Bancile Centrale Si Implicatiile Lor Asupra Politicii Monetare
Cuprins:
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………3
Fundamente teoretice privind independența băncilor centale………………………….8
I.1 Semnificația conceptului de independența băncilor centrale………………………8
I.2 Abordări ale independenței băncilor centrale în literatura de specialitate……………………………………………………………………………………………………..17
Rolul Bancii Centrale
1.Elaborarea politicii monetare.
Banca centrala influenteaza cantitatea de bani si
disponibilitatile de credite din economie, prin deciziile
pe care le adopta periodic.
2.Mentinerea sistemului financiar.
Banca centrala, împreuna cu alte agentii
guvernamentale supervizeaza, reglementeaza si
controleaza activitatea institutiilor financiare.
Banca centrala contribuie la mentinerea încrederii
oamenilor în moneda nationala.
De asemenea, zilnic, ea face plati si operatiuni
financiare.
3.Oferă guvernului asistenta financiara Banca centrala face încasari si plati pentru institutiile Guvernamentale
CINCI ÎNTREBARI
DESPRE POLITICA MONETARA
CINE?
BANCA CENTRALA
CE?
MODIFICA OFERTA DE BANI INFLUENTÂND CONDITIILE DE
ACORDARE A CREDITELOR; CA URMARE, OAMENILOR LE VA FI MAI
USOR SAU MAI GREU SA ÎMPRUMUTE DE LA BANCI.
În mod special, exercita control asupra ratei dobânzii, rezervele obligatorii ale
bancilor si rezervele bancare.
CÂND?
ÎN CONDITII DE RECESIUNE SAU DE INFLATIE
DE CE?
PENTRU A STABILIZA ECONOMIA PRIN MODIFICAREA CERERII
AGREGATE
CUM?
ÎN CONDITII DE RECESIUNE: CEREREA AGREGATA CRESTE CA
URMARE A CRESTERII OFERTEI DE BANI;
ÎN CONDITII DE INFLATIE: CEREREA AGREGATA SCADE CA URMARE
A DIMINUARII OFERTEI DE BANI.
„Bancile centrale constituie autoritatea monetara. Chiar daca ele se ocupa toate obiectivele politicii economice, obiectivul lor prioritar este stabilitatea preturilor si tipul de schimb. Tendinta actuala in tarile occidentale este sa consolideze inca si mai mult independenta traditionala a bancilor centrale fata de guverne pentru a garanta astfel
stabilitatea economica. ”
INTRODUCERE
Lucrarea urmarește nivelul băncilor centrale, al mediului academic și
al publicului larg potrivit căruia stabilitatea prețurilor este benefică, iar
politicii monetare ar trebui să îi revină sarcina realizării acesteia.Această
recomandare generală este valabilă atât în cazul economiilor industrializate,
cât și în cel al economiilor emergente, deși în cazul celor din urmă băncile
centrale s-ar putea confrunta cu o sarcină mai dificilă, aceea de a răspunde
șocurilor reale și celor nominale, întrucât piețele financiare sunt insuficient
de mature și operează cu instrumente mai puțin diversificate. Asemenea
șocuri ar putea fi generate de variațiile neanticipate ale prețurilor
alimentelor, energiei și ale prețurilor administrate și, nu în cele din urmă, de
fluxurile masive de capital. Aceste limitări la adresa eficienței
politicii
monetare fac cu atât mai imperioasă necesitatea implementării unui mix
coerent de politici în cazul economiilor emergente. Fără sprijinul altor
politici economice, politica monetară ar putea întâmpina dificultăți în
asigurarea într-o manieră sustenabilă a unei inflații reduse. Altfel spus, este
posibil ca stabilitatea prețurilor să fie realizată în detrimentul altor echilibre
macroeconomice, ceea ce se poate dovedi în ultimă instanță un proces
autoreversibil.Intrările masive de capital au creat o dilemă pentru
autoritățile monetare. Pe de o parte, acestea stimulează dezvoltarea
economiei, sprijinind astfel convergența reală; ele contribuie, de asemenea,
la reducerea presiunilor inflaționiste pe termen scurt prin efectele pe care le
au asupra aprecierii cursului de schimb și prin orientarea consumului către
bunurile comercializabile. Pe de altă parte, datorită acelorași efecte asupra
aprecierii cursului de schimb, intrările de capital pot eroda competitivitatea
externă a economiei, amplificând astfel dezechilibrele externe, ceea ce
conduce la deprecierea monedei și, în cele din urmă, la o inflație mai mare.
În plus, dezechilibrele externe mari sporesc vulnerabilitatea economiei la
modificarea percepției investitorilor sau la șocurile asociate volatilității
înalte de pe piețele externe.
În ceea ce privește structura lucrării, aceasta este structurată pe patru capitole:
Capitolul I, face o introducere generală asupra fundamentelor teoretice ale independenței BC
Capitolul II, se adresează implicațiilor BC
Capitolul III, prezintă o evolutie a BC cu privire la Banca Angliei, a Europei Centrale și de Est și a Băncilor din țările U.E.
Ultimul capitol, IV, aduce în prim plan evoluția Băncii Naționale a României si implicațiile sale asupra politicii monetare
În ultima parte a lucrării, intitulată Concluzii și propuneri, vor
fi prezentate aprecieri privind evoluția pe viitor a fenomenului de politica monetară studiată.
CAPITOLUL 1
Fundamente teoretice privind independența bǎncilor centrale
I.1 Semnificația conceptului de independențǎ a băncii centrale
Problematica independenței băncii de emisiune pune primordial în lumină interpretări legate de justificarea delegării atributelor privind emisiunea și politica monetară. Emisiunea și politica monetară sunt, în mod primordial, probleme politice.
Subordonarea fața de guvern a băncii centrale este justificată prin coerența politicii economice, din care face parte politica monetară, alături de politica financiară și celelalte componente.
Conceptul de independențǎ a bǎncii centrale poate fi definit de următoarea situație: „în care guvernul nu deține nici o pârghie pentru a influențǎ deciziile bǎncii centrale în ceea ce privește politica monetarǎ”, aceastǎ idee fiind foarte veche și a ridicat o serie de controverse, pornind de la faptul cǎ autoritățile monetare realizează previziuni pe un orizont scurt de timp sau acestea sunt supuse unor influențe politice, ceea ce antrenează o volatilitate a politicii monetare.
Analiza influenței pe care o are sfera politicii asupra deciziilor de politicǎ monetarǎ a permis evidențierea unui „ciclu politic-monetar”. Autorul care a arătat cǎ obiectivele economice ale oamenilor politici se modificǎ în timp în funcție de momentul alegerilor a fost N. Nordhaus. Acesta și-a propus sǎ verifice empiric ipoteza cǎ înainte de alegeri oamenii politici sunt mai sensibili la problema relansării activității economice și reducerii șomajului, iar după alegeri devin mai sensibili la problema asigurării stabilității prețurilor. Concluzia la care N. Nordhaus a ajuns este cǎ înainte de alegeri politica monetarǎ este discreționarǎ, iar după alegeri ea este riguroasǎ. Or, ținând seama de consecințele pe care politica monetarǎ le are asupra nivelului general al prețurilor, ciclul economic devine un „ciclu politico-inflaționist”.
Adepții „ciclului politic-monetar” s-au bazat pe ipoteza cǎ electoratul este „naiv”, iar oamenii politici și autoritățile monetare sunt „opurtuniști(ste). Principalele modele construite pentru evidențierea acestor efecte sunt „modelul Alesina – Sachs” și „modelul Havrilesky”.
„Modelul Alesina – Sachs” se bazeazǎ pe premisa cǎ existǎ doar douǎ partide: partidul A – favorabil relansării creșterii economice și partidul B – favorabil stabilității prețurilor.
„Modelul Havrilesky” se bazeazǎ pe premisa cǎ ceea ce deosebește cele douǎ partide este amploarea proceselor redistributive preconizate: programul de redistribuire a veniturilor anunțat de partidul A este mai amplu decât cel produs de partidul B.
Pornind de la rezultatele obținute prin cele douǎ modele, Alex Cukierman a construit un model mixt, bazat pe ipoteza cǎ oamenii politici au atât comportamente „oportuniste”, cât și comportamente „ideologice”.
Doctrina politizării autorităților monetare este caracteristicǎ keynesismului postbelic fiind asociatǎ cu concepția lărgită asupra misiunilor și competențelor în materie de politicǎ monetarǎ. În schimb, doctrina independenței autorităților monetare se asociază unei viziuni reduse asupra finalității politicii monetare, acesta fiind strict limitatǎ de stabilitatea prețurilor. În aceastǎ perspectivǎ, independența statuarǎ a bǎncii centrale ține de credibilitate, credibilitatea fiind condiția decisivǎ a reușitei politicilor puse în aplicare. De o bunǎ credibilitate se bucurǎ numai acele instituții care au reușit sǎ reducă sensibil inflația și apoi sǎ o mențină sub control.
Restrângerea rolului politicii monetare la un singur obiectiv este foarte bine ilustratǎ de Jean Pierre Patat, fost guvernator al băncii Franței, într-un articol publicat în „Problemes économiques”: „prin tradiție, în Franța și pretutindeni acțiunea autorităților monetare se înscrie fără ambiguitate în cadrul politicii economice sub diversele sale aspecte ( politica bugetarǎ, politicǎ a veniturilor, etc.) în vederea realizării a ceea ce se cheamă careul magic: creștere economicǎ maximǎ, ocupare deplinǎ, stabilitatea valorii monedei, echilibrul balanței de plǎți. În prezent, rolul politicii monetare a fost restrâns având ca finalitate stabilitatea monetară. Aceasta înseamnă reducerea inflației până la dispariție și conservarea puterii de cumpărare a monedei”.
Problema independenței are o importanță crucială deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorilor și creșterea economică pe termen scurt, poate determina în egală măsură și inflația. Numeroase analize fundamentate pe idei empirice solide, atestă că independența băncii centrale este un factor de menținere a stabilității prețurilor.
Teoria economică și practica internațională arată că independența băncilor centrale îmbracă două forme:
– cea care înglobează decizia privind obiectivele si instrumentele utilizate (independența în sens larg);
– cea care se referă numai la gestiunea instrumentelor în cazul unor obiective stabilite de guvern.
Prevederile Tratatului de la Mastricht (art 7); (art14.) evidențiază următoarele elemente ce trebuie urmărite la nivelul fiecărei bănci centrale:
formularea obiectivului principal și menținerea acestuia în statutul de funcționare ;
independența fațǎ de factorul politic în formularea politicii monetare;
interzicerea acordării de credite sectorului public;
statutul guvernatorului.
Independența băncii centrale este un instrument folosit pentru îndeplinirea unui obiectiv fundamental, care trebuie sǎ fie clar definit și care trebuie sǎ prevaleze asupra oricăror altor obiective, iar îndeplinirea obiectivului fundamental stǎ în puterea bǎncii centrale și se realizează independent de orice alte autorități. Acesta coincide cu menținerea stabilității interne și externe a monedei, respectiv un nivel scăzut al indicelui prețurilor, care ajutǎ la dobândirea independenței reale.
Stabilitatea prețurilor este definită în literatura de specialitate astfel:
stabilitatea prețurilor se referă la nivelul agregat al prețurilor măsurat prin indici;
stabilitatea prețurilor este atinsă atunci când banii își păstrează valoarea în timp sau viteza de erodare a puterii de cumpărare a acestora este foarte lentă;
conceptul de stabilitate monetară se suprapune peste cel de stabilitate a prețurilor.
Conceptul de independențǎ a bǎncii centrale privit din punct de vedere al cerințelor prevederilor Uniunii Europene include mai multe tipuri de independență și anume:
independența funcționalǎ;
independența instituționalǎ;
independența personalǎ;
independența financiară.
1.Independența funcțională este realizată prin acțiunea băncii centrale de a-și îndeplini obiectivele propuse. Independența băncii centrale reprezintă un instrument prin intermediul căreia autoritatea monetară își îndeplinește obiectivul fundamental, iar acesta trebuie să fie clar definit și să fie pentrale privit din punct de vedere al cerințelor prevederilor Uniunii Europene include mai multe tipuri de independență și anume:
independența funcționalǎ;
independența instituționalǎ;
independența personalǎ;
independența financiară.
1.Independența funcțională este realizată prin acțiunea băncii centrale de a-și îndeplini obiectivele propuse. Independența băncii centrale reprezintă un instrument prin intermediul căreia autoritatea monetară își îndeplinește obiectivul fundamental, iar acesta trebuie să fie clar definit și să fie prioritar.
Din punct de vedere statuar, independența presupune ca aceasta sǎ fie menționatǎ într-un act legislativ, respectiv în statutul bǎncii, fără a fi o dovadǎ clarǎ a unei independențe reale, mai cu seamǎ în țările în care instabilitatea cadrului legislativ afectează caracterul durabil al acestor prevederi.
Totodată, independența băncii centrale presupune responsabilitate pentru deciziile sale, aspect important pentru definirea independenței bǎncii centrale, care presupune transparențǎ și dialog cu părțile terțe.
2. Independența instituționalǎ presupune excluderea oricărei terțe influențe, respectiv bǎncile centrale naționale, organele de decizie ale acestora și membrii organelor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism sau a oricărei alte forme de influențǎ.
Este foarte important, ca banca centralǎ sǎ aibă personalitate juridicǎ subliniind faptul cǎ autoritatea monetarǎ este separatǎ, și nu poate face parte din administrația guvernamentalǎ, iar în cazul când aceasta este organizatǎ pe acțiuni, drepturile acționarilor trebuie sa fie limitate pentru a i se asigura independența.
Prin urmare, sunt interzise, ca fiind incompatibile cu prevederile Uniunii Europene, și trebuie eliminate, clauzele referitoare la:
acceptarea sau solicitarea de instrucțiuni;
aprobarea, suspendarea, anularea ori deferirea deciziilor bǎncilor centrale, ori ale organelor de conducere ale acestora;
cenzurarea, pe baze legale, a deciziilor referitoare la activitatea bǎncilor centrale de diverse organe și organisme, altele decât instanțele juridice independente;
participarea în organele de decizie ale bǎncilor centrale cu drept de vot, chiar daca votul nu este decisiv;
consultații anterioare luării deciziei de cǎtre banca centralǎ ori organele sale de conducere, cu excepția dialogului acestora cu părțile terțe – guvernul – atunci când legislația naționalǎ prevede schimbul de informații și opinii, dar care sǎ nu interfereze asupra independenței membrilor organelor de decizie ai bǎncii centrale și sǎ se respecte calitatea guvernatorului în perspectiva intrării în Consiliului Guvernatorilor al BCE și confidențialitatea informației conform prevederilor legale.
Este necesar ca banca centralǎ sǎ dispună de libertate în alegerea și utilizarea instrumentelor de politicǎ monetarǎ, necesare pentru înfăptuirea obiectivului stabilit, dobândind astfel și o independențǎ instrumentalǎ.
Există argumente care evidențiază necesitatea unei colaborări cu autoritatea executivă. Dintre acestea se desprind principalele elemente care determină orientarea independenței băncii centrale spre o latură sau alta: forma de proprietate asupra capitalului, atribuțiile legale ale băncii centrale, modalitatea de numire a conducerii băncii, finanțarea statului de către banca centrală, repartizarea profiturilor.
Proprietatea asupra băncilor centrale. Un număr mare de bănci centrale sunt instituții cu proprietate de stat, dar sunt și bănci centrale care au ca formă de proprietate a capitalului, un capital mixt atât al statului cât și a sectorului privat, iar altele sunt complet privatizate. Atunci când băncile centrale au o componentă privată, ele varsă de regulă un dividend acționarilor, înainte de a vărsa restul profitului net minus fondul de rezervă la dispoziția bugetului de stat.
Există un argument împotriva deținerii private a băncilor centrale, deoarece acestea sunt instituții centrale care trebuie să se implice în corectarea disfuncționalitătilor din economie. În esență ea nu trebuie să urmărească maximizarea profitului: banca centrală este prin excelență un organism non-profit. De aceea existența unor obligații față de acționari, ar “tenta” să se angajeze in activități care să aducă profit, astfel agravând problemele economice în loc să le rezolve.
Tabelul nr. 1 Forma de proprietate a băncilor centrale
* Banca Italiei este încorporată în legea companiilor publice și poate fi deținută numai de alte companii publice.
** Banca Națională a Elveției este în proprietatea mixtă a cantoanelor (63%) și a acționarilor privați.
*** Fed –ul este în proprietatea băncilor membre ale sistemului
Sursa: Isărescu Mugur, Reflecții economice – Piețe, bani, bănci , Ed. Expert, București, 2003
Obiectivele statuare ale băncilor centrale. Băncile centrale au devenit statuar independente târziu, prin respectarea dispozițiilor Tratatului de la Mastricht (independența, pe baza art. 107; misiunea principalǎ, cea a menținerii stabilității prețurilor – art. 105 ), în 1994, în cazul Franței și 1997, în cel al Marii Britanii.
O bancă centrală este cu atât mai independentă cu cât are drept principal obiectiv asigurarea stabilității prețurilor și are autonomie în alegerea instrumentelor specifice pentru atingerea acestui obiectiv.
3. Independența personalǎ se referǎ la rolul, statutul și compoziția organelor de conducere ale bǎncii centrale, respectiv procedura de numire, de demitere, durata mandatului, posibilitatea reînnoirii, cerințe privind competența profesionalǎ, clauzele de incompatibilități și conflicte de interese. Din acest punct de vedere sunt importante: statutul bǎncii centrale, alegerea membrilor Consiliului de Administrație, procedurile de numire și de demitere din funcție, durata mandatului, cerințele de pregătire și competitivitatea profesionalǎ.
Gradul de independențǎ este cu atât mai sporit cu cât intervenția factorului politic în alegerea guvernatorului și a Consiliului de Administrație este mai redusǎ.
Având în vedere faptul cǎ guvernatorii țǎrilor care devin membre ale Uniunii Europene au calitatea de membru al Consiliului General al BCE, cerințele UE impun prevederi clare în statutele bancilor centrale privind independența personalǎ atât a guvernatorului cât și a celorlalți membri ai organelor de conducere – consilii de administrație – referitoare, în principal, la:
durata minima a mandatului de cel puțin cinci ani și menținerea acesteia;
revocarea din funcție numai în cazul încetării îndeplinirii condițiilor necesare pentru a-si exercita atribuțiile sau în cazul comiterii unei erori grave, aceasta fiind necesarǎ pentru prevenirea exercitării revocării la discreție de cǎtre organele care au fǎcut numirile în funcție;
posibilitatea atacării deciziei la instanța supremǎ de justiție în cazul revocărilor din funcție a guvernatorului ori a altui membru al organului de conducere;
regimul incompatibilităților și conflictelor de interese: membri organelor de conducere nu pot avea nici o altǎ funcție care sa intre în conflict de interese cu calitățile lor, respectiv sa afecteze independența lor personalǎ.
În relațiile cu exteriorul, băncile centrale sunt reprezentate de un Comitet de directori, având în fruntea lor un guvernator.
Conducerea băncii centrale nu este aleasă direct de populație, precum parlamentul. În unele țări conducerea băncii centrale este numită de Parlament, în alte țări conducerea băncii este numită de către guvern ( Canada, Franța, Japonia, Marea Britanie), iar în altele numirea este făcută de acționari ( Africa de Sud, Mexic).
Numirea membrilor Consiliului de Administrație trebuie să se facă pentru un mandat care să nu depășească un ciclu-politic. Stabilitatea Guvernatorului băncii centrale și a Consiliului de Administrație, conferă încredere mediilor de afaceri și garantează stabilitatea sistemului bancar.
Chiar dacǎ o bancǎ centralǎ este independentǎ din punct de vedere funcțional, instituțional și personal, independența bǎncii centrale nu este deplinǎ fǎrǎ existența independenței financiare, respectiv independența bugetarǎ.
4. Conceptul de independența financiarǎ înseamnǎ cǎ nici o parte terțǎ ( inclusiv guvernul ) nu poate direct ori indirect sǎ intervină asupra exercitării funcțiilor băncii centrale ori asupra bugetului sǎu. Prin urmare, se impune existența de prevederi în statutele bǎncilor centrale cel puțin pentru următoarele:
Stabilirea propriului buget. Dacǎ o parte terțǎ are competența sǎ determine ori sǎ influențeze bugetul băncii centrale, aceasta este incompatibilǎ cu independența financiarǎ dacǎ legea nu prevede o clauzǎ de salvgardare în sensul cǎ o astfel de competențǎ a unei terțe persoane nu va afecta mijloacele financiare necesare pentru îndeplinirea misiunii sale.
Regulile de decontare. Planul de conturi al bǎncii centrale trebuie adoptat de aceasta, cu asistență, dacǎ e nevoie, a unor organisme de contabilitate independente, iar determinarea și utilizarea profitului trebuie fǎcute de organul de conducere al bǎncii centrale.
Independența bugetarǎ semnificǎ neimplicarea factorului politic în acțiunile sale, totuși într-o serie de țǎri au fost concepute mecanisme care fac rǎspunzǎtoare banca centralǎ pentru acțiunile întreprinse, prin obligativitatea prezentǎrii periodice a rapoartelor anuale de activitate în fața parlamentului. Aprobarea rapoartelor de cǎtre legislativ prezintǎ maximǎ importanțǎ pentru imaginea și credibilitatea bǎncii centrale, precum și pentru sporirea încrederii publicului. Independența bugetarǎ este posibilǎ pentru o bancǎ centralǎ, în măsura în care acesta deține suficientǎ autonomie în determinarea veniturilor și cheltuielilor proprii, fǎrǎ acordul puterii politice.
Autonomia pe care o dețin bǎncile se manifestǎ și din punct de vedere al libertǎții de a stabili salariile personalului propriu.
În cazul în care operațiunile bǎncii centrale sunt supuse controlului unui organism de stat, cum ar fi curtea de conturi, care are atribuții de control financiar, scopul controlului trebuie clar definit de cadrul legal și nu trebuie sa prejudicieze activitatea auditorului extern independent, astfel încât controlul de stat sǎ fie fǎcut pe baze non-politice, independente și pur profesionale.
Pentru a spori independența financiară a băncilor centrale se interzice finanțarea directă a deficitelor bugetare prin acordarea de credite directe guvernului ( inclusiv achiziționarea de titluri guvernamentale directe de pe piața primarǎ ) sau achiziționarea de titluri de stat de pe piața secundarǎ. Aceastǎ mǎsurǎ provine necesitatea ca masa monetarǎ sǎ fie controlatǎ în exclusivitate de către banca centralǎ.
Principiile fundamentale în activitatea unei bănci centrale reprezintă modalități de definire a relațiilor băncii centrale cu mediul economic înconjurător, și sunt următoarele:
banca centrală să aibă un mandat clar definit, cu cât mai puține obiective; printre acestea stabilitatea prețurilor este un obiectiv principal.
banca centrală să aibă deplină discreție în folosirea instrumentelor de politică monetară, în vederea atingerii obiectivelor propuse;
banca centrală să nu finanțeze deficitul bugetar ( sau să aibă limite stricte de finanțare) și să nu administreze datoria publică ;
banca centrală să își anunțe, în mod public, obiectivele intermediare; de asemenea, modalitatea de atingere a acestor obiective să fie transparentă și previzibilă.
banca centrală să fie răspunzătoare pentru acțiunile sale și pentru atingerea obiectivelor anunțate, prin explicații și rapoarte prezentate organelor alese
( Parlamentului) și societății în general;
banca centrală trebuie să evite implicarea în politici structurale (privatizare, demonopolizare, restructurare), deoarece utilizarea instrumentelor monetare pentru asemenea obiective este puțin eficientă și riscă să degenereze în inflație, contrazicând obiectivul principal pe care unitatea monetară dorește să-l urmărească.
banca centrală să anunțe instituția căreia îi este subordonată, ori de câte ori apar obiective conflictuale sau probleme care fac imposibilă atingerea parametrilor monetari urmăriți.
I.2 Abordări ale independenței băncilor centrale în literatura de specialitate
Din anul 1997, când a început abordarea teoreticǎ a unor aspecte ale independenței băncilor centrale din anumite țǎri, un număr din ce în ce mai mare de autori și-au publicat analizele atât teoretice cât și empirice.
Studiile empirice realizate cu privire la subiectul independenței bǎncii centrale, se regǎsesc în preocupǎrile urmǎtorilor autori: Alesina și Summers(1993); Bade și Parkin (1988); Cukierman (1992); Camilo și Miron (1997); De Haan și Kooi (1999); Eijffinger (1997); Friedman (1959), 1962); Fisher (1995); Iversen (1998); Jonsson (1995); Kilponen (1999); Kydland (1997); Mayer (1990); Moser (1999); Posen (1995); Willet (1998).
Lucrările, având ca obiect analiza independenței băncilor centrale, s-au ocupat în special de problema măsurării gradului de independențǎ.
Alex Cukierman, în lucrarea „Central bank strategy, credibility and independence: theory and independence” din anul 1992, a analizat gradul de independențǎ a băncilor centrale din 26 de țǎri în tranziție și a ajuns la concluzia cǎ reforma bancară implementatǎ de țările în tranziție în anii 1990 a fost foarte „ambițioasǎ”, rezultând nivele ale independenței băncilor centrale chiar mai înalte decât cele din țările dezvoltate la nivelul anilor 1980.
Într-o manierǎ similară și Wojciech S. Maliszewski în lucrarea „ International bibliografy of economics” prezintă date despre 20 de țǎri în tranziție din Europa Centralǎ și de Est în care se iau în discuție doi indicatori ai independenței băncii centrale care acoperă aspectele politice și economice folosind metodologia dezvoltatǎ de Grilli. Autorul examinează relația dintre inflație și independența băncilor centrale și ajunge la concluzia cǎ modificările în legile băncilor centrale au o semnificație deosebită în explicarea inflației.
Sandra Dworski măsoară gradul independenței băncilor centrale în cinci țǎri în tranziție, respectiv Republica Cehǎ, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia pe baza indicilor Alex Cukierman, Vittorio Grilli, Donato Masciandaro și Guido Tabellini (GMT) și comparǎ propriile rezultate cu cele ale altor autori fațǎ de cerințele stabilite la Maastricht.
În lucrarea „Macroeconomic policies in the world Economy” din anul 2004, Andreas Freytag analizează stadiul convergenței legale a băncilor centrale din țările care au devenit recent membre ale Uniunii Europene – prin introducerea unui index „angajament monetar” care utilizează criterii externe ca regimul cursului de schimb și convertibilitatea.
Comparând rezultatele măsurătorilor recente, Alex Cukierman, Wojciech S. Maliszewski și Sandra Dworski, ajung la concluzia ca gradul de convergență a independenței băncilor centrale în țările examinate este foarte înalt.
Concluziile la care acești autori au ajuns prin indicatorii calculați, pe perioadele și țările luate în considerare, evidențiază următoarele:
independența băncii centrale este corelatǎ invers proporțional cu nivelul inflației și cu deficitul bugetar;
opinia și atitudinea publicului fațǎ de inflație este mai puternicǎ, în comparație cu atitudinea fațǎ de independența bǎncii centrale;
independența bǎncii centrale este corelatǎ și cu nivelul ratei șomajului, cu gradul de dezvoltare al sistemului financiar din țara respectivǎ, dar nu și cu creșterea economicǎ.
Un an de referințǎ în evoluția conceptului de independențǎ a bǎncilor centrale îl constituie anul 1998, când s-au produs importante modificări la nivelul Băncilor Angliei și Japoniei. Astfel, pentru Banca Angliei, înființatǎ în anul 1964, anul 1998 a marcat conferirea independenței legale prin hotărâre guvernamentalǎ, după ce întreg secolul XX-lea, funcționase ca o simplǎ agenție a Trezoreriei britanice.
De asemenea, pentru Banca Japoniei, anul 1998 este important deoarece în acest an aceasta dobândește independența operaționalǎ, dar nu și cea legalǎ, care este interzisǎ prin constituție.
Tabel 2. Evoluția conceptului și stării de independențǎ a bǎncilor centrale.
Sursa: Dardac Nicolae , Barbu Teodora, Monedǎ, Bǎnci și Politici monetare, Ed. Didacticǎ și pedagogicǎ, București, 2005
În tabelul de mai sus se conturează ideea de independențǎ a bǎncii centrale care s-a conturat în decursul perioadei 1960-1980,a fost marcatǎ cu niveluri sporite ale inflației și multiple șocuri financiare.
Literatura de specialitate a reliefat tendința de creștere a gradului de independență a băncilor centrale, tendință mai puternică în țările în tranziție în care s-au înregistrat procese largi de reformǎ a sistemelor bancare în general, cât și a băncilor centrale în special, prin înlocuirea sistemului monobancar cu cel organizat pe douǎ niveluri: banca centrală și băncile comerciale.
Un motiv foarte determinant pentru aceastǎ reformǎ în cazul țǎrilor în tranziție l-a constituit obiectivul strategic al acestora de integrare în structurile UE, respectiv de creștere a independenței băncii centrale prin preluarea acquis-ului comunitar, adică alinierea la cerințele pentru băncile centrale în vederea integrării în SEBC.
Tendința generalǎ pentru creșterea independenței băncilor centrale poate fi motivată astfel:
în primul rând, literatura de specialitate reliefează faptul cǎ este de dorit creșterea independenței băncilor centrale ca un obiectiv general deoarece banca centralǎ, care are ca prima responsabilitate menținerea stabilității prețurilor, trebuie sǎ aibă și mijloacele legale pentru a o realiza, deși studii empirice, cum ar fi calculațiile lui Cukierman privind gradul de independențǎ a băncii sugerează cǎ, cel puțin pentru țările dezvoltate, existǎ o corelație negativǎ între independența băncilor centrale și performanțele în domeniul inflației.
în al doilea rând, motivul determinant pentru creșterea gradului independenței băncilor centrale în Europa a fost crearea UEM, care a presupus modificări de amploare în primul rând în cazul țǎrilor membre UE, apoi în cazul țǎrilor care aspirau la statutul de membru al UE în vederea îndeplinirii criteriilor privind convergența legislativǎ prevăzutǎ de Tratat și de Statutul SEBC înainte de accederea în ultimul stadiu al UEM – adoptarea euro.
Concluziile la care au ajuns autorii care au studiat conceptul de independențǎ a bǎncilor centrale este cǎ independența bǎncilor centrale fațǎ de puterea politicǎ este singura soluție de naturǎ sǎ permitǎ autoritǎții monetare sǎ lupte împotriva inflației.
I.3 Avantaje și inconveniente ale independenței băncilor centrale
Instituția abilitată să conducă politica monetară a unei țări este banca centrală, iar eficiența acesteia depinde de gradul de independența și autonomie pe care aceasta o are față de executiv. Nu se poate vorbi de o independență totală a băncilor centrale, atâta timp cât împreună cu guvernul banca centrală trebuie să realizeze politica economică. Astfel se evidențiază două aspecte de manifestare a independenței băncii centrale:
independența relativă ( activitatea băncii centrale fiind subordonată autorității executive);
independența absolută ( activitatea băncii centrale este coordonată de autoritatea legislativă, dar politica monetară este realizată in cadrul politicii macroeconomice a statului).
Având in vedere independența totală a băncii centrale, se desprind atât argumente dar și contraargumente. Printre argumentele favorabile independenței se află:
necesitatea independenței totale a politicii monetare față de procesul politic, politica monetară vizând evoluția ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt specifice fiecărei legislaturi;
imposibilitatea atribuirii acestei responsabilități unui departament al Guvernului, autoritatea monetară având o structură mult mai complexă decât cea a executivului;
asigurarea imparțialității legate de relevanța datelor, caz în care acest lucru nu ar fi realizat în cazul în care ar fi direct implicată puterea politică;
O bancă centrală cu cât este mai independentă prin prisma alegerii instrumentelor de politică monetară, fixarea obiectivelor, rezultatul concretizându-se într-o politică monetară eficientă, cu impact asupra politicii economice condusă de către stat.
Politica economică reprezintă intervenția statului în economie cu scopul realizării următoarelor obiective: stabilitatea prețurilor ( controlul inflației ), ocuparea forței de muncă ( controlul șomajului ), creșterea economică, echilibrul extern ( stabilitatea balanței de plăți ), controlul deficitului bugetar ( suportabilitatea datoriei publice ).
Aceste obiective ale politicii economice nu sunt atinse simultan, deoarece chiar și în cazurile cele mai favorabile și în țările cele mai stabile ele fiind necompatibile, cel puțin pe termen scurt. Atingerea de performanțe ridicate la un obiectiv, se face de regulă prin acceptarea unor performanțe mai scăzute în cazul altor obiective.
Aceste obiective de regulă sunt elaborate și puse în aplicare sub presiunea ciclului electoral ( de regulă 4 ani ), iar acesta acordă o importanță mai mare sau mai mică unuia sau altuia în funcție de percepția pe care politicul o dă „binelui social”.
Principala dificultate în realizarea tuturor obiectivelor politicii economice constă în faptul că măsurile necesare pentru atingerea unor obiective intră în conflict cu cele îndreptate spre realizarea altor obiective. Fiecare obiectiv deși este fundamentat prin analize economice precise, calcule matematice minuțioase, este subiectul unor dispute politice, acest aspect fiind un pericol al independenței băncilor centrale.
Atingerea obiectivelor propuse presupune utilizarea unor instrumente specifice, într-o gamă mai restrânsă în cazul politicii monetare, acest lucru fiind de competența băncilor centrale prin intermediul cărora își manifestă independența, și într-o gamă mai largă în cazul politicii fiscal – bugetare.
Diferite „combinații” de aceleași politici economice-monetare, fiscale, bugetare, salariale au efecte diferite, de aceea importante sunt secvențialitatea și durata acestora, chiar dacă fiecare politică în parte este adecvată atât teoretic cât și faptul că urmăresc realizarea unui obiectiv bine stabilit.
Unul din obiectivele principale ale intervenției statului în economie este menținerea stabilității prețurilor. Teoria cantitativă a banilor susține că, nivelul general al prețurilor este direct proporțional cu masa monetară și cu viteza de rotație ( circulație a banilor) și invers proporțional cu cantitatea de bunuri ți de servicii existente pe piață.
Doctrina keynesistă susține că: pentru a menține sub control nivelul general al prețurilor, statul trebuie reducă totalul cheltuielilor din economie ( M,V ) și să stimuleze producția și oferta de produse (Q). Dintre aceste variabile statul poate să influențeze și să controleze numai masa monetară (M). Viteza de rotație a banilor (V) este o variabilă exogenă care depinde de încrederea publicului în bani și de cererea de monedă, fiind influențată și de calitatea politicilor economice ( reflectată în nivelul inflației și al dobânzilor).
Potrivit acestei doctrine, intervenția statului în economie este necesară pentru a utiliza cât mai bine forța de muncă, a asigura creșterea economică și a asigura echilibrul dinamic al societății.
Pentru a preveni sau a combate tendința ciclică de scădere a producției datorate fluctuațiilor investițiilor și consumului, Keynes propune acceptarea unui deficit bugetar pe calea expansiunii monetare.
Obiectivul principal al politicii monetare care este stabilitatea prețurilor se poate realiza prin controlul masei monetare.
Statul intervine în economie pentru asigurarea creșterii economice, acest lucru fiind posibil prin stimularea consumului, a investițiilor și a cheltuielilor neguvernamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv statul reduce nivelul de impozitare.
Stimularea creșterii economice prin expasiune monetară are ca efect accelerarea vitezei de cumpărare a banilor, depreciind moneda națională, iar în final are loc scăderea producției reale. Pentru stimularea activității economice prin reducerea impozitării sau prin majorarea cheltuielilor bugetare în domeniile în care se încurajează activități productive este considerată mai puțin riscantă combinația politică monetară expansionistă – politică fiscal – bugetară restrictivă în detrimentul combinației politică monetară prudentă – politică fiscal – bugetară stimulativă.
Controlul inflației și stimularea creșterii economice sunt influențate de finanțarea externă, de politica de administrare a rezervelor internaționale sau a cursului de schimb.
Politica monetară trebuie să urmărească menținerea echilibrului dintre produsul intern brut și cererea agregată, respectiv totalul cheltuielilor din economie pentru a păstra echilibrul balanței comerciale. Dacă produsul intern brut este inferior cheltuielilor totale din economie restabilirea echilibrului se poate realiza prin inflație, sau prin apariția unui deficit în balanța comercială.
Rolul fundamental al politicii monetare este urmărirea realizării unui echilibru monetar, iar o dată acest obiectiv atins banca centrală câștigă prin credibilitate, urmată de o creștere economică sănătoasă, de durată și eficientă.
CAPITOLUL 2
Implicațiile băncilor centrale – premisă a eficienței politicii monetare
II.1 Criterii de cuantificare a gradului de independență
Statul își menține controlul asupra activității băncilor centrale, prin prisma organizării acestora, activitate strict legată de resursa specifică gestionată de acestea -emisiunea bănească, iar în ceea ce privește atribuțiile băncilor centrale, claritatea obiectivelor fixate contribuie în mod decisiv la creșterea gradului de independență a acestora.
Semnificația pe care o are independența băncii centrale se regăsește în influența pe care acesta o are asupra nivelului ratei inflației și a creșterii economice, în sensul că o independență sporită asigură un nivel scăzut al inflației și o creștere a performanțelor economice.
În condițiile în care banca centrală este controlată de către guvern, acțiunile împotriva inflației au o eficiență scăzută ca urmare a obiectivelor politice urmărite. Puterea politică, deși s-a angajat să acționeze împotriva inflației, poate, la un moment dat, din motive electorale, să acorde prioritate creșterii economice pe termen scurt și ocupării forței de muncă prin promovarea unei politici monetare expansioniste, care ar putea determina o creștere a inflației.
Gradul de independență al băncilor centrale este invers proporțional cu rata inflației, iar pentru a menține stabilitatea prețurilor, deci un nivel redus al inflației, banca centrală trebuie să își supună acțiunile factorului politic.
Nu se poate vorbi de o independența totală a băncii centrale, atâta timp cât aceasta împreună cu guvernul realizează politica economică a statului respectiv. Acesta se referă mai degrabă la un anumit grad de independență, care să contrapondereze activitatea guvernului în atingerea obiectivelor macroeconomice.
Politicienii sunt tentați să renunțe la realizarea obiectivelor pe termen lung din dorința de a obține o creștere economică pe termen scurt obținută printr-o politică monetară expansionistă, adică prin “sacrificarea” inflației pentru a câștiga următoarele alegeri.
Pentru ca banca centrală să reziste acestor presiuni ale guvernului de sacrificare a obiectivelor pe termen lung cu scopul obținerii unor avantaje pe termen scurt, ea trebuie să fie independentă.
Corelația dintre gradul de independență și indicatorii macroeconomici a fost abordată de către Alberto Alesina și Lawrence Summers în anul 1993, în lucrarea „Central Banking in Eastern Europe” evidențiind faptul că în țărilor dezvoltate nu se manifestă o legătură semnificativă între rata de creștere a PIB pe locuitor și gradul de independență.
Vittorio Grilli, Donato Masciandaro, Guido Tabellini în lucrarea „ The foundations of economic policy: values and techniques” în anul 1991 studiază abilitatea băncilor centrale de a-și alege instrumentele de politică monetară fără influența guvernului.
În vederea măsurării gradului de independență legală și economică al băncilor centrale, Grilli, Masciandaro și Tabellini au elaborat în anul 1991 modelul GMT și indicele gradului de independență ( desemnat de asemenea GMT ). În cadrul acestui model sunt luate în considerare 15 criterii acordându-se un punctaj de la 0 la 1, 0 semnificând puternica dependență față de legislativ, iar punctajul 1 autonomia instituției.
Acești autori au ajuns la următoarea concluzie: “ de la un anumit nivel al gradului de independență, rata inflației scade, în timp ce PIB – ul real rămâne nemodificat, ceea ce infirmă existența unei legături de cauzalitate între independența băncii centrale și creșterea economică”.
Gradul de independență legală al băncii centrale poate fi măsurat prin modelul propus de Robin Bade și Michael Parkin în lucrarea „Central banking in Eastern Europe” din anul 1988. În cadrul acestui model se urmărește dacă banca centrală este autoritatea monetară finală și daca mai mult de jumătate din membrii Consiliului de Administrației al băncii sunt independenți față de factorul politic, din punct de vedere al numirii și al prezenței în guvern.
Dezavantajul acestor modele este faptul că au un caracter empiric și iau în considerare un număr limitat de factori, unii dintre aceștia fiind necuantificabili, oferind doar un nivel orientativ cu privire la independența reală a băncilor centrale
Considerându-se primordial obiectivul stabilității prețurilor și urmărindu-se a fi eliminate interpretările divergente din sistem, s-au statuat principii organizatorice, respectiv au fost adoptate trăsături (criterii) de expresie a gradului de independență a băncii centrale:
garanții statutare ale independenței sau interferenței;
existența în statut a mențiunii de independență sau a poziției față de acest obiectiv;
metodele de numire și demitere ale guvernatorului, funcționarilor superiori și directorilor din conducere;
lungimea termenului funcției de guvernator;
prezența sau absența funcționarilor guvernamentali în conducerea băncii ;
măsura în care banca este limitată de instrucțiuni ale guvernului;
limitarea finanțării centrale a guvernului;
ușurința cu care deciziile anterioare pot fi alterate de guvern.
Unul dintre cei mai importanți indicatori informali de cuantificare a independenței reale este rata de schimbare din funcție TOR (change over rate normal turner rate) propus de Kooi și De Haan.
Acest indicator se determină ca medie a numărului de guvernatori schimbați din funcție în decursul unei perioade de un an după formula TOR = 1/durata mandatului, ceea ce conduce la rezultate medii situate între 0.2 și 0.25, valori dincolo de care independența băncii este compromisă.
Indicatorul TOR se poate scrie și în varianta TOR = Ftp*Ivp+TOR* unde,
Ftp – frecvența schimbărilor formațiunilor politice;
Ivp – indicele vulnerabilității politice;
TOR*- componenta ratei de schimbare generată de alți factori decât cei de natură politică.
Un alt indicator de referință, denumit LVAU, este rezultatul modelului elaborat în anul 1992 de autorii: Alex Cukierman, Webb și Neyapti, constucția indicelui având la bază ponderarea fiecărei variabile cu un anumit coeficient, ale cărui valori sunt cuprinse între 0 și 1.
Rata de sacrificiu este un indicator care reflectă costurile asociate procesului de dezinflație, respectiv reducerea ratei anuale a producției, cauzate de măsurile cu caracter dezinflaționist, raportată la reducerea totală a ratei de inflație în cadrul aceleiași perioade de timp.
Indicatorul rata de sacrificiu este pozitiv corelat cu gradul de independență al băncilor centrale, acest lucru rezultând din faptul că, băncile centrale pentru a dispune de o independență sporită și de credibilitate vor urmări îndeplinirea obiectivului de stabilitate a prețurilor, chiar în condițiile suportării unor costuri generate de măsurile antiinflaționiste
Tabel nr. 3 Variabilele indicelui de independență legală LVAU
Sursa: Dardac Nicolae, Barbu Teodora , Monedă, bănci și politici monetare, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2005
Din tabelul de mai sus se desprinde următoarea idee: cu cât variabilele care au fost luate în calcul în cadrul acestui model sunt mai apropiate de valoarea 1 cu atât gradul de independență al băncii centrale este mai ridicat.
Cea dintâi bancă centrală independență a fost Sistemul Rezervelor Federale (FED), creat în 1913 ca banca centrală a SUA. Caracterul specific al băncii centrale din SUA, este rezultatul unificării a celor 12 bănci “ centrale”, ce au, fiecare, jurisdicții asupra unui număr de state americane.
Starea de independențǎ a bǎncilor centrale nu s-a modificat de-a lungul secolelor, încǎ de la înființarea autoritǎților monetare, ci a dobândit o semnificație doar în secolul a XX-lea, o datǎ cu procesul de refacere economicǎ după primul război mondial și prin înființarea Bundesbank în anul 1957. Aceasta a fost considerată drept banca centrală cu cel mai mare grad de independență, până la înființarea Băncii Centrale Europene.
Principalele trăsături ale independenței Bundesbank sunt următoarele:
obiectivul principal al politicii monetare este stabilitatea monedei și a prețurilor;
în exercitarea atribuțiilor sale banca centrală este independentă de instrucțiuni primite de la Guvern, Parlament sau alte instituții publice;
conducerea băncii este numită de Parlament pentru un mandat care nu depășește ciclul electoral și nu poate fi schimbată în această perioadă.
Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. Așa cum Bundesbank a fost considerată reper pentru multe bănci centrale, astăzi Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al euro. Activitatea ei centrală constă în stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobânzilor, care stabilesc în mod indirect ritmul creșterii economice. În calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul și cel mai important determinant al stabilității și succesului final al euro.
Banca Națională a României este una dintre cele mai vechi bănci centrale din lume ( a șaisprezecea bancă centrală ). Conform statutului său, Banca Națională a României se bucură de un grad ridicat de independență. Obiectivul statuat prin lege este “ asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor ”, iar conducerea băncii este aprobată de Parlament.
Referitor la eficiența politicii monetare, este important statutul instituției însǎrcinatǎ sǎ ducǎ aceastǎ politicǎ. În acest sens economiștii americani au demonstrat cǎ orice independențǎ este relativǎ, determinând grade de independențǎ.
Tabel nr 4. Măsurarea gradului de independențǎ – A. Cukierman – 1992
Sursa: Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale, Ed. Economicǎ, București, 2000
Pentru interpretarea rezultatelor din tabelul de mai sus, atât în mărime absolută cât și în mărime relativă, se compară rezultatele obținute cu limitele 0,2 – 0,25 (corespunzătoare alegerii unui guvernator la fiecare 4 sau 5 ani în medie – perioada ciclului electoral ), orice rezultat mai mare fiind considerat negativ pentru estimarea independenței băncii respectivei țări. Un nivel foarte scăzut al indicatorului poate reflecta un grad scăzut de independență, guvernatorul acceptând toate cererile guvernului.
II.2 Dificultăți în aprecierea independenței băncii centrale
Măsurarea independenței băncii centrale este dificilă, deoarece depinde de factori de ordin calitativ. Majoritatea autorilor care se ocupă de acest subiect utilizează un procedeu de măsurare bazat pe criteriul independenței legale. Independența legală este măsurată în funcție de diverse elemente juridice cuprinse în legea de organizare și funcționare a băncii centrale, cărora li se atribuie o anumită pondere în funcție de importanța lor ( funcționarea consiliului de administrație al băncii centrale cu privire la durata mandatului sau modul de retribuire, modul de elaborare al politicii monetare, limitele și condițiile creditelor acordate de banca centrală sectorului guvernamental).
Controversele pe tema independenței legale a băncii centrale au condus la dezvoltarea unui număr mare de analize, prin care teoreticienii au analizat statutele de funcționare ale diverselor bănci centrale, pentru a pune în aplicare un indice al caracteristicilor acestora. Aceștia au ajuns la concluzia că independența băncilor centrale trebuie măsurată în mod diferit și luarea în calcul a unui număr mai mare de variabile de referință.
Pentru măsurarea diferită a independenței s-a procedat la determinarea duratei de viață a mandatului guvernatorilor băncilor centrale. În acest scop se calculează un coeficient egal cu inversul duratei mandatului după formula ratei de schimbare din funcția TOR.
În vederea sporirii relevanței gradului de independență sunt utilizate unele criterii complementare, cum ar fi calitatea departamentului de cercetare al băncii centrale, măsurată prin calitatea rapoartelor anuale, sau gradul de dezvoltare al piețelor de capital, acestea fiind variabile ce influențează capacitatea de a măsura independența. Guvernatorul își fundamentează deciziile de politică monetară și atitudinea față de factorul politic pe cercetările realizate de departamentul de cercetări monetare.
Modul de remunerare al guvernatorilor are impact asupra gradului de independență a băncii centrale, prin faptul că cu cât durata mandatului guvernatorului este mai mare, iar legislativul sau executivul nu au influență asupra modului de remunerare a acestora, gradul de independență al băncii centrale este mai mare.
De asemeni, cu cât guvernul apelează la împrumuturi pe piața financiară, cu atât independența este mai redusă, datorită faptului că se recurge la inflație, pentru diminuarea ponderii datoriei publice.
Rezultatele empirice asupra testării independenței băncii centrale demonstrează că prezintă interes și alte aspecte, precum influența politică ocultă și analiza economică a băncii centrale în calitate de ofertant “birocratic” de monedă.
Dificultățile manifestate în măsurarea gradului de independență a băncii centrale sunt explicate prin incapacitatea conceptului de independență de a lua în considerare toate modurile de comunicare între sfera politică și autoritățile monetare, din partea guvernului, a comunității financiare și a grupurilor de presiune. Analizele asupra influenței “oculte” a factorului politic conduc la concluzia că independența reală este mai redusă decât independența aparentă, legală.
Modul de remunerare a guvernatorilor este o cauză importantă a diferențelor de opinii exprimate de către guvernatori, cu privire la politica monetară. Astfel există diferențe de remunerare între guvernatorii loiali față de decidenții politici și cei care sunt strict conservatori.
Thomas Havrilesky în lucrarea „Public budgeting and finance” în anul 1988, analizează originea profesională a membrilor consiliului de administrație al FED și ajunge la concluzia că aceștia provin cel mai adesea din domeniul universitar și din domeniul financiar – bancar. Astfel cursurile pe care le țin în fața studenților și experiența lor profesională în banca centrală, în băncile comerciale și în alte instituții financiare permit acestor persoane să fie mai ferme în ceea ce privește convingerile lor ideologice.
Spre deosebire de aceștia, “guvernatorii nefiabili”, adică cei care nu au convingeri ideologice bine definite și care, de aceea, votează inclusiv pentru politica monetară preconizată de partidul aflat în opoziție, provin cel mai adesea din industria privată.
Guvernatorii care provin din mediul universitar sau bancar sunt, deseori, numiți la începutul mandatului prezidențial, în timp ce numirea celor din sectorul privat se face mai târziu.
Economiștii care lucrează în domeniul politicii monetare realizează activități de cercetare în cadrul băncii centrale, iar cercetările lor servesc instituțiilor centrale, în două moduri:
suport informațional și reprezintă un element indispensabil în activitatea băncii;
banca exercită controlul asupra activității grupurilor de cercetători, prin ajustarea temelor de cercetare. Studiile se concentrează asupra modalităților de control ale sistemului bancar, respectiv asupra instrumentelor aflate la dispoziția autorității monetare, mai degrabă decât asupra conflictelor cu privire la informații și motivațiile sistemului bancar.
Analiza economică a băncii centrale în calitate de ofertant de monedă, permite luarea în considerare a efectelor exercitate de interesele personalului băncii. Obiectivul unei astfel de abordări a fost acela de a ști dacă există un scop inflaționist legat de comportamentul birocratic al băncii centrale. Există două posibilități de tratare a acestei probleme: una care se bazează pe ipoteza unei birocrații “binevoitoare” și alta care se bazează pe ipoteza unei birocrații ”opurtuniste ”.
Ipoteza bunăvoinței autorităților monetare înseamnă că acestea sunt preocupate exclusiv de interesul general, asigurarea stabilității prețurilor. Raționamentul acestei demonstrații este următorul: există o legătură teoretică între independență și stabilitatea prețurilor, iar independența băncii centrale semnifică scopul final urmărit de Consiliul de Administrație asupra politicienilor. Unii autori au considerat ca puterea birocratică este superioară puterii politice, deoarece conflictele care apar între autoritățile politice și banca sunt frecvente, întrucât aceasta din urmă se opune politicii monetare relaxante, promovată de autoritățile politice.
Ipoteza oportunismului autorităților monetare reflectă o viziune mai pesimistă asupra comportamentului băncii centrale. Conform autorilor M. Toma, W. Shughart și R. Tollison funcția – obiectiv a unei bănci centrale este de forma:
Yt = a/2 π- (П-П*) (1)
a – parametru care exprimă preferințele personalului băncii centrale ( între stabilitatea prețurilor și profitabilitatea băncii); a > 0;
π – rata inflației;
П – rata profitului actual al băncii centrale;
П* – rata dezirabilă a profitului.
Conform ecuației (1), costul politicii monetare crește pe măsură ce crește rata inflației, π, și scade pe măsură ce se stabilește un profit planificat, П*, mai mare. Se presupune că profitul suplimentar al băncii centrale poate fi utilizat pentru creșterea salariilor și a diverselor avantaje profesionale acordate angajaților.
Profitul băncii centrale este dat de diferența dintre venituri și cheltuieli; pentru simplificare, se presupune că cheltuielile sunt nule și că veniturile provin din senioraj ( se face abstracție de veniturile provenite din operațiunile de open – market, care depind de rata dobânzii, de veniturile din taxe, comisioane, etc.). Mărimea seniorajului depinde de măsura în care inflația are un caracter de evoluție economică neanticipată. În concluzie se poate scrie următoarea funcție de tip Lucas:
П – П* = b (π – π ) (2)
unde, pe lângă notațiile anterioare:
π – rata anticipată a inflației;
Optimizarea funcției (2) duce la următoarele rezultate:
În cazul unei politici monetare supuse anumitor reguli, profitul este nul, ceea ce se explică prin faptul că agenții economici sunt informați cu privire la intențiile băncii centrale.
Un corolar al ipotezei opurtunismului birocrației este ideea internalizării profitului băncii centrale. Spre deosebire de o întreprindere privată ale cărei profituri sunt gestionate de acționari, profiturile în ipoteza birocrației se vor îndrepta rareori spre acționari, respectiv către contribuabili, și vor rămâne în cadrul instituției pentru ameliorarea poziției membrilor săi. Întrucât conducătorii unei bănci centrale sunt birocrați, prin urmărirea interesului lor se poate ajunge la o schimbare de politică monetară.
Majorarea cheltuielilor generale ( remunerații, prime diverse, echipamente și confort local, orar de muncă redus) constituie un mijloc privilegiat de a reține, în scopuri personale, profitul băncilor centrale. Astfel, acestea sunt mai degrabă atașate de majorarea dimensiunilor sediilor decât de nivelul profitului, care, vărsat la bugetul statului , ar reveni contribuabililor.
Independența băncii centrale reprezintă un concept ce nu a fost scutit de critici, potrivit cărora politica monetară implică decizii dificile care necesită opinii de lungă durată, acest lucru fiind valabil și pentru politica externă sau politica de apărare.
Un alt argument adus de cei care critică independența băncilor centrale este legat de faptul că banca centrală va acorda o mai mare importanță activității bancare care vizează, în special, problemele care apar pe piața creditului, concentrându-se asupra măsurilor adoptate asupra ratei dobânzii și mai puțin asupra efectelor monetare de interes general
De asemenea, se susține ideea că politicile monetare și fiscale ar trebui să fie integrate, dar o integrare adecvată nu se poate realiza decât printr-un proces de consultare informală.
II. 3 Eficiența politicii monetare și independența băncii centrale
Politica monetară acționează asupra variabilelor economice – prețuri, activitatea economică, ocuparea forței de muncă, echilibrul extern – acțiuni care se exercită prin intermediul variabilelor monetare, în practică imperfect controlabile, dar pe care își propune, totuși să le stăpânească. Aceste variabile, denumite și “obiective intermediare” reprezintă scopul de sine al politicii monetare și sunt următoarele: rata dobânzii, agregatele monetare și de credit, rata de schimb.
Misiunea oricărei bănci centrale, ca autoritate monetară absolută, are drept scop: conceperea și aplicarea politicii monetare; alegerea instrumentelor de politică monetară; intervenții pe piața monetară, în scopul reglementării lichidității acesteia; gestiunea zilnică a cursului de schimb; gestiunea rezervelor necesare intervențiilor pe piața de schimb; urmărirea statistică a agregatelor: monetare, de credit și de economisire.
Eficiența politicii monetare realizată de către autoritățile monetare are drept finalitate obiectivul prioritar, lupta împotriva inflației, acesta fiind limitat de insuficienta flexibilitate a structurilor economice.
Pentru a fi foarte eficientă, politica monetară trebuie să fie dusă de o autoritate monetară credibilă și să fie însoțită de o politică a ofertei care să combată rigiditățile, iar acțiunea băncii centrale trebuie să fie fermă și să contrazică anticipările agenților economici..
O politică monetară optimă dusă de către banca centrală are ca finalitate realizarea obiectivelor propuse de către aceasta, in virtutea autonomiei de care dispune: rata inflației, rata șomajului, creșterea economică. Aceasta este realizată numai dacă sunt fixate obiectivele intermediare, ce pot conduce la atingerea obiectivelor finale. Astfel banca centrală va fi mai informată prin folosirea obiectivelor intermediare ( masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb). Aceste informații se obțin zilnic, săptămânal, spre deosebire de informațiile referitoare la rata inflației și rata somajului care se obțin lunar sau chiar mai rar.
În ceea ce privește politica monetară, timpul are o mare importanță: dacă economia intră in recesiune, durează până ce banca centrală realizează această tendință, iar dacă inflația va începe să crească, banca centrală are nevoie de o perioadă mare de timp pentru a avea această certitudine.
Astfel banca centrală va câștiga în credibilitate dacă obiectivele referitoare la politica monetară vor fi aceleași pe o perioadă mare de timp. Acest lucru este posibil numai în condițiile unei economii stabile, iar modificarea frecventă a obiectivelor urmărite de către banca centrală nu înseamnă că politica monetară nu este eficientă, rezultatele sale depinzând de condițiile economice ale fiecărei țări.
Eficiența politicii monetare depinde în mare măsură de credibilitatea băncii centrale, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât este mai independentă față de guvern.
Argumentul economic în favoarea independenței băncilor centrale se sprijină pe teoria credibilității. Guvernul are motive de “a trișa” pentru a reduce datoria reală sau pentru a stimula economia înaintea alegerilor. De aceea o bancă independentă nu ține cont de aceste considerații politicești nu este supusă acestei tentații. Dacă politica monetară este credibilă, agenții economici pot reduce anticipările de inflație și economia va adopta o rată mai scăzută a inflației.
Credibilitatea reprezintă principala calitate a politicii monetare, mai ales în cazul în care banca centrală se angajează să realizeze o politică de dezinflație, indiferent dacă se confruntă cu situația unei inflații moderate sau cu cazul mai grav al hiperinflației.
Credibilitatea băncii centrale este un factor important în succesul noii strategii de politică monetară aplicată de aceasta. Încrederea este un „activ” care se dobândește foarte greu și se poate pierde în câteva minute.
Această credibilitate este un deziderat greu de obținut, întrucât nu există remedii sau formule care să convingă piețele și marele public cu privire la respectarea obiectivelor pe care instituția și le-a asumat. În general, se bucură de o bună reputație acele bănci centrale care au reușit, în decursul timpului, să reducă substanțial inflația și apoi să o mențină sub control. În primul rând se urmărește reducerea duratei procesului antiinflaționist, respectiv “curei de dezinflație”, diminuându-se, astfel, inevitabilele pierderi de producție și locuri de muncă. Banca centrală trebuie să stabilizeze prețurile, făcând fața sceptisismului piețelor și opiniei publice.
Independența băncii centrale întărește credibilitatea acesteia. Întrucât destul de puține bănci sunt cu adevărat independente față de puterea politică, în acest sens credibilitatea poate fi susținută printr-un efort de transparență, respectiv prin informarea publicului larg asupra obiectivelor de politică monetară, cu prezentarea acțiunilor sau intervențiilor zilnice, într-un cadru precis.
În cazul dereglementării activității bancare, încrederea provine nu numai din respectarea angajamentelor luate în trecut de banca centrală, ci și din garanțiile oferite de băncile comerciale ( valoarea netă a activului, informațiile puse la dispoziția clienților, garanțiile financiare practicate, natura juridică a contractelor care precizează obligațiile băncii etc.). Orice act de management care degradează calitatea produselor bancare oferite clientelei este sancționat imediat de public prin orientarea acestuia spre băncile comerciale.
Michel Aglietta afirmă ca “ independența băncii centrale se bazează pe misterul legitimității instituțiilor (…). Încrederea nu provine dintr-o înțelegere contractuală, ci dintr-un ritual (…). Aceasta este valabil atât pentru monedă, cât și pentru drept, căci ambele sunt creații ale puterii instituite”
O independență mai mare a băncii centrale determină creșterea gradului său de credibilitate, având șanse mai mari în conducerea unei politici monetare optime.
După criteriile de măsurare a independenței se consideră că Bundesbank este cea mai independentă bancă națională din Europa, iar banca centrală a Portugaliei cea mai dependentă. Situarea pe locul întâi a Germaniei are ca justificare durata de 8 ani a mandatului guvernatorului Bundesbank, care a asigurat independența prin raport cu stabilitatea mărcii germane. În SUA durata mandatului pentru membrii Consiliului Guvernatorilor este de 14 ani și numirea președintelui acestui organism se face de însuși președintele țării, fără posibilitatea de revocare, ceea ce asigură o independență ridicată a băncii naționale.
De aceea consider că independența băncii centrale este cu atât mai mare cu cît se îndepărtează mai mult de puterea politică și mandatul guvernatorului băncii este mai îndelungat decât cel al guvernului, banca poate să urmărească astfel obiectivele pe termen lung.
Andrew Brociner este de părere că “independența băncii centrale nu este indispensabilă stabilității prețurilor”. Totuși există o corelare importantă între cele două.
Țările în care băncile centrale au un grad mare de independență (Germania, SUA) sunt cele în care rata inflației este printre cele mai scăzute. În schimb, în anii 1980, în țările cu bănci centrale dependente (Portugalia, Grecia) rata inflației era ridicată.
Există totuși și cazul Japoniei, unde rata inflației este dintre cele mai scăzute și unde banca centrală este relativ dependentă.
În schimb țările a căror bănci centrale sunt independente nu sunt neapărat cele care au cunoscut cea mai mare creștere economică, deoarece Portugalia a cunoscut în anii 1980 aceeași creștere a PIB ca și Germania sau SUA, chiar dacă gradul lor de independență era opus.
CAPITOLUL 3
Analiza comparativă a băncilor centrale în țări membre ale Uniunii Europene
III.1 Băncile Centrale Europene – pivot al credibilității politicii monetare
Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă creată vreodată. Independența BCE denotă faptul că ea este „imună la interesele și influența guvernelor” (conform art.108 al Tratatului), un câștig politic pe termen scurt neputând să joace un rol major în formularea politicii monetare în noua Europă.
Tratatul de la Maastricht a statuat că, după instituirea Uniunii Monetare Europene, politica monetară va fi condusă de BCE împreună cu băncile centrale naționale (BCN) a celor 27 state membre ale UE care formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Sistemul European al Băncilor Centrale, potrivit Tratatului, va fi guvernat de Consiliul Guvernatorilor și de Consiliul Executiv al Băncii Centrale Europene. În scopul asigurării independenței Sistemului European al Băncilor Centrale, atât față de Comisia Europeană, cît și față de guvernele statelor membre, băncile centrale naționale, cu toate că vor continua să aparțină guvernelor lor, sunt supuse cerințelor de a deveni independente de procesul politic din propria țară.
Aceste cerințe sunt pe larg prezentate în toate reglementările internaționale stabilite prin Tratatul Uniunii Europene.
Fiecare dintre băncile centrale componente ale SEBC au personalitate juridicǎ proprie, conform legislației naționale din țările respective. Băncile centrale naționale din zona euro, care sunt parte integrantǎ a Eurosistemului, executǎ funcțiile care le-au fost încredințate potrivit normelor stabilite de organele de decizie ale BCE. Acestea colaborează în vederea soluționării diferitelor probleme și îndeplinirii sarcinilor SEBC prin participarea reprezentanților lor în diferitele comitete ale acestuia.
În exercitarea puterilor și în îndeplinirea obiectivelor și obligațiilor, ce le-au fost conferite, nici BCE, nici BCN, nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita nici accepta instrucțiuni de la instituțiile sau organele comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism.
Instituțiile și organismele comunitare, ca și guvernele statelor membre se angajează să respecte aceste principii și să nu caute influența membrilor organelor de decizie ale BCE. Alte dispoziții au în vedere, în egală măsură apărarea independenței Eurosistemului și organelor de decizie ale BCE.
Pe de altă parte, Statutul SEBC care definește independența BCE este dificil de abrogat, el putând fi modificat doar printr-o revizuire a tratatului asupra UE, pentru aceasta fiind nevoie de un consens între cele 27 de țări membre. Statutul Băncii Centrale Europene este lipsit de orice echivoc, afirmând: ”nici Banca Centrală Europeană, nici o altă banca centrală, nici vreun membru din organismul lor de conducere nu vor căuta sau primi instrucțiuni de la instituțiile sau organismele comunității, de la nici un guvern al vreunui stat membru sau de la vreun alt organism.”. Funcția statistică a SEBC are la bază împuternicirea legală de a colecta toate datele necesare și relevante în vederea elaborării și diseminării de informații statistice imparțiale, fiabile, adecvate, prompte, coerente și accesibile, în domeniile de competență ale SEBC. Aceste informații statistice vor respecta standardele, orientările și bunele practici convenite pe plan european și internațional, în cazul în care acestea există. Independența acordată SEBC prin articolul 108 din tratatul de instituire a Comunității Europene implică, printre altele, că în procesul de compilare și diseminare a informațiilor statistice nu trebuie să existe imixtiuni politice.
Independența BCE se manifestă prin reguli cu privire la numirea conducătorilor săi. Membrii Consiliului Executiv sunt numiți pe o perioadă de 8 ani, fără a exista posibilitatea realegerii. Guvernatorii Băncilor Centrale Naționale sunt numiți pe o perioadă de cel puțin 5 ani și nu pot fi revocați decât în cazul unor situații grave. Membrii Consiliului Guvernatorilor trebuie să acționeze independent și nu ca reprezentanți ai țărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu privire la politica monetară în zona euro.
Persoanele din conducerea executivă a Băncii Centrale Europene trebuie să fie specialiști și cu experiență în activitatea monetară și bancară. Numirea acestor persoane se face cu acordul dat de către șefii de state la recomandarea Consiliului European și consultarea Parlamentului European și consiliului de conducere al Băncii Centrale Europene.
De asemenea, independența băncii este și financiară, BCE trebuind să-și stabilească bugetul în mod autonom.
Un alt argument al independenței este faptul că operațiunile BCE nu sunt supuse controlului sau aprobării unui alt organism comunitar, cu excepția Curții de Justiție. Crearea și aplicarea politicii monetare, precum și administrarea instituției revin Consiliului Guvernatorilor al BCE.
Băncii Centrale Europene îi este strict interzis să împrumute fonduri oricărui guvern din UE, ea detașându-se astfel de interesele financiare ale politicienilor aleși.
Considerându-se primordial obiectivul stabilității prețurilor și urmărindu-se a fi eliminate interpretările divergente din sistem, s-au statuat principii organizatorice, respectiv au fost adoptate trăsături (criterii) de expresie a gradului de independență a băncii centrale:
garanții statutare ale independenței sau interferenței;
existența în statut a mențiunii de independență sau a poziției față de acest obiectiv;
metodele de numire și demitere ale guvernatorului, funcționarilor superiori și directorilor din conducere;
lungimea termenului funcției de guvernator;
prezența sau absența funcționarilor guvernamentali în conducerea băncii ;
măsura în care banca este limitată de instrucțiuni ale guvernului;
limitarea finanțării centrale a guvernului;
ușurința cu care deciziile anterioare pot fi alterate de guvern.
Aceste trăsături trebuie să fie considerate, deopotrivă, atât pentru băncile centrale ale țărilor membre, cât și pentru BCE.
Menținându-și independența acțiunilor desfășurate în raport cu factorul politic, în aplicarea politicii monetare, Banca Centrală Europeană și SEBC urmăresc respectarea următoarelor principii:
– descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naționale în înfăptuirea politicii monetare unice;
– accesul egal al solicitanților la moneda băncii centrale, ceea ce semnifică eliminarea limitelor în operațiunile de refinanțare bilaterală, în condiții avantajoase ale ratei dobânzii și realizarea operațiunilor de open market prin acțiunea unui număr mare de parteneri;
– continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare și alegerea celor mai eficiente pentru țările membre în vederea armonizării și utilizării generalizate;
– utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice și unificarea pieței monetare prin conducerea unică a operațiunilor.
Banca Centrală Europeană reprezintă garantul monedei pe care o emite. Dar misiunea BCE este definită mult mai detaliat decât în mod obișnuit pentru o bancă centrală. Stabilitatea prețurilor sau controlul inflației reprezintă obiectivul cel mai important al instituției, deoarece inflația este probabil cea mai mare amenințare permanentă pentru stabilitatea și creșterea economică.
Conform Tratatului de la Maastricht, obiectivul principal (final) al politicii monetare avut în vedere de BCE este stabilitatea prețurilor, fără să precizeze în termeni cantitativi ce înseamnă aceasta. Astfel la 13 octombrie 1998 Consiliul Guvernatorilor al BCE definește stabilitatea prețurilor ca o creștere anuală a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mică de 2%.
Definirea stabilității prețurilor plecând de la o aparentă contradicție, o creștere “mai mică de 2%” trebuie interpretată astfel:
– deoarece există o dificultate în măsurarea precisă a variațiilor prețurilor în timp, BCE a preferat să opteze nu cu o țintă fixă, ci cu una tip bandă (0-2%). În acest sens orice rată a inflației sub 2% trebuie apreciată din punct de vedere al îndeplinirii obiectivului final de politică monetară, ca un succes.
– autoritățile monetare nu au avut în vedere deflația ca o alternativă la inflație; reducerea generalizată și prelungită a prețurilor, deflația, trebuie evitată la fel de mult ca și inflația, deoarece nu este compatibilă cu stabilitatea prețurilor.
Sarcina principală a BCE este aceea de a stabili ce politică monetară va fi abordată, în timp ce băncile centrale naționale trebuie să aleagă strategia economică care să le orienteze eforturile în îndeplinirea obiectivelor astfel stabilite.
Conform dreptului public internațional, BCE dispune de personalitate juridicǎ proprie, constituind totodată și nucleul Eurosistemului. În aceastǎ calitate garantează îndeplinirea funcțiilor Eurosistemului, fie prin activitǎți proprii, fie prin intermediul băncilor centrale naționale participante.
Chiar dacǎ atât în ceea ce privește Eurosistemul cât și SEBC, procesul de luare a deciziilor este centralizat, BCE urmeazǎ principiul descentralizǎrii în ceea ce privește modul de implementare a deciziilor care asigurǎ îndeplinirea funcțiilor SEBC.
După cum se regăsește în art. 105(1) din Tratatul asupra Uniunii Europene și în art.2 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, “obiectivul principal al SEBC va fi acela de a menține stabilitatea prețurilor”. Deși Banca Centrală Europeană are cu siguranță și alte responsabilități, stabilitatea prețurilor sau controlul inflației reprezintă obiectivul cel mai important al acestei instituții.
La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală controlează inflația este influențarea nivelelor ratelor dobânzilor interbancare, ratele mai ridicate ale dobânzilor conducând la creșterea costului împrumuturilor, favorizând scăderea consumului.
Ca toate băncile centrale, Banca Centrală Europeană reprezintă singura autoritate cu drept de emisiune a monedei unice, misiunea BCE fiind definită mult mai detaliat decât în mod obișnuit pentru o bancă centrală.
Banca Centrală Europeană controlează tipărirea bancnotelor și baterea monedelor metalice euro și ia măsuri pentru păstrarea în siguranță a celor care nu sunt puse în circulație, precum și pentru custodia și distrugerea, când aceasta este necesară, a matrițelor, cernelurilor și a bancnotelor și monedelor scoase din circulație.
Prin funcția de stabilire și implementare a politicii monetare unice în zona euro, pe care o îndeplinește Banca Centrală Europeană, acesta își manifestă totala independență față de guvern, fiind singura în măsură să dețină controlul asupra acesteia.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BCE dispune de un set de instrumente și proceduri specifice:
– conduce operațiunile de open-market;
– oferă facilități permanente de credit și de depozit;
– stabilește regimul rezervelor minime obligatorii pe care băncile trebuie să le mențină în conturi deschise la aceasta;
De asemeni Banca Centrală Europeană monitorizează operațiunile de schimb valutar, politica valutară fiind un element important atât al politicii monetare, cât și al celei economice, ea trebuind definită într-un cadru de cooperare, prin respectarea obiectivului stabilității prețurilor, între autoritățile monetare și alte instituții comunitare.
Deoarece modificările cursului de schimb al euro pot influența stabilitatea prețurilor în zonă, BCE este obligată să intervină periodic pe piețele valutare pentru a imprima cursului trendul dorit.
BCE coordonează și supraveghează sistemele de plăți în zona euro, răspunzând de respectarea reglementărilor privind plățile în întreaga zonă. Dacă transferurile electronice între bănci, instituții financiare, firme și persoane fizice nu decurg ușor și sigur, integritatea euro este afectată. Reglementările referitoare la plăți privesc, în principal, supravegherea sistemului computerizat de plăți transfrontaliere din Europa, sistem cunoscut sub numele de Sistemul Transeuropean Automat de Decontare Brută în Timp Real (TARGET).
Statutul prevede obligația ca BCE să fie consultată ori de câte ori se are în vedere emiterea unor acte juridice care să aibă legătură cu competențele ei. Banca are misiunea de a contribui la desfășurarea cu eficiență de către autoritățile competente din țările membre a politicilor de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit cu scopul de a asigura stabilitatea sistemului financiar.
De asemenea, BCE participă în prezent la întâlnirile unor organisme internaționale, cum sunt Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Reglementelor Internaționale (BRI), Grupul celor șapte (SUA, Franța, Germania, Italia, Anglia, Canada, Japonia-G7) etc.
La nivel european BCE participǎ la reuniunile Consiliului European, ale Eurogrupului, ale Comitetului Economic și Financiar precum și ale Comitetului de Politicǎ Economicǎ și Dialog Macroeconomic. BCE emite avize asupra proiectelor legislative ale Comunitǎții și ale statelor membre, în limitele competențelor sale, iar unele dintre aceste avize au fost publicate, la inițiativa bǎncii.
Conform statutului, BCE face public rapoartele pe activități ale Eurosistemului pe fiecare trimestru, ca și situația financiară săptămânală consolidată. Banca trebuie să stabilească un raport anual pe activitățile sale și pentru politica monetară a anului precedent și a anului în curs. BCE transmite acest raport anual Parlamentului European, Consiliului UE, Comisiei Europene și Consiliului European.
Pentru a satisface exigențele statutului, BCE publică un Buletin lunar (în plus față de raportul trimestrial), situația financiară consolidată, rapoarte anuale.
La nivel internațional, BCE este prezentǎ la reuniunile instituțiilor și forurilor multilaterale în calitate de membru sau de observator.
BCE și-a intensificat relațiile cu bǎncile centrale ale statelor candidate la aderare, dialogurile bilaterale cu acestea referindu-se în special la politicile monetare și de schimb.
BCE coopereazǎ cu Biroul European de Luptǎ Împotriva Fraudei în scopul prevenirii și eliminǎrii acestui fenomen.
Până la începutul anilot 1970, piața bancară se caracteriza prin prezența cartelurilor.Formele de concurență promovate de aceștia, precum și creșterea cereanțelor neperformante rezultate din criza de îndatorare a țărilor în curs de dezvoltare au determinat scăderea renabilitații bancare.
În majoritatea cazurilor este foarte dificil de apreciat rentabilitatea si riscurile activitații bancare internaționale și deci realizarea unor comparații între băncile de naționalitate diferită.
Au apărut diverse tipuri de riscuri, dintre care aminti:
risc de piață, reșterea instabilității ratelor de schimb și ratei dobânzilor.Aceasta evoluție a determinat riscul unor pierderi considerabile.Pentru a diminua acest risc,băncile s+au lansat în operațiuni de tranzacționare a titlurilor,care le permitea sa transforme o parte din creanțele nelichide in titluri negociabile.
riscul de sistem, s+a generalizat datorită globalizarii piețelor financiare
III. 2 Credibilitatea politicii monetare și independența Băncii Angliei
Banca Angliei este banca centrală a Marii Britanii, fiind cunoscută sub numele de „ Old lady” . Banca a fost înființată în anul 1694 prin hotărârea Parlamentului fiind prima bancă cu capital de stat din Marea Britanie. Ea a fost naționalizată la 1 martie 1946 și și-a câștigat independența instituțională în anul 1997.
Banca nu a avut , de la început, funcțiile actuale specifice: emisiune monetară și politică monetară, fiind înființată pentru a face față necesităților financiare ocazionate de războaiele împotriva Franței.
Pe teritoriul Marii Britaniei circulau monedele altor bănci, acestea fiind retrase în anul 1844 când au fost emise primele bancnote în numele băncii Angliei, iar monopolul asupra emisiunii de bancnote a devenit complet, deși băncile Scoției și Irlandei de Nord puteau, în continuare, să imprime propriile bilete, cu condiția ca acestea să fie acoperite prin emisiunea Băncii Angliei.
În virtutea funcțiilor sale de creditor de ultimă instanță și intervențiilor discreționare, banca centrală exercită o influență mare în economie, prin faptul că aceasta în calitate de „bancă a băncilor” urmărește supravegherea, controlul și asistența.
În Marea Britanie , puterea politică este considerată a fi singurul deținător al legitimității democratice. Banca centrală este strict supusă sub acesta, fiind vorba de reală politizare a autorității monetare.
Până în anul 1997, Banca Angliei a fost considerată cea mai dependentă bancă centrală, datorită deciziilor de politică monetară luate de către guvernul țării.
Credibilitatea băncii este susținută prin o foarte mare transparență, respectiv informarea publicului larg asupra obiectivelor de politică monetară, cu prezentarea acțiunilor sau intervențiilor zilnice, într-un cadru precis. Obiectivul băncii centrale în materie de politică monetară îl reprezintă „inflația sub control”, fixând o rată a inflației pe termen mediu.
Obiectivul-țintă poate reprezenta un criteriu în baza căruia se poate aprecia succesul echipei la conducerea băncii centrale și credibilitatea de care se bucură acesta.
Pentru informarea publicului, se publică periodic date statistice asupra inflației, putându-se realiza previziuni necesare agenților economici.
Obiectivul inflație se încadrează într-un orizont temporal de 3 – 3 ani, ținându-se cont de termenul necesar pentru transmiterea efectelor politicii monetare. Stabilirea obiectivului se situează într-o marjă de 2-3% , ceea ce atestă imprecizia controlului monetar asupra inflației. Acest obiectiv nu este adoptat în mod unilateral, doar de banca centrală, ci corespunde angajamentului comun al acesteia cu Trezoreria publică, chiar dacă inițiativa îi corespunde, în principal băncii centrale.
Adoptarea obiectivului inflație implică alegerea unui model utilizat pentru previzionarea evoluției prețurilor, de acesta depinzând amploarea și momentul de reacție a politicii monetare.
Banca Angliei a fost naționalizată în anul 1946, iar astăzi principale sale funcții pe care le îndeplinește sunt legate de menținerea stabilității monetare și financiare și urmăresc să asigure eficacitatea politicii monetare.
Banca centrală a Marii Britanii încă de la înființare nu s-a bucurat de o independență financiară, datorită faptului că nu existau restricții cu privire la acordarea de împrumuturi statului. În anul 1844, aceasta a obținut controlul emisiunii monetare.
Independența Băncii Angliei poate fi caracterizată printr-o frază devenită celebră: “banca are dreptul de a da sfaturi, dar guvernul adoptă deciziile supreme”, rostită de un fost guvernator. La 1 mai 1997, Guvernul a decis acordarea unei mai mari autonomii băncii centrale, în domeniul instrumentelor de politică monetară, dar obiectivele în materie de inflație au rămas de competența guvernului.
Banca este condusă de un consiliu de administrație format din 18 persoane din care fac parte: guvernatorul, un singur viceguvernator, patru administratori executivi, numiți pe baza competențelor în materie de politică monetară și 12 administratori neexecutivi. Aceștia din urmă reprezintă un consiliu, parteneri sociali : universitari de prestigiu, directori de mari întreprinderi, lideri sindicali.
Guvernatorul și viceguvernatorul sunt numiți de Coroană, la propunerea primului ministru, mandatul acestora fiind de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii și de 4 ani, pentru ceilalți membri respectându-se mai bine ciclul electoral.
Tabelul nr. 5 Prevederi principale din statutul Băncii Angliei
Sursa: Prelucrare după www.bankofengland.co.uk
Din tabelul de mai sus se poate desprinde ideea că Banca Angliei are un grad foarte scăzut de independență, ea putând da doar orientări de politică monetară, iar obiectivele și instrumentele sunt alese de către guvern.
Un grad sporit al independenței băncii centrale nu exclude cooperarea reală care trebuie să existe, în permanență, între banca centrală și executiv, iar în caz de litigii, banca își poate menține independența prin măsuri ferme de reglementare în politica monetară internă și externă.
Banca Angliei este o instituție publică ce este în întregime condusă de către guvern. Acesta răspunde în fața parlamentului, iar legătura dintre Parlament și banca centrală se manifestă prin prezentarea de către bancă a raportului anual de activitate și aprobarea acestora înainte de a se face public.
Scopul declarat al Băncii Angliei este „bunăstarea și prosperitatea poporului”. În afara funcției de politică monetară, Banca Angliei este însărcinată să emită, pe contul trezoreriei, obligațiuni și bonuri de tezaur.
Banca are, totodată, sarcina de a gestiona rezervele centralizate în devize. Rezervele sunt în proprietatea statului și, ceea ce este diferit față de celelalte bănci centrale, este faptul că nu apar nicăieri în bilanț.
III. 3 Analiza băncilor centrale din Europa Centrală și de Est
Actul care a stat la baza schimbărilor legislative, în direcția întăririi independenței băncilor centrale ale statelor membre UE este Tratatul de la Mastricht. Evoluția semnificativă din cadrul acestor state este considerat alinierea la legislația europeană prin modificarea statutelor BCN cu privire la independența lor și restrângerea rolului guvernului cu privire la definirea și implementarea deciziilor de politică monetară.
Cerințele prevăzute în legislația UE cu privire la independența țărilor care doresc să devină membre trebuie să-și adapteze legislația națională în domeniul independenței băncii centrale astfel încât să se asigure compatibilitatea la data accederii cu cerințele capitolului 11 al acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de legi și standarde europene necesare a fi asimilate de orice stat ce dorește aderarea la Uniunea Europeană. Conform definiției dată de Ministerul Integrării Europene, acquis-ul comunitar este dat de totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare.
În acest sens, există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele internaționale privind desfășurarea activității bancare:
primul document este Convenția de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor;
al doilea document este intitulat ”A doua Directivă de Coordonare Bancară” a Uniunii Europene și se referă la acordarea de licențe băncilor, având în vedere, practic, recunoașterea reciprocă de către țările membre a sistemului de autorizare și supraveghere bancară a fiecăreia dintre acestea.
Cele mai importante acte legislative ce vizează sfera bancară se referă la aspectele principale ale acestei activități, respectiv cadrul general bancar, activitatea de decontări, activitatea de creditare, garantarea depozitelor bancare.
Modificările legislative îndreptate în direcția adoptării acquis-ului comunitar în domeniul bancar vizează, în principal aspecte precum:
independența băncii centrale;
adaptarea reglementărilor băncii centrale la procesul de modernizare a sistemului de plăți;
cerințe de prudențialitate în activitatea de creditare a băncilor comerciale;
standardizarea codificării conturilor bancare;
liberalizarea treptată a transferurilor valutare;
adaptarea reglementărilor la cerințele de combatere a spălării banilor.
Țările din Europa Centrală și de Est s-au confruntat cu o multitudine de dificultăți, trecerea de la economii socialiste la economii de piață. În economiile socialiste nu exista un centru monetar și nici politică monetară. Primul pas către realizarea politicii monetare, a fost crearea cadrului instituțional, al unui sistem bancar pe două trepte.
Redefinirea băncilor centrale ca centre de politică monetară a creat posibilitatea introducerii instrumentelor de politică monetară: rezervele minime obligatorii, taxa de scont, open – market.
Băncile centrale ale țărilor din Europa Centrală și de Est s-au confruntat cu inflații ridicate ( unele chiar cu hiperinflații) și cu deprecierea puternică a monedei naționale, iar pe de altă parte s-au confruntat și cu presiuni politice din partea guvernelor care doreau să dețină controlul asupra lor pentru a-și finanța deficitele bugetare.
Majoritatea țărilor au luat drept model Banca Centrală a Germaniei – Bundesbank, considerată drept banca centrală cu cel mai mare grad de independență. În cazul acestei bănci, independența a fost asigurată prin lege și s-a bazat pe aversiunea populației față de inflație.
Principalele trăsături ale independenței Bundesbank, ce sunt definitorii în evaluarea gradului de independență al unei bănci centrale, sunt următoarele:
obiectivul principal al politicii monetare este stabilitatea monedei și a prețurilor;
în exercitarea atribuțiilor sale banca centrală este independentă de instrucțiuni primite de la Guvern, Parlament sau alte instituții publice;
conducerea băncii este numită de Parlament pentru un mandat care depășește ciclul electoral și nu poate fi schimbată în această perioadă.
Independența băncilor centrale presupune definirea unui singur obiectiv al politicii monetare, respectiv menținerea stabilității prețurilor, stabilirea unui singur obiectiv fiind de natură de a da transparență și credibilitate politicii monetare. Statutul SEBC și legile băncilor centrale prevăd și un al doilea obiectiv, un obiectiv secundar, respectiv sprijinirea politicii economice generale a statului respectiv cu condiția ca acesta să nu prejudicieze îndeplinirea obiectivului său fundamental.
Pentru țările din Europa Centrală și de Est, statutele băncilor centrale au formulări clare cu privire la definirea obiectivelor fundamentale ale băncilor centrale, respectiv stabilitatea prețurilor . Doar în cazul Cehiei și a Bulgariei, legile băncilor centrale statuează ca obiectiv fundamental stabilitatea monedelor naționale.
Tabel nr. 6 Obiectivul fundamental al politicii monetare
Sursa: Daniela Zăpodeanu, Politici monetare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003
Independența națională a Cehiei față de guvern este înscrisă în statut. Guvernul are dreptul să-și desemneze reprezentanții la ședințele Comitetului băncii, care nu au însă drept de vot, iar în același timp guvernatorul are dreptul să participe la ședințele guvernului pentru a exprima poziția băncii față de orice propunere pe care acesta o sugerează.
Cu privire la independența instituțională a băncilor centrale un loc important îl ocupă libertatea acestora de a elabora și implementa politica monetară. Statutul BCE stabilește prin statutul său că nici un membru al organelor de decizie a acestora în cadrul exercitării competențelor și îndeplinirii sarcinilor și obligațiilor, nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.
Din analiza statutelor băncilor centrale ale Europei Centrale și de Est reiese o independență instituțională ridicată, prin faptul că li se interzice să primească sau să solicite instrucțiuni cu privire la elaborarea și implementarea instrumentelor de politică monetară.
Relația băncii centrale cu parlamentul se concretizează, în primul rând în prezentarea spre informare de către guvernator a raportului anual de activitate, inclusiv rapoarte asupra implementării politicii monetare cu privire la realizarea obiectivului fundamental al acesteia și rapoarte asupra rezultatelor financiare, care sunt integrate in rapoartele anuale de activitate.
Guvernatorii băncilor centrale pot participa, de drept sau la invitație, la ședințele guvernului, fără drept de vot ( cazul Cehiei, Letoniei, Sloveniei și Bulgariei), iar băncile centrale trebuie consultate când guvernele stabilesc în alte legi prevederi care interferează asupra politicii monetare, iar acestea la rândul lor propun reglementări legislative pentru domeniul bancar.
Vulnerabilitatea politică se referă la posibilitatea ca legea privind modul de funcționare și independența băncii centrale să fie modificată în parlament. Parlamentul, ca voință legislativă supremă, poate să aducă astfel de modificări, iar un loc important în acest caz îl ocupă majoritatea care trebuie întrunită pentru a opera modificarea. Frecvența cu care se realizează astfel de modificări în parlament, precum și intențiile unor astfel de demersuri sunt determinanți reprezentativi ai autonomiei băncii centrale în practică.
În Bulgaria, parlamentul a adoptat în 1999, cu majoritate simplă, un amendament controversat ce a modificat substanțial modul de alegere a membrilor de conducere a băncii centrale.
De asemeni, în Slovacia, parlamentul a dezbătut, la începutul lui 1998, un proiect de lege ce viza creșterea numărului membrilor consiliului de conducere de la 8 la 10 și numirea a 5 dintre ei de către guvern. Se propunea de asemenea, acordarea de către parlament a dreptului de aproba bugetul băncii, iar în plus se prevedea obligația băncii centrale de a participa la finanțarea pe termen scurt a deficitului bugetar. Acest amendament a fost retras înainte de alegerile guvernamentale din septembrie 1998 și nu a mai fost pus din nou în discuție de către guvern.
Cu privire la independența personală a băncilor centrale din Europa Centrală și de Est importante sunt rolul, statutul și compoziția celor mai înalte organisme de conducere ale acestora, incluzând procedurile de numire în funcție a membrilor organelor respective, regulile pentru revocare, durata mandatului, posibilitatea reînnoirii acestuia și cerințe privind competențele profesionale.
Durata mandatului guvernatorilor băncilor centrale influențează și are impact asupra independenței băncii centrale. Numirea membrilor Consiliului de Administrație este bine să se facă, astfel încât să nu depășească un ciclu politic, iar prin stabilitatea guvernatorului și a membrilor consiliului se conferă încredere mediilor de afaceri, garantând stabilitatea sistemului bancar.
Durata mandatului trebuie sa fie în mod normal mai mare decât ciclul electoral în vederea limitării influenței politice. Pentru membrii Comitetului executiv al BCE, durata mandatului este de 8 ani, care este mai mare decât orice ciclu electoral din Europa, termenul minim cerut pentru guvernatorii băncilor centrale naționale fiind de 5 ani.
Din tabelul nr. 7 reiese faptul că băncile centrale ai căror guvernatori au mandatul peste 5 ani au un grad de independență ridicat. Banca Națională a României prevede în statutul sau de funcționare o durată a guvernatorului de 5 ani, statutul său de funcționare asigurându-i un grad ridicat de independență. De asemeni posibilitatea reînnoirii mandatului membrilor oganelor de conducere afectează gradul de independență al băncii centrale în sensul descreșterii acesteia.
Tabel nr. 7 Băncile de emisiune din centrul și estul Europei
Sursa: Prelucrare după Gaftoniuc Simona, Finanțe internaționale, Ed. Economicǎ, București, 2000; www.bnb.bg; www.cnb.cz; www.estipank.info; www.bank.lv; www.lb.lt; www.nbp.pl; www.bnro.ro; www.nbs.sk; www.bsi.si; www.mnb.hu.
În conformitate cu statutul BCE, membrii Comitetului Executiv nu pot fi numiți pentru al doilea mandat, dar nu se prevede nimic cu privire la renumirea în funcție a guvernatorilor băncilor centrale naționale, considerându-se drept compatibilă cu statutul posibilitatea reînnoirii mandatului.
Statutul SEBC prevede, referitor la revocarea guvernatorilor băncilor centrale, în cazul în care aceștia nu mai îndeplinesc condițiile necesare pentru a-și exercita atribuțiile sau în cazul în care acesta a comis o eroare gravă, demiterea din funcție de către Curtea de Justiție, la cererea Consiliului Guvernatorilor sau a Comitetului executiv.
Indicatorul reprezentativ in măsurarea independenței reale a băncilor centrale este rata de schimbare din funcție TOR (change over rate normal turner rate) propus de Kooi și De Haan. Experiența diverselor țări arată că, deși durata legală a mandatului este mai lungă decât ciclul electoral, durata reală este semnificativ mai scurtă. Cauzele întreruperii, înainte de termenul legal, a mandatului fiecărui guvernator pot fi diverse, de natură personală ( motive de sănătate) – fără impact aspra independenței băncii centrale, sau de natură politică (demiterea de către guvern sau demisie datorită disensiunilor cu guvernul).
Figura nr. 1 Gradul de independență al băncilor centrale din Europa Centrală și de Est în anul 2001
Sursa: “Tribuna Economică”, Băncile centrale din „primele cinci” țări în tranziție, Nr. 40, 2002
Potrivit acestui indicator, băncile centrale ale Sloveniei și Cehiei se bucură de cea mai mare independență personală , urmate de băncile Ungariei, României și Slovaciei, pe ultimul loc situându-se banca centrală a Poloniei.
În privința cerințelor privind calificarea profesională a membrilor Comitetului Executiv al BCE, prevăd ca aceștia trebuie să fie persoane cu autoritate și experiență profesională recomandate în domeniul monetar sau bancar, în timp ce pentru guvernatorii băncilor centrale naționale nu sunt stipulate prevederi exprese. Aproape toate statutele băncilor centrale naționale conțin prevederi cu privire la calificarea profesională a membrilor organelor de conducere care trebuie să fie integri, să aibă pregătire superioară, experiență în probleme monetare și bancare ori în administrația publică.
Toate legile băncilor centrale din Europa Centrală și de Est, conțin prevederi privind incompatibilitatea care se aplică tuturor membrilor organelor de conducere, aceștia neputând îndeplini funcții de deputați sau senatori, membri ai unui partid politic, nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau administrația publică ori din altă structură de conducere în cadrul băncilor sau societăților comerciale, cu excepția activităților de cercetare științifică, educațională, artistică și activități intelectuale.
Banca Națională a Ungariei stabilește prevederi excesive, chiar și pentru salariații proprii, privind interzicerea tuturor salariaților să aibă anumite interese în instituții financiare sau de investiții, aceștia neputând să dobândească, în afara moștenirii, acțiuni în astfel de instituții. De asemenea toți membrii organelor de decizie din bancă, inclusiv soțul/soția și copii acestora sunt obligați să facă declarații de avere, declarații care sunt făcute publice.
Un factor determinant pentru independența băncilor centrale poate fi și personalitatea guvernatorului acesteia, mai ales în țările unde independența legală este redusă.
Prevederile legale ( lungimea mandatului, procedurile de alegere și demitere ) nu împiedică exercitarea de către guvern a unor presiuni politice în vederea finanțării deficitului bugetar, sau în vederea asigurării unor rate ale dobânzii mai scăzute, care să stimuleze creșterea economică mai rapidă.
Un alt element important îl reprezintă calitatea departamentului de cercetare al băncii centrale și reputația dobândită pe plan intern și extern.
Credibilitatea băncilor centrale este un atribut ce a fost dobândit foarte de greu de către acestea . Astfel o banca centrală este credibilă în primul rând prin modul cum percepe publicul politica monetară, iar credibilitatea ei a avut un rol important pentru stabilitatea economică internă. În al doilea rând credibilitatea politicilor duse de către banca centrală a contribuit la atragerea de fonduri de finanțare externă de pe piețele financiare internaționale.
În condițiile în care băncile centrale din Europa Centrală și de Est nu au o istorie lungă, credibilitatea acestora a trebuit câștigată treptat, atât prin măsuri legale, cât mai ales prin practica monetară. O dată aderând la UE, aceasta a însemnat o premisă puternică de a întări independența băncilor centrale naționale.
Pentru ca băncile centrale să fie independente din punct de vedere financiar, este interzisă prin lege acordarea de credite directe în volume ridicate guvernelor.
Referitor la băncile centrale din Europa Centrală și de Est, aceste restricții au fost ocolite în practică, în special în perioada de început a tranziției. Forma cea mai des întâlnită a fost adoptarea de către parlament a unei legi a bugetului care să suspende această interdicție.
CAPITOLUL 4
Banca Națională a României și implicațiile sale asupra politicii monetare
IV. 1 Evoluția gradului de independență al Băncii Naționale a României (în perioada 1880-1990)
Banca Națională a României este o instituție de interes public creată ca efect al unei legi organice, promulgată în 11/23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 1880. Legea „pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune sub numele de Banca Națională a României” instituia privilegiul exclusiv al acestei societăți anonime – pe atunci, în proporție de două treimi în proprietatea acționarilor privați – de a emite moneda statului român.
Forma tradițională de organizare a Băncii Naționale a României a fost societatea comercială, ai cărei acționari erau atât entități private cât și statul român. Inspirată după modelul belgian, legea din 1880 a autorizat BNR să emită bancnote convertibile în aur și argint și de a efectua operațiuni specifice unei bănci centrale ( rescontare, lombardare, credite guvernamentale).
Banca Națională a României și-a început activitatea la 1 decembrie 1880, ca bancă centrală, deținând un rol major în finanțarea sistemului bancar prin credite de scont.
Înființarea Băncii Naționale a însemnat asigurarea premiselor organizării monetare în țara noastră, conturarea și dezvoltarea sistemului de credit și plăți, folosirea instrumentelor monetar-bancare și financiare pentru dezvoltarea economiei, a relațiilor bancar-financiare internaționale.
Victor Slăvescu afirmă că reușita întemeierii și organizării băncii de emisiune depindea „de modul cum era organizată acea bancă, de politica generală ce-și impunea și de oamenii, cărora li se încredința conducerea ei”.
Legea de înființare a Băncii Naționale a României nu a asigurat băncii centrale un cadru potrivit pentru afirmarea acesteia ca o instituție autonomă față de executiv, datorită faptului că modul de organizare internă și obligațiile membrilor Consiliului de Administrație erau hotărâte de către Adunarea Generală a Acționarilor, cu aprobarea Guvernului.
Rezultă că până azi, gradul de independență al Băncii Naționale a României față de Guvern a fost foarte redus, datorită existenței unui comisar al guvernului potrivit prevederilor din Legea de înființare a Băncii Naționale. Acesta era delegatul guvernului având dreptul să cunoască toate operațiunile băncii, putând participa, cu vot consultativ la consilii, comitete, adunări și să se opună la executarea oricărei măsuri.
În cazul în care comisarul guvernului se opunea realizării obiectivului ales de banca centrală, Guvernul avea dreptul instituit prin lege de a duce respectiva măsură la bun sfârșit, chiar dacă Banca Națională a României se opunea acestui lucru, având ca efect reducerea autonomiei băncii centrale.
De asemenea, Banca Națională a României, prin statutul său de funcționare la aceea data, era obligată să prezinte Guvernului un raport prin care să se prezinte situația băncii și a sucursalelor sale. Guvernul avea dreptul de a controla toate operațiunile băncii, putând să se opună executării oricărei măsuri care erau contrare legii, statutelor sau intereselor statului.
Datorită formei de organizare a Băncii Naționale a României, Legea de înființare a acesteia conferă statului român dreptul „de a participa la adunările generale ale acționarilor”, de a participa la beneficiile băncii – de a exercita toate drepturile cuvenite unui acționar.
Potrivit legii de înființare al BNR, membrilor Consiliului de Administrație li se interzicea apartenența la un partid politic, autoritatea monetară dobândind astfel independență față de organizațiile politice.
Consiliul de Administrație al băncii era format, potrivit statutului din anul 1880, din guvernator, 6 directori și un consiliu format din 7 cenzori. Mandatul guvernatorului era de 5 ani, iar al directorilor de 4 ani.
Referitor la activitatea băncii centrale, în primii cinci ani de activitate, Banca Națională a României a dus o politică de credit greșită, acordând contrar uzanțelor generale ale băncilor de emisiune, mai multe credite lombard decât de scont, sporind în acest fel, în mod artificial, circulația monetară.
Adoptarea de către România, în anul 1890, a sistemului monometalist „gold standard” a imprimat activității de emisiune a BNR caracteristicile acestuia.
Banca de emisiune trebuie să fie autonomă față de stat, iar acest lucru trebuie să fie înscris în legea de organizare a acesteia. Numai în situația în care banca nu își duce la bun sfârșit sarcinile ei, statul are dreptul să intervină ca expresie a intereselor generale, și să restabilească lucrurile.
O bancă de emisiune trebuie să îndeplinească funcții economico-financiare, ce decurg din privilegiul pe care statul l-a acordat acesteia, dar prin acesta nu se presupune ca banca să fie la dispoziția statului și să urmeze toate sugestiile acestuia.
Din istoria băncilor de emisiune, este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, statul, pentru satisfacerea diverselor nevoi, determină emisiuni mari, care nu poate fi niciodată acoperit cu stocul metalic.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, exista o puternică stabilitate monetară, datorită faptului că politică monetară era foarte riguroasă. În această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur și era convertibilă și exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conținea. Când paritatea scădea sau creștea, ca urmare a fluxurilor monetare și situației economice, banca centrală intervenea și echilibra cererea cu oferta de bani, acest lucru realizându-se prin importul sau producerea aurului.
Perioada 1901-1914 arată faptul că acțiunile și modul de organizare a Băncii Naționale a Românie sunt modelate după nevoile și scopurile urmărite de către statul român, gradul de independență al acesteia față de Guvern fiind redus.
Toate operațiunile Băncii Naționale a României erau în continuare supravegheate de către comisarul Guvernului, acesta asistând la fiecare ședință al Adunării Generale a Acționarilor, Comitetului executiv și Consiliului General, dar numai cu vot consultativ.
Modul de organizare în acesta perioadă a fost modificat pentru facilitarea scopului urmărit de către stat, astfel în cadrul structurilor de conducere ale băncii existau persoane care se numeau de către guvern, capacitatea acestora de decizie fiind ușor influențabilă.
Mandatul guvernatorului se reduce de la 5 ani, cât era prevăzut în Legea de înființare a Băncii Naționale a României, la 4 ani. Mandatul guvernatorilor fiind mai mic decât cel al partidelor politice, gradul de independență al băncii centrale era redus prin posibilitatea numirii acestora de către Guvern și urmărirea realizării obiectivelor pe care executivul și le propunea cu ajutorul autorității monetare.
Banca Națională nu avea independență operațională în această perioadă, deoarece era necesară în prealabil aprobarea autorităților statului în ceea ce privește acțiunile Băncii Naționale a României. Inflația în timpul Primului Război Mondial era foarte ridicată, ca efect al emisiunilor Băncii Naționale a României pentru finanțarea deficitului statului român.
Perioada interbelică a situat BNR pe poziția adoptării unor măsuri importante în vederea susținerii economiei, fiind emise, de asemenea, și reglementări care să pună capăt etalonului monetar aur – devize.
Perioada ce a urmat până la al doilea război mondial, fiind încă sub influența crizei din 1929-1933, a fost o perioadă în care rolul Băncii Naționale a României a crescut:
ca instituție centrală de control al operațiunilor cu devize;
reglementează întregul sistem bancar;
refinanțarea economiei;
realizarea operațiunilor de open-market;
creditarea masivă a statului.
Începând cu anul 1932, Banca Națională a României, stabilește noi obiective ale politicii monetare și de credit: reglementarea comerțului cu devize, prime de export la produsele agricole și petrol, prime valutare pentru cei care cedau valuta obținută la export.
În această perioadă, gradul de independența Băncii Naționale era foarte scăzut datorită obligativității aprobării de către Ministerul Finanțelor a unor măsuri pe care banca dorea să le ducă la bun sfârșit. Inflația ridicată din acestă perioadă era rezultatul unei politici monetare defectuoase dusă de către autoritatea monetară, sporirea masei monetare din circulație având ca efect deprecierea leului.
În anul 1946, Banca Națională a României a devenit banca având ca unic acționar, statul român. Cursul activității băncii a fost întrerupt când aceasta a fost etatizată, fiind denumită potrivit cu titulatura țării.
Acestă perioadă, este o etapă cu totul nouă în istoria băncii, acesta funcționând pe baze socialiste. Deși a continuat să fie banca centrală și organ unic de emisiune, funcțiile sale au fost alterate, fiind supuse controlului administrativ, iar prevederile de plan erau subordonate unor indicatori rigizi și nerealiști.
Caracterizând în linii mari acestă perioadă, se poate spune că Banca Națională a României se ocupa de organizarea și coordonarea circulației banilor, urmărea și răspundea de realizarea politicii monetare, de credit și valutară. Politica dusă de către Banca Națională făcea parte din planul național unic, îndrumând și coordonând activitatea bancară din țară, elabora proiectele planurilor de credite și de casă pe economie în colaborare cu organele centrale specializate.
În anul 1947 a fost lansată reforma monetară iar obiectivele urmărite de BNR erau: stoparea inflației, conferirea unei anumite stabilități monedei naționale și inflației, conferirea unei anumite stabilități a raportului dintre prețuri.
Actul naționalizării, din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naționale, ceea ce a necesitat, mai târziu o nouă reformă, ceea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului a fost fixat la 0,079346 g aur, iar cursurile valutare în raport cu alte monede au fost determinate pe baza acestei valori paritare.
Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia caracterul centralizat al acestuia. Banca Națională îndeplinea majoritatea funcțiilor si operațiunilor bancare având următoarele atribuții:
reglemetarea circulației bănești;
creditarea economiei naționale – în acest domeniu Banca Națională avea ca atribuții coordonarea activității de creditare în economie și creditarea directă a unităților din industrie, transporturi și comerț;
organizarea decontărilor și plăților în economie.
În afară de operațiunile bancare menționate mai sus, Banca Națională mai acorda mici credite, sub formă de „scont de cupoane” garantate de către stat, avansuri de metale prețioase ( de aur și argint), constituia plasamente speciale în efecte publice de stat și achiziționa imobile pentru propriile sale nevoi.
În perioada economiei centralizate, rolul Băncii Naționale a României a constat în următoarele:
monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare și asupra operațiunilor importante;
monopolul asupra încasărilor veniturilor statului și a plăților pentru buget;
rolul de casier general al statului;
monopolul asupra schimbului valutar,
stabilirea planului de credite al economiei naționale;
acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienților, stabilirea balanței de venituri și cheltuieli pentru populație
Gradul de independență al Băncii Naționale a României în această perioadă, a decurs din caracteristicile economiei, o economie socialistă ce era supusă planului, de aceea Banca Națională este considerată puternic dependentă față de guvern, mai ales datorită faptului că, conducerea băncii aparținea unui președinte, care era ministru adjunct al Ministerului Finanțelor, neputându-se vorbi de o strategie de politică monetară și de credit.
Se poate afirma faptul că în perioada 1880-1990 gradul de independență al Băncii Naționale a României a fost relativ redus, datorită intervențiilor statului în organizarea și funcționarea acesteia, deciziile de politică monetară fiind luate de către Guvern. În acestă perioadă, Banca Națională a folosit importantele sale resurse provenite din disponibilitățile bănești ale economiei pentru acordarea de credite avantajoase, în mod direct sau prin intermediul altor bănci, cu efect asupra creșterii economice și dobândirii suveranității țării. Rata inflației a avut un nivel fluctuant, înregistrând valori ridicate, datorită emisiunilor excesive de monedă utilizate în scopul finanțării deficitului statului român.
IV. 2 Autonomia Băncii Naționale a României din anul 1990 până în prezent
Reforma sistemului bancar a început la sfârșitul anului 1990, prin adoptarea unui sistem bancar pe două niveluri. În această perioadă Banca Națională a României a fost reorganizată, îndeplinind următoarele funcții: emisiune monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare, activitățile comerciale fiind transferate băncilor comerciale, în acest scop fiind înființată Banca Comercială Română.
În aprilie 1991 au fost adoptate de Parlament, Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României ( Legea nr.34/1991), ambele legi având ca scop crearea unui sistem bancar modern.
Prin Legea nr. 34 din 29 martie 1991, statutul Băncii Naționale a României a fost modificat, conferind acesteia obiectivul principal de a stabili și a conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale.
Potrivit acestei noi reglementări legale, Banca Națională a României este definită ca un organ de stat, aflat în strânse relații de dependență față de Parlament, prin care se asigură integrarea politicii monetare și de credit în cadrul politicii economice și financiare, acest lucru realizându-se printr-o bună colaborare cu Guvernul, armonizând atât măsurile în plan monetar cât și economic.
Sistemul bancar românesc a evoluat pe parcursul a opt ani, rezultatele concretizându-se în adoptarea unei noi legi bancare – Legea nr. 58/1998, precum și un nou statut al băncii centrale – Legea nr. 101/1998.
Tranziția la economia de piață, a însemnat transformarea Băncii Naționale
într-o „bancă a băncilor” și asigurarea autonomiei acesteia nu numai față de guvern, dar și față de Ministerul Finanțelor.
De-a lungul anilor, Banca Națională a României a fost pusă în situația de a urmări obiective multiple, adeseori contradictorii. Astfel în prima parte a anilor 1990 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcționate, în special pentru agricultură și export, din emisiunea băncii centrale, cu dobândă preferențială. Aceste credite, prin fenomenul multiplicării bazei monetare, generau o cantitate excesivă de bani în economie și distorsionau alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna tuturor celorlalte.
Creditele acordate sectorului de stat, dar și sectorului privat cu garanția statului au determinat falimentul unor bănci comerciale ( Bancorex și Banca Agricola ), arătând că Banca Națională a României nu era independență față de Guvern, acest lucru afectându-i credibilitatea.
Mugur Isărescu afirma că „Banca centrală nu poate, în același timp, controla expansiunea monetară și sprijini masiv politica Guvernului de dezvoltare sectorială”.
În îndeplinirea funcțiilor sale, Banca Națională a României colaborează cu Parlamentul, Guvernul sau cu diverse organisme. Pentru a evita conflictele între aceste instituții , se urmărește o cât mai bună colaborare care să contribuie la armonizarea unui ansamblu de politici macroeconomice. Politica Băncii Naționale a României s-a realizat sub supravegherea Parlamentului, printr-o strânsă colaborare cu guvernul.
Independența băncii centrale creează o anumită contrapondere în autoritatea Guvernului, exercitarea funcțiilor executive ale statului de către două organisme cu atribuții macroeconomice fiind o garanție în plus pentru stabilitatea orientărilor de politică monetară.
Politica monetară trebuie să fie neutră din punct de vedere politic, implementarea ei de către o autoritate monetară autonomă servește intereselor generale ale statului iar pentru Guvern, politica monetară trebuie să constituie mai degrabă, o variabilă independentă.
Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR asigură garanțiile necesare pentru îndeplinirea rolului băncii centrale, dintre care amintim: subordonarea față de parlament, neutralitatea politică și durata fixă a mandatului membrilor Consiliului de Administrație al BNR.
Potrivit Legii nr. 101/1998, Banca Națională a României are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând în fața organului legislativ al țării. Astfel, conform art. 36 din legea nr. 101/1998, Banca Națională a României trebuie să prezinte anual Parlamentului României un raport care cuprinde: principalele evoluții economice, monetare și valutare; politica monetară în anul precedent și orientările pentru anul următor; reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor; activitățile Băncii Naționale a României; bilanțul anual și contul de profit și pierdere.
Acest statut a fost abrogat prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004. Potrivit statutului care este în prezent în vigoare, Banca Națională a României are un grad ridicat de independență față de Guvernul României, datorită interzicerii membrilor de a solicita sau de a primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale menționat în Legea nr. 312/2004 , este „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”. Pentru a atinge acest obiectiv, B.N.R elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, și de plăți, realizând și administrarea rezervelor oficiale internaționale ale statului.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.
Tabelul nr. 8 Analiza comparativă a prevederilor Legilor privind Statutul BNR de după 1989
Sursa: Prelucrare după: Turcu Ion, Operațiuni și contracte bancare- Tratat de drept bancar, Editura LuminaLex, București, 2004, Isărescu Mugur, Reflecții economice – Piețe , bani, bănci, Editura Expert, București, 2003, www.bnro.ro
Potrivit statutului în vigoare, Banca Națională a României este independentă față de celelalte organe ale statului și sprijină politica economică generală a statului, însă fără prejudicierea obiectivului său fundamental, privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. De aceea au fost formulate principiile colaborării BNR cu celelalte autorități:
Banca Națională a României nu va solicita, nici nu va primi instrucțiuni de la alte autorități publice sau de la alte instituții; Cu toate acestea BNR se supune hotărârilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție;
Avizul Băncii Naționale a României va fi cerut pentru orice proiect de act normativ vizând atribuțiile acesteia;
Stabilirea indicatorilor macroeconomici de către Ministerul Finanțelor Publice în vederea elaborării proiectului anual de buget se va efectua în colaborarea cu BNR.
Banca Națională a României va colabora cu autoritățile din țară și din străinătate pentru furnizarea de informații, adoptarea de măsuri sau în alte moduri, pentru îndeplinirea angajamentelor asumate de România;
BNR va colabora cu autoritățile competente din statele membre ale UE pentru aplicarea prevederilor corespunzătoare din legislație privind activitatea bancară și va asigura schimbul de informații cu autoritățile responsabile și cu alte instituții și organisme din statele membre, în exercitarea funcției de supraveghere.
În vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental, Băncii Naționale a României i se solicită punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice, acte ce privesc politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.
Banca Națională a României îndeplinește majoritatea criteriilor ce definesc independența băncilor centrale:
Capacitatea juridică: autonomia BNR este menționată în mod expres în legislație;
Independență față de organizațiile politice: potrivit legii, membrilor Consiliului de Administrație li se interzice apartenența la un partid politic;
Dreptul de a-și formula politica proprie: potrivit legislației în vigoare, BNR are capacitatea de a elabora politicile monetare, valutare, de supraveghere bancară și de plăți;
Independență operațională: nu sunt prevăzute restricții, cu excepția celor decurgând din propriile reglementări; nu este necesară aprobarea prealabilă a autorităților statului în ceea ce privește acțiunile BNR;
Finanțarea deficitului bugetar este interzisă: BNR nu poate efectua operațiuni pe piața primară a titlurilor de stat; acordarea de credite Trezoreriei este permisă cu respectarea strictă a unor condiții prevăzute de lege;
Statutul Băncii Naționale a Românie prevede o limită pentru împrumuturile acordate de banca centrală statului, acesta fiind destinată acoperirii decalajului temporar între încasările și plățile din contul general al Trezoreriei statului, fiind acordat pentru o perioadă ce nu poate depăși 80 de zile, la o rată a dobânzii sub nivelul pieții, iar suma totală a împrumutului să nu depășească 7% din veniturile bugetului de stat în anul precedent, iar soldul împrumutului să nu depășească dublul capitalului și al fondului de rezervă.
Reguli specifice privind mandatul membrilor Consiliului de Administrație: criteriile pe care trebuie să le îndeplinească membrii CA, precum și drepturile și îndatoririle acestora sunt definite explicit prin lege.
Independența băncii centrale mai este reflectată prin faptul ca, autoritatea monetară colaborează cu autoritățile publice centrale și locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale.
Independența Băncii Centrale este asigurată prin numirea de către Parlament la propunerea comisiilor permanente de specialitatea ale celor două Camere ale Parlamentului a guvernatorului și membrilor Consiliul de Administrație pe termen de 5 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, acesta fiind diferită de durata mandatelor politice. Revocările din funcție ale membrilor Consiliului de Administrație se fac de către Parlament, la propunerea primului-ministru.
Guvernatorul poate participa la ședințele de guvern, iar la ședințele Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României participă fără drept de vot Ministrul Finanțelor și directorul Trezoreriei Statului.
Guvernatorul Băncii Naționale a României răspunde în fața Parlamentului pentru reglementările de politică monetară și pentru supravegherea și monitorizarea activității bancare.
De asemenea membrii Consiliului de Administrație, precum și alte persoane care îndeplinesc funcții de conducere în cadrul Băncii Naționale a României nu pot ocupa funcții în Parlament, sau în partide politice.
Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit, și de plăți. El stabilește direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderilor ce revin autorității monetare. Totodată, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra organizării interne și asupra salariilor personalului acesteia.
În îndeplinirea atribuțiilor, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.
Începând cu data aderării României la Eurosistem, membrii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, implicați în exercitarea atribuțiilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, nu pot avea alte funcții care se pot afla în conflict de interese cu obligațiile ce le revin, în calitate de membri ai consiliului.
De asemenea, orice proiect sau act normativ al autorităților publice centrale, care privește domeniile în care Banca Națională a României are atribuții, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul băncii.
Independența Băncii Naționale a României este întărită de credibilitatea acesteia, aceasta fiind susținută prin următoarele acțiuni înteprinse de către acesta:
informarea operativă, ori de câte ori a fost nevoie, a Parlamentului;
informarea mass – media, prin conferințe de presă, publicații zilnice sau periodice;
publicarea cu regularitatea a buletinelor lunare și trimestriale ale BNR, a raportului anual, precum și a altor materiale care interesează publicul larg, iar din anul 2000, crearea paginii web proprii.
Astfel documentele Consiliului de Administrație al băncii sunt prezentate publicului prin intermediul conferințelor de presă fiind anunțat și calendarul întâlnirilor consiliului băncii dedicat politicii monetare. Prin intermediul acestui efort banca centrală are un grad ridicat de independență, având un impact pozitiv asupra conducerii unei politici monetare optime.
Tabelul nr. 8. Prevederi principale din statutul BNR, FED și Bundesbank
Sursa: Prelucrare după: Legea privind Statutul Băncii Naționale a României din 28 martie 2004; Frederic Mischkin, The Economics of Money, banking and financial markets, Pearson International, Ediția 7 revizuită, 2006, www.bundesbank.de
Deși Sistemul Federal de Rezerve are o structură foarte neobișnuită, acesta are un grad foarte mare de independență față de guvern și poate fi considerată ca una dintre cele mai independente bănci din lume.
Pentru limitarea controlului președintelui asupra FED-ului și a presiunilor din partea partidelor politice, mandatul guvernatorilor a fost conceput pe un termen de 14 ani, acesta fiind nereînnoibil, iar aceștia trebuie să provină din diferite state ale SUA, pentru a preveni conflictul de interese ale diferitelor regiuni ale țării.
Sistemul Federal de Rezerve nu este total independentă, datorită faptului că acesta trebuie să respecte statutul său și obligațiile ce derivă din acesta.
Președintele poate influența FED-ul, datorită legislației, prin intermediul căreia i se conferă dreptul acestuia de a numi președintele Consiliul guvernatorilor pentru fiecare mandat, o dată la patru ani. Acesta putere este limitată datorită faptului că mandatul guvernatorului nu coincide cu cel al președintelui.
Bundesbank a fost considerată un reper foarte important pentru majoritatea băncilor centrale, ea fiind considerată cea mai independentă bancă centrală până la înființarea Băncii Centrale Europene.
Un exemplu concludent al gradului de independență este conflictul dintre Bundesbank și Guvernul Germaniei. În anul 1990, în momentul reunificării germane, cancelarul Kohl, dorind să procedeze la o tranziție rapidă și să schimbe mărcile Est contra mărcilor Vest în raport de 1:1, Bundesbank nu a fost de acord, dar acest lucru a avut totuși loc.
Comparativ cu Bundesbank, Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă din lume. Tratatul de la Maastricht a statuat că politica monetară în zona euro să fie condusă de către Sistemul European al Băncilor Centrale, constituit din Banca Centrală Europeană si băncile centrale naționale ale statelor membre.
La data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, BNR devenind în acest fel membră a Sistemului European al Băncilor Centrale.
SEBC a fost creat în contextul în care nu s-a dorit administrarea monedei euro de către băncile naționale, care ar fi acționat independent unele față de altele. Băncile centrale naționale fac parte integrantă din SEBC și acționează în conformitate cu orientările și instrucțiunile BCE.
În acest context Banca Națională a României nefiind participantă încă la zona euro dispune de dreptul la o politică monetară națională, însă fără a se implica în deciziile pentru zona euro.
În scopul asigurării independenței Sistemului European al Băncilor Centrale, atât față de Comisia Europeană, cît și față de guvernele statelor membre, băncile centrale naționale, cu toate că vor continua să aparțină guvernelor lor, sunt supuse cerințelor de a deveni independente de procesul politic din propria țară.
Puternic corelate cu aspectul independenței băncii centrale sunt credibilittaea și transparența, ca elemente definitorii ale responsabilității în înfăptuirea politicii monetare. Pentru cuantificarea gradului de responsabilitate al unei bănci centrale naționale se pot enumera următoarele criterii:
stipularea prin statut a obiectivelor de politică monetară și ierarhizarea acestora;
definirea clară a obiectivelor;
obligativitatea publicării de către banca centrală a unor rapoarte anuale și buletine lunare;
necesitatea ca banca centrală să justifice, în mod public, gradul în care și-a îndeplinit obiectivele asumate;
măsura în care Parlamentul monitorizează activitatea băncii centrale și în care Guvernul se implică prin formularea de instrucțiuni;
măsura în care statutul băncii centrale poate fi modificat prin majoritate parlamentară simplă;
posibilitatea de demitere a guvernatorului în funcție de performanțele în înfăptuirea politicii monetare.
O bancă centrală ideală ar trebui să dețină atât un nivel sporit al independenței cât și al responsabilității, acest lucru fiind greu de obținut datorită aspectului contradictoriu dintre ele, responsabilitatea ridicată semnifică renunțarea la independență.
Devenită membră a SEBC, Banca Națională a României își pierde din autonomie, datorită faptului că deciziile și obiectivele pe care acesta dorește să le urmeze, trebuie formulate în concordanță cu obiectivul final urmărit de către Sistemul European al Băncilor Centrale, respectiv asigurarea stabilității prețurilor care coincide cu obiectivul final urmărit de către BNR.
În anul 2007 cât și în perspectivă, Banca Națională a României are un grad ridicat de independență față de Guvern, acesta fiind singura în măsură să hotărască asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare și de plăți.
IV. 3 Impactul independenței Băncii Naționale a României asupra politicii monetare
Înfăptuirea politicii monetare în România, a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale și de transformările instituționale și de comportament la nivel micro și macroeconomic.
Independența băncii centrale se justifică prin dorința de asigurare a continuității și eficacității politicii monetare.
Principala sarcină a băncii centrale este aplicarea politicii monetare și de credit. În acest mod, reglementările privind organizarea și funcționarea Băncii Naționale au conferit și conferă autorității monetare a țării un rol major și o largă sferă de acțiune, permițându-i să-și adapteze modalitățile concrete de lucru la necesitățile economiei, fără intervenția statului.
Domeniile în care acționează Banca Națională, cel monetar și cel al creditului, sunt de importanță majoră pentru economia națională, de aceea autonomia băncii centrale nu poate fi totală, banca aplicând în activitatea sa, prevederile legilor și hotărârile guvernului.
O bancă centrală subordonată guvernului favorizează corelarea politicilor fiscale cu cea monetară, încadrate într-un program coerent de politică macroeconomică, iar pe de altă parte nu poate îmbunătăți performanțele acesteia în raport cu obiectivul stabilității monetare.
Nu este bine ca banca centrală să fie complet independentă, pentru că ar putea influența negativ producția și șomajul, prin măsurile luate de către aceasta prin creșterea ratei dobânzii, pentru a menține inflația în limite controlabile și creșterea economică, ocuparea forței de muncă.
Banca centrală trebuie să reziste presiunilor generate de politica de zi cu zi a guvernului, dar în același timp aceste două instituții nu pot acționa în două direcții cu totul contrare, având două politici care nu se pot încadra în mod optim într-o politică economică generală.
În România, obiectivul fundamental al BNR pe termen lung l-a reprezentat asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Banca Națională a urmărit realizarea acestui obiectiv prin intermediul țintelor intermediare. Pe termen scurt, BNR poate stabili obiective intermediare precum agregatele monetare, ratele de dobândă și cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflației.
În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creșterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare și fenomenul de neplată a datoriilor, respectiv blocajul financiar.
În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă și marcată de fluctuații, masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaționist s-a reinstalat.
Anul 1993 este anul definirii politicii monetare și de credit și totodată anul înființării Trezoreriei statului, care a eliminat finanțarea automată a deficitului public de către Banca Națională a României.
Totodată, în acest an s-a produs primul efort serios de stabilizare macroeconomică, prin care s-au introdus dobânzi real pozitive și s-a reușit un control mai bun al emisiunii monetare a Băncii Naționale.
Începând cu anul 1994, credibilitatea Băncii Naționale a României a crescut datorită redobândirii încrederii în moneda națională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea și dezintermedierea financiară, din 1994 procesele respective au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile și creditul de asemenea, iar viteza de circulație a monedei s-a stabilizat. O pondere însemnată au deținut-o operațiunile de refinanțare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerență, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă națională.
Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare
l-a constituit reducerea inflației până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanței de plăți și au reapărut presiunile inflaționiste care au determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii și să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern și reducerea lichidității disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare.
Anul 1995 a consemnat cea mai mică rată a inflației din cei 11 ani de tranziție la economia de piață a României, rata inflației de 32.3% a fost facilitată de controlul administrativ al unor prețuri-cheie și intensa monetizare a economiei. Aceste măsuri pe care Banca Națională a României a hotărât să le pună în aplicare sunt consecința unui grad ridicat de independență al acesteia în formularea politicii monetare.
Până în anul 1996, politica monetară mai puțin restrictivă a extins creșterea economică, a menținut ridicată ocuparea forței de muncă, creând mai puține dezechilibre în contul curent al balanței externe, păstrând un curs valutar apreciat, dar a alimentat expansiunea inflației.
Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte, și volumul și structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creșterea inflației și a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanțarea deficitelor pe calea creditelor direcționate, a dobânzilor subvenționate și a aprecierii cursului de schimb.
Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 și s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda națională, atestată de următoarele evoluții:
– economiile populației nu au mai crescut în termeni reali;
– viteza de circulație a banilor a crescut indicând preferința publicului pentru alte activități; remonetizarea a încetat (creșterea masei monetare a fost însoțită de creșterea inflației).
După anul 1996, politica monetară restrictivă a comprimat constant inflația, dar a redus drastic și creșterea economică, a crescut rata șomajului și a creat tensiuni pe planul echilibrelor bugetare și, mai ales, în balanța de plăți externe, cursul valutar depreciindu-se rapid.
Anii 1993-1996 se caracterizează prin practicarea de către autoritatea monetară a unor importante operațiuni cvasi-fiscale (subvenționarea de către banca centrală a unor activități economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin credite preferențiale.
Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:
– s-a renunțat la refinanțarea prin credite structurale și s-a trecut la refinanțarea prin mecanisme și instrumente specifice de piețe monetare;
– s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea” excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu și atragerea de depozite la banca centrală;
– liberalizarea pieței valutare, prin acordarea licenței de dealer tuturor băncilor comerciale și asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;
– influențarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.
În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea semnificativă a inflației. Politica Băncii Centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste precum și impactul asupra prețurilor, generat de ajustările fiscale. În același an politica monetară a temperat tendința de depreciere mai accelerată a cursului de schimb și efectul acesteia asupra inflației. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creșterii prețurilor a fost atins, inflația înregistrând nivelul de 54,9%.
Acestă eficiență în lupta împotriva inflației și rezultatele favorabile au fost determinate de gradul ridicat de independență al Băncii Naționale a României în alegerea și utilizarea instrumentelor de politică monetară.
Restrictivitatea politicii monetare a dus la creșterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental. Acesta a înregistrat o creștere cu 105,3% și s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară și prin care s-a preluat, la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanțiere și extrabilanțiere.
În anul 1999, nivelul inflației (59,1%) a fost influențat de puternica depreciere în termeni reali a leului, care a fost necesară pentru reducerea dezechilibrului extern și înlăturarea pericolului de intrare a țării în incapacitate de plată.
Din acest an, BNR a urmărit două obiective care s-au potențat reciproc, respectiv o dezinflație graduală împreună cu menținerea unei poziții externe prin utilizarea cursului de schimb ca ancoră nominală.
Și în anul 2000, nivelul inflației a fost influențat de multitudinea obiectivelor pe care Banca Națională le urmărea: inflație; menținerea competivității exporturilor; realizarea unor dobânzi mai mici pe piața monetară care să ajute finanțarea deficitului bugetar; asistență acordată unor bănci aflate în dificultate; creșterea rezervelor valutare.
Aceste multiple obiective pe care Banca Națională le urmărea în aceea perioadă erau în mare măsură conflictuale prin impactul asupra cantității de lichiditate în economie și asupra expectațiilor inflaționiste.
De accea este indicat ca autoritatea monetară să își restrăngă numărul de obiective pe ca le urmărește, pentru a nu afecta credibilitatea acetei instituții și diminuarea gradului de independență.
De asemenea, Banca Națională a României a utilizat în acest an ca obiectiv intermediar de politică monetară, rata dobânzii pe termen scurt. Restricțiile impuse de către BNR nerezidenților a atribuit băncii centrale un anumit grad de autonomie în fixarea politicii de rată a dobânzii, care a fost folosită în principal pentru susținerea cursului de schimb și a acumulării rezervelor valutare.
Trebuie menționat că o trăsătură a perioadei 2000-2003 (comparativ cu decada precedentă) este fenomenul de dezinflație. Inflația anuală a scăzut de la 60% în 2000 la 14% în 2003.
Această tendință favorabilă de scădere a inflației s-a realizat în ciuda eforturilor continue ale BNR de a preveni aprecierea leului față de euro și dolar și a continuat până în 2003 – când leul a început sa se aprecieze față de coșul valutar. Explicația se datorează în mare măsură modului în care BNR sterilizează intervențiile pe piața valutară.
În 2003 România a continuat procesul de stabilizare macroeconomică. Creșterea economică a fost de 4.8%, inflația anuală a atins 14.1% în decembrie iar deficitul bugetar a fost menținut la 2.4% din PIB. Rezervele în valută ale BNR au atins aproape 9 miliarde de euro iar investițiile străine directe au crescut la peste 1 miliard euro. Chiar dacă aceste performanțe macroeconomice au fost recunoscute de agențiile internaționale de rating, totuși gradul de risc al României ramâne încă peste limita ce ar atrage o creștere substanțială a invesțiilor străine directe.
Obiectivul central al politicilor macroeconomice în anul 2004 l-a constituit atingerea unei rate a inflației de 9% care să facă posibilă reducerea, în continuare, până la 4% în anul 2006.
Proiecția aferentă scenariului principal indică plasarea ratei anuale a inflației prețurilor de consum peste punctul central al țintei pentru cea mai mare parte a orizontului de prognoză, ajungând la sfârșitul anului 2006 la marginea superioară a intervalului de variație de ±1 puncte procentuale (6%). Comparativ cu previziunile din trimestrul anterior, inflația proiectată este mai ridicată pe aproape întreg orizontul considerat.
În perioada 2000-2005, Guvernul avea un program pe termen mediu, prin care urmărea scăderea inflației sub 10%, și o rată de creștere economică medie de 5% anual.
La sfârșitul anului 2005 inflația anuală se situa peste valoarea prognozată în Raportul asupra inflației din august, în principal datorită:
– unei creșteri peste așteptări a prețului internațional al țițeiului în trimestrul III;
– estimării unor majorări mai însemnate ale prețurilor alimentare în trimestrul IV, ca urmare a amplificării pagubelor provocate de inundații;
– unui leu mai puțin apreciat în trimestrul IV, comparativ cu proiecția anterioară.
Inflația s-a situat la nivelul de 8,6% la sfârșitul anului trecut față de 9,3% în 2004, depășind marginal limita superioară a intervalului de variație de 6,5-8,5% (asociat țintei de 7,5%). Devierea s-a produs pe fondul ajustării ample a prețurilor administrate, majorării substanțiale a veniturilor disponibile ca urmare a introducerii cotei unice de impozitare, al creșterii prețurilor produselor alimentare volatile sub impactul inundațiilor, precum și al expansiunii creditului neguvernamental. Cu toate acestea, inflația de bază, asupra căreia politica monetară își poate exercita mai eficace influența, s-a situat pe un trend descendent, care a înregistrat o accentuare în ultima parte a anului 2005.
Tabelul nr. 9 Evoluția ratei inflației în România în perioada 1987-2006
– procente –
Sursa: Prelucrare după: Mugur Isărescu, Reflecții economice – Contribuții la teoria macrostabilizării, Ed. Expert, București, 2003; www.bnro.ro
Deși legislația bancară, în anii 1990-1994, acorda suportul necesar afirmării băncii centrale ca o instituție autonomă, aceasta având un grad ridicat de independență față de Guvern, performanțele economice erau foarte scăzute. Acești ani pot fi caracterizați prin rate ale inflației foarte ridicate, producție scăzută, rate ale șomajului scăzute și deficit de cont curent.
Politica monetară a Băncii Naționale a României s-a caracterizat prin prudență, iar unul dintre obiectivele principale ale politicilor monetare l-a constituit remonetizarea economiei românești prin metode neinflaționiste. În strategia de dezinflație, România s-a bazat în ultimii trei ani pe o politică valutară mai „blândă” și una mai „aspră” de rate de dobândă, reușind astfel reducerea inflației și acumularea de rezerve.
Rolul fundamental al politicii monetare dusă de către Banca Națională este urmărirea realizării unui echilibru monetar și valutar, iar o dată acest obiectiv atins banca centrală câștigă prin credibilitate, urmată de o creștere economică sănătoasă, de durată și eficientă.
Legea privind Statutul de funcționare a Băncii Naționale a României, îi conferă acesteia o libertate mare de acțiune în domeniul politicii monetare. Datorită faptului că acesta are un grad ridicat de independență față de Guvernul României, de-lungul anilor a adoptat măsurile pe care acesta considera că sunt prielnice, chiar dacă respectivele măsuri au fost uneori contestate și criticate de executiv.
Impactul pe care il are independența Băncii Naționale a României asupra politicii monetare este abilitatea autorității monetare de a stabili măsurile și de a-și alege instrumentele prin care urmărește realizarea obiectivelor propuse.
Atât în prezent cât și in perspectivă, Banca Națională a României dispune de un grad ridicat de independență față de Guvernul României, acest lucru concretizându-se atât din statutul său de funcționare cât și din faptul că este independentă în formularea, elaborarea și aplicarea politicii monetare.
Politica monetara restrictiva pana la jumatatea lui 2009
Politica monetara a Bancii Nationale a Romaniei ar putea ramane restrictiva pana la jumatatea anului viitor. Estimarea apartine analistilor Bancii Comerciale Romane, care explica faptul ca in acest fel poate fi atinsa tinta de inflatie din 2009. Pentru anul viitor, BNR are stabilita o tinta de 3,5%, in conditiile in care, in luna mai 2008, rata anuala a inflatiei a depasit 8,6%. Insa, cum efectele majorarii dobanzii de politica monetara se materializeaza cu o intarziere de doua-trei trimestre, analistii BCR considera ca rezultatele ultimelor decizii vor fi observate in viitorul apropiat. Asta pentru ca, din ultimul trimestru al anului trecut, BNR a ridicat rata-cheie cu 2,75 puncte procentuale, dobanda ajungand, in prezent, la 9,75%.
In plus, in ajutorul politicii monetare ar putea veni si o schimbare a rolului BNR in piata monetara.
Concluzii și propuneri
Instituția abilitată să conducă politica monetară a unei țări este banca centrală, iar eficiența acesteia depinde de gradul de independența și autonomie pe care aceasta o are față de executiv. Nu se poate vorbi de o independență totală a băncilor centrale, atâta timp cât împreună cu guvernul, banca centrală trebuie să realizeze politica economică.
Independența băncilor centrale presupune definirea unui singur obiectiv al politicii monetare, respectiv menținerea stabilității prețurilor, stabilirea unui singur obiectiv fiind de natură de a da transparență și credibilitate politicii monetare.
Gradul de independențǎ este cu atât mai sporit cu cât intervenția factorului politic în alegerea guvernatorului și a Consiliului de Administrație al băncii centrale este mai redusǎ.
O bancă centrală este independentă prin prisma alegerii instrumentelor de politică monetară, fixarea obiectivelor, rezultatul concretizându-se într-o politică monetară eficientă, cu impact asupra politicii economice condusă de către stat.
Eficiența politicii monetare realizată de către autoritățile monetare depinde în mare măsură de credibilitatea băncii centrale și are drept finalitate obiectivul prioritar, lupta împotriva inflației, acesta fiind limitat de insuficienta flexibilitate a structurilor economice.
O bancă centrală este credibilă prin modul cum percepe publicul politica monetară, având un rol important și faptul că obiectivele referitoare la politica monetară vor fi aceleași pe o perioadă mare de timp, acestă credibilitate a autorității monetare contribuind la creșterea economică a țării respective.
Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă creată vreodată. Independența BCE denotă faptul că ea este „imună la interesele și influența guvernelor, un câștig politic pe termen scurt neputând să joace un rol major în formularea politicii monetare în noua Europă”.
Independența Băncii Centrale Europene este prevăzută în statutul SEBC, care este dificil de abrogat; se manifestă prin reguli de numire a conducătorilor săi; este independentă financiar, stabilindu-și bugetul în mod autonom; operațiunile sale nu sunt supuse controlului altui organism comunitar.
Consider că independența Băncii Centrale Europene este cu atât mai puternică cu cât se îndepărtează mai mult de puterea politică și cu cât mandatul guvernatorului băncii este mai mare decât cel al Guvernului, banca poate astfel să urmărească obiectivele sale pe termen lung.
Dintre organele de conducere ale Băncii Centrale Europene se conturează Consiliul Guvernatorilor, în calitate de organ suprem de decizie, cu cea mai mare responsabilitate în conturarea politicii monetare unice.
Reuniunile consiliului sunt confidențiale, neexistând obligativitatea publicării proceselor verbale ale ședințelor. Totuși sunt de părere că aceste procese verbale ar trebui făcute publice asigurându-se în acest mod o transparență mai mare politicii monetare condusă de către BCE.
BCE îndeplinește aceleași funcții ca orice bancă centrală, doar că acestea au fost corelate cu prevederile Statutului SEBC. Pe lângă funcțiile de emisiune monetară, stabilire și implementare a politicii monetare în zona euro, monitorizare a operațiunilor de schimb valutar, administrare a rezervelor valutare, supraveghere a sistemelor de plăți din zona euro, supraveghere a instituțiilor de credit, obiectivul cel mai important al acestei instituții îl reprezintă stabilitatea prețurilor sau controlul inflației.
La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflația este influențarea nivelelor ratelor dobânzilor interbancare. BCE este preocupată atât de prevenirea deflației cât și a inflației. Aceste riscuri pot fi reduse prin evitarea scăderii inflației sub o marjă de siguranță de 1%.
Banca Angliei este considerată cea mai dependentă bancă centrală. Aceasta poate da doar orientări de politică monetară, iar obiectivele și instrumentele sunt alese de către guvern
Consider că Banca Angliei pentru a deveni o instituție autonomă, trebuie să își schimbe modul de numire a membrilor Consiliului de Administrație, să se modifice legea de funcționare a acesteia, astfel încât independența acesteia să fie prevăzută în statut și să se elimine influențele din partea guvernului.
Gradul de independență al Băncilor centrale din Europa Centrală și de Est a rezultat din caracteristicile economiei ale respectivelor țări, astfel în perioada economiei planificate, gradul de independență al băncilor centrale a fost inevitabil redus.
Din statutele Băncilor centrale ale Europei Centrale și de Est se desprinde faptul că acestea au o independență instituțională ridicată, prin faptul că li se interzice să primească sau să solicite instrucțiuni cu privire la elaborarea și implementarea instrumentelor de politică monetară.
Durata mandatului guvernatorilor băncilor centrale și posibilitatea reînnoirii mandatului acestora, influențează și are impact asupra independenței acestora în sensul descreșterii acesteia.
Potrivit indicatorului de măsurare a independenței reale a băncilor centrale, băncile centrale ale Sloveniei și Cehiei se bucură de cea mai mare independență personală, urmate de băncile Ungariei, României și Slovaciei, pe ultimul loc situându-se banca centrală a Poloniei.
Banca Națională a României este o instituție de interes public ce și-a început activitatea la 1 decembrie 1880.
Gradul de independență al Băncii Naționale nu a fost constant pe parcursul timpului, acesta fiind influențat de caracteristicile economiei și de legislația în vigoare.
Potrivit legii de înființare al BNR, membrilor Consiliului de Administrație li se interzice apartenența la un partid politic, autoritatea monetară dobândind astfel independență față de organizațiile politice, însă față de Guvern gradul de independență al băncii centrale era redus, datorită implicării guvernului în modul de organizare a băncii centrale.
Guvernul avea dreptul de a controla toate operațiunile băncii, putând să se opună executării oricărei măsuri care erau contrare legii, statutelor sau intereselor statului.
Perioada 1901-1914 arată faptul că acțiunile și modul de organizare a Băncii Naționale a Românie sunt modelate după nevoile și scopurile urmărite de către statul român.
Modul de organizare a fost modificat pentru facilitarea scopului urmărit de către stat, astfel în cadrul structurilor de conducere ale băncii existau persoane care se numeau de către guvern, capacitatea acestora de decizie fiind ușor influențabilă.
Banca Națională nu avea independența operațională în această perioadă, deoarece era necesară în prealabil aprobarea autorităților statului în ceea ce privește acțiunile Băncii Naționale a României, acest lucru având impact asupra politicii monetare.
Evoluția statutului de funcționare a Bancii Naționale a României după anul 1989, respectiv Legea nr. 34/1991, Legea nr. 101/1998 și Legea nr. 312/2004 asigura băncii centrale un grad ridicat de independență, ce se manifestă prin reguli de numire a membrilor Consiliului de Administrație, este independentă față de organizațiile politice, fiind interzis membrilor Consiliului de Administrație apartenența la un partid politic; dreptul de a-și formula politica proprie; este independentă din punct de vedere operațional, nefiind necesară aprobarea prealabilă a autorităților statului în ceea ce privește acțiunile sale; reguli privind mandatul membrilor Consiliului de Administrație.
Banca Națională a României este independentă față de celelalte organe ale statului și sprijină politica economică generală a statului, însă fără prejudicierea obiectivului său fundamental, privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Banca Națională a României nu solicită și nici nu primește instrucțiuni de la alte autorități publice sau de la alte instituții, cu toate acestea BNR se supune hotărârilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție;
Documentele Consiliului de Administrație al băncii sunt făcute publice, asigurându-se o transparență mai mare în implicarea Băncii Naționale a României asupra politicii monetare. Prin intermediul acestui efort banca centrală are un grad ridicat de independență, având un impact pozitiv asupra conducerii unei politici monetare optime.
Politica monetară a Băncii Naționale a României s-a caracterizat prin prudență, iar unul dintre obiectivele principale ale politicilor monetare l-a constituit remonetizarea economiei românești prin metode neinflaționiste.
Performanțele realizate de către Banca Națională a României în lupta împotriva inflației s-au înregistrat începând cu anul 1995, când s-a consemnat cea mai mică rată a inflației din cei 11 ani de tranziție la economia de piață.
De asemenea, în anul 2003, a continuat procesul de stabilizare macroeconomică, rata inflației atingând nivelul de 14,1%, reducerea graduală a acesteia fiind efectul măsurilor și acțiunilor BNR în domeniul politicii monetare, prin intermediul cărora aceasta își manifestă independența operațională, iar procesul de dezinflație a continuat până în prezent.
Tendința favorabilă de scădere a ratei inflației este rezultatul impactului care îl are independența băncii centrale asupra politicii monetare, respectiv alegerea instrumentelor și măsurilor adecvate obiectivelor pe care le urmărește BNR.
La data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, BNR devenind în acest fel membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, astfel banca centrală este supusă cerințelor de a deveni independentă de procesul politic din România .
Atât în prezent cât și în perspectivă, Banca Națională a României dispune de un grad foarte ridicat de independență față de Guvernul României, autoritatea monetară fiind singura în măsură să își stabilească obiectivele de politică monetară, fixarea ratelor de dobândă monetară, ce vor avea ca efect înregistrarea unui anumit nivel al ratei inflației.
Consiliul de administratie al Bancii Nationale a Romaniei (BNR) a majorat,dobanda de politica monetara cu 0,25 puncte procentuale, pana la 9,75% si a mentinut nivelul actual al ratelor rezervelor minime obligatorii, a anuntat un comunicat al BNR.
Iata comunicatul BNR:
"COMUNICAT DE PRESA
In sedinta din 6 mai 2008, Consiliul de administratie al Bancii Nationale a Romaniei a hotarat:
* majorarea ratei dobanzii de politica monetara la nivelul de 9,75 la suta pe an de la 9,5 la suta incepand cu data de 7 mai 2008;
* continuarea gestionarii ferme a lichiditatii de pe piata monetara prin intermediul operatiunilor de piata;
* mentinerea nivelului actual al ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor in lei si in valuta ale institutiilor de credit.
Consiliul de administratie al BNR a analizat si aprobat Raportul trimestrial asupra inflatiei, document care va fi prezentat publicului intr-o conferinta de presa organizata in data de 8 mai 2008".
Bibliografie
Alexandru Aurelian, Berea Paul, Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert, București, 2003
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Basno Cezar, Dardac Nicolae – Management Bancar, Editura Economică, București, 2002
Boariu Angela, Politici monetare, Suport de curs anul III Finanțe-bănci, Iași, anul universitar 2006/2007
Brociner Andrew, Europa Monetară. SME, UEM, monedă unică, Institutul European, 1999
Chabot N. Christian, Euro-moneda europeană, Editura Teora, București, 2000
Cerna Silviu, Independența Băncii Centrale, Editura. Mirton, Timișoara, 1999
Cerna Silviu, Sistemul monetar și politica monetară, Editura Enciclopedică, București, 1996
Cioranu Sabin, Banca Națională a României: 1914-1940 – Statute, operațiuni și înfăptuiri, Editura Astra
Cocriș Vasile, Management Bancar- Suport de curs, Iași, 2006
Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005
Dăianu Daniel, Laurian Radu, LunguVrânceanu, Strategii de politică monetară și curs de schimb în contextul aderării României la UE, Institutul European din România, București, 2004
Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu, România și Uniunea Europeană, Editua Polirom, Iași, 2002
Dedu Vasile, Management financiar, Editura Sildon, 1996
Dobre Elena, Elemente de monedă, credit,bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003
Gaftoniuc Simona, Finanțe internaționale, Ed. Economică, București, 2000
Isărescu C. Mugur, Reflecții economice – Piețe,bani,bănci, Editura Expert, București, 2003
Isărescu C. Mugur, Reflecții economice, Contribuții la teoria macrostabilizării, Editura Expert, București, 2003
Isărescu C. Mugur, Spre o nouă strategie de politică monetară: Țintirea directă a inflației, Craiova, 2003
Isărescu C. Mugur, Stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară, Pitești, 2006
Lippi Francesco, Central Bank independence, Targets and credibility, Political and economic aspects of delegation, USA, 1999
Miskin Frederic, The Economics of money, banking and financial markets, Editura Pearson Internațional, Ediția 7 revizuită, 2006.
Popa Ana, Băndoi Anca, Drăcea Raluca, Giurcă Laura, Teorie și politică monetară, Editura Economică, București, 2005
Potra George, Banca Națională a României: 1880-1995, Colecția Biblioteca Băncii Naționale, 1995
Slăvescu Victor, Istoricul Băncii Naționale a României, Institutul Social Român, 1925
Stoica Ovidiu, Căpraru Bogdan, Filipescu Dragoș, Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universității „Al.I.Cuza”, Iași, 2005
Stoica Ovidiu, Integrare financiar-monetară europeană-Curs „Jean Monnet”, Suport de curs, Iași, 2005
Stoica Victor, Deaconu Petre, Bani și credit. Teoriile monetare. Administrarea banilor și politica monetară, Editura Economică, 2003
Șaguna Drosu Dan, Drept financiar și fiscal, Editura all Beck, 2003
Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005
Toma Ramona, Euro-moneda unică, între național și internațional, Editura Continent, Sibiu, 2004
Turliuc Vasile, Cocriș Vasile, Boariu Angela, Stoica Ovidiu, Dornescu Valeriu, Chirleșan Dan, Monedă și credit, Editura Economică, București, 2005
Turcu Ioan, Operațiuni și contracte bancare – Tratat de drept bancar, Ediția a 5a, Volumul I, Editura Lumina Lex, 2004
Vijoli Aurel, Sistemul bănesc în slujba claselor exploatatoare, Editura Stințifică, București, 1958
Zăpodeanu Daniela, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
Raport anual BNR, 2000
Raport anual BNR, 2001
Raport anual BNR, 2002
Raport anual BNR, 2003
Raport anual BNR, 2004
Raport anual BNR, 2005
***Tribuna Economică Nr. 40/2002
www.bank.lv
www.bankofengland.co.uk
www.bnb.bg
www.bnro.ro
www.budesbank.de
www.bsi.si
www.cnb.cz
www.ecb.int
51)www.event365.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Bancile Centrale Si Implicatiile Lor Asupra Politicii Monetare (ID: 134166)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.