Banca Nationala a Romanieidocx

=== Banca nationala a Romaniei ===

Banca Nationala a Romaniei

Vintila Constantin

Anul I-ii,IE

Gr.50301

Cuprins

Banca Nationala a Romaniei…………………………………………………pag 3

Istoric………………………………………………………………………………….pag 3

Vechea cladire……………………………………………………………………..pag 10

Atributii………………………………………………………………………………..pag 10

Conducerea………………………………………………………………………….pag 12

Rezultate financiare……………………………………………………………….pag 13

Rezerve……………………………………………………………………………….pag 13

Organizare……………………………………………………………………………pag 13

Sucursale……………………………………………………………………………..pag 14

Bibliografie……………………………………………………………………………pag 15

Banca Națională a României

Banca Națională a României (BNR), este banca centrală a României, o instituție publică independentă, singura autorizată și responsabilă de emiterea bancnotelor și monedelor valabile pe teritoriul României.

Istoric

Banca Națională a României (BNR) este banca centrală a României, având personalitate juridică. Aceasta este o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București și poate avea sucursale și agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară. Banca Națională a fost înființată în anul 1880 cu un capital inițial de 30 milioane lei (din care 10 milioane capital de stat, iar restul de 20 milioane fiind capital privat cu precădere al familiei Brătianu). BNR este a 13-a bancă centrală înființată în lume, fiind înființată înaintea băncii centrale a Japoniei sau a sistemului Rezervei Federale din SUA. Prima bancnotă emisă de BNR a fost cea de 1000 lei, care a circulat până în anul 1933. Până în 1948, instituția a fost una privată, controlată cu mână de fier de către acționarii care, nu o dată, au sfidat guvernul propriului partid, PNL.

O bancă națională se înalță acolo unde se întâlnesc economicul, politicul și socialul, cultura și mentalitatea colectivă, interesul general și cel particular, demnitatea națională și deschiderea internațională. Ea trebuie să aspire crizele și neîncrederea și să respire soluții și încredere, căci dacă "timpul face bani în bănci, și băncile fac profit", tot el construiește identitatea, inclusiv aceea instituțională. La cinci sferturi de veac de la înființare, istoria BNR se confundă cu destinul național.

La o jumătate de secol după apariția primului proiect de înființare a unei bănci naționale, la 17/29 aprilie 1880, a fost publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune. Lua astfel ființă Banca Națională a României, instituție de credit, care deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc și aparținea în proporție de o treime statului și două treimi particularilor.

Până la declanșarea Primului Război Mondial, Banca Națională a României s-a implicat în susținerea dezvoltării economiei naționale, prin volumul creditelor acordate și nivelul redus al taxei scontului. De asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la elaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin renunțarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900 și 1925, statul s-a retras dintre acționarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituție particulară privilegiată, dar care avea aceleași responsabilități naționale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susținut financiar efortul de război al guvernului român. Evoluția evenimentelor militare a obligat Administrația centrală a BNR să plece în refugiu la Iași și să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat.

Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza economică postbelică, restabilirea convertibilității leului, unificarea monetară și extinderea rețelei sale de sucursale și agenții la nivelul întregii țări. După revenirea statului între acționarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929, în controlul comerțului cu aur și devize, precum și în acțiunile de conversiune a datoriilor agricole și în organizarea și reglementarea comerțului de bancă începând din 1934.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, BNR a susținut guvernul în cheltuielile provocate de acțiunile militare, luând, în același timp, măsuri pentru a stăvili inflația și a-și salva tezaurul propriu.

Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) și apoi reorganizarea sa, potrivit noilor imperative politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată inițial Ministerului de Finanțe, iar din 1957, Consiliului de Miniștri. În 1965, titulatura băncii de emisiune s-a transformat în Banca Națională a Republicii Socialiste România. În toți acești ani, Banca Națională a îndeplinit un rol important în evoluția sistemului monetar și de credit prin implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 și 1952, în planificarea circulației monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR și-a reluat titulatura inițială, implicându-se în tranziția de la economia centralizată la economia de piață și asumându-și funcțiile normale ale unei bănci centrale, similare celor ale unor bănci centrale din Europa și din lume, obiectivul său fundamental fiind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Societatea românească pașoptistă și provocarea modernizării

După 1848, societatea românească se afla sub semnul urgenței modernizării interne și a construcției naționale. Progresele înregistrate în urma desființării monopolului otoman asupra comerțului românesc și a reglementărilor prevăzute în Regulamentele Organice au dus la intensificarea activității economice în Principate, dar obstacolele continuau să fie majore. Astfel, în contextul menținerii dominației otomane, formele de economie medievală persistau; diviziunea politică întârzia formarea pieței naționale; situația monetară era haotică: moneda națională lipsea, exista o mulțime eterogenă de semne monetare străine, se utilizau, în paralel, banii reali – circulau peste 80 de specii – și banii fictivi, de calcul ("leul vechi"), cursurile înregistrau fluctuații de o amplitudine neobișnuit de mare, de la o zi la alta, de la o localitate la alta, ceea ce afecta funcția de măsură a valorii, pentru că se foloseau zeci de feluri de expresii de preț pentru același produs, și împiedica circulația mărfurilor. La toate acestea, se mai adăugau deteriorarea intenționată a monedelor pentru extragerea metalului prețios, precum și practica tezaurizării. Or, noul tip de realitate economică din Europa presupunea stabilitate.

Constituirea statului național român și opțiunea hotărâtă pentru modernizare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, continuată și în vremea lui Carol I, au reprezentat cadrul favorabil pentru mai multe decizii și măsuri având conținut monetar și de organizare a creditului, care au introdus ordinea necesară construirii stabilității economice și au răspuns nevoilor de creditare resimțite atât la nivel particular, cât și de către guvern. Stabilitatea monetară s-a realizat prin:

votarea, la 29 martie 1867, a Legii pentru înființarea noului sistem monetar și fabricarea monetelor naționale (promulgată la 14 aprilie 1867), prin care leul devenea moneda națională și se adopta sistemul zecimal și cel bimetalist, valabil în Uniunea Latină (Franța, Belgia, Elveția, Italia);

emiterea, în ciuda rezistenței otomane și a protestelor austro-ungare, a primelor monede din aur, argint și aramă, bătute în străinătate, dar și în țară, pentru că, la 24 februarie 1870, s-a înființat Monetăria Statului;

adoptarea și promulgarea Legii pentru emisiunea de bilete ipotecare în sumă de 30 milioane lei (12 iunie 1877), acoperite și garantate cu domeniile statului, prin care România intra pentru prima dată în contact cu hârtia monedă; datorită dispariției aurului și a ușurinței transportului, biletele ipotecare au fost primite cu încredere și au intrat relativ ușor în tranzacțiile comerciale, chiar dacă populația nu avea deprinderea utilizării lor.
 
Aceste demersuri au avut loc pe fondul progreselor înregistrate în plan economic (consolidarea pieței interne, în urma unificării și impunerii sistemului metric și de măsurători; creșterea numărului de întreprinderi mari la 175 în 1877; extinderea industriei extractive a petrolului și a sării; sporirea numărului mașinilor agricole importate și utilizarea muncii salariate în agricultură; creșterea exportului de grâu pe piețele internaționale, care a ajuns până la 85% din valoarea totală a exportului; mărirea numărului comercianților și dublarea comerțului exterior în intervalul 1864-1880; extinderea și modernizarea căilor de transport: în 1876, existau 5000 km de șosea, iar în 1888 lungimea căilor ferate atinsese 2500 de km, în timp ce volumul mărfurilor transportate pe drumul de fier se ridica, în 1880, la 800 000 tone) și demografic (creșterea populației urbane cu 90% și a celei rurale cu 46%, orașele București, Iași, Galați și Brăila înregistrând cea mai ridicată dinamică).

În același timp, se manifesta o acută nevoie de credite cu dobânzi mici, marii proprietari funciari, burghezia și persoanele cu resurse mai modeste resimțeau absența sistemului bancar și mai ales a unei bănci de emisiune, care ar fi permis renunțarea la ruinătoarele credite cămătărești, creșterea accesibilității creditului fiind hotărâtoare pentru succesul întreprinderilor lor. După mai multe împrumuturi externe, și statul era afectat de creșterea deficitului bugetar, care ajunsese până la 25% din buget, pe fondul veniturilor reduse, a lipsei de control asupra veniturilor statului, a impunerii reduse a categoriilor cu putere economică mare și a evaziunii fiscale. În această situație, eforturile cerute de desfășurarea războiului pentru independență au agravat și mai mult starea generală a finanțelor publice.

Proiecte de înființare a unei bănci naționale

Ideea înființării unei bănci de credit și de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale societății românești, dar în atenția factorilor politici a intrat mai ales după 1859. După această dată, se înmulțesc demersurile în favoarea unei astfel de inițiative, deși eșecurile nu au lipsit: în 1859, 37 de deputați au cerut guvernului înființarea unei bănci de credit funciar; în același sens, între 1859-1863, comercianții și industriașii au semnat mai multe apeluri în fiecare an; în februarie 1859, I. C. Brătianu înainta un memoriu lui Al. I. Cuza, în urma căruia domnul a aprobat proiectul de lege din 29 iunie 1860, întocmit de guvernul condus de Nicolae Golescu, pentru "reorganizarea creditului public în Principatele Unite și pentru întocmirea unei bănci de circulație și escompt", care a fost însă respins de Comisia Centrală de la Focșani; în programul grupării liberale din 1861, se prevedea "crearea unei bănci naționale"; la 17 aprilie 1862, statul român concesiona capitalului prusac, fără un rezultat concret, înființarea "Băncii Naționale a României" și privilegiul emisiunii bancnotelor; la 19 octombrie 1865, Al. I. Cuza acorda unui grup de capitaliști englezi concesiunea înființării unei bănci de scont și emisiune numită "Banca României", care, patru ani mai târziu, a renunțat la privilegiul emisiunii, devenind o bancă de scont; în programul din 1867, liberalii înserau din nou un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăți finanțele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, cari să ridice comerțul, industria, agricultura, să le dea viață prin stimularea și înlesnirea transacțiunilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor", căci "fără…institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înființare a unei bănci naționale: de către un grup de bancheri bucureșteni (1873), de către ministrul conservator de Finanțe, Petru Mavrogheni (1874) și de către un grup de deputați liberali (1876).

Primele instituții de credit – elemente ale civilizației bancare timpurii

Pe lângă aceste proiecte care nu s-au finalizat, de-a lungul unui deceniu, s-au creat mai multe instituții ce aveau atribuții de creditare: Casa de Depuneri și Consemnațiuni (1 decembrie 1864), Creditul Funciar Rural (1 iunie 1873), Creditul Funciar Urban (1875). Apariția acestor instituții a fost expresia un nou spirit de afaceri bazat pe credit și a cultivat încrederea publicului în puterea financiară internă. Inițierea publicului în practicile operațiunilor bancare a reprezentat deja elemente esențiale ale civilizației bancare timpurii românești. Indiferent de natura capitalului cu care ar fi trebuit creată banca de emisiune, intern sau extern, gânditorii economici ai epocii (Nicolae Șuțu, Alexandru Moruzi, Enric Winterhalder, Ion Strat, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru Vericeanu, Ion Ghica, Dionisie P. Marțian, Petre S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol) erau de acord că o astfel de instituție era una din marile necesități ale țării.

Cu toate acestea, cunoștințele de cultură bancară nu fuseseră asimilate pe scară largă, astfel încât nu se înțelegea foarte bine ce presupune o bancă de emisiune, ceea ce a generat în rândurile opiniei publice atitudini de teamă și rezervă, iar în cazul forțelor politice de acțiune prudentă, Mai mult, existau serioase diferențe de opinie atunci când se discuta stabilirea momentului de înființare, pentru că se avea în vedere compatibilitatea unei astfel de instituții moderne cu gradul de dezvoltare economică al țării. Ca și paradigma modernizării, proiectul de creare a BNR a suscitat o amplă dezbatere. Unii credeau că trebuie să se mai aștepte ca industria și comerțul să se dezvolte, în timp ce alții susțineau că numai o bancă națională poate susține prin credite ramurile economiei, ducând la progrese majore.

Unul din cei mai entuziaști și consecvenți promotori ai întemeierii unui așezământ de credit național a fost I. C. Brătianu: în 1859, în Adunarea Electivă a Țării Românești, declara cu convingere: "Nu vom putea face nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim"; la 10 mai 1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuției la Mesajul tronului, insista: "atâta timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune"; la puțină vreme după proclamarea independenței, tonul său devenea și mai hotărât: "Să constituim o bancă de circulație, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele". Cele două temelii care aveau să asigure libertatea și independența BNR, autonomia și capitalul național, au reprezentat elementele esențiale ale concepției lui I. C. Brătianu despre funcționarea unei bănci naționale.

Înființarea "Băncii de scompt și circulațiune"

Având în vedere multiplele circumstanțe interne și externe care influențau inițiativa de înființare a băncii naționale, se impunea o chibzuință matură pentru găsirea celei mai eficiente formule. Stabilitatea politică datorată Războiului de Independență victorios, recunoașterea internațională a Independenței, ceea ce elimina impedimentele resimțite atunci când au avut loc primele emisiuni ale monedei naționale, așezarea strategică la gurile Dunării și optimismul împărtășit de marele public au reprezentat o hotărâtoare susținere a politicii economice promovate de guvernul condus de I. C. Brătianu (1876 – 1888). Legea biletelor ipotecare (1877) prevedea la art. 10: "guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune, pe care-l va supune Corpurilor Legiuitoare la cea mai apropiată sesiune".

La 27 februarie 1880, președintele Consiliului de Miniștri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naționale a României, o concretizare a politicii economice naționale "prin noi înșine". Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere: "posteritatea va lua cu recunoștință act în analele ei, că România și-a dobândit astăzi instituțiunea unei Bănci Naționale, prin propunerea guvernului conservator și prin stăruințele și sforțările partidului și guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal și pe cei care au luat inițiativa propunerii și pe acei care din propunere au făcut o realitate". De asemenea, inițiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării și administrării BNR atât principiile constitutive, cât și mecanismul funcționării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naționale a Belgiei, tot așa cum principiile Constituției Belgiei din 1830 au stat la baza Constituției României din 1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârșitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi contra și 14 abțineri în Camera Deputaților. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtășită de elita politică și economică românească cu privire la necesitatea înființării Băncii Naționale a României. Promulgată de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în "Monitorul oficial", nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Națională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acțiuni) și avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deținea o treime din acțiuni, iar restul de două treimi aparțineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca își asuma mai multe obligații: retragerea din circulație, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înființarea de sucursale și agenții în principalele orașe și, în special, în fiecare reședință de județ (măsură menită să ușureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată și efectuarea serviciului de trezorerie), Iași, Galați, Brăila și Craiova fiind primele avute în vedere prin lege; plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice românești; efectuarea fără nici o indemnizație a serviciului de casierie pentru stat. De asemenea, Legea prevedea pentru operațiunile de scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin. În prima etapă, pentru constituirea și funcționarea BNR, erau suficiente subscrierea și depunerea efectivă a 24.000 de acțiuni, reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea capitalului stabilit inițial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.

Prin Decretul nr. 1595/1880, publicat în "Monitorul oficial", nr. 115 din 23 mai 1880, și republicat în "Monitorul oficial", nr. 117 din 25 mai 1880, principele Carol I a promulgat Statutele BNR. În cele 9 capitole și 105 articole ale Statutelor, erau reglementate cu strictețe operațiunile pe care le putea întreprinde noua bancă: emisiunea biletelor; scontarea efectelor comerciale și a bonurilor de tezaur; comercializarea metalelor prețioase; acordarea avansurilor pe metale prețioase, efecte publice și alte valori garantate de stat; primirea de sume în cont curent și titluri în depozit; încasarea efectelor încredințate băncii de către particulari. Erau interzise băncii acele operațiuni care aveau caracter de imobilizare a fondurilor: împrumuturile pe ipoteci, pe acțiuni industriale sau pe propriile ei acțiuni; participarea directă sau indirectă la întreprinderi industriale sau comerciale; posesiunea altor proprietăți imobiliare decât cele strict necesare serviciilor ei.

Banca urma să emită bilete de 20, 100 și 1.000 lei, precum și tipuri intermediare de 50 și 500 lei, forma acestora, modul emisiunii lor și cantitatea pentru fiecare categorie fiind de competența Consiliului general al BNR.Statutele prevedeau modalitatea de împărțire a beneficiului băncii: 6%, ca prim dividend, revenea acționarilor; din beneficiul rămas, 20% se depunea pentru rezerva băncii; partea care rămânea era distribuită astfel: 20% revenea statului, în afară de venitul său ca acționar; 15% membrilor Consiliului general (defalcat în 8% Consiliului de administrație și 7% Consiliului de cenzori); 65% acționarilor, ca al doilea dividend.

Pentru a limita puterea de decizie a marilor acționari, în primul rând, a statului, la Adunarea generală participau acționarii care dețineau un număr minim de patru acțiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot. Indiferent de numărul acțiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal și zece voturi ca mandatar. Aceste restricții permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare și de credit a instituției.

Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinați cu administrarea băncii și patru cenzori pentru supravegherea operațiunilor. Guvernatorul, doi directori și trei cenzori erau numiți de guvern. Directorii și cenzorii numiți de guvern nu puteau să fie funcționari publici sau să aparțină corpurilor legiuitoare. În caz de absență a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an, viceguvernator. Activitățile curente erau conduse de Consiliul de administrație, compus din guvernator și cei șase directori. Consiliul de administrație și Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea Comitetul de scont. Operațiunile băncii, în special emisiunea biletelor și scontul, erau supravegheate de un comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate ședințele consiliilor și ale comitetelor din bancă și să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor și regulamentelor acesteia sau intereselor statului.

Primii pași

Prima Adunare generală a acționarilor BNR a avut loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, și au fost aleși primii directori (Theodor Ștefănescu, Theodor Mehedințeanu, Emil Costinescu și Dinu Bilcescu) și primii cenzori (Ștefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Manoah și Constantin Angelescu). La 24 iulie 1880, în prima ședință a Consiliului general au fost prezentați directorii (I. Antoniu și Gogu C. Cantacuzino) și cenzorii (Eugen Alcaz, Petre Stoicescu și Al. Băicoianu) numiți de guvern.În vara și toamna anului 1880, conducerea băncii a fost preocupată de problemele, nu puține și nu ușor de rezolvat, presupuse de organizarea activității sale propriu-zise. Mai întâi, aceea a sediului. La început, Banca a funcționat în clădirea Senatului, de pe Bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. La 24 iulie 1880, Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colței nr. 21, unde exista spațiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor.

Apoi, erau toate celelalte dimensiuni ale unei instituții bancare: imprimarea biletelor; aducerea materialului necesar pentru imprimerie; elaborarea regulamentului intern; stabilirea sigiliului; precizarea și publicarea taxelor pentru scont, împrumuturi, avansuri metal prețios, încasarea cupoanelor, depozitele libere de efecte publice; transformarea biletelor ipotecare în bilete de bancă; retragerea rublelor demonetizate; angajarea personalului pentru centrală și sucursale. Fiecare problemă însemna studii asupra practicilor împărtășite de instituții similare, mai ales din Franța și Belgia, prezentarea lor în ședințele Consiliului de administrație și ale Consiliului general, dezbateri pentru adoptarea unei anumite formule și asumarea responsabilității, punerea ei în practică. Alături de membrii Consiliului general și ai Consiliului de administrație și de primii funcționari angajați (Robert vann Sannen, Miltiade Barbu, Al. N. Ștefănescu, D. Apostolu), Eugeniu Carada (însărcinat cu supravegherea imprimării primelor bilete și achiziționarea mașinilor necesare imprimeriei) a fost unul din inițiatorii fără de care începuturile Băncii Naționale ar fi fost mai greu de traversat.

La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulație primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conținea titulatura băncii (Banca Națională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) și a cenzorului (S. Ioanide).

Din acest moment, BNR își asumase provocarea reprezentată de implicarea în modernizarea societății românești, iar civilizația bancară românească era în măsură să facă pasul decisiv de la stadiul timpuriu la organizarea temeinică a sistemului de credit. Datorită rolului îndeplinit, încă din primul an, în însănătoșirea circulației însemnelor monetare și a finanțelor publice, Banca Națională a României a început construcția unuia din primele poduri peste prăpastia existentă în societatea românească între dorința generală de modernizare și caracterul limitat al resurselor financiare.

Vechea clădire

Palatul Băncii Naționale, clădirea veche a Băncii Națională a României, a fost realizată de Albert Galleron împreună cu Cassien Bernard, amândoi foști elevi ai lui Charles Garnier, realizatorul celebrei Opéra Garnier, cunoscută și ca Opera din Paris.

Atribuții

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Principalele atribuții ale BNR sunt:

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaționale ale României.

Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În îndeplinirea atribuțiilor, BNR și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat. BNR poate efectua pe piața secundară operațiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat, instituțiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

De asemenea, se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este Leu românesc, iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare și de curs de schimb, Banca Națională a României poate acorda instituțiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naționale a României, sau

depozite constituite la Banca Națională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca Națională a României.

BNR stabilește condițiile si costurile de creditare, deschide și operează conturi ale instituțiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare și ale altor entități, rezidente și nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii Naționale a României.

Situațiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor și regulilor contabile prevăzute de standardele internaționale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană și trebuie să cuprindă: bilanțul, contul de profit și pierdere și notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectați de către consiliul de administrație, pe bază de licitație.

Banca Națională a României este autorizată să colecteze date și informații statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale legale, asigurând măsuri de protecție a datelor care se referă la subiecți individuali – persoane juridice sau fizice – date obținute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte surse.

Membrii consiliului de administrație și salariații Băncii Naționale a României sunt obligați să păstreze secretul profesional asupra oricărei informații nedestinate publicării, de care au luat cunoștință în cursul exercitării funcțiilor lor, și nu vor folosi aceste informații pentru obținerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancționată conform legii. Aceștia sunt obligați să păstreze secretul profesional și după încetarea activității în cadrul băncii, orice încălcare fiind sancționată în condițiile legii.

Conducerea

Conform Legii nr.312/2004, conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administrație, compus din nouă membri, aleși de Parlamentul României pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dintre cei 9 membri, 4 aparțin direct structurii executive permanente a BNR: Guvernatorul și cei trei Viceguvernatori (dintre care unul este Prim-viceguvernator), ceilalți 5 membri nefiind salariați ai BNR.

Membrii Consiliului de administrație al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiți de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Potrivit legii, membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau membri ai unui partid politic și nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administrația publică.

În cazul decompletării Consiliului de administrație, completarea locurilor vacante se face pe funcția respectivă pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcție a oricărui membru al consiliului de administrație se face de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

Actualul guvernator al BNR este Mugur Isărescu.

Membrii Consiliului de Administrație al BNR, numit prin Hotărârea nr. 35 din 8 octombrie 2009, sunt următorii:

Guvernator – Acad. prof. dr. Mugur Isărescu

Prim-viceguvernator – Prof. univ. dr. Florin Georgescu

Viceguvernator – Bogdan Olteanu

Viceguvernator – Dr. Cristian Popa

Membru – Prof. univ. dr. Marin Dinu

Membru – Prof. univ. dr. Nicolae Dănilă

Membru – Conf. univ. dr. Agnes Nagy

Membru – Dr. Napoleon Pop

Membru – Prof. univ. dr. Virgiliu Stoenescu

Rezultate financiare

Active:

2007: 103,8 miliarde lei (28,7 miliarde euro)

2006: 93,8 miliarde lei (27,7 miliarde euro)

Rezerve

Rezervele valutare

31 decembrie 2009: 38.303 milioane Euro

31 decembrie 2008: 38.737 milioane euro

Rezerva de aur

31 decembrie 2009: 103,7 tone, cu o valoare de 2.556 de milioane euro

31 decembrie 2008: 103,7 tone

Organizare

Centrala Riscurilor Bancare este un departament al BNR, care monitorizează împrumuturile de la bănci de peste 20.000 RON.

BNR se ocupă și cu menținerea Registrului Special al Băncii Naționale a României în care sunt înscrise instituțiile financiare nebancare din România.

Sucursale

Banca Națională are 19 sucursale si agentii, clasificate în trei tipuri, în funcție de gradul de importanță pe care îl prezintă. Sucursala regionala din str. Lipscani, vechiul sediu, este de tip special. Urmează 3 sucursale regionale: Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Agentiile sunt: Arad, Bacău, Baia Mare, Brașov, Buzău, Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu și Târgu Mureș.

Bibliografie

Sistemul bancar din Romania- Constantin Răzvan Caracota

Sisitemul bugetar si trezoreria publica in Romania-Gheorghe Manolescu

http://www.bnr.ro/Istorie-BNR-1052.aspx

http://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Na%C8%9Bional%C4%83_a_Rom%C3%A2niei