicată (46,1%) pe piața bancară autohtonă, la finele lunii decembrie 2000, aceasta a fost devansată pentru prima dată, după cel de-al doilea Razboi Mondial, de băncile cu capital străin (50,88%).
În scopul promovării, modernizării și creșterii competivității sistemului bancar, România încurajează înființarea de bănci cu participare de capital străin.
Numărul băncilor grupate dupa natura capitalului social și al sucursalelor băncilor străine
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
1Băncile la care Ministerul de Finanțe sau Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) dețin mai mult de 50% din capital.
2Băncile la care părțile străine (personae fizice) dețin mai mult de 50% din totalul capitalului.
Activul net – Decembrie 2001
mld.LEI mil.EUR* %in sistem
Curs de schimb:27.881 LEI/EUR
Activul net – Decembrie 2001
mld.LEI mil.EUR* %in sistem
Activul net – Decembrie 2001
mld.LEI mil.EUR* %in sistem
1.3 Băncile comerciale
Băncile, personae juridice române, și sucursalele băncilor străine pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:
acceptarea de depozite;
contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;
emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credite;
plăti și decontări;
leasing financiar;
transferuri de fonduri;
emiterea de garanții și asumarea de angajamente;
tranzacții în cont propriu sau în controlul clienților cu:
– instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii certificate de depozit);
– valută; – instrumente financiare derivate; – metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase; – valori mobiliare;
i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferite de servicii legate de acestea;
j) administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;
k) custodia și administrarea de valori mobiliare;
l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
m) încheierea de casete de siguranță;
n) consultanță financiară-bancară;
o) operațiuni de mandate;
Bǎncile pot desfǎșura activitățile prevazute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori prin societăți distincte, specifice pieței de capital, care vor funcționa sub reglementarea și supravegherea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, cu excepția activităților care, potrivit acestei legislații, pot fi desfășurate în mod direct de către bănci.
Băncile, personae juridice române, pot funcționa numai pe baza autorizației emise de Banca Națională a României. Ele se constituie sub formă juridică de societate comercială pe acțiuni, în baza aprobării Băncii Naționale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, aplicabile societăților comerciale.
Organizarea și conducerea băncilor se stabilesc prin actele constitutive ale băncilor. În toate actele ei oficiale, banca trebuie să identifice în mod clar printr-un minim de date: firma sub care banca este înmatriculată în registrul comerțului, numărul și data înmatriculării în registrul comerțului, numărul și data înmatriculării în registrul bancar.
Banca este angajată prin semnătură de cel puțin doi conducători, având competențele stabilite prin actele constitutive proprii, sau cel puțin două personae împuternicite de aceștia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii și cu reglementările emise de Banca Națională a României în acest sens.
Fiecare banca va avea un regulament propriu de funcționare, aprobat de organele statutare, prin care va stabili cel puțin:
stuctura organizatorică a băncii;
atribuțiile fiecărui compartiment al băncii și relațiile dintre acestea;
atribuțiile sucursalelor și ale altor sedii secundare ale băncii;
atribuțiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor și pasivelor,comitetului de credite; înființarea acestor comitete este obligatoriu în desfășurarea activității băncii;
competențele și răspunderea conducătorilor băncii, directorilor executivi, șefilor sucursalelor și ai altor sedii secundare ale băncii și ale altor salariați care se angajează în operațiuni financiar-bancare în numele și contul băncii;
sistemul de control intern al băncii.
În ceea ce privește activitatea de acordare a creditelor, băncile urmaresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. In acest scop băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele lor de creditare. Băncile trebuie să respecte cerințele prudențiale, la nivel individual sau consolidate, după caz, prevazute în reglementările emise de Banca Natională a României, care se referă, fără a fi limitative, la:
solvabilitate;
lichiditate;
expunerea maximă față de un singur debitor și expunerea maximă agreată;
riscul valutar;
calitatea activelor, constituirea și utilizarea provizioanelor specifice de risc;
organizarea și controlul intern
expunerea față de persoanele aflate în relații speciale cu banca;
Băncile, personae juridice române, pot deschide pe teritoriul României sucursale și alte sedii secundare (agenții și alte asemenea) în condițiile prevazute de reglementările Băncii Naționale a României.
Banca Națională a României supraveghează activitatea băncilor,personae fizice române, și a sucursalelor băncilor străine, pe baza raportărilor de prudență bancară facute potrivit prezentei legi și a reglementărilor Băncii Naționale a României date în aplicarea acesteia, precum și prin inspecții:
– la sediul băncilor, al sucursalelor și al altor sedii secundare din țară și din străinătate;
– la sediul sucursalelor băncilor străine și al sediilor secundare subordinate acestora.
Inspecțiile la sediul băncii se efectuează de către personalul Băncii Naționale a României, împuternicit în acest sens, sau de către auditori independenți numiți de Banca Națională a României.
În situația în care Banca Națională a României constată ca o bancă și/sau oricare dintre administratori, directori executivi sau cenzorii acesteia se fac vinovați de:
încălcarea unei prevederi a prezentei legi ori a reglementărilor sau ordinele emise de Banca Națională a României în aplicarea prezentei legi;
încălcarea oricarei condiții sau restricții prevăzute în autorizația emisă băncii;
efectuarea de operațiuni fictive și fără acoperire reală;
neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudență bancară ori alți indicatori prevăzuți în reglementările Băncii Naționale a României;
nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;
periclitarea credibilității și viabilității băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredințate;
Banca Națională a României poate aplica următoarele sancțiuni:
avertisment scris dat băncii;
limitarea operațiunilor băncii;
amendă aplicabilă băncii, între 0,1 si 1% din capitalul social, sau administratorilor , directorilor executivi sau cenzorilor, între 1-6 salarii medii/banca din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;
retragerea aprobării date conducătorilor și/sau adminstratorilor băncii
retragerea autorizației băncii;
Aplicarea sancțiunilor nu înlătură raspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz.
1.4.Tendințe ale dezvoltării pe termen mediu
Pe baza Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Banca Națională a României a elaborat Strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar care, pornind de la situația actuală și de la evoluțiile recente înregistrate în structura acestuia , stabilește obiectivele dezvoltării pe termen mediu și măsurile care se impun în vederea realizării acestora.
Obiectivele generale stabilite de strategie se referă, în principal la:
1. Crearea unui sector bancar format din bănci puternice, capabile să asigure o intermediere financiară pe criterii de eficiență. Realizarea acestui obiectiv presupune luarea de măsuri corespunzătoare, orientate spre:
-redimensionarea sectorului bancar;
-îmbunătățirea procedurilor de soluționare a situației băncilor insolvabile;
-întărirea activității de supravegere prudențială;
-finalizarea procesului de privatizare a băncilor cu capital de stat;
-aducerea cooperativelor de credit sub reglementarea și supravegerea Băncii Naționale a României;
-câstigarea încredeii publicului în sistemul bancar și, implicit, încurajarea economisirii, prin creștera rolului Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar;
-întărirea cooperării cu alte autorități de supravegere naționale și străine.
2. Diversificarea și creșterea calității serviciilor financiar – bancare, acest obiectiv urmărește, în principal:
-integrarea serviciilor bancare cu cele furnizate de operatorii de piață financiară;
-crearea condițiilor pentru dezvoltarea unor produse și servicii în concordanță cu cerințele pieței și pentru implementarea de produse și servicii moderne de tipul instrumentelor hibride de finanțare, instrumentelor financiare derivate, serviciilor de tipul e-banking.
3. Creșterea competivității sistemului bancar. În acest sens, se vor urmării:
-dezvoltarea piețelor pe care operează băncile (monetară, valutară, de capital);
-crestera autonomiei Băncii Naționale a României în calitate de autoritate, de reglementare și supravegere;
-eliminarea oricăror tratamente discriminatorii existente în cadrul sectorului bancar.
Anii de tranziție la economia de piața au condus la acumularea de probleme ce au marcat nefavorabil și sectorul bancar, acestea atingând un nivel critic la finele anului 1998 când au apărut premizele declanșării unei crize sistemice la nivelul acestui sector cu consecințe grave, greu de remediat asupra imaginii și stabilității sistemului financiar-bancar românesc.
Pornind de la impactul pe care-l puteau genera în cadrul sistemului bancar românesc, principalele neajunsuri s-au concretizat în urmatoarele:
deteriorarea performanțelor financiare ale agenților economici, care a condus la transformarea unora dintre aceștia în clienți sau platnici;
lipsa unei piețe lichide pentru valorificarea garanțiilor aferente creditelor acordate de bănci;
o legislație favorabilă debitorului (în sensul că acesta nu prevede sancțiuni eficiente împotriva celor care nu rambursează creditele primite, iar procedurile legale de obținere a dreptului de executare a garanțiilor continuă sa fie de lungă durată);
manifestarea unui comportament economico-financiar inadecvat din partea proprietarilor (cum ar fi: transferarea de către stat a unor probleme aparținând economiei reale în sectorul bancar, neglijarea exercitării controlului asupra managementului băncilor de către unii acționari private sau acordarea preferențială de credite unor firme, de exemplu:Sidex Galațti, Tractorul Brașov, etc;)
practicarea de către managementul unor bănci a unor politici de creditare necorespunzătoare, mergând de la incompetență până la fraudă;
decapitalizarea băncilor, cu precadere a celor cu capital social exprimați în lei, prin impozitarea profiturilor neajustate cu rata inflației și a veniturilor din dobânzi neîncasate;
reținerea unor bănci, cu precădere a celor cu capital majoritar de stat, față de debitori cu același tip de proprietate, de a executa garanțiile constituite;
limitarea accesului băncilor românești la finanțarea externă (ca urmare a înrăutățirii successive a rating-ului de țară).
Starea de sănătate a sistemului bancar la începutul anului 1999 este ilustrată și
de analiza unor indicatori de sistem relevanți, cum ar fi ponderea creditelor neperformante clasificate în categoriile “indoielnic” și “pierdere” în totalul portofoliului de credite (58,51%), precum și cea a creanțelor restante și îndoielnice (la valoarea netă) în capitalurile proprii ale băncilor (253,64%). Nivelul ultimului indicator sugerează că, în condițiile în care jumătate din creanțele respective nu ar fi fost recuperate, sistemul bancar, în ansamblu, ar fi fost practic în stare de faliment. În fapt, problemele erau localizate la câteva bănci, în special la: Bancorex, Banca Agricolă, Bankcoop și Banca Albina. Ponderea ridicată a acetsor bănci în volumul activelor bancare (34%), ca și în cel al creanțelor restante și indoielnice din sistem (75%) a reliefat dimensiunea implicațiilor pe care acestea au avut-o asupra sistemului bancar, chiar în condițiile în care nu toate creditele de natura celor clasificate în categoria pierdere erau recunoscute, ca atare, de aceste bănci.
Deși auspiciile sub care a debutat anul 1999 erau cât se poate de nefavorabile, posibilitățile de abordare a lor de către Banca Națională a României era substanțial mai bune decât în anii anteriori. Astfel, prin adoptarea noilor legi bancare (Legea nr.58/1998 – Legea bancară, Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României si Legea nr.38/1998 privind procedura falimentului băncilor), a fost întărită semnificativ capacitatea de acțiune a băncilor centrale pe linia supravegerii bancare. Pe de altă parte, la nivelul Guvernului s-a manifestat un angajament real privind asanarea sistemului bancar. În același timp, numirea la finele anului 1998 a noului Consiliu de administrație al băncii Naționale a României a creat premisele implementării unei noi strategii pe termen lung privind sectorul bancar.
În aceast context,Banca Națională a României a demarat un program de restrucurare a sistemului bancar destinat prevenirii riscului de sistem, cu impact imediat asupra sănătății sectorului bancar și axat, în mod deosebit, pe rezolvarea situației băncilor- problemă îmbunătățirea calității supravegerii prudențiale a băncilor, concretizată, în principal, în introducera unui sistem de avertizare timpurie, dezvoltat ulterior într-un sistem de rating bancar, îmbunatățirea cadrului legislativ privind reglementarea conduitei prudențiale în sectorul bancar, reorganizarea activității de supravegere, creștera exigenței în sancționarea băncilor, precum și în menținerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci și nu în ultimul rând pe îmbunătățirea funcționării mecanismului de garantare a depozitelor.
Dintre aceste direcții de acțiune, o realizare majoră pe linia activității de supravegere o reprezintă implementare sistemului de avertizare timpurie, transformat ulterior în Sistemul de Rating Bancar –CAAMPL. Acest instrument de analiză lunară reprezintă o metodă adecvată de urmarire a aderenței băncilor la cerințele prudențiale și constituie o sursă relevantă de informații privind performanțele financiare individuale sau pe ansamblu sistemului bancar, necesare fundamentării deciziilor conducerii Băncii Naționale a României. Sistemul de Rating Bancar – CAAMPL se bazează pe evaluarea a șase componente (adecvarea capitalului – C, calitatea acționarilor- A, calitatea activelor- A, management – M, profitabile- P, lichiditate- L), care reflectă într-o manieră uniformă și cuprinzătoare situația financiară a unei bănci, în conformitate cu legislația bancară în vigoare. Fiecare din cele șase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsa între 1 și 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut. Patru din cele șase componente (C- adecvarea capitalului, A- calitatea activelor, P- profitabilitatea, și L-lichiditatea) sunt analizate off-site în funcție de o gamă de indicatori, iar celelalte două componente (A- calitatea acționariatului și M- managementului) sunt appreciate în timpul acțiunilor on-site. Evaluarea celor șase componente specifice de performanță reprezintă criteriul essențial pe care se bazează stabilitatea ratingului compus, ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5.
O decizie majoră de politică economică a constituit-o inființarea Agenției de Valorificare a Activelor Bancare, instituție creată la începutul anului 1999, cu scopul de a prelua de la băncile cu capital majoritar de stat, aflate în proces de restructurare și/sau privatizare, creditele din categoria îndoielnic și pierderea,precum și activele extrabilanțiere din aceeași categorie, în vederea recuperării acestora de la debitori. Sprijinită de experți ai Băncii Naționale a României și-a adus din plin contribuția la soluționarea problemelor tehnice legate de inființarea AVAB.
Anul 2000 s-a caracterizat prin focalizarea eforturilor autorității de supraveghere în direcția continuării procesului de asanare a sistemului bancar românesc, demarat în anul precedent, în vederea aducerii acestuia la un nivel de stabilitate compatibil cu obiectivele integrării României în Uniunea Europeană.
După restructurarea de fond a activității de supraveghere bancară demarată în anul 1999, acțiunile băncii centrale întreprinnse în sensul sporirii eficienței acesteia s-au concentrat, în principal, pe urmatoarele direcții:
Perfecționarea Sistemului Uniform de Rating Bancar (CAAMPL), implementat în cursul anului 1999,în vederea promovării unei supravegheri bancare eficiente, aliniată practicilor și standardelor internaționale. În acest scop,în ultimul trimestru al anului 2000, ca răspuns la situațiile intervenite la CEC și Banca Turco-Română, a fost introdusă o nouă componență, calitatea acținoriatului, esențială în stabilitatea profitului de risc al băncilor, a politicilor și strategiilor de dezvoltare, precum și în realizarea conformității cu cerințele prudențiale. O atenție sporită se acordă calității managementului, componentă distinctă în evaluarea băncilor din sistem.
Creștera rolului și frecvenței discuțiilor cu conducerile băncilor aflate în dificultate, cu principalii acționari, auditorii independenți. Asociația Română a Băncilor, precum și cu autoritățiile de supraveghere din țările de origine a capitalului.
Reducerea la un an a ciclului de inspecție la sediul băncilor printr-o organizare și o dimensionare mai bună a personalului implicat în activitatea de supraveghere. În consecință, fiecare din băncile din sistem a constituit, în cursul anului 2000, subiectul acțiunilor de examinare on sit. În plus, programul anual al acțiunilor de inspecție aprobat de conducerea Băncii Naționale a României pentru anul 2000 a fost suplimentat, pe tot parcursul anului, cu o serie de acțiuni de control cu tehnici speciale sau declanșate în urma unor sesizări.
Înbunătățirea cadrului legislativ privind reglementare conduitei prudențiale în sectorul bancar, concretizată în emiterea unui set de reglementări care au avut ca obiectiv prioritar continuarea preluării acquis-ului comunitar, obiectiv cuprins în strategia dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar, parte integrantă a Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu. Urmarea acestei acțiuni, Legea nr. 58/1998 – Legea bancară este în mare măsură armonizată cu prevederile Directivei nr. 2000/12/EC privind înființarea și desfășurarea activității instituțiilor de credite, iar cea mai mare pate a reglementărilor prudențiale emise de BNR sunt, în general, compatibile cu prevederile acestei directive.
Acțiunile întreprinse începând cu anul 1999 pe linia intrării supravegherii și reglementării au avut un impact semnificativ și asupra evoluției principalilor indicatori economico-financiari și de prudență bancară,indicatori care relevă o substanțială ameliorare a calității sistemului bancar practic sub toate aspectele.
*Indicatorul a fost calculat în baza Circulației nr.6/2000, intrată în vigoare începând cu luna ianuarie 2000
**Valoarea indicatorului a fost determinată pe baza Regulamentului nr.2000, intrat în vigoare începând cu luna octombrie 2000
***Datele privind capitalurile proprii au fost preluate din raportarea prudențială a fondurilor proprii) Normele BNR nr. 16/1995 si 7/1999)iar începand cu 31.12.1999 din situația activului net (Norma BNR nr.9/1999)
Volumul creanțelor restante și indoielnice s-a situat pe un trend descrescător pe tot parcursul anului 2000, prin reducerea ponderii acestora atât în capitalurile proprii (cu 250.32 și 27.89 puncte procentuale față de începutul, respectiv sfârșitul anului 1999),în volumul activelor (cu 14.25 și 2.07 puncte procentuale). În cursul primului semestru 2001, ultimii doi inicatori au prezentat fluctuații nesemnificative situate în jurul valorii de 0.3%.
Efectul de comprimare se constată și în cazul creditelor neperformante clasificate în “îndoielnic” și “pierderi” în totalul portofoliului de credite de la 58.51%(31 decembrie 1998) și 35.39%(31 decembrie 1999) la 3.83%(31 decembrie 2000). Același nivel scăzut s-a înregistrat și pe parcursul semestrului I 2001, cu toate ca în cursul lunii iunie a.c. s-a produs o ușoară creștere (cu 0.45 puncte procentuale) ca efect îndeosebi a principiului de contaminare prevăzută de Regulamentul BNR nr.2/2000 și al diminuǎrii soldului total al creditelor și dobânzilor aferente clasificate.
Transformări pozitive se constată și la nivelul idicatorilor de performanță financiară, sistemul bancar înregistrând la finele anului 2000 un profit net, în sumă de 3200,3 miliarde lei, comparativ cu pirerderile de 2306,6 milarde lei înregistrate în anul precedent, în condițiile în care băncile au susținut eforturi financiare suplimentare atât pentru constituirea necesarului de provizioane în baza Regulamentului nr.2/2000 și asigurarea nivelului reglementat al rezervei minime obligatorii, cât și pentru plata contribuției speciale la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. În acest context, indicatorii de profitabilitate ROA și ROE au înregistrat valori pozitive (1,49%, respectiv 12,53%), care au crescut la sfârșitul semestrului I 2001 cu 1,64 respectiv 9,75 puncte procentuale.
Nivelul ratei de solvabilitate a băncilor, după declinul sever înregistrat în primele șase luni ale anului 1999 ( de la 10,25% la 6,65%, ca urmare a impactului produs asupra rezultatelor financiare ale băncilor de aplicare a Normelor nr. 7/1998 și a Circularei nr. 6/1999), se înscrie pe un trend ascendent, situate deasupra limitei minime reglementate (12%), cu valori cuprinse între 17,90% în decembrie 1999 și 23,79% la finele anului 2000 respectiv 27,30% iunie 2001.
Structura băncilor persoane juridice române și a sucursalelor băncilor străine după natura
capitalului social
la data de 31.12.2001
– mii ROL –
Structura băncilor personae juridice române și a sucursalelor băncilor străine
după natura capitalului social
la data de 31.12.2001 – mii ROL –
CAPITOLUL II
ROLUL ȘI FUNCȚIILE BĂNCILOR
2.1. Funcțiile băncii centrale
Banca centrală este definită ca:
instituția bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere și organizare a relațiilor monetar-financiare ale unui stat, pe plan intern și în relație cu alte sisteme monetare;
instituție bancară aflată în fruntea întregului aparat bancar în aproape toate statele;
instituția abilitată să conducă politica monetară a unei țări, aceasta fiind una din părțile unui sistem bancar modern constituit pe două niveluri.
Băncile centrale au fost create de state pentru a promova și apăra interesele lor, care au funcționat și au rămas pană în zilele noastre sub umbra statului, altele, de fapt cea mai mare parte din băncile centrale, sunt independente de guvernul statelor respective.
Poate cel mai ilustrativ exemplu de independență a Băncii Centrale este cel al Budesbank, Banca Centrală a Germaniei, a cărei independență a fost asigurată prin lege, ca urmare a presiunilor populației, grav afectată de hiperinflația aparuta în țară după cele două războaie mondiale.
De un grad destul de înalt de autonomie se bucură și Banca Națională a României, independență conferită prin legea de aprobare a statului acesteia (Legea nr. 101/1998) și care constă în faptul că: răspunde în fața Parlamentului prin prezentarea de rapoarte, Consiliul de Administrație și Guvernatorul sunt numiți/revocați de Parlament pe o perioadă de 6 ani, capitalul este deținut integral de statul român, cu Executivul are relații de consultări etc.
Funcțiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele:
funcția de emisiune de bacnote care, deși ca semne ale creditului ies din circulația comercială propriu-zisă și intră în circulația generală ca mijloace de plată legale;
concentrarea rezervelor bănești ale băncilor și acordarea de credite, ca împrumutator de ultima instanță a acestor bănci;
influențarea directă sau indirectă a costului creditului în țara respectivă;
acordă împrumuturi statului și păstrează tezaurul statului;
elaborează și aplică politica monetară în țara respectivă;
veghează asupra circulației bănești și stabilității nivelului prețurilor;
sprijină creșterea economică și asigură echilibrul extern;
cooperarea și întărirea relațiilor monetare internaționale;
supravegherea întregului sistem bancar din țara respectivă, fie direct, fie în colaborare cu alte instituții specializate.
Funcțiile Băncii Naționale a României, ca bancă centrală a statului român, se circumscriu funcțiilor generale ale oricărei bănci centrale, fiind stabilite prin Legea nr. 101/1998, astfel:
Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
Banca Națională a României este banca băncilor, pe care le autorizează să funcționeze pe teritoriul României, le reglementează si le supraveghează activitatea;
Banca Națională a României este casier general și bancher al statului, participă la procesul execuției bugetului de stat și ține evidența contului curent al Trezoreriei Statului;
elaborează, aplică și răspunde de politica monetară a țării, care vizează creditul, operațiunile de piață, volumul și structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei naționale în raport cu alte valute, situația balanței de plăți externe a țării;
stabilește și conduce politica valutară și gestionează rezervele internaționale ale țării (aur, valută, drepturi speciale de tragere);
supraveghează și reglementează sistemul de plăți al țării.
Oricât de importantă ar fi o bancă centrală, pentru ca măsurile și acțiunile sale în domeniul politicii monetare să fie corect înțelese, aplicate și să aibă efectul scontat, este necesar ca în realizarea funcțiilor sale, aceasta să conlucreze strâns cu celelalte instituții legislative sau executive ale statului și nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenții economici și populația.
2.2. Funcțiile băncilor comerciale
Rolul fundamental al băncilor comerciale este acela de a asigura intermedierea bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale – persoanele fizice și juridice care se află în căutarea de fonduri, cu cele care caută să-și plaseze fondurile bănești temporar disponibile.
De altfel, însăși legea care reglementează activitatea bancară în România definește banca comercială ca fiind persoana juridică autorizată să desfășoare în principal activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu.
Băncile comerciale îndeplinesc urmatoarele funcții tradiționale consacrate prin lege:
acceptarea de depozite;
contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetarea;
emiterea și gestionarea instrumentelor de plată și de credite;
plăți și decontări;
leasing financiar;
transferuri de fonduri;
emiterea de garanții;
tranzacții în cont propriu al clienților cu:
instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete de ordin, certificate de depozit);
valută;
instrumente financiare derivate;
metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;
valori mobiliare
intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acestea;
administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;
custodia și administrarea de valori mobiliare;
închirierea de casete de siguranță;
depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
consultanță financiar-bancară;
operațiuni de mandat;
Băncile pot desfășura activitățile prevăzute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori prin societăți distincte, specifice pieței de capital, care vor funcționa sub reglementarea și supravegherea Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, cu excepția activităților care, potrivit acestei legislații, pot fi desfășurate în mod direct de către bănci.
În afara funcțiilor tradiționale, băncile comerciale mai îndeplinesc și unele funcții neconvenționale între care menționăm:
Funcția de redistribuire; această funcție este specifică finanțelor publice, activităților fiscale, dar și băncile comerciale îndeplinesc această funcție cvasifiscală, prin cateva pârghii, astfel:
– pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice si juridice (dobânzi pasive) și a celor percepute pentru creditele acordate clienților (dobânzi active), băncile realizează în fapt o redistribuire între cei care economisesc și cei care se împrumută.
– pe calea marjei de dobândă, înțeleasă ca diferență între dobânda percepută la credite (activă) și cea bonificată la resursele atrase de la clientela (pasivă), băncile realizează de asemenea o redistribuire a resurselor, de data aceasta, între diferite categorii de împrumutați.
– băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizațiilor anuale plătite la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la alta, de la cele performante către cele administrate defectuos, care intrǎ în încetarea de plǎți și ai cǎror depunǎtori, persoane fizice, trebuie plǎtiți în limita plafonului de garantare stabilit din contribuția celorlalte bǎnci.
Funcția de derulare pe care o practicǎ bǎncile performante din sistem, care în urma unor licitații și selecții interne și internaționale dobândesc dreptul de a derula o serie întreagǎ de programe guvernamentale ori finanțate de Uniunea Europeanǎ. Aceastǎ funcție este specificǎ bǎncilor din țǎrile cu economie în tranziție,aflate în proces de aderare la structurile europene, fiind, în fond, o variantǎ a activitǎții generale de intermediere bancarǎ.
CAPITOLUL III
PRINCIPALELE OPERAȚIUNI BANCARE
Principala activitate a bǎncilor comerciale este aceea de intermediere, respectiv de a pune în legǎturǎ pe deținǎtorii de fonduri temporar disponibile cu cei care au nevoie temporar de resurse financiare suplimentare, pentru realizarea anumitor procese de producție sau investiții.
Pentru realizarea acestor activitǎți principale, de intermediere, bǎncile efectueazǎ o serie întreagǎ de operațiuni, circumscrise activitǎții de comerț cu bani.
Operațiunile bancare se împart în douǎ grupe importante:
operațiuni de atragere de resurse la vedere sau la termen, în moneda naționalǎ sau în valutǎ, ori legate de acestea, numite și operațiuni de pasiv, fiindcǎ se reflectǎ în pasivul bilanțului unei bǎnci;
operațiuni legate de plasarea resurselor în credite, pe piața interbancarǎ sau în valutǎ, pe termen scurt, mediu sau lung, numite și operațiuni de activ, deoarece se reflectǎ în activul bilanțului unei bǎnci.
Pe ansamblu, suma valoricǎ a operațiunilor de activ este egalǎ cu cea a operațiunilor de pasiv care includ și rezultatul activitǎții desfǎșurate(profit/pierdere).
Principalele operațiuni efectuate de băncile comerciale sunt următoarele:
-operațiuni de activ cum ar fi :
A) operațiunile de trezorerie și operațiuni interbancare care cuprind următoarele operații: casa și alte valori, cont curent la banca centrală, depozite la banca centrală, conturi de corespondent la bănci(nostro), credite acordate altor bănci (plasamente), creanțe (îndoielnice, restante și atașate) aferente plasamentelor interbancare;
B) operațiuni cu clientela care cuprind următoarele operații: Credite acordate clientelei persoane fizice și juridice, pentru productie, investiții, export; credite acordate clientelei financiare; conturi curente debitoare;
C) operațiuni cu titluri și operațiuni diverse care cuprind: titluri ( de plasament, de investiții, de tranzacție); decontări privind operațiunile cu titluri; decontări intrabancare; diverse operațiuni (personal, bugetul statului, asigurări sociale); creanțe (restante, îndoielnice, atașate) privind titlurile și operațiunile diverse;
D) valori imobilizate care cuprind urmatoarele operații: credite subordonate, părți de participare; imobilizări dotări; leasing; acționari/asociați; creanțe aferente imobilizărilor.
-operațiuni de pasiv cum ar fi:
A) operațiunile de trezorerie și operațiuni interbancare care cuprind următoarele operații: împrumuturi de la banca centrală; conturi de corespondent ale băncilor; depozite primite de la bănci; împrumuturi primite de la bănci; alte sume datorate; datorii atasate;
B) operațiuni cu clientela care cuprinde următoarele operații: conturi de depozit ale clienților; certificate de depozite ale clienților; carnete și librete de economii ale clienților; conturi curente creditoare; conturi de factoring; valori date în pensiune; împrumuturi primite de la clientela financiară; alte sume datorate; datorii atașate;
C) operațiuni cu titluri și operațiuni diverse care cuprind: titluri; obligațiuni; alte obligațiuni din titluri; decontări privind titlurile; decontări intrabancare; personal, bugetul statului, asigurări sociale; dividende de plată; creditori diverși; datorii atașate;
D) capitaluri proprii, asimilate și provizioane care cuprind: capital, prime, rezerva legată de capital; rezerva generală pentru riscul de credit; diferențe din reevaluare; fonduri; datorii subordonate; provizioane pentru riscuri și cheltuieli; provizioane reglementate; profit (pierdere); repartizarea profitului.
3.1. Operațiuni bancare privind atragerea de resurse
Societățile bancare au mai întâi nevoie de dotări cu capitaluri de către acționari și apoi de atragerea de pe piață de resurse disponibile.
Operațiunile de aceptare de depozite constituie principala categorie de operațiuni prin care societățile bancare își atrag resursele necesare desfășurării activității de intermediere pe piață.
Prin depozite se înțelege o sumă de bani încredințată în următoarele condiții în conformitate cu Legea bancară nr. 58/1998, art3, lit. f :
– să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă și orice alte facilități, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;
– să nu se refere la transmiterea proprietății, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanții.
Deci cele două părți ale contractului de depozit sunt deponentul de o parte și depozitarul, respectiv banca, de cealaltă parte.
Principalele categorii de depozite utilizate atât pe plan național, cât și internațional sunt următoarele: contul curent în lei; contul curent în valută; contul de depozit la termen în lei; contul de depozit la termen în valută; certificatul de depozit; certificatul de depozit cu discont; depozitul pentru pensii; depozitul pentru vacanță; depozitul pentru minori; certificatul de depozit escrow.
3.1.1. Contul curent în lei
Contul se adresează clienților băncii, persoane fizice și juridice sau entități fără personalitate juridică rezidente/înregistrate în România.
Caracteristicile principale ale contului curent în lei:
– clientul semnează cu banca un contract în vederea derulării operațiunilor în contul de disponibilități. Elementele principale pe care trebuie să le cuprindă aceste convenții de cont curent, valabile în general în sistemul bancar românesc.
– prin contul curent se pot efectua operațiuni de alimentare în numerar sau prin viramente; eliberarea de sume în numerar la cererea și în favoarea deponentului; operațiuni de plăți prin viramente în limita soldului disponibil;
– pentru disponibilitățile existente în cont, deponentul primește dobânda fixă sau variabilă, în funcție de clauzele înscrise în convenția de cont;
– la deschidera contului curent, deponentul trebuie să depună o sumă minimă stabilită cu banca și să achite un comision al cărui nivel diferă de la o bancă la alta, fiind prevăzute principalele condiții, termene, comisioane, taxe și speze bancare practicate de fiecare societate bancară, societatea bancară fiind obligată să le afișeze și să le pună la dispoziția clientului.
Documentele necesare deschiderii contului curent sunt, după caz: formularul (cererea) de deschidere a contului curent, specimenele de semnături autorizate, copia actelor de înființare a societățiilor (respectiv copia actului de identitate pentru persoane fizice).
Autoritățile naționale au impus restricții suplimentare la deschiderea și efectuarea de operațiuni dispuse prin aceste conturi, titularii trebuie să prezinte băncii următoarele documente: actul de identitate; după caz, declarația privind beneficiarul real al sumei, și informații privind sursa (proveniența) fondurilor.
3.1.2. Contul curent în valută
Contul curent în valută se adresează clienților băncii, persoanelor fizice și juridice sau entități fără presonalitate juridică rezidente/nerezidente înregistrate în România.
Caracteristicile principale ale contului sunt:
– persoanele fizice și juridice pot deschide la bănci conturi în valută numai pentru valutele cotate la Banca Națională a României.
– clientul semnează cu banca o convenție (contract) de cont curent în valută.
Operațiunile care pot fi efectuate prin contul curent în valută sunt: depunerea de numerar sau depuneri prin virament, operațiuni de încasări și plăți comerciale și necomerciale în valută, retrageri de numerar în valută la cerere și pe numele titularului pentru cheltuieli mărunte (deplasări în străinătate).
Documentele necesare deschiderii contului curent în valută cuprind: cererea de deschidere a contului curent în valută, copia actelor de înființare a societății respective, copia actului de identitate în cazul persoanelor fizice, lista specimenelor de semnături, precum și declarația privind beneficiarul real al fondurilor și informații privind sursa fondurilor.
Potrivit reglementărilor în vigoare, conturile curente în lei și în valută nu pot avea decât în mod excepțional solduri debitoare, ele fiind conturi de disponibilități, iar plățile din aceste conturi pot fi admise numai în limita disponibilului existent.
3.1.3. Contul de depozit la termen în lei
Contul de depozit la termen în lei se adresează clienților persoane fizice și juridice ori entităților fără personalitate juridică.
Condițiile sunt:
– semnarea unei convenții de depozit cu banca prin care se stabilesc: suma, dobânda fixă sau variabilă, scadentă și persoanele autorizate/împuternicite să efectueze operațiuni;
– existența unei sume minime pentru constituirea depozitului la termen, care diferă de la o bancă la alta;
– retragerea sumelor se face după expirarea scadenței, în caz contrar clientul putând beneficia doar de dobânda la vedere pe perioada de existență efectivă a depozitului;
– termenele uzuale de constituire a depozitelor în lei sunt de: 1, 3, 6, 9, 12 si 18 luni;
– plata (bonificarea) dobânzii se poate face lunar sau la scadență depozitului, într-un cont separat de unde poate fi retrasă de titularul contului, sau poate fi capitalizată, în sensul că, titularul depozitului poate opta pentru constituirea, la scadență, a unui nou depozit, la o sumă care include depozitul inițial și dobânda aferentă;
– unele societăți bancare au introdus în convențiile de depozit la termen în lei posibilitatea prelungirii automate la scadență a depozitului pe o nouă perioadă similară (1, 3, 6, 9, 12 si 18 luni), capitalizând dobânda, evitând astfel deplasarea repetată la bancă a clienților;
– retragerea depozitului și a dobânzii aferente se efectuează, de regulă, la unitatea bancară la care a fost constituit;
– persoanele fizice și juridice nerezidente pot constitui depozite la termen în lei numai cu acordul Băncii Naționale a României.
3.1.4. Contul de depozit la termen în valută
Contul de depozit la termen în valută se adresează clienților băncii, persoanelor fizice și juridice ori entităților fără personalitate juridică.
Condiții:
– semnarea unei convenții de depozit cu banca, prin care se stabilesc: suma, dobânda, scadențele, persoanele autorizate/împuternicite să efectueze operațiuni;
– existența unei sume minime pentru constituirea de depozite în valută, care diferă de la o bancă la alta pe cele două categorii de clienți (persoane fizice, persoane juridice);
– retragera sumei se poate face numai după expirarea scadenței, în caz contrar, titularul va beneficia de dobânda la vedere pe perioada efectivă de existență a depozitului;
– termenele uzuale de constituire a depozitelor sunt: 3, 6, 12, 18 luni, dar băncile pot accepta în cazul unor sume importante și alte termene de constituire;
– retragerea dobânzii se poate efectua la scadență, din contul separat în care a fost bonificată, sau poate fi capitalizată prin constituirea unui nou depozit care include dobânda bonificată anterior;
– unele societăți bancare au introdus în convențiile de depozit la termen în valută posibilitatea prelungirii automate la scadență a depozitului, pe o nouă perioadă similară (3, 6, 12, 18 luni), capitalizând dobânda, evitând astfel deplasarea repetată la bancă a clienților.
3.1.5. Certificatul de depozit la purtător (cu parolă)
Certificatul de depozit la purtător reprezintă un titlu de credit pe termen emis de o instituție de credit, care atestă depunerea unei sume de bani pe baza căreia, la scadență, se poate încasa suma depusă și dobânda aferentă.
Condiții:
– se adresează persoanelor fizice și juridice care pot obține certificate de depozit contra unor sume de bani reprezentând valoarea nominală a acestora;
– cupiura diferă de la o instituție de credit la alta (100 mii lei, 500 mii lei, 1, 5, 10, 25, 50, 100 milioane lei);
– termenele uzuale sunt de 3 și 6 luni, sau chiar un an;
– dobânda este fixă și se înscrie pe certificat la data cumpărării lui;
– certificatele de depozit pot fi nominale, prin înscrierea pe acestea și pe cotor a datelor de identificare ale cumpărătorului; cu parolă prin înscrierea pe cotor a unei parole alese de cumpărător, formată din cel mult trei cuvinte, ca element de identificare, pe baza căreia la scadență, împreună cu certificatul de depozit se poate răscumpăra valoarea acestuia;
– plata dobânzii se face la scadență. În cazul răscumpărării înainte de scadență, dobânda se bonifică diferențiat: până la 30 de zile de la data cumpărării banca nu bonifică dobânda, iar peste 30 zile dobânda bonificată este jumătate din cea înscrisă prin certfificat cu ocazia cumpărării.
3.1.6. Certificatul de depozit cu discont
Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar ce oferă posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la scadență. Diferența între suma de cumpărare și valoarea nominală a certificatului de depozit cu discont o reprezintă tocmai „dobânda” care este „avansată” de bancă încă din momentul vânzării către client.
Condiții:
– certificatele de depozit cu discont sunt emise de bănci atât în monedă națională, cât și în valută;
– cupiura: în lei 10 mil. lei; în valută 1000 USD; 1000 EUR;
– cumpărarea: în fiecare zi în perioada de la emitere pâna la scadență;
– răscumpărarea: în oricare zi de la cumpărare pâna la data scadenței, banca bonificând o dobândă corespunzătoare oferită la cumpărare. Deținătorul unui astfel de titlu care dorește să-l răscumpere înainte de scadență primește dobânda aferentă cotației din ziua răscumpărării.
– dobânda este variabilă pe piață, certificatele de depozit cu discont fiind cotate zilnic de banca emitentă
– oferă posibilitatea deținătorilor avizați de a efectua speculații licite pe baza acestui instrument, prin urmărirea cotațiilor zilnice ale băncilor și achiziționarea când dobânda este cât mai mare (cotație joasă) și răscumpărarea când dobânda este mai mică (cotație înaltă).
3.1.7. Depozitul pentru pensii
Depozitele pentru pensii sunt depozite oferite exclusiv persoanelor fizice, în care se pot efectua depuneri pe tot intervalul dintre data deschiderii și cea a scadenței.
Condiții:
– termenul de constituire este de regulă un an cu posibilitatea prelungirii automate la scadență pe aceeași perioadă;
– dobânda este cea aferentă depunerilor la termen de un an, cu avantajul că în cazul acestui tip de depozit se pot efectua depuneri multiple în același cont, fără a fi nevoie de încheierea unei noi convenții cu banca, ca în cazul depozitelor la termen obișnuite;
– calculul dobânzii se face lunar, iar bonificarea se efectuează la scadența depozitului (un an);
– avantajul acestui tip de depozit constă în faptul că banca permite depunerea sumelor în orice moment, anterior scadenței, condițiile de dobândă și termenul rămânând neschimbate.
3.1.8. Depozitul pentru vacanță
Depozitul pentru vacanță se adresează persoanelor fizice, care pot efectua depuneri de sume în cont pe întreaga perioadă de la deschidere până la scadență.
Condiții:
– depozitele pentru vacanță se pot constitui pe perioade de 6, 12 luni, cu posibilitatea prelungirii lor automate la scadență, pe aceași perioadă;
– beneficiază de o dobândă corespunzătoare depozitului la termen de 6, 12 luni, variabilă în funcție de evoluția pieței, care se calculează lunar și se bonifică la scadență (6 sau 12 luni);
– în cazul retragerii sumelor înainte de scadență, banca bonifică dobânda la vedere pe perioada existenței efective a depozitului.
3.1.9. Depozitul pentru minori
Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste cuprinse între 14 – 18 ani. Potrivit legislației române, capacitățile juridice totale se dobândesc la vârsta de 18 ani. Numai de la 18 ani în sus, persoanele fizice au dreptul să constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condițiile legale. Depozitul pentru minori este destinat persoanelor care nu au împlinit încă 18 ani, dar sunt mai mari de 14 ani, respectiv sunt în situația de a avea capacități juridice limitate.
Condiții:
– termenul poate fi de 1, 3, 6, 9, 12 sau 18 luni;
– valuta poate fi cea autohtonă, USD sau EUR;
– valoarea minimă a depozitului este de 500 mii lei și respectiv 500 USD sau EUR;
– depunerile pot fi făcute de minori fără acordul altei persoane (părinte, tutore, curator) dacă suma totală a depozitului se încadrează în plafonul de garantare a depozitelor în sistemul bancar stabilit de Fondul de Garantare a depozitelor în sistermul bancar. În cazul depuneri unor sume mai mari decât plafonul de garantare este necesar acordul scris al acestora;
– retragerile se pot face de minor numai cu acordul parinților (tutorelui, curatorului) dat în scris în fața notarului public;
– avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa tineri în spiritul economisirii și gestionării responsabile a unor sume de bani de care pot beneficia cu ocazia majoratului.
3.1.10. Cont de depozit escrow
Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar, deschis în vederea păstrării/depozitării unor sume de bani în lei sau valută până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiții specifice într-un contract/angajament încheiat între două părți. În cadrul acestei operațiuni, banca îndeplinește rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este titularul depozitului.
Condiții:
– deschiderea contului de depozit escrow se efectuează în baza deponentului;
– contractul de depozit escrow se încheie între bancă, pe de o parte și partenerii contractului de vânzare-cumpărare sau angajamentul încheiat, pe de altă parte;
– contractul de depozit escrow cuprinde modul de funcționare a contului de depozit, drepturile și obligațiile părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, precum și obligațiile exprese ale băncii în calitate de agent escrow;
– eliberarea de către bancă a sumelor din contul escrow se va efectua în baza certificării îndepliniri condițiilor convenite de către părțile semnatare ale acordului încheiat, conform instrucțiunilor comune ale acestora;
– pentru disponibilitățile existente în contul escrow, banca bonifică dobânda la vedere care se cuvine titularului depozitului, respectiv persoanei care a constituit depozitul escrow;
– în cazul neândeplinirii clauzelor la termenele și în condițiile prevăzute în contractul încheiat, sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depozitarului împreuna cu dobânzile bonificate pe perioada existenței depozitului.
3.2. Operații bancare privind acordarea de credite
Operațiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziția clienților, fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură, de natura avaului, cauțiunii sau garanției în favoarea acestora.
Operațiile de acordare de credite ocupă un loc important, acestea fiind principalele operațiuni de activ ale băncilor comerciale.
Legea bancară nr. 58/1998 definește creditul ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plată unei sume de bani.
Datorită specificului analizei de credit pe care băncile o efectuează în activitatea curentă, activitatea bancară se înparte în două grupe distincte:
creditarea persoanelor juridice ( CORPORATE BANKING )
creditarea persoanelor fizice ( RETAIL BANKING )
Creditele se împart în funcție de durata pe care sunt întocmite:
-creditele pe termen scurt sunt operațiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depășește 12 luni, excepție făcând creditele pentru produsele cu ciclu lung de fabricație. Creditele pe termen scurt: credite globale de exploatare; utilizări din deschideri de credite permanente; credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare; credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere; credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație; credite pentru prefinanțarea exporturilor; credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății; credite de scont; credite pe documente de plată aflate în curs de încasare; factoring; credite pentru facilități de cont; credite pe descoperit de cont.
– creditele a căror durată de rambursare este între un an și cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele care depășesc durata de cinci ani sunt credite pe termen lung. Creditele pe termen mediu și lung sunt următoarele: credite pentru echipamente (investiții) în completarea surselor proprii: credite pentru cumpărarea de acțiuni și active; credite promotori; credite ipotecare; credite pentru activitatea de leasing; credite de forfetare.
Băncile pot acorda clienților lor și alte categorii de credite pe termen scurt, mediu și lung, în lei și valută.
3.2.1.Credite pentru clienții din categoria Corporate
3.2.1.1.Credite globale de exploatare
Creditele globale de exploatare funcționează după sistemul revolving și se acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților: aprovizionări cu materie primă și materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibil, cheltuieli cu salariile și asimilatele acestora, impozite, taxe și alte cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizării și finalizării producției de mărfuri, executării de lucrări și prestări de servicii, care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme de livrare la intern sau export.
Creditele globale de exploatare se acordă prin contul separat de împrumut „Credite globale de exploatare”, de regulă, pe o perioadă de 180 de zile sau de 365 de zile, cu excepția creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricație.
3.2.1.2. Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite)
Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite) reprezintă o modalitate de creditare a agenților economici, care funcționează dupa sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracționat, în funcție de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credite aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite.
Liniile de credite se pot acorda, de regula, pe termen de 180 de zile, iar în cazul agenților economici cu un standing financiar bun se pot acorda pe termen de 365 de zile.
3.2.1.3. Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare se acordă clientelei pentru finanțarea operațiunilor cu caracter temporar pe baza documentației prezentate din care să rezulte situația stocurilor și cheltuielilor care fac obiectul creditării și cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective.
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare constituite din cauze justificate economic se acordă prin contul separat de împrumut, pe termen de maxim 12 luni.
Termenele de tragere ale creditelor se stabilesc împreuna cu agenții economici și se stipulează în contractele de credite. Dar după expirarea termenului de tragere, creditul nu a fost în întregime consumat, banca poate acorda o perioadă suplimentară de întreținere a plăților, de pâna la 30 de zile.
Creditul pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare se poate acorda și agenților economici din sfera comerțului, care conform specificului activității nu încheie contracte de desfacere a mărfurilor. Aceste credite se acordă agenților economici din sfera comerțului pe termen de cel mult 180 zile.
3.2.1.4. Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere
Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere de materii prime și produse se acordă agenților economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală, precum și orice alte stocuri ce nu sunt de natura celor curente și se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire) pe baza cererilor și documentațiilor prezentate de aceștia.
Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioadă care să depășească intervalul dintre două sezoane de producție naturale.
În vederea acordării creditelor, banca analizează și verifică la fața locului existența stocurilor sezoniere, condițiile de păstrare-însilozare, calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin contracte și comenzi ferme.
Rambursarea creditelor se face pe măsura livrării și valorificării stocurilor sezoniere.
3.2.1.5. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație
Produsele cu ciclul lung de fabricație sunt cele ale căror cicluri tehnologice de execuție, de la lansarea în fabricație pâna la obținerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În această categorie de produse se încadrează construcția și reparațiile de nave maritime și fluviale, aeronave, elicoptere, instalații și utilaje complexe.
Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se acordă agenților economici care execută astfel de produse, pe bază de comenzi și contracte care necesită finanțarea și urmărirea distinctă, în situația agenților economici a căror activitate curentă o reprezintă execuția de produse cu ciclul lung de fabricație.
Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăși ciclurile tehnologice de execuție stabilite prin documentația tehnică.
3.2.1.6. Credite pentru prefinanțarea exporturilor
Credite pentru prefinanțarea exporturilor au ca destinație satisfacerea necesităților curente sau excepționale ale clienților ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului și se aprobă pe baza documentației prezentate de agenții economici, cu condiția existenței contractelor de export sau a comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea și felul mărfii, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB.
Creditele de export se acordă pentru aprovizionări din producția internă (în lei) sau din import (în valută) cu materii prime sau materiale, semifabricate, subansamble, combustibil, energie și alte cheltuieli ocazionate de realizarea producției destinate exportului cu desfacere asigurată, fără a depăși 12 luni de la acordare, cu excepția produselor cu ciclu lung de fabricație.
Acordarea creditelor pentru prefinanțarea exporturilor va fi condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar.
Asigurarea împotriva riscului de țară este obligatorie pentru contractele de export încheiate cu parteneri din alte țări, cu excepția celor din categoria „A” (sunt țările membre ale Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) nominalizate de Banca Națională a României.
3.2.1.7. Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății în lei și în valută
Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății se acordă exploatărilor pentru desfășurarea corespunzătoare a activității curente pe o perioadă, de la livrarea produselor și până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăși 12 luni de la acordarea creditului.
Creditul se acordă pe baza documentației prezentate de agenții economici precum și a documentelor ce atestă livrarea mărfurilor la export (copie după declarația vamală, documentul de transport pe parcurs extern).
Acordarea creditelor pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății este condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau orice altă instituție specializată.
Asigurarea împotriva riscului de țară este obligatorie pentru contractele de export încheiate cu parteneri din alte țări, cu excepția celor din categoria „A” (sunt țările membre ale Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) nominalizate de Banca Națională a României.
3.2.1.8. Creditele de scont
Scontul reprezintă operațiunea prin care, în schimbul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziție posesorului creanței, valoarea efectului, mai puțin dobânda și comisioanele aferente, înainte de scadență, efectului respectiv.
Scontarea este o operațiune negociabilă, iar atunci când există cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării sumei la scadență, banca are dreptul și obligația de a nu accepta operațiunea de scontare.
În situația în care trasul este client al altei societăți bancare din țară sau străinătate, titlul va putea fi admis la scont numai dacă este avalizat de societatea bancară ce-l deservește pe tras, sau dacă în favoarea trăgătorului există o scrisoare de garanție bancară emisă de o bancă agreată.
3.2.1.9.Creditele pe documente de plată aflate în curs de încasare
Creditele pe documente de plată se împart pe două categorii:
a) Creditele pe cecuri remise spre încasare
Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe baza cererilor de credite prezentate de agenții economici la care vor fi anexate borderourile, care fac dovada remiterii cecurilor la plată prin circuitul bancar sau a depunerilor cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor.
Pentru a putea fi primite la bancă în vederea analizei de creditare cecurile remise trebuie să fie întocmite cu respectarea tuturor cerințelor de formă și fond prevăzute de Regulamentul Băncii Naționale a României, respectiv în 8 zile dacă cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis și în 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.
b) Creditele pe ordine de plată
Creditele pe ordine de plată aflate în circuitul bancar în vederea decontării se pot acorda pe baza cererilor de credite depuse de clienții băncii, la care vor fi anexate exemplarele nr.3 ale ordinelor de plată, centralizate într-un borderou.
Pentru a putea fi primite la bancă în vederea analizei de creditare ordinele de plată trebuie să fie întocmite cu respectarea tuturor cerințelor de formă și fond prevăzute de Regulamentul Băncii Naționale a României privind ordinul de plată.
3.2.1.10. Factoringul
Potrivit legii române, factoringul este un contract încheiat între o parte denumită „aderent”, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii și o societate bancară sau instituție specializată, denumită „factor”, prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanțele născute din vânzare de bunuri sau prestare de servicii pentru terți.
În practica internațională, factoring-ul este definit ca fiind o relație contractuală între un vânzător și un factor prin care:
a) vânzătorul cesionează factorului toate creanțele rezultate din contracte de vânzare/prestări servicii pe care acesta le are cu diverși parteneri și notifică debitorii privind această cesiune;
b) factorul va presta cel putin două dintre următoarele servicii:
– finanțarea pe baza facturilor
– administrarea creanțelor
– colectarea creanțelor
– protecție împotriva riscului de neplată
3.2.1.11. Creditele pentru facilități de cont
Creditele pentru facilități de cont reprezintă credite pe perioade scurte și foarte scurte de timp, pâna la 30 zile calendaristice, acordate agenților economici care din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar față plăților.
Această categorie de credite se poate acorda agenților economici cu standing financiar ridicat și serviciul datoriei bun.
Creditele pentru facilități de cont se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidități ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
3.2.1.12. Creditele pe descoperit de cont (OVERDRAFT)
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă agenților economici solicitanți pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor depăși, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, energie, manoperă, impozite, taxe curente și alte obligații curente.
Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiții deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe termen scurt, acordate clienților.
Băncile acordă credite pentru descoperit de cont la cererea clienților care îndeplinesc următoarele condiții:
– au un standing financiar ridicat și un serviciu al datoriei bun față de bancă
– nu înregistrează datorii restante către buget și partenerii de afaceri
– nu au figurat niciodată în evidența Centralei Incidentelor de Plăți cu incidente de plăți majore.
Această categorie de credite este destinată, marilor companii (inter) naționale și firmelor cu prestigiu recunoscut în domeniul afacerilor, al caror flux de lichidități (cash-flow) este cesionat în favoarea băncii.
Creditele pe descoperit de cont se pot acorda integral sau în tranșe, pe măsura apariției necesităților de plată pentru care au fost aprobate, pe baza contractului de credit în asteptare aprobat.
3.2.1.13. Creditele pentru echipament (investiții) în completarea surselor proprii
Creditele pentru echipament (investiții) se acordă în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat și/sau bugetele locale și din fonduri speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate, pentru:
a) realizarea de noi capacități de producție, precum și dezvoltarea celor existente, inclusiv finanțarea cheltuielilor privind efectuarea probelor tehnologice;
b) modernizarea și/sau retehnologizarea capacităților de producție, a utilajelor, a mașinilor, instalațiilor, clădirilor și construcțiilor existente;
c) realizarea de investiții prin:
– procurarea de mașini, utilaje și mașini de transport;
– asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;
– cumpărarea de clădiri, construcții, unități de producție;
– cumpărarea de materiale și piese de schimb;
– achiziții de licențe, brevete, programe informatice;
– plantații pomicole, viticole și de alte specii;
– alte investiții.
În vederea obținerii creditelor pentru echipament (investiții) în completarea surselor proprii, clienții vor prezenta băncii, documentele specifice investiției cum ar fi: studiul de fezabilitate, memoriu justificativ, documentația tehnico-economică, autorizația de construcție cu avizele necesare.
3.2.1.14. Creditele pentru cumpărarea de acțiuni și active
Cumpărarea de acțiuni se încadrează în sfera investițiilor financiare în valori mobiliare, ordinare sau preferențiale, emise de societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, indiferent de numărul acțiunilor pe care le deține, de societățile și companiile naționale și celelalte entități rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes național.
Autoritățile centrale, ministerul de resort, autoritățile administrației publice locale care au atribuții de privatizare a societăților comerciale pot vinde acțiunile acestora prin următoarele metode:
ofertă publică;
metode de vânzare specifice pieței de capital;
negociere;
licitație cu strigare sau în plic;
certificate de depozit emise de bănci de investiții pe piața de capital internațional.
Prin active se ințeleg bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăți comerciale sau regii autonome, care pot fi separate și organizate să funcționeze independent, distinct de restul activității societății sau regiei.
Societățile comerciale la care statul este acționar majoritar pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru activele aflate în proprietatea lor, cu aprobarea adunării generale a acționarilor (AGA).
Vânzarea activelor se face prin licitație deschisă cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preț obținut pe piață.
3.2.1.15. Creditele promotori
Creditele promotori se acordă de bănci persoanelor juridice specializate și autorizate în construcția și vânzarea de locuințe, ce poartă denumirea de promotori imobiliari, în scopul facilității construirii de locuințe.
Băncile acordă acest tip de credite în completarea surselor proprii a agenților economici, pe obiectiv de investiții sau lista de utilaje și alte dotări, precum și pe grupuri de obiective de investiții similare.
Creditul promotori pentru construcții de locuințe se acordă pentru următoarele destinații:
cumpărarea terenurilor destinate construcției de locuințe din credite;
demararea construcțiilor de locuințe cum ar fi: proiectarea, avizarea, autorizarea și contractarea execuției;
efectuarea lucrărilor de construcții de locuințe;
finanțarea locuințelor construite, aflate în așteptarea vânzării.
În vederea determinării de către bancă a volumului creditului și stabilirii scadențelor ratelor de rambursat, agenții economici care solicită astfel de credite vor prezenta băncii, planul urbanistic de zonă, proiectul tehnic avizat de organele administrației locale și devizul general, indiferent de natura proprietății sau a amplasamentului, conform prevederilor legale.
Banca acordă credite promotori, fără a depăși 15 ani de la acordare și poate stabili termene intermediare de rambursare în cadrul termenelor maxime de creditare.
3.2.1.16. Creditele ipotecare
Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice române, care au obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială, precum și persoanelor juridice române care doresc să construiască locuințe de serviciu sau de intervenție pentru salariații lor, cât și persoanelor fizice care doresc să-și dobândească o locuintă.
Creditele ipotecare se acordă cu respectarea Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, se acordă pe termen de minim 5 ani. Se garantează cu ipoteca legală de rangul I pe imobilul pentru care se acordă împrumutul, care trebuie să acopere în proporție de 120% creditul ipotecar.
3.2.1.17. Creditele pentru activitatea de leasing
Leasingul este forma specială de închiriere a bunurilor imobile sau mobile de către societăți financiare specializate, care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru desfășurarea acestei activități, către agenții economici, care, în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a-și achiziționa astfel de bunuri cu plata integral, sau nu doresc să-și achiziționeze aceste bunuri întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp.
Leasingul reprezintă o convenție prin care locatorul/finanțatorul în calitate de poprietar transmite locatorului/utilizatorului persoana care ia cu chirie, pentru o perioadă determinată, dreptul de posesie sau de folosință a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfășurarii activității de exploatare a locatarului/utilizatorului, contra unei chirii (rata de leasing), cu opțiunea de cumpărare la scadență, la un preț convenit prin contractul inițial între părți.
Locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau străină, iar utilizatorul orice persoasnă fizică sau juridică, română sau străină.
3.2.1.18. Creditele de forfetare
Forfetarea este operațiunea prin care un vânzător sau prestator de servicii își vinde creanțele în valută, rezultate dintr-un contract de vânzare-cumpărare, pe care le are față de un cumpărător sau un beneficiar, unei societăți bancare sau instituții financiare specializate, contra unui cost de forfetare, înainte de ajungerea acestora la scadență, dar nu cu mai puțin de 30 de zile înainte de termen.
Operațiunea este negociabilă și se derulează între bancă și clientul său exportatorul, creanța valutară fiind cumpărată cu renunțarea la dreptul de regres asupra vânzătorului creanței, excepția cazurilor de fraudă.
Forfetarea permite exportului recuperarea sumelor înaite de scadență sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere, cu plata taxelor respective.
În cadrul operațiunilor de forfetare, creanțele sunt materializate în efecte de comerț (cambii, bilete la ordin și alte titluri de valoare) exprimate în valută, ai căror beneficiari sunt agenții economici cu activitate de export, înregistrați în România.
Titlurile de credit propuse la forfetare sunt emise, de regulă, pe termen mediu sau lung, dar se pot accepta în vederea forfetării și titlurile cu scadență sub 12 luni de la emitere, dar nu mai puțin de 30 zile.
3.2.2. Credite pentru clienții din categoria Retail
Creditele pentru clienții din categoria retail sunt următoarele:
a) Creditele de trezorerie se acordă unui client, proprietarul legal al unei locuințe, care solicită o finanțare temporară, pe cel mult 180 de zile, în scopul achiziționării altei proprietăți imobiliare, procedând apoi la vânzarea celei deținute inițial. Suma astfel obținută din vânzarea locuinței inițiale se va utiliza pentru rambursarea creditului și a dobânzilor aferente. Creditul se acordă în limita a 80% din valoarea de garanție a imobilului deținut inițial, rezultată din raportul de evaluare.
b) Creditele de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale, precum și plata unor forme de școlarizare se acordă pe termen de cel mult 1 an persoanelor fizice.
c) Creditele de trezorerie, nenominalizate, se acordă pe termen de maxim 1 an, în limita a 6 salarii/pensii nete lunare justificate prin adeverința de salariu/talon de pensie.
Acordarea creditelor de trezorerie se face fără aport propriu, cu condiția ca solicitantul să aibă cont curent deschis la bancă.
d) Creditele pentru cumpărarea de bunuri, de echipamente menajere noi, se acordă pe termen de maxim 3 ani pentru: bunuri electronice, aparate menajere, mobilă, alte bunuri și echipamente menajere.
e) Creditele pentru cumpărarea de materiale de construcții, obiecte și instalații sanitare se acordă persoanelor fizice care solicită astfel de credite, pentru modernizarea și refacerea locuințelor sau a altor spații, pe termen de până la 2 ani.
f) Creditele pentru cumpărarea de autoturisme, din producția internă sau din import, comercializate în țară de către producători sau prin dealeri autorizați, pe termen de cel mult 5 ani.
Aportul propriu al solicitantului este de minim 25% din prețul de vânzare cuprins în factura proforma.
Acest credit poate fi acordat și pe termen de 12 luni, cumpărătorul poate opta pentru una din cele două posibilități:
– avans cuprins între 0–25% în cazul creditelor pentru cumpărarea de autoturisme, situație în care banca poate percepe o dobânda mai mare decât dobânda curentă cu un punct procentual;
– avans minim 25% în cazul creditelor pentru cumpăraea de autoturisme, din valoarea bunurilor cumpărate.
g) Creditele pentru cumpărarea sau construirea de locuințe și pentru cumpărarea de terenuri aflate în intravilan, pe termen de cel mult 10 ani, la care avansul minim este de 15% din valoarea precontractului de vânzare-cumpărare.
h) Creditele ipotecare în lei se acordă persoanelor fizice cu respectarea prevederilor legale privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare cu precizarea că locuința care se cumpără/construiește din credit constituie garanția creditului (ipoteca legală)
i) Creditele pentru amenajări și reparații de locuințe se acordă pe termen de până la 5 ani, pentru construirea, amenajarea și repararea de locuințe, locuințele vor fi executate de firme de construcție autorizate, care admit ca decontarea să se facă pe bază de „Situație de lucrări”.
j) Creditele pentru producerea de sejururi în străinătate se acordă pentru o perioadă de 12 luni. O parte din credite se acordă prin viramente în contul societății de turism. La cererea solicitantului, o parte din sumă (până la 25%) se acordă prin cec de călătorie, card sau cash. În cazul excursiilor organizate, solicitantul creditului va prezenta o adresă de la societatea de turism.
k) Creditele pentru participarea la simpozioane și conferințe în străinătate se acordă pe o perioadă de 12 luni.
Pentru participarea la simpozioane și conferințe organizate în străinătate solicitantul trebuie să prezinte băncii invitația din partea instituției organizatoare, iar creditul se acordă prin virament.
La cererea solicitantului, o parte din sumă (până la 25%) se acordă prin cec de călătorie, card sau cash.
l) Creditele pentru plata unor forme de școlarizare în străinătate se acordă pe termen de maxim 36 luni.
Solicitantul de credit va prezenta o invitație nominală sau alt act doveditor primit de la instituția de învățământ din străinătate din care să rezulte perioada și costul școlarizării, să prezinte viza de intrare în țara respectivă, precum și o estimare a costurilor de transport și întreținere.
Această categorie de credit se acordă prin virament în contul instituției de învătământ,iar la cererea solicitantului, o parte din sumă (până la 25%) se acordă prin cec de călătorie, card sau cash.
m) Creditele pentru plata unor tratamente medicale în străinătate se acordă pe o perioadă de maxim 36 luni.
Solicitantul trebuie să prezinte băncii o adresă din partea instituției din străinătate în care să se menționeze nivelul estimativ al cheltuielilor cu tratamentul medical și o declarație privind costul transportului și eventual a altor cheltuieli pentru solicitant și însoțitorul său.
n) Creditele pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale pentru uz personal se acordă pe maxim 12 luni, solicitantul creditului va prezenta băncii o comandă/factură proforma sau alt act doveditor pentru aparatul ce urmează a fi achiziționat. Creditul se acordă prin virament în contul furnizorului extern.
o) Creditele pentru achiziționarea din import de bunuri noi de folosință îndelungată se acordă pe o perioadă de maxim 36 luni.
În cazul acestor categorii de credite toate taxele legate de import sunt suportate de solicitant din surse proprii, precizare ce va fi menționată în contractul de credit.
Justificarea creditelor se va face prin prezentarea Declarației Vamale de Import și a facturii externe definitive, care dovedesc intrarea mărfii în țară și achitarea taxelor vamale.
Ca și în cazul persoanelor juridice, creditele pentru persoanele fizice se acordă prin conturi separate de împrumut, deschise pentru fiecare tip de credit în parte.
CAPITOLUL IV
MODALITĂȚI DE CIRCULAȚIE A FONDURILOR
ALE AGENȚILOR ECONOMICI ȘI ALE
PERSOANELOR FIZICE
4.1. Instrumente de plată fără numerar
4.1.1. Cecul
Cecul este un instrument de plată, inclusiv un titlu de credit, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiționat acesteia, care se află în poziție de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în poziție de beneficiar.
Conceptul de cec se definește ca fiind o filă de cec, iar conceptul de carnet de cecuri se definește ca numărul filelor de cec înseriate, numerotate, care compun un carnet.
În calitate de instrument de plată, cecul creează posibilitatea unei persoane care are la o bancă anumite fonduri de a efectua plăți prin intermediul acestei bănci.
Tipuri de cecuri:
a) Din punct de vedere al modului în care este stipulat beneficiarul:
– cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauză „la ordin” (cec girabil). Cecul girabil se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din acesta;
– cec plătibil unei anumite persoane cu clauză „nu la ordin”. Acest tip de cec nu poate fi trasmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare;
– cec la purtător, este cecul ce nu indică expres beneficiarul sau poartă mențiunea :la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie purtătorului instrumentului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător la altul.
b) După modul de încasare:
– cec simplu poate fi prezentat de posesorul (beneficiarul, în cazul în care nu a fost girat) sau la:
unitatea bancară care îl deservește, în vederea:
încasării în numerar sau în cont;
remiterii la încasare pe circuit intrabancar (dacă trăgătorul are cont deschis la o altă unitate bancară teritorială a aceleiași societăți bancare) sau, după barare de către posesor, pe circuit interbancar ( dacă trăgătorul are cont deschis la o altă societate bancară);
unitatea bancară teritorială care deservește trăgătorul. În cazul decontărilor intrabancare, cecul poate fi prezentat pentru a fi încasat în cont sau în numerar conform reglementărilor interne ale băncii și direct la unitatea bancară a plătitorului.
– cecul barat se utilizează pentru plata în cont bancar și poate fi:
cecul cu barare generală este cecul care poartă două linii paralele verticale sau oblice, dar nu pe orizontală, oriunde pe fața instrumentului și care nu are nimic înscris în spațiul delimitat de aceste linii.
cecul cu barare specială este cecul care poartă două linii paralele verticale sau oblice, oriunde pe fața instrumentului și care, în spațiul delimitat de aceste linii, are înscris denumirea unei societăți bancare.
– cec certificat, reprezintă cecul pe care o societate bancară aflată în poziția de tras confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existența fondurilor necesare efectuării plății ordonate prin respectivul instrument de plată; certificarea poate fi solicitată societății bancare de către trăgătorul emitent sau un posesor ulteriror, beneficiar al cecului, înainte de a-l da la plată.
– cec de călătorie, în momentul emiterii unui cec, trăgătorul poate condiționa plata acestuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul și semnătura persoanei care încasează cecul la prezentare.
c) În funcție de plățile angajate în derularea plăților:
– cec personal tras de o persoană fizică sau juridică asupra unei bănci
– cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităților sale teritoriale sau asupra altor societăți bancare.
4.1.2. Cambia
Cambia este un titlu de credit negociabil și instrument de plată care constată obligația asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadență fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată.
Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trasul, trăgătorul și beneficiarul.
Titlul este creat de trăgător în calitate ce creditor care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă. Cambia se emite de trăgător, care de regulă este în poziție de debitor față de beneficiar și în cea de creditor față de tras. Beneficiarul cambiei poate să încaseze suma înscrisă în cambie sau, prin girarea acesteia, să-și achite alte obligații ale sale.
Cambiile trebuie să fie completate în întregime cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere. Este interzisă tragerea unei cambii sau asupra unui titlu de credit.
Cambia îndeplinește funcția de instrument de plată, instrument de credit și instrument de garanție. Funcția cambiei ca instrument de plată este pusă în evidență și datorită circulației acesteia prin intermediul girului, scontării, rescontării și forfetării. Pe lângă acestea, andosarea cambiilor reprezintă o garantare a plații înscrisului. Plata cambiei mai poate fi asigurată și prin avalizare, operațiunea reprezentând o răspundere solidară a trasului cu avalizatorul. Avalizarea este o modalitate prin care este concretizată mijlocirea plății, este o garanție dată de bancă.
4.1.3. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un instrument de plată și titlu de credit, sub semnătura privată, prin care o persoană numită subscris sau emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane numită beneficiar, care are calitatea de creditor, o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare.
Obligația emitentului unui bilet la ordin este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii în sensul că se obligă în mod necondiționat să plătească la scadență suma înscrisă pe titlu.
4.1.4. Ordinul de plată
Ordinul de plată este dispoziția dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane, denumită beneficiar, pentru stingerea unei obligații bănești, provenind dintr-o relație directă, existentă între ordonator și beneficiar.
Clasificarea ordinului de plată:
a) După momentul efectuării plății, în raport cu momentul livrării mărfii sau prestării serviciului:
– ordinul de plată în avans, când ordinul de plată se achită înainte de livrarea mărfii sau de efectuarea serviciului;
– ordinul de plată după livrare, când ordinul de plată se achită după livrarea mărfii sau efectuarea serviciului.
b) Dupa natura plății:
– ordin de plată necondiționat sau ordin de plată care se comportă ca și cecul fără nici o explicație privind scopul plății;
– ordin de plată documentar sau ordin de plată condiționat, când plata este condiționată de prezentarea unor documente (documente stabilite în relația vânzător – cumpărător).
4.2. Operatiuni cu numerar
Numerarul reprezintă expresia materială a banilor pe care autoritătile monetare din fiecare țară îi emit în conformitate cu propriile reglementări, fiind cunoscute generic ca bacnote în cazul celor de hârtie și ca monedă în cazul celor de metal.
Toate operațiunile privind încasările de numerar se fac prin caseriile proprii, organizate în cadrul sucursalelor din subordinea băncilor comerciale, primind depunerile de numerar de la clienții lor, pentru diverse operațiuni, care se efectuează pe baza unor documente numite acte de casă: foaia de vărsământ cu chitanță, ordin de încasare, borderou însoțitor.
Depunerile de numerar în contul clienților sunt neplafonate, atât în cazul persoanelor juridice cât și în cazul persoanelor fizice.
Toate operațiunile de plăți în numerar către clienții băncii se efectueaza prin casele de plăți organizate de bănci la toate unitățile teritoriale în timpul de lucru stabilit de bancă. Toate sumele de bani plătite în numerar trebuie înregistrate în evidențele casieriei și cele contabile ale băncii.
Eliberările de numerar din contul persoanelor fizice sunt neplafonate, în timp ce, în cazul persoanelor juridice, reglementările legale cu privire la întarirea disciplinei financiare restricționează plățile în numerar.
Operațiunile de eliberare a numerarului prin casele de plăți se efectuează pe baza următoarelor documente: cec simplu, ordin de plată, cerere de răscumpărare, certificate de depozit și documente elaborate de sistemul I.T.
4.3. Operațiuni cu carduri
Cardul poate fi definit ca un instrument de decontare care facilitează deținătorului achiziționarea de bunuri și servici fără să fie nevoie de existența numerarului.
Cardul oferă deținătorului accesul, printr-o modalitate tehnică adecvată, la un cont bancar din care se efectuează plata bunurilor și serviciilor achiziționate, fie pe seama disponibilului existent în cont, fie prin apelarea la un credit.
Clasificarea cardurilor:
a) dupa gradul de securitate:
– carduri cu banda magnetica – asigură incriptarea și securizarea unor informații despre posesorul cardului, emitentul acestuia și algoritmul unic de codare/decodare a datelor de verificare a validității instrumentului de plată;
– carduri cu microprocesor încorporat (smart-cardurile) – asigură o securitate mai bună, dar și colectarea și furnizarea unor informații mai bogate privind alimentarea și utilizarea fondurilor.
b) după sursa de acoperire:
– carduri de debit – permit posesorului plata bunurilor și serviciilor achiziționate, precum și retrageri de numerar din ATM (Automated Teller Machine) sau de la ghișeele băncii în limita sumelor prerezervate în cont;
– carduri de credit – permit posesorului plata bunurilor și serviciilor achiziționate, precum și retrageri de numerar din ATM sau de la ghișeele băncii dintr-un credit acordat pe numele sau.
c) după emitent:
– carduri emise de bănci
– carduri emise de societăți nebancare
La cererea solicitanților de carduri, care pot fi persoane fizice sau juridice, după semnarea contractelor de emitere a cardurilor, banca deschide acestora conturi aferente operațiunilor cu carduri.
Operațiunile de acceptare, banca emitentă a cardurilor încheie cu comercianții contracte de acceptare la plata a cardurilor. Contractele cuprind clauzele referitoare la condițiile de acceptare, termenii de acceptare, drepturile și obligațiile părților contractate. Clauza de acceptare este obligatorie și necondițiionată.
Eliberarea numerarului fie prin intermediul ATM-ului, fie la ghișeul băncii, face apel la funcția de identificare pe care o deține cardul pune în relație pe deținătorul cardului și emitentul acestuia-banca.
Opeațiunile prin intermediul ATM-ului include: eliberarea numerarului, informațiile privind soldul sau alte informații solicitante, plata facturilor datorate furnizorilor, analiza fluxului de numerar, decizii financiare și de management. Informațiile solicitate de posesorul cardului pot fi afișate pe ecranul ATM-ului sau pot fi tiparite și eliberate automat.
În cazul în care deținătorul cardului optează pentru eliberarea numerarului de la ghișeul băncii, operațiune se supune centrului de autorizare. Această operațiune poate fi întâlnită în următoarele cazuri: în cazul în care banca respectivă nu deține ATM, din motive tehnice cardul respectiv nu poate fi utilizat prin intermediul ATM-ului, suma solicitată de deținătorul cardului depășește plafonul zilnic al tranzacțiilor derulate prin intermediul ATM-ului.
Pe piața cardurilor cei mai importanți emitenți de carduri, pe plan mondial, sunt:
VISA International
MasterCard International
Capitolul V
MANAGEMENTUL RISCULUI
Comitetul de la Basel de Supraveghere Bancară este un organism internațional format din reprezentanții autorităților de supraveghere bancară și ai băncilor centrale din principalele țări industrializate. Principalele țări participante sunt: Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elveția, Anglia și SUA.
În anul 2001, Comitetul de la Basel a elaborat proiectul unui nou Acord privind capitalul minim al societăților bancare. Noul Acord este format din 3 segmente, respectiv cerințele minime de capital, activitate de supraveghere bancară și disciplina de piață, a căror implementare are ca obiectiv realizarea unui nivel ridicat de siguranță și soliditate a sistemului financiar – bancar.
Principalul obiectiv al noului Acord îl constituie evaluarea și stabilirea capitalului minim al societăților bancare în funcție de elementele cheie ale riscului bancar și prevede acordarea de stimulente băncilor în vederea îmbunătățirii tehnicilor de măsurare și administrare a riscurilor bancare.
Pentru evaluarea fiecarei categorii de risc, noul Acord prevede mai multe variante:
pentru riscul de credit: abordarea standardizată, abordare de bază a sistemului intern de rating al băncii (IRB) și abordarea avansată bazată pe sistemul intern de rating (IRB) dar într-o mai mare masură decât cea de bază;
pentru riscul de piață: abordarea standardizată și cea pe baza modelelor interne;
pentru riscul operațional: abordarea de bază, cea standardizată și cea determinată pe baza estimărilor interne ale băncilor
Prevederile noului Acord se referă în principal la băncile cu activitate internațională, dar se urmărește ca principiile acestuia să se aplice și la celelalte bănci, Comitetul dorind aderarea la acesta a tuturor băncilor importante din lume.
Comitetul a examinat luarea în calcul a tehnicilor de reducere a riscului de credit, incluzând garanțiile colaterale, produse derivate de credit, având în vedere faptul că acest lucru poate furniza stimulente băncilor să-și îmbunătățească procedurile, tehnicile și instrumentele pentru reducerea acestuia.
Pentru riscul operațional, Comitetul de la Basel propune trei abordări cu grad de complexitate crescător (cea fundamentală pe un indicator de bază, abordarea standardizata și cea pe baza estimărilor interne).
Comitetul stabilește, de asemenea, faptul că principala responsabilitate pentru administrarea riscului și menținerea capitalului la un nivel corespunzător profilului de risc al băncii este sarcina managementului băncii.
Comitetul dorește ca, aplicarea noului Acord să nu producă nici o creștere și nici o scădere a capitalului minim reglementat, după luarea în calcul a riscului operațional.
Comitetul specifică faptul că, Acordul va fi, de asemenea, aplicat pe o bază sub-consolidată pentru toate băncile cu activitate internațională, la fiecare nivel din cadrul grupului.
Comitetul consideră că această combinație a abordării consolidate la nivel cel mai înalt din grup și la nivele mai mici pe o bază sub-consolidată este cea mai bună cale de a păstra integritatea capitalului.
5.1.Administrarea riscurilor semnificative
de către bănci
5.1.1. Riscul de credit
Riscul de credit este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neândeplinirii de către contrapartida a obligațiilor contractuale.
Strategia instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puțin următoarele:
a) categoriile de credit pe care dorește să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidența, aria geografică, moneda, durata inițială și profitabilitatea estimată;
b) identificarea piețelor pe care doresc să acționeze și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare și gradul de concentrare).
Politicile și procedurile privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activitățile și să aibă în vedere creditele atât la nivel individul, cât și la nivelul întregului portofoliu.
Politicile și procedurile vor trebui stabilite și implementate de către instituțiile de credit astfel încât să se asigure următoarele:
a) menținerea unor standarde sănătoase de creditare;
b) monitorizarea și controlul riscului de credit;
c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri;
d) identificarea și administrarea creditelor neperformante.
Politicile instituțiilor de credit vor stabili cadrul de desfășurare a activității de creditare și se vor referi inclusiv la următoarele:
a) contrapartidele eligibile și condițiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relație de afaceri cu instituția de credit;
b) garanțiile acceptabile de către instituția de credit.
În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și alte activități de natură infracțională, instituțiile de credit trebuie să aibă în funcțiune politici stricte care să includă cel puțin:
a) solicitarea de referințe și informații de la persoane autorizate;
b) consultarea informațiilor puse la dispoziție instituțiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informații de natură financiară;
c) cunoașterea structurii participanților la capitalul societății, precum și a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienților persoane juridice, verificarea referințelor și a situației financiare personale a administratorilor și asociaților.
Instituțiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităților ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activității sunt reflectate în bilanț sau în afara bilanțului.
La evaluarea riscului de credit, banca trebuie să ia în considerare cel putin: performanța financiară curentă și previzionată a contrapartidelor; concentrarea expunerilor față de contrapartide, piețele în care acestea operează, sectoarele economice; capacitatea de punere în aplicare din punct vedere legal, a angajamentelor contractuale; capacitatea și posibilitatea de a executa garanțiile, în condițiile pieței; angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relații speciale cu instituțiile de credit, personalul propriu, precum și familia acestuia.
În cea ce privește cadrul contractual, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele: natura specifică a creditului; clauzele contractuale aferente creditului; profilul expunerii până la scadență prin prisma evoluțiilor potențiale ale pieței; existența garanțiilor reale sau personale, probabilitatea nerespectării obligațiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating.
Banca trebuie să desfășoare activitatea de creditare în baza unor criterii sănătoase și bine definite de acordare a creditelor, în funcție de: destinația creditului și sursa de rambursare, profilul de risc curent al contrapartidei și garanțiile prezentate, termenii și condițiile propuse în contractul de creditare și adecvarea garanțiilor și capacitatea de executare a acestora.
La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, banca trebuie să ia în considerare integritatea și reputația acestora, precum și capacitatea lor legală de a-și asuma obligații. Banca trebuie să se asigure că informațiile pe care le primește sunt suficiente pentru luarea unei decizii de creditare corecte.
Banca trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea continuă a garanțiilor reale și trebuie să evalueze capacitatea legală a garanțiilor de a-și asuma obligații, în cazul garanțiilor personale.
Banca trebuie să stabilească limite, care să ia în considerare expunerile calculate înainte de data decontării, în legătură cu fiecare contrapartidă cu care desfășoară activitate.
Banca trebuie să stabilească limite de expunere în orice activitate a băncii care implică risc de credit, trebuie să stabilească limite și pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice și produse bancare specifice.
Banca trebuie să dispună de sisteme de informare în baza cărora aspectele legate de riscul de credit să fie raportate la timp, cu accent pe credite neperformante și identificarea neconformării cu limite de expunere stabilite.
5.1.2. Riscul de piață
Riscul de piață este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar.
Risc de preț – componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor valorilor mobiliare, mărfurilor și instrumentelor financiare derivate;
Riscul valutar este componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar;
Riscul ratei dobânzii este componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale ratei dobânzii;
Politicile băncii privind administrarea riscului de piață trebuie să se refere cel puțin la definirea riscului pe care aceasta intenționează să și le asume, precum și la modul în care respectivele riscuri sunt controlate. Această politică trebuie să definească instrumentele financiare autorizate, strategiile de acoperire la risc, oportunitățile legate de asumarea de poziții, precum și parametrii cantitativi care definesc nivelul riscului de piață acceptabil pentru bănci.
Instituțiile de credit trebuie să stabilească limite în legătură cu expunerile la risc asumate și să monitorizeze acceptarea acestora. Instituțiile de credit pot stabili limite la nivelul unităților funcționale, portofoliilor, tipurilor de instrumente financiare.
Instituțiile de credit trebuie să efectueze evaluarea riscului de piață, avându-se în vedere cel puțin următoarele:
a) toate activitățile ale căror rezultate sunt sensibile la fluctuațiile înregistrate de prețuri, rata dobânzii și/sau cursul valutar pe piață, indiferent dacă rezultatele respectivelor activități sunt reflectate în bilanț sau în afara bilanțului;
b) evoluțiile înregistrate în legătură cu lichiditatea diferitelor piețe financiare;
c) pozițiile deschise înregistrate în legătură cu toate activitățile;
d) concentrările de risc în cadrul pozițiilor din portofoliul pentru tranzacții (trading book);
e) impactul corelării dintre diferitele activități ale instituțiilor de credit în care sunt utilizate instrumente financiare;
f) instrumentele financiare complexe, cum ar fi instrumentele financiare derivate.
Instituțiile de credit trebuie să dezvolte sisteme de evaluare a riscului de piață pe baza cărora să poată fi evaluate riscurile asociate activelor, pasivelor și elementelor în afara bilanțului, și să utilizeze tehnici de evaluare adecvate.
Instituțiile de credit vor dispune de proceduri de administrare a riscurilor de piață pentru toate activitățile care implică astfel de riscuri, cum ar fi:
a) proceduri pentru desfășurarea activităților care, prin specificul lor, afectează dimensiunile riscului de piață la care instituțiile de credit sunt expuse, inclusiv proceduri pentru asumarea de poziții;
b) proceduri pentru utilizarea instrumentelor financiare.
Instituțiile de credit trebuie să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul și raportarea expunerilor afectate de riscul de piață.
Raportările trebuie să includă cel puțin următoarele:
a) expunerile agregate la nivel de instituție de credit;
b) gradul de conformitate cu politicile și limitele stabilite;
c) rezultatul testelor efectuate pentru condiții de criză;
d) sinteze ale constatărilor rezultate ca urmare a analizei politicilor, procedurilor și adecvării sistemului de administrare a riscurilor, inclusiv ale constatărilor auditului intern și auditorului financiar al instituțiilor de credit.
5.1.3. Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea instituțiilor de credit de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituțiile de credit.
Instituțiile de credit trebuie să își dezvolte strategia în domeniul administrării lichidității, care trebuie să includă și o componentă a administrării zilnice a acesteia.
Politicile instituțiilor de credit privind administrarea lichidității trebuie să se refere cel puțin la următoarele:
a) componența activelor, prin prisma lichidității și a capacității acestora de a fi tranzacționate pe piață, a pasivelor, precum și a elementelor din afara bilanțului;
b) modul de administrare a lichidității pe principalele valute cu care operează atât la nivel individual, cât și la nivel agregat;
c) utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate.
Instituțiile de credit trebuie să aibă proceduri de evaluare și monitorizare a lichidităților stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în funcție de evoluțiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv și din afara bilanțului.
Instituțiile de credit trebuie să determine poziția lichidității pe baza unor scenarii care să țină cont atât de factorii interni (specifici instituțiilor de credit), cât și de factorii externi (legați de evoluția pieței).
Instituțiile de credit trebuie să revizuiască periodic eforturile de a stabili și menține relații cu furnizorii surselor de finanțare, de a asigura o diversificare corespunzătoare a acestor surse prin evitarea concentrărilor în domeniul financiar.
În vederea implementării strategiei instituției de credit privind administrarea lichidității în condiții de criză, instituțiile de credit trebuie să dispună de planuri alternative și de proceduri de remediere.
Un plan alternativ în condiții de criză presupune cel puțin:
a) existența unor fluxuri de informații oportune și neîntrerupte care să permită conducerii luarea unor decizii rapide;
b) luarea de măsuri pentru modificarea evoluției elementelor de activ și de pasiv;
c) menținerea relațiilor cu furnizorii surselor de finanțare;
d) orientarea către piețe alternative;
e) apelarea la facilitățile de credit avute la dispoziție și neutilizate.
5.1.4. Riscul operațional
Risc operațional este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.).
Instituțiile de credit trebuie să aibă politici privind administrarea riscului operațional, care vor lua în considerare cel puțin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui astfel de risc:
a) frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credință a pozițiilor, furtul, încheierea de către salariați de tranzacții în cont propriu);
b) frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);
c) condițiile aferente efectuării angajărilor de personal și siguranța locului de muncă (de exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecție a muncii, promovarea unor practici discriminatorii);
d) practici defectuoase legate de clientelă, produse și activități (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informațiilor confidențiale deținute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greșită de către clienți a produselor și serviciilor aferente sistemului "electronic banking");
e) punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);
f) întreruperea activității și funcționarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu: defecțiuni ale componentelor hardware și software, probleme legate de telecomunicații, proiectarea, implementarea și întreținerea defectuoasă a sistemului "electronic banking");
g) tratamentul aplicat clienților și contrapartidelor comerciale, precum și procesarea defectuoasă a datelor legate de aceștia (de exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanțiilor reale, documentația legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienților, litigii);
h) securitatea sistemului "electronic banking" (de exemplu: angajamente ale instituției de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienți în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).
În scopul identificării și evaluării riscului operațional, banca trebuie să ia urmatoarele măsuri cum ar fi: evaluarea operațiunilor și activităților în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operațional, stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziția băncii afectată de riscul operațional (de exemplu numărul de tranzacții nefinalizate, rata de fluctuație a personalului, introducerea unor noi produse), evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operațional( de exemplu, pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi, analizării unor scenarii diferite).
Banca va dispune de următoarele proceduri pentru administrarea riscului operațional cum ar fi: proceduri de evaluare, proceduri de monitorizare și proceduri de reducere a risculi fie pe plan intern, fie prin transferul riscului către alte domenii de activitate.
O componentă a riscului operațional este și riscul legal, care apare din inițierea unor acțiuni în justiție, interpretări eronate ale actelor normative sau contracte care se dovedesc imposibil de pus în aplicare și care întrerup sau afectează negativ operațiunile sau situațiile băncilor.
5.1.5. Riscul reputațional
Riscul reputațional este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea instituțiilor de credit;
Banca trebuie să se asigure de întocmirea corespunzătoare și aplicabilă din punct de vedere legal a contractelor de compensare a creanțelor și obligațiilor reciproce decurgând din operațiuni cu instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii.
Banca trebuie să dispună de un Comitet de administrare a riscurilor al cărui regulament este aprobat la nivelul Consiliuli de administrație și revizuit periodic care trebuie să indice componența, autoritatea și responsabilitățile.
Comitetul de administrare a riscului este format din conducători ai băncii și din conducători ai compartimentelor a căror activitate este afectată de riscurile semnificative, aceștia având o experiență compatibilă responsabilității lor din cadrul Comitetului.
Comitetul de administrare a riscului va avea cel puțin următoarele atribuții:
asigură informarea Consiliului de administrație asupra profilului de ris al băncii și asupra problemelor și evoluțiilor semnificative;
dezvoltă politici și proceduri adecvate pentru identificare, evaluare, monitorizare și controlul riscurilor respective;
aprobă angajarea băncii în noi activități, în baza analizei riscurilor semnificative aferente acestora;
aduce imediat la cunoștința Consiliului de administrație orice modificare în profilul de risc ales al băncii;
stabilește limite corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiții de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea și situația financiară a băncii;
analizează măsura în care planurile alternative, de care dispune banca, corespund situațiilor neprevăzute cu care aceasta s-ar putea confrunta;
informează regulat Consiliul de administrație asupra situațiilor expunerilor băncii la riscuri și să-l informeze imediat, în cazul în care intervin schimbări semnificative în expunerea curentă sau viitoare a băncii, la riscurile respective;
stabilește sisteme de rapoarte corespunzătoare a aspectelor legate de riscuri;
stabilește competențele și responsabilitățile pentru administrarea și controlul expunerilor la riscuri.
Banca trebuie să se asigure că aceste prevederi se aplică în mod corespunzător de către entitățile cuprinse în perimetrul său de consolidare, precum și de societățile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, prin adaptarea la specificul acestora.
5.2. Măsuri de protecție a băncii împotriva riscului
Riscurile pot fi cunoscute, pot fi comensurate, pot fi diminuate, dar niciodată nu pot fi eliminate în totalitate, de altfel cel mai mare risc este acela de a ignora riscul, băncile au posibilitatea de a se proteja împotriva riscurilor atât preventiv, cât și ulterior, când riscurile sau produs deja.
Măsurile legale de acoperire a eventualelor pierderi, provenite din nerecuperarea la scadență a unor credite, dobânzi și alte creanțe ale băncii sunt: fonduri de rezervă cu caracter general, provizioanele specifice de risc și ratingul de credit.
Fondurile de rezervă cu caracter general
În conformitate cu prevederile Legii bancare și reglementărilor prudențiale în vigoare, băncile pot să-și constituie din profitul brut rezerva generală pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor, rezervă care se utilizează pentru acoperirea eventualelor pierderi din credite, rămase după epuizarea celorlalte căi de recuperare, inclusiv prin valorificarea garanțiilor. Potrivit proiectului de modificare a Legii bancare, rezerva generală pentru riscul de credit se va înlocui cu fondul pentru riscuri bancare generale.
Fondul pentru riscuri bancare generale se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din credite și alte active purtătoare de riscuri specifice activității bancare și numai în situațiile în care au fost folosite integral provizioanele specifice de risc de credit constituite și au fost epuizate toate celelalte măsuri legale de recuperare a creditelor și de acoperire a eventualelor pierderi aferente acestora. De asemenea băncile au posibilitatea să repartizeze 20% din profitul brut, pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul de rezervă devine egal cu capitalul social, și apoi o cotă de 10%, până în momentul în care fondul devine de două ori mai mare decât capitalul social.
Provizioane specifice de risc
Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului propriu, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice, și a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu și lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve denumite provizioane specifice de risc.
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament se face parcurgând următoarele etape:
determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit;
aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obținute.
Ratingul de credite
Evaluarea performanței financiare a unei entități economice din afara sectorului instituțiilor de credit, care conduce la încadrarea acesteia întruna din cele cinci categorii de performanță financiară, se realizează pe baza ratingurilor de credite. Acestea îmbină analiza factorilor cantitativi (solvabilitatea, rentabilitatea etc.), cu cei calitativi (aspecte legate de calitatea managementului, de garanțiile primite, de istoricul relației de creditare etc.)
Ratingul de credit reprezintă un calificativ exprimat numeric utilizat atât la nivel individual (pentru fiecare client beneficiar de credit), cât și pentru evaluarea calității portofoliului de împrumut al unei unități bancare teritoriale sau al unei bănci.
Ratingul de credit se calculează pentru toți clienții beneficiari de credite aflați în portofoliu, pe baza bilanțurilor anuale, iar în cursul anului pe baza situațiilor contabile periodice.
Ratingul de credit se calculează atât pentru a se cunoaște în mod real și obiectiv calitatea și structura de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii, dar și ca obiectiv strategic de atins în perioada următoare privind calitatea portofoliului de credite, ca pârghie a managementuli riscului de credit. Ratingul de credit se bazează atât pe comparația de ordin statistic, cât și pe analiza și prognoza.
– Studiu de caz –
Acordarea de către bancă a unui credit global de
exploatare unei societăți comerciale
Prezentare pe scurt
S C MANHATAN SRL cu sediul în București, str.Arh. Petre Antonescu, nr.1, bl. T3A, sc. 1, et. 3, ap. 18, sect. 2, solicită băncii sale acordarea unui credit în valoare de 150.000.000 lei pentru plăți curente în concordanță cu domeniul său de activitate.
Pentru garantarea acestui credit propune băncii ipoteca asupra imobilului situat în București, str. Iuliu Maniu, nr. 69, bl. 5P, sc. 1, ap. 1, sector 6, aflat în proprietatea lui Dumitru Marian, unicul asociat al societății.
De asemenea, pentru efectuarea analizei economico – financiare și stabilirea bonității societății, prezintă băncii următoarele documente:
balanța de verificare la 31.12.2002;
bugetul de venituri și cheltuieli;
situația încasărilor prin casă și bancă în ultimele 90 zile.
Potrivit procedurilor sale de lucru, banca procedează la reevaluarea imobilului propus drept garanție și întocmește în acest sens un raport de evaluare.
Pe baza documentației prezentate, ofițerul de credit al băncii efectuează analiza economico – financiară a SC MANHATAN SRL și întocmește referatul de credit pe care împreună cu întreaga documentație, îl supune aprobării conducerii.
Se perfectează formalitățile necesare garanției creditului, respectiv înscrierea ipotecii asupra imobilului situat în București, str. Iuliu Maniu, nr. 69, bl. 5P, sc. 1, ap. 1, sector 6.
Totodată se încheie și un contract de cauțiune, deoarece imobilul nu aparține societății ci unicului asociat.
Se încheie contractul de credit nr. 39 din 09.02.2003 între Banca Comercială Română și societate SC MANHATAN SRL, care stabilește clauzele concrete de acordare, garantare și rambursare a creditului în valoare de 150.000.000. lei.
Pe baza comunicării de plafon de credit, este înștiințat și administratorul de client despre creditul acordat SC MANHATAN SRL, cu data scadenței în 13.05.2003.
Concluzii și propuneri
Principala preocupare a oricărei bănci o constituie îmbunătățirea permanentă a relației pe care a creat-o cu clienții săi. Această preocupare are pe de-o parte rolul de a facilita accesul clienților la produsele și serviciile bancare oferite, iar pe de alta parte dă posibilitatea băncii ca, urmare a contractului direct cu clienții, să decidă asupra dezvoltării de noi produse și servicii la cererea acestora, astfel încât relația client – bancă să devină benefică ambelor părți.
Pentru a veni în întâmpinarea clienților, este necesară, într-o primă etapă, definirea și prezentarea unor condiții generale de afaceri. Impactul unei astfel de acțiuni asupra clienților poate servi managementul bancar la cunoașterea în amănunt a cerințelor persoanelor fizice și juridice care apelează la serviciile bancare și la extinderea pe această cale a bazei de clienți, o dată cu diversificarea produselor și serviciilor.
Un bun management bancar se poate realiza prin delimitarea unui cadru de lucru în care regulile sunt bine definite, astfel încât acest cadru să nu fie nici rigid în relația bancă – client și să ofere posibilitatea gestionării conștiente a riscurilor pe categorii de operațiuni care să protejeze atât clienții cât și banca în relația dintre aceștia.
Condițiile generale de afaceri sunt obligatorii atât pentru clienți cât și pentru bancă. Informarea prealabilă a clienților la solicitarea acestora privind produsele și serviciile bancare constă în prezentarea conținutului convențiilor care urmează a se încheia cu clienții privind angajamentul și obligațiile parților semnatare, precum și obligativitatea depunerii periodice a situațiilo și rapoartelor financiare pe baza cărora se urmărește menținerea permanentă a condițiilor inițiale de acordare a diferitelor forme de facilități pe care le practică banca.
Confidențialitatea operațiunilor din punct de vedere al mărimii, facilităților, termenelor de rambursare, costurilor, categoriilor de garanții etc. precum și sinceritatea și corectitudinea clienților față de bancă, constituie pentru unitatea bancară cât și pentru agenții economici o obligație prealabil anulată, înscrisă în prevederile contractuale.
Competența și profesionalitatea personalului băncii în ceea ce privește modul de servire a clienților pornește în primul rând de la asistența financiar-bancară acordată.
Principiile care trebuie să stea la baza relațiilor de afaceri dintre clienți și bancă sunt:
banca oferă clienților săi produse și servicii numai în stricta concordanță cu prevederile legii privind activitatea bancară, a normelor emise de banca centrală precum și în conformitate cu statutul propriu aprobat de AGA;
relațiile de afaceri se bazează pe încredere reciprocă;
în cazul în care clientul nu respectă obligațiile asumate prin convențiile încheiate, banca poate lua decizia unilaterala de încetare a relațiilor cu clientul și trecerea la acționarea pe baza legală la recuperarea eventualelor prejudicii;
produsele și serviciile oferite de bănci se aduc la cunoștința clienților fie prin ghișee special amenajate în acest scop, prin site-urile actualizate permanent pe Internet, sau prin pliante specifice diferitelor categorii de produse și servicii oferite, și în deosebi a celor cu caracter de noutate;
relația bancă – client are la bază legătura permanentă dintre cei doi parteneri de afaceri care se realizează prin comunicări scrise;
clientul trebuie să informeze banca în scris și în mod operativ asupra unor disfuncționalități în derularea afacerilor, în vederea rezolvării cu promptitudine a situațiilor create, astfel încât părțile să nu înregistreze din această cauză consecințele negative din punct de vedere economico- financiar;
banca răspunde de modul în care își respectă obligațiile contractuale. Dispozițiile de orice fel ale clientului trebuie să indice clar obiectul tranzacției. Eventualele amendamente asupra cărora s-au pus deacord părțile trebuie să aibă la bază o convenție semnată de persoanele autorizate ce reprezintă banca și clientul;
operațiunile dispuse de clienți se efectuează de către bancă cu respectarea legislației în vigoare, chiar în situația derulării acestora în străinătate
clientii au obligația să respecte prevederile din convențiile încheiate cu banca. Totodată clientul este răspunzător pentru alimentarea în timp util a conturilor sale deschise la bancă în vederea evitării întârzierii părților către terțe persoan.
Totodată clienții sunt responsabili de transmiterea unor instrucțiuni clare și precise privind operațiunea ce urmează a fi efectuată de către bancă în numele său.
În ceea ce privește operațiunile efectuate prin intermediul modalităților și a instrumentelor de plată analizate de mine în această lucrare, acestea sunt reglementate, așa cum am subliniat, neexistând dubii în ceea ce privește modul de derulare al acestora. Rămâne la latitudinea băncii prin politica dusă de aceasta și prin comportamentul lucrărilor sale în ale aplica cât mai corect cu putință și cât mai în avantajul clientului pe care îl reprezintă.
Principiile enumerate mai sus precum și considerațiile generale în ceea ce privește o bună relație client – bancă, trebuie însă respectate pentru ca banca să protejeze cât mai bine interesele clientului său și să îi ofere acestuia garanția acoperirii riscurilor cu care se poate confrunta în relația comercială.
De aceea rolul determinant îl are după părerea mea cunoașterea în cele mai mici amănunte a drepturilor pe care le conferă atât clientului cât și băncii utilizarea unuia sau a altuia dintre instrumentele de plată la îndemână, precum și care dintre acestea este mai potrivit în funcție de situația în care se află clientul, pentru ca în final operațiunea să se încheie cu succes pentru client și să aducă un spor de prestigiu și credibilitate instituției bancare.
Pe parcursul perioadei în care am avut ocazia să urmăresc modul de desfășurare al operațiunilor pe care le-am analizat în detaliu în lucrarea mea, am observat care sunt principalele preocupări ale Băncii Comerciale Române în ceea ce privește relația cu clienții – preocupări care trebuie să fie ale oricărei bănci comerciale – iar ca propuneri pentru permanenta îmbunătățire a acesteia, aș aminti:
a) banca trebuie să se implice neîncetat în educarea clienților de a utiliza cât mai mult instrumentele și modalitățile de plată;
b) banca trebuie să asigure sprijinirea clienților la încheierea contractelor comerciale privind efectuarea plății mărfurilor contractate;
c) banca trebuie să informeze clienții și să îi determine pe aceștia să utilizeze CEC-ul, Cambia, Biletul la Ordin, Ordinul de Plată, în plățile pe care le efectuează în locul plăților cash. În acest fel se poate exercita controlul asupra circuitului banilor între parteneri, evitându-se activitățile de spălare a banilor;
d) trebuie menținută permanent flexibilitatea băncii față de cerințele clienților, dar cu respectarea normelor Băncii Naționale a României și a normelor internaționale;
e) banca trebuie să sprijine clienții săi – prin activitatea de creditare – de a-și dezvolta afacerile. Prin urmărirea atentă a utilizării fondurilor împrumutate clienților, banca va putea da un semnal de alarmă în cazul în care afacerea creditată va intra într-un impas;
f) personalul băncii trebuie să fie permanent la dispoziția clienților, acordând consultanța de specialitate în ceea ce privește instrumentele și modalitățile de plată folosite intern și internațional.
Bibliografie
Ilie Mihai ~ „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Editura Expert,
Bucureși, 2003
Ilie Mihai, Tiberiu Ionut-Mihai ~ „Trade Finance – Finanțarea Comerțului”, Editura Economică, București 2002
Cezar Basno, Nicolae Dardac ~ „Operațiuni Bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Consantin Floricel ~ „Monedă credite bănci”, Editura Didactică și Petagogică, București, 2001
Costin C. Kiritescu, Emilian M. Dobrescu ~ „Băncile, mica enciclopedie”, Editura Expert, București, 1998
Gheorghe Manolescu, Adriana Sârbea Diaconescu ~ „Management bancar”, Editura Fundația România de Mâine, București, 2001
Mugur Isărescu ~ Crearea sisitemului monetar românesc modern – 130 ani”, Editura Enciclopedică, 1997
Mugur Isarescu ~ „Banca Națională a României 1880 – 1995”, Editura Enciclopedică, 1995
M. Diaconescu ~ „Bănci, sisteme de plăti, riscuri”, Editura Economică, București 1999
Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea ~ „Managementul bancar – fundamente și orientări”, Editura Economică, București 2000
Nicolae Dănilă, Lucian Claudiu Anghel, Marius Ioan Dănilă ~ „Managementul lichidității bancare”, Editura Economică, București, 2002
Pavel V. Ungurean ~ „Banking, produse și operațiuni bancare” Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Radu Popescu, Cristian Tudorancea, Florin Berbec ~ „ Cadrul, instrument modern de plată”, Editura Tribuna Economică, București, 1998
Simion Mutu ~ „Tehnici moderne de gestiune bancară”, Editura Altip, Alba-Iulia,2000
*** Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin modificată prin Legea nr. 83/1994 și Normele Cadru ale Băncii Naționale a României nr. 6/1994 privind comerțul făcut de societățile bancare și celelalte societăti de credit
*** Legea bancară nr. 58/1998 ~ Monitorul Oficial al României nr. 121/23 martie 1998
*** Legea nr. 200/16 aprilie 2002 ~ Monitorul Oficial nr. 300/8 mai 2002
*** Banca Comercială Româna S.A., Norme metodologiei privind acivitatea de creditare 1/2001
*** Banca Comercială Româna S.A., „Anual Report 2001”
*** Banca Națională a României, „Raport anual”2001
*** Normele Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit
=== Anexa ===
NORME Nr. 17 din 18 decembrie 2003
privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit
EMITENT: BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI
PUBLICATE ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 47 din 20 ianuarie 2004
Având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 24 alin. 1 lit. d) și f), art. 38 alin. 1 și 2, art. 45 alin. 1 lit. g), art. 66, art. 83^3 alin. 3 și ale art. 83^6 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 4 alin. (2) și ale art. 19 din Legea nr. 541/2002 privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2003, precum și cele ale art. 3 alin. 2 și ale art. 284 alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, aprobată și modificată prin Legea nr. 200/2002,
în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 101/1998, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 93 din Legea nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare,
Banca Națională a României emite prezentele norme.
CAP. 1
Dispoziții generale
ART. 1
Prezentele norme se aplică instituțiilor de credit, persoane juridice române, și reglementează cadrul general pentru:
a) organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit;
b) administrarea riscurilor semnificative de către instituțiile de credit;
c) organizarea și desfășurarea activității de audit intern.
ART. 2
(1) Instituțiile de credit sunt responsabile pentru organizarea și controlul intern al activității lor, pentru administrarea riscurilor semnificative, precum și pentru organizarea și desfășurarea activității de audit intern a acestora.
(2) Casele centrale ale cooperativelor de credit sunt responsabile și pentru organizarea și controlul intern al activității, pentru administrarea riscurilor semnificative, precum și pentru organizarea și desfășurarea activității de audit intern la nivelul rețelelor cooperatiste de credit.
(3) Instituțiile de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor prezentelor norme de către entitățile cuprinse în perimetrul de consolidare al acestora, astfel încât să fie create condițiile pentru efectuarea supravegherii pe bază consolidată.
(4) Instituțiile de credit trebuie să asigure aplicarea în mod corespunzător a prevederilor prezentelor norme de către societățile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, care nu intră în categoria entităților prevăzute la alin. (3), prin adaptare la specificul acestora.
ART. 3
În sensul prezentelor norme, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
a) instituții de credit – bănci, instituții emitente de monedă electronică, case de economii pentru domeniul locativ și case centrale ale cooperativelor de credit, persoane juridice române, autorizate să funcționeze în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 541/2002 privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2003, respectiv ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, aprobată și modificată prin Legea nr. 200/2002;
b) control intern – proces continuu la care participă consiliul de administrație, conducătorii, precum și personalul instituțiilor de credit, prin care se furnizează o asigurare rezonabilă asupra atingerii obiectivelor prevăzute la art. 4 alin. (1) din prezentele norme;
c) conducere operativă – persoanele care asigură conducerea nemijlocită a compartimentelor din cadrul instituției de credit, al sucursalelor și al altor sedii secundare;
d) sistem informațional – ansamblul de fluxuri informaționale organizate într-o concepție unitară, care asigură legătura dintre nivelul de conducere (decizional) și nivelul de execuție (operațional);
e) administrarea riscurilor semnificative – proces focalizat pe analiza profilului de risc, în vederea maximizării raportului dintre risc și profit în diferite domenii de activitate ale unei instituții de credit;
f) riscuri semnificative – riscuri cu impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau reputaționale a instituțiilor de credit;
g) risc de credit – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale;
h) risc de țară – risc asociat riscului de credit, care este determinat de condițiile economice, sociale și politice ale țării de origine a împrumutatului;
i) risc de transfer – componentă a riscului de țară, care apare atunci când obligația împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia;
j) risc de piață – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar;
k) risc de preț – componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor valorilor mobiliare, mărfurilor și instrumentelor financiare derivate;
l) risc valutar – componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar;
m) risc al ratei dobânzii – componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale ratei dobânzii;
n) risc de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea instituțiilor de credit de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituțiile de credit;
o) risc operațional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.);
p) risc juridic – componentă a riscului operațional, apărut ca urmare a neaplicării sau a aplicării defectuoase a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor de credit;
q) risc reputațional – riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea instituțiilor de credit;
r) audit intern – activitate independentă, destinată îmbunătățirii activității instituțiilor de credit, fie prin îndeplinirea unor angajamente de audit, fie prin acordarea unor servicii de consultanță structurilor/entităților auditate;
s) angajament de audit – activitate constând într-o examinare obiectivă a modului de realizare a administrării riscurilor, sistemului de control intern și proceselor de conducere ale instituțiilor de credit, în scopul furnizării unei asigurări rezonabile că acestea funcționează corespunzător și vor permite atingerea obiectivelor instituțiilor de credit, precum și în scopul formulării unor recomandări de îmbunătățire a activității acestora;
t) serviciu de consultanță – activități de consiliere ale căror obiective și întindere se vor stabili cu conducerea structurii beneficiare a unui astfel de serviciu sau, după caz, cu conducerea instituției de credit, în funcție de necesitățile acestora și de statutul auditului intern;
u) structură organizatorică – ansamblu format din compartimente și sedii secundare ale instituțiilor de credit, cărora, pentru funcționarea eficientă a acestora, le-au fost precizate atribuții și între care s-au stabilit relațiile de raportare;
v) coordonatorul activității de audit intern – responsabilul pentru organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, ale cărui atribuții sunt prevăzute la cap. IV din prezentele norme. În cazul în care activitatea de audit intern nu este externalizată, acesta este conducătorul compartimentului de audit intern.
CAP. 2
Organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit
ART. 4
(1) Obiectivele controlului intern constau în:
a) desfășurarea activităților în condiții de eficiență și eficacitate;
b) furnizarea unor informații credibile, relevante, complete și oportune structurilor implicate în luarea deciziilor în cadrul instituției de credit și utilizatorilor externi ai informațiilor;
c) asigurarea conformității activităților instituțiilor de credit cu cadrul legal și cu politicile și procedurile proprii.
(2) În vederea îndeplinirii obiectivelor de control intern, instituțiile de credit trebuie să își organizeze un sistem de control intern care se compune din următoarele elemente aflate în strânsă corelare:
a) rolul și responsabilitățile consiliului de administrație și ale conducătorilor instituțiilor de credit;
b) identificarea și evaluarea riscurilor semnificative;
c) activitățile de control și separarea responsabilităților;
d) informarea și comunicarea;
e) activitățile de monitorizare și corectare a deficiențelor.
SECȚIUNEA 1
Rolul și responsabilitățile consiliului de administrație și ale conducătorilor instituțiilor de credit
ART. 5
(1) Consiliul de administrație al instituțiilor de credit este responsabil pentru stabilirea și menținerea unui sistem de control intern adecvat și eficient.
(2) În contextul prevederilor alin. (1), consiliul de administrație al instituțiilor de credit are cel puțin următoarele atribuții:
a) să aprobe și să revizuiască periodic, cel puțin anual, strategiile generale și politicile privitoare la activitatea instituției de credit;
b) să stabilească niveluri acceptabile pentru riscurile semnificative și să asigure luarea măsurilor necesare de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor respective;
c) să supravegheze conducătorii în legătură cu modul în care aceștia monitorizează funcționarea adecvată și eficientă a sistemului de control intern;
d) să aprobe structura organizatorică.
(3) Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, consiliul de administrație trebuie să întreprindă cel puțin următoarele măsuri:
a) discuții periodice (de regulă trimestrial) cu conducerea operativă privind eficiența sistemului de control intern;
b) analiza periodică (de regulă trimestrial) a evaluărilor sistemului de control intern efectuate de conducerea operativă, de auditul intern și, după caz, de auditorul financiar al instituțiilor de credit și de Banca Națională a României;
c) asigurarea implementării de către conducerea operativă a recomandărilor formulate de auditul intern, de auditorul financiar și de Banca Națională a României cu privire la deficiențele sistemului de control intern și examinarea efectului măsurilor implementate.
ART. 6
Instituțiile de credit trebuie să constituie un comitet de audit, potrivit prevederilor secțiunii a 6-a a cap. IV din prezentele norme, care să asiste consiliul de administrație în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin.
ART. 7
(1) Conducătorii instituțiilor de credit au responsabilități pe linia monitorizării funcționării adecvate și eficiente a sistemului de control intern.
(2) În contextul prevederilor alin. (1), conducătorii instituțiilor de credit au cel puțin următoarele atribuții:
a) să implementeze strategiile generale și politicile privitoare la activitatea instituțiilor de credit, aprobate de consiliul de administrație;
b) să coordoneze procesul de elaborare a procedurilor de identificare, evaluare, monitorizare și control pentru riscurile semnificative și să ia măsurile necesare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul acestor riscuri;
c) să se asigure că responsabilitățile delegate conducerii operative, cu privire la stabilirea politicilor și procedurilor de control intern, sunt îndeplinite în mod corespunzător;
d) să mențină o structură organizatorică adecvată;
e) să stabilească fluxul informațional necesar;
f) să se asigure că toate activitățile instituțiilor de credit sunt realizate de personal calificat, având experiență și cunoștințe necesare;
g) să asigure instruirea corespunzătoare a personalului propriu.
ART. 8
În cazul externalizării unor activități, consiliul de administrație și conducătorii instituțiilor de credit răspund pentru atingerea obiectivelor controlului intern aferente respectivelor activități.
ART. 9
(1) Consiliul de administrație și conducătorii unei case centrale a cooperativelor de credit sunt responsabili pentru îndeplinirea obiectivelor controlului intern la nivelul rețelei cooperatiste de credit, inclusiv în condițiile art. 8.
(2) Consiliul de administrație al unei case centrale a cooperativelor de credit va îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. a) – c) și la nivelul rețelei cooperatiste de credit.
(3) Conducătorii unei case centrale a cooperativelor de credit vor îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 7 alin. (2) lit. a) și b) și la nivelul rețelei cooperatiste de credit.
ART. 10
(1) Consiliul de administrație și conducătorii instituțiilor de credit sunt responsabili pentru promovarea unor standarde de etică și integritate pentru personalul instituțiilor de credit în ceea ce privește controlul intern, care să evidențieze și să asigure conștientizarea importanței acestuia la toate nivelurile organizatorice.
(2) Consiliul de administrație și conducătorii unei case centrale a cooperativelor de credit sunt responsabili pentru promovarea unor standarde de etică și integritate pentru personalul rețelei cooperatiste de credit în ceea ce privește controlul intern, care să evidențieze și să asigure conștientizarea importanței acestuia.
SECȚIUNEA a 2-a
Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative
ART. 11
(1) Pentru a avea un sistem de control intern eficient instituțiile de credit trebuie să identifice și să evalueze permanent riscurile semnificative care pot periclita atingerea obiectivelor controlului intern.
(2) Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se facă atât la nivel de ansamblu al unei instituții de credit, cât și la toate nivelurile organizatorice ale acesteia, trebuie să acopere toate activitățile și să țină cont de apariția unor noi activități.
ART. 12
(1) Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii organizatorice, natura activităților desfășurate, calitatea personalului și fluctuația acestuia) și a factorilor externi (de exemplu: condiții economice, schimbări legislative sau legate de mediul concurențial în sectorul bancar, progrese tehnologice).
(2) Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a riscurilor care sunt controlabile de către instituțiile de credit, cât și a celor necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, instituțiile de credit trebuie să stabilească dacă își asumă integral aceste riscuri sau măsura în care doresc să le reducă prin proceduri de control. În cazul riscurilor necontrolabile, instituțiile de credit trebuie să decidă dacă le acceptă sau dacă elimină ori reduc nivelul activităților afectate de riscurile respective.
(3) Evaluarea riscurilor semnificative trebuie efectuată și în condițiile unor scenarii alternative, inclusiv în condiții de criză.
ART. 13
Evaluarea riscurilor se va realiza de către specialiști din cadrul instituțiilor de credit care nu au responsabilități în realizarea performanței comerciale și financiare.
ART. 14
Instituțiile de credit trebuie să revizuiască activitățile de control pentru a identifica și evalua în mod corespunzător orice riscuri noi sau care au atins pragul de la care acestea le consideră riscuri semnificative.
ART. 15
În vederea atingerii obiectivelor de control intern, casa centrală a cooperativelor de credit trebuie să identifice și să evalueze permanent riscurile semnificative la nivelul rețelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor prezentei secțiuni.
SECȚIUNEA a 3-a
Activitățile de control și separarea responsabilităților
3.1. – Activitățile de control
ART. 16
(1) Activitățile de control trebuie să se constituie ca parte integrantă a activităților zilnice ale instituțiilor de credit.
(2) Activitățile de control trebuie să aibă în vedere riscurile identificate de instituțiile de credit în cadrul procesului de identificare și evaluare a riscurilor.
ART. 17
Activitățile de control trebuie definite pentru fiecare nivel organizatoric al instituțiilor de credit și implică două etape:
a) stabilirea politicilor și procedurilor de control;
b) verificarea respectării politicilor și procedurilor de control stabilite.
ART. 18
Activitățile de control includ cel puțin următoarele:
a) analize la nivelul consiliului de administrație și al conducătorilor;
b) analize operative la nivelul compartimentelor și sediilor secundare ale instituțiilor de credit;
c) controale faptice care au în vedere restricționarea accesului la active, cum ar fi titluri sau numerar, restricționarea accesului la conturile clienților etc.;
d) analiza încadrării în limitele impuse expunerilor la risc și urmărirea modului în care sunt soluționate situațiile de neconformitate;
e) aprobări și autorizări, în cazul operațiunilor ce depășesc anumite limite de sume, asigurându-se astfel controlul asupra realizării operațiunilor respective de către nivelul de conducere competent și stabilirea responsabilităților;
f) verificări ale tranzacțiilor efectuate de instituțiile de credit și reconcilieri, în special acolo unde există diferențe între metodologiile sau sistemele de evaluare utilizate în compartimentele însărcinate cu inițierea tranzacțiilor (front office) și compartimentele însărcinate cu înregistrarea și monitorizarea tranzacțiilor inițiate (back office). Rezultatele verificărilor vor fi comunicate nivelului de conducere competent.
ART. 19
Activitățile de control desfășurate de o casă centrală a cooperativelor de credit la nivelul rețelei cooperatiste de credit vor include cel puțin următoarele:
a) analize la nivelul consiliului de administrație și al conducătorilor casei centrale a cooperativelor de credit;
b) analiza încadrării în limitele impuse expunerilor la risc la nivelul rețelei cooperatiste de credit și urmărirea modului în care sunt soluționate situațiile de neconformitate.
3.2. – Separarea responsabilităților
ART. 20
Instituțiile de credit trebuie să realizeze o repartizare corespunzătoare a atribuțiilor la toate nivelurile organizatorice și să se asigure că personalului nu îi sunt alocate responsabilități care să conducă la conflicte de interese (de exemplu: responsabilități duale ale unei persoane în domenii cum ar fi: acționarea în front-office și back-office, aprobarea tragerii fondurilor și tragerea efectivă, evaluarea documentației de credit și monitorizarea clientului după contractarea creditului etc.).
ART. 21
Domeniile care pot fi afectate de potențiale conflicte de interese trebuie să fie identificate și supuse unei monitorizări independente exercitate de persoane neimplicate direct în activitățile respective, a căror informare este efectuată pe baza unor linii de raportare stabilite în mod corespunzător.
SECȚIUNEA a 4-a
Informare și comunicare
ART. 22
Casa centrală a cooperativelor de credit este responsabilă pentru respectarea principiilor de informare și comunicare la nivelul rețelei cooperatiste de credit afiliate.
4.1. – Informare
ART. 23
(1) Instituțiile de credit trebuie să asigure existența datelor financiare, operaționale și de conformitate, adecvate și complete, pentru desfășurarea activității lor.
(2) Instituțiile de credit trebuie să dispună de informații despre piață referitoare la evenimente și condiții care sunt relevante pentru luarea deciziilor.
(3) Informațiile trebuie să fie credibile, relevante, complete, oportune, accesibile și furnizate într-un format consecvent.
ART. 24
Instituțiile de credit trebuie să dispună de sisteme informaționale adecvate, care să acopere toate activitățile acestora.
ART. 25
Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru a preveni utilizarea necorespunzătoare a informației, prin care să se evite:
a) prejudicierea, directă sau indirectă, a reputației acestora;
b) dezvăluirea informațiilor secrete sau confidențiale;
c) utilizarea informațiilor de către personalul instituției de credit pentru obținerea unor beneficii personale.
ART. 26
(1) În cadrul sistemului informațional instituțiile de credit trebuie să dispună de sisteme informatice. Arhitectura acestor sisteme trebuie să asigure un grad adecvat de securitate a informației. Monitorizarea sistemelor informatice va fi asigurată de o structură de personal independentă de cea care le utilizează.
(2) Instituțiile de credit trebuie să dispună de prevederi referitoare la organizarea și controlul intern al procesării informațiilor în formă electronică, astfel încât să fie posibilă obținerea de probe de audit.
ART. 27
(1) În vederea evitării apariției disfuncționalităților în cadrul activității și a eventualelor pierderi generate de acestea, instituțiile de credit trebuie să controleze eficient riscurile implicate de utilizarea sistemelor informatice. În acest scop, se vor efectua atât controale generale la nivelul întregului sistem informatic, cât și controale la nivelul fiecărei aplicații informatice din componența acestuia.
(2) Controalele generale se efectuează asupra infrastructurii hardware și de comunicații a sistemelor informatice (sisteme mainframe, sisteme client/server, routere, echipamente de rețea, stații de lucru ale utilizatorilor finali), precum și asupra sistemelor de operare care asigură funcționarea acestora. Controalele au drept scop verificarea funcționării continue și corespunzătoare a acestora.
(3) Controalele generale includ și verificarea existenței și aplicării unei strategii de informatizare, a procedurilor interne de salvare și restaurare a datelor, a politicilor de efectuare a achizițiilor, a procedurilor de dezvoltare a aplicațiilor informatice, a procedurilor de administrare și întreținere, precum și a politicilor de securitate vizând accesul fizic și logic la resursele sistemului informatic.
(4) Controalele efectuate la nivelul aplicațiilor informatice reprezintă proceduri de validare și control incluse în codul aplicațiilor informatice utilizate, precum și proceduri manuale de verificare a modului de procesare a tranzacțiilor și efectuării operațiunilor.
ART. 28
(1) În vederea evitării pierderilor generate de întreruperea activității datorită unor factori externi ce nu pot fi controlați de către instituțiile de credit, acestea, trebuie să elaboreze planuri alternative (de rezervă), care să le permită reluarea activității în cazul apariției unor situații neprevăzute. Replicarea sistemelor critice trebuie asigurată fie prin existența unor sisteme de rezervă situate într-o altă locație aparținând instituției de credit (centru de back-up), fie prin intermediul unui furnizor extern de servicii.
(2) Funcționarea planurilor alternative trebuie testată periodic prin simularea operațiunilor pe sistemele de rezervă, în scopul verificării disponibilității acestora.
4.2. – Comunicare
ART. 29
În vederea organizării unui sistem de control intern eficient, instituțiile de credit trebuie să dispună de canale de comunicare care să asigure că personalul instituțiilor de credit cunoaște politicile și procedurile cu implicații asupra atribuțiilor și responsabilităților sale și că orice alte informații relevante ajung în timp util la acesta.
ART. 30
Structura organizatorică a instituțiilor de credit trebuie să asigure un flux corespunzător de informații, pe verticală (în ambele sensuri) și pe orizontală, care să permită următoarele:
a) informarea consiliului de administrație și a conducătorilor asupra riscurilor aferente activității și funcționării instituțiilor de credit;
b) informarea nivelurilor inferioare de conducere operativă și a personalului atât asupra strategiilor instituțiilor de credit, cât și asupra politicilor și procedurilor stabilite;
c) difuzarea informațiilor între compartimentele și sediile secundare ale instituțiilor de credit pentru care respectivele informații au relevanță.
SECȚIUNEA a 5-a
Activitățile de monitorizare și corectare a deficiențelor
ART. 31
(1) Instituțiile de credit trebuie să monitorizeze permanent eficacitatea sistemului de control intern, cu luarea în considerare a modificărilor intervenite în condițiile interne și externe de desfășurare a activității.
(2) Instituțiile de credit trebuie să asigure un rol important auditului intern în procesul de monitorizare a sistemului de control intern.
(3) Monitorizarea eficacității sistemului de control intern va fi efectuată atât de personalul responsabil pentru fiecare compartiment și sediu secundar al instituției de credit, cât și de auditul intern.
(4) Monitorizarea eficacității sistemului de control intern trebuie să facă parte din activitățile zilnice ale instituțiilor de credit și trebuie să includă și evaluări separate ale sistemului de control intern în general.
(5) Evaluările separate, periodice, ale sistemului de control intern vor fi efectuate atât de personalul responsabil pentru fiecare compartiment și sediu secundar (autoevaluare), cât și de auditul intern.
(6) Frecvența cu care trebuie monitorizate diferitele activități ale instituțiilor de credit depinde de riscurile implicate de activitățile respective, precum și de natura și frecvența schimbărilor din activitatea respectivă.
ART. 32
(1) Deficiențele identificate în legătură cu sistemul de control intern trebuie să fie raportate imediat nivelului de conducere competent care trebuie să ia măsuri pentru remedierea cu promptitudine a acestora.
(2) Deficiențele majore ale sistemului de control intern trebuie să fie raportate conducătorilor instituțiilor de credit și consiliului de administrație al acestora.
(3) Conducătorii instituțiilor de credit au responsabilitatea de a stabili un sistem de detectare a deficiențelor sistemului de control intern și de a întreprinde măsuri pentru soluționarea respectivelor deficiențe.
ART. 33
Casa centrală a cooperativelor de credit va monitoriza permanent atingerea obiectivelor de control intern la nivelul rețelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor prezentei secțiuni.
CAP. 3
Administrarea riscurilor semnificative
SECȚIUNEA 1
Cadrul general
ART. 34
Instituțiile de credit trebuie să ia măsuri pe linia administrării următoarelor riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piață, riscul de lichiditate, riscul operațional și riscul reputațional.
ART. 35
În domeniul administrării riscurilor semnificative, consiliul de administrație al instituțiilor de credit are cel puțin următoarele atribuții:
a) să aprobe și să reconsidere profilul de risc al acestora;
b) să aprobe politicile privind administrarea riscurilor respective, să le analizeze periodic, cel puțin anual, și să dispună revizuirea acestora, după caz;
c) să asigure luarea de către conducătorii instituției de credit a măsurilor necesare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor, inclusiv pentru activitățile externalizate;
d) să aprobe procedurile de stabilire a competențelor și a responsabilităților în domeniul administrării riscurilor;
e) să aprobe externalizarea unor activități;
f) să aprobe politica de instruire a personalului;
ART. 36
În domeniul administrării riscurilor semnificative, conducătorii instituțiilor de credit sunt responsabili cel puțin pentru următoarele:
a) implementarea strategiilor aprobate de consiliul de administrație și asigurarea comunicării acestora personalului implicat în punerea lor în aplicare;
b) asigurarea comunicării politicilor și procedurilor pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor personalului implicat în punerea lor în aplicare;
c) menținerea unor sisteme de raportare corespunzătoare a expunerilor la riscuri, precum și a altor aspecte legate de riscuri;
d) menținerea limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiții de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea și situația financiară a instituției de credit;
e) menținerea eficienței și eficacității sistemului de control intern;
f) analizarea oportunității externalizării unor activități prin prisma riscurilor implicate de externalizare;
g) supravegherea și monitorizarea contractului de externalizare;
h) asigurarea unui personal calificat, având experiența și cunoștințele necesare;
i) asigurarea instruirii corespunzătoare a personalului;
j) asigurarea concordanței politicilor de remunerare a personalului cu strategia instituției de credit privind riscurile.
ART. 37
În procesul de administrare a riscurilor, instituțiile de credit trebuie să constituie un comitet de administrare a riscurilor, potrivit prevederilor secțiunii a 5-a din prezentul capitol.
ART. 38
(1) Instituțiile de credit trebuie să opteze pentru un profil de risc, stabilind obiectivul și strategia pentru fiecare risc semnificativ, inclusiv în ceea ce privește activitățile externalizate.
(2) Instituțiile de credit vor stabili tipurile de riscuri pe care sunt pregătite să le asume, precum și pragul de la care un risc este considerat semnificativ. La stabilirea acestora se vor avea în vedere natura, dimensiunea și complexitatea activității.
(3) Strategia instituțiilor de credit privind administrarea riscurilor semnificative trebuie să determine raportul dintre risc și profit pe care instituția de credit îl consideră acceptabil în condițiile asigurării continuității activității acesteia pe baze sănătoase și prudente.
ART. 39
Instituțiile de credit trebuie să adopte politici pentru administrarea riscurilor semnificative, în vederea implementării profilului de risc ales. Politicile respective trebuie să corespundă strategiilor generale, să fie corelate cu nivelul fondurilor proprii ale instituțiilor de credit și cu experiența acestora în administrarea riscurilor, precum și cu disponibilitatea de expunere la risc stabilită de consiliul de administrație.
ART. 40
(1) Politicile privind administrarea riscurilor semnificative, corespunzătoare naturii, dimensiunii și complexității activităților instituțiilor de credit, trebuie să fie transpuse în mod clar și transparent în norme interne, proceduri, inclusiv în manuale și coduri de conduită, făcându-se distincție între standardele generale aplicabile întregului personal și regulile specifice aplicabile anumitor categorii de personal.
(2) Pentru activitatea de tipul "electronic banking", inclusiv cea de emisiune și administrare de monedă electronică, instituțiile de credit trebuie să dezvolte politici și proceduri care să asigure integritatea, autenticitatea și confidențialitatea datelor, precum și securitatea proceselor de operare.
ART. 41
(1) Politicile de administrare a riscurilor semnificative trebuie să asigure, după caz, stabilirea cel puțin a:
a) unui sistem de proceduri de autorizare a operațiunilor afectate de riscurile respective;
b) unui sistem de stabilire a limitelor expunerii la risc și de monitorizare a acestora, care să reflecte profilul de risc ales și care să fie în conformitate cu legislația și cu reglementările în vigoare; limitele stabilite la nivelul activităților și/sau compartimentelor/sediilor secundare trebuie corelate cu cele stabilite la nivel de ansamblu al instituțiilor de credit;
c) unui sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum și altor aspecte legate de riscuri către nivelurile de conducere corespunzătoare;
d) unui sistem de proceduri pentru situații neprevăzute;
e) unor criterii de recrutare și remunerare a personalului, care să stabilească standarde ridicate pentru pregătirea, experiența și integritatea acestuia;
f) unui program de instruire a personalului;
(2) Politicile de securitate ale instituțiilor de credit aferente activității de tipul "electronic banking", inclusiv a celei de emisiune și administrare de monedă electronică, trebuie să cuprindă cel puțin: definirea responsabilităților pentru dezvoltarea și implementarea unor proceduri de securitate a informațiilor, stabilirea unor proceduri pentru evaluarea conformității cu politica, punerea în aplicare a unor măsuri de remediere și raportarea situațiilor de nerespectare a măsurilor de securitate.
(3) Procedurile de securitate ale instituțiilor de credit, aferente activității de tipul "electronic banking", inclusiv a celei de emisiune și administrare de monedă electronică, trebuie să cuprindă o combinare de elemente de hardware și software, cum ar fi: codificare, parole, firewalls, controale ale virușilor și monitorizarea angajaților.
(4) Pentru activitățile cu instrumente financiare derivate, băncile trebuie să stabilească politici și proceduri de evaluare a pozițiilor și să verifice respectarea acestora, a frecvenței de evaluare, precum și a independenței și calității surselor de stabilire a prețurilor de evaluare, în special pentru instrumentele emise și tranzacționate pe piețe cu lichiditate scăzută.
(5) Prevederile alin. (4) se vor aplica în mod corespunzător și în cazul pozițiilor pe care băncile le dețin în valori mobiliare necotate pe piețe organizate.
ART. 42
(1) Înainte de angajarea în activități cu instrumente financiare derivate, conducătorii băncilor trebuie să se asigure că sunt obținute toate aprobările prevăzute de cadrul legal și de reglementare și că există proceduri de administrare și sisteme de control al riscurilor adecvate.
(2) Decizia privind angajarea băncilor în activități cu instrumente financiare derivate va fi de competența consiliului de administrație și se va baza cel puțin pe următoarele:
a) descrierea instrumentelor financiare derivate relevante, precum și a piețelor și strategiilor propuse;
b) resursele necesare pentru stabilirea de sisteme eficiente de administrare a riscurilor, precum și pentru atragerea de personal cu experiență în tranzacționarea instrumentelor financiare derivate;
c) analiza activităților propuse în funcție de situația financiară generală a băncii și de fondurile proprii ale acesteia;
d) analiza riscurilor cu care băncile se pot confrunta ca urmare a desfășurării activităților respective;
e) procedurile pe care băncile le vor utiliza pentru a evalua, monitoriza și controla riscurile;
f) tratamentul contabil relevant;
g) tratamentul fiscal relevant;
h) analiza oricărei restricții legale privind desfășurarea respectivelor activități.
ART. 43
(1) Instituțiile de credit trebuie să efectueze sistematic o evaluare a riscurilor semnificative.
(2) Evaluarea riscurilor trebuie să țină cont și de:
a) implicațiile corelării fiecărui risc semnificativ cu celelalte riscuri semnificative la care se expune instituția de credit;
b) previzionările profitului și fondurilor proprii pe baza diferitelor scenarii în condiții de criză, inclusiv o cuantificare a pierderilor maxime în condiții extreme.
(3) Scenariile în condiții de criză trebuie să aibă în vedere identificarea evenimentelor posibile sau a modificărilor viitoare ale condițiilor economice care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor instituției de credit la riscurile semnificative, precum și evaluarea capacității instituției de credit de a face față acestora.
ART. 44
Instituțiile de credit trebuie să dispună de un sistem de informare adecvat pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și documentarea sistematică a riscurilor semnificative atât la nivelul instituțiilor de credit, cât și la nivelul compartimentelor și sediilor secundare ale acestora.
ART. 45
Instituțiile de credit trebuie să asigure că există o separare corespunzătoare a atribuțiilor în cadrul procesului de administrare a riscurilor, pentru evitarea potențialelor conflicte de interese.
ART. 46
Instituțiile de credit trebuie să asigure o monitorizare sistematică a conformității cu procedurile stabilite pentru riscurile semnificative și să soluționeze deficiențele constatate.
ART. 47
Instituțiile de credit trebuie să dispună de un sistem adecvat de control intern asupra procesului de administrare a riscurilor semnificative, care implică analize independente și regulate și evaluări ale eficacității sistemului și, acolo unde se impune, asigurarea remedierii deficiențelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize trebuie să fie comunicate în mod direct consiliului de administrație, comitetului de administrare a riscurilor și comitetului de audit.
ART. 48
Casa centrală a cooperativelor de credit trebuie să ia măsuri pe linia administrării riscurilor semnificative și a respectării principiilor de administrare a acestor riscuri la nivelul rețelei cooperatiste de credit, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor prezentului capitol.
SECȚIUNEA a 2-a
Administrarea riscului de credit și a riscului de țară
ART. 49
Strategia instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puțin următoarele:
a) categoriile de credit pe care dorește să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidența, aria geografică, moneda, durata inițială și profitabilitatea estimată;
b) identificarea piețelor pe care doresc să acționeze și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare și gradul de concentrare).
ART. 50
(1) Politicile și procedurile instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activitățile acestora și trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât și întregul portofoliu.
(2) Politicile și procedurile vor trebui stabilite și implementate de către instituțiile de credit astfel încât să se asigure următoarele:
a) menținerea unor standarde sănătoase de creditare;
b) monitorizarea și controlul riscului de credit;
c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri;
d) identificarea și administrarea creditelor neperformante.
(3) Politicile instituțiilor de credit vor stabili cadrul de desfășurare a activității de creditare și se vor referi inclusiv la următoarele:
a) contrapartidele eligibile și condițiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relație de afaceri cu instituția de credit;
b) garanțiile acceptabile de către instituția de credit.
(4) În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și alte activități de natură infracțională, instituțiile de credit trebuie să aibă în funcțiune politici stricte care să includă cel puțin:
a) solicitarea de referințe și informații de la persoane autorizate;
b) consultarea informațiilor puse la dispoziție instituțiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informații de natură financiară;
c) cunoașterea structurii participanților la capitalul societății, precum și a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienților persoane juridice, verificarea referințelor și a situației financiare personale a administratorilor și asociaților.
ART. 51
Instituțiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităților ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activității sunt reflectate în bilanț sau în afara bilanțului.
ART. 52
(1) La evaluarea riscului de credit instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cel puțin:
a) performanța financiară curentă și previzionată a contrapartidelor;
b) concentrarea expunerilor față de contrapartide, piețele în care acestea operează, sectoarele economice și țările unde sunt stabilite;
c) capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;
d) capacitatea și posibilitatea de a executa garanțiile, în condițiile pieței;
e) angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relații speciale cu instituțiile de credit, personalul propriu, precum și familia acestuia.
(2) În ceea ce privește cadrul contractual, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele:
a) natura specifică a creditului;
b) clauzele contractuale aferente creditului;
c) profilul expunerii până la scadență prin prisma evoluțiilor potențiale ale pieței;
d) existența garanțiilor reale sau personale;
e) probabilitatea nerespectării obligațiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating.
ART. 53
(1) Instituțiile de credit trebuie să desfășoare activitatea de creditare în baza unor criterii sănătoase și bine definite de acordare a creditelor.
(2) În activitatea de creditare, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele:
a) destinația creditului și sursa de rambursare a acestuia;
b) profilul de risc curent al contrapartidei și garanțiile prezentate, precum și senzitivitatea garanțiilor la evoluțiile economice și cele ale pieței;
c) istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei și capacitatea curentă și viitoare de rambursare a acesteia, bazată pe evoluțiile financiare istorice și proiecțiile viitoarelor fluxuri de numerar;
d) experiența în activitate a contrapartidei și sectorul economic în care aceasta își desfășoară activitatea, precum și poziția sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale;
e) termenii și condițiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;
f) capacitatea instituțiilor de credit de executare și valorificare a garanțiilor, dacă este cazul, într-un termen cât mai scurt.
(3) Creditele care depășesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituțiilor de credit și/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica în domeniul creditării trebuie să fie aprobate la nivelul consiliului de administrație.
ART. 54
Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare și înregistrare a expunerilor mari și a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum și de mecanisme de monitorizare a acestor expuneri în funcție de politica în materie de expuneri.
ART. 55
(1) La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare integritatea și reputația acestora, precum și capacitatea lor juridică de a-și asuma obligații.
(2) Instituțiile de credit trebuie să se asigure că informațiile pe care le primesc sunt suficiente pentru luarea unei decizii de creditare corecte.
ART. 56
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru aprobarea noilor credite, precum și pentru restructurarea celor existente (de exemplu: reeșalonare, refinanțare).
(2) Refinanțarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de clasificare superioară.
(3) Instituțiile de credit vor clasifica creditele reeșalonate în condiții mai stricte decât cele asociate situației inițiale a respectivelor credite.
(4) Procedurile prevăzute la alin. (1) trebuie să stabilească competențele și responsabilitățile în legătură cu deciziile prezentate la alineatul respectiv.
ART. 57
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru evaluarea continuă a garanțiilor reale.
(2) În legătură cu garanțiile personale, instituțiile de credit trebuie să evalueze capacitatea garanților de a-și asuma obligații.
ART. 58
Instituțiile de credit trebuie să aibă proceduri de stabilire, într-o manieră consecventă, de la o perioadă la alta, a provizioanelor specifice și a provizioanelor generale pentru riscul de credit (provizioane constituite pentru pierderi potențiale, neidentificate în mod specific, dar pe care experiența le precizează ca fiind prezente în portofoliul de credite) și trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii pentru a înregistra un nivel de solvabilitate corespunzător.
ART. 59
(1) Instituțiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit și să monitorizeze respectarea acestora.
(2) Limitele de expunere trebuie stabilite în legătură cu orice activitate a instituției de credit care implică risc de credit.
(3) Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al instituției de credit, iar limitele stabilite la nivelul compartimentelor și sediilor secundare ale instituției de credit trebuie să fie corelate cu acestea.
(4) Instituțiile de credit trebuie să stabilească limite și pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice și produse bancare specifice.
ART. 60
Personalul instituției de credit implicat în activitatea de creditare trebuie să aibă o experiență corespunzătoare dimensiunii și complexității operațiunilor în legătură cu care are competențe.
ART. 61
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de sisteme de informare în baza cărora aspectele legate de riscul de credit să fie raportate la timp, cu accent pe înregistrarea de credite neperformante și/sau identificarea neconformării cu limitele de expunere stabilite.
(2) Sistemele de informare trebuie să permită evaluarea de către instituția de credit a riscului de credit aferent elementelor din bilanț și din afara bilanțului.
(3) Sistemele de informare trebuie să furnizeze informații adecvate privind componența portofoliului de credite, precum și informații care să permită identificarea oricăror concentrări de risc.
ART. 62
Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel puțin următoarele:
a) înțelegerea situației financiare curente a contrapartidei;
b) urmărirea conformității cu clauzele contractuale;
c) evaluarea gradului de acoperire cu garanții a expunerii în raport cu situația curentă a contrapartidei;
d) actualizarea dosarului de credit, obținerea de informații financiare curente.
ART. 63
În cadrul activităților de control intern, instituțiile de credit trebuie să dispună de un sistem pentru remedierea la timp a situației creditelor a căror calitate se deteriorează și pentru administrarea creditelor neperformante.
ART. 64
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de politici și de proceduri corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscului de țară și riscului de transfer.
(2) La monitorizarea riscului de țară, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele:
a) incapacitatea potențială de onorare a obligațiilor de către contrapartidele din cadrul unui sector privat străin, ce poate fi cauzată de factori economici specifici țării respective;
b) imposibilitatea de punere în aplicare a contractelor de creditare, precum și incapacitatea și imposibilitatea de a executa la timp garanțiile în baza cadrului legal național al împrumutatului.
(3) Instituțiile de credit trebuie să stabilească și să monitorizeze expunerile pe fiecare țară și să ia măsuri corespunzătoare în cazul înregistrării unor evoluții necorespunzătoare.
SECȚIUNEA a 3-a
Administrarea altor riscuri semnificative
3.1. – Riscul de piață
ART. 65
(1) Politicile instituțiilor de credit privind administrarea riscului de piață trebuie să se refere cel puțin la riscurile pe care acestea intenționează să și le asume, precum și la modul în care respectivele riscuri sunt controlate.
(2) Politicile prevăzute la alin. (1) trebuie să definească instrumentele financiare autorizate a fi utilizate, strategiile de acoperire împotriva riscurilor, oportunitățile legate de asumarea de poziții, precum și parametrii cantitativi care definesc nivelul riscului de piață acceptabil pentru instituțiile de credit.
ART. 66
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de autorizare pentru pozițiile asumate.
(2) Instituțiile de credit trebuie să stabilească limite în legătură cu expunerile la riscurile asumate și să monitorizeze respectarea acestora. Limitele trebuie să specifice pozițiile permise a fi asumate.
(3) Instituțiile de credit pot stabili limite la nivelul unităților funcționale, portofoliilor, tipurilor de instrumente financiare sau instrumente financiare specifice.
(4) Instituțiile de credit trebuie să stabilească dacă limitele nu pot fi în nici o situație depășite sau dacă, în condiții clar specificate, depășirea acestora poate fi tolerată pentru o perioadă scurtă.
ART. 67
Instituțiile de credit trebuie să dispună de planuri alternative care să cuprindă procedurile ce trebuie aplicate în cazuri de criză. Procedurile respective trebuie să se refere inclusiv la punerea în evidență a pozițiilor deschise ce pot fi afectate de riscul de piață, precum și la variante de închidere a acestor poziții în astfel de situații.
ART. 68
Instituțiile de credit trebuie să efectueze evaluarea riscului de piață, avându-se în vedere cel puțin următoarele:
a) toate activitățile ale căror rezultate sunt sensibile la fluctuațiile înregistrate de prețuri, rata dobânzii și/sau cursul valutar pe piață, indiferent dacă rezultatele respectivelor activități sunt reflectate în bilanț sau în afara bilanțului;
b) evoluțiile înregistrate în legătură cu lichiditatea diferitelor piețe financiare;
c) pozițiile deschise înregistrate în legătură cu toate activitățile;
d) concentrările de risc în cadrul pozițiilor din portofoliul pentru tranzacții (trading book);
e) impactul corelării dintre diferitele activități ale instituțiilor de credit în care sunt utilizate instrumente financiare;
f) instrumentele financiare complexe, cum ar fi instrumentele financiare derivate.
ART. 69
Instituțiile de credit trebuie să dezvolte sisteme de evaluare a riscului de piață, pe baza cărora să poată fi evaluate riscurile asociate activelor, pasivelor și elementelor în afara bilanțului și care să utilizeze tehnici de evaluare adecvate.
ART. 70
(1) Instituțiile de credit vor dispune de proceduri de administrare a riscurilor de piață pentru toate activitățile care implică astfel de riscuri, cum ar fi:
a) proceduri pentru desfășurarea activităților care, prin specificul lor, afectează dimensiunile riscului de piață la care instituțiile de credit sunt expuse, inclusiv proceduri pentru asumarea de poziții;
b) proceduri pentru utilizarea instrumentelor financiare.
(2) În legătură cu pozițiile din portofoliul pentru tranzacții, instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri care implică cel puțin următoarele:
a) evaluarea respectivelor poziții la valoarea de piață, precum și calcularea expunerilor cel puțin zilnic;
b) identificarea imediată a depășirilor de limite, precum și raportarea și evaluarea acestora cel puțin zilnic;
c) monitorizarea continuă a lichidității portofoliului pentru tranzacții;
d) evaluarea și monitorizarea permanentă a pozițiilor deschise, cu luarea în considerare a dimensiunii, scadenței și complexității acestora.
ART. 71
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul și raportarea expunerilor afectate de riscul de piață.
(2) Raportările trebuie să includă cel puțin următoarele:
a) expunerile agregate la nivel de instituție de credit;
b) gradul de conformitate cu politicile și limitele stabilite;
c) rezultatul testelor efectuate pentru condiții de criză;
d) sinteze ale constatărilor rezultate ca urmare a analizei politicilor, procedurilor și adecvării sistemului de administrare a riscurilor, inclusiv ale constatărilor auditului intern și auditorului financiar al instituțiilor de credit.
(3) Raportările trebuie transmise conducătorilor și, într-o formă sintetică, consiliului de administrație.
3.2. – Riscul de lichiditate
ART. 72
Instituțiile de credit trebuie să își dezvolte strategia în domeniul administrării lichidității, care trebuie să includă și o componentă a administrării zilnice a acesteia.
ART. 73
Politicile instituțiilor de credit privind administrarea lichidității trebuie să se refere cel puțin la următoarele:
a) componența activelor, prin prisma lichidității și a capacității acestora de a fi tranzacționate pe piață, a pasivelor, precum și a elementelor din afara bilanțului;
b) modul de administrare a lichidității pe principalele valute cu care operează atât la nivel individual, cât și la nivel agregat;
c) utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi instrumentele financiare derivate.
ART. 74
(1) Instituțiile de credit trebuie să aibă proceduri de evaluare și monitorizare a poziției lichidității, stabilite pe baza analizei fluxurilor de numerar viitoare, determinate în funcție de evoluțiile viitoare ale elementelor de activ, de pasiv și din afara bilanțului. Fluxurile de numerar viitoare vor fi distribuite pe benzi de scadențe.
(2) Instituțiile de credit vor calcula indicatori de lichiditate, pentru care vor stabili limite.
(3) Instituțiile de credit vor stabili perioada în raport cu care se determină poziția lichidității, precum și frecvența de determinare a acesteia, în funcție de natura activității lor.
(4) Instituțiile de credit trebuie să determine poziția lichidității pe baza unor scenarii care să țină cont atât de factori interni (specifici instituțiilor de credit), cât și de factori externi (legați de evoluțiile pieței).
(5) Instituțiile de credit trebuie să revizuiască periodic scenariile utilizate în administrarea lichidității, pentru a determina dacă acestea continuă să fie valabile. În acest scop, instituțiile de credit vor lua următoarele măsuri:
a) determinarea nivelului activelor potențiale (de exemplu: active ajunse la scadență ce ar putea fi reînnoite, cereri de noi credite ce ar putea fi aprobate, trageri din angajamente de finanțare date de instituții de credit, ce ar putea fi efectuate);
b) determinarea capacității de tranzacționare pe piață a activelor;
c) determinarea evoluției elementelor de pasiv bilanțiere în condiții normale de desfășurare a activității (de exemplu: nivelul reînnoirii depozitelor și a altor elemente de pasiv, scadența efectivă a depozitelor la vedere sau a conturilor de economii, creșterea înregistrată în legătură cu noile depozite, monedă electronică emisă și vândută), precum și în condiții de criză (de exemplu, probabilitatea de rămânere la dispoziția instituției de credit a surselor de finanțare);
d) determinarea evoluției elementelor din afara bilanțului, inclusiv a pozițiilor rezultate din operațiuni cu instrumente financiare derivate.
ART. 75
Instituțiile de credit trebuie să mențină relații stabile cu furnizorii surselor de finanțare, să asigure o diversificare corespunzătoare a acestor surse prin evitarea concentrărilor în domeniul finanțării.
ART. 76
(1) În vederea implementării strategiei instituției de credit privind administrarea lichidității în condiții de criză, instituțiile de credit trebuie să dispună de planuri alternative și de proceduri de remediere.
(2) Un plan alternativ în condiții de criză presupune cel puțin:
a) existența unor fluxuri de informații oportune și neîntrerupte care să permită conducerii luarea unor decizii rapide;
b) luarea de măsuri pentru modificarea evoluției elementelor de activ și de pasiv;
c) menținerea relațiilor cu furnizorii surselor de finanțare;
d) orientarea către piețe alternative;
e) apelarea la facilitățile de credit avute la dispoziție și neutilizate.
3.3. – Riscul operațional și alte riscuri semnificative
ART. 77
Instituțiile de credit trebuie să definească riscul operațional pentru necesități interne.
ART. 78
Instituțiile de credit trebuie să aibă politici privind administrarea riscului operațional, care vor lua în considerare cel puțin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui astfel de risc:
a) frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credință a pozițiilor, furtul, încheierea de către salariați de tranzacții în cont propriu);
b) frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);
c) condițiile aferente efectuării angajărilor de personal și siguranța locului de muncă (de exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecție a muncii, promovarea unor practici discriminatorii);
d) practici defectuoase legate de clientelă, produse și activități (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informațiilor confidențiale deținute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greșită de către clienți a produselor și serviciilor aferente sistemului "electronic banking");
e) punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);
f) întreruperea activității și funcționarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu: defecțiuni ale componentelor hardware și software, probleme legate de telecomunicații, proiectarea, implementarea și întreținerea defectuoasă a sistemului "electronic banking");
g) tratamentul aplicat clienților și contrapartidelor comerciale, precum și procesarea defectuoasă a datelor legate de aceștia (de exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanțiilor reale, documentația legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienților, litigii);
h) securitatea sistemului "electronic banking" (de exemplu: angajamente ale instituției de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienți în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).
ART. 79
În scopul identificării și evaluării riscului operațional, instituțiile de credit trebuie să ia cel puțin următoarele măsuri:
a) evaluarea operațiunilor și activităților în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operațional;
b) stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziția instituției de credit afectate de riscul operațional (de exemplu, număr de tranzacții nefinalizate, frecvența și/sau gravitatea erorilor și omisiunilor, rata de fluctuație a personalului, creșterea rapidă a activității), precum și a unor limite aferente acestora;
c) evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operațional (de exemplu, pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi, analizării unor scenarii diferite).
ART. 80
Băncile trebuie să aibă sisteme și capacitate operațională adecvate activităților cu instrumente financiare derivate pe care acestea le desfășoară.
ART. 81
Instituțiile de credit vor dispune de următoarele proceduri pentru administrarea riscului operațional:
a) proceduri de evaluare;
b) proceduri de monitorizare;
c) proceduri de reducere a riscului fie pe plan intern, prin corectarea la timp a erorilor constatate și prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare și asigurare a securității informațiilor, fie prin transferul riscului către alte domenii de activitate (de exemplu, asigurări împotriva unor evenimente).
ART. 82
Instituțiile de credit trebuie să stabilească planuri de reîncepere a activității și pentru situații neprevăzute, care să ia în considerare diferite tipuri de scenarii, inclusiv în condiții de criză.
ART. 83
(1) La evaluarea riscului juridic și a celui reputațional instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul legal și de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea (de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea, pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit, datorată încălcării grave a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional, întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse, fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective, necunoașterea clară a drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip "electronic banking", inclusiv cu monedă electronică).
(2) În vederea reducerii riscului juridic și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora.
ART. 84
(1) Înainte de a se angaja în tranzacții cu instrumente financiare derivate, băncile trebuie să se asigure că, potrivit cadrului legal și de reglementare, contrapartidele au capacitatea de a se angaja în astfel de tranzacții.
(2) Băncile trebuie să se asigure că obligațiile contrapartidei care apar din tranzacții cu instrumente financiare derivate și drepturile lor asupra oricăror garanții reale primite de la o contrapartidă pot fi îndeplinite.
(3) Băncile trebuie să se asigure de întocmirea în mod corespunzător și posibil de pus în aplicare din punct de vedere legal a contractelor de compensare a creanțelor și obligațiilor reciproce decurgând din operațiuni cu instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii.
SECȚIUNEA a 4-a
Administrarea riscurilor asociate activităților externalizate
ART. 85
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de politici privind externalizarea activităților auxiliare sau conexe în raport cu activitățile principale.
(2) Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de administrare a riscurilor asociate activităților externalizate, respectiv a riscului juridic, a riscului reputațional și a riscului operațional.
(3) Procedurile de administrare a riscurilor asociate activităților externalizate se vor referi cel puțin la următoarele:
a) luarea deciziilor privind externalizarea unor noi activități sau modificarea celor existente;
b) selectarea și evaluarea societăților prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în legătură cu aspecte cum ar fi: solvabilitatea, reputația, familiarizarea cu specificul sectorului instituțiilor de credit, calitatea serviciilor prestate, organizarea activității și controlul intern, existența unui personal competent, existența unui plan alternativ de redresare a activității, asigurarea confidențialității informației, în special în cazul celei legate de instrumentele de plată electronică;
c) monitorizarea modului în care societățile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe desfășoară activitățile externalizate;
d) elaborarea de planuri alternative și stabilirea costurilor și resurselor necesare pentru schimbarea societăților prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
ART. 86
(1) Instituțiile de credit pot externaliza activități doar în condițiile încheierii de contracte cu societăți prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
(2) Contractele încheiate cu societăți prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în legătură cu activitățile externalizate trebuie să fie în formă scrisă și să asigure o alocare clară a responsabilităților fiecărei părți.
(3) Instituțiile de credit vor putea încheia contracte cu societăți prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, în legătură cu activitățile externalizate, în următoarele condiții:
a) asigurarea existenței unor date actualizate și a altor informații la nivelul instituției de credit;
b) asigurarea accesului unor entități din România (Banca Națională a României, autorități sau instituții publice, casa centrală a cooperativelor de credit) la datele și informațiile aferente operațiunilor din România, în cazul externalizării unor activități în afara granițelor țării;
c) asigurarea securității/confidențialității datelor, cel puțin prin următoarele măsuri: angajamentul societății prestatoare de servicii auxiliare sau conexe și al personalului acesteia de a se supune regulilor de confidențialitate, drepturile contractuale ale instituției de credit de a lua măsuri împotriva societății prestatoare de servicii auxiliare sau conexe în cazul încălcării confidențialității, separarea datelor instituției de credit de cele ale societății prestatoare de servicii auxiliare sau conexe și de cele ale altor clienți ai acesteia.
ART. 87
Instituțiile de credit nu pot externaliza următoarele activități:
a) activitățile principale prevăzute la art. 8 și 15^3 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare, la art. 7 din Legea nr. 541/2002 privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2003, și la art. 104 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, aprobată și modificată prin Legea nr. 200/2002;
b) activitatea de audit intern, în condițiile în care furnizorul extern de servicii în domeniul auditului intern are și calitatea de auditor financiar al instituției de credit în cauză;
c) organizarea și ținerea contabilității, în condițiile în care între persoanele cărora le-ar fi externalizată activitatea de ținere a contabilității și auditorul financiar există legături ce afectează independența acestuia în exercitarea mandatului;
d) organizarea și desfășurarea activității juridice curente, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic;
e) orice alte activități care în urma externalizării nu mai pot fi controlate și desfășurate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase.
SECȚIUNEA a 5-a
Comitetul de administrare a riscurilor
ART. 88
(1) Instituțiile de credit trebuie să dispună de un comitet de administrare a riscurilor. Comitetul de administrare a riscurilor este un comitet permanent, ale cărui funcționare și atribuții sunt reglementate de prezentele norme și de regulamentele interne ale fiecărei instituții de credit.
(2) Comitetul de administrare a riscurilor își poate desfășura lucrările în subcomitete, în funcție de mărimea și complexitatea instituțiilor de credit.
(3) Comitetul de administrare a riscurilor se constituie prin decizie a consiliului de administrație.
ART. 89
Instituțiile de credit trebuie să dispună de un regulament al comitetului de administrare a riscurilor, aprobat la nivelul consiliului de administrație și revizuit periodic, după caz, care să indice componența, autoritatea și responsabilitățile acestuia și modul de raportare către consiliul de administrație.
ART. 90
(1) Membrii comitetului de administrare a riscurilor trebuie să aibă o experiență compatibilă cu responsabilitățile lor în cadrul acestuia.
(2) Comitetul de administrare a riscurilor este format din conducători ai instituției de credit și ai compartimentelor a căror activitate este afectată de riscurile semnificative și, dacă se consideră necesar, din acest comitet pot face parte și alți conducători de compartimente.
ART. 91
Comitetul de administrare a riscurilor va avea cel puțin următoarele atribuții:
a) să asigure informarea consiliului de administrație asupra problemelor și evoluțiilor semnificative care ar putea influența profilul de risc al instituției de credit;
b) să dezvolte politici și proceduri adecvate pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor semnificative;
c) să aprobe metodologii și modele adecvate pentru evaluarea riscurilor și limitarea expunerilor;
d) să stabilească limite corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiții de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea și situația financiară a instituției de credit, precum și proceduri necesare pentru aprobarea excepțiilor de la respectivele limite;
e) să aprobe angajarea instituțiilor de credit în noi activități, pe baza analizei riscurilor semnificative aferente acestora;
f) să analizeze măsura în care planurile alternative de care dispune banca corespund situațiilor neprevăzute cu care aceasta s-ar putea confrunta;
g) să prezinte consiliului de administrație informări suficient de detaliate și oportune, care să permită acestuia să cunoască și să evalueze performanța conducerii în monitorizarea și controlul riscurilor semnificative, potrivit politicilor aprobate, precum și performanța de ansamblu a instituției de credit;
h) să informeze regulat consiliul de administrație asupra situației expunerilor instituției de credit la riscuri și imediat, în cazul în care intervin schimbări semnificative în expunerea curentă sau viitoare a instituției de credit la riscurile respective;
i) să stabilească sisteme de raportare corespunzătoare a aspectelor legate de riscuri;
j) să stabilească competențele și responsabilitățile pentru administrarea și controlul expunerilor la riscuri.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Bancile Comerciale Si Rolul Lor In Economie (ID: 131652)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.