. Bancile Comerciale. Bilantul Bancilor Comerciale. Reguli Prudentiale Si Administrarea Riscurilo

Capitolul I STRUCTURA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1 Dinamica și structura sistemului bancar

1.1.1 Informații generale. Scurt istoric al sistemului bancar în România

167 D.C. – una din cele 55 de plăci de piatră găsită intr-o zona cu mine aurifere se referea la contractul privind inființarea unei instituții bancare (se acordau credite pe termen scurt și se percepeau dobânzi);

1856 – Banca Națională a Moldovei – Iași, care a fost construită în urma demersurilor unui bancher prusac și concesionată acestuia – a dat faliment după un an de zile datorită lipsei de capital;

1864 – dupa Unirea din 1859, s-a inființat Casa de Depuneri și Consemnațiuni;

1865 – Banca România – București – de emisiune și de scont; în aceeași perioadă au fost inființate și băncile: Albina, Creditul Financiar Rural, Creditul Financiar Urban și Rural, Aurora;

1880 – cel mai important moment din evoluția sectorului bancar din România, s-a inființat Banca Națională a României, construită după modelul belgian, copie fidelă a modelului Băncii Angliei; capitalul a fost majoritar românesc, iar funcțiile ei au fost cele de creditare a economiei, de scontare a cambiilor și cea mai importantă funcție a ei a fost cea de emisiune. Acest moment s-a asimilat creării unui climat favorabil dezvoltării economiei și a sistemului bancar;

1881 – Bursa de Valori Bucuresti;

1880 – 1890 – de la 5 banci s-a ajuns la 200, numarul lor continuand sa creasca în timpul Primului Război Mondial (exemplu: Banca Generală Română, Marmorosch Blanc&co, Banca Comercială Romana);

1929 – 1933 – criza mondială se face resimțita și în România, ducând la falimentul sau la fuzionarea a numeroase bănci;

1934 – la ieșirea din criză ia naștere Consiliul Superior Bancar, condus de Guvernatorul Băncii Naționale, care promoveaza politici monetare cu rolul de revigorare a economiei naționale, legi privind controlul și inlesnirea creditelor; acum existau 1024 de bănci;

1940 – numărul băncilor a scăzut la 446, cele mai importante fiind Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Italiană și Română, Societatea Bancară Română;

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă, activând în conformitate cu standardele internaționale și deținând importante resurse de capital, BNR fiind singura emitentă de monedă și care asigură acoperirea creditelor de scont pentru toate băncile.

In perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobanca. În centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa planul central și a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a aflat Banca Națională a României (BNR) care exercită atât funcții de bancă de emisiune cât și unele funcții de banca comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea și patru banci specializate în finanțarea unui sector specific de activitate economică. În plus, patru banci straine (Manufacturers Hanover Trust, Société Générale, Banque Franco-Roumaine și Frankfurt Bucharest Bank) erau autorizate să efectueze o gama restrânsa de operațiuni în valută. De asemenea, mai existau aproximativ 860 de cooperative de credit organizate intr-o rețea și mai mult de 6.000 de case de ajutor reciproc.

In anul revoluției, 1989, sistemul bancar era constituit din 4 bănci (2 din 1967 și 2 care nu fuseseră desființate în 1948 – CEC-ul și Societatea Naționala de Credit Industrial) și Banca Centrală, toate având un capital redus și o pondere foarte mică în PIB, deoarece în perioada comunistă acest sector era considerat neproductiv și, în consecință, i se acordă o atenție redusă.

Reforma sistemului bancar în România a inceput de facto în decembrie 1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost inlocuit cu un sistem organizat pe doua niveluri: BNR și bancile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar modern de tip occidental, BNR și-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară și de a exercita alte funcții specifice unei bănci centrale, în timp ce activitățile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou inființate: Banca Comerciala Româna (BCR). Totodată, băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale universale.

In aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancara (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 34/1991) (vezi 1.5. Legislație bancară). Aceste legi au consfințit de jure crearea unui nou sistem bancar orientat spre piață. Noul cadru juridic a incurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat și a permis intrarea liberă pe piața bancară autohtonă a instituțiilor financiare străine. Bancile au fost autorizate sa opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă largă de operațiuni bancare pe intreg teritoriul țării în condițiile respectării normelor prudențiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

In afara asigurării cadrului legislativ adecvat s-a acționat și în următoarele direcții:

restructurarea băncilor, creșterea numărului lor, capitalizarea băncilor, dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, perfecționarea personalului bancar, informatizarea, dezvoltarea rețelei teritoriale, perfecționarea managementului bancar, dezvoltarea marketing-ului bancar, elaborarea și aplicarea unor programe strategice (cel puțin pentru marile bănci din 1993), aplicarea standardelor internaționale de contabilitate.

Acestea au fost intențiile, rezultatele nefiind indeplinite în totalitate, datorită unor factori ca: managementul bancar neperformant, lipsa capitalurilor, deprecierea permanentă a monedei naționale etc. În perioada de tranziție scursă până acum, se pot evidenția 3 etape de dezvoltare a băncilor romanesti:

etapa de cucerire – intre 1991 și 1993, care a constat în acapararea unui sector cât mai mare al pieței produselor și serviciilor bancare; aceasta etapă a avut o componentă cantitativă prin creșterea numărului de credite acordate și a numărului de depozite constituite, dar și prin creșterea numărului de subunități teritoriale ale fiecarei bănci;

etapa strategică de dezvoltare – intre 1994 și 1997, care a constat în aplicarea de programe și fixarea de obiective care să coducă la creșterea numărului serviciilor bancare și al produselor oferite. Și în aceată a doua fază s-a pus accentul pe aspectul cantitativ. Primele două etape au dus la o decapitalizare a băncilor și la o restructurare greoaie.

etapa de consolidare – este etapa în care se gasesc bancile acum și consta în fixarea unor obiective ca: recapitalizarea, privatizarea, introducerea sistemelor electronice de plată, management performant.

Tot în 1991 a luat ființă și Asociatia Română a Băncilor (ARB), care are un rol deosebit în apropierea băncilor comerciale de BNR. Aderarea la acest organism este liberă. Principalele obiective ale ARB sunt: să reprezinte interesele comunității financiare și bancare față de BNR și Guvern, organizațiile profesionale internaționale similare precum și să imbunătățească standardele profesionale ale lucrătorilor din sistemul bancar.

Incepând din 1994, odată cu promulgarea legislației privind valorile mobiliare și bursele de valori, băncile nu mai pot opera direct pe piețele de capital, fiind necesară în acest scop crearea filialelor specializate sub forma societăților de valori mobiliare. În prima parte a anului 1998, legislația bancară a fost substanțial modernizată prin adoptarea de căre forul legislativ a trei noi legi bancare: Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României și Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998) (vezi 1.5. Legislația bancară). În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează activitatea bancară a fost perfecționat, prin emiterea de ordonanțe de urgență, pentru a se obține un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare europene și cele mai bune practici internaționale (vezi anexa1).

Ca și în alte țări în tranziție, băncile rămân în continuare cei mai importanți intermediari financiari în România. La sfârșitul anului 2000, sistemul bancar românesc deținea mai mult de 90% din totalul activelor sistemului financiar autohton (vezi Tabelul 1). Dominanta sectorului bancar este demonstrată și de rolul secundar pe care îl joacă piețele de capital românesti. La data de 31 decembrie 2000, capitalizarea însumată a celor doua burse de valori din România (Bursa de Valori București și Piața RASDAQ) se cifra la nivelul de 30.219 miliarde lei, comparativ cu activele totale ale sistemului bancar în valoare de 233.254 miliarde lei.

1.1.2. Numărul de bănci

La data de 30 iunie 2001, sistemul bancar românesc cuprindea un numar de 41 de bănci, din care 33 erau bănci persoane juridice române organizate ca societăți pe acțiuni și 8 erau sucursale ale unor bănci străine (vezi Tabelul 2). Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a scăzut ușor în perioada următoare datorită unui număr de factori cum ar fi lichidarea unor bănci insolvabile și fuziunea unor entitati bancare.

1.1.3 Structura de proprietate

Structura de proprietate a sectorului bancar românesc a cunoscut transformari importante în cursul ultimului deceniu. Incă de la începutul procesului de tranziție, autoritatile române au incurajat deschiderea sectorului financiar, această opțiune de politică materializându-se în libertatea de intrare pe piața bancară și deschiderea față de investițiile străine. În acest sens, legislația bancară, adoptată în 1991, a permis înființarea libera de bănci comerciale, organizate sub forma de societăți pe acțiuni, de către persoane fizice și juridice, autohtone și străine, prin aceasta inlăturându-se barierele de intrare pe piața bancara, de natură sa promoveze structuri oligopoliste în cadrul sistemului bancar românesc. Totodata, spre deosebire de alte țări central-europene, băncilor straine li s-a permis accesul liber pe piața bancara româneasca nu numai prin crearea de filiale ci și prin intermediul sucursalelor, în condițiile indeplinirii cerințelor de autorizare.

Modificări de substanță în domeniul structurii de proprietate au avut loc mai ales în ultimii trei ani odata cu declanșarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat (Tabelul 3) și lichidarea Bancorex. La sfârșitul anului 1998, cele 7 banci cu capital integral sau majoritar de stat dețineau mai mult de 71,02% din totalul activelor sectorului bancar. La data de 30 iunie 2001, mai existau doar trei bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau doar 46,43% din activele sistemului bancar (Tabelul 4).

Dar să ne referim la mai mult sau mai puțin mediatizatele falimente bancare care au insoțit perioada de tranziție în România și nu numai, deoarece și în restul statelor ex-comuniste s-au manifestat asemenea fenomene. Cea mai importantă menire a statului a fost aceea de a privatiza marile bănci de stat, adică Banca Agricolă, Bancorex, Bancpost, Banca Româna pentru Dezvoltare și nu în ultimul rând Banca Comercială Româna, privatizări care au fost menționate și în memorandum-urile cu FMI.

Cea mai reușită privatizare a fost cea a BRD-ului din 1998, al carei pachet majoritar a fost preluat de Société Générale, o bancă de mare renume în Franta și în lume. Bancpostul, fără prea multă mediatizare a ajuns în proprietatea a două bănci, una americană – General Electric Capital, și una portugheză – Banco Portuguess de Investimento.

Situația cea mai mediatizată a fost preluarea de către Banca Comercială Româna a Bancorex-ului. Cu peste 66% din credite neperformante ce insumează peste 2 miliarde USD (in timp ce rezervele BNR în valută erau la 1 ianuarie 2000 de 1,8 miliarde USD, iar datoria externă a României arie 2000 de 1,8 miliarde USD, iar datoria externă a României pe 2000 re ridica la 2,4 miliarde USD), cu un presedinte arestat care astăzi este liber, Bancorex-ul, o bancă al carei personal avea o inaltă pregatire profesională, ramane pentru mulți un mare mister, care nu se poate explica decât prin faptul ca acordarea creditelor s-a facut după alte criterii decât practica bancară. În ceea ce privește Banca Comercială Română , situația acesteia s-a schimbat în ceea ce privește o privatizare apropiată, chiar dacă activele preluate sunt garantate cu titluri de stat (unul din cele mai lichide instrumente financiare). Înainte de această operație, Banca Comercială Română, datorită și unui management competitiv, s-a situat în 1998 pe locul 647 dintre cele mai bune banci, conform unui top 1000 facut la nivel mondial de renumita revista britanică “The Banker”, crescând cu 274 de poziții față de anul 1997 când abia intrase în top.

Ca o concluzie a acestor falimente este aceea că toate băncile cu probleme au fost prin instanțe ani de zile, judecându-se cu depunătorii inșelati și tergiversând în acest fel plata despagubirilor de către Fondul de Garantare a Depunerilor în Sistemul Bancar. După aceste falimente a fost mărită rata rezervelor minime obligatorii și rata de solvabilitate, precum și obligativitatea bancilor de a-și publica bilanțurile și rezultatele financiare către depunatori.

Urmare a modificărilor structurale prezentate anterior, sectorul bancar românesc se caracterizează printr-o prezență semnificativă a investitorilor străini. La 30 iunie 2001, cele 22 de banci cu capital majoritar străin operaționale în România dețineau 33,21% din capitalul social și 43,12% din activele sistemului bancar autohton. Dacă acestor banci li se adaugă și sucursalele băncilor străine, atunci indicatorii de mai sus se vor cifra la nivelul de 39,14% și respectiv 50,37% (vezi Tabelul 4, Tabelul 5).

La sfârșitul lunii iunie 2001, investitorii străini dețineau o cota de 29,16% din capitalul social al băncilor persoane fizice române. În cadrul participațiilor străine de capital, ponderea cea mai ridicată era deținută de investitori provenind din Grecia (21,85%), pe pozitiile următoare situându-se acționari din Turcia (14,64%), Franta (13,98%), SUA (12,88%), Austria (8,13%), Olanda (6,38%) etc. În prezent, 22 de bănci străine operează pe piața bancară românească ca urmare a stabilirii unei prezențe de afaceri sub forma filialelor sau sucursalelor. Dintre aceste entitati, 17 au societați mama în următoarele țări ale UE: Olanda, Austria, Grecia, Franța, Italia, Germania. De asemenea, din afara spațiului european, sunt prezente bănci din Turcia, Egipt și SUA.

1.1.4 Concentrarea și competiția în sistem

Deși numarul institutiilor bancare a crescut de șapte ori din 1991 și pâna în prezent, sectorul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel inca scăzut de competiție. La jumătatea anului 2001, piața bancară era dominată de trei banci care au apărut din structura monobancara precedentă: Banca Comercială Română, CEC (bănci cu capital de stat) și Banca Română pentru Dezvoltare (privatizată), care împreuna dețineau 56,75% din totalul activelor sectorului bancar. Urmare absorției Bancorex, BCR a devenit principala bancă românească cu o cota de piața de 30,98%, urmată de BRD, care deține 15,97% din totalul activelor sistemului bancar. CEC se situează pe locul al treilea cu o cota de piața de 9,8%. De precizat că la inceputul tranziției, cotele de piața ale acestor bănci erau de 33,8%, 12,1% și respectiv de 14,25%.

La data de 30 iunie 2001, primele cinci instituții bancare operaționale în România dețineau 66,63% din activele totale, 68,51% din depozitele și 58% din împrumuturile sistemului bancar (Graficul 1). Aceste niveluri de concentrare se incadreaza în dispersia indicatorilor similari inregistrati în țările Uniunii Europene.

Tabelul 6 prezinta gradul de concentrare a pieței bancare în funcție de cota de piața a primelor cinci, zece, cincisprezece bănci în totalul activelor, depozitelor și împrumuturilor sistemului bancar în perioada 1999 – iunie 2001. Datele din tabel arata ca gradul de concentrare în industria bancară măsurat în funcție de total active și depozite a început să crească începând cu anul 2000, ceea ce reflecta scăderea competiției pe aceste piețe.

1.1.5 Număr de salariați

Dezvoltarea rapidă a sistemului bancar, în special în primii ani ai deceniului trecut, a fost insoțită de creșterea rapidă a forței de muncă utilizate în acest sector de activitate economică. La sfârșitul anului 1999, numărul mediu al salariaților din sistemul bancar era de 50.784 persoane. În anul următor, în special datorită închiderii Bancorex SA și măsurilor de restructurare operațională a unei alte bănci cu capital majoritar de stat (Banca Agricola S.A.), personalul angajat în industria bancară a scăzut la nivelul de 44.802 persoane. În cursul anului 2000, salariații primelor trei banci în funcție de totalul activelor au reprezentat aproximativ 60,4% din totalul personalului angajat în sistemul bancar românesc.

Activitatea de pregătire a personalului este un factor esențial în integrarea într-o societate a viitorului, post-capitalistă, bazată pe informație, pe cunoaștere. În lumea contemporană, din ce în ce mai globalizată, toate țările, chiar și cele mai puțin dezvoltate, tind spre acest nou tip de societate.

Un caz aparte îl reprezintă țările aflate în tranziție la economia de piața, printre care și Romania, acestea trebuind să facă față unui efort dublu, acela de a “arde etapele”, respectiv de a trece direct la societatea globală, informatională, ținând seama, pe cât este posibil, de resursele disponibile și de unele condiții specifice, de istorie, tradiții și nu în ultimul rând de poziția geo-strategică.

De aceea, angajații din sectoarele puternic informatizate trebuie să aibă un nivel de pregatire foarte avansat pentru a raspunde cerințelor privind optimizarea timpului de muncă și productivitatea așteptată de angajator.

În timp ce numeroși indicatori pot fi criticati ca fiind irelevanti, prea subiectivi sau necomparabili, unele cifre pot furniza instrumente utile de analiză și comparație.

1.1.6 Densitatea retelei

La sfârșitul anului 2000, rețeaua teritoriala a băncilor, persoane juridice române, și a sucursalelor băncilor străine operând în România se compunea din 2.747 de unități, în scădere fața de cifra de 2.923 de unitați inregistrată cu un an mai devreme. Ca urmare a acestei evoluții, numărul de locuitori ce revin la o unitate teritoriala a crescut de la 7.682 la 8.165. Aceste cifre arată că în România exista o densitate scăzută a rețelei bancare comparativ cu țările Uniunii Europene și că, până în prezent, competiția în domeniul activității bancare de „retail” a fost scăzută. Totodată, ele indica un potențial insemnat de creștere a rețelei teritoriale a sistemului bancar românesc până a se atinge nivele similare cu cele din țările membre ale UE. Tinând însă cont de natura în schimbare a industriei bancare și de redefinirea rolului agențiilor teritoriale sub impactul revoluției informatice, creșterea viitoare a rețelelor băncilor românești va fi contrabalansată de utilizarea altor canale de distribuție (internet banking, telephone banking, e-banking etc.).

Cifrele agregate ascund însă diferențe mari între bănci în ceea ce privește marimea retelelor lor. În octombrie 2001, cu 1.641 de unități, CEC deținea mai mult de jumătate din rețeaua teritorială a sistemului bancar românesc. Alte bănci (BCR, Banca Agricola-Raiffeisen, BRD-Société Générale, Bancpost) au rețele importante cuprinse intre 142 și 274 de unitați teritoriale. Celelalte bănci au retele de talie mică, nedepășind numărul de 40 de unități teritoriale.

1.1.7 Grupuri bancare

În anii recenți, numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăți de valori mobiliare și societăți de leasing.

Structura acestor conglomerate este influențată de cadrul de reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piața de capital. Totodată, legislația bancară prevede ca operațiunile de leasing financiar vor fi desfășurate de bănci prin societăți distincte, constituite în acest scop. Prin urmare, marile bănci comerciale si-au infiintat societăți de valori mobiliare (Tabelul 8) pentru a putea opera indirect pe piețele de valori mobiliare și sunt acționari principali la o serie de firme de leasing. Câteva bănci românești dețin participații în societăți autohtone de asigurări. Legăturile de proprietate între industria bancară și cea a asigurărilor nu sunt însă puternice, intrucât legislația româneasca nu permite participații ale băncilor mai mari de 20% din capitalul unei societați de asigurări.

Pentru a permite o mai bună monitorizare a activității conglomeratelor financiare, colaborarea intre autoritățile sectoriale de supraveghere a fost intărita în cursul ultimilor ani. În acest sens, în octombrie 2001, a fost semnat un Memorandum de Întelegere între BNR și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Un document similar a fost încheiat în cursul lunii februarie 2002 între autoritatea de supraveghere bancară (BNR) și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

1.2 Situația financiară a sistemului bancar

1.2.1 Calitatea activelor

Expunerea ex-post a băncilor fața de riscul de credit este surprinsă de ponderea împrumuturilor neperformante în portofoliile acestor instituții. În ultima perioada, s-a înregistrat un progres însemnat în rezolvarea problemei împrumuturilor neperformante, nivelul acestora scazând de la un maxim de 71,7% inregistrat în anul 1998 la 5,81% în iunie 2001 (Tabelul 9).

De asemenea, îmbunatatirea calitații portofoliilor băncilor este reflectată și de reducerea volumului activelor restante și îndoielnice în raport cu capitalurile proprii și activele totale ale acestor institutii de credit (Graficul 2).

Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar este în mare măsură rezultatul preluarii de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB) a unei părți a portofoliului de credite neperformante de la Bancorex și Banca Agricolă. Aceasta operatiune a implicat însa însemnate costuri fiscale asociate operațiunii de curățire a bilanțurilor celor două bănci. Totodată, descreșterea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar reflectă scoaterea în afara bilanțului a creditelor și dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formula executorie (in aplicarea Normei BNR nr. 7/1998) și eforturile sporite depuse de bănci pentru a recupera creditele restante (BNR, 1999, 2000).

1.2.2 Adecvarea capitalului

În conformitate cu reglementările de prudență bancară în vigoare, sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 30 iunie 2001, nivelul agregat al indicatorului de solvabilitate era de 27,3%, fiind astfel cu mult peste limita de 12% cerut de reglemențările BNR sau minimul de 8% acceptat pe plan internațional. Creșterea dramatică a indicatorului de solvabilitate în ultimii doi ani reflecta în principal măsurile de recapitalizare a unor bănci cu capital de stat și majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către BNR(tabelul 10).

Nivelele de solvabilitate prezentate în tabelul de mai sus trebuie însă privite cu prudenta, întrucât indicii de solvabilitate raportati pâna în anul 2000 arata un grad de adecvare a capitalului mai bun decât este cazul. Aceasta se explica prin faptul că reglemențările valabile pâna la 1 octombrie 2000, au condus la o provizionare insuficientă datorită unor reguli de clasificare a activelor destul de laxe. Mai mult, intrucât provizioanele se constituiau pe baza activelor clasificate o dată la sase luni, există un decalaj între suma constituită și cea necesară.

Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit și normele metodologice de aplicare a sa, au introdus o serie de îmbunătățiri în ceea ce priveste regulile de clasificare a activelor. În acest sens, gama de active supuse clasificării a fost largită, iar băncile au fost obligate sa efectueze lunar clasificarea activelor. Prin aceasta, s-au obținut indici de solvabilitate mai realisti, dar sunt necesare în continuare modificări ale regulamentului în vigoare pentru a se obtine asigurarea că sunt utilizate reguli conservatoare de evaluare a activelor. De asemenea, trebuie precizat că reglementările existente privind solvabilitatea nu iau în considerare riscul de piață, care devine din ce în ce mai important pe măsura ce economia româneasca se maturizează.

1.3. Intermedierea financiară

1.3.1 Gradul de monetizare

Teoria și practica internațională, aplicabile și economiilor în tranziție, subliniază rolul important al intermedierii financiare în alocarea eficientă a resurselor în economie. Intermediarii financiari mobilizează economiile, transformă scadentele, exercita control asupra firmelor și directionează fondurile după criterii de eficienta (Levine, 1997). În plan macroeconomic, nivelul creditului exercita o influentă directă asupra cresterii economice (Levine, Loayza și Beck, 2000). Pentru România, creditul este cu atât mai important pentru creșterea economică, în condițiile în care capacitatea de autofinanțare a firmelor este scăzută, sectorul intreprinderilor mici și mijlocii este mic, iar rolul jucat pe piața financiară de către alti intermediari este incă limitat.

Cercetările empirice atestă, de asemenea, legătura dintre performanța de ansamblu a sistemului bancar și inflație. Intr-un studiu empiric recent, acoperind perioada 1999-2000, Bosel (2001) identifică o cauzalitate strânsă intre factorii monețări și inflație. El arată că, dintre cei doi factori monețări, i.e. baza monetară și multiplicator, cea mai mare influentă asupra variabilelor nominale (prețuri, curs, salarii) este imputabilă multiplicatorului, care reflectă intensitatea crearii banilor de către sistemul bancar.

În termeni institutionali, intermedierea financiară este, pentru România, un proces eminamente bancar, deoarece băncile au deținut și dețin marea majoritate a activelor financiare. În ciuda dezvoltării rapide din ultimii zece ani, sistemul bancar românesc se află într-un stadiu timpuriu de adâncire și largire financiară în comparație cu cea mai mare parte a economiilor în tranziție. Dimensiunea sectorului bancar este deosebit de redusă; la finele anului 1999, totalul activelor bancare reprezenta aproximativ 36% din PIB, pentru ca un an mai târziu, indicatorul sa se reducă la 29% din PIB, urmare îndeosebi a procesului de restructurare bancara. Țările dezvoltate, precum și cele mai avansate în procesul de tranziție, consemnează valori ale activelor bancare sensibil mai mari (Graficul 3).

Intermedierea financiară în România a rămas, de-a lungul întregii perioade de tranziție, deosebit de scăzută: masa monetară, ca procent în PIB, a variat în acesti ani între 20 – 30% (23% în anul 2000), ceea ce o plasează pe ultima poziție în rândul economiilor în tranziție (Graficul 4).

România se particularizează nu numai prin gradul scăzut de monetizare, ci și prin căderea abruptă a monetizării în primii ani de tranziție. Explicatia rezidă, pe de o parte, în tipul de monetizare din perioada anterioară debutului tranziției (monetary overhang), când a avut loc o economisire forțată datorată necorelării structurii ofertei cu cererea agregată. Pe de alta parte, demonetizarea abruptă din primii ani ai tranziției a fost determinată de inflația galopantă necombătută de dobânzi real-pozitive, precum și de mentinerea controlului valutar, care a împiedicat posibilitatea economisirii în valută.

Monetizarea a rămas un proces dificil pe ansamblul perioadei, datorită îndeosebi instabilitatii macroeconomice (inflație ridicată și fluctuantă, creștere economică foarte fragilă, cu perioade lungi de depresiune), incertitudinilor asociate cu schimbările structurale rapide și problemelor financiare din sectorul bancar, îndeosebi începând cu anul 1995 (Coricelli, 1999; IMF, 2000).

1.3.2 Nivelul creditului bancar

Probabil elementul cel mai sensibil al intermedierii financiare și al monetizarii îl reprezintă nivelul creditului acordat sectorului intreprinderilor. Pe parcursul anilor, critica unor reprezentanti din sectorul real, regăsită frecvent și în discursul politic, s-a concentrat pe nivelul inadecvat al creditului furnizat sectorului privat și, în general, al creditului acordat firmelor.

Într-adevar, creditarea sectorului intreprinderilor, inclusiv a sectorului privat, este foarte scăzută (Graficul 5).

Nivelul relativ (procent din PIB) plasează România pe ultimele locuri în grupul economiilor în tranziție, alaturi de Bulgaria (12-13%). Mai mult, analize ale FMI și BERD arată că, la nivelul de dezvoltare al unei țări ca România (PIB/loc. peste 6.000 dolari), creditul către sectorul intreprinderilor ar trebui sa fie mai mare de 30% din PIB. În țările industrializate, creditul privat este frecvent mai ridicat decât nivelul PIB. Merită reținut că, în ultimii ani, creditul către subsectorul de stat al intreprinderilor s-a comprimat sensibil (reprezentând circa 3-4% din PIB), urmare îndeosebi a restructurării și privatizării mai pronunțate, renunțării la creditele direcționate și subvenționate și intăririi supravegherii bancare (Graficul 6).

În prezent, creditul către sectorul intreprinderilor de stat este, în termeni relativi, mai scăzut decât cel acordat sectorului privat (contributia sectorului de stat la crearea PIB este de circa 40%, în timp ce creditul acordat acestui sector reprezinta cel mult o treime din cel acordat sectorului privat). Alături de factorii menționați, pot fi invocati alti doi factori specifici în legatura cu finanțarea intreprinderilor de stat: finanțarea prin arierate către alte sectoare, inclusiv bugetul consolidat, și accesul la finanțare externă cu garanții guvernamentale.

Este dificil de argumentat dacă acest nivel scăzut al creditului este o problema de ofertă sau una de cerere. Cert este însă ca factori generatori se gasesc deopotrivă în sfera ofertei și a cererii. Dinspre cerere, se pot menționa: nivelul ridicat al dobânzilor nominale, posibilitatea finanțării prin arierate și nivelul relativ scăzut al investițiilor. Pe partea ofertei, se află dificultățile de incasare a creditelor datorită insuficientului suport juridic și situației economice a firmelor, reticenta băncilor de creditare a noilor firme în absența informațiilor corespunzatoare sau a garanțiilor, precum și existența unor posibilități alternative de investiții, îndeosebi în titluri de stat.

1.3.3 Privire comparativă

În ciuda unei cauzalități variate a nivelului scăzut al intermedierii în economiile în tranziție în comparație cu economiile mature, se pot distinge câteva trăsături comune în economiile în tranziție aflate într-o fază mai avansată a reformelor (Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Țările Baltice), tot așa cum în țările din fosta URSS alte cauze explică insuficienta intermediere financiară (Coricelli, 1999). În primul grup de țări, nivelul și calitatea intermedierii financiare sunt explicate prin dezvoltarea lenta a unui sistem bancar eficient, afectat de credite neperformante, precum și prin politicile de privatizare ezitante. Cu toate acestea, țările din grupul fruntaș au progresat continuu în perfecționarea sistemului financiar și au creat structura institutionala de sprijin.

O situație diferită se distinge în cele mai multe țări din fosta URSS, unde principala explicație a monetizarii scăzute rezidă în dezvoltarea schimburilor nemonetare (barter, arierate de plati, surogate monetare).

Unde s-ar plasa România dupa aceste elemente distinctive? Incidența creditelor neperformante a fost mare în România, precum în primul grup de țări. Tot așa, privatizarea a fost ezitantă și, în plus, mult mai lentă. În schimb, cadrul instituțional de operare a intreprinderilor și băncilor s-a conturat mult mai lent în România, ceea ce o deosebește de primul grup. Prezența arieratelor de plăti ca forma extinsă de finanțare sui generis a intreprinderilor, apropie România de al doilea grup de țări, în care existența unui sistem de schimb paralel cu cel monetar face ca prețurile sa joace un rol limitat în deciziile agenților economici. De asemenea, arieratele semnalizează, alături de incordarea structurală (Daianu, 1993), și o severă criză a capacității cadrului juridic de a impune respectarea contractelor .

1.4. Eficiența sistemului bancar

1.4.1 Marja de dobândă

Principalul indicator al eficienței bancare îl reprezinta marja de dobândă, îndeosebi datorită implicațiilor mai ample pe care o are asupra profitabilității pe termen lung a sistemului bancar și asupra variabilelor macroeconomice. Pe termen scurt, o marja mare de dobânda oferă posibilitatea dezvoltării băncilor și a creșterii profitului acestora si, implicit, a impozitelor plătite către bugetul de stat. Pe termen lung, marjele mari atrag credite neperformante, induc o selectie adversă și, pe plan macroeconomic, afectează negativ creșterea economică.

In țările în tranziție mai avansate pe calea reformelor structurale, marjele sunt moderate; România se inscrie în rândul țărilor care practică marje ridicate.

Marja de dobânda a fost ridicata în România practic în intreaga perioada de tranziție, deopotriva în perioadele în care dobânzile reale erau pozitive sau nu. Mai mult, marjele ridicate nu urmeaza strict nivelul inflației.

In intervalul 1998 – 2000, marja medie de dobânda aplicabilă sectorului nebancar a oscilat intre 19-21 puncte procentuale, reprezentând intre 45% și 64% din nivelul mediu al dobânzii la depozitele atrase din sectorul nebancar (BNR, 2000).

Factorii care au determinat marjele mari de dobânda, în cazul României, sunt slaba competiție în sistemul bancar, cvasiinexistența unor piețe financiare alternative, persistența inflației ridicate și variabile, stocul ridicat și în creștere al creditelor neperformante, slaba guvernare internă și externă a băncilor. Declinul semnificativ al marjelor și al creditelor neperformante s-a reușit în țările în tranziție care au privatizat cele mai multe bănci, în paralel cu realizarea stabilizării macroeconomice și intărirea regimului juridic al contractelor.

1.4.2 Creditele neperformante și decizia politică

La finele anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58% din totalul creditelor scadente, mare parte din acestea aparținând marilor bănci de stat. Cum s-a ajuns la aceasta situație? Cum au ajuns băncile sa dețina portofolii atât de putrede, cum au ajuns să plaseze economiile populatiei în mod sistematic în investiții falimentare?

Economia româneasca a rămas, în linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai tranziției (din cauza absenței proprietății private asupra factorilor de producție și controlului masiv al prețurilor). Abia după 1993 au fost făcuți pași pe calea reformei, România trecând în categoria țărilor cu intervenționism masiv. Economia româneasca a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de intreprinderi de stat. Imposibilitatea calculului economic și coruptia le-au menținut în mod constant în categoria „pierderi” din economie. Numai ca pierderile diminuează sau anulează capacitatea unei firme de a licita pentru factorii de producție, o pune în imposibilitatea de a-și continua activitatea.

Din cauza numarului mare de salariați, insă, aceste intreprinderi au putut face presiuni serioase asupra structurilor de decizie politică pentru a le pune la dispoziție resursele necesare continuarii activității. Bugetele enorme, deficitele enorme și impozitele excesive sunt unele din rezultatele acestei presiuni. În mod logic, creșterea pierderilor din „nucleul dur” ar fi condus la creșterea continuă a impozitelor. Impozitele, însă, sunt nepopulare și nota de plată i-ar fi speriat pe contribuabili. Mai mult, acordurile incheiate cu organismele financiare internaționale prevedeau limitarea deficitelor bugetare.

Pe acest fundal, statul a constatat repede ca este proprietarul majorității băncilor și ca aceste bănci pot multiplica creditul și masa monetară. Sistemul rezervelor fracționare oferă intr-adevar flexibilitate, dar el trebuie gestionat în mod responsabil pentru a nu ruina moneda și economia. Din păcate pentru România, în absența liberalizarii vieții economice „presiunea asupra băncii centrale și a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă modului în care sistemul functionează, care, de asemenea, se manifesta printr-o larg răspândita cerere de credite ieftine” (Daianu, 1993, pag. 12).

Băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenționare a intreprinderilor ineficiente și de acoperire a deficitelor bugetare. Intr-un cuvânt, băncile de stat, în loc să pună la dispoziția unui sector privat resursele necesare creșterii, au ajuns sa blocheze procesul de restructurare prin plasarea acestor resurse în intreprinderile de stat falimentare. Aceste bănci au facut – deși statutul lor nu prevedea – politica statului în economie.

Băncile au sustinut aceste intreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanțarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populației și resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creștere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220.000 de miliarde în 2001) care a alimentat o inflație galopantă – 200% în 1991, 222% în 1992, 300% în 1993, 151% în 1997) și o depreciere accelerată a cursului de schimb.

Problema este că această politica predominant expansionistă a atras tot timpul resurse reale în sfera intreprinderilor de stat. Puterea de a licita resurse a fost continuu direcționată către „nucleul dur” al economiei și către buget.

Capitolul II

ROLUL BĂNCILOR COMERCIALE ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

2.1 Informații generale

Băncile au fost și sunt în continuare preocupate de elaborarea unor politici comerciale care să corespundă cerințelor clienților și care, în același timp, sa poată asigura realizarea obiectivelor sale strategice, cum ar fi:

Personalizarea relației cu clienții.

Managementul relației cu clienții pentru care în bancă s-au creat structuri la nivelul Centralei și la nivelul unitaților din teritoriu.

Promovarea oportunităților de afaceri care trebuie să determine consolidarea unor relații complexe intr-un cadru partenerial și de lungă durată, cu efecte pozitive asupra eficienței și profitabilității atât a clientului cât și a băncii;

Monitorizarea procesului de servire a clienților în vederea creșterii calității noilor produse și servicii oferite;

Asigurarea unui plus de atractivitate față de oferta concurenței.

În ultimii ani au apărut modificări importante pe piața financiar-bancară și tot mai multe bănci tind să se afirme ca grupuri financiare care iși lărgesc oferta de produse și servicii spre sfera leasingului, asigurărilor sau pieței de capital.

Creditul și garanțiile bancare reprezintă poziția principală în oferta băncilor comerciale. Banca pune la dispoziția clienților săi o gama largă de credite cum sunt cele de trezorerie, credite pentru export, credite pentru achiziționarea de echipamente, credite ipotecare.

Definiția generală a creditului este următoarea: relație bănească între o persoana fizică sau juridică numită creditor care acorda unei alte persoane numită debitor un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului. Termenul este utilizat cu diferite sensuri, după cum este vorba de comerț, contabilitate, legislatie financiară, fiscală sau domeniul bancar.

Conform legii bancare nr. 58/1998, creditul reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care incorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

2.1.1. Clasificarea creditelor

Din punct de vedere al obiectului, creditele se împart în: credite de producție și credite de consum.

Din punct de vedere al termenului se împarte în: credite pe termen scurt (pana la 1 an), pe termen mijlociu (intre 1 și 5 ani), și pe termen lung (peste 5 ani).

Din punct de vedere al calității debitorului se impart în credite private (pe baza de efecte de comert) și credite publice (pe baza de bonuri de tezaur).

Din punctul de vedere al garanțiilor, creditele se clasifică în credite personale și credite reale.

2.1.2. Funcțiile creditului

Domeniul în care se folosește cel mai frecvent este activitatea bancară, în care creditul indeplinește o funcție distributivă. Creditul bancar apare ca un sistem de relații între intreprinderi și bănci, în cadrul căruia mijloacele bănești ale intreprinderilor devenite temporar disponibile în conturile lor bancare, ca și cele ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cursul operațiilor acestui sistem, devin în urma mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credite și sunt folosite prin redistribuire la acordarea de credite economiei .

Pe lângă funcția distributivă, creditul indeplinește și funcția de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt, principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice. Funcția de emisiune este indispensabilă intr-o economie dinamică, în care activitatea de producție și circulație are nevoie de un volum mereu sporit și în același timp elastic de instrumente bănești. Sursa mijloacelor suplimentare necesare în urma intrării în circuitul bancar a unor noi valori care se distribuie și se redistribuie în procesul economic este creditul.

Utilizarea creditului ca instrument de creatie monetară și implicit de reglare a dinamicii producției și circulației poate constitui germenul unui dezechilibru în economie, în sensul sporirii mijloacelor bănești peste necesarul obiectiv reclamat de producția și circulația mărfurilor. Pentru ca emisiunea suplimentară de bani sa sprijine efectiv economia este necesar să existe mijloace de producție și fortă de munca disponibilă, rezultatul final, produsul, să aibă o piață de desfacere asigurată, recuperarea sumei acordate să se facă într-un termen scurt. Altfel, utilizarea creditelor ca instrument de emisiune poate degenera într-un dezechilibru inflaționist în economie. Puterea creditelor, conținută în aceea a băncilor care colectează și împrumută fondurile la scară socială “pare atunci sa fie expresia puterii banilor, confundată mai mult sau mai puțin cu aceea a capitalului. Băncile par a fi adevarate “puteri ale banului” și în același timp centrele vitale ale capitalismului”. Intr-o serie de țări cu economie de piața, stagnarea economică și fenomenele de criză au fost combătute printr-o politică a “banilor ieftini”, adică printr-o largă utilizare a funcției de emisiune a creditelor și prin practicarea unor dobânzi reduse. Numeroase cazuri de stagflatie și de slumpflatie au dovedit ca fără existența unor condiții favorabile, utilizarea expansionistă a creditelor nu duce la insănătoșirea economiei.

Creditele pot fi distribuite atat de banca centrală de emisiune cât și de celelalte bănci. Banca centrala acordă în general credite pe termen scurt (până la 3 luni) pe bază de rescont în scopul alimentării în completare a celorlalte bănci cu mijloacele bănești necesare acordarii de credite. Creditele acordate de bănci statului sau altor colectivitati publice pe diferite termene au la bază obligațiuni, bonuri de tezaur sau alte hârtii de valoare. Deținerile de devize pot fi și ele considerate credite acordate de banca centrală, de data aceasta, strainatatii.

Activitatea economică primește credite în general de la celelalte bănci pe termene scurte, mijlocii și lungi. “Regula de aur” în materie de credite constă în corespondența dintre durata creditului și termenele depunerilor primite de bănci. În practică această regulă este ințeleasă în condițiile actuale în sensul că durata creditului să asigure solvabilitatea băncilor dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de refinanțare..Recunoscând în credite un instrument important al politicii economice, banca centrală intervine în activitatea de creditare a băncilor comerciale îndeosebi prin manevrarea dobânzii și prin rezervele bancare obligatorii.

Creditele au apărut inițial în Orientul Mijlociu, unde constituiau monopolul marilor proprietari funciari și al preoților. Codul lui Hammurabi tratează creditul la inceputul mileniului II i.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni și la fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapezitii”) și la romani (“argențării”). Activitatea acestora era însă în realitate camatărie și zarafie. Primele instituții care au efectuat operații de profilul actualelor banci au fost, probabil, cele din orasele-republici italiene, adică în secolele XII-XIV ( Banca din Veneția, de exemplu, a fost inființată în 1171, însă a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea de Banco di Rialto). Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vietii economice incepând din 1850, după revoluția industrială, făcând posibilă anticiparea cumpărărilor și, astfel, în principiu, exercitand un efect multiplicator asupra activității economice.

Există multe tipuri de credite, dar dintre ele le mentionăm pe cele mai cunoscute: creditul comercial sau cambia, cel ipotecar, structural, public, privat, revolving, de licitație și cel de stat. Ca tipuri mai aparte de credite, mentionăm următoarele: creditul lombard, creditul red clause, creditul special,creditul back to back și creditul counter.

Creditul ipotecar se acordă pe termen mijlociu sau lung de către băncile ipotecare, beneficiari fiind proprietari funciari, proprietari de imobile, antreprenori de construcții. Garantarea creditului se face printr-o ipotecă asupra bunurilor respective.

Creditul structural, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este o formă de refinanțare prin care societatea bancară este autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis de BNR, până la un anumit nivel și în cadrul unui interval de timp prestabilit. Garantarea se va face prin efecte de comerț și alte hârtii de valoare acceptate de BNR. Acest tip de credit se acordă numai în cadrul unui plafon stabilit de conducerea executivă a BNR, pentru fiecare societate bancară în parte și pe tipuri de garanții, în cadrul politicii de credit a băncii centrale. Nivelul ratei dobânzii pentru creditele structurale se stabilește de către Consiliul de administratie al BNR și reprezintă rata (taxa) oficială a scontului. Aceasta poate fi modificată fără preaviz și este aplicabilă inclusiv creditelor structurale în derulare. Dobânda aferentă se calculează la soldul angajamentelor zilnice efective și se plătește la scadentă creditului structural, dacă la acordare nu se prevede expres altfel.

Creditul public este o formă de mobilizare a unor mijloace bănești de către autoriatea de stat, în scopul utilizării acestor mijloace pentru acoperirea unor cheltuieli în general neproductive: cheltuieli administrative, militare, achitarea dobânzilor datorate, rambursarea datoriei publice scadente etc.deci, în cazul acestui tip de credit, mijloacele bănești nu se transfora în capital. Plata dobânzii și restituirea împrumuturilor sunt facute pe seama veniturilor bugetare.

Creditul de licitație, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este principala formă de refinanțare acordată de BNR societăților bancare. Se acordă pe o durată de maxim 15 zile calendaristice și este garantat cu titluri de stat sau cu alte hârtii de valoare acceptate de BNR.creditul se acordă în cadrul unui plafon maxim pentru ansamblul sistemului bancar și pe o durată fixa stabilite de conducerea executiva a BNR, pentru fiecare sedință de licitație în parte, în cadrul politicii de credit a băncii centrale. Dobânda aferentă se calculează proporțional cu suma obținută și cu termenul de rambursare și se plătește la scadentă, dacă în comunicarea sumei și a ratei dobânzii la care afost adjudecâtă suma nu se prevede altfel.

Creditul de stat se acordă statului de către marile bănci, pe bază de efecte publice (obligațiuni de stat, titluri de tezaur), în vederea acoperirii deficitelor bugetare. Datoria publică constituie o povară crescândă pentru cetățeni, serviciul datoriei publice efectuându-se din impozite și taxe.

Creditul privat este contractat pe termen scurt între firme particulare și persone fizice pe baze de efecte de comert (trate, bilete la ordin).

Creditul revolving este o forma de credit prin care suma acordată clientului se reconstituie în mod automat, pe măsura efectuarii rambursărilor, fără o altă avizare; poate fi revocabil sau irevocabil.

In cazul creditului back-to-back, vânzătorul, ca beneficiar al primului credit, oferă drept garanție unei terțe bănci chiar acest credit, în vederea obținerii celui de-al doilea.

La creditul counter, procedura este aceeași ca și mai sus, cu excepția faptului că vânzătorul cere propriei bănci să emită al doilea credit, pe baza primului.

Creditul red-clause include o clauză specială care autorizează banca cumparatorului să avanseze sume vânzătorului inaintea prezentării documentelor de tranzacție.

Creditul lombard sau overdraftul, conform Regulamentului BNR nr. 3/1995, este o forma de refinanțare cu totul specială, acordat societăților bancare pentru asigurarea plăților zilnice ale acestora. Creditul lombard este reprezentat de soldul debitor inregistrat la inchiderea zilei în contul curent al unei societăți bancare, deschis la centrala BNR. Acest sold se transferă automat în contul de credit lombard, care se acordă în limita unui plafon egal cu 75% din nivelul fondurilor proprii ale societății bancare, calculate conform normelor în vigoare emise de BNR. Pentru a avea acces la acest tip de credit, societățile bancare au obligația de a avea constituite garanții de un nivel corespunzator, formate din titluri de stat sau alte hârtii de valoare acceptate de BNR. Rata dobânzii pentru creditul lombard se stabilește de Consiliul de administratie al BNR și poate fi modificată fără preaviz.

Creditul special este o formă excepțională de refinanțare acordată de BNR societăților bancare aflate în criza de lichiditate. Creditul special se acordă pe o durată de maxim 30 de zile calendaristice și se garantează cu titluri de stat sau cu alte hârtii de valoare acceptate de BNR. În mod excepțional se poate garanta cu active reale din patrimoniul societăților bancare. Nivelul ratei dobânzii se stabilește de conducerea executiva a BNR. Acordarea este condiționată de prezentarea unui program de redresare financiară agreat de BNR, care va fi prezentat intr-un termen stabilit la data acordării creditului. Neindeplinirea măsurilor cuprinse în program la termenele stabilite, precum și neprezentarea lui în termenul solicitat pot conduce la retragerea fără preaviz a creditului special.

Activitatea celor mai importante banci din România este structurată pe două importante segmente de piața: corporate-banking și retail-banking.

Activitatea de corporate banking este plasată în strategia băncii pe principala zona de interes. În oferta sa, creditul și garanțiile bancare reprezintă pozitia principală și banca pune la dispoziția clienților sai o gama largă de credite cum sunt cele enumerate și explicate mai sus.

Creditul în valută a luat amploare în ultimii ani în contextul eforturilor depuse de companiile românești pentru modernizare și retehnologizare. Pentru asigurarea unei finanțări corespunzatoare în valută, resursele proprii ale bancii sunt completate cu linii de finanțare externă de la băncile de corespondență. În cadrul ofertei generale, pe lângă produsele tradiționale de creditare oferite de bancă, clienții din acest segment au beneficiat din plin și de servicii pentru finanțarea comertului exterior, de factoring intern și extern, servicii de cash-management și de servicii de electronic-banking.

Prin intermediul emisiunilor de obligațiuni și a creditelor sindicalizate, banca reprezintă interesele clienților mari în zona de corporate-banking pentru atragerea de resurse de pe piața internațională de capital. Se urmărește cu mare interes evoluția afacerilor clienților corporativi și banca vine în întampinarea lor cu o oferta largă de garanții bancare în lei și în valuta pentru proiectele de investiții, achiziționarea de echipamente în leasing, pentru creditul cumparator sau furnizor, precum și pentru activități de producție în lei și în valuta.

Activitatea de retail-banking constituie o zona de larg interes pentru bănci, în condițiile în care, pe seama acestui segment, ele iși asigură o parte importantă din resursele de creditare. În condițiile unei concurențe tot mai accentuate și datorită oportunităților pe care le oferă acest sector, băncile acționeaza ferm pentru câstigarea unei cote semnificative pe piața retailului din România atât prin promovarea unei oferte cat mai diversificate și atractive pentru constituirea de depozite în lei și în valută, cât și prin acordarea de credite.

Deși lansate abia în cursul anului 2000, creditele de retail au cunoscut o dinamică deosebită, oferta băncilor fiind foarte diversificată. Clienții beneficiază de la clasicele credite pentru cumpărarea de produse electronice și electrocasnice până la creditele pentru cumpărarea de autoturisme și investiții imobiliare, acestea din urmă acordandu-se atat în lei cat și în valuta. De asemenea se acordă credite pentru cumpărarea din strainatate a utilajelor de stricta specialitate, micilor intreprinzatori.

2.2 Principii și reguli generale privind activitatea de creditare

In activitatea de creditare, băncile respecta prevederile Legii bancare nr 58/1998, Legii nr 101/1998 privind statutul BNR, normele, instructiunile și regulamentele emise de BNR în calitatea sa de bancă centrală cu atributii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți, precum și propriile norme și instructiuni de lucru (capitolul I).

Operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară ca principiu fundamental. Conform prevederilor Legii bancare nr 58/1998, “la acordarea creditelor, băncile urmaresc ca solicitanții să prezinte credibilitate” și “toate operațiunile de credit și de garanție ale societății bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toti termenii și toate condițiile respectivelor tranzactii”.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plata a dobânzilor. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât din perioade anterioare cât și din cele prognozate.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite obtine profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot sa-și dezvolte afacerile, să obțină profit si, pe aceasta bază, să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile. Analiza și acordarea creditelor trebuie să aiba în vedere influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevazute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

Creditele și scrisorile de garanție solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de viabilitate, se acordă pentru destinația stabilită în contract, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutati. Utilizarea creditului pentru o alta destinatie decât cea stabilită, da dreptul băncii să intrerupă creditarea și să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate banca percepe dobânzi și comisioane ale caror niveluri de bază se avizează de către Comitetul de Directie și de Consiliul de Adiministratie ale băncii, precum și penalitatile stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadentă a creditelor și neachitării dobânzilor datorate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul maxim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maxima a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi aferente.

Creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale precum și dobânzile aferente acestora, nerambursate, respectiv neincasate la scadență sunt considerate restante, iar dacă acestea sunt trecute în litigiu, sunt considerate creante indoielnice si, respectiv, dobânzi indoielnice. Se consideră trecute în litigiu creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale și dobânzile aferente ce fac obiectul unei cereri inregistrate la instanța de judecâtă pentru obținerea unui titlu, executarea silită a debitorului, lichidarea judiciara a acestuia precum și alta cereri privind recuperarea creantelor băncii din credite și dobânzi, cu excepția fazei de notificare.

Dobânzile neajunse la scadentă, calculate până la data punerii la dispoziția clienților a fondurilor și până la scadență, sunt considerate creante atașate.

Pe toată durata de creditare, agenții economici beneficiari de credite au obligația de a pune la dispoziția bancii un exemplar din bilanțul contabil, situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de bancă. Aceasta obligatie va fi prevazută ca o clauză distinctă în contractele de credite.

Creditele se acordă la cererea clienților care indeplinesc cumulativ următoarele condiții:

– sunt constituiti conform legii și poseda capital social vărsat potrivit statutului (actului constitutiv);

– desfășoară activități legale și eficiente potrivit statutului de funcționare, avand un nivel corespunzator al indicatorilor de bonitate;

– capacitatea de rambursare a debitorului, rezultata din analiza economico-financiara, in special a fluxurilor de numerar;

– capacitatea debitorului de a prezenta bancii o structura satisfacatoare de garantare a facilitatii(lor) respectiva(e) in vederea acoperirii riscului;

– valoarea garanțiilor acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioada de creditare;

– iși desfășoară activitatea prin conturi deschise la unități teritoriale ale băncii;

– accepta clauzele din contractul de credit.

Orice alte modificari aduse la structura initiala a facilitatii(lor) acordate de catre Banca si acceptate de catre parti prin semnarea contractului de credit si a celo accesorii acestuia, pot avea loc doar in cazul unor motive intemeiate si demonstrate prin prezentarea unor documente justificative, in cazul in care in contractul de credit nu este specificat altfel.

Banca poate intrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a unui credit aprobat în cazul în care acesta a incalcat condițiile contractului de credit sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigura condițiile de garanție și rambursare.

Intre incasarea ratelor de credite la scadență și a dobânzilor la termenele stabilite, prioritate are incasarea dobânzilor, dacă prin acte bilaterale incheiate intre bancă și client nu s-a convenit altfel.

În conformitate cu articolul 56 din Legea bancară nr 58/1998, contractele de credit și cele de garanții reale și personale sau alte documente contractuale constituie titluri executorii.

La data investirii cu formula executorie de către instanțele judecâtoresti a contractului de credit, intreaga datorie a debitorului (creditul și dobânda aferentă) va fi inregistrată în afara bilanțului, iar banca va calcula, în continuare, dobânzi (creante atașate) și se va urmări până la recuperarea sa integrală sau până la epuizarea posibilitatilor legale de recuperare.

In vederea administrarii riscului și acoperirii eventualelor pierderi din credite și dobânzi, banca constituie rezerva generală pentru riscul de credit și provizioane specifice de risc pentru credite și dobânzi, potrivit legii.

Pentru creditele și dobânzile aferente trecute în afara bilanțului nu se vor mai calcula provizioane specifice de risc și nici rezerva generală pentru riscul de credite, pentru că ele nu mai figurează în expunerea brută și netă a băncii.

2.3 Clienții

2.3.1. Categorii de împrumutați

Clienții bancii sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, inregistrate în România, care desfășoară activități legale, au conturi deschise la banca respectiva și iși deruleaza operațiunile prin aceste conturi.

Categoriile de clienți ai băncii care pot beneficia de credite sunt următoarele:

– regii autonome, companii și societăți naționale constituite în conformitate cu Legea nr 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Ordonantei de Urgenta nr 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome și actelor normative privind inființarea companiilor naționale;

– societăți comerciale cu capital de stat sau privat și alte unități care iși desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale, constituite în conformitate cu Legea nr 15/1990 și Legea nr 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și completată;

– societăți comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite legal;

– societăți agricole cu personalitate juridică, constituite conform Legii nr 36/1991 privind societățile agricole;

– unități administrativ – teritoriale organizate potrivit legii;

– fundatii și alte organizatii non-profit;

– asociatii de proprietari și alte asociatii prevazute de lege;

– alte persoane juridice organizate în conformitate cu legea și care desfășoară activități legale.

2.3.2. Surse de informare cu privire la clienții băncii

Pentru cunoașterea și evaluarea situației economico – financiare prezente și de perspectiva a clienților, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să iși asigure o bază de informații asupra fiecarui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.

Principalele surse de informații sunt:

1. Informații obținute de la clienți;

2. Informații din evidențele băncii privind;

3. Informații din surse exterioare, care pot fi obținute de la Banca Națională a României, Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți, Registrul Comertului, organisme specializate, Institutul Național de Statistică și Studii Economice, mijloace mass – media etc.

2.3.3. Deschiderea conturilor la bancă

Agenți economici, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, trebuie să prezinte băncii cererea de deschidere de cont, la care vor anexa în copie actele solicitate de catre Banca. Sefii compartimentelor conturi și viramente analizează dacă documentația depusă în copie cuprinde toate actele necesare deschiderii contului și verifică dacă acestea sunt conforme cu originalul. Cererile prezentate de solicitantii ale caror documentatii îndeplinesc condițiile prevăzute, vor fi vizate de șefii departamentelor operativ – contabile și de consilierii juridici.

Conturile agenților economici vor fi inchise în următoarele cazuri:

la cererea titularului;

dacă titularul nu mai îndeplinește condițiile cu privire la deschiderea și funcționarea contului;

daca în decurs de 6 luni, contul nu prezintă altă mișcare decât operațiuni privind dobânda bonificata la disponibilitățile existente, iar soldul contului este mai mic de 1 milion lei; fac excepție conturile de depozit la termen deschise de persoane juridice;

daca titularul a produs incidente de plăți majore cu cecuri, bilete la ordin, cambii și nu are datorii la bancă.

Fac excepție de la prevederile de mai sus conturile deschise de agenții economici pentru constituirea capitalului social. In cazurile 2 și 3 prevazute mai sus banca va comunica titularului în scris, cu 10 zile lucratoare inainte, posibilitatea inchiderii contului, solicitând să fie luate măsuri pentru activarea acestuia sau în caz contrar să procedeze la inchiderea lui. In situația în care titularul nu da curs comunicării băncii, se va proceda la calcularea și inregistrarea la zi a dobânzilor bonificate la disponibilitățile existente în cont, iar contul respectiv va fi inchis prin virarea soldurilor în contul “diverși creditori”.

Titularul contului inchis poate intra în posesia sumelor care ii aparțin la cerere sau poate solicita redeschiderea contului, caz în care banca va trata aceasta operatiune ca o noua deschidere de cont. Pentru detalii suplimentare va rog accesati Anexa 2 „Analiza economico – financiară a activității clienților”.

Capitolul III

REGULI PRUDENȚIALE ȘI ADMINISTRAREA RISCULUI. RISCUL DE ȚARĂ

3.1 Asigurarea – modalitate modernă de acoperire a riscurilor creditelor de export

Activitatea comerciala este supusa unor riscuri complexe și variate. Statisticile recente arata ca annual zeci de mii de companii din intreaga lume dau faliment ramanand cu mari datorii fata de parteneri și nu de puține ori, motivul il reprezintă insolvabilitatea cumparatorilor lor, care fac imposibila recuperarea sumelor avansate si, prin urmare, problemele lor se revarsa și asupra altora (creditori, furnizori, banci).

In perioada actuală, când vorbim despre piețele internaționale, ne referim la piețe globale și de aceea incertitudinea capătă noi valente și forme de manifestare.

Un alt factor de risc il reprezintă faptul ca, în domeniul afacerilor contemporane s-a realizat schimbarea centrului de greutate de la afacerile derulate pe banii proprii la cele desfasurate cu bani de împrumut, astfel incat obținerea unor venituri în viitor conteaza mai mult decât siguranta financiară prezenta.

Deși creditul inseamna incredere, se impune din ce în ce mai pregnant protectia creditorilor pentru riscul de a nu-și recupera sumele date cu împrumut.

Practica financiară internaționala a consacrat pe lângă formele tradiționale de garantare a creditului, practica asigurarii creditelor ca forma evoluata de acoperire a riscurlor creditelor, în general a celor de export.

Asigurarile de credite fac parte din categoria asigurarilor financiare și reprezintă o forma relativ noua de asigurare apăruta ca urmare a interferentei dintre institutiile financiare și de credit specializate și societățile de asigurari, aspect ce defineste componenta modernă. Componenta tradiționala a acestor asigurari o reprezintă transferarea riscurilor de pierderi financiare de la asigurat către asigurator. Ele acopera pierderile de bani (riscul de neplata, riscuri politice) și nu daunele materiale, raspunderea civila sau contractuala și presupun metode specifice de evaluare și gestionare a riscurilor.

Asigurarile de credite difera de garanțiile bancare deoarece preiau numai în anumite condiții riscurile. Astfel, pentru derularea corespunzatoare a unui contract de export, agentul economic exportator apeleaza la un credit de export care este garantat suplimentar prin polita de asigurare, în timp ce garanțiile bancare implica asumarea necondiționata a tuturor obligațiilor contractuale.

In asigurarile de credite, asiguratorii trebuie să indeplineasca următoarele condiții:

sa colecteze, prelucreze și intrerpreteze informații despre client în vederea minimizarii riscului de neplata;

sa aiba abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indifcerent de deosebirile privind limba,cultura sau sistemul legislativ;

sa plateasca despagubirea în caz de neplata a debitorului asiguratului.

Acest tip de asigurare a creditelor este inca unul de lux, el fiind caracteristic și functionand în condiții optime în cadrul economiei de piața, în țările cu un sistem de credite stabil și bine dezvoltat. (Anexa 3 Analiza și evaluarea riscurilor creditelor de export)

3.2 Gestionarea riscurilor creditelor de export

Definirea gestiunii riscului ca domeniu stiintific vast și inovator, cu mare aplicabilitate în asigurari a fost facuta de un cunoscut specialist în domeniu, Jim Bonnister care crede ca: “managementul riscului este o lume a contrastelor. Poate fi nebulos sau precis, definit în sens restrans, greu de definit sau poate fi ascuns în limbajul propriu al asiguratorilor”’.

Managementul riscurilor presupune parcurgerea următoarelor etape: identificare riscului, cuantificarea riscului, elaborarea de recomandari, implementarea deciziei, monitorizarea și interpretarea rezultatelor.

3.3 Garanțiile creditelor

In vederea diminuarii sau prevenirii unor riscuri care pot apare în recuperarea creditelor acordate și a dobânzilor aferente, banca se va asigura ca solicitantii dispun de capacitaticerte de rambursare a sumelor împrumutate din cash flow-ul pozitiv rezultat din derularea activității curente, precum și de constituirea unor garanții asiguratorii la valoarea creditului și dobânzilor aferente.

Formele de garanții ce se pot constitui pentru garantarea creditului:garanțiile bancare și guvernamentale, ipoteca, garanții reale mobiliare, fidejusiunea, cesiunea de creanță,contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente, dreptul de gaj general, garantia de firma, planul de afaceri.

Garanțiile guvernamentale se acordă de către puterea executiva a statului, reprezentata de ministerecare sunt autorizate să emită garanții în numele și pe contul statului pentru creditele acordate de societățile bancare în temeiul unor acte normative.

Scrisoarea de garanție bancara este modalitatea de concretizare a unei garanții data de o societate bancara la solicitarea unei persoane fizice sau juridice care contracteaza un credit. Aceasta forma de garantare este considerata sigura datorită solvabilitatii ridicate a bancilor și a lichidităților importante de care acestea dispun.

Elementele esentiale pe care trebuie să le cuprindă scrisoarea de garanție bancara sunt: denumirea și adresa bancii garante, denumirea și adresa societății garantate, numele și adresa beneficiarului garanției, obiectul garanției, valoarea, termenul de plata a sumei garantate, termenul de valabilitate a garanției, clauze, semnaturile autorizate ale persoanelor din banca garanta.

Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, fiind o garanție imobiliara reala și accesorie care nu implica deposedarea de bunul adus în garanție a celui ce o incheie. Dreptul real de ipoteca nui confera creditorului posesia, folosinta sau dispoziția asupra bunului ipotecat.

Conform Legii cadastrului și publicitații imobiliare nr.7/1996, se pot ipoteca: bunurile imobile aflate în circuitul civil, accesoriile acestora care sunt imobile prin destinatie,uzufructul asupra unor imobile. Nu pot fi ipotecate bunurile imobile viitoare și bunurile mobile.

Ipoteca este indivizibila, în sensul ca ea va exista asupra intregului imobil, chiar dacă a fost plățita o parte din datorie. Ea este supusa principiului specializarii (trebuie să fie determinată atat asupra imobilului afectat de garanție, cat și asupra valorii creantei garantate).

Bancile practica în general ipoteca conventionala, care ia nastere din acordul de vointa al partilor, prin incheierea unui contract de ipoteca. În acest caz, împrumutatul trebuie să indeplineasca doua condiții de fond: sa aiba capacitatea deplina de exercitiu, in momentul constituirii ipotecii să fie proprietarul actual al imobilului respectiv.

Rangul ipotecii depinde de durata intabularii acesteia în Cartea Funciara și prezinta importanta în situația recuperarii creantelor de către doi creditori care au drept asupra aceluiași imobil prin ipoteci de rang diferit. Va avea prioritate cel care deține ipoteca de rang mai inalt, cel care o are pe cea de rang inferior urmand a-și recupera creanță din ceea ce ramane de la primul.

De regula, bancile incheie contracte de ipoteca de rang I, dar cele de rang II se pot accepta numai în următoarele condiții: beneficiarul ipotecii de rang I este tot o unitate a bancii și a fost constituita pentru acordarea unui credit sau pentru eliberarea unei scrisori de garanție, valoarea bunului ipotecat este suficienta pentru a acoperi ambele obligații fata de banca, debitorul nu mai are bunuri asupra carora să se poată constitui garanții reale.

Efectele ipotecii:

-fata de debitor: Debitorul proprietar al bunului ipotecat pastreaza mai departe posesia, dreptul de uzufruct și poate instraina bunul cu stramutarea ipotecii asupra noului proprietar.

-fata de creditor: Creditorul are dreptul de a trece la realizarea ipotecii, primind valoarea integrală a creantei sale dupa vânzarea silită a imobilului.

Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, constand în acordul voluntar, cu titlu oneros și gratuit, de transmitere a dreptului sau creantei unei alte persoane, cesionar, care va putea incasa creanță de la debitorul cedat. Ea poate fi considerata și ca o garanție asupra creantelor care sunt bunuri mobile necorporale. Creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Pot fi cesionate creanțele din livrari de mărfuri, execuțări de lucrari și prestări de servicii, atat la export, cat și la intern.

Contractul de asigurare impotriva riscului de neplata a creditului și dobânzii aferente reprezintă o garanție financiară pe care asiguratorul o constituie prin plata în locul debitorului asigurat a unei sume de bani în cazul neindeplinirii de către asigurat a obligațiilor de plata izvorate din raportul contractual cu tertul.

Garantia de firma (companie)

In scopul cresterii operativitatii în relațiile de credit cu clienții de prim rang, cu o reputatie cunoscuta, banca poate accepta drept garanție a creditelor garantia de firma, care are la baza angajamentul ferm al împrumutatului dat sub semnatura autentica de a derula prin ghiseele bancii, în totalitate sau partial, cash flow-ul rezultat din activitatea curenta desfasurata de acesta. În fapt, reprezintă o cesiune de creanță care nu trebuie formalizata juridic, sumele derulate prin banca fiind sursa rambursării creditelor și a plății dobânzilor.

Planul de afaceri reprezintă un document care se intocmeste de agenții economici, cu sprijinul firmelor de specialitate și are drept scopfundamentarea din punct de vedere financiar, al pieței, resursele de personal, oportunitățile, constrangerile, rezultatele asteptate, deci viabilitatea afacerii.

Poate fi luat ca garanție a crediotelor angajate de intreprinderi mici și mijlocii care nu dispun de alte forme de garanții.

3.4 Reguli prudentiale

Regulile prudentiale se refera la măsurile pe care le adopta bancile în vederea acoperirii impotriva diverselor riscuri care decurg din activitatea lor financiară. Expunerea la risc a unei societăți bancare e generata atat de ansamblul activității sale cat și de fiecare tip de operatiune efectuata.

Riscurile care afecteaza în principal bancile sunt: financiare, de prestare, ambientale.

Cele mai importante sunt riscurile financiare deoarece a le gestiona incorect inseamna a falimenta treptat o societate bancara.cauza cea mai frecventa a falimentelor bancare este politica de credite excesiva corelata cu o lichiditate inadecvata.

In sfera serviciilor bancare avem de-a face cu riscurile de prestare care pot fi: operationale, tehnologice – determinate de introducerea pe piața a noi produse – și strategice – care decurg din posibilitatea de a nu alege strategia optima perioadei și condițiilor economice, monetare, valutare, sociale și politice.

Riscurile ambientale cuprind: riscul de frauda (intern și extern), riscul economic, concurential și cel legal.

In activitatea de creditare, în vederea contracararii riscurilor specifice, se impune respectarea unor criterii cum sunt:

-alegerea partenerului, în sensul diversificarii portofoliului de credite și al maririi numarului de clienți împrumutati;

-domeniile de acordare a creditelor să fie cat mai diverse și să contribuie la raspandirea teritoriala a activității bancii, ceea ce poate determina o creștere a gradului de determinare a riscului;

-evitarea operatiilor indiferente – bancile trebuie să actioneze în directia realizarii de plasamente cu durata superioara în credite, dar cu durata inferioara în timp. În condițiile în care resursele sunt diferite, ponderea lor trebuie urmărita în bilanț, astfel incat ponderea banilor, în funcție de volatilitatea lor să nu depaseasca o structura presabilita, considerata a fi sigura;

-de asemenea, relațiile bancii cu terte persoane (persoane fizice, juridice,alte banci, case de asigurari, burse etc.) pot genera nerealizari de profit.

Ca și alte entitati economice bancile iși constituie provizioane (rezerve) destinate acoperirii unor pierderi cauzate de riscuri și incertitudine.

Provizionul, prin definitie, reprezintă o sursa de autofinanțare sau de capital permanent, care ionitial ia forma profitului și este constituit pentru majorarea surselor proprii. Provizioanele sunt de trei feluri: reglementate, pentru riscuri și pentru pierderi.

In cazul activității de creditare, bancile sunt obligate prin lege (art.3 dinh normele BNR nr 8/1999) să constituie provizioane specifice de risc de credit care sunt direct proportionale cu marimea riscului calculat cu ajutorul fisei de risc (v. anexa 10). Aceste provizioane se constituie în momentul acordării creditului și sunt adaugate în bilanțul contabil la cheltuielile lunare.

3.5 Riscul de tara

Aparitia și dezvoltarea conceptului de risc de tara este legata în principal de intensificarea împrumuturilor acordate de diverse institutii financiare unor firme sau guverne straine, dupa celo de-al doilea razboi mondial.

La inceputul anilor ’70, economistul Milton Fridman, vicepresedinte la Citibank, a pus bazele teoretice ale conceptului, explicandu-lung ca fiind expunerea la pierderi a unui credit extern acordat cu titlu de stst sau privat, pierderi care sunt cauzate de evenimente specifice aflate în controlul guvernului țării gazda, putand fi influențate în foarte mica măsura de creditorul extern.

In condițiile actuale,creditele internaționale sunt tot mai puține, dovedindu-se ineficiente ca resurse pentru dezvoltare. Economistii au extins conceptul și asupra investițiilor straine, făcând distinctie intre riscul aferent creditelor externe și cel aferent investițiilor straine.

Riscul de tara este previzionat de agenții de rating, cele mai importante fiind COFACE și Institutional Investor (v. tabelul numarul xxx). Acestea fac previziuni de risc pentru credite pe perioade intre 1 luna și 12 ani, iar pentru investiții intre 5 și 30 de ani. În funcție de aceste previziuni, se fac clasamente ale țărilor, care pot fi foerte diferite datorită numarului mare de agenții de rating și a multitudinii de metodologii de evaluare bazate pe sisteme diferite de indicatori. De aceea, inainte de a trage o concluzie cu privire la clasamentul comunicat de agențiile de rating și la relevanta acestuia pentru România, se impune o studiere atenta a ceea ce reprezintă acest rating și carei categorii ii este adresat.

Pentru riscul de creditare, se analizează capacitatea financiară a țării de a-și plăți datoriile, iar pentru rscul investitional, se considera aspectele legate de climatul general de afaceri, oportunități, bariere în calea comertului, concerenta, dimensiunea pieței etc.. Pentru împrumuturi, prin analizarea riscului de tara se poate stabili rata dobânzii aferenta creditului contractat, cu sau fara garanție guvernamentala (v. anexa11). Factorii determinanti ai riscului de tara sunt evenimentele care conduc la aparitia riscului, controlate sau controlabile de guvernul țării și rezultatul evoluției specifice climatului general de afaceri al țării gazda.

Principala componenta a riscului de tara este riscul politic. Climatul politic internațional este caracterizat printr-un nivel; ridicat de fragmentare, fiecare tara avand propria să configuratie politica, caracterizata de un anumit grad de stabilitate sau instabilitate.

Principalele aspecte legate de mediul politic, analizate în modelele de evaluare a riscului de tara au în vedere: forma de guvernare și structura guvernului, stabilitatea politicilor guvernamentale, sistemul partidelor politice, forta și puterea opoziției, coruptia, liderii politici, volatilitatea electoratului, sprijinul popular, gradul general de implicare politica, nivelul violentelor și al terorismului, birocratia, implicarea armatei în politica, stabilitatea sistemului legal, facilitati acordate firmelor straine etc.

In general, materializarea riscului de tara genereaza incapacitatea debitorului de a rambursa la scadentă datoria și serviciul aferent acesteia sau incapacitatea investitiei de a aduce profitul estimat.

In cazul creditelor, formele cel mai des intalnite de producere a riscului politic sunt:

repudierea totala sau selectiva a datoriei externe;

suspendarea sau anularea plății serviciului datoriei;

renegocierea condițiilor de acordare a împrumutului;

reesalonarea datoriei externe;

protestul firmelor impotriva bancilor private;

instabilitate generala datorata unor conflicte civile sau armate, interne sau la frontiera țării gazda.

Incapacitatea guvernului de a plăți datoria externa poate avea la baza următoarele cauze: o profunda criza economică generate de conflictele interne și instabilitatii politicii guvernului, lipsa unui management economic datorata ideologiei politice, coruptia extinsa la toate nivelele etc.

Lipsa vointei politice de a plăți datoria externa, deși exista resurse financiare, poate avea la baza: promovarea unor curente naționalist – extremiste care să creeze sentimente de ostilitate fata de bancile, investitorii straini sau institutiile financiare internaționale, existența unor presiuni publice de repudiere a datoriei externe.

Decizia de utilizare a datoriei externe și a serviciului aferent acesteia pentru acoperirea unor nevoi interne de finanțare.

In cazul creditelor externe private, pe lângă factorii de risc politici, se adauga o serie de alti factori economici și sociali, a caror analiza oferă o mai buna imagine asupra climatului general de afaceri dintr-o tara asigurand astfel o mai buna protectie pentru bancile sau firmele straine.

Prin caracteristicile sale, riscul de tara poate fi privit și ca un risc asigurabil, deoarece:

este un risc pur și nu unul speculativ, a carui materializare este incerta dar posibila și determina o deteriorare semnificativa a climatului general de afaceri cu efect direct asupra rentabilitatii capitalului;

este un risc pagubitor care duce la pierderi de active financiare și / sau reale;

pentru asigurat poate avea un caracter intamplator, producerea lui fiind incerta atat ca moment, cat și ca intensitate a actiunii și efectelor sale;

fiind un risc preponderent sistematic, producerea lui nu depinde de vointa asiguratului sau a beneficiarului asigurarii, iar cauza asigurarii este una licita.

Initial, societățile de asigurare au acceptat să preia în portofoliul lor doar riscul politic, oferind polite de asigurare complexe pentru diferite forme de materializare ale acestuia. În prezent exista numeroase astfel de institutii financiare publice sau private din diferite țări, care oferă un pachet larg de servicii de asigurare în materie de risc politic, pentru operațiuni care vizeaza credite externe, de export, pentru investiții interne sau în strainatate. În România, principala institutie care se ocupa de aceste asigurari este Eximbank. (Anexa 4)

Capitolul IV.

BILANȚUL BĂNCILOR COMERCIALE

4.1 Informații generale

Băncile efectuează înregistrări contabile în conformitate cu legislația contabilă din România, și cu regulamentele emise de BNR cu privire la conturile statutare.

Aceste conturi statutare au fost ajustate pentru a reflecta diferențele înregistrate în raport cu situațiile întocmite pe baza Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS) emise de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate care au fost adoptate dce sistemul bancar românesc începand cu data de 1 ianuarie 2001 ( IAS 39 “Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare”, IAS 40 “Proprietați pentru investiții”).

După aceste standarde au fost clasificate titlurile de plasament și creditele în urmatoarele categorii:

disponibile pentru vânzare (participațiile în societați comerciale);

credite garantate de bancă (credite și certificate de trezorerie);

titluri deținute până la scadență (obligațiunile);

Anterior adoptării IAS 39, toate datoriile și titlurile de participație, cu excepția titlurilor de tranzacționare, erau evaluate la cost sau la costul amortizat și erau constituite provizioane doar pentru deprecierea permanentă a valorii.

4.2 Politici contabile semnificative

Contabilitatea inflației

IAS impunea ca situațiile contabile întocmite pe baza costului istoric să fie retratate pentru a reflecta efectul inflației, dacă aceata a fost semnificativă. {n acest sens, s-a adoptat IAS 29 care oferă indicii cu privire la modul de prezentare a infrmațiilor financiare. Acest standard impune ca situația financiara să fie raportată la puterea de cumpărare a monedei naționale la momentul întocmirii bilanțului contabil și ca orice câștig sau pierdere din poziția monetară netă să fie incluse in contul de profit și pierdere și evidențiate separat. Se impune folosirea unui indicator general al prețurilor care să reflecte evoluția puterii de cumpărare.

modul de aplicare al IAS 29 la situația financiară, pe categorii specifice de tranzacții și conturi.

active și pasive monetare:

numerarul, depozitele constituite la alte bănci, certificate der trezorerie si titlurile de tranzacționare, creditele, preliminarile, creanțele, obligațiile;

fondurile atrase nu sunt ajustate, ele fiind deja exprimate in termenii puterii de cumpărare a leului.

active și pasive nemonetare:

– imobilizările corporale se ajustează pornind de la costul istoric prin aplicarea indicelui puterii de cumpărare intre data de achiziție a evaluării sau contribuției și data bilanțului contabil.

profit și pierdere din poziția monetară netă:

include efectul modificării indicelui puterii de cumpărare asupra poziției nete a activelor și pasivelor monetare;

este inclus in contul de profit și pierdere.

capitaluri proprii:

toate elementele se ajustează prin aplicarea indicelui puterii de cumpărare de la data înregistrării contabile.

contul de profit și pierdere:

sumele înscrise sunt indexate cu indicele puterii de cumpărare pe baza următoarelor prezumții:

inflație constantă în ultimele luni;

veniturile și cheltuielile au variat lunar, cu excepția cheltuielilor datorate variației totale a provizioanelor pentru deprecierea creditelor și creanțelor.

cifre comparative:

situația financiară a exercițiului precedent se ajustează cu indicele puterii de cumpărare astfel încât să existe termeni de comparație cu situația financiară a anului curent.

conversia sumelor exprimate în devize:

tranzacțiile cu devize sunt înregistrate la cursul de schimb oficial de la data tranzacției;

diferențele de curs valutar care rezultă din tranzacțiile încheiate în devize sunt incluse ca venituri sau cheltuieli la data încheierii tranzacției;

pierderea sau câștigul rezultat din conversia activelor și pasivelor monetare în devize este reflectată în contul de profit și pierdere al anului curent.

venituri și cheltuieli din dobănzi:

sunt înregistrate în contul de profit și pierdere pe baza contabilității de angajament;

veniturile din dobânzi considerate nerecuperabile se provizionează în totalitate;

veniturile din dobânzi include veniturile din titluri cu rată fixă a dobânzii, dobănda preliminată aferentă certificatelor de trezorerie și alte instrumente.

venituri din speze și comisioane:

cuprind în principal comisianele încasate din activitatea de creditare, emiterea de garanții și acreditive, efectuarea de transferuri pentru clienți și servicii asociate cardurilor;

spezele aferente creditelor sunt înregistrate in contul de profit și pierdere, în momentul acordării creditului aferent.

costuri de dezvoltare pentru programe informatice:

sunt înregistrate ca și cheltuială în momentul efectuării lor, dar se pot înregistra și ca modernizare, fiind capitalizată valorii inițiale a acestor programe; fiind înregistrate ca active, sunt amortizate liniar pe durata economică de viată a programelor (până in 3 ani).

certificate de trezorerie:

sunt achiziționate direct de la emitent pe piața primară, sunt clasificate ca fiind credite generate de bancă și sunt înregistrate la costul amortizat;

toate veniturile și pierderile realizate în urma tranzacțiilor cu certificate de trezorerie sunt incluse în contul de profit și pierdere.

credite generate de bancă și provizioane pentru clienți incerți:

creditele acordate prin furnizarea de fonduri unui client sunt credite generate de bancă și sunt înregistrate la costul amortizat, care reprezintă valoarea justă a respectivelor credite stabilită pe baza valorii de piață de la data acordării, minus provizionul pentru depreciere;

se constituie un provizion pentru diminuarea valorii creditului dacă există indicii clare că banca nu va putea recupera creanțele;

valoarea provizionului este dată de diferența între valoarea contabilă și valoarea recuperabilă estimată (calculată ca valoarea prezentă a fluxurilor de numerar estimate, inclusiv a sumelor recuperabile din garanții, actualizată pe baza ratei dobânzii inițiale a instrumentului respectiv);

în momentul în care un împrumut este considerat nerecuperabil, este scăzut din provizionul pentru clienți incerți, numai după luarea tuturor măsurilor legale necesare și după ce a fost stabilită pierderea.

alte angajamente referitoare la credite:

banca desfașoară si activități care presupun alte angajamente referitoare la credite – de împrumut, acreditive și garanții;

în cazul în care înregistrarea de pierderi este probabilă, se constituie un provizion specific pentru “alte angajamente legate de credite”.

participații:

sunt înregistrate în contabilitate la “active disponibile pentru vânzare” si sunt recunoscute inițial la cost; ulterior, sunt reevaluate la valoarea justă pe baza prețurilor de licitare cotate.

contractele de vânzare cu clauză de răscumpărare:

titlurile de valoare vândute pe baza unui astfel de contract sunt considerate credite generate de bancă (exemplu – certificatele de trezorerie), iar obligațiile celeilalte părți la contract sunt incluse in sume datorate clienților”.

provizioane:

se constituie atunci când banca are o obligație prezenta de a transfera beneficii ca rezultat al activității economice anterioare și când există o eșalonare rezonabilă a acestor obligații.

rezerva statutare:

conform legislației românești privind băncile și operațiunile bancare, societatea bancară trebuie sa repartizeze profitul la rezerve sau dividende, pe baza situațiilor financiare întocmite în conformitate cu normele românești de contabilitate;

sumele transferate în conturile de rezerve trebuie să fie folosite în scopuri definite în momentul transferului;

banca este obligată să creeze următoarele rezerve din repartizarea profitului:

rezerva legală, care deține un procent de 20% din profitul brut, până devine egală cu capitalul social vărsat, sau un procent de 10% când reprezintă dublul capitalului social;

rezerva generală pentru risc de credit, care reprezintă 2% din totalul portofoliului de credite, neprovizionat;

rezerva rezultată ca urmare a reevaluării fondurilor în valută, repartizată din profitul net, în funcție de necesități;

rezerva din profitul obținut ca urmare a mijloacelor fixe, repartizată tot din profitul net.

Acestea ar fi, în mare, conturile cu care operează o unitate bancară, și care sunt prezente în bilantul contabil întocmit la sfârșitul anului financiar. Desigur că in activitatea de zi cu zi a unei bănci se regăsește efctuarea unor bilanțuri și balanțe de verificare care să evidențieze corectitudinea operațiilor efectuate de bancă pe parcursul zilei de lucru. Pe baza lor se face la sfărșitul lunii un alt bilanț corespunzător lunii in curs, care va servi la sfârșitul anului financiar la întocmirea bilanțului pe anul respectiv. Toate datele din bilanț sunt transmise de sucursale la Centrala băncii, care, făcând sinteza lor, va efectua un raport aferent anului. (Anexa 5)

STUDIU DE CAZ

Soluționarea litigiului survenit în urma acordării de către o bancă a unui credit neperformant

În anul 1992, societatea comercială “Amely Import-Export SRL”, în urma prezentării documentației necesare, a obținut un credit în valoare de 30 milioane lei de la Banca Comercială Română, destinat achiziționării unor autoturisme Dacia 1310. Obiectul principal de activitate al firmei este transportul, firma acoperind două ramuri:transportul în regim taxi și transportul rutier de mărfuri. Numărul total de angajați ai firmei se comune din 2 centraliste angajate în regim de colaborare și un administrator. Deși are un număr redus de angajați, societatea lucrează cu un număr mare de beneficiari, conform contractelor de prestări servicii, care își desfășoară activitatea sub îndrumarea, coordonarea și numele societății. Societatea era condusă de cei doi asociați, ei asigurând managementul firmei.

Documentele prezentate de firmă au fost următoarele: bilanțul contabil, balanța de verificare, previzionări ale profitului și ale extinderii activității, calcule de rentabilitate, solvabilitate și un studiu de fezebilitate, întocmit cu scopul de a evidenția că afacerea pe care societatea Amely dorește să o demareze este profitabilă.

Aceste documente au fost analizate de ofițerii de credite și pe baza concluziilor și a normelor de creditare în vigoare s-a calculat ratingul de credit, necesar adoptării deciziei de creditare.

In general, ratingul de credite se determină pentru fiecare client beneficiar de credite prin marcarea căsuței corespunzătoare fiecărui criteriu ce caracterizează creditul și clientul; pentru același criteriu nu se poate marca decât o singură căsuță rezervată, astfel încât, pentru fiecare client să fie 14 căsuțe, tot atâtea câte criterii cuprinde ratingul (vezi tabelul următor).

Pentru calcularea ratingului mediu de credite, se ponderează numărul criteriilor de rating 1 îndeplinite cu 1, numărul criteriilor de rating 2 îndeplinite cu 2 și așa mai departe, iar suma obținută se imparte la numărul total al criteriilor, 14.

NCRn = numarul criteriilor de rating i indeplinite, cu n = 1, 2, … ,5;

CR = ratingul mediu de credit.

Raportul nu poate depăși cifra 3.

În cazul studiat, ratingul de credite a fost calculat ca fiind 2,85, clientul îndeplinind următoarele criterii:

S.C. “Amely Import-Export SRL” este o societate comercială cu răspundere limitată, cu doi asociați, de talie locală și cu o reputație acceptabilă.

Din punct de vedere financiar, societatea are o solvabilitate ridicată, peste 150%, o rentabilitate medie și stabilă, intre 10% si 20% pe ultimii 2 ani, iar cifra de afaceri înregistrează un trend ascendent față de anul precedent.

Managementul firmei a fost apreciat de către Banca Comercială Romănă ca fiind o echipă cu abilitate și pregătire medii, dată fiind profesia de medici a asociaților, care conduc firma. În același timp, s-a constatat că au obiective strategice definite pentru următorii ani și anume dezvoltarea obiectului principal de activitate și ocuparea unui segment mai mare din piață. Aceste obiective au fost aceeptate de bancă, ele fiind realizabile datorită ramurii de activitate care prezenta perspective bune.

Clientul este eligibil numai pentru anumite categorii de credite și necesită o monitorizare atentă. De aceea, pe lângă cesionarea cash-flow-lui in favoarea băncii, a mai fost solicitată o garanție imobiliară (non-cash).

Pe baza acestor aprecieri, s-a calculat ratingul de credit, astfel:

În contractul de credite încheiat între societatea comercială “Amely” și BCR, se prevedeau următoarele:

Părțile contractului;

Termenii și valabilitatea:

contractul este valabil pe toată perioada de creditare, iar in condițiile în care dobânda percepută de bancă se modifică, se va reedita contractul, subliniidu-se schimbările;

termenul de rambursare a creditului este de 12 luni, cu o perioadă de grație de 2 luni, în care debitorul achită doar dobânda aferentă creditului în această perioadă, nu și ratele de credit.

Comisioane și dobânzi:

banca va percepe împrumutatului un comision de gestiune și un comision de neutilizare, în cazul în care împrumutatul nu folosește suma împrumutată.

împrumutatul acceptă nivelul actual al dobânzii, 50% pe an;

calculul dobânzii se va efectua exact la numărul de zile de utilizare a creditului, raportat la un an calendaristic de 360 de zile;

creditul se poate rambursa și înainte de scadența, caz în care banca va recalcula în mod corespunzător dobânda datorată;

nerambursarea la scadentă a creditului datorat dă dreptul băncii de a percepe o dobândă majorată cu 30% pe an peste dobanda curentă, iar începând cu ziua scadenței acestea vor fi înregistrate în contul “credite restante”, iar dobânzile neachitate se trec în contul “dobânzi restante” și se va urmări retragerea lor din încasările debitorului;

Garanții:

împrumutatul se obligă să garanteze creditul în sumă de 30 milioane lei și dobânzile aferente cu următoarele garanții constituite in favoarea băncii:

cesionarea obligatorie în favoarea băncii a cash-flow-ului împrumutatului care se va derula prin conturi deschise la BCR;

ipotecă de rangul I în favoarea băncii pentru un teren cu o suprafață de 50000 mp, în localitatea Snagov, în valoare de 50 milioane lei.

Creditul a fost acordat (banii au intrat în contul împrumutatului) la data de 10 mai 1992.

Pentru acordarea creditului banca a analizat “studiul de fezabilitate” întocmit de client și pe baza acestuia a calculat ratingul de credit care îi permite să aprecieze dacă clientul se încadrează în normele de creditare în vigoare. Astfel a fost stabilit ratingul ca fiind 2,85.

Graficul de rambursare era următorul:

În primele 6 luni de la acordarea creditului, banca a retras din contul curent al clientului sumele datorate de acesta, dar în luna a șaptea, la data scadenței, soldul contului debitorului era 0. Aceasta se datora faptului că firma nu mai avea activitate de 3 luni, deci nici venituri – debitorul era în imposibilitate de plată.

Banca și-a îndeplinit îndatorirea de a-l anunța pe debitor că nu mai are de unde retrage bani pentru plata ratelor de credit și a dobânzilor, dar acesta nu a răspuns și nici nu a încercat în vreun fel să își achite datoriile fată de bancă. După 90 de zile de la data ultimei scadențe, creditul a fost înregistrat în bilanțul contabil al băncii la rubrica “restanțe”, calculându-se în continuare și dobânzi suplimentare.

După evaluarea activelor și pasivelor firmei, s-a constatat că aceasta era falimentară și ca atare a fost declarată în faliment.

Pentru a-și urmari debitorul la plata datoriei, banca, prin juristul său, a inițiat și a obținut de la Judecătorie formula executorie pentru contractul de credit și pentru garanție, obținând dreptul de proprietate asupra terenului ipotecat în favoarea ei de către debitor.

În acest moment, creditul neperformant a fost scos în afara bilanțului și se procedează în continuare la executarea silită a debitorului.

Executorii bancari au organizat licitația la sediul băncii pentru vânzarea terenului, prețul începând de la suma pe care banca o mai avea de recuperat (v. calculul de mai jos), majorată cu un procent de 25%, estimat a fi suficient pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de toate procedurile necesare recuperării creanței.

Eventualele sume obținute în plus fată de prețul cerut la deschiderea licitației prin vânzarea terenului ar fi fost returnate debitorului, dar banca nu a reușit să vândă terenul decât după un an, când licitația a fost începuta de la prețul de 38.671.875, singurul licitant achitând suma cerută de bancă.

Bibliografie

Periodice:

Buletinele trimestriale ale BNR;

Economistul;

IMF, “Emerging Market Finance”, 2000 – 2001;

Monitorul Oficial nr 70 din 3 aprilie 1991 – Legea nr 33 din 29 martie 1991, privind activitatea bancară în România;

Monitorul Oficial nr 121 din 23 martie 1998 – Legea nr 58 din 5 martie 1998, denumită legea bancară;

Monitorul Oficial nr 159 din 22 aprilie 1998 – Legea nr 83/1998, legea privind procedura falimentului băncilor;

Monitorul Oficial nr 203 din 1 iunie 1998 – Legea nr 101/1998, legea privind statutul BNR;

Rapoarte ale INS din perioada 1993 – 2000;

Raportul BNR pentru anul 2000;

Raportul financiar al B.C.R. pentru anul 2001;

Revista băncii, B.C.R., septembrie 2002, aprilie 2003, aprilie 2004;

Tribuna Economică;

Bank Austria Creditanstalt, September 2005.

=== Anexa1 ===

Cuprins

Anexa 1: Modificări recente aduse legislatiei bancare

Ordonanta de urgenta nr. 137/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 58/1998 – Legea bancara

Redefineste conceptul de actionar semnificativ și intelesul notiunii de grup de persoane actionând împreuna;

Introduce noi criterii de autorizare, inclusiv reguli aplicabile conducatorilor bancilor;

Reglementeaza mai bine cazurile de retragere a autorizatiei de funcționare a unei banci;

Impune bancii centrale să aiba în vedere structura grupului de care aparține un actionar în aprecierea calității acestuia;

Introduce suspendarea drepturilor de vot ale unui actionar a carui influența este în detrimentul unei gestiuni sanatoase și prudente a unei banci;

Redefineste criteriile pentru impunerea administratiei speciale a unei banci de către banca centrala.

Ordonanta de urgenta nr. 136/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 101/1998 privind statutul Bancii Naționale a României

Introduce reguli ce permit schimbul de informații intre banca centrala și alte autoritati autohtone sau straine de supraveghere;

Defineste mai bine exceptiile ce se aplica interdictiei impuse personalului BNR de a nu divulga informații confidentiale;

Stabilește reguli pentru protectia juridica a supraveghetorilor bancari și a administratorilor bancii centrale pentru indeplinirea cerințelor Principiului fundamental nr. 1 al Comitetului de la Basel.

Ordonanta de urgenta nr. 138/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura de faliment a bancilor amendata de Ordonanta de urgenta nr. 186/1999

Extinde sfera de aplicare a legii asupra caselor centrale și a cooperativelor de credit afiliate acestora și redefineste criteriile de declarare a falimentului dupa cum urmeaza: (i) creanțele certe, lichide și exigibile nu au fost onorate de cel puțin 7 zile de către o banca și de cel puțin 30 de zile de către casele centrale și cooperativele de credit afiliate acesteia; sau (ii) indicatorul de solvabilitate calculat în funcție de nivelul capitalului propriu al institutiei de credit scade sub 2%;

Prevede numirea unui administrator special de către banca centrala pentru a administra banca în perioada cuprinsă intre primirea notificarii privind introducerea cererii pentru inceperea falimentului și numirea unui lichidator pentru a proteja drepturile creditorilor;

prevede numirea, de regula, a Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar ca lichidator al bancii în faliment și împuterniceste lichidatorul să vânda banca prin tranzactii de cumpărare de active și asumare de pasive.

Adaptat dupa Cristian Bichi, “Implications for financial services în România of E.U. requirements concerning the free movements of persons and services”, decembrie 2001

Anexa 2: Documentele necesare a se prezenta bancii impreuna cu cererea de deschidere de cont

In cazul societăților comerciale cu capital privat sunt necesare următoarele:

-hotararea judecâtoreasca de infiintare a societății comerciale;

-statutul societății comerciale;

-contractul societății comerciale (daca sunt doi sau mai multi asociati) sau actul constitutiv;

-certificatul de inmatriculare de la Registrul Comertului și certificatul de inregistrare fiscala de la DGFPCFS;

-codul fiscal;

-extrasul din procesul-verbal al adunarii generale a asociatilor care confirma dreptul conducatorului societății sau a reprezentantilor acestuia de a dispune de cont;

-fisa specimenelor de semnaturi ale persoanelor autorizate dsa dispune de cont și amprenta stampilei.

Anexa 3: Indicatori denumiti solduri intermediare de gestiune

marja comerciala (MC): valoarea nou creata obținuta în sfera comertului en-gros și en-detail, atat de societățile de profil cat și de alte societăți care desfășoară o astfel de activitate prin magazine proprii de desfacere.

MC = V – C , unde:

V = vânzări de mărfuri;

C = costul mărfurilor vandute.

valoarea adaugata (VA): este valoarea nou creata obținuta de o societate din intreaga să activitate, atat din cea productiva, cat și din cea de comert.

VA =MC + MI, unde:

MC = marja comerciala;

MI = marja industriala=producția exercițiului-(cheltuieli cu materii prime, materiale, energie + lucrari și servicii executate/prestate de terti).

Valoarea adaugata reprezintă sursa de constituire a rezultatului de exploatare și prin acesta a rezultatului net al exercițiului. Este un indicator care permite măsurarea puterii economice a unei firme, fiind importanta pentru banca, intrucat ea exprima posibilitatea reala a clientului de a plăți costul creditelor angajate.

excedentul brut din exploatare(EBE): este rezultatul obținut de o societate din activitățile sale curente, neinfluențat de volumul amortizarilor și provizioanelor, precum și de alte venituri și cheltuieli din exploatare. În cazul în care acest indicator are o valoare negativa, el se numeste insuficienta bruta din exploatare.

EBE = VA + S – (I + Cp), unde:

VA = valoarea adaugata;

S = subvenții din exploatare;

I = impozite și varsaminte asimilate;

Cp = cheltuieli cu personalul.

excedentul brut financiar (EBF): este rezultatul obținut de societate din fluxurile financiare, neinfluențat de provizioane și amortizari financiare.

EBF = VF – CF, unde:

VF = venituri financiare, mai puțin venituri din provizioane;

CF = cheltuieli financiare, mai puțin amortizarile și provizioanele – cheltuielile aferente fluxurilor financiare, creantelor imobilizate, titlurilor de plasament, diferentelor de curs valutar și plății dobânzilor.

excedentul brut excepțional (EBE): este un sold intermediar de gestiune care arata volumul rezultatelor obținute în activitatea excepțională, neinfluențate de amortizarile și provizioanele specifice acestor fluxuri.

EBE = VE –CE, unde:

VE = venituri excepționale, mai puțin venituri din provizioane;

CE = cheltuieli excepționale, mai puțin amortizarile și provizioanele.

capacitatea de autofinanțare: reprezintă surplusul de resurse de finanțare, rezultat din exploatare pe o perioada de gestiune. Marimea ei arata capacitatea reala a unei societăți de a finanta creșterea să economică din surse proprii.

Anexa 4: Indicatorii de analiza a bonitații clienților

cifra de afaceri – reprezintă veniturile realizate de client la finele perioadei;

capitaluri proprii – determinarea stocurilor, cheltuielilor și altor active incerte care diminueaza valoarea capitalurilor proprii;

Rezultatul exercițiului;

Fondul de rulment = pasive pe termen lung – active imobilizate;

Necesarul de fond de rulment = active realizabile – datorii curente;

Trezoreria neta = fond de rulment – necesarul de fond de rulment;

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui client de a face fata datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapida a activelor sale circulante în disponibilități;

Lichiditatea se interpreteaza astfel:

-necorespunzatoare: mai mic de 100%;

-satisfacatoare: intre 100-120%;

-buna: intre 120-150%;

-foarte buna: peste 150%.

Solvabilitatea reflecta capacitatea de a transforma toate activele în “cash” pentru plata datoriilor. Aici banca urmărește evidentierea ponderii contributiei personale a acționarilor la finanțarea datoriilor, comparata cu participarea tertilor.

Solvabilitatea se va calcula dupa următoarea formula:

S = (TA – SnV – CI – AI)x 100 / (DT – DCP), unde:

TA = total active;

SnV = stocuri nevalorificabile;

CI = clienți incerti;

AI = alte active incerte;

DT = datorii totale;

DCP = diferente de conversie pasiv.

Gradul de indatorare (GI) exprima raportul intre datorii și capitaluri proprii și se calculeaza astfel:

GI = DTx100 / CPN, unde:

DT = datorii totale;

CPN = capitaluri proprii nete în sens strict.

Viteza de rotatie (VR) a activelor circulante arata numarul de cicluri efectuate de acestea în decursul unei perioade și se determina dupa relatia:

VR = CA / AC, unde:

CA = cifra de afaceri;

AC = activele circulante.

Rentabilitatea (R) este capacitatea agentului economic de a obtine profit din activitatea proprie și se calculeaza astfel:

R = RE x 100 / CA, unde:

RE = rezultatul exercițiului;

CA = cifra de afaceri.

Anexa 5: Dinamica indicatorilor privind bonitatea clienților

Antetul bancii:

“Dinamica indicatorilor privind bonitatea clientului ….”

Ofiter de credite,…

Anexa 6: Cash – flow

Anexa 7: Capacitatea de rambursare

Se calculeaza dupa formula:

CR = DT / CA, unde:

CR = capacitatea de rambursare;

DT = datorii la termen;

CA = capacitatea de autofinanțare.

Anexa 8: Determinarea volumului utilizărilor din liniile de credite

Volumul utilizărilor din deschideri de credite permanente în lei și în valută, în cazul creditării de ansamblu a activității curente se determina în funcție de cifra de afaceri și de durata medie de incasare a clienților, dupa formula:

ULC = CApc x DmI / PC, unde:

CApc = cifra de afaceri pe perioada de creditare;

DmI = durata medie de incasare a clienților;

PC = perioada de creditare.

în cazul liniilor de credit în valută volumul acestora se determina în funcție de cifra de afaceri realizata în valută și durata medie de incasare a clienților externi.

Anexa 9: Costul de forfetare. Taxa de forfetare

Costul forfețării are mai multe componente: taxa de forfetare, comisionul de opțiune si, dacă e cazul, comisionul de angajament.

Taxa de forfetare (TF) este elementul principal în contractele de credit forfetar și se calculeaza dupa formula:

TF = ( VT x D x Nz ) / ( 360 x 100), unde:

VT = valoarea titlului inscrisa la rubrica special rezervata pe fata titlului;

D = nivelul dobânzii LIBOR aferent valutei, respectiv o marja de risc proprie bancii;

Nz = numarul de zile calendaristice intre data forfețării și ziua scadentei.

Anexa 10: Determinarea riscului

Antetul bancii:

Fisa de risc

Denumirea agentului economic: ……….

Sectorul de activitate: ……….

Intocmit,

Nume și prenume, Funcția, Semnatura,

Anexa 11: Evaluarea climatului investițiilor externe de capital – baza de calcul a riscului de țara

SURSA: Harvard Business Review

=== Anexa2 ===

Anexa 2 Analiza economico – financiară a activității clienților

2. 1 Bilanțul contabil, balanța de verificare, contul de profit și pierdere

Analiza aspectelor economico –financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta se folosesc documente de sinteza contabilă și se analizează fluxurile de fonduri ale perioadelor expirate, precum și cele de lichidități (cash-flow-ul) perioadelor următoare.

Analiza are următoarele componente:

analiza bilanțului contabil care difera de la Banca la Banca urmarind principiile generale;

analiza veniturilor, cheltuielilor și contului de profit și pierdere;

analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate;

Analiza fluxurtilor de lichidități pe perioada următoare.

Bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, iar contul de profit și pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la acea stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli ce au definit evoluția economico financiară a agentului economic analizat, de la începutul și până la sfârșitul exercițiului. Prelucrarea constă în introducerea unor indicatori denumiti solduri intermediare de gestiune.

2. 2 Indicatorii de analiză a bonitații clienților

Pornind de la conținutul prelucrat al bilanțului și al contului de profit și pierdere, se va analiza bonitatea clienților pe baza unui sistem de indicatori de structură și performantă.

Acesti indicatori pot fi grupati în :

a. indicatori de nivel și structură

cifra de afaceri ;

capitaluri proprii;

rezultatuil exercițiului (profit și pierdere);

fondul de rulment;

necesarul de fond de rulment;

trezorerie netă;

lichiditatea (imediată, curentă, la o dată viitoare);

solvabilitatea;

gradul de indatorare (generală și financiară);

viteza de rotatie a activelor circulante, stocurilor de materii prime, produse în curs de fabricație, produse finite /mărfuri, durata medie de incasare a clienților, durata medie de plata a furnizorilor.

b. indicatori de performanță

rentabilitatea de exploatare brută și netă, economică, financiară;

riscul financiar (gradul de acoperire a dobânzii);

rata valorii adăugate;

politica de dividende.

Detalii privind formulele de calcul și modul de interpretare a rezultatelor indicatorilor de bonitate sunt prezentate în anexa 4.

In scopul urmăririi cu ușurință a evoluției indicatorilor de bonitate pentru toți clienții cu credite se va intocmi dinamica indicatorilor privind bonitatea acestora potrivit modelului din anexa 5.

Aspecte nefinanciare privind clienții băncii

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calitațile morale și profesionale ale conducatorilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociati și colaboratori, precum și a reputației privită prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de indeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri.

Factorii nefinanciari care influențează activitatea clientului pot fi interni sau externi.

Printre factorii interni, care țin de client, menționez: calitatea conducerii activității, activitatea clientului, strategia de merketing a acestuia. Alaturi de ei sunt factorii externi, care doar interactionează cu clientul băncii, cum ar fi: domeniul de activitate, tendințele viitoare privind acel domeniu de activitate, legislația, factorii macroeconomici, dependența și pozitia geografică față de resurse, caracteristicile sociale ale piețelor de desfacere etc.

Concluziile rezultate din analiza aspectelor nefinanciare privind clienții se vor utiliza de către bancă la fundamentarea deciziei de preluare a unor noi clienți, de creditare, intocmirea și analiza situației clienților, analiza calității portofoliului de împrumuturi etc.

Categorii de credite

1. Categorii de credite și termene de creditare

In conformitate cu Legea bancară nr 58/1998 și cu propriul statut, bancile acordă clienților lor credite în lei și în valută pe termen scurt, mediu și lung, cu asigurarea resurselor corespunzatoare.

Operatiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să puna la dispoziția clienților, fondurile solicitate sau iși ia un angajament prin semnatură, la nivelul avalului, cauțiunii sau garanției în favoarea acestora. Sunt asimilate operațiunii de creditare operațiunile de leasing și toate operațiunile de locație insoțite de opțiunea de cumpărare.

Se disting doua forme de creditare:

punerea la dispoziție a fondurilor, operațiuni care se înregistrează în conturile bilanțiere;

angajamentul de a pune la dispoziție fonduri și angajamente prin semnatură, operațiuni care figureaza în conturi în afara bilanțului.

Durata de creditare cuprinde:

1. perioada de tragere, în care creditul se angajează, respectiv de la data stabilită prin contract de punere la dispoziția clientului a sumei și până la angajarea integrală a creditului.

2.perioadade utilizare, care cuprinde durata de timp intre angajarea (tragerea) integrală a creditului și data primei rate scadente conform contractului incheiat. În cadrul perioadei de utilizare a creditului poate exista și perioada de grație.

3. perioada de grație, care este cuprinsă intre data prevazută în contract pentru utilizarea integrală a creditului și data prevazută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul perioadei de grație, împrumutatul achita băncii dobânzile datorate, comisioanele și taxele, fără rambursarea ratelor de credit.

Perioada de grație se acordă în cazul creditelor pentru echipament, la care, conform documentației tehnice s-a prevazut un termen de atingere a parametrilor proiectați. Perioada de grație poate fi de 1 până la 3 ani de la termenul punerii în funcțiune a investițiilor.

In cazul investițiilor care produc profit imediat dupa punerea în funcțiune (utilaje, mașini, instalații), perioada de grație nu va putea depași 6 luni de la livrare.

4. perioada de timp în care creditul se rambursează, respectiv de la data prevazută în contract pentru restituirea primei rate de credit până la data stabilita pentru rambursarea ultimei rate.

5. perioada de intarziere, care cuprinde intervalul de timp de la scadentă creditului până la recuperarea efectiva a acestuia, inclusiv prin executarea silită sau falimentul debitorului. Intarzierea se poate referi la o rata sau la mai multe din credit, parțială sau totală.

2 Documentația necesară obținerii creditelor și a scrisorilor de garanție bancară

Documentația pe care clienții băncii o prezintă unităților bancare teritoriale în vederea obținerii de credite, trebuie să cuprindă:

cererea de credit semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant, care cuprinde și descrierea condițiilor creditului;

bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, incheiate pe ultimii 2 ani, ultimele situații privind “rezultatele financiare” și “situația patrimoniului”, balanța de verificare incheiată pentru ultima lună;

situația prognozată a plăților și încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicita împrumutul și bugetul de venituri și cheltuieli, întocmit conform precizarilor Ministerului Finanțelor;

structura tranzactiei si lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat și evaluarea acestora;

planul de afaceri;

orice alte documente solicitate de bancă, cum ar fi situatia clientilor/furnizorilor si termene de incasare/plata la data cand se realizeaza analiza,situatia activelor fixe, a stocurilor, a datoriilor etc.

Documentația de mai sus este aceeași pentru toate categoriile de credite, la aceasta, agenții economici anexând, dupa caz și alte documente specifice, alaturi de cele intocmite ulterior de banca în cursul procesului de acordare, verificare, rambursare, care reprezintă continutul dosarului de credite al fiecarui client.

Aprobarea și acordarea creditelor

Aprobarea și acordarea creditelor trebuie să respecte următoarea metodologie:

1. Proceduri comune privind analiza, determinarea și acordarea creditelor

Determinarea necesarului total de credite pe termen scurt, în lei și în valută, al clientului se efectuează anual, cu defalcare pe trimestre. Fluxul de lichidități reflectă situația tuturor intrărilor de lichidități intr-o perioada viitoare data. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilități) sau negativ (necesar de lichidități).

Analiza corectă a prognozei fluxului de lichidități presupune cunoașterea activității clientului, evoluția istorică a acesteia, ramura în care evoluează, în scopul verificării viabilitatii și posibilitatii de realizare a ipotezelor care stau la baza prognozării.

Principalele elemente componente ale fluxului de lichidități prognozat sunt:

I. operațiuni pe termen lung aferente nivelului I al bilanțului contabil, respectiv activității de investiții;

Fluxul de lichidități net al perioadei precedente reprezintă rezultatul fluxului de lichidități reportat din luna anterioara. Necesarul de lichidități curente, poate fi:

finanțat de banca prin:

credite globale de exploatare și / sau linii de credite;

alte credite pe termen scurt (credite pe obiect în lei și în valută);

finanțat de alte institutii de finanțare.

Fluxul de lichidități arată evoluția încasărilor și plăților, iar diferența dintre acestea reprezintă disponibilul sau necesarul de lichidități nete.

Pentru evaluarea cât mai reala a necesarului de lichidități, banca va avea în vedere și următoarele aspecte:

capitalul social vărsat include numai majorarile de capital cash; pentru societățile nou inființate se are în vedere capitalul social cash vărsat inițial de acționari;

intrările din datorii financiare pe termen lung (credite) nu influențează fluxul de lichidități pentru că eliberarea creditului se face de către bancă numai în măsura în care au loc ieșiri (achiziții) pentru active fixe corporale și/sau necorporale, respectiv dotări sau modernizări;

intrările, respectiv ieșirile de lichidități aferente creditelor pe termen mediu și lung pot avea loc integral, o singură dată, sau partial, în transe de utilizare conform contractului de credite;

fluxul de lichidități este influențat numai de ieșirile care reprezintă contributia proprie a agentului economic de minim 15% la realizarea investitiei;

subvențiile acordate pentru investiții, ca surse de completare a capitalului propriu, reprezintă intrări de lichidități;

rambursările de credite pe termen lung și plata dobânzilor aferente se referă la toate creditele de investiții de care beneficiază agentul economic, inclusiv cele angajate la alte societăți bancare;

pentru activitatea comercială se au în vedere vânzarea cu incasare imediată, vânzarea pe credit, rambursările de credite pe termen scurt și plata dobânzilor aferente;

pentru fluxul de lichidități (cash flow=CF) se au în vedere: CF nete care cuprind fluxurile nete din activitatea comercială și cele din activitatea de investiții; disponibilul sau necesarul de lichidități al lunii precedente; disponibilul lunii curente. Necesarul de lichidități poate fi finanțat de banca solicitantului sau de alte banci la care acesta depune cereri de creditare și poate fi asigurat prin credite de tip revolving și/sau credite pe obiect.

Determinararea volumului de credite în valută de care pot beneficia agenții economici care solicita astfel de credite se stabilește pe baza analizei atât a fluxului de lichidități în lei cat și a fluxului de lichidități în valută aferent acestui activ.

Deficitul de lichidități în valută reprezintă nivelul maxim al creditelor în valută de care poate beneficia agentul economic și acesta trebuie să se incadreze în necesarul de lichidități determinat conform fluxului de lichidități general în lei și în valută.

Utilizarea creditelor pe termen scurt acordate de bancă în valută se poate face prin ordine de plată (documentare sau dupa livrarea mărfii) date băncii sau și prin deschiderea de acreditive documentare.

Pentru creditele acordate pentru importul de bunuri și servicii (credite pe obiect) termenul de utilizare a creditului se va stabili prin negociere cu agentul economic și se va stipula în contractul de credite.

In cadrul analizei economico – financiare banca va urmări existența capacității de rambursare a împrumutatilor pe întreaga perioadă de creditare și incadrarea volumului total al creditelor și dobânzilor aferente în posibilitatile de rambursare ale acestora.

Formula de calcul prezentata în anexa 7, pe lângă portofoliul de contracte, ia în considerare și comenzile de care dispune clientul și CF-ul previzionat, extrapoland în perioada viitoare media încasărilor zilnice realizate în ultimul trimestru, și se determină cu ajutorul acesteia volumul de credite pentru care împrumutatul va avea capacitatea financiară necesară în vederea rambursării.

Un rol important în fundamentarea deciziei de creditare il are rating-ul de credite, care exprimă caracteristicile clientului și cele ale creditului; rating-ul nu poate fi mai mare de 3, deoarece un rating mai slab, mai mare ca 3, implică riscuri majore pentru bancă și chiar pierderi.

Creditele de tip revolving în lei și în valută, creditele globale de exploatare și liniile de credit se acordă pe o perioadă de 180 de zile.

Agenții economici cu un standing financiar ridicat și cu perspective de mentinere la acest nivel, cu serviciul datoriei față de bancă bun și cu indicatori de bonitate cu evoluție pozitivă pot beneficia de credite globale de exploatare și de linii de credit pe o perioada de 365 de zile. Dacă acesti indicatori au o evoluție descendentă, banca va stabili termene de acordare la intervale de timp mai mici (90 de zile).

Acordarea creditelor pe termen scurt, mediu și lung, în lei și în valută se efectuează prin conturi separate de împrumut care se debitează pe măsura angajării lor, în limita plafoanelor aprobate, de regulă pe bază de notă contabilă, prin creditarea contului curent al agentului economic, de unde se efectueaza plățile către terti dispuse de clienți pe bază de ordin de plată în conformitate cu destinația aprobată în contractul de credit.

Agenții economici nu pot beneficia de credite dacă înregistrează pierderi și nu au perspective de redresare, sau dacă asupra lor a fost instituită procedura reorganizării sau a falimentului cf prevederilor Legii nr 64/1995.

In mod excepțional, pot beneficia de credite agenții economici la care pierderea a fost acoperită, conform legii, din conturile de rezerve și unitățile cu activitate sezonieră care înregistrează pierderi ce urmeaza a fi acoperite din veniturile perioadelor viitoare.

Pentru a fi aprobate de bancă, toate creditele vor fi garantate cu garanții acoperitoare de felul celor aratate la sectiunea “Garanțiile creditelor”.

După aprobarea creditelor, se vor intocmi contracte de credit prin care capătă temei juridic toate operațiunile de credit și de garanție efectuate de bancă și din care trebuie să rezulte clar toti termenii și toate condițiile respectivelor tranzactii. Contractele sunt obligatoriu vizate de departamentul juridic pentru legalizare.

Clienții bancii, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, pot participa la licitațiile băncii în vederea cumpărării de valută pe seama creditelor în lei aprobate, pentru plata unor aprovizionări cu materii prime, piese, subansamble, utilaje din import sau pentru efectuarea unor cheltuieli marunte în valută, cu respectarea Regulamentului valutar și a reglementărilor legale în vigoare.

Pentru toate creditele în valută și în lei banca percepe comision de gestiune a creditului și comision de neutilizare, care sunt inscrise în contractul de credit.

Categorii de credite-analiză, aprobare si acordare

1. Credite pe termen scurt

A. Credite globale de exploatare în lei

Funcționează după sistemul revolving și se acordă de către banca în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților:

aprovizionări cu materii prime și materiale, mărfuri, subansamble,piese de schimb, energie, combustibili;

cheltuieli cu salariile și asimilatele acestora;

impozite, taxe;

alte cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizarii și funcționării producției de mărfuri, executării de lucrări și prestării de servicii, care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme de livrare la intern sau la extern.

Acest tip de credite se acordă de regula pentru o perioada de 180 de zile sau de 365 de zile, cu excepția creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricație.

Nivelul acestor credite se calculeaza pe baza fluxului de lichidități și capacității de rambursare a clienților calculată din datele prezentate în documentația depusă la banca de agentul economic.

Sunt garantate cu garanții acoperitoare, fiind obligatorie cesionarea în favoarea bancii a fluxurilor de lichidități derulat prin bancă.

B. Linii de credite în lei și în valută

Utilizarea de deschideri de credite permanente (linii de credite) reprezintă o modalitate de creditare în lei și în valută a agenților economici, care funcționează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientului fonduri utilizabile în mod fracționat, în funcție de nevoile acestuia, în limita unui nivel global de credit,cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depaseasca volumul liniei de credit aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat, pe noi perioade de creditare dacă sunt indeplinite condițiile stabilite.

Volumul utilizărilor, în cazul creditării activității curente, se determină în funcție de cifra de afaceri și de durata medie de iincasare a clienților, dupa formula din anexa 8.

Pentru liniile de credit în valută, pentru calcularea utilizării se folosește cifra de afaceri realizată în valută și durata medie de incasare a clienților externi.

Acest tip de credit se acordă fie pentru creditarea de ansamblu a activității curente de aprovizionare, producție, desfacere, prestări servicii, fie pentru unele subactivități, contracte, proiecte, care prin natura lor se evidentiază și se desfășoară distinct.

De utilizări din linii de credit pot beneficia clienții care indeplinesc următoarele condiții:

– înregistrează un standing financiar corespunzator, rating-ul creditelor este de maxim 2 și au serviciul datoriei bun față de bancă. Pot beneficia de linii de credit și agenții economici cu un rating mai slab, dar până la valoarea 3, numai pentru activități de export, când ponderea acestora în cifra de afaceri este semnificativă și au caracter de permanență;

– sunt clienți permanenți ai băncii și efectueaza operațiuni de plăți și încasări prin bancă;

– dispun de un capital social vărsat de cel puțin 10 milioane lei și, prin natura activității desfasurate, plățile și încasările au caracter de permanentă;

– au o situație financiară corespunzatoare și o evoluție favorabilă a indicatorilor de bonitate.

Acest tip de credite se acordă da banca pe un termen de 180 de zile, iar în cazul agenților economici cu un standing financiar bun, se pot acordă pe 365 de zile.

Pe lângă documentele comune tuturor tipurilor de credite, clienții vor prezenta băncii copii ale contractelor de export, comenzi confirmate ale caror încasări vor fi cesionate în favoarea băncii, drept prima garanție a creditului acordat.

Periodic, inainte de scadentă, în cazul utilizărilor din linii de credit în lei și în valută, se revizuiesc conturile pe baza analizei modului de utilizare a acestora, urmărindu-se indeplinirea condițiilor avute în vedere la acordarea creditului (standing financiar, serviciul datoriei, indicatorii de bonitate, rating-ul creditelor, situația exporturilor, rulajul încasărilor și plăților derulate pe seama contului respectiv).

Liniile de credit pot fi acordate pe termen de 180 de zile și pot fi prelungite în mod repetat, la cererea clienților pe ni perioade de creditare dacă sunt indeplinite condițiile de la acordare, iar rulajul creditor al liniei, realizat în perioada de creditare, este de cel puțin 2 ori mai mare decât nivelul plafonului acordat.

Pot deveni linii de credit creditele globale de exploatare, la cererea clienților.

Garantarea lor se face, în primul rând, prin cesionarea obligatorie în favoarea băncii a fluxurilor de lichidități derulate prin banca.

C. Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare în lei și în valută

Se acordă agenților economici pentru finanțarea operațiunilor cu caracter temporar, pe baza documentatiei prezentate din care să reiasă situația stocurilor și a cheltuielilor care fac obiectul creditării și cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective.

Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile aprovizionate deja în perioada precedentă, fără a fi achitate, cele care urmează a fi aprovizionate pe bază de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât și cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.

Pentru creditele în valută, pe lângă documentația comună, se depun și copii după contractele de import sau ofertele confirmate care fac obiectul creditului.

Durata de creditare este de maxim 12 luni, iar termenele de tragere pot fi prelungite cu 30 de zile dacă creditul nu a fost în intregime consumat.

Agenții economici din sfera comerțului, care conform specificului activității nu incheie contracte de desfacere a mărfurilor, pot beneficia de acest tip de credite pe termen de cel mult 180 de zile, dacă volumul încasărilor obținut din vânzarea de mărfuri pe o perioada de 180 de zile este cel puțin egal cu suma cheltuielilor și stocurilor creditate pe aceeași perioada de timp, plus dobânda aferenta creditului.

Și în acest caz este obligatorie garantarea creditului prin cesionarea în favoarea bancii a fluxurilor de lichidități derulate prin banca.

D. Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere în lei

Se acordă agenților economici care constituie stocuri de produse agricole, agro-alimentare, care se consumă intr-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire pe baza cererilor și documentației prezentate băncii.

Existența stocurilor,condițiile de pastrare, însilozare, calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin contracte și comenzi ferme ale acestora se vor verifica la fata locului de către expertii băncii.

Aceste credite sunt garantate tot prin cesionarea în favoarea bancii a CF-urilor derulate prin banca.

E. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație, în lei și în valută

In categoria produselor cu ciclu lung de fabricație (mai mare de 12 luni) se incadreaza constructia și reparatiile de nave maritime și fluviale, aeronave, elicoptere, instalatii și utilaje complexe.

Agenții economici, care în mod curent desfășoară astfel de activități, pot beneficia de astfel de credite pt finanțarea activității lor sub forma creditelor globale de exploatare sau sub forma liniilor de credit în lei și în valută.

Pentru aceasta, pe lângă documentațiagenerala, ei vor depune contracte sau comenzi și documentația aferenta tehnologiei din care să rezulte durata cuclului de producție.

Cuantumul creditelor de trezorerie se acordă pe baza miscarii stocurilor și cheltuielilor aferente producției în curs de fabricație estimata a exista în sold la finele fiecarei perioade de creditare, precum și a celorlalte elemente de cheltuieli aferente contractului sau comenzii respective în limita costurilor totale planificate pe contract / comanda / produs.

Punerea la dispoziție a fondurilor se realizeaza esalonat în funcție de evoluția cheltuielilor cu producția în curs de fabricație aferenta produselor respective. Eventualele necesități suplimentare de fonduri care apar în cursul trimestrului pot fi acoperite prin plafoane de credite intratrimestriale. Deși aceste credite se pot acordă pe o perioada mai mare de 12 luni, pe parcursul derularii acestora, banca va efectua periodic – semestrial sau annual -, în funcție de starea rating-ului financiar al beneficiarilor de credite, revizuirea creditelor acordate cu acasta destinatie.

Trebuiesc garantate,in plus fata de garanțiile acoperitoare și cu cesionarea în favoarea bancii a fluxurilor de lichidități derulate prin banca.

F. Creditele pentru finanțarea exporturilor în lei și în valută

Au ca destinatie satisfacerea necesităților curente sau excepționale ale clienților ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului și se aproba pe baza documentatiei standard la care se adauga contractele de export sau comenzile ferme incheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea și felul marfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plata, pretul marfii în valută la valoarea CIF sau FOB, dupa caz.

Se acordă numai dupa prezentarea comunicarii bancii din strainatate, agreata de banca exportatorului, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plata garantate bancar (scrisoare de garanție, efecte de comert avalizate de alte societăți bancare).

Incasso-ul documentar este acceptat ca modalitate de plata dacă din analiza efectuata a rezultat ca intre parteneri sunt relații de colaborare tradiționale și nu au existat situații de intarziere să de neplata.

Ordinele de plata sunt și ele acceptate numai dacă sunt insotite de asigurarea de risc comercial și de tara emisa de EXIMBANK sau de o societate internaționala de factoring agreata de banca.

Creditele pentru prefinanțarea exporturilor se acordă pentru aporovizionari din producția interna (in lei) și din import (in valută), dar pot acoperi și sfera circulației (desfacere – incasare).

Agenții economici, pentru a beneficia de astfel de credite, trebuie să indeplineasca următoarele condiții:

– în cazul acreditivelor cu plata prin alte banci din tara agreata de banca, unde comisionarii au deschise conturi, se vor cesiona bancii încasările din aceste acreditive cu acordul bancilor respective;

– în cazul exporturilor fara acreditiv, scrisori de garanție bancara, la clienții cu un standing financiar ridicat și cu serviciul datoriei bun, se vor cesiona încasările certe din exporturile derulate prin banca.

Pe lângă asigurare, aceste credite sunt garantate, dupa cum s-a vazut, cu cesionarea în favoarea bancii a CF-urilor derulate prin banca.

G. Credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii în lei și în valută

Se acordă exportatorilor pentru desfasurarea corespunzatoare a activității curente pe perioada de la livrarea produselor și până la incasarea contravalorii lor de la partenerii externi, fara a depași 12 luni de la acordarea lor.

La setul standard de documente, clienții vor adauga pentru obținerea creditului și documentele care atesta livrarea mărfurilor la export. Deasemenea,acordarea creditelor va fi condiționata și de asigurarea acestora impotriva riscului comercial de neplata, pe toată durata de creditare, de către EXIMBANK sau orice alta institutie specializata. Asigurarea este obligatorie pentru contractele de export către parteneri din alte țări,cu excepția țărilor din categoria A nominalizate de BNR .

Se acordă numai dupa prezentarea comunicarii de către o alta banca din tara sau din strainatate a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plata garantate bancar și cu respectarea următoarelor condiții:

– agenții economici solicitanti să aiba contul curent și contul valutar deschise la banca și sa-și deruleze activitatea prin acestea;

– incasarea valutei aferente exporturilor pentru care s-au primit credite de export și operațiunile de transformare a acesteia în lei să se faca prin conturile deschise la banca;

– în situația în care exporturile se efectueaza prin comisionari, se va tine seama și de următoarele:

in cazul acreditivelor cu plata prin alte banci din tara agreate de banca exportatorului, unde comisionarii au deschise conturi se vor cesiona încasările din aceste acreditive cu acordul bancilor respective;

in cazul exporturilor fara acreditive, scrisori de garanție bancara etc., la clienții cu standing financiar ridicat și serviciul datoriei bun se vor cesiona încasările certe din exportul respectiv și din alte exporturi derulate prin banca.

Acordarea acestor credite se face și prin cesionarea efectelor de comert (cambie și bilet la ordin) sau a acreditivelor doveditoare ale existentei creantelor exportatorilor asupra partenerilor straini.

Plățile din credite garantate cu creante asupra strainatatii se pot efectua integral, la o data stabilita sau în transe succesive în perioadele stabilite cu agentul economic și inscrise în contractul de credit.

Pentru garantarea creditelor pentru export și a celor pentru exportul de produse este obligatorie cesiunea de creanță asupra încasărilor din contractele de export ce se deruleaza prin banca, plus asigurarea.

H. Credite de scont în lei și în valută

Scontul este operatiunea prin care, în schimbul unui efect de comert exprimat în lei sau în valută, banca pune la dispoziția posesorului creantei valoarea efectului, mai puțin dobânda și comisioanele aferente, inainte de scadentă efectului respectiv.

Cambia, reprezintă conform Legii nr 58/1934 modificata prin Legea nr 83/1994 titlul de credit care pune în legatura 3 persoane:

tragatorul, cel care emite cambia;

trasul, persoana indicata de tragator să plateasca;

beneficiarul, persoana în favoarea careia se emite cambia.

Biletul la ordin conform Legii nr 58/1934 modificata prin Legea nr 83/1994 reprezintă titlul de credit care pune în legatura 2 persoane:

tragatorul, persoana fizica sau juridica care emite biletul la ordin;

beneficiarul, cel în favoarea caruia s-a emis biletul la ordin.

Cambia și biletul la ordin cuprind ca elemente definitorii obligația trasului de a plăți beneficiarului o suma de bani la scadentă.

Daca posesorul legal al cambiei și al biletului la ordin doreste incasarea sumei inscrise în titlul de credit mai inainte de data scadentei, acesta poate gira titlul către o soc bancara, operatiune ce poarta denumirea de scontare.

Bancile primesc la scontare titluri care, pe lângă cerințele de forma și de fond acceptate pe plan internațional și prevazute de legea romana, indeplinesc și următoarele condiții cumulative:

posesorul / beneficiarul titlului să fie client al bancii;

titlul să fie acceptat legal la plata;

intervalul de timp dintre momentul prezentării la scont și scadentă titlului să nu depaseasca 1 an.

In vederea sconțării, beneficiarul va prezenta bancii sale o cerere de scontare care va cuprinde, pe lângă datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului și banca acestuia, data emiterii titlului, suma, data scadentei și mentiunea prin care beneficiarul se obliga să achite bancii dabanda și comisioanele aferente serviciului prestat.

Banca va analiza situația economico- financiară a clientului conform metodologiei de analiza a bonitații clienților și de evaluare a riscului de credit.

Intrucat conform articolului 3, lit.g din Legea bancara nr 58/1998, scontul este asimilat creditului, ca un angajament de achiziționare a unui titlu care incorporeaza o creanță, iar potrivit art.56 din aceeași lege, toate operațiunile de credit și de garanții trebuie consemnate în documente contractuale, incheindu-se contracte de scont în lei și în valută.

Creditele de scont se garanteaza cu tilurile inseși pt care, pe calea girului, drepturile de creanță izvorate din acestea, revin direct bancii care le-a scontat.

I. Credite pe documente de plata aflate în curs de incasare în lei

Credite pe cecuri în lei

Creditele pe cecuri remise spre incasare în lei se acordă pe baza cererilor de credite prezentate de agenții econimici la care vor fi anexate exemplarele nr 3 ale borderourilor care fac dovada remiterii cecurilor la plata prin circuit bancar sau a depunerii cecurilor spre incasare de către beneficiari direct la bancile plățitorilor, precum și listele din care să reiasa prețurile de creditare pentru fiecare cec.

Nivelul creditelor pe cecuri remise spre incasare reprezintă 90% din valoarea nominala a acestora, diferența de 10% fiind destinata acoperirii dobânzii aferente.

De regula, sunt admise la creditare cecurile certificate, dar se acordă credite și pentru cecuri simpleemise de agenții economici cu o buna reputatie în ceea ce priveste onorarea obligațiilor asumate.

Scadentă creditelor pe cecuri remise spre incasare se stabilește cu cel mult 7 zile lucratoare dupa expirarea termenelor legale de prezentare la plata a cecurilor creditate, iar rambursarea se efectueaza conform procedurilor specifice bancii.

Se acordă pe o perioada de maxim 45 de zile care cuprinde atat data prezentării la plata cat și perioada de postdatare, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Creditele de acest tip sunt garantate de creanțele respective, care vor fi cesionate bancii.

Credite pe ordine de plata în lei

Pentru ordinele de plata în lei aflate în circuitul bancar în vederea decontării se vor acordă credite pe baza cererilor depuse de clienții bancii, la care vor fi anexate exemplarele nr 3 ale ordinelor de plata, centralizate intr-un borderou.

Pentru a putea fi primite la creditare, ordinele de plata trebuie să fie intocmite cu respectarea tuturor cerințelor de forma și de fond prevazute de Regulamentul BNR nr 8/1998, Normele cadru nr 15/1994 și Normele tehnice nr 16/1994 privind ordinul de plata.

Nivelul acestor credite este de 90% din valoarea nominala a documentelor admise la creditare, conform procedurilor specifice bancii, diferența de 10% acoperind dobânda aferenta creditului.

Scadentă creditelor se stabilește în ziua încasării sumelor din ordinele de plata creditate, fara a putea depași 5 zile lucratoare de la data decontării lor de către bancile plătitoare, iar rambursarea creditelor se va efectua la scadentă din sumele incasate prin ordinele de plata.

Ordinele de plata vor fi cesionate bancii, ceea ce va reprezenta garantia ceruta de banca.

J. Factoring-ul în lei și în valută

Potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr 10/1997, factoring-ul este un contract incheiat intre o parte denumita “aderent” , furnizoare de mărfuri și prestatoare de servicii și o societate bancara sau o institutie specializata, denumita ”factor”, prin care aceasta din urma asigura finanțarea, urmărirea creantelor și protectia riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanțele nascute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti.

In practica internaționala (Conventia de la Otawa, mai 1988 – Internațional institute for Unification of Private Law în Rome), factoring-ul este definit ca o relatie contractuala intre un vânzător și un factor, prin care:

vânzătorul cesioneaza factorului toate creanțele rezultate din contracte de vânzare pe care le are cu diverși parteneri (altele decât cele pentru consum personal) și notifică debitorii privind aceasta cesiune;

factorul va presta cel puțin 2 din următoarele servicii:

finanțare pe baza facturilor;

administrarea creantelor;

colectarea creantelor la scadentă;

protectie impotriva riscului de neplata.

Factoring-ul se adreseaza în special companiilor interesate în creșterea producției și a cifrei de afaceri, care apeleaza la banca sau la institutii specializate pentru urmărirea încasării creantelor, colecțării acestora și protectiei impotriva riscului de neplata. În timp ce creditul poate oferi numai finanțare, factoring-ul presupune un ansamblu de servicii.

La solicitarea clienților, banca poate efectua, în calitate de factor, operațiuni de factoring pentru creanțele la intern și la extern, materializate în facturi în lei și în valută.

Obligațiile partilor decurgand din operatiunea de factoring se consemneaza în acordul cadru de factoring, prin care aderentul cedeaza creanțele sale factorului, care se obliga să preia activitatea de urmărire, colectare, finanțare și protectie impotriva riscului de neplata în schimbul unei taxe, taxa de factoring.

Operațiunile de factoring se efectueaza numai dacă facturile nu au fost cesionate în vederea rambursării altor datorii, iar scadentă acestora nu depășește 180 de zile de la emiterea lor.

Clauzele specifice privind operatiunea de factoring în lei și în valută vor fi prevazute în mod expres în acordurile cadru de factoring incheiate de banca cu beneficiarii de astfel de operațiuni, separat pentru factoring-ul în lei și pentru cel în valută.

Factoring-ul intern în lei

Se realizează sub forma factoring-ului fara regres, dar în cazul în care se considera necesar, se poate efectua și sub forma factoring-ului cu regres, respectiv factorul va oferi numai serviciile de finanțare și administrare a creantelor.

Pentru a putea apela la serviciile de factoring, clienții trebuie să produca și să comercializeze bunuri sau servicii la care probabilitatea apariției unui litigiu este foarte mica. Astfel, produse care necesita un grad mare de prelucrare / finisare, precizie deosebita în executare și care au o piața de desfacere foarte restransa nu se preteaza derularii prin factoring.

In urma analizei informațiilor prezentate de clienți în cererea de factoring depusa la ghiseele bancii, precum și a activității derulate în timp de către aceștia, a relațiilor cu partenerii, a numarului de litigii existente în trecut, a posibilitatii acestora de a asigura calitatea și cantitatea produselor / serviciilor executate / prestate, bancile vor selecta clienții care pot apela la factoring și vor determina factorabilitatea afacerii.

Dupa aprobarea tranzacției, banca va incheia cu clientul un acord cadru de factoring în lei. Facturile acceptate de banca vor fi finanțate imediat în proportie de 80% din contravaloarea fiecareia, în limita plafoanelor existente pentru debitorii respectivi. La incasarea creantelor, se va pune la dispoziția agenților economici restul de 20% din valoarea facturilor acceptate.

Daca la scadentă factorul nu incaseaza integral sau partial una sau mai multe facturi care au facut obiectul factoring-ului, va proceda astfel:

pentru factoring-ul fara regres, banca va plăți aderentului diferența de 20% din valoarea facturii acceptate în termen de 120 de zile de la data scadentei acesteia, timp în care banca va dispune toate diligentele necesare recuperarii sumelor neincasate de la debitor sau eventual de la societatea de asigurare- reasigurare la care banca a asigurat riscul de neincasare a facturilor;

pentru factoring-ul cu regres,dupa expirarea termenului de 30 de zile de la scadentă facturii, banca va recupera de la aderentsumele neincasate prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al acestuia sau prin valorificarea garanției.

Factoring-ul de export în valută

Pentru a fi acceptate, facturile trebuie să indeplinească următoarele condiții:

– contractul comercial de export sau alt document cu efecte juridice similare să aiba prevazută o modalitate de plată asiguratorie (acreditiv sau scrisoare de garanție bancara);

– riscul de neplată al debitorilor externi să fie acoperit de o societate internațională de factoring, agreată de bancă;

– să existe asigurarea EXIMBANK impotriva riscului de țară și impotriva riscului de neplată la orice societate de asigurare – reasigurare agreată de bancă.

Pe baza datelor prezentate de către aderent, banca va contacta băncile sau societățile de factoring partenere care vor analiza capacitatea de plată a debitorilor externi. Acestea vor comunica băncii acceptul sau refuzul preluarii riscului debitorilor, precum și limita de acoperire a riscurilor de neplată pentru fiecare debitor în parte.

Banca va aduce la cunostinta clientului lista debitorilor acceptati și plafoanele de acoperire a riscului de neplată. Aderentul trebuie sa-și informeze clienții despre acordul de factoring în valută incheiat cu banca.

Dacă la scadentă factorul nu icasează factura ce face obiectul operațiunii de factoring în valută va plăți clientului 20%din valoarea facturii în termen de 120 de zile de la scadentă și apoi va urmări pe debitor; în cazul în care aderentul si-a asigurat riscul de neplata la EXIMBANK și polita de asigurare a fost cesionata în favoarea factorului, banca va plăți acestuia restul de 80% din valoarea facturii după incasarea despagubirii de la asigurator.

K. Credite pentru facilitati de cont în lei

Reprezintă credite pe perioada scurte și foarte scurte, până la 30 de zile calendaristice, acordate agenților economici, care din cauza justificate economic nu mai pot face temporar față plăților.

Se acordă celor cu un standing financiar ridicat, cu serviciul datoriei bun și cu un rating al creditelor de maxim 3.

Nivelul creditului se determină pe baza analizei încasărilor medii zilnice din ultimele 3 luni, a posibilităților eliminării cauzelor ce au generat neincasarea la termen a veniturilor și previziunii încasării creanțelor până la rambursarea creditului.

Aceste credite se pun la dispoziția clienților numai dupa intocmirea formelor legale de garantare a acestora și semnarea bilaterală a acordurilor de credite de către bancă cu beneficiarii.

Sunt garantate cu garanții acoperitoare, fiind obligatorie cesionarea în favoarea băncii a fluxului de lichidități derulat prin bancă, dar se poate accepta și gajul general, ca unica forma de garanție.

L. Credite de descoperit de cont (overdraft) în lei

Se pot acordă de bănci agenților economici pe perioade de timp foarte scurte, care nu depasesc 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manopera, impozite, taxe curente și alte obligații de plata curente.

Se folosesc pentru evitarea inregistrarii de interdictii bancare de către solicitanti, ca urmare a lipsei temporare de disponibilități în cont, la data decontării unor instrumente de plată de debit emise de aceștia.

Reprezintă un împrumut marginal, acordat în condiții deosebite pentru care dobânda este cu 50% mai mare decât dobânda de baza aplicata la creditele pe termen scurt acordate clienților cu serviciul datoriei bun.

Pentru a beneficia de astfel de credite, agenții economici trebuie să indeplinească cumulativ următoarele condiții:

au un standing financiar ridicat și serviciul datoriei bun;

înregistrează un rating al creditelor de cel mult 3 puncte;

nu înregistrează datorii restante către buget și partenerii de afaceri;

nu au figurat niciodata în evidenta CIP cu incidente de plăți majore.

Sunt destinate în principal marilor companii, firmelor cu prestigiu în mediul de afaceri, al caror flux de lichidități este cesionat în favoarea băncii și se deruleaza prin aceasta.

Sumele se pot trage integral sau în transe, pe măsura apariției necesităților de plată pentru care au fost aprobate. Se garantează în mod obișnuit, cesiunea fiind obligatorie.

2.2. Credite pe termen mediu și lung

Credite pentru echipament (investiții) în completarea surselor proprii în lei și în valută

Se acordă pentru:

realizarea de noi capacitati de producție sau pentru modernizarea celor existente, a utilajelor, mașinilor și instalatiilor, clădirilor și constructiilor;

realizarea de investiții pentru achiziționarea de active corporale și necorporale.

Pe lângă documentația comună oricărei categorii de credite clienții vor adaugă în vederea obținerii creditului și următoarele documente specifice:

studiul de fezabilitate elaborat cu respectarea prevederilor Hotararii Guvernului nr 64/1991 pentru proiectele din prima categorie de mai sus; el este optional pentru investiții sub 50.000 USD;

documentația tehnico-economică aferentă obiectivului de investiții;

autorizația de construcție și toate avizele necesare obținerii acesteia, inclusiv proiectul de executie;

lista cheltuielilor de capital pentru investiția aprobată;

actele justificative privind situația juridica a terenului;

alte documente prevazute de legile în vigoare.

Banca, prin ofiterii de credite, analizează situația economico- financiară, indicatorii de bonitate și aspectele nefinanciare ce carcterizeaza activitatea agentului economic și va urmări existența surselor de rambursare pe intrega perioada de creditare.

Creditele pentru echipament se acordă pentru finanțarea a cel mult 85% din valoarea totala a investitiei, diferența de 15% reprezentand aportul propriu al agentului economic, care, de regulă, este consumată inainte de punerea la dispoziția lui a creditului.

Volumul maxim al creditului pt investitie se stabilește la nivelul deficitului net de resurse ce rezultă din protecția surselor pentru investiții și a utilizării acestora, calculat tinand cont și de fluxul de lichidități determinat pentru intreaga activitate de exploatare a agentului economic.

In vederea fundamentării deciziei de creditare, pe lângă analiza aspectelor financiare, a celor nefinanciare și a indicatorilor de bonitate se vor determina și indicatorii specifici privind investiția, astfel:

investitia totală;

investitia specifică;

durata medie a plății furnizorilor pentru investitie;

pragul de rentabilitate;

cursul de revenire net actualizat;

rata internă de rentabilitate;

durata de recuperare a investitiei.

După aprobarea creditului, banca și beneficiarii vor incheia un contract de credit în care, pe lângă clauzele general valabile se vor trece și clauzele specifice acestei categorii de credite.

La cererea clienților, banca poate acordă o perioada de grație de 1 până la 3 ani care se referă numai la plata ratelor de credit, nu și la plata dobânzilor care vor fi achitate în continuare la scadențele stabilite.

Tot în această categorie intra și creditele acordate de bancă pentru plata avansului solicitat de companiile de leasing, dacă clientul doreste achiziționarea echipamentelor prin acest sistem, cu condiția ca acesta să acopere din fonduri proprii 30% din valoarea avansului.

B . Creditele pentru cumpărarea de actiuni și active în lei

Cumpărarea de acțiuni se înregistrează în sfera investițiilor financiare în valori mobiliare, ordinare sau preferentiale, emise de societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administratiei publice locale este actionar, indiferent de numarul de actiuni pe care le deține, de societățile și companiile naționale sau celelalte entitati rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes național.

FPS, ministerele de resort, autoritatile administratiei publice locale care au atributii de privatizare a societăților comerciale pot vinde actiunile acestora prin următoarele metode:

oferta publica;

metode de vânzare specifice pieței de capital;

negociere;

licitație cu strigare sau în plic sigilat;

certificate de depozit emise de banci de investiții pe piața de capital internaționala;

orice combinatie a metodelor prevazute mai sus.

Actiunile se vand persoanelor fizice sau juridice de drept privat, romane sau straine. Cumparator poate fi o persoana juridica de drept public sau o societate comerciala la care statul deține mai mult de 33% din totalul actiunilor cu drept de vot.

Vânzarea de actiuni se face la pretul de piața, pe baza raportului dintre cerere și oferta, indiferent de metoda de privatizare utilizata, fara a exista un pret minim de vânzare.

Termenul maxim de plata al pretului convenit pentru pachetul de actiuni achizitionate este de până la 60 de zile lucratoare de la data semnarii contractului de vânzare – cumpărare.

Pot beneficia de credite pentru cumpărarea de actiuni persoanele juridice de drept privat romane, clienți ai bancii, cu un standing financiar ridicat, serviciul datoriei bun și un rating al creditelor de maxim 3.

Pe lângă documentația standard necesara efectuarii analizei economico – financiare a solicitantului de credit, acesta trebuie să depuna și următoarele:

anuntul publicitar de vânzare, care să cuprindă și metoda de privatizare aplicata;

dosarul de prezentare al societății comerciale ale carei actiuni sunt vandute;

orice modificări facute de vânzător în dosarul de prezentare;

contractul de vânzare – cumpărare de actiuni incheiat cu FPS, SIF sau o societate de intermediere valori mobiliare, dupa caz;

orice modificări survenite în contrctul de vnzare – cumpărare de actiuni.

Volumul creditului va fi de cel mult 70% din pretul de oferta ce trebuie achitat, restul de 30% din valoarea actiunilor fiind plățita de solicitant din surse proprii, care trebuie să existe în cont la momentul acordării creditului și care va fi plățita inainte de prima tragere de credit, conform clauzei din contractul de împrumut.

Acest tip de credite se acordă pe o perioada de maxim 5 ani.

Nu sunt admise drept surse de rambursare a creditului și de plata a dobânzilor avansurile din dividende.

Banca aceepta drept garanție a creditelor acordate una sau mai multe categorii de garanții reale saiu personale care trebuie să reprezinte cel puțin 50% din volumul colateralelor acceptate de banca în garantia creditului pentru cumpărarea de actiuni, diferența putand fi gajul comercial asupra actiunilor cumparate din credit, imediat dupa intrarea acestora în proprietatea cuparatorului. Constituirea gajului comercial asupra actiunilor cumparate este obligatorie și acesta va fi acceptat la cel mult 70% din valoarea cea mai mica a actiunilor (cotatie, valoare nominala, pret de vânzare – cumpărare).

Creditele pentru cumpărarea de active puse în vânzare de regiile autonome, societățile comerciale, companii și societăți naționale la care statul sau o autoritate a administratiei publice locale este actionar majoritar se acordă tot pe o perioada de maxim 5 ani.

Prin active se inteleg bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăți care pot fi organizate să functioneze independent, distinct fata de restul activității societății, cum ar fi:

unități și subunități de producție, de comert sau de prestări servicii;

sectii, ateliere;

ferme;

spatii comerciale, de cazare sau de alimentatie publica, pentru birouri;

alte buburi de acest gen, inclusiv terenurile aferente acestora.

La cumpărarea de active, conform art. 24 din Legea nr 99/1999, nu au dreptul să participe reprezentantii institutiilor publice implicate în adunarile generale ale acționarilor, membrii consiliilor de administratie și directorii executivi ai societăților comerciale ale caror active sunt scoase la vânzare sau ai regiilor autonome vanzatoare.

Societățile comerciale cu capital privat sau care au avut incheiate contracte de locatie, participatiune să inchiriere cu societățile cu capital de stat ale caror active sunt vandute și care au câstigat licitațiile, pot contacta credite pentru cumpărarea de active, cu respectarea condițiilor:

au constituie surse proprii intre 20% și 40% din pretul activelor care trebuie achitate;

contul de profit și pierdere sl societății în anul anterior, ultima balanța de verificare și prognoza profitului pe perioada creditării să asigure:

rambursarea obligațiilor contractate anterior;

rambursarea creditelor solicitate pentru cumpărarea activelor și plata dobânzilor aferente intr-un termen de 5 ani de la acordare;

Solicitantul poate constitui garanții reale sub forma ipotecilor asupra clădirilor și terenurilor sau gajuri fara deposedare asupra utilajelor aflate în proprietatea să sau a garanțiilor acestora, cu respectarea prevederilor normelor interne ale bancii privind evaluarea activelor imobilizate corporale, în proportie de cel puțin 50% din valoarea creditului solicitat. Restul de 50% din volumul garanțiilor va fi acoperit cu alte forme de garanții reale și personale.

C. Credite promotori în lei

Se caorda persoanelor juridice sindicalizate și autorizate în constructia și vânzarea de locuinte, ce poarta denumirea de promotori imobiliari, în scopul facilițării construirii de locuinte.

Promovarea imobiliara consta în a cumpara / cesiona suprafete de teren, a le parcela și a construi imobile de locuinte din initiativa promotorului sau la cererea beneficiarului, opțiunea putandu- se face dintr-un portofoliu de proiecte prestabilit.

Banca acordă credite pentru următoarele categorii de locuinte: sociale, de serviciu, de interventie, de necesitate, de protocol, convenabile și case de vacanta.

Persoanele juridice, agenți economici specializati în atragerea și administrarea de resurse pentru construirea, cumpărarea, vânzarea, reabilitarea, cosolidarea și extinderea locuintelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim de inchiriere, în scopul valorificarii acestora, pot beneficia de credite dacă indeplinesc cumulativ următoarele condiții:

poseda dreptul legal de a desfasura astfel de activități;

sunt organizate corespunzator;

prezinta un portofoliu de contracte sau pre-contracte incheiate cu persoane fizice care doresc să cumpere locuinte cu plata în rate sau integral;

desfășoară activități legale și eficiente potrivit actelor de infiintare și de funcționare, bilanțului și situației contabile periodice;

au o dotare tehnica corespunzatoare și un personal calificat;

lucrarile lor au fost vizate de Ministerul Lucrarilor Publice și Amenajarea Teritoriului prin organele de specialitate;

respecta prevederile cu privire la capacitatea financiară din Ordonata Guvernului nr 12/1993, republicata și nu se afla pe lista de interdictii a Ministerului Finanțelor;

au o echipa manageriala fara antecedente penale;

indeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate stabilit prin normele de lucru ale bancii;

exista posibilitati reale de rambursare la scadentă a ratelor de credit și de plata a dobânzilor aferente;

prezinta garanții materiale și morale pentru utilizarea cu eficienta a împrumutului, rambursarea integrală la scadentă a creditului și achitarea dobânzilor aferente;

prezinta situația angajamentelor la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente acestora.

Avansul minim solicitat clientului, reprezentand aportul propriu al împrumutatului este de minim 15% din valoarea lucrarilor pentru locuintele convenabile și de minim 20% pentru casele de vacanta și consta fie în lichidități inregistrate în contul curent, fie în realizarea efectiva a unei parti din investitia respectiva la valoarea inregistrata în bilanțul contabil.

Volumul maxim al creditului care se poate acordă pentru finanțarea constructiei de locuinte este de 85% și respectiv 80% din costurile totale din devizul general, stabilit la nivelul deficitului de lichidități net ce rezulta din proiectia surselor de investiții și utilizării acestora.

Pe baza concluziilor ce se desprind din documentația depusa de solicitanti, cat și din rezultatele analizei economico – financiare, banca va negocia cu solicitantii de credite și va determina următoarele elemente ale creditului:

volumul creditului;

perioada pe care se acordă, care va cuprinde:

durata de executie a obiectivului conform graficului de realizare;

o perioada de cel mult 3 luni necesara vânzării propriu-zisa către beneficiari a locuintelor rezultate din finanțarea obiectivului de investiții, în cazul în care vânzarea se face cu plata integrală;

o perioada egala cu durata plății ratelor de către beneficiari, în cazul în care vânzarea se face în rate, dar nu mai mult de 15 ani de la acordarea creditului.

La incheierea contractului de credit, pe lângă clauzele general valabile, sunt inscrise și clauzele specifice acestei categorii de credite, tinand cont de tipul de locuinta, zona geografica, modul de asigurare impotriva riscurilor generale și politica guvernului privind stimularea activității de construire de locuinte.

Pe lângă garanțiile reale și personale, banca va mai cere cesionarea încasării de la viitorii proprițări ai locuintelor construite avansurilor partiale și a ratelor de credit lunare rezultate din contracte ferme incheiate cu aceștia, în condițiile în care plata este prevazută a se face în cadrul perioadei de creditare.

D. Credite ipotecare în lei

Sunt asemanatoare cu creditele promotori în lei, numai ca:

se acordă cu respectarea Legii nr 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și a prevederilor specifice bancii care le acordă;

se acordă pe termen de minim 5 ani;

fata de documentația comuna se vor mai depune următoarele:

extras din actele costitutive privind obiectul de activitate și din hotararile organelor statutare din care să rezulte destinatia creditelor ipotecare;

situații privind elementele patrimoniale cu care au fost garantate împrumuturile primite de la alti creditori;

declaratie privind litigiile cu tertii, cu precizarea motivelor și stadiilor acestora;

raport de evaluare a devizului estimativ intocmit de o antrepriza de constructii sau a imobilului ce va fi adus în garanție și care va fi intocmit de un evaluator atestat ANEVAR.

Pe lângă clauzele generale, contractul va contine și clauze specifice, dupa cum urmeaza:

in cazul sumelor neachitate se procedeaza la recalcularea de dobânzi;

in termen de 30 de zile de la semnarea contractului de credit ipotecar vor fi semnate contractele de garanție reprezentand ipoteci de rangul I și privilegii care să acopere cel puțin 120% din valoarea creditului ipotecar;

trageri din creditul acordat se vor putea efectua numai dupa intocmirea, conform legii, a contractelor de garanție;

in termen de 5 zile de la semnarea ipotecii, împrumutatul va incheia un contract de asigurare a imobilului ipotecat, precum și un contract de asigurare pentru riscul nefinalizarii constructiilor pt care s-a acordat creditul, la una din societățile de asigurare – reasigurare agreate de banca;

in cazul în care s-a intarziat plata ratelor de credit, banca va trimite beneficiarului o notificare prin scrisoare recomandata, prevenind pe acesta de consecintele incalcarii ințelegerilor contractuale;

daca în 30 de zile de la notificare beneficiarul creditului nu executa obligațiile, contractul se considera reziliat de plin drept și intreaga suma a ratelor cu dobânzile aferente devine exigibila.

Creditele ipotecare să garanteaza cu ipoteca legala de rang I pe imobilul pentru care se acordă creditul.

Ca o particularitate a creditului ipotecar, banca va putea derula astfel de credite pe baza fondurilor puse la dispoziție de Agenția Naționala pentru Locuinte (ANL) sau de alte institutii financiare abilitate de lege, inclusiv fondurile ipotecare, pe baza de conventii speciale incheiate intre finanțator și derulator.

E. Creditele pentru activitatea de leasing în lei și în valută

Leasing-ul este forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile sau imobile de către societăți financiare specializate care indeplinesc condițiile prevazute de lege pentru desfasurarea acestei activități.

Contractul de leasing reprezintă o conventie prin care locatorul (finanțatorul), în calitate de proprietar, transmite locatarului (utilizatorului) pentru o perioada determinată dreptul de folosinta a unui bun destinat desfășurării activității de exploatare a locatarului, contra unei chirii (rata de leasing), cu opțiunea de cumpărare la scadentă, la un pret convenit initial intre parti.

Locatorul este o societate de leasing, persoana juridica romana sau straina, iar locatarul orice persoana fizica sau juridica.

Dupa natura contractului, se disting 2 forme de leasing:

Leasing-ul financiar, care reprezintă suma operațiunilor de leasing care indeplinesc una sau mai multe din condițiile:

riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing;

partile au prevazut expres ca la expirarea contractului se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar pretul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de piața a bunului la momentul contracțării sau la momentul în care opțiunea poate fi exprimata;

perioada de folosinta a bunului în sistem de leasing acopera cel puțin 75% din durata normata de viata (utilizare) a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate asupra bunului nu este transferat.

Pentru aceasta forma de leasing se poate efectua plata integral sau în rate.

Leasing-ul operational este acela care nu îndeplinește nici una din condițiile leasing-ului financiar și presupune o perioada mai scurta, iar la sfârșitul contractului partile pot opta pentru:

prelungirea duratei de inchiriere prin incheierea unui nou contract;

incetarea contractului și returnarea bunului societății de leasing.

Contractul de leasing reglementeaza relațiile dintre parteneri pe intreaga perioada, are caracter oneros și cuprinde elemente obligatorii, cum sunt: perioada de inchiriere, redeventa (chiria), modul de determinarea acesteia, drepturile și obligațiile partilor, condiții de reziliere, modalitati de solutionare a litigiilor etc.

Banca acordă la cererea clienților credite pe termen mediu în lei și în valută, pentru achiziționarea de produse în sistem de leasing.

Volumul maxim al creditelor pentru activitatea de leasing nu poate depași 85% din pretul de achizitie, inclusiv TVA, a bunurilor ce urmeaza a fi cumparate și inchiriate în regim de leasing, în cazul societăților de intermediere si, respectiv, costul de producție efectiv al utilajului în cazul societăților de leasing integrate.

F. Credite de forfetare în valută

Forfetarea este operatiunea prin care un vânzător sau un prestator de servicii iși vinde creanțele în valută rezultate dintr-un contract de vânzare – cumpărare pe care le are fata de un cumparator sau beneficiar, unei societăți bancare sau institutii financiare specializate, contra unui cost de forfetare, inainte de ajungerea acestora la scadentă, dar nu cu mai puțin de 30 de zile inainte de termen.

Operatiunea este negociabila și se desfășoară intre banca și clientul sau, creanță valutara fiind cumparata cu renuntarea la dreptul de recurs asupra vânzătorului creantei, cu excepția cazurilor de frauda.

Clientul trebuie să faca bancii o oferta de forfetare în cazul în care el doreste să forfeteze creanțele rezultate în urma unui export pe credit comercial, care poate avea 3 forme: “fara obligo”, opțiunea, oferta ferma.

Alaturi de titlul respectiv, posesorul va prezenta bancii o cerere de forfetare care va contine:

date generale de identificare a exportatorului;

valoarea titlului de credit și moneda în care acesta este exprimat;

numele și tara de origine a importatorului;

scadentă titlului;

data livrarii marfii și data remiterii titlului către banca;

mentiunea obligarii exportatorului la plata costului forfețării.

Una din condițiile obligatorii pentru primirea titlului la forfetare este să fie avalizat sau insotit de o scrisoare de garanție de la o banca agreata de banca exportatorului.

In ziua stbilita de comun acord, banca va efectua operatiunea de forfetare, incasand în schimb costul de forfetare compus din taxa de forfetare, comisionul de gestiune si, dupa caz, comisionul de opțiune și / sau comisionul de angajament (anexa 9).

=== Anexa5 ===

Anexa 5

Voi prezenta în continuare bilanțul și contul de profit și pierdere publicate de Banca Comercială Română la sfârșitul anului 2001:

Bilanțul contabil la 31 Decembrie 2001:

Contul de profit și pierdere pentru anul încheiat la 31 decembrie 2001: